o 1 1980 despre cinstirea sfintilor in b.o

« « S P U I C U L T U L S F I N Ţ I L O R

ANUL XXXII-Nr . 1 — IANUARIE - MARTIE 1980

C U P R I N S U L

t Nestor V o r n i c e s c u , «In El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor» (Ioan I, 4) 5

PROBLEME INTERCONFESIONALE Pr. prof. D. S t ă n i 1 o a e, Siinţenia în Ortodoxie 33 Pr. prof. Ene B r a n i ş t e , Despre cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă . . 44 Pr. dr. Ioan M i r c e a, De ce îi venerăm pe sfinţi ? . 68 Pr. prof. N. C. B u z e s c a , Siinţenia ilustrată prin sfinţi, in imnologia Mineielor 82 Arhim. Veniamîn M i e l e , Cultul* sfinţilor oglindit în predicile patristice . . 95 Pr. conf. Ilie M o l d o v i a n , Cinstirea sfintelor moaşte în Biserica Ortodoxă . 120 Drd. Dumitru P i n t e a, Temeiuri dogmatice pentru cinstirea sfinţilor în Ortodoxie 137

BISERICA ŞI VIATA 't Antonie P l ă m ă d e a l ă , Ecumenism şi relaţii externe bisericeşti, 1944—1979 159

ÎNSEMNĂRI DESPRE CĂRŢI ŞI REVISTE Dr. Lukas Vischer, Die Okumenische Zusammenarbeit der Kirchen in ihren gegen-

wărtigen Stand (Conlucrarea. ecumenică a Bisericilor în actuala lor situaţie, în «Universitas», 3/1979), de Diac. Prof. O. B u c e v s c h i . 171

TpTJYopioî o IIaXa[J.ăs (revista Mitropoliei din Tesalonic), ianuarie-februarie 1979, de Pr. prof. Const. C o r n i ţ e s c u ' . . 173

Panaiotis I. Bumis, Consecinţele ridicării anatemelor de către Roma şi Constanti-nopol, Atena, 1976 (260 p.), de Ioan V. D u r ă 176

Biserica Ortodoxă şi Mişcarea ecumenică. Documente şi declaraţii, 1902—1975, editată de Constantin P a t e 1 o s, Geneva, 1978, 360 p„ de dr. I. V. D u r ă 178

«Boroc.aOBCKiie TpyAbi» (Studii teologice), Moscova, XIX (1978), 264 p., de Pr. Paul M i h a i l . . . 180

Ieromonahul Augustin ( N i k i t i n ) , Învăţătura ortodoxă despre împăcarea omului cu Dumnezeu, în «BorocJioBCKHe TpyAhi» , voi. XVIII, Moscova, 1978, p. 188—222, de Pr. Marin S a v a 181

NOTE ŞI COMENTARII Colocviu monahal în Egipt (Arhim. Irineu C h i o r b e j a) 185 Căi spre unitatea Bisericii (Dr. Ioan V. D u r ă) . . 187 Secret'arul general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pastorul Philip Potter,

despre contribuţia Bisericilor ortodoxe în Mişcarea ecumenică (Dr. Ioan V. D u r ă ) r . 1 8 8

«Credinţă, ştiinţă şi viitorConferinţele ecumenice internaţionale de la Wellesley şi Cambrige-Boston (U.S.A.), (drd. Dan I. C i o b ot e a ) . 189

Biserica Ortodoxă Rusă. Numirea unui nou exarh patriarhal pentru Europa occi-dentală (Lector Cezar V a s i l i u ) 194

Noutăţi în domeniul Patrologiei (Lector Cezar V a s i l i u ) . . . . . 194

DESPRE CINSTIREA SFINŢILOR IN BISERICA ORTODOXA

(Studiu istorico-liturgic)

Pr. Prof. ENE BRANIŞTE

1. Ce sînt sfinţii. Diferitele categorii de sfinţi

şi motivele (temeiurile) cinstirii lor

Cultul sau cinstirea sfinţilor ocupă un loc important în pietatea şi viaţa ortodoxă.

La început erau numiţi «sfinţi» (ăfioi, sancti) toţi creştinii în ge-neral, adică credincioşii sau membrii primelor comunităţi creştine, care primiseră botezul şi care trecuseră, deci, la o viaţă curată, fiind renă-scuţi prin harul botezului {vezi, de ex., Rom. I, 7 II Cor. XIII, 13 şi alte locuri). Dar după ce a intrat în uz denumirea generică de «creştini», adică adepţi ai lui Christos, cea de sfinţi a rămas să indice pe eroii cre-dinţei creştine, adică pe aceia care se distingeau prin viaţa lor exem-plară din punct de vedere moral, prin opera lor misionară de răspîn-dire a creştinismului sau de organizare a Bisericii, prin strădania lor de a aprofunda, a răspîndi şi a apăra învăţătura de credinţă ooreotă a Bisericii împotriva deformărilor ei sectare, prin, suferinţele îndurate pentru credinţa lor sau prin alte merite deosebite ; pentru acestea sau altele de acest fel ei «au aflat izvorul vieţii şi uşa raiului», adică aui fost proslăviţi după moarte şi încununaţi cu fericirea cerească, iar Biserica i-a canonizat, adică i-a trecut în canonul sau lista sfinţilor, pomenindu-i şi cimstindu-i în diferite chipuri, care vor fi arătate mai departe.

Unii dintre sfinţii cinstiţi în cultul Bisericii au fost personalităţi distinse ale Legii Vechi, ca drepţii şi proorocii care au prezis venirea Mîntuitorului şi au întreţinut în mijlocul poporului ales flacăra cre-dinţei, ideia dreptăţii sociale şi nădejdea venirii lui Mesia, ca de ex. proorocul Ilie (20 iulie). Alţii au fost apostoli, adică ucenici direcţi ori indirecţi ai Mîntuitorului, cei dintîi propovăduitori ai Evangheliei şi misionari ai credinţei creştine, ca de ex. sfinţii apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), Andrei (30 noiembrie) ş.a. Alţii au fost mari dascăli şi ierarhi (episcopi) ai diferitelor biserici locale sau regionale, iscusiţi organiza-tori, teologi profunzi, cărturari şi învăţători ai Bisercii, ca de exemplu sfinţii trei ierarhi Vasile cel Mare, G'rigore Teologul şi Io an Gură de

o r t o d o x i a 45

Aur, sărbătoriţi de la o vreme tustrei laolaltă, printr-o sărbătoare co-mună (30 ianuarie), dar avînd şi sărbători proprii, mai vechi (1 ian.. 25 ian., 13 noiembrie şi 27 ianuarie). Alţii au fost venerabili pustnici, călugări, cuvioşi şi cuvioase, care au strălucit ca nişte lumini ou viaţa lor îmbunătăţită şi sfinţită prin post, asceză, rugăciune continuă şi viaţă curată, ca de ex. Sfintul Antonie cel Mare (17 ian.), Cuvioasa Paraschiva cea Nouă (14 oct.) ş.a. (Ln perioada veche a istoriei Bisericii cei mai mulţi au fost sfinţii martiri (mucenici) şi mărturisitori, care au pătimit pentru mărturisirea şi apărarea -credinţei lor şi şi-au dat chiar viaţa pentru ea, ca de ex. sfinţii ierarhi Ignatie Teoforul al Antiohiei (20 dec.) şi Policarp al Smirnei (28 febr.) sau sfinţii mucenici Dimitrie (26 oct.) şi Gheorghe (23 apr.). Unii s-au distins prin fapte memorabile de dreptate sociale, de caritate şi filantropie şi prin darul facerii de minuni (taumaturgii), ca de ex. Sfintul Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei din Asia Mică (6 dec.), şi SIîntul Ioan Milostivul, patriarhul Alexandriei (12 noiembrie) ş.a.1.

Sfinţii pe care îi pomenim în calendarul ortodox şi pe care îi cinstim in cultul Bisericii noastre reprezintă toate categoriile sociale ale lumii vechi, toate profesiunile şi îndeletnicirile şi toate vîrstele de ambele sexe : împăraţi ca sfintul Constantin cel Mare şi maica sa împărăteasa Elena (21 mai) ; mari dregători de stat şi comandanţi de oşti, ca sfintul Ambrozie al Milanului (7 dec.) şi Sf, mucenic Gheorghe (23 aprilie), sau simpli ostaşi, ca Sf. mucenic Teodor Tiron (17 febr.) şi Sf. mucenic Dasiuis (20 nov.) ; iluştri cărturari, teologi şi învăţători, ca Sf. Ioan Damaschinul (4 dec.) şi Sf. Maxim Mărturisitorul (21 ian.) ; medici şi tămăduitori de boale, ca cei dintre «doctorii fără de arginţi» Pantelimon (27 iulie), Cosma şi Damian (1 noiembrie şi 1 iulie) ş.a. ; teslari şi tîm-plari, ca Sf. Iosif (prima duminică de după Naşterea Domnului) ; pe-scari, ca mulţi dintre sfinţii apostoli; păstori ca Amos proorocul (15 iunie), Simion Stîlpnicul (1 sept.) sau sfintul martir Sozont (7 sept.) ; cioplitori în piatră, ca sfinţii mucenici Fior şi La vru (18 aug.) ; robi şi slujnice, ca Sf. Onesim, sclavul lui Filimon (15 febr. şi 22 noiembrie) şi sfînta muceniţă Haritina (5 oct.) plugari, ca sf. Hieron (7 noiembrie) şi Varlaam (19 noiembrie) ; prunci ca sf. mucenic Chiriac, martirizat odată cu mama sa, stf. muceniţă Iuiita (15 iulie) ; copilandri şi tineri, ca sfin-tele muceniţe Perpetua şi Felicitas (1 febr.) ; bătrîni octogenari şi cen-tenari, ca Sf. Policarp al Smirnei (t 25 febr. 155, în vîrstă de 86 ani), Sf. Antonie cel Mare (t 17 ian. 356, în vîrstă de 105 ani) ş.a.

1. O sistematizare şi ierarhizare a diferitelor categorii de sfinţi, făcută de Bise-rică, o găsim atît în Liturghier, în ectenia şi rugăciunea din prima parte a Litiei, unde sfinţii sînt invocaţi ca apărători ai noştri în nevoi, apoi în ordinea celor nouă cete (ale sfinţilor) pentru care se scot miride în lînduiala Proscomidiei, precum şi în Molit-felnic, în rugăciunea pentru sfinţirea apei din slujba Aghiazmei mici.

46 ORTODOXIA

2. Originile, dezvoltarea şi formele de exprimare ale cinstirii sfinţilor în cultul creştin

Cultul creştin al sfinţiilor începe cu cinstirea martirilor 2. In ordinea vechimii sau a înscrierii în calendare şi sinaxarii, cei dinţii membri ai areopagului ceresc al sfinţilor s'înt martirii (mucenicii), eroii suferinţei creştine pentru credinţa lor religioasă. Pătimirea şi jertfa vieţii lor stau la temelia Bisericii lui Hristos. Atitudinea lor eroică, bărbăţia, curajul, răbdarea suferinţelor şi statornicia de care au dat dovadă în mărturi-sirea şi apărarea credinţei lor religioase au atras admiraţia şi respectul profund al contemporanilor, uneori chiar al celor păgîni s . în încer-cările şi chinurile pe care ei le suferă, ei .sînt întovărăşiţi, asistaţi şi încurajaţi de către fraţii lor de credinţă, cu cele mai gingaşe semne de dragoste. Moartea Jjor martirică este considerată, atît de către ei cît şi de către creştinii supravieţuitori, ca momentul triumfului, al câşti-gării cununilor pe care Dumnezeu le dă mucenicilor în ceruri, al in-trării lor în slava şi fericirea cerească, descrise de Sfîntul Ioan Evan-ghelistul, în viziunile sale din Apocalipsă (VII, 1 ş.u. ; XIX, 4 ş.u. ; XX, 1 ş.u.).

