mircea david thesis
TRANSCRIPT
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”
Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 341.44(043.3)
DAVID Mircea-Laurenţiu
EXTRĂDAREA ÎN DREPTUL PENAL
SPECIALITATEA: 12.00.08 – DREPT PENAL
(DREPT PENAL)
Teză de doctor în drept
Conducător ştiinţific: STAMATIN Ştefan,
dr. în drept, conf. univ.
Autorul:
CHIŞINĂU, 2012
2
© DAVID Mircea-Laurenţiu, 2012
3
CUPRINS
ADNOTĂRI .............................................................................................................................. 4
LISTA ABREVIERILOR ........................................................................................................ 7
INTRODUCERE ....................................................................................................................... 8
1. CADRUL NORMATIV ŞI DOCTRINAR ÎN MATERIA EXTRĂDĂRII PENALE
1.1. Tratări doctrinare şi conceptuale ale extrădării penale ....................................................... 15
1.2. Natura juridică a extrădării penale ...................................................................................... 26
1.3. Evoluţia istorică a reglementărilor normative privind instituţia extrădării penale ............. 40
1.4. Concluzii la capitolul 1 ....................................................................................................... 47
2. CONDIŢII, IMUNITĂŢI ŞI DELIMITĂRI ALE EXTRĂDĂRII PENALE
DE ALTE INSTITUŢII SIMILARE
2.1. Condiţii de fond ale extrădării penale ................................................................................. 50
2.2. Condiţii de formă ale extrădării penale ............................................................................... 82
2.3. Imunităţi de drept intern şi de drept internaţional cu privire la extrădarea penală ............. 93
2.4. Delimitarea extrădării penale de procedurile şi instituţiile asemănătoare .......................... 97
2.5. Concluzii la capitolul 2 ...................................................................................................... 117
3. INSTITUŢIA EXTRĂDĂRII ÎN REGLEMENTĂRILE LEGISLATIVE ALE
ALTOR STATE ŞI ÎN CONTEXTUL INSTRUMENTELOR JURIDICE
ALE UNIUNII EUROPENE
3.1. Extrădarea în cadrul sistemelor de drept continental şi de drept comun .......................... 120
3.2. Instituţia extrădării în sistemul de drept musulman .......................................................... 127
3.3. Extrădarea şi predarea infractorilor – instrumente juridice de contracarare
a criminalităţii în spaţiul Uniunii Europene ...................................................................... 131
3.4. Concluzii la capitolul 3 ..................................................................................................... 148
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI .............................................................. 153
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 159
ANEXĂ: SPEŢE ŞI SOLUŢII REZULTATE DIN PRACTICA JUDICIARĂ
PE CAZURILE CE VIZEAZĂ EXTRĂDAREA PENALĂ .............................................. 171
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ................................................ 185
CV-ul AUTORULUI .............................................................................................................. 186
4
ADNOTARE
David Mircea-Laurenţiu, „Extrădarea în dreptul penal”. Teză de doctor în drept la
specialitatea 12.00.08 – Drept penal (drept penal). Chişinău, 2012
Structura tezei: Introducere, 3 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie
(190 titluri), 151 pagini text de bază, anexă. Rezultatele obţinute sunt publicate în 6 lucrări
ştiinţifice.
Cuvinte-cheie: extrădare (extrădabil, extradiţional); tratate internaţionale; cooperare,
acorduri de asistenţă juridică; stat solicitat; stat solicitant; transfer de persoane, cetăţenie, cerere
de extrădare, principii de drept penal internaţional.
Domeniul de studiu şi obiectivele lucrării. Analiza extrădării ca instituţie a dreptului
penal. Printre obiectivele lucrării se enumără analiza doctrinară a normelor juridice privind
extrădarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi formularea noţiunii de extrădare,
prezentarea evoluţiei istorico-juridice a instituţiei extrădării, precum şi valorificarea condiţiilor
de extrădare. Elucidarea asemănărilor şi deosebirilor între extrădare şi instituţiile apropiate,
determinarea locului şi rolului extrădării în sistemul instituţiilor de colaborare internaţională în
domeniul luptei cu criminalitatea, precum şi investigarea prevederilor normelor penale
referitoare la instituţia extrădării în legislaţia altor state, de asemenea, sunt determinate ca
obiective ale lucrării. Un alt obiectiv îl constituie elaborarea unui sistem de recomandări pentru
perfecţionarea ulterioară a instituţiei extrădării în dreptul penal.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute este
determinată de însăşi scopul cercetării şi caracterul obiectivelor elucidate şi rezidă din faptul că
aceasta constituie un studiu monografic complex al problemelor teoretice, metodologice şi
aplicative ce vizează instituţia extrădării în contextul legislaţiei Republicii Moldova, României şi
a celei internaţionale, în care sunt relevate legităţi, formulate concluzii, elaborate propuneri şi
recomandări importante pentru teoria dreptului penal în materia respectivă.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în elaborarea unui sistem de recomandări pentru
perfecţionarea ulterioară a legislaţiei ce vizează extrădarea penală.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Prevederile cu caracter teoretic
şi aplicativ conţinute în teză sunt importante pentru cercetarea ştiinţifică a instituţiei extrădării în
dreptul penal. Tematica lucrării reprezintă un ansamblu de probleme în materie de extrădare de o
importanţă deosebită pentru sistemul judiciar al Republicii Moldova şi României, care se află în
perioada de tranziţie.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Propunerile formulate în teză pot fi utilizate în
procesul de elaborare a normelor juridice, în activitatea practică, precum şi în procesul de studii
din cadrul instituţiilor de învăţământ.
