M-am descoperit scriind relativ târziu, pentru că sora mea mai mare era celebră în liceu nu doar pentru inimaginabila ei frumuseţe Rafaeliană, ci şi pentru selecţia anuală pe care o obţinea la faza naţională a olimpiadei de limbă română. Ȋncercînd să îmi găsească rostul, o bună perioadă de timp, mama a crezut că îi voi urma pasiunea adolescenţei ei, pictura. Am fost câţiva ani înscrisă la cercul de pictură, sub îndrumarea domnului Eugen Barău. Este un pictor local, talentat, dar ignorat de şarlatanii comunişti. (Acum îi este recunoscută valoarea.) Ne lăsa în pace, să descoperim culorile, jocurile şi dialogurile lor. Cât am fost înscrisă la cercul de pictură, am colorat pe carton, sticlă, am folosit guaşe, tuşuri, pensule mici, mari, am făcut felicitări şi m-am chinuit să pictez într-un dreptunghi cu latura mare de trei centimetri şi latura mică de doi. Ȋmi plac şi acum culorile, simt o atracţie indiscutabilă pentru ele, dar nu mai pictez. Vorbesc şi scriu despre artă, cum am făcut-o în tezele mele de masterat şi de doctorat. Culorile sunt preverbale şi îmi acordă timpul necesar absorbţiei. Există o vârstă când (te) testezi, în parte pentru că părinţii îşi proiectează fostele lor visuri pe tine, iar tu eşti Icarus care se duce până aproape de soare şi, când i se topesc aripile de ceară, se trezeşte pe pământ începând să îşi mă-soare propria umbră.

La început am scris epistolar. Corespondam aproape săptămânal cu Liviu, un coleg de clasă. Până să ne formăm un stil, ne scriam prin/cu citate. Găseam câte un pasaj interesant prin vreo carte şi apoi îl copiam. Pe hârtia din caietul dictando, cu stiloul în mână, aranjam meticulous citatele în corpul scrisorilor, nefăcând practic altceva decât să continui teza de la română, temele şi alte exerciţii de imaginaţie. Nu era computer atunci în viaţa mea şi mă jucam cu scrisul ca o pictură. Subliniam, scriam mic, mare, făceam câte o frunză, copac, inimă, schimbam pixurile, alternam vocile scripturale cu cele de culoare, cuvintele cu simbolurile. Ȋn paralel cu scrisorile pentru Liviu, scriam în jurnal. Am fost de asemenea atrasă de scrisul cu pixul pe piele. Ȋmi făceam adeseori desene sau forme pe piele, pe care o găseam un mediu foarte elastic pentru scris. Eram la fel de atrasă de mirosul foiţei fine de indigo în care scriam apăsat doar pentru a simţi efectul multiplicării înainte să am printer sau să citesc despre simulacra în scrierile francezului Jean Baudrillard. Dar cred că cel mai frumos fel de-a scrisul ca joacă a fost în etapa în care luam un fir de aţă, îl băgam în cerneală, îl aşezam în diverse feluri pe foaia împăturită în două. Presam un pic cu palma şi, după jumătate de minut, trăgeam de firul de aţă pentru a-l elibera, descătuşa din foaie. Apoi deschideam foaia şi admiram ce ieşise. Erau forme bizare care puteau fi citite în fel şi chip, deşi de cele mai multe ori nu mă sinchiseam cu interpretarea, pe care o voi descoperi mai târziu, ci cu admiratul lor.

Nu eu ar fi trebuit să ajung să public, ci sora mea. Ȋn copilarie obişnuiam să ne jucăm “de-a bibliotecarele”, scoteam cărţi după cărţi de pe rafturi, ne imaginam că oamenii vin să le împrumute, scriam în fişe fictive sau uneori pe spatele cărţilor cum văzusem că se face la biblioteca adevărată. Iar mai târziu, când ochii văzuseră aliniate nenumărate cuvinte, atunci am descoperit cum unele sălăşluiesc în altele, din care, jucăş, le “eliberam”: de exemplu, în substantivul “plăcere” stă prins verbul “a cere”, deci plă-cere; în substantivul “pistol”, un alt substantiv, “stol”, deci pi-stol, ca şi când cuvintele circulă pe o autostradă aglomerată şi intră grăbite unele în altele.

Ȋntr-o zi tata vine acasă cu o carte IMENSĂ, pe care o răsfoiesc ore în şir, fascinată, cu sufletul la gură. Este vorba de Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu.

Este pentru prima oară în viaţa mea când sunt faţă în faţă cu gândirea enciclopedică a unui om şi sunt copleşită. Mi se pare uluitor că un autor poate scrie în acest fel, poate fi atât de minuţios şi dedicat muncii sale. Când ceva mi-este neclar la ora de română, vin acasă să mă consult cu opera lui Călinescu; când vreau mai multe informaţii, deschid tomul; când mi-este dor să văd imagini din trecut, mă uit la cele selectate în carte. Sunt deja într-o călătorie prin opera asta, dar nu o realizez pe deplin. Metaforic vorbind, până să cadă copacul Moromeţilor noştri, adică moartea mamei, Mari rămâne cea care va urma sigur o facultate cu profil umanist, pe când eu, sunt în continuare lăsată să plutesc. Ȋn camera noastră este un poster mare al Eminului, în splendoarea frumuseţei geniului lui; un chip de bărbat frumos, iradiind a visare către nemărginit, poster pe care Mari l-a obţinut la una dintre olimpiadele la care a participat. Eu nu am un viitor sigur pentru părinţii mei şi asta va reprezenta şansa mea să surpind. Cu alte cuvinte, nu este nicio presiune pusă asupra mea, iar anii când mergeam la cercul de pictură prinseseră deja crusta amintirii.

***

Nu am scris pînă acum autobiografic pentru că am avut sentimentul că am fost scrisă prin lecturile pe care le făceam, scrisă prin corespondenţa pe care o primeam de acasă, scrisă prin ochii prin care vedeam lumini şi umbre. Scrisă, participiu trecut, deci trăită. Poate că scrisul este o retrăire, un nod care se tot înnoadă. Poate că scrisul este o amintire, aşa cum şi mie îmi pare că am fost şi sunt celor de acasă. Mult timp am avut senzaţia că deja scrisesem cartea mea. Nu ştiu de ce rămăsesem cu impresia asta. M-am uitat la paginile ei goale ca la un tablou fără ramă. De scris, nu scriam nimic. Mă lăsam trăită, epuizată şi de cotidian şi de fantastic şi de America şi de John şi de ai mei şi de mine.

Cât m-ar schimba, poate deforma, scrisul? Am plecat de acasă în 1998. Când s-au împlinit cei şapte ani de la plecare, cifra destinului meu în numerologie, mă gândeam naiv că sunt un Ulise care trebuie să se întoarcă. Dar eram şi Penelopa în acelaşi timp, care ţesea firele întoarcerii preaiubitului ei. Acum este al unsprezecelea an aici. Nu mai sunt nici Ulise, nici Penelopa. Mi-este dor să fiu anti-lopa. Animal sau nu. Ȋmpotrivă (anti-) sau nu. Mi-este dor să fiu şarpele care-şi scutură solzii exfoliaţi ai pielii. Solzii pielei nu mi-au căzut, în schimb am rămas din ce în ce mai mult fără amici, fără voci, fără dialog. Distanţa distruge relaţiile oare pentru că proximitatea o consumă, o epuizează? Păi, şi atunci ce ne facem? Ne luăm doza, gramajul de amiciţie? Aş fi vrut ca în călătoria asta în America să îi am şi pe amicii mei lângă mine: fizic, verbal, cumva, oricum. La început când am plecat, erau fascinaţi de tot ce le povesteam, de impactul acestei ţări asupra mea. Dar peste ani, impresiile, ca şi proviziile alpiniştilor care urcă Everestul, s-au împuţinat. Am aşteptat să mă golesc ca să (mă) scriu şi, în sfârşit, sunt formată şi ca personaj. Cobor pe undele scrisului. Vreau să intru toată în cerneală şi apoi să mă preling pe hârtie.