morphological literary figures in grigore … 05 68.pdf · 1780ĩ1848, a fost determinatĈ de...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

503

Section: Literature

MORPHOLOGICAL LITERARY FIGURES IN GRIGORE ALEXANDRESCU' S POETRY

Elena Andreea Popa (Dina) PhD Student, University of Pitești

Abstract:. This work tries to develop the subject of the main features of the Romanian literary

language at the beginning of the XIX th century and emphasizes the authentic way that Grigore

Alexandrescu chose to create his poetry.

Keywords: modernization, culture, European influences, Classicism, Romanticism.

Asemenea culturii, literatura română a oscilat între modelul oriental şi cel

occidental, sintetizând elementele din afară, dar conservându-şi identitatea şi izvoarele

proprii.

Poziţia geo-politică, contextul istoric alături de cadrul material şi spiritual al

poporului român au reprezentat premisele care au amânat procesul de modernizare până

în secolul al XIX-lea, cu mult în urma literaturilor occidentale.

Odată cu trecerea din secolul al XVIII-lea în secolul al XIX-lea legăturile cu Europa

Occidentală s-au intensificat, însă fără ca structurile vechi, iluministe să dispară. În cazul

literaturii române nu există un conflict violent între vechi şi nou, cum se întâmplă în

literaturile europene (programul revoluţionar din Franţa sau literatura noncomformistă a

lakiştilor din Anglia); coexistenţa elementelor clasice alături de cele romantice se

datorează ideilor comune în ceea ce priveşte ,,programul lor ideologic de făurire şi

consolidare a conştiinţei naţionale, în special susţinerea originii romanice a poporului

nostru, şi în mod deosebit a luptei împotriva dominaţiei Otomane.

Evoluţia concomitentă a unor forme literare medievale şi moderne, în perioada

1780Ŕ1848, a fost determinată de transformările accelerate din sfera progresului economic

şi social al Principatelor Române, prin intrarea acestora în zona de interes a capitalismului

european şi desprinderea de tutela otomană.ŗ1.

În cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea se va fortifica această direcţie,

întrucât tânăra burghezie acceptă mentalitatea feudală în vederea unei asocieri având

interesul de a se integra dezvoltării europene.

Influenţa Europei nu s-a resimţit doar din punct de vedere economic şi politic,

întrucât literatura a adoptat modelele creative occidentale, reuşind astfel să ,,ardăŗ etapele

şi să recupereze diferenţa faţă de marile literature, atât din punct de vedere al timpului cât

şi al valorii. Alinearea cu literatura europeană a avut atât avantaje date de cunoaşterea

unora dintre cele mai valoroase modele de creaţie literară precum: Lamartine, Byron,

Victor Hugo sau Balzac; dar pe de altă parte însă, a frânt începuturile literaturii române,

prin numărul mare de traduceri şi imitaţii.

Tocmai de aceea reprezentanţii paşoptişti au fost împotriva abuzului de traduceri şi

imitaţii, iar unul dintre reprezentanţii de seamă, Mihail Kogălniceanu, decide să publice

în Dacia literară, articolul- program Întroducţie, ce va deveni maifestul literar al

romantismului naţional.

1Florea, Iacob, 2006: 13



504

Section: Literature

În Introducţie, Mihail Kogălniceanu doreşte o literatură şi o limbă unită susţinând

că: ,,Literatura noastră are trebuinţă de unire, iar nude dezbinare; cât pentru noi, dar, vom

căuta să nu dăm cea mai mică pricină din care s-arputea isca o urată şi neplăcută neunire.

In sfarşit, ţelul nostru este realizarea dorinţei ca româniisă aibă o limbă şi o literatură

comună pentru toţi.ŗ 2

Tot în filele revistei, Kogălniceanu doreşte cultivarea unei literaturii autentice,

conştenizând pericolul imitaţiei despre care acesta afirma că : ,, omoară în noi duhul

naţional. Această manie este mai ales covarşitoare in literatură. Mai în toate zilele ies de

sub teasc cărţi în limba românească. Dar ce folos! că sunt numai traducţii din alte limbi şi

încă şi acele de-ar fi bune. Traducţiile însă nu fac o literatură. Noi vom prigoni cât vom

putea această manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei

literaturi.ŗ3

Autorul sfătuieşte scriitorii să se inspire din istoria naţională care,, are destule fapte

eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari,obiceiurile noastre sunt destul de

pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem

pentru aceasta trebuinţă să ne imprumutăm de la alte naţii. Foaia noastră va primi cat se

poate mai rar traduceri din alte limbi; compuneri originale ii vor umple mai toate

coloanele.ŗ4

Critica ocupă un loc semnificativ deoarece se aprecia obiectiv valoarea operei: ,,

Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana. Vrăjmaşi ai

arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăţile noastre literare. Iubitori ai păcii, nu vom

primi nici în foaia noastră discuţii ce ar putea să se schimbe in vrajbe.ŗ5

Astfel unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale secolului al XIX-lea este în

legătură cu modernizarea şi stabilirea unor norme pentru limba română literară.