5
ANNOTATION
David Mircea-Laurenţiu, „Extradition in Criminal Law”, PhD thesis as the specialty
12.00.08 – Criminal Law (Criminal Law), Chişinau, 2012
The structure of the thesis: Introduction, 3 chapters, general conclusions and
recommendations, bibliography from 190 titles, 151 pages basic texts, annexes. The results
obtained are reflected in 6 scientific articles.
Key words: extradition (extradited) treaties, cooperation agreements, legal assistance,
the requested State; Requesting State; transfer of people, citizenship, application for extradition,
international criminal law principles.
Field of study and objectives of research. Analysis of extradition as an institution of
criminal law. Among the objectives of the paper lists the doctrinal analysis of legal rules on
extradition of offenders and the formulation of the concept of extradition, presenting historical
and legal evolution of the institution of extradition and to seize the conditions for extradition.
Elucidate similarities and differences between extradition and close institutions, determine the
place and role of the extradition system of international cooperation institutions in the fight
against criminality and criminal investigation of the norms relating to the institution of
extradition legislation of other states are also determined that the objectives of work. Another
objective is to develop a system of recommendations for further improvement of the institution
of extradition in criminal law.
The solved scientific problem is to develop a system of recommendations for further
improvement of legislation aimed at extradition proceedings.
The scientific novelty and originality. Scientific novelty of the results is due to the very
purpose and nature of research objectives clarified and resides in the fact that it is a monographic
study of complex theoretical issues, methodological and applied in the context of targeting the
institution of extradition laws of the Republic of Moldova, Romania and international scrutiny,
in which are revealed laws, formulated conclusions, proposals and recommendations developed
important theory of criminal law on the matter.
The theoretical and application significance. With theoretical and applied the
provisions contained in the thesis are important for scientific research institution of extradition in
criminal law. The theme of the paper is a set of issues relating to extradition of particular
importance for the judiciary of the Republic of Moldova and Romania, which is in transition.
Implementation of the scientific research. Proposals made in the thesis can be used in
the development of legal norms in practice and in the study of higher educational institutions.
6
АННОТАЦИЯ
Давид Мирчя-Лауренциу, «Экстрадиция в уголовном праве», диссертация на соискание
ученой степени доктора права по специальности 12.00.08 – Уголовное право (уголовное
право), Кишинэу, 2012 г.
Структура работы: Введение, 3 главы, общие выводы и рекомендации,
библиографический список из 190 наименований, 151 страниц основного текста, приложения.
Результаты опубликованы в 6 научных статьях.
Ключевые слова: экстрадиция; международные соглашения о сотрудничестве; договора о
юридической помощи; запрашиваемые государства; запрашивающие государства; перемещение
людей, гражданство, просьба о выдаче; принципы международного уголовного права.
Область исследования и цели диссертации. Анализ экстрадиции как институт
уголовного права. Среди целей диссертации выделяются анализ доктринальных правовых норм о
выдаче правонарушителей, разработка концепции экстрадиции, исторический и правовой анализ
эволюции института экстрадиции, а также представление условий экстрадиции. Выяснение
сходств и различия между экстрадицией и близких ей институтов, определение места и роль
экстрадиции в системе международного сотрудничество в области борьбы с преступностью,
исследование норм, касающихся института экстрадиции законодательство других стран, также
являются целями диссертации. Другая задача настоящей работы состоит в разработке системы
рекомендаций для дальнейшего совершенствования института экстрадиции в уголовном праве.
Научная новизна и оригинальность. Научная новизна результатов связано с самой
целью и характером задач исследования и заключается в том, что является комплексное
монографическое исследование теоретических, методологических и прикладных вопросов
экстрадиции в контексте законодательства Республики Молдова, Румынии и международного
права, где выявлены закономерности, сформулированы выводы, предложения и рекомендации по
усовершенствования института экстрадиции.