Dovezile de admiraţie, de respect şi de atenţie, de care se bucură martirii încă dinainte de moartea lor, nu sînt considerate însă ca mani-festări de cult. Adevăratul cult se dă sfinţilor după moarte. Bl începe din momentul în care devine public, adică atunci eîn-d manifestările sin-guratice ale unor persoane mai apropiate de ilustrul dispărut (rude, prieteni, cunoscuţi etc.) sînt recunoscute şi întărite printr-o adeziune co-lectivă a comunităţii bisericeşti, adică a Bisericii locale respective. Sîm-burele originar şi modelul cultului sfinţilor şi al formelor lui de manifes-tare trebuie căutate în cultul general (obişnuit) al morţilor, adică în ritualul funebru îndeobşte practicat la înmormîntarea oricărui creştin şi în celelalte rituri, ceremonii şi datini prin care se exprimă grija deose-bită pe care o purtăm morţilor noştri dragi, în virtutea legăturilor de dragoste dintre cei vii şi cei morţi (communio sanctorum). Manifestările de dragoste, de admiraţie şi de veneraţie faţă de martiri şi mărturisitori, care stau la temelia cultului lor, sînt la început timide, discrete şi mo-

2. Despre cultul martirilor a se vedea îndeosebi: H. Delehaye, Les origines du culte des martyrs, Bruxelles, 1912 (ed. a Il-a 1900); Acelaşi, Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'antiquite, Bruxelles, 1927, 1954 ifSubsiidia hagiografica, 17}; A. Grataar, MartYrium. Recherches sur le culte des reliques et l'art chretien antique, 2 voi.. Paris, 1946 (reed. la Londra, 1972); Pr. I. Mihălcescu, Cultul martirilor în Biserica primară, în «Biserica Ortodoxă Română», XLII (1924), p. 666—670; H. Leclercq, Martyr, în «Dict. d'Archeol. chret. et de Liturgie», t. X, part. 2 (1930), col. 2359—1512; E. Jeferson, A. P. Frutaz, S. Indelicatos, Martirio e martire, în «Enciclopedia cattolica» (ed. de P. Paschini şi alţii) voi. VIII (1952), col. 233—244; F. van der Meer şi Chr. Mohrmann, L'Eglise des martyrs, (30—313), Paris-Bruxelles, 1960; P. Allard, Dix leţons sur le martyre, ed. a VlI-a, Paris, 1930.

3. Despre valoarea şi importanţa martirilor pentru destinele Bisericii creştine vezi îndeosebi T. M. Popescu, Doctrina Bisericii ortodoxe despre cultul siinţilor, în «Studii teologice», III (1051), nr. 5—6, p. 307 ş.u.; N. Mladin, Martirii Ortodoxiei,

\ Sibiu, 1945.

deşte ; ele aveau caracter funerar, adică se concentrau de fapt în jurul morţii şi al locului de înmormîntare a martirilor respectivi; pe măsură ce sfera lor de influenţă se extinde la întreaga comunitate bisericească, ele devin din ce în ce mai ferme, se încadrează în cultul oficial, public, al Bisericilor locale respective şi se exprimă prin forme stabile, uniforme' şi din ce în ce mai numeroase, practicate şi acceptate de întreaga Bise-rică creştină.

Care sînt aceste forme, sau cum se manifestă în afară pietatea şi ve-neraţia creştinilor din epoca persecuţiilor şi după aceea, faţă de martiri ?

a) Prima grijă a supravieţuitorilor era strîngerea şi păstrarea cu sfinţenie a rămăşiţelor trupeşti ale martirilor, prin înmormântarea lor cu deosebită cinste. Ele erau pentru primii creştini «mai de preţ decît -pie-trele nestimate şi mai scumpe decît aurul», cum se exprimă autorul Ac-tului martiric al Sfîntuliui Policarp, episcopul Smirnei4 . Cultul martirilor apare mai întîi la Roma, sub fo;rma reuniunilor funerare obişnuite, care aveau loc în jurul mormintelor de martiri, încă de la începutul secolului al Il-lea şi care după aceea au devenit oficiale 5.

b) Altă grijă era pentru păstrarea amintirii mucenicilor, atît prin consemnarea în scris a vieţii, a faptelor, a muceniciei şi a eventualelor minuni, în acte martirice (passiones) care erau citite în adunările li-turgice 6, cit şi prin instituirea sărbătorilor lor, care erau de regulă zilele aniversării anuale a morţii lo-r martirice. Sărbătorile alcătuiesc cea mai importantă formă de manifestare a cultului public al sfinţilor. Cele mai vechi sărbători ale sfinţilor au fost aniversările anuale ale morţii mar-tirilor. Primii creştini celebrau în fiecare an amintirea martirilor în ziua morţii muceniceşti a acestora, socotită ca zi de naştere pentru viaţa veş-nică şi fericită din ceruri (ŢsvsQAia, natalitia). în aceste zile aveau loc adunările lor liturgice (itavVjŢoptî, covaŢi?, collecta), la mormintele marti-rilor ; se săvîrşea acolo Sfînta Euharistie 7, se citeau actele martirice sau însemnările despre pătimirile şi moartea martirilor respectivi 8, se îm-părtăşeau toţi şi se îmbărbătau reciproc în lupta şi suferinţa comună pentru apărarea credinţei, în nădejdea unor zile mai bune.

4. Martiriul Sfintul Policarp, cap. 18, în trad. rom. de Pr. I. Mihălcescu, în col. «Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice», trad. de Pr. I. Mihălcescu, Econ. G. N. Niţu, Econ. M. Pâslaru, voi. I, Chişinău, 1927, p. 206.

5. P. Sejourne, Reliques, în «Dict. de Theol. cath.», t. XIII (1937), col. 2328. 6. Vezi: H. Leclercq, Actes des martyrs, în «Dict. dArcheol. chret. et de Li-

turgie», t. I, col. 373—446 ; F. Tournebize, F. Nau, A. Dufourcq, Actes des martyrs et des saints, în «Dict. d'Hist. et de Geogr. eccles.», t. I (Paris, 1912), col. 381—415 ; J. Van des Gheyn, Acta martyrum, Acta Sanctorum, în «Dict. de Theol. cath.», t. I, col. 320—334.

7. Vezi, de ex., Sf. Ciprian, Epist. XXXIX, 3 (ed. Harţei, p. 583): «Aducem pen-tru aceştia totdeauna jertfe, precum vă amintiţi, ori de cîte ori sărbătorim prin co-memorare pătimirile şi zilele aniversare ale mucenicilor». Cp. şi Epist. XII, nr. 2 (aceeaşi ed., p. 503) şi Epist. XXXIV (ibidem, p. 583).

8. Vezi, de ex., Can. 46 Cartagina : «Să fie îngăduit a se citi şi patimile marţi-lor, cînd se săvîrşesc zilele lor (de pomenire) de peste an» (Cp. Nic. Milaş, Canoanele Bisericii ortodoxe însoţite de comentarii, trad. rom. d© Dr, Nic. Popovici şi Uroş Kovincici, voi. II, partea I, Arad, 1934, p. 202—203).

48 O R T O D O X I A

Obligaţia de a respecta sărbătorile sfinţilor era prevăzută pentru creştini în cele mai vechi rânduieli bisericeşti. «în zilele apostolilor să fie sărbătoare ; căci ei au fost învăţătorii voştri în Hrisitos şi ei v-au dat Sfîntul Duh. în ziua Sfîntului Ştefan, primul martir, de asemenea să fie sărbătoare, ca şi în zilele altor martiri, care au preferat pe Hristos propriei lor vieţi» 9. Participarea la adunările liturgice pentru cinstirea memoriei martirilor era oficial impusă prin hotărîri ale autorităţii bise-riceşti 10. Pentru sfinţii ale cărora nume şi urme s-au pierdut şi s-au uitat ori au rămas neînregistrate la timp, s-a introdus, de timpuriu, mai îrutîi la Antiohia în sec. al IV-lea, o sărbătoare comună a Tuturor sfin-ţilor u, pe care, începînd de la 608, o găsim şi în Apus, mai întîi la 13 mai, apoi la 1 nov., cum a rămas pînă azi. La ortodocşi această sărbătoare s-a fixat în prima duminică de după Rusalii, numită şi Duminica tuturor sfinţilor, iar la nestorienii persani se serba în prima vineri de după Epi-fanie 12.

c) Alte forme de manifestare a cultului martirilor au fost, mai ales în perioada paleocreştină (sec. I—VI), pelerinajele şi construirea de bise-rici închinate pomenirii lor şi puse sub patronajul, hramul sau ocrotirea •loir. Dacă mormîntul martirului sau locul păstrării moaştelor sale era cu-noscut, se făceau pelerinaje cu acest obiectiv, determinate mal ales de faima minunilor săvîrşite prin puterea sfinţilor respectivi. Mulţimi imense de credincioşi veneau, începînd din sec. al IlI-lea, dar mai ales după în-cetarea persecuţiilor, de la mari depărtări, pentru a se închina la mor-mîntul sau la moaştele sfinţilor, pentru a înălţa rugăciuni şi a dobîndi ajutor şi tămăduire de boli prin puterea mijlocitoare a acestora. Pele-rinii au contribuit cei dintîi la extinderea cultului local al martirilor, căci ei duceau, în locurile lor de origine, numele, faima şi cultul sfinţilor vi-zitaţi. Locurile martirajului, ale mormintelor sau ale păstrării sfintelor moaşte de mucenici devin obiective de pelerinaj, locuri de reculegere, de rugăciune, de pietate şi de cult13. în jurul lor se formează cimitire, căci vechii creştini îşi alegeau, încă din viaţă, loc de odihnă pentru tru-purile lor după moarte, de preferinţă cît mai aproape de mormintele martirilor ; ba unii dintre cei mai avuţi doreau să poarte cu ei sau .să il'i se pună în morminte, după moarte, părţi din osemintele de martiri14. Ceva

9. Constituţiile Apostolice, cart. VIII, cap. 33, la F. Cabrol şi H. Leclercq, Mo-numenta Ecclesiae liturgica, voi. I: Relliquiae liturgicae vetustissimae. Sectio prima, Paris, 1900—1902, p. XCVI—XCVII. — Cp. şi trad. rom. din col. «Scrierile Părinţilor Apostolici...», cit. supra, voi. II (1928), p. 258.

10. Vezi, de ex., oan. 20 ial sin. looai Gangra : «Dacă cineva, întrebuinţînd soco-teală dispreţuitoare şi scîrbindu-se, ar prihăni adunările (ce se ţin în cinstea) muceni-cilor, sau liturghiile ce se fac într-însele şi pomenirile lor, să fie anatema» (la Nic. Milaş, op. cit., voi. II, part. I, p. 50).

11. Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la toţi martirii, P.G., t. L, col. 705—712. 12. S. Sejourne, Saints (culte des), în «Dict. de Theol. cath.», t. XIV, partea I,

col. 929. 13. Vezi H. Leclercq, Pelerinages, în «Dict. d'Archeol. chret. et de Liturgie»,

t. XIV, 65—176; E. Baumann, Histoire des pelerinages de la chretiente, Paris, 1941. 14. Vezi, de ex., Sozomen, Ist. bis., IX, 2, trad. rom. de Mitrop. Iosif Gheorghian,

Bucureşti, 1897, p. 358.

O R T O D O X I A 49

mai mul t : uneori se clădesc în preajma mormintelor de martiri vestiţi oraşe întregir ea cel cu numele de Minneapolis, format în jurul mormân-tului sfîntului mucenic Mina din Egipt (azi în ruine), ca Mitioviţa, oraşul de origine al sfîntului mucenic Dimitrie (în Serbia de azi), Seighiopolis, oraşul isfîntului Serghie (fost Rusafa, în Siria) 15 ş.a.