În privinţa limbii literare, o primă definiţie o redă Ion Budai-Deleanu în Dascălul

pentru temeiurile gramaticii româneşti :„…vorba sau limba muselor nu este altă fără

limba întru care se învaţă ştiinţele. Această limbă se află la toate neamurile politice la care

folosesc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi limbă a norodului de obşte, numai cât este

mai curată de toate smintelile ce se află in limba lămurită şi adusă la regulile gramaticeşti,

apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite de învăţături, care nu se află in vorba de obşteŗ.6

Se observă că limba literară nu este confundată cu limba literaturii aspect ce se

întâlneşte şi la I. Heliade Rădulescu care vorbeşte atât despre „limba inimei sau a

simţământuluiŖ, cât şi despre „limba ştiinţelor sau a duhuluiŖ, lucru ce dovedeşte că

Heliade conştientiza existenţa a două stiluri în cadrul limbii literare: stilul beletristic şi cel

ştiinţific.

Lingvistului Ion Gheţie, încearcă să sintetizeze definiţia limbii literare susţinând că:

„limba literară ar putea fi definită drept aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii

întregului popor, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări

ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate

membrilor comunităţii căreia se adresează.Ŗ 7

Idealurile programului revoluţionar de la 1848 au fost susţinute încă de la sfârşitul

secolului al XVIII-lea, de către Şcoala Ardeleană care dorea unirea şi autonomia

Principatelor Române alături de afirmarea originii latine a limbii române.

2Dacia literară, 2012:5 3Ibidem

4 Ibidem 5Dacia literară, 2012: 5

6Budai-Deleanu,1970:132

7Gheţie,1982:21



505

Section: Literature

Lupta pentru unitatea limbii române literare începute de reprezentanţii Şcolii

Ardelene se va finaliza abia la finele secolului al XIX-lea, odată cu stabilirea normelor;

iar periodicizarea limbii literare a dat naştere mai multor teorii, în vederea trasării

limitelor cronologice ale evoluţiei limbii române literare.

În legătură cu această problematică, Paula Diaconescu distinge trei perioade

semnificative demersului fixării normelor limbii literare moderne; prima perioadă este cea

paşoptistă cuprinsă între anii 1830-1860, având la bază date de importanţă istorică precum

Pacea de la Adrianopol( 1829) şi Unirea Principatelor( 1859). Reprezentanţii acestei

perioade se ocupă de unificarea modernizarea limbii literare. Cea de a doua perioadă,

după Unire( 1860-1867-1875) se evidenţiază prin impunerea latinismului, remarcându-se

revista Convorbiri literare. Ultima etapă, cuprinde anii de final ai secolului XIX,

remarcându-se prin individualitatea stilurilor marilor clasici.

Secolul al XIX-lea este strâns legat de apariţia limbii române literare, aşa cum se

susţine de anumiţi lingvişti.

Astfel este teoria susţinută de „ Şcoala ieşeanăŗ conform căreia limba română

literară a apărut odată cu Unirea Principatelor, adică în cea de a doua jumătate a secolului

XIX, ei considerând că acest eveniment istoric uneşte şi limba română care până atunci

utiliza diverse dialecte.

G. Ivănescu reproduce această teorie argumentând în plus că:„Formarea unei

aristocraţii româneşti, distincte de popor, uneori cu origini în alte regiuni ale ţării, a dus la

formarea unor graiuri specifice ei, deosebite parţial de graiurile populare, şi, în cele din

urmă, la formarea unei limbi literare.Ŗ 8

Iorgu Iordan pretinde că apariţia limbii literare este legată de apariţia ţării, afirmând

că „varianta literară a unei limbi se iveşte o dată cu naşterea naţiunii sau, mai precis,

începuturile limbii literare sunt legate de începuturile transformării poporului în naţiune.Ŗ9

Procesul modernizării limbii literare creează schimbări profunde atât la nivelul

limbii populare cât şi în ceea ce priveşte trăsăturile neologismelor adoptate. Dacă limba

literară veche avea ca bază dialectul fiecărei provincii în care se publica, odată cu secolul

XVIII-lea tot mai multe dialecte dispar fiind înlocuite de dialectul muntenesc sau cel

moldovenesc.

Pe de altă parte se doreşte modernizarea prin reîntoarecerea la latină, regăsirea

latinităţii bazându-se pe utilizarea mijloacelor specifice limbii latine; apare mişcarea

latinistă ce a cunoscut trei faze în cazul limbii române: latinismul rezonant susţinut de

Dimitrie Cantemir, Dosoftei şi cronicari; urmează etapa latinismului doctrinar încadrată în

epoca premodernă, iar după 1840 apare etapa latinismului extrem.

Locul ocupat de limba latină în procesul de emancipare a limbii române face să fie

acceptate doar anumite influenţe ce ţin de limba mamă, luând ca sursă principală de

împrumuturi limbile romanice, în special franceza şi italiana.

O etapă de tranziţie este şi perioada cuprinsă între 1830 şi 1860, clasată ca fiind

prima etapă modernă , caracterizată de un număr mare de împrumuturi, fiind utilizaţi în

aceeaşi măsură şi calculii lingvistici.

Se publică periodic, apar manuale şi se realizează un număr vast de traduceri,

intelectualii timpului fiind fie de orientare latinistă fie raţionalistă.

Lexicul se îmbogăţeşte considerabil, încât părea dificil uneori să fie redată o noţiune

pentru care existau mai cuvinte. Pe de altă parte, sintaxa prezintă deocamdată inadecvări,

8Ivănescu, 1980:499 9I. Iordan, 1954:67



506

Section: Literature

dar pe de altă parte anumite paradigme gramaticale precum verbul sau pronumele

demonstrativ se restructurează.

Un rol deosebit în procesul de modernizare a limbii române literare îl are publicarea

Gramaticii Româneşti, de către Ion Heliade-Rădulescu, în anul 1828, deoarece prin

intermediul acestei lucrări se produc schimbări semnificative în ceea ce priveşte limba.

Autorul s-a inspirat în scrierea acestei cărţi din:Gramatica publicată de Şincai, cea a

lui Ienăchiţă Văcărescu, Gramatica lui Ioan Molnar(1788) şi Elementa linguae; fiind

conştient că unitatea naţională are ca factor semnificativ existenţa unei limbi literare

unitare.

În Gramatica Românescă sunt susţinute schimări definitorii în ceea ce priveşte

limba, astfel se reduce numărul de litere de la 33 la 29, cu toate că majoritatea lingviştilor

sunt de părere că alfabetul utilizat de Heliade ar deţine 28, 30, 32, 34 sau chiar 35 de

litere. Procesul de reducere a numărului de litere reiese ca o consecinţă a principiului

fonetic susţinut de Ion Heliade-Rădulescu, deşi legătura sunet-literă nu este respectat

întocmai atunci când este vorba de folosirea literelor i sau y în redarea sunetului /i/, iar

utilizarea lui u final este o altă marcă a conservatorismului autorului.

În cazul Gramaticii lui Heliade apar ca şi în prezent, 10 părţi de vorbire dar cu

anumite diferenţe întrucât la Heliade declinarea se face după gen şi nu ţinând cont de

terminaţii; cazurile sunt denumite întâmplări: de numire( Nominativ), de neam( Genitiv),

de dare( Dativ), de cauză( Acuzativ), de chemare(Vocativ). În ceea ce priveşte

conjugarea verbelor este urmat exemplul francez existând: conjugarea I( -a, -are),

conjugarea aIIa ( -i, -ire), conjugarea aIIIa ( -e, -ere), conjugarea a IV a ( -ea, -ere), la

aceasta se adaugă şi denumirea timpurilor, tot de influenţă franceză..

Reputaţia culturală a lui Ion Heliade-Rădulescude care se bucura în rândul

intelectualilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea a a asigurat succesul

inovaţiilorde la nivelul limbii române literare, uşurând stabilirea normelor limbii române

literare.

Perioada paşoptistă este prima etapă în modernizarea limbii literare, o periodă de

tranziţie în care clasicismul cu elementele sale vechi se asociază elementelor noi, de

influenţă romantică, fără ca limba să se manifeste unitar în acea perioadă.

Pe lângă problemele de lexic, în ceea ce priveşte adoptarea neologismelor şi

încercarea de a gestiona cât mai bine utilizarea lor, sintaxa cunoaşte încă inadecvări

datorate influenţei slavone, iar idealul unei limbii unitare pune în discuţie alegerea unui

dialect unic tuturor românilor; în această privinţă au existat variate teorii care au susţinut

graiul muntenesc, maramureşean, moldovenesc sau toate graiurile dacoromâne.

Astfel, Ion Gheţie şi George Ivănescu , susţin că până în secolul XIX au existat mai

multe dialecte dacoromâne, George Ivănescu afirmând că: „După părerea mea, a existat...

o bază dialectală muntenească oricând, dar numai pentru Muntenia. Şi a existat oricând şi

o bază dialectală maramureşeană, căci limba literară românească de astăzi tot a mai

păstrat câte ceva din vechile maramureşenisme; între altele, pronumele acest(a); şi a

existat oricând şi o bază dialectală ardelenească, moldovenească şi bănăţeană; dar, până la

secolul al XIX-lea, fiecare din dialectele pomenite constituia o bază numai pentru limba

scrisă în raza lui; pe când, începând din acest secol, elementele din aceste dialecte, care au

pătruns în limba literară unitară a românilor, sunt mai puţine, dar se utilizează

pretutindeni...Ŗ10

10Apud Munteanu, V. D. Ţâra,1983: 46Ŕ47 cf. G. Ivănescu, Bazele dialectale ale limbii literare române, I, în Convorbiri literare ,nr.3, 1972: 10



507

Section: Literature

Cu toate acestea se adoptă dialectul muntenesc ca bază pentru limba română

literară, Ion Gheţie împărţind în trei faze acest proces de adoptare a dialectului

muntenesc: : a) anul 1750 Ŕdialectul muntenesc este folosit în tipărituri; b) perioada

1840Ŕ1880- dialectul muntenesc este recunoscut ca reprezentant al unităţii limbii literare;

c) intervalul de timp cuprins între 1860Ŕ1880 până în 1953Ŕ1960 Ŕ lucrările de

specialitatea recunosc dialectul muntenesc drept bază a limbii literare.

Consecinţa fiind astfel ,,adoptarea teoriei lui Heliade să ducă, indirect, la

muntenizarea limbii literare, deşi scriitorul muntean a respins întotdeauna hegemonia unui

dialect.ŗ 11

Ceea ce nu trebuie omis constă în faptul că, deşi dialectul muntenesc stă la baza

limbii literare, aceasta nu corespunde în totalitate variantei munteneşti, întrucât anumite

influenţe ce ţin de lexic sau structura morfologică aparţin celorlalte dialecte româneşti.

Rolul scriitorului Grigore Alexandrescu în acest context nu este unul

nesemnificativ întrucât a luptat pentru modernizarea şi normarea limbii literare prin

intermediul operei sale.

Spre deosebire de Ion Heliade- Rădulescu ce poate fi caracterizat mai întâi

un om de cultură şi apoi un scriitor, Grigore Alexandrescu a preferat o poziţie indirectă de

implicare în demersurile pentru modernizarea limbii române literare, utilizând creaţia

artistică drept model al mişcării paşoptiste.

O succintă caracterizare a lui Grigore Alexandrescu este redată de Silvian

Iosifescu afirmând că: ,,Mulţi l-au considerat ( pe Grigore Alexandrescu) drept un produs

de metisaj, un amestec de romantism şi clasicism. De fapt, el este un romantic printre

clasici şi un clasic printre romantici. Cu alte cuvinte, e un scriitor de tranziţie(…)ŗ12

Grigore Alexandrescu este un scriitor de tranziţie deoarece scrie într-o

perioadă de mari schimbări, în care vechiul se îmbină cu noul. Pentru acel timp în care

publică ,limbajul este unul obişnuit, fără dificultăţi de înţelegere, trăsătură specifică

poeziei din Muntenia, iar Grigore Alexandrescu ,,stă între Eliade şi Al. Macedonski, ca

poet curat eufonic, transcriindu-şi ideea racinian, în pură melodie.ŗ13

Lexicul operelor lui Grigore Alexandrescu abundă în arhaisme alături de

neologisme, trăsătură a perioadei de creaţie, iar lipsa unor norme stabilite fac ca limba şi

rima scriitorului să pară uneori neglijate. Tocmai de aceea, Grigore Alexandrescu

consideră lipsită de importanţă poezia populară la care refuză să apeleze în procesul de

creaţie, considerând această parte a literaturii ca fiind rudimentare. Această opinie îi

îngreunează scriitorului paşoptist scrierea în ceea ce priveşte gramatica.,deoarece ,, limba

baladelor este fixată, iar stilisticeşte, în limitele unei anumite gândiri poetice, desăvârşită

şi, dacă poetul ar fi urmat-o , nu ar mai fi fost victima supărătoarelor dibuiri

gramaticale.ŗ14

Grigore Alexandrescu refuză limba poeziilor populare fiind de părere că doar

folosind o limbă evoluată poţi transmite idei şi trăiri culte.

Asemenea contemporanilor săi, Grigore Alexandrescu este profund influenţat de

curentul latinist, fapt ce conduce la numeroase schimbări de ordin lexical la ediţiile de

poezii, autorul dorind să înlocuiască arhaismele cu neologisme, şi de asemenea cuvintele

de origine latină să ocupe locul celor de origine slavonă.

11 Gheţie, Seche, 1969:270.

12 Iosifescu, 1965: 81 13George Călinescu, 1962: 171

14 Idem, 184.



508

Section: Literature

Mai mult decât atât, ediţiile de poezii din : 1832, 1838, 1842, 1847 şi 1863

prezintă elemente diferite de ortografie, întrucât se ţine cont de locul unde sunt tipărite,

pentru a păstra trăsăturile dialectelor( muntenesc sau moldovenesc).

În ceea ce priveşte morfologia, poeziile lui Grigore Alexandrescu devin exponente

de îmbinare a formelor vechi cu cele moderne.

Formele de genitiv- dativ variază între desinenţa Ŕii şi Ŕei, exemple regăsindu-se în

număr mare în lirica lui Alexandrescu: bisericei, dimineţei, întemeierei, dar şi candelii,

copilăriii, bufnirii.

De asemenea, apar forme duble de plural: -uri sau Ŕ e, în cazul unor substantive de

genul neutru: defecturi, exempluri, suveniruri, sentimenturi.

Totodată, modul gerunziu deţine valoare adjectivală datorită influenţei franceze:

murindă mană, nădejdi zâmbinde.

O altă trăsătură morfologică specifică acestei perioade este existenţa formelor

dialectale munteneşti dar şi moldoveneşti ale adjectivelor şi pronumelor demonstrative

precum: astă, ast, astor.

Pe lângă acestea, formele regionale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect apar

doar la poeţii munteni, cum e şi cazul lui Grigore Alexandrescu: dideseră sau didei( vb. A

da).

În cazul lui Grigore Alexandrescu, interesele poporului român primează în faţa

celor personale, el devenind vocea conştiinţei colective, a trăirilor sociale, neputând pune

la îndoială apartenenţa la paşoptism, fiind numit de unii critici drept primul poet modern.

Silvian Iosifescu este de părere că,, Nu putem spune că fără el n-ar fi

existat Eminescu, dar e probabil că vocea lui Eminescu n-ar fi sunat tot aşa.ŗ 15

astfel se

recunoaşte meritul de precursor a lui Grigore Alexandrescu.

BIBLIOGRAPHY

Anghelescu, Mircea, Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu. Bucureşti:

Minerva, 1973.

Bǎdescu, Horia,Grigore Alexandrescu- parada mǎştilor. Bucureşti: Albatros, 1981.

Budai-Deleanu, Ion, Scrieri lingvistice, ediţie de Mirela Teodorescu, I. Gheţie,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.

Călinescu, George. Grigore Alexandrescu. Bucureşti: E. P. L., 1962.

Dacia literară, Nr. 1-2 (100-101) anul XXIII (serie nouă din 1990),Iaşi, 2012.

Diaconescu, Paula, Elemente de istorie a limbii române literare moderne. Partea I.

Probleme de normare a limbii române literare moderne (1830Ŕ1880), Bucureşti, CMUB,

1974.

Florea,Ghiţă;Iacob, Simona, Literatura română în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea. Ediţia a 3-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâineŗ, 2006.

Gheţie Ion, Seche Mircea, Discuţii despre limba română literară între anii 1830-

1860, în Studii de istoria limbii române literare, I, Secolul XIX, Bucureşti, Editura pentru

literatură, 1969.

Iordan, Iorgu, Limba literară. Privire generală, în LR, III, nr. 6, 1954.

Silvian Iosifescu, Grigore Alexandrescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965.

Ivănescu, George, Istoria limbii române, Iaşi, Editura Junimea, 1980.

15Iosifescu, 1965:36



509

Section: Literature

Mihail, Kogălniceanu, Scrieri alese, Vol. 1, Bucureşti, Editura de Stat pentru

Literatură şi Artă, 1955.

Munteanu, Şt., Ţâra,V. D., Istoria limbii române literare, Bucureşti,E.D.P., 1983.

Netea V., Ideile despre limbă ale lui George Bariţiu, până la 1848, în LR, nr5,

1957.

Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, L., Istoria limbii române literare. Vol. I. De la

origini până la începutul secolului al XIX-lea, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva,

1971.

morphological literary figures in grigore … 05 68.pdf · 1780ĩ1848, a fost determinatĈ de...

Documents