Решенная научная задача состоит в разработке системы рекомендаций по дальнейшему
усовершенствованию законодательства в области экстрадиции.
Теоретическое и прикладное значение. Теоретические и прикладные положения,
содержащиеся в диссертации, имеют большое значение для научного исследования экстрадиции в
уголовном праве. Тематика данной работы составляет комплекс вопросов, касающихся
экстрадиции, которая имеет особое значение для судебной системы Республики Молдова и
Румынии.
Внедрение научных результатов. Предложения, сформулированные в диссертации,
могут быть использованы при разработке правовых норм, практикой деятельности
правоохранительных органов, а также в процессе изучения уголовного право в высших учебных
заведениях.
7
LISTA ABREVIERILOR
alin. = alineat
art. = articol
BCN = Birou Central Naţional
Cap. = capitol
CE = Consiliul Europei
CEDO = Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale
Omului
CtEDO = Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale
Omului
CIP = Curtea Internaţională Penală
CP = Codul penal
CPP = Codul de procedură penală
CPR = Cod penal român
CRM = Constituţia Republicii Moldova
DUDO = Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
FR = Federaţia Rusă
HP CSJ = Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie
MAI = Ministerul Afacerilor Interne
MJ = Ministerul Justiţiei
lit. = litera
p. = punct
pag. = pagină
op. cit. = operă citată
RM = Republica Moldova
UE = Uniunea Europeană
vol. = volum
8
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Creşterea semnificativă a nivelului
criminalităţii după cel de Al Doilea Război Mondial şi proliferarea formelor de criminalitate
organizată pe teritoriul mai multor state, înlesnite de dezvoltarea mijloacelor rapide de transport
şi de intensificarea turismului internaţional, au determinat o reacţie de solidaritate din partea
statelor pentru combaterea acestui fenomen. Totodată, dezvoltarea rapidă a tehnologiei a generat
apariţia unor noi forme de criminalitate, necunoscute anterior, a căror prevenire şi contracarare a
reprezentat pentru instituţiile abilitate acţiuni dificile, uneori chiar imposibil de a fi realizate.
În acest context, era inevitabil identificarea unor mijloace juridice de cooperare
internaţională pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, care prin ramificaţiile
sale devenea internaţional. Recrudescenţa criminalităţii internaţionale, în special a celei
organizate, cunoaşte o expansiune continuă, manifestându-se ca un flagel care afectează aproape
toate statele. Fenomenul a căpătat proporţii îngrijorătoare şi este unanim recunoscut că, în
prezent, reţelele criminalităţii organizate se extind dincolo de frontierele naţionale, exploatând
legăturile etnice, culturale şi istorice pe tot globul. Grupările criminale au început să devină tot
mai sofisticate, folosindu-şi profitul, puterea şi influenţa pentru a-şi izola şi proteja ierarhia de
orice tentativă de descoperire şi tragere la răspundere penală.
Statele lumii pot şi trebuie să ajungă la o colaborare mai strânsă în vederea prevenirii şi
combaterii formelor de criminalitate organizată, în conformitate cu legislaţia lor internă şi
folosind mecanismele internaţionale pentru culegerea de informaţii şi date necesare instituţiilor
abilitate de a preveni şi elimina aceste infracţiuni, de a urmări şi extrăda pe autorii lor.
În ultima perioadă de timp, România şi Republica Moldova au cunoscut mutaţii de fond
în structura şi dinamica fenomenului infracţional sub toate aspectele, inclusiv prin dezvoltarea
crimei organizate şi intensificarea faptelor de corupţie. Dimensiunile criminalităţii organizate fac
din aceasta o ameninţare la adresa siguranţei naţionale a acestor două ţări prin afectarea
majorităţii domeniilor de manifestare ale mediului economic şi social. Principalele forme ale
criminalităţii organizate se manifestă în special prin infracţiuni de terorism, trafic de droguri,
trafic de persoane, criminalitate informatică, trafic cu obiecte de patrimoniu, cu arme şi
explozivi, prin spălarea banilor proveniţi din infracţiuni, taxele de protecţie şi alte infracţiuni de
acest gen.
Prin urmare, în condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit,
odată cu deschiderea frontierelor, o amploare din ce în ce mai mare, cooperarea juridică
internaţională în materie penală constituie un mijloc eficient de a răspunde acestui fenomen,
cuprinzând asistenţa juridică prin extrădare, predare a infractorilor, transfer al persoanelor
9
condamnate, transfer de proceduri şi recunoaşterea hotărârilor etc. Din cadrul acestora extrădarea
este şi va continua să rămână unul din principalele mijloace de realizare a cooperării
internaţionale, contribuind astfel la depistarea, reţinerea şi tragerea la răspundere penală, urmată
de condamnarea persoanelor care au comis fapte cu caracter penal.