Cu timpul, dar mai ales din a doua jumătate a secolului al IV-lea înainte, pe locul mormintelor de mucenici se ridicau altare şi biserici (paraclise) închinate lor şi numite martyrii ([iapxopta, upoasoxT^pia, memo-iiae), în care creştinii se adună pentru s lujbe şi pentru cinstirea memo-riei sfinţilor respectivi. Conform viziunii Sfîntului Ioan Evanghelistul din Apoc. VI, 9, altarele acestor biserici se înălţau chiar pe mormin-tele sfinţilor respectivi, care serveau astfel ca jertfelnic sau Sfîntă Masă pentru săvîrşirea Sfintei Euharistii. De aci a rămas pînă astăzi datina sacră de a se aşeza părticele din moaşte de sfinţi la piciorul (temelia) Sfintelor Mese din bisericile ortodoxe precum şi în antimisele care ţi-neau la început locul altarelor în împrejurări excepţionale, datină con-sfinţită oficial prin can. 7 al sinodului al VH-lea ecumenic (Niceea 787)

Cele mai vechi biserici cu hramul sfinţilor s-au ridicat în cinstea Sfintei Fecioare, a Sfîntului Ioan Botezătorul şi a Sfinţilor Apostoli. Ast-' fel, la Roma, încă din prima jumătate a secolului al IV-lea s-a 'Construit, în for, biserica Sfînta Maria Antiqua (cea veche), precum şi o basilică a sfintei muceniţe Agnes (reconstruită în sec. al VH-lea). Istoricul So-zomen pomeneşte de o veche biserică cu hramul sfîntului apostol Toma la Edesa 17. La Constantinopol vestita basilică ridicată de Constantin cel Mare în cinstea Sfinţilor Apostoli şi mărită de Justinian, se bucura de toate splendorile imperiale, devenind gropniţă a împăraţilor bizantini şi a patriarhilor de Constantinopol (distrusă de turci după ocuparea cetăţii imperiale la 1453). în sec. al V-lea şi Roma se poate mîndri cu o basilică închinată amintirii Sfinţilor Apostoli. La începutul aceluiaşi secol exis-tau Ia Cyr biserici martirioane ale sfinţilor Iulian sau Cosma şi Dionisie18. Un oratoriu închinat aceloraşi sfinţi s-a construit şi la Roma către sfîr-şitul secolului al V-lea, apoi altele în Capadocia, Pamfilia, Ierusalim, Edesa şi Constantinopol, regiuni în care cultul acestor sfinţi era foarte mult răspîndit; la Constantinopol, de ex., pe vremea împăratului Justin I (518—527), existau nu mai puţin de patru biserici dedicate acestor sfinţi, în sec. V şi VI s-au construit la Ravena splendidele basilici închinate sfinţilor mucenici Apolinarie şi Vital (Vitalie). Fericitul Augustm pome-neşte de trei sanctuare ale sfîntului Ciprian existente pe atunci la Car-ta-gina. Istoricul Procopius enumără nu mai puţin de 19 basilici ridicate

15. Pentru cel din urmă vezi şi Dr. Gherasim Timuş, Dicţionar aghiograiic, Bucureşti, 1898, p. 746.

16. «...Cîte cinstite biserici au fost consacrate fără sfintele moaşte ale muceni-cilor, hotărîm să se pună moaşte într-însele pe lîngă obişnuita rugăciune. Iar cel ce va consacra (vreo) biserică fără sfintele 'moaşte să fie caterisit, ca unul care a călcat (tradiţia bisericească» (la Nic. Milaş, op. cit., voi. I, part. 2, p. 503).

17. Ist. bis., VI, 18, trad. rom. cit., p. 232. 18. Teodoret al Cirului, Epist. CXLIV, P.G., t. LXXXIII, col. 1373.

Ortodoxia 4


de împăratul Justinian în cinstea sfinţilor streini de Bizanţ19. Sfîntul diacon Laurenţiu (Lavrentie), martir în persecuţia din timpul împăratu-lui Valerian (t 10 august 258), avea şi el la Roma, în sec. V—VI, nu mai puţin de patru sau cinci biserici.

Zilele de consacrare (sfinţire) a acestor biserici au devenit ele însele sărbători înscrise în unele calendare locale şi deosebite de aniversările anuale ale sfinţilor respectivi; este cunoscută, de exemplu, amploarea cu care se sărbătorea, începînd din anul 335, aniversarea anuală a tîr-nosirii bisericilor memoriale ridicate de împăratul Constantin cel Mare şi de maica sa Elena la Ierusalim, pe locul patimilor şi învierii Domnului (Martyrion şi Anastasis)20 şi sfinţite la 13 sept. 335 (amintirea acestei sărbători se păstrează încă în Mmeiul ortodox pe luna septembrie la ziua indicată). Toate bisericile căpătară astfel un patron (hram), iar uneori se închinau sfinţilor cu renume şi biserici mai vechi, care pînă la data respectivă purtau alte denumiri.

d) Un mare avînt a luat, mai ales din veacul al IV-iea înainte, cultul sfintelor moaşte, adică cinstirea rămăşiţelor trupeşti ale sfinţilor 21.

în Răsărit, nu mult după încetarea persecuţiilor, osemintele sfinţilor martiri au început a fi căutate şi dezgropate din locurile mai depărtate sau mai puţin accesibile, unde fuseseră îngropate ; ele sînt transportate cu cinste în oraşe, mai cu seamă în capitalele provinciilor şi metropole-lor bisericeşti, pentru a li se putea aduce cinstirea cuvenită. îndeosebi Constaniinopolul, oraş nou, deveni-t capitala imperiului, a primit multe oseminte de sfinţe, aduse din diferite părţi. Mutarea şi reînhumarea ose-mintelor de sfinţi se intensifică mai ales din a doua jumătate a seco-lului al IV-lea. Aşa, de ex. la 351, împăratul Gallus a adus la Dafne (lîngă Antiohia) moaştele sfîntului mucenic Vavilas, episcopul Antiohiei, spre a combate centrul păgîn din jurul templului lui Apollo din acea locali-tate, iar la 362 ele au fost duse la Antiohia 22. împăratul Constantius a adus la Constantinopol moaştele sfîntului Timotei (356), apoi pe ale Sfin-ţilor Apostoli Andrei şi Luca de 1a Alexandria (357) şi le-a depus în bi-serica Sfinţilor Apostoli 23. Obiceiul acesta a devenit uz general în seco-lul al V-lea, cînd patriarhul Proclu al Constantinopolului, de acord eu împăratul Teodosie II, aduce în capitala imperiului moaştele Sfîntului

19. De aediliciis, I, 3—9. 20. Vezi, de ex., Etherie, Journal de voyage, cap. 48—49. Text latin, introd. et

trad. de H. Petre, nouveau tirage, Paris, 1971 (Col. «Sources chret.»), p. 262 şi urm. 21. Vezi, mai ales, S. Sejourne, Relicques, în «Dict. de Theol. cath.», t. XIII, col.

2324 şi urm.; I. Barnea, Vechiul altar creştin (în grec.), Atena, 1940, p. 67 şi urm.; A. Grabar, op. cit., la nota 2 ; P. Lefeuvre, Courte histoire des relicques, Paris, 1932; A. Fytrakis, Moaşte şi morminte de martiri în primele trei secole (în grec.), Atena, 1955.

22. Sozomen, Ist. bis., V, 19 şi 20 (P.G., t. LXVII, col. 1273 şi trad rom. cit., p. 202 şi- urm.) ; Sf. Ioan Gură de Aur, Predică la Si. Vavila, P.G., t. L, col. 527 şi urm., Evagrie, Ist. bis., I, 15, trad. rom. de Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1899, p. 20.

23. Teodor Citeţul, Ist. bis., II, 61 (P.G., t. LXXXVI, col. 219 şi urm. şi trad. rom. de Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1899, p. 298—299).


Ioan Gură de Aur de la Comana (438) 24. Tot datorită împăratului Teo-dosie II au fost .aduse la Antiohia moaştele Sfîntului Ignatie Teoforul25. Sfîntul Chirii al Alexandriei aduce la Menutis, lîngă Alexandria moaş-tele sfinţilor Chir şi Ioan, spre a contracara influienţa centrului păgîn de acolo 26.

Tot acum încep să fie fărîmiţate osemintele sfinţilor, spre a se satis-face cît mai multe din solicitările, din ce în ce mai numeroase, ale dife-ritelor localităţi şi personalităţi, care doreau să aibă un astfel de tezaur. Aşa, de ex., la Milano, Sfîntul Ambrozie (t 397), pentru a face faţă ce-rerilor unor episoopi din vremea şi de prin părţile lui, a împărţit, unor oraşe din Italia de Nord, din Galia şi din Africa, moaştele sfinţilor Gher-vasie şi Protasie, descoperite atunci la Milano.

în Apus însă, inviolabilitatea mormintelor şi liniştea morţilor, ocrotite prin vechile legi civile ale imperiului, au fost mai mult respectate ; abia prin secolul al VH-lea (648) au fost dezgropate şi transferate moaştele sfinţilor Primus şi Felician de pe Via Nomentana în biserica sfîntului Ştefan din Roma. Dar şi aici dezgroparea şi mutarea moaştelor de. mar-tiri a luat repede avînt, încît în secolul al IX-'lea papa Pascal I a adus în diferite biserici din Roma nu mai puţin de 2300 trupuri de martiri din catacombele din jurul Romei, spre marea satisfacţie a numeroşilor pele-rini, care se îngrămădeau, venind din diferite părţi, să vadă, să venereze şi să sărute rămăşiţele trupeşti ale mucenicilor creştini din epoca per-secuţiilor.

lin perioada cruciadelor multe biserici din Apus s-au îmbogăţit cu moaşte de sfinţi şi diferite relicve sacre, răpite din Răsărit de către cru-ciaţi, şi mai ales din Ierusalim şi din Constantinopol27. Atunci au fost aduse, de ex., la Bari, în sudul Italiei, moaştele sfîntului ierarh Nicolae de la Mira Lichiei (vezi sinaxarul din Mineiul ortodox pe luna mai, ziua 9), cele ale Sfîntului evanghelist Mar cu la Veneţia, biserica al cărui nume îl poartă, ale Sfîntului Ioan Gură de Aur din biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol în biserica Sf. Petru (cea veche) din Roma, ş.a.m.d.

Cu timpul, pe lîngă aniversările'anuale ale morţii martirilor şi ale sfinţilor, în general, s-au consemnat în calendare şi sinaxare (martirolo-gii) şi datele aflării, dezgropării, strămutării dintr-un loc într-altul şi aşezării definitive a moaştelor sau a altor relicve păstrate de la diverşi sfinţi, ca de ex. : aflarea cinstitului cap al Sfîntului Ioan Botezătorul (de trei ori : la 24 febr. şi la 25 mai), strămutarea moaştelor Sfîntului Ioan Gură de Aur de la Comana la Constantinopol (27 ian.), a moaştelor Sfîn-

24. Vezi, Socrate Scolasticul, Ist bis., VII, 45, P.G., t. LXVII, col. 836. — Cp. şi trad. rom. de Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1899, p. 355; Marcellinus Comes, Cronica, P. L., t. LI, col. 925. — între diferitele date propuse pentru efectuarea strămutării moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur (430, 438, 440, 442), anul 438 este preferat de către cel mai autorizat biograf al Sfîntului: P. Chrys. Baur, Der heilige Johannes Chrysostomus und seine Zeit, II, Band, Munchen, 1930, p. 383, nota 1. — Vezi şi Mineiul pe ianuarie, ziua 27, la sifiaxarul din serviciul Utreniei, după care mutarea moaştelor a avut loc la 33 de ani după moartea sfîntului, adică la anul 440.

25. Evagrie, Ist. bis., I, 15, trad. rom. cit., p. 20. 26. I. Barnea, op. cit., p. 70. 27. P. Sejourne, Saints (culte des), iîn «Dict. de Theol. cath.», t. XIV, col. 2351.


tului Nicolae de la Mira Lichiei la Bari (9 mai), aşezarea în raclă a brîu-lui şi a veşmântului Maicii Domnului, .aduse din Răsărit la Constantinopol (31 aug. şi 2 iulie) ş.a.mjd.

e) O formă iniţială de cinstire a sfinţilor este şi pomenirea şi invo-carea lor în rugăciuni şi imne, spre a veni în ajutor celor vii, ori celor morţi. Este o forţă de manifestare a credinţei noastre în puterea lor mijlocitoare pe lîngă Dumnezeu în favoarea Bisericii luptătoare. Însuşi Sfintul Ioan Evanghelistul a văzut, într-una din viziunile sale descrise în Apocalipsă, rugăciunile tuturor sfinţilor depuse de către înger pe jertfel-nicul de aur dinaintea tronului (ceresc) şi înălţîndu-se, odată cu fumul de tămîie din mina îngerului, înaintea lui Dumnezeu (Apoc. VIII, 3—4). Puterea aceasta mijlocitoare a sfinţilor se întemeiază pe situaţia lor privilegiată în ceruri, pe dragostea lor nesfîrşită pentru cei rămaşi în viaţă şi pe legătura spirituală care uneşte pe toţi membrii Bisericii între ei, vii şi morţi din toate timpurile şi locurile (Comuniunea sfinţilor).

Încă din secolul al IV-lea, diferitele categorii de sfinţi erau pome-niţi, nenominal, la liturghie, în strînsă legătură cu jertfa Sfintei Euha-ristii, în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi pentru morţi (diptice) după sfinţirea Darurilor, rugăciune care constituie ul-tima parte a tuturor anaforelor liturgice. Astfel, Sfîntul Chirii al Ieru-salimului (t 386), explicînd liturghia timpului său, menţionează că, după sfinţirea Darurilor, «facem pomenire şi de cei mai dinainte adormiţi, mai întîi de patriarhi, de profeţi, de apostoli, de mucenici, pentru ca Dumnezeu prin rugăciunile şi mijlocirile lor, să primească cererea noas-tră» 28. Şi în Apus, pomenirea sfinţilor la liturghie este menţionată de către Fericitul Augustin : «în jertfa pe care noi o aducem pe aceste al-tare, numele lor (ale sfinţilor) rostite la locul lor, ca ale unor oameni ai lui Dumnezeu, care au biruit lumea în numele Său...» 29. Inscripţiile de pe mormintele martirilor din catacombe şi de pe vechile sarcofage ne-au păstrat cele mai vechi formule de invocare a sfinţilor sau de rugăciuni scurte, adresate lor. Acestea devin din ce în ce mai numeroase din sec. al IV-lea înainte ,• datorate la început diferitelor persoane izolate,, de aici înainte aceste formule se încadrează în serviciul liturgic din cultul Bisericii, devin rugăciune publică şi oficială. Totodată, ele se dezvoltă treptat în rugăciuni ale Bisericii pentru invocarea sfinţilor dar mai ales în imne religioase pentru proslăvirea faptelor şi a meritelor sau a minu-nilor lor, imne care sînt introduse şi ele, treptat, în serviciul liturgic al Bisericii. Astfel, se cunosc încă din sec. al IV-lea 11 rugăciuni adresate Sfintei Fecioare şi atribuite Sfîntului Efrem Şirul, în care se elogiază şi se face apel la puterea de mijlocire a acesteia30. într-un papirus desco-perit la Fayum (Egipt) se află, de asemenea, un fragment de rugăciune

28. Cateheza V mystagogică, 9, în trad. rom. din voi. : Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, voi. II, Bucureşti, 1943 (Col. «Izvoarele

• Ortodoxiei»), p. 570. 29. De civitate Dei, cart. XXII, cap. 10, P.L., t. XLI, col. 764. 30. P. Sejourne, Saints (culte des), în «Dict. de Theol. cath.», t. XIV, col. 931.


şi totodată imn de laudă la adresa Sfîntului Ioan Botezătorul la 5 ian. datat de pe da începutul secolului al IV-lea 31.

•Cele dintîi imne închinate sfinţilor în Răsărit sînt considerate în ge-neral unele din troparele Născătoarei de Dumnezeu, de origine alexan-drină-coptă (atribuite Sfîntului Chirii al Alexandriei). In Apus, cei dintîi sfinţi în cinstea cărora s-au alcătuit asemenea rugăciuni, imne şi slujbe, sînt cei locali : Sf. Petru, Sf. Laurenţiu, Sf. muceniţă Agnes ş.a. Dar aici abia prin sec. al VII-lea sînt admise în serviciul liturgic al Bisericii im-nele închinate sfinţilor de către poetul Prudentius, mai întîi prin Galia şi Germania. In Răsărit însă, imnele scrise în cinstea şi spre lauda sfin-ţilor de către imnografi sau poeţi bisericeşti încep să pătrundă în ser-viciul liturgic al Bisericii încă din a doua jumătate a sec. al IV-lea, mai întîi sub forma strofelor izolate (tropare sau stihuri) şi apoi sub forma unor producţii poetice de mai lungă întindere (condace şi canoane imno-grafice), introduse treptat mai ales în slujba Vecerniei şi cea a Utreniei, fiind strînse şi codificate cu timpul în cărţile de slujbă numite Minele (Antologhioane), precum şi în Triod, Penticostar şi Octoih32.

Mai tîrziu s-au adăugat la acestea şi slujbe speciale pentru lauda şi invocarea sfinţilor, adică Acatistele şi Paraclisele de rugăciune, alcătu-ite de diferiţi neoimnografi (vezi, de ex., pe cele tipărite de 'curînd în Acatistier, tip. cu aprobarea Sf. Sinod, Bucureşti 1971).

f) O formă de cinstire a sfinţilor, frecventă în antichitatea clasică creştină, era elogiul (lauda) sfinţilor, prin predici sau cuvîntări solemne (festive), ţinute în zilele pomenirii lor şi numite encomii (e-fxwjua) sau panegirice («tv^opic, laudatio), ca cele rostite de Sf. Grigorie de Na-zianz (care 'este, de altfel, şi creatorul acestui gen omiletie), pentru Sf. Vasile cel Mare, Sf. Athanasie al Alexandriei, Sf. Ciprian, Sf. Mamant şi pentru sfinţii martiri în generalS3, cele ţinute de Sf. Grigorie de Nysa în cinstea Sf. arhidiacon Ştefan, Sf. Tecdor Martirul, Sfinţii 40 de mu-cenici ş.a.34, cele ale Sfîntului Ioan Gură de Aur pentru Sf. apostol Pa-vel, sfinţii martiri Vavila, Filogoniu, Ignatie, Foca ş.a.35, cele ale lui Asterie al Amasiei pentru Sf. Eufimia din Calcedon, Sf. apostoli Petru şi Pavel, Sf. mucenic Foca, Sf. arhidiacon Ştefan ş.a. 36, cele ale patriarhu-lui Proclu al Constantinopolului pentru Sf. Fecioară, Sf. Ştefan, Sfinţii

31. Ed. de H. Leclercq şi F. Cabrol, op cit., voi. II, Introd. p. CXLV. A se vedea acolo şi alte exemple die rugăcifcuni vechi.

32. Vezi Pr. P. Vlntilescu, Despre poezia imnogralică din cărţile de ritual şi cîntarea bisericească, Bucureşti, 1937. — Ceva mai pe larg despre cinstirea generală a sfinţilor în cadrul diferitelor slujbe alte cultului ortodox, a se vedea la Pr. Gh. Ior-dăchescu, Sfinţii ca obiect al cultului ortodox, în rev. «Studii teologice», X (1958), nr. 9—10, p. 616—617.

33. P.G., t. XXXV, col. 1081—1128, 1169—1194 şi t. XXXVI, col. 257—262, 493—622. 34. P.G., t. XLVI, col. 701 şi urm. 35. P.G., t. XLVIII, col. 747—756 şi t. L, col. 473—514, 527—534, 587—596, 699—706. 36. Vezi Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, Trad. rom. de Pr. Dr. D. Fecioru,

Bucureşti, 1946 (Col. «Izvoarele Ortodoxiei»),


apostoli Pavel şi Andrei, Sf. Ioan Gură de AurS7, omiliile mariale ale patriarhului Gherman al Constantinopolului38 ş.a.

g) O altă formă de cinstire şl eternizare a memoriei sfinţilor era şi este încă zugrăvirea chipurilor şi a faptelor lor m icoane şi în pictura murală, ea constituind un element important al iconografiei ortodoxe.

h) Cinstirea deosebită a unor sfinţi s-a manifestat şi prin adoptarea lor ca hramuri, patroni sau ocrotitori speciali ai anumitor bresle, asocia-ţii profesionale sau corporaţii meşteşugăreşti. Aşa, de ex., Sfîntul Nico-lae era cinstit şi invocat ca patron al călătorilor şi mai ales al marinari-lor şi corăbierilor, sfinţii doctori fără de argint erau patronii medicilor şi ai spiţerilor39, Sf. Trifon (l--febr.) era patronul grădinarilor, al flora-rilor şi zarzavagiilor ş.a.m.d.

i) In sfîrşit, tot ca o formă de cinstire a sfinţilor şi de păstrare a amintirii lor în viaţa creştină se poate privi şi adoptarea numelor lor ca nume de botez (nume de persoane). Prin aceasta sfinţii devin modele de viaţă şi totodată patroni, protectori sau ocrotitori ai persoanelor respec-tive, precum şi stimulente spre imitarea lor în viaţă. Aşa se şi explică frecvenţa numelor sfinţilor celor mai populari şi mai veneraţi, ca nume patronimice (de botez) în onomastica mai tuturor popoarelor creştine şi mai ales la români (Ioan şi Ioana, Marin şi Maria, Petru, Gheorghe şi Gherghina, Dumitru şi Dumitra, Constantin şi Constantina, Pavel ş.a.) 40.

Atît sărbătorile cît şi celelalte forme de manifestare a cinstirii sfin-ţilor, enumerate pînă aici, aveau la început un caracter local sau regio-nal, adică erau mărginite, mai ales în epoca persecuţiilor, la locul ori ţinutul în care trăise, unde pătimise martirul respectiv ori unde i se păs-trau sfintele oseminte. Unele dintre ele (ale sfinţilor mai noi sau mai puţin cunoscuţi) au păstrat pînă tîrziu acest caracter limitat din punct de vedere local, cum s-a întîmplat, de ex., cu cultul sfintei Tecla {21 sept.), al sf. mucenic Vavila (4 sept.) martirul Helpidius (călugăr cinstit prin părţile Mesopotamiei, spre sfîrşitul secolului al IV-lea, despre care aminteşte pelerina apuseană Egeria în notele 'sale de călătorie4 1 ş.a. Alte sărbători s-au răspândit în toată dioceza din care făcea parte locul de origine al martirilor respectivi, iar altele (ale sfinţilor mai vechi şi mai iluştri) s-au extins, după încetarea persecuţiilor, fie în întreaga creştinătate, devenind sărbători cu caracter universal creştin, ca de ex. cele ale sfinţilor Ştefan protomartirul (27 dec.), Ioan Botezătorul (7 ian.,

37. P.G., t. LXV, col. 679—692, 715—758, 809—834. 38. P.G:, t. XCVIII, col. 291—372 (între acestea şi o predică dialogată la Buna-

vestire, tradusă în rom. de Pr. D. Feciocu, în rev. «B.O.R.», XLIV (1964), mr. 1—3, 4—6 şi 7—9 (şi extras).

39. Vezi, de ex., N. Vătămanu, Consideraţii în legătură cu iconografia răsă-riteană a sfinţilor vindecători, în rev. «Mitropolia Olteniei», XXI (1969), nr. 3—4, p. 202—207.

40. Vezi : N. Iorga, Numele de botez la români (Conf.), Bucureşti, 1934; N. A. Constantinescu, Dicţionar onomastic românesc, Bucureşti, 1963 ; Christian Ioîiescu, Mică enciclopedie onomastică, Bucureşti, 1975; I. A. Candrea, Onomastica română..., Curs litografiat, Bucureşti, 1935—1936.

41. Vezi: Etherie, Journal de voyage, XX, 5, ed. cit., p. 172—174.


29 aug. şi 24 iunie), Sfinţii apostoli Petru şi Pavel (29 iunie) ş.a., fie nu-mai în creştinătatea de Răsărit, cum sînt sărbătorile sfinţilor cu prăznuire generală în toată Ortodoxia, ca Sf. mucenici Dimitrie (26 oct.), Gheorghe (23 apr.) ş.a.

Cît priveşte cultul sfinţilor de origine mai nouă (neomartirii greci şi sfinţii naţionali ai diferitelor Bisericii ortodoxe autocefale), acesta a rămas pînă acum limitat la locul, regiunea ori Biserica locală de pro-venienţă a fiecăruia. în sinaxarele din Mineiele româneşti au fost in-troduse numai cîteva nume dintre cele ale numeroşilor neomartiri greci şi sfinţi naţionali ai popoarelor ortodoxe slave, ca de ex. Sf. Sava (Ne-mania), arhiepiscopul Bisericii sîrbeşti şi fondatorul mînăstirii Hilanda-rul din Sf. Munte (14 ian.), neomartirul Gavriil arhiepiscopul sîrbilor (t 13 dec. 1659), Naum, unul dintre ucenicii sfinţilor Metodie şi Chirii, propovăduitorul Bulgariei şi făcător de minuni (23 dec.), Dimitrie din Peloponez, noul mucenic (13 apr. 1803), Ioan Rilski, ctitorul marei mî-năstiri Rila din Bulgaria (f 19 oct. 1946) ş.a., dar în practică cinstirea lor nu s-a putut impune în cultul Bisericii noastre. La fel s-a întîmplat cu cei cîţiva sfinţi de origine rusă (eroi naţionali şi cuvioşi), ale cărora nume au fos<t înscrise de curînd în sinaxarul de la sfîrşitul uneia din ediţiile Ceaslovului românesc (cea de Bucureşti 1945), ca de ex. cneaghina Olga (11 iulie), cuvioşii Antonie şi Teodosie de la Lavra Pecerskaia din Kiev (10 iulie şi 3 mai), episcopul Dimitrie al Rostovului (21 sept.) ş.a.

La extinderea sau generalizarea cultului sfinţilor au contribuit mai mulţi factori, ca de ex. : renumele sfinţilor respectivi, pelerinii şi pele-rinajele, mutarea (transferarea) şi împărţirea moaştelor unora dintre ei (ca în cazul sfinţilor mucenici Ghervasie şi Protasie din Milano), bise-ricile ridicate în cinstea lor, difuzarea şi larga circulaţie a actelor mar-tirice şi a vieţilor de sfinţi, vizitele reciproce pe care şi le făceau cre-dincioşii comunităţilor din localităţile învecinate, cu prilejul sărbăto-rilor martirilor locali etc. Astfel, Sf. Vasile cel Mare, scriind episcopilor din Pont, îi invită să viziteze şi ei pe sfinţii cinstiţi în Cezareea Capa-dociei şi în împrejurimi42. Mai ales după ce Biserica şi-a întărit conşti-inţa unităţii ei, schimbul de martiri între diferitele metropole creştine a contribuit cel mai mult la extinderea şi generalizarea cultului marilor sfinţi, conform principiului că gloria fiecărei Biserici locale (regionale) devine bun comun şi onoare a tuturor Bisericilor. Astfel, încă din sec. al IV-lea, Biserica din Roma a adoptat sărbătorile martirilor africani mai importanţi, ca episcopul Ciprian al Cartaginei (14= sept.) şi sfintele muce-nice Perpetua şi Felicitas (7 martie) ; la rîndul ei, Biserica africană a adoptat aniversările anuale ale unor sfinţi romani mai cunoscuţi, ca de ex. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), papa Sixt (6 aug.), diaconul Laurenţiu (10 aug.), Ipolit (13 aug.), precum şi pe cele ale unor sfinţi milanezi, ca Ghervasie şi Protasie (19 iunie) sau chiar orientali, ca sf.

42. Epist. 252, P.G., t. XXXII, col. 940.


muceniţă Bufemia (Evfimia) din Calcedon (f 11 iulie 307 ) 43. Pe vremea Fericitului Augustin, diaconul spaniol Vincenţiu, martir din persecuţia lui Diocleţian (în martirologiul catolic la 1 sept., în sinaxarul ortodox la 11 noiembrie), avea deja un cult universal, adică cinstire răspândită în toată lumea creştină de atunci44. La fel se poate 'Spune, încă mai de timpuriu, despre cultul Sfîntului Ioan Botezătorul, al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, al sf. arhidiacon Ştefan, al sfinţilor doctori fără de ar-ginţi Cosma şi Damian, deveniţi foarte populari prin faima lor de vin-decări ai bolilor ş.a. Martiri originari din nordul Africii (ca Sf. Mina din Egipt, 11 noiembrie) ori din Italia {ca Sf. Vitalie din Ravena, în martirolo-giul catolic la 28 apr., în calendarul ortodox la 23 iulie), erau cinstiţi şi la Constantinopol precum şi în Sciţia Minor (Dobrogea de azi) 45.

3, Natura cultului sfinţilor. Raportul şi deosebirea lui faţă de cultul adus lui Dumnezeu

Creştinii au făcut, chiar de la început, deosebire strictă între cultul suprem (latria sau adorarea şi jertfa), cuvenit numai lui Dumnezeu, şi între cultul subordonat (relativ) al sfinţilor "(venerarea sau simpla -cin-stire) şi între cultul păgîn al morţilor şi al eroilor. «Ei (păgânii) — se spune în Martiriul Sf. Policarp (sec. II) •— nu înţeleg că noi, nici pe Hris-tos... a-L părăsi nu putem, nici altuia a ne închina. Căci Lui ne închinăm pentru că e Fiul lui Dumnezeu, iar pe mucenici ca pe ucenici şi următori ai Domnului, după vrednicie îi iubim pentru neîntrecuta bună cinstire către îmipăratul şi învăţătorul lor, ai căror părtaşi şi împreună-ucenici vrem să fim şi noi» 46.

împotriva obiecţiunilor paginilor .şi ale adversarilor cultului sfinţilor din vechime (Vigilanţiu, Eunomiu, iconoclaştii şi catarii valdenzi), care pretindeau că sub masca cinstirii sfinţilor s-ar fi furişat şi s-ar păstra în creştinism cultul păgîn al eroilor şi al personajelor mitologice din antichitatea precreştină, Sfinţii Părinţi, scriitorii bisericeşti şi teologii reprezentativi de mai tîrziu ai Bisericii (ca, de ex., autorul anonim al Martiriului Sf. Policarp, Tertulian, Sf. Ciprian, Fericitul Ieronim, Sf. Chi-rii al Alexandriei, Fericitul Augustin, Sf. Ioan Damaschinul, Părinţii si-nodului al VH-lea ecumenic ş.a.) au definit încă de la început şi apoi au dezvoltat treptat adevărata doctrină creştină despre motivele sau temeiu-rile cinstirii sfinţilor, precum şi natura şi limitele acestei cinstiri. Cinstim pe sfinţi şi îi invocăm atît ca pilde, modele sau chipuri

43. P. Sejourne, Saints (culte des), în «Dict. de Theol. cath.», t. XIV, col. 927. 44. Fer. Augustin, Sermo 276, 4, P.L., t. XXXVIII, col. 1257. 45. Vezi Pr. Prof. Ene Branişte, Martiri şi sfinţi pe pămîntul Dobrogei de azi, în

voi. «De la Dunăre la Mare», editat de Arhiepiscopia Tomisului şi a Dunării de Jos, 1977, p. 41—42.

46. Martiriul Sfîntului Policarp, cap. XVII, 3, în trad. rom. cit., p. 205. — Cp. şi Pr. Prof. I. Rămureanu, în Istoria bisericească universală, Manual pentru institutele teologice, ed. a Il-a, voi. I, Bucureşti, 1975, p. 101 ; Pr. Prof. I. Mihălcescu, Cultul martirilor la păgîni şi cultul martirilor la creştini, în rev. «B.O.R.», an. 1925, nr. 1, p-. 22—29; Acelaşi, Cultul martirilor creştini şi cultul eroilor păgîni, în aceeaşi rev., an. 1925, nr. 7, p. 395—400.


desăvîrşite de vieţuire creştină, vrednice de admirat ori de urmat, cît şi ca mijlocitori către Dumnezeu pentru noi, ca ocrotitori, apărători şi aju-tători ai noştri, prin rugăciunile lor către Dumnezeu pentru noi, ca unii care s-au învrednicit de haruri deosebite, de trecere şi de cinste în faţa lui Dumnezeu, Căruia I-au slujit cu credinţă 47.

Rugăciunea către sfinţi este, dealtfel, un corolar firesc al unităţii şi al comuniunii din Biserică, trupul lui Hristos (communio sanctorum, co-muniunea, sfinţilor), trup din care fac parte, ca dintr-o mare familie, şi cei. trecuţi din viaţă, deci şi sfinţii, cu care noi ne păstrăm, pe calea rugă-ciunii, în necontenită legătură spirituală48. Toţi sfinţii Părinţi şi marii teologi, ca cei enumeraţi mai înainte, au afirmat răspicat deosebirea esen-ţială dintre cultul sfinţilor şi cultul adus Divinităţii (persoanelor Sfintei Treimi). Astfel, ei au precizat că, din punct de vedere dogmatic, există o deosebire de esenţă între cultul pe care îl dăm lui Dumnezeu de o parte şi cel dat sfinţilor, moaştelor şi icoanelor lor, de alta. Cel dintîi este nu-mit de obicei cu termenul de latiie (\ct.zpeîo>) sau adorare, adică supunere şi slujire totală, necondiţionată şi fără rezerve faţă de Stăpînul absolut), iar cel de al doilea este indicat în teologie cu termenul de dulie(SouXeîa) sau venerare, iar uneori cu cel de închinăciune (itpoaxuv'/jat?); cinstirea deosebită acordată Sfintei Fecioare, pentru meritele ei excepţionale în istoria mîntuirii, se numeşte iperdulie (uTcepSoo^sîa), supravenerare sau preacinstire.

Latria sau adorarea este deci cultul suprem sau cultul propriu-zis pe Dumnezeu îl cinstim adică pentru El însuşi, pentru puterea şi perfec-ţiunile Lui, pentru că El este Creatorul şi Providenţiatorul lumii şi al universului. Dimpotrivă, dulia sau venerarea (simpla cinstire) constituie un cult dependent de ce l suprem, deci subordonat sau relativ. Pe sfinţi îi cinstim adică nu pentru ei înşişi (pentru că de fapt şi ei sînt fiinţe create, au fost oameni ca şi noi), ci venerăm într-înşii darurile suprana-turale pe care li le-a hărăzit Dumnezeu şi puterea sau trecerea deosebită de care ei se bucură în ceruri, în faţa Ziditorului, pentru meritele din viaţa pămîntească. «...Cinstea ce se dă sfinţilor se îndreaptă şi trece la mărirea lui Dumneeu, Căruia sfinţii I-au plăcut prin credinţa şi viaţa îmbunătăţită ce au avut», precizează Mărturisirea Ortodoxă (partea a IlI-a, răspunsul la întrebarea 52).

în ultimă linie, prin sfinţi noi cinstim şi slăvim deci tot pe Dumnezeu însuşi, Care «este minunat între sfinţii Săi» (Ps. LXVII, 36). «Cel care cinsteşte pe mucenic, cinsteşte pe Dumnezeu, pentru care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină apostolului lui Hristos, se în-chină Celui care 1-a trimis pe apostol. Cel care se prosternă în faţa Mai-cii lui Dumnezeu, este evident că aduce cinstea Fiului ei, căci nu este

47. Cp. Sf. Ioan Damaschinul, Tratatul III împotriva iconomahilor, 33, în voi. «Cultul siintelor icoane», trad. rom. de Pr. Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1937, p. 123—124.

48. Cp. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, tip. cu aprobarea Sf. Sinod, Bucureşti, 1952, p. 174 şi urm. — Cp. şi P. Trembela, Comuniunea siinţilor, trad. de Pr. O. Căciulă, Cernica, 1940 (Caiete creştine, I) ; P. Rezuş, Aghiologia ortodoxă, Caransebeş, 1940, p. 113 şi urm.; Fr. Val. M. Breton, O.F.M., La communion des saints. Histoire. Dogme, Pieţe. Paris, 1934 (Bibi. Cath. des Sciences relig.).


'alt Dumnezeu decît unul singur, Cel cunoscut şi adorat în Treime», scrie Leontie, episcopul Neapolei din Cipru (sec. VII) 49. Dumnezeu rămîne deci obiectul suprem şi telul adevărat şi ultim al cultului nostru, orice forme ar îmbrăca acesta în aparentă. Cu alte cuvinte, «întreg cultul creştin porneşte de la Dumnezeu şi sfîrşeşte la Dumnezeu» 50.

4. Canonizarea Sfinţilor şi instituirea cultului lor. Evoluţia canonizării şi formele ei în trecut şi astăzi.

Criteriile sfinţeniei

1. Cum a procedat Biserica pentru identificarea sfinţilor ei, sau cum s-a făcut recunoaşterea, verificarea şi acordarea titlului de sfînt şi a onorurilor cuvenite sfinţilor ?

In vechime identificarea, recunoaşterea şi începutul cinstirii sfinţi-lor nu se făcea printr-un act sau printr-o proclamare oficială din partea Bisericii. Precum am văzut, cei dintîi sfinţi cinstiţi ca atare în Biserica creştină au fost martirii. In epoca persecuţiilor aceştia erau cinstiţi, în diferitele forme, pe care le-am arătat, îndată după moartea lor, de către credincioşii Bisericilor locale respective. Aşa s-a întîmplat, de ex., cu instituirea cultului sfîntului protodiacon şi protomartir Ştefan la Ierusalim, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel la Roma, a sfîntului episcop Ignatie la Antiohia, a sfîntului Policarp la Smirna ş.a. După încetarea persecuţiilor, cinstirea aceasta începe să se acorde şi mărturisitorilor, adică acelora care supravieţuiseră chinurilor îndurate pentru credinţă şi care, dealtfel, erau înconjuraţi în tot restul vieţii cu cea mai .mare atenţie, cu dragoste şi respect din partea contemporanilor. In noile condiţii de pace şi libertate religioasă, de care se bucură Biserică după edictul de la Milan (313) şi după dispariţia ultimilor împăraţi persecu-tori (Maximin Daia şi Liciniu) calitatea şi prerogativele de sfinţi încep să fie acordate şi celor care duceau o viaţă sfîntă fără să sufere chinuri sau să moară de moarte violentă ca martirii sau ca mărturisitorii. Chinu-rile muceniceşti suferite în epoca persecuţiilor erau adică înlocuite cu cele impuse de bună voie prin asceză, înfrînare, post şi rugăciune con-tinuă, care duc la mortificarea trupului şi prin care eroii virtuţii, ai de-săvîrşirii morale şi ai vieţii pustniceşti îşi dobîndesc sfinţenia. Clement Alexandrinul numea, de ex., martir pe gnosticul (creştinul desăvîrşit) care renunţa la toate plăcerile acestei lumi 51.

49. Cit. la Sf. Ioan Damaschin, Tratatul I despre sfintele icoane, trad. rom. de Pr. Dr. D. Fecioru, cit. supra, p. 56.

50. Cp. V. Grumel, Culte des images, în «Dict. de Theol. cath.», t. VII, col. 807. —• Pentru aspectul misionar al problemei (justificarea biblică şi patristică a cinstirii sfinţilor faţă de învăţătura protestanţilor şi neoprotestanţilor vezi îndeosebi Pr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948, p. 140 şi urm. şi Prof. T. M. Po-pescu, op. cit., la nota 3).

51. Stromata, cartea IV, cap. 4 (P.G., t. VIII, col. 1225), — Cp. şi Metodie de Olimp, Banchetul, VII, 3 (P.G., t. XVIII, col. 128—129).


Sfîntul Grigorie cel Mare accentuează această ideie în chipul urmă-tor : «Cu toate că nouă ne lipseşte prilejul persecuţiilor, vremea de pace are şi ea martiriul ei : nu ne mai punem capul sub sabie, dar noi tăiem poftele trupeşti cu sabia spirituală» ®2. Numeroşi alţi Părinţi bisericeşti afirmă acelaşi lucru53. încă de pe la mijlocul secolului al patrulea, populaţiile Orientului dădeau asceţilor renumiţi, chiar dinainte de moar-tea lor, cinstirile rezervate pînă atunci martirilor. Astfel, Sf. Antonie (1356) a fost nevoit să se retragă spre sfîrşitul vieţii sale într-o sihăs-trie, tocmai ca să scape de asemenea manifestări de cinstire54, iar ani-versarea morţii lui s-a sărbătorit încă dinainte de 372. Istoricul Sozomen ne spune despre vestitul pustnic egiptean Ilarion cel Mare (f 372, po-menit la 21 oct.) că acesta, «murind în insula Cipru, a fost îngropat acolo cu mult respect de către locuitorii ţării, care se considerau foarte feri-ciţi să aibă un tezaur aşa de preţios. Dar Isichie, unul dintre cei mai re-numiţi ucenici ai Sfîntului, a luat pe ascuns trupul acestuia, 1-a trans-portat în secret în Palestina {ia Maiuma) şi la depus în mînăstirea sa. Din acel timp, locuitorii ţării au prăznuit în toţi anii pomenirea sa, după obiceiul ce au de a cinsti astfel memoria celor ce s-au făcut renumiţi dintre ei prin sfinţenia lor, după cum ei onorează memoria lui Aurelius, a lui Antedon, a lui Alexion născut în Bethagaton şi a lui Alafion, născut în Asalea, cari alergînd cu îndrăzneală în cîmpul de luptă al vieţii călugăreşti, sub domnia lui Constantie, au atras prin exemplul lor un mare număr de păgîni» ss.

La fel s-a procedat în aceeaşi vreme cu marii ierarhi şi teologi care în timp de pace îşi cîştigaseră merite deosebite prin ostenelile lor pentru Organizarea Bisericii, prin aprofundarea învăţăturii de credinţă şi îndeosebi, prin lupta şi suferinţele lor pentru apărarea dreptei cre-dinţe împotriva ereziilor. Astfel, episcopul Meletie al Antiohiei, pre-şedintele sinodului II ecumenic (Constantinopol 381), murind în timpul sinodului pe care îl prezida, a fost numit «sfînt» chiar în cuvîntarea funebră ţinută atunci de către Sf. Grigorie de Nysa5 6 . De asemenea, Sf. Chirii al Alexandriei a fost numit «sfînt» chiar la moartea lui şi a fost recunoscut ca atare de către sinodul al IV-lea ecumenic (Calcedon 451), adică numai la şapte ani după moartea lui. în Apus, episcopul mărturisitor Grigore de Tours (t 397) s-a bucurat de un cult oficial îndată după moartea lui, iar Fericitul Augustin (t 430) era cinstit cu un cult la Cartagina înainte de 475.

Evlavia populară, conştiinţa comună a credincioşilor era aceea care identifica pe sfinţi şi inaugura venerarea lor, luînd în considerare pen-tru aceasta fie moartea lor martirică, fie ortodoxia sau puritatea cre-

52. Homilia III în Evang., P.L., t. LXXVI, col. 281. 53. A se vedea şi alte texte patristice similare indicate în «Dict. de Theol. cath.»,

t. XIV, col. 933. 54. Sf. Atanasie al Alexandriei, Viaţa Siîntului Antonie, 91, P.G., t. XXVI,

col. 972. 55. Sozomen, Ist. bis., III, 14, trad. rom. cit., p. 107. — Cp. şi cart. VIII, cap. 19,

ibidem, p. 342. 56. Cuvlnt de laudă pentru episcopul Meletie, P.G., t. XLVI, col. 851—864.


dinţei, fie sfinţenia viaţii lor, iar uneori minunile săvîrşite prin osemin-tele lor şi constatate la faţa locului. Lucrul acesta îl făceau credincioşii cu ştiinţa, asentimentul şi colaborarea clerului şi a conducerii bisericeşti, care se mărginea să supravegheze acest cult şi intervenea numai atunci cînd era nevoie să preîntîmpine sau să combată eventualele greşeli, abuzuri sau manifestări eronate sau neortodoxe ale pietăţii populare faţă de sfinţi. Totodată, autoritatea bisericească ţinea, încă de la început, evidenţa sfinţilor cinstiţi în comunităţile sau Bisericile locale, întocmind liste cu numele lor, pe care le comunicau şi Bisericilor vecine sau celor din centrele mai importante, pentru ca sfinţii respectivi să fie şi acolo cunoscuţi şi cinstiţi. Precum am văzut, ei erau pomeniţi şi invocaţi mai ales în cursul rugăciunii de mijlocire generală pentru vii şi pentru morţi (intercessio) din cadrul rugăciunii Sfintei Jertfe (anaforă). De aceea, numele celor mai importanţi dintre ei erau înscrise şi în diptice sau pomelnice,, adică listele cu numele ierarhilor diferitelor Biserici pe care episcopii îi pomeneau la Liturghie, în semn de comu-niune frăţească, spirituală57. Iniţiativa înscrierii numelor memorabile în diptice o avea nu numai conducerea Bisericii, dar uneori şi voinţa mulţimilor de credincioşi.. Astfel, la puţină vreme după moartea Sfîntului Ioan Gură de Aur (407) în împrejurările cunoscute, credincioşii din Constantinopol, care nu-1 puteau uita, au cerut reînscrierea numelui său în diptice, lucru care s-a şi făcut, cu oarecare întîrziere 58.

Uneori Biserica folosea sau favoriza dezvoltarea şi- extinderea cul-tului sfinţilor ca un mijloc de combatere a păgmismului, ridicînd altare creştine în cinstea unor sfinţi pentru a înlocui cultul unor idoli locali. Astfel Ia Dafni, lingă Antiohia, a fost introdus cultull sfîntului martir Vavilas, sub împăratul G'allus, pentru a contrabalansa influenţa sanc-tuarului păgîn al lui Apollo. De asemenea, la Menuthi, în Egipt, pe timpul Sfîntului Chirii al Alexandriei, cultul sfinţilor martiri Chir şi Ioan a făcut pe băştinaşi să uite pe acela a'l lui Isis, care avea acolo templu59. într-o măsură oarecare, cultul sfinţilor creştini a compensat deci pe păgînii convertiţi, pentru sărbătorile lor religioase.

Cînd au început să se alcătuiască liste sau cataloage de sfinţi (mar-tirologii, calendare, minologhii, sinaxare şi eortologhii), ceea ce s-a întâmplat foarte de vreme (sec. III), numele sfinţilor au fost înscrise în ele ; această înscriere echivala de fapt cu acceptarea, recunoaşterea

57. Vezi -Pseudo-Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, III, 9 : «Ci-tirea sfintelor diptice, de după sărutarea păcii, pomeneşte pe cei ce au trăit în sfin-ţenie şi au ajuns la săvîrşirea unei vieţi virtuoase în chip statornic...; îi proslăveşte ca pe nişte vii şi, precum zice Teologia, nu ca pe nişte morţi, ci ca pe unii care au trecut din moare la viaţa cea prea dumnezeiască. Observăm că sînt înscrişi şi în sfintele pomelnice şi că... punîndu-se pe dumnezeiescul altar Cinstitele Daruri, prin care se închipuie şi se împărtăşeşte Hristos, îndată (nemijlocit) este alături şi lista sfinţilor, arătînd indisolubilitatea unirii lor sfinte şi mai presus de lume cu El» (la J. Quasten, Monumentala eucharistica et liturgica vetustissima, Bonn, 1935—1937, p. 307—308).

58. Socrate Scolasticul, Ist. bis., VII, 45, trad. rom. cit., p. 355. 59. Vezi în urmă, nota 26.


sau încuviinţarea oficială din partea Bisericii a cultului sfinţilor respec-tivi. Iar întrucît aceste liste purtau în general denumirea de canon (xavwv = măsură, normă, regulă), actul acesta poartă de la un timp (mai ales în Apus) denumirea de canonizarea sfinţilor. Aceste liste cuprin-deau la început numele martirilor şi de aceea ele purtau iniţial denu-mirea de martirologii •, iar întrucît în epoca persecuţiilor cultul acestora era local, mai fiecare Biserică îşi avea martirologiul său local. Prin lăr-girea în spaţiu a acestui cult, mai ales după încetarea persecuţiilor şi prin combinarea martirologiilor locale ale diferitelor Bisericii se dezvoltă martirologiile generale ale Bisericilor din Răsărit şi Apus, care stau la baza calendarelor, a Minologhiilor, Sinaxarelor şi Eortologhiilor de mai tîrziu.

Alături de martiri, aceste liste cuprindeau, încă din primele secole-numele Sfintei Fecioare, Sfîntului Ioan Botezătorul, ale Sfinţilor Apostoli care muriseră de moarte naturală, ca Sf. Ioan Evanghelistul (restul fiind cinstiţi ca martiri), precum şi ale drepţilor, patriarhilor şi proorocilor din Vechiul Testament. Astfel, la Cezareea Capadociei, încă de pe la mijlocul sec, al IV-lea, erau sărbătoriţi Sf. Ştefan, Sf. Ioan Botezătorul, Sfinţii Petru şi Pavel, Sf. Iacob 60. Probabil aceştia sînt şi cei dintîi sfinţi care au dobîndit un cult universal, la ei adăugîndu-se în curînd Sfînta Fecioară. După încetarea persecuţiilor s-au adăugat treptat, în martiro-logii, numele mărturisitorilor, apoi ale cuvioşilor, călugărilor şi pustni-cilor vestiţi, ale ierarhilor distinşi şi ale marilor teologi şi învăţători (dascăli) ai Bisericii, ş.a.m.d. Cea mai veche listă cu sărbătorile martiri-lor este Depositio martyrum, alcătuită la Roma în anul 354, care indică nu numai datele sărbătorilor, ci şi cimitirele în care fuseseră depuse osemintele fiecărui martir şi în care se făceau la început adunările li-turgice pentru sărbătorirea anuală a zilelor morţii lor martirice (fevsOXia, natalitia). Martirologiul grecesc al Răsăritului de pe la sfîrşitul sec. al IV-lea cuprinde şi numele a doi mărturisitori şi anume călugărul Serapion şi Iacob episcop de Nisibi, iar Martirologiul Siriac din 411 cuprinde, pe lîngă nume de martiri, lista episcopilor Antiohiei şi nu-mele cîtorva mărturisitori persani. Avem apoi aşa numitul Martirologiu hieronymian de la începutul sec. al V-lea (atribuit lui Eusebiu Ieronim), precum şi un calendar al Bisericii din Cartagina din jurul anului 500, care consemnează nume de papi şi de episcopi mai cunoscuţi din sec. IV-lea 01.

Iniţiativa canonizărilor de sfinţi a avut-o deci totdeauna poporul credincios, iar nu conducerea Bisericii. Actul canonizării are de fapt un caracter declarativ, iar nu unul constitutiv. Nu Biserica îi face sau îi

60. Vezi Sf. Grigorie de Nysa, Oratio in Basilium, I, P.G., t. XLVI, col. 789. 61. Atît Martirologiul hieronirnian cit şi altele au fost editate de Bollandişti în

Acta Sanctorum Novembris, t. II, pars prior, Bruxellis, 1894 ; cel dintîi a fost reeditat de H. Delehaye şi H. Quentin, în aceeaşi col., pars posterior, Bruxellis, 1931, sub titlul Commentarius perpetuus in Martyrologium hieronymianum. Martirologiul Siriac a fost editat de F. Nau, Un martyrologe et douze Menologes, în «Patrologia Orientalis», t. X, Paris, 1915.


creează pe sfinţi; conducerea Bisericii n-a făurit şi n-a impus niciodată cultul vreunui sfînt neconsacrat în prealabil de pietatea populară, ci numai a constatat, şi-a însuşit şi a legalizat cultul sfinţilor veneraţi de către credincioşi, ori 1-a respins cînd a fost cazul, supraveghind şi în-drumând totodată exprimarea, în forme corecte sau ortodoxe, a cultului de veneraţie62 . Cît de mare importanţă avea iniţiativa şi conştiinţa maselor populare în identificarea, recunoaşterea sau canonizarea sfin-ţilor, se vede şi din unele cazuri în care încercarea autorităţii bisericeşti de a canoniza sau a impune cultul anumitor sfinţi s-a lovit de împotri-virea şi rezistenţa credincioşilor, care nu au acceptat asemenea acte. Astfel, în sec. al V-lea, în timpul unor certuri ale Sfîntului Chirii al Alexandriei cu guvernatorul Orest de acolo, care era favorabil evreilor din localitate, călugărul Ammonius a lovit cu pietre pe guvernator, lucru pentru care a fost judecat şi ucis în chinuri. Patriarhul a luat atunci trupul celui ucis şi îngropîndu-1 într-o biserică, «îi dădu numele de Taumasiu şi îl laudă în cuvântările sale ca pe un martir, care şi-ar fi pierdut viaţa pentru apărarea credinţei. Dar această faptă a lui Chirii n-a fost aprobată de toţi creştinii, care ştiau că Ammonius, departe de a-şi fi pierdut viaţa pentru credinţă, nu suferise decît dreapta pedeapsă a îndrăznelii sale. De aceea, Chirii se sili să-i uite puţin cîte puţin memoria» 63.

Mai tîrziu, şi anume după organizarea liberă a Bisericii, proclama-rea sfinţilor şi îndeosebi extinderea şi generalizarea cultului lor.a de-venit un act de competenţa sinoadelor, mai întîi a celor locale, regionale sau provinciale, apoi a celor mitropolitane şi patriarhale etc. ; ea-a în-ceput să se facă adică prin acte oficiale ale sinoadelor respective sau ale întîistătătorilor lor. Primul document de acest fel, care ni s-a păstrat sau care ne este cunoscut pînă acum, este gramata lui Ioan Calecas, patriarhul Constantinopolului, către Teognost, mitropolitul Moscovei, în legătură cu canonizarea mitropolitului Petru al Moscovei (1339) e i. Iniţiativa sau începutul în acest sens continuă să vină însă şi în această epocă tot de jos, din partea maselor populare de credincioşi, a călugărilor din mînăstiri, ş.a.m.d. ; totuşi, începînd mai ales din epoca iconoclasmului înainte, rolul ierarhiei bisericeşti în canonizarea sfinţilor devine din ce în ce mai activ şi mai hotărîtor.

Astfel, cu ocazia canonizării sfîntului Grigore Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, în sec. al XlV-lea, patriarhul Filotei Cochinos al Con-stantinopolului, căruia se datoreşte în mare parte această canonizare, vorbeşte de «sinoade mari şi voturi comune care au nevoie de timp şi de trudă şi de cercetare şi de multe alte lucruri omeneşti, cînd se pune în faţă un lucru de asemenea natură, pentru ca să-1 proclame pe

62. 'Cp. Pr. Prof. Liviu Stan, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în rev. «Ortodoxia», II (1950), nr. 2, p. 269—271.

63. Socrate Scolasticul, Ist. bis., VII, 14, trad. rom. cit., p. 325. 64. Text la E. Golubinski, Istoria canonizării sfinţilor în Biserica rusească (în

rus.), Moscova, 1903, p. 382—383.


acela...» 6S. Totuşi, Filotei renunţă la aceste formalităţi oficiale de cano-nizare sau le socoteşte de prisos şi recunoaşte de îacto, deocamdată, cinstirea locală a sfîntului Grigore Palania, care fusese deja inaugurată de către clerici, călugări şi credincioşi, îndată după moartea acestuia (1359) atît la Te salonic, unde sfîntul păstorise ca arhiepiscop, cît şi în lavra Sf. Atanasie din Atos, unde călugărise mai înainte. «îl iubesc şi îl cinstesc pe el ca sfânt din cauza minunilor lui, pe care le-a făcut după mutarea lui de aici la Dumnezeu, arătînd mormîntul isău izvor de tă-măduiri», spunea Filotei, care era ucenic şi mare admirator al sfîntului Grigore. Dar ceva mai tîrziu, pentru a generaliza pomenirea şi sărbă-torirea sfântului Grigore Palama în întreaga Biserică grecească, patri-arhul Filotei a adus chestiunea canonizării acestuia în sinodul convocat de el la Constantinopol în anul 1368, care a aprobat propunerea lui Filotei.

Tot aşa s-a procedat în Biserica grecească şi la canonizările ulte-rioare (a mitropolitului Marcu Eugenie al Efesului, a patriarhului Ghe-nadie Scholarul ş.a.). Cîteodată, la instaurarea, introducerea sau genera-lizarea cultului unor sfinţi dădea concurs Bisericii şi conducerea statului, prin împăratul bizantin, ţarii bulgari sau cei ruşi şi domnitorii Ţărilor Româneşti. Aşa, de ex., împăratul bizantin Leon înţeleptul (sec. IX—X), prin novela sa 88 a oficializat în toată Biserica bizantină generalizarea cultului celor şapte mari ierarhi : Vasile cel Mare, Epifanie al Ciprului, Atanasie ce l Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Ioan Gură de Aur şi Chirii al Alexandriei. în sec. al XV-lea domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun introduce în ţara sa cultul Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, prin aducerea moaştelor acestuia de la Cetatea Albă la Suceava ; acelaşi lucru făcuseră, încă din a doua jumătate a sec. al XIV :lea, domnitorii Ţării Româneşti, prin aducerea la Curtea de Argeş a moaştelor Sfintei Filofteia. Este cunoscut apoi rolul important pe care 1-a avut domnitorul Neagoe Basarab în canonizarea Sfîntului Nifon, patriarhul Ţarigradului ( t l 508), care s-a făcut la noi în Ţară, la 15 aug. 1517, de către soborul care a oficiat slujba tîrnosirii vestitei biserici ctitorită acolo de către Neagoe, sobor prezidat de către patriarhul Teolipt al Ţarigradului; atunci s-a hotărât ca zi de pomenire a Sfîntului 11 august şi s-a săvârşit, pentru prima oară, şi «slujba sfinţiei sale, cu vecernie, cu utrenie şi cu liturghie» 66.

în ceea ce priveşte neomartirii, care sufereau chinuri de la prigo-nitorii turci şi care au fost numeroşi mai ales în Biserica grecească, s-a format într-o vreme curentul ca ei să fie cinstiţi ca sfinţi chiar fără o canonizare oficială din partea Bisericii. Atanasie de la Păros (t 1813)

65. Citat de Hris. Papadopulos, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica orto-doxă, în trad. rom. idin rev. «îngerul» (Buzău), 1942, nr. 5—9, p. 101.

66. Pr. Prof. Gh. Moisescu, Viaţa Sfîntului Nifon, patriarhul Ţarigradului, în rev. «B.O.R.» 1958, nr. 9, p. 471—472.


a scris o carte în acest sens 67. Totuşi, cinstirea acestora a rămas mai mult locală, din pricina persecutorilor turci, care nu îngăduiau nici ca-nonizarea oficială a neomartirilor ucişi de ei şi nici extinderea cultului lor. Bineînţeles că nu toţi cei ce au suferit din partea turcilor au fost decretaţi sau cinstiţi ca neomartiri. Biserica a împiedicat trecerea între sfinţi a celor ce pătimiseră de la musulmani pentru alte motive decît cele religioase, cum a fost cazul eu un oarecare Pantelimon din Spekas, care ar fi suferit martiriul în Creta la 19 noiembrie 1848 şi în cinstea căruia se alcătuise chiar o slujbă ; dar atît Biserica din Atena cît şi Patriarhia din Constantinopol au interzis cinstirea lui ca sfînt.

Astăzi, datorită dezvoltării centraliste a organizaţiei bisericeşti, în Apus canonizarea sfinţilor a devenit de mult o prerogativă a Scaunului papal, ajutat pentru aceasta de Sacra Congregaţie a riturilor ; ea se face după reguli precise şi amănunţite, înscrise în Codex Juris Canonici din 1917 (can. 1999—2141), pe cînd în Ortodoxie, în conformitate cu principiul general de conducere sinodală, fiecare Biserică ortodoxă autocefală are dreptul de a-şi canoniza pe sfinţii ei prin sinodul respec-tiv sau de*~a accepta cultul unor sfinţi cinstiţi mai înainte în alte Biserici ortodoxe ; cît priveşte dreptul de a generaliza cultul sfinţilor naţionali în toată Ortodoxia, acesta aparţine sinodului panortodox.

2. In ceea ce priveşte condiţiile canonizării sau criteriile principale ale trecerii între sfinţi, ele sînt patru, şi anume :

a) Mucenicia sau moartea martirică. Forma cea mai înaltă de ex-primare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu este jertfirea vieţii. Căci, precum spune Mîntuitorul însuşi, «mai mare dragoste decît aceasta ni-meni nu are, decît să-şi pună viaţa pentru prietenii săi» (Ioan XV, 13). Supremul sacrificiu pe care îl poate face cineva pentru credinţa sa re-ligioasă, adică jertfirea vieţii, a fost de la început şi pînă azi semnul sigur al sfinţeniei; moartea martirică este considerată ca un botez al sîngelui, care răscumpără şi spală eventualele lipsuri sau păcate ale mucenicilor, sfinţindu-i şi dîndu-le dreptul de a intra în «ceata sfinţilor, care a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului», aşa cum este cazul cu unii dintre persecutorii păgîni convertiţi subit la creştinism prin pilda molip-sitoare a martirilor şi martirizaţi fie îndată, împreună cu aceştia, fie mai tîrziu ; aşa avem, de ex., pe sf. mucenic Longhin Sutaşul (pomenit la 16 oct.), sfînta împărăteasă Alexandra, soţia lui Diocleţian (pomenită la 21 apr.) '68

r Vasilid, pomenit în Martirologiul roman Ia 7 ian. ş.a. b) Ortodoxia credinţei şi mărturisirea ei neînfricată sau lupta şi ne-

voinţele pentru apărarea ei, indiferent dacă aceasta s-a soldat cu moartea martirică (ca la mucenici) sau numai cu anumite suplicii, suferinţe sau amărăciuni (ca la Sf. Vasile cel Mare, Sf. Atanasie al Alexandriei, Sf. Maxim Mărturisitorul ş.a.).

67. Despre neomartiri. Că ei sînt sfinţi şi trebuie să fie cinstiţi ca atare chiar fără o canonizare formală a Marii Biserici (în grec.). Manuscris inedit, în Bibi. mînăs-tirii Xenofont din Atos. V-ezi Dim. Iconomidis, Atanasie de la Păros (în grec.), în «Anuarul Societăţii de studii periodice», voi. I, Atena, 1961, p. 409.

68. Vezi Dr. Gherasim Tiinuş, op. cit., p. 708 şi Mineiul pe aprilie, ziua 21 Ia sina-xarul din slujba Utreniei.


c) Curăţia şi sfinţenia vieţii. d) Săvârşirea unor semne supranaturale sau minuni. La acestea se adaugă încă una, care nu este esenţială şi indispen-

sabilă şi aniume neputrezirea trupului (existenţa moaştelor sau osemin-telor), care constituie un semn al sfinţeniei numai dacă moaştele au darul facerii de minuni.

5. Rînduiala sau tipicul actual al canonizării solemne a sfinţilor

Întrucît, precum am văzut, în vechime canonizarea sfinţilor se făcea în chip spontan, prin cinstirea pe care le-o acordau credincioşii, pînă la o anumită vreme nu a existat nici © regulă, orînduială fixă şi uniformă sau un tipic general valabil al ceremonialului de canonizare. La început se proceda, desigur, în chipul cel mai simplu,- ritualul canonizării se reducea la înscrirea în martirologii, la care mai tîrziu s-a adăugat redac-tarea actului sinodal de recunoaştere a cultului, însoţită de oficierea unor slujbe mai solemne, îndeosebi privegheri şi liturghii festive, în cadrul cărora se făcea cunoscută în chip public hotărîrea sinodului sau a con-ducerii bisericeşti respective. Se proceda, bineînţeles, în chip diferit de la caz la caz, după loc şi împrejurări, după categoria şi importanţa sfîn-tului de care era vorba, după extensiunea ariei geografice pe care urma să o aibă cultul său, după cum i se păstrează sau nu moaştele, ş.a.m.d.

Dar cu timpul, ritualul canonizării devine din ce în ce mai complicat, dar şi mai precis, îmbogăţindu-se treptat cu ceremonii noi şi variate, menite să pună în lumină şi să accentueze valoarea şi semnificaţia dog-matică, canonico-juridică şi spirituală a unui asemenea act, atît de rar şi de important în viaţa religioasă a Bisericii. Şi cu toate că problema uniformizării tipicului ortodox al canonizării sfinţilor a fost trecută, sporadic şi temporar, pe lista temelor de interes general ortodox care trebuiau discutate la viitorul sinod general ortodox, nu avem pînă acum vreo hotărîre sinodală panortodoxă sau un consens expres a'l tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, care să stabilească o uniformitate în această privinţă. Totuşi, mai ales din felul cum s-a procedat în ultimele două veacuri cu ocazia diferitelor canonizări de sfinţi făcute pînă acum în unele Biserici Ortodoxe autocefale, îndeosebi în cea grecească 69, cea

69. Pentru Biserica grecească vezi îndeosebi Hrisostom Papadopulos, Despre pro-clamarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă (în grec.), Atena, 1934 (rez. în rom. în rev. «B.O.R.», an 1935, nr. 1—2, la Note bibliografice) ; Acelaşi, Despre canonizarea sfin-ţilor în Biserica Ortodoxă, trad. rom. cu note proprii, de O. Căciulă, în rev. «îngerul» (Buzău), 1942, nr. 5—9 ; C. Erbiceanu, Modul consacrării sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în rev. «B.O.R.», XXV (1901—1902), p. 577—593 (traducerea unor acte sinodale greceşti).

Ortodoxia 5


rusească 70 şi cea românească 71, se poate observa o potrivire şi o unitate de vederi destul de accentuată între aceste Biserici, ceea ce ilustrează încă odată adevărul, de atîtea ori constatat, că unitatea de credinţă se exteriorizează în chip firesc şi spontan prin forme sau acte de cult ase-mănătoare sau chiar identice.

Iată, de ex., cum s-a procedat de curînd în Biserica Ortodoxă Română, cu prilejul canonizării unui prim grup de sfinţi români, în oct. 1955 şi sept. 1956.

Atunci cînd se ridică chestiunea canonizării unui nou sfînt, după cercetările de rigoare pentru verificarea temeiurilor şi a îndreptăţirilor la canonizarea sau la recunoaşterea cultului incipient, Sinodul Bisericii respective hotărăşte sau admite (dacă este cazul) canonizarea şi redac-tează tomosul sinodal de canonizare, în care se formulează, de regulă, temeiurile sau motivele canonizării, se expune pe scurt viaţa şi meritele sfîntului respectiv, se proclamă oficial canonizarea sau trecerea lui între sfinţii cinstiţi pînă aici, fixîndu-i-se ziua de pomenire, caracterul şi extensiunea cultului (local, regional sau general), modul de sărbătorire etc. Tomosul, semnat de toţi membrii Sinodului, se citeşte în mod solemn, în cadrul Liturghiei din ziua proclamării oficiale a canonizării. Totodată se iau măsuri sau se dau indicaţii normative pentru zugrăvirea icoanei (dacă ea nu există dinainte) şi se procedează la întocmirea slujbei (in-clusiv a Acatistului, dacă este cazul) şi la redactarea vieţii şi a sinaxa-rului sfîntului, care urmează să fie trecute ulterior în Minei la ziua res-pectivă. în unele cazuri, pînă la întocmirea unei slujbe speciale, se poate folosi slujba comună (de obşte) a categoriei de sfinţi din care face parte sfîntul canonizat (cuvioşi, ierarhi, mucenici, mărturisitori etc.), slujbă care se găseşte în vechiul Antologhion (Mineiul anual sau de obşte)72.

Festivităţile canonizării durează mai multe zile în şir şi sînt marcate prin slujbe solemne şi privegheri de toată noaptea, cu Litii, procesiuni şi pelerinaje la locul de înmorrnîntare al sfîntului, ori la locul unde i s-au adus şi i se păstrează osemintele. Dacă se păstrează moaştele întregi ori măcar o parte din osemintele sfîntului canonizat, serbările religioase încep cu două-trei zile înainte de proclamarea solemnă a canonizării (uneori chiar cu mai mult), prin oficierea ultimului parastas la mormîntul celui adormit (care poate lipsi dacă e vorba de un sfînt cu un cult dez-voltat şi acceptat în mod tacit de către Biserică), urmat de dezgroparea, spălarea, stropirea cu aghiazmă şi ungerea cu Sfîntul Mir a moaştelor sau a osemintelor, punerea lor în raclă şi transportarea în biserica unde

70. Pentru Biserica rusească vezi îndeosebi E. Golubinski, Istoria canonizării sfinţilor în Biserica rusească (în rus.), ed. a Il-a, Moscova, 1903 şi N. Popescu-Prahova, Canonizarea în Biserica Ortodoxă, Cernăuţi, 1942 (extras din rev. «Candela», anii 1939—1941, p. 421—438).

71. Pentru Biserica românească a se vedea îndeosebi Pr. Prof. L. Stan, Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, în rev. «Ortodoxia», 1950, nr. 2, p. 260—• 278 ; Acelaşi, Despre rînduiala canonizării solemne a sfinţilor în Ortodoxie, în rev. «Mitropolia Olteniei», 1955, nr. 7—9, p. 416—428.

72. Vezi, de ex., Antologhion, Neamţu, 1825, voi. II, p. 1 şi urm. ide la sfîrşitul volumului (după p. 576).


•urmează să se facă proclamarea canonizării sau să se păstreze pentru totdeauna. Ziua propriu-zisă a proclamării solemne a canonizării este precedată de slujba Privegherii cu sobor mare şi Litie, în timpul căreia se face înconjurarea bisericii respective cu moaşterele purtate în pro-cesiune.

A doua zi se oficiază Liturghia solemnă, cu sobor mare de arhierei, în cadrul căreia (la vohodul cu Evanghelia) se citeşte tomosul de cano-nizare, iar icoana cu chipul sfîntului şi racla cu sfintele sale moaşte sînt duse în altar şi apoi aşezate iarăşi în mijlocul bisericii, la .sfîrşitul slujbei, cînd întîi-stătătorul soborului citeşte lîngă racla ou moaşte o rugăciune solemnă către sfînt, anume redactată cu acest prilej. Lîngă racla cu sfintele moaşte începe apoi pelerinajul credincioşilor pentru închinare şi sărutare, iar dacă există, se citeşte şi Acatistul sfîntului. Moaştele rămîn astfel în mijlocul bisericii o zi sau două (uneori şi mai mult) ; după aceea, în cadrul unor slujbe la fel cu cele dinainte (Priveghere, Litie cu înconjurarea bisericii, Liturghie), sînt duse cu cinste la locul unde vor rămîne pentru totdeauna. în aceeaşi zi (începînd din ajun) se inaugu-rează şi slujba sfîntului (dacă s-a întocmit), oficiindu-se pentru prima oară. ,!

Aşa s-a procedat, de ex., în Biserica noastră, la Bucureşti în oct. 1955, cu prilejul canonizării Sfîntului Calinic Cernicanul şi în sept. 1956, la Timişoara, cu prilejul canonizării Sfîntului ierarh Iosif cel Nou de la Partoş.

Ceva mai redus şi mai simplu este ceremonialul pentru canonizarea sfinţilor fără moaşte sau oseminte. în acest caz se urmează acelaşi pro-gram de slujbe, dar moaştele sînt înlocuite prin icoana cu chipul sfîn-tului respectiv, care este mai întîi sfinţită după rînduiala din Molitfelnic, iar la sfîrşit este aşezată în locul din biserică unde va rămîne pentru totdeauna. Aşa s-a procedat, de ex„ în oct. 1955 la Bucureşti şi la Alba Iulia, pentru 'canonizarea Sfîntului Ioan Valahul şi a celor cinci sfinţi ardeleni (Sfinţii ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, Cuvioşii Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara şi mucenicul Nicolae Oprea) 73

73. Despre solemnităţile canonizărilor din oct. 1955 şi sept. 1956 vezi reportajele respective din rev. «B.O.R.», an. 1955, nr. 11—12, p. 1066—1222 (aci şi tomosurile sino-dale de canonizare) şi an. 1956, nr. 10—11, p. 893—928.

o 1 1980 despre cinstirea sfintilor in b.o

Documents