Inexistenţa instituţiei extrădării ca mijloc de drept penal ar diminua eficienţa legii penale,
iar posibilitatea contracarării criminalităţii s-ar reduce considerabil. În acelaşi timp, neextrădarea
infractorilor, în cazul în care aceştia au părăsit teritoriul statului unde s-a comis fapta, ar conduce
la imposibilitatea aplicării legii penale în temeiul principiilor teritorialităţii, personalităţii şi
realităţii legii penale.
Funcţionând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituţie de drept
penal care, indirect, răspunde şi intereselor comune ale tuturor statelor – asigurarea ordinii de
drept pe plan internaţional. Extrădarea nu poate desigur acoperi toate necesităţile asistenţei
juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea este însă modalitatea de asistenţă cu
cele mai importante efecte.
Actuala legislaţie penală a Republicii Moldova şi a României reglementează instituţia
extrădării prin prisma unor reflecţii normative, care implică o serie de imperfecţiuni ce urmează
a fi identificate şi amplu analizate. În acest context, prezenta lucrare este o încercare de analiză
ştiinţifică a acestei instituţii complexe prin prisma legii penale naţionale, în care doar se defineşte
într-un mod foarte succint instituţia extrădării.
Subiectul cercetat se referă la un spectru larg de probleme privind unele reglementări ale
legislaţiei penale naţionale în vigoare ce vizează cooperarea internaţională în materie penală şi
asistenţă juridică a Republicii Moldova şi României în vederea realizării mecanismului justiţiei
prin prisma instituţiei extrădării persoanei vinovate de comiterea crimelor; a eşantionului de
persoane extrădabile, precum şi stabilirea jurisdicţiei statului competent de examinare şi judecare
a cauzei penale conform principiilor generale de aplicare a legii penale sau în baza prevederilor
acordurilor internaţionale la care Republica Moldova şi România sunt parte.
În condiţiile constituirii statului de drept, de efectuare a reformei judiciare, investigaţiile
ştiinţifico-practice în acest domeniu au menirea de a propune soluţii de valoare în vederea
edificării ştiinţei naţionale, la care ne alăturăm prin acest studiu.
Descrierea situaţiei în domeniul de cercetare. Problemele ştiinţifice ce vizează
instituţia extrădării în dreptul penal au constituit în diferite perioade de timp obiectul de studiu
reflectat în lucrările şi publicaţiile elaborate de savanţii autohtoni şi străini. Sub diferite aspecte
extrădarea a fost tratată de savanţii din Republica Moldova şi România: Alexandru Borodac,
Gheorghe Ulianovschi, Mariana Grama, Xenofon Ulianovschi, Ivan Macari, Alexandru Mariţ,
Alexei Barbăneagră, Vintilă Dongoroz, Ioan Tanoviceanu, Constantin Bulai, Alexandru
10
Gurănescu, Matei Basarab, Alexandru Boroi, Traian Dima, Vasile Dobrinoiu, Gheorghe
Nistoreanu, Traian Pop, Traian Alexandrescu, Maria Zolyneac, Rodica Mihaela Stănoiu, Grigore
Geamănu, Florin Streteanu, Cornel Herlea. O serie de cercetări în domeniul extrădării penale au
fost realizate şi de către unii autori de peste hotare: Jean Pradel, Jaques Lemotrey, Ivan Sheraer,
Bernd Schünemann, Antolisei Francesco, Bouat Piere, Giovanni Fiandaca, Enzo Musco, Glaser
Stephane, Gonzales Campo, A. Boiţov, A. Marcenco, I. Lucaşuc, A. Naumov, A. Jeludcov ş. a.
Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul cercetării constă în elaborarea bazelor teoretice ale
instituţiei extrădării în dreptul penal, analiza doctrinară a normelor juridice privind extrădarea
persoanelor care au săvârşit infracţiuni, precum şi elaborarea unor propuneri şi recomandări,
ţinând cont de experienţa internaţională şi naţională acumulată în acest domeniu.
Având în vedere complexitatea problemei, realizarea acestor scopuri a determinat
următoarele obiective ale studiului:
- analiza abordărilor doctrinare a problemei extrădării în dreptul penal şi elucidarea
naturii juridice a acestei instituţii;
- formularea noţiunii de extrădare şi evidenţierea caracteristicilor sale de bază;
- studierea evoluţiei istorico-juridice a extrădării şi precizarea tendinţelor de dezvoltare
a acesteia la etapa actuală;
- identificarea şi caracterizarea condiţiilor de fond şi de formă ale extrădării penale în
contextul legislaţiei naţionale;
- elucidarea temeiurilor juridice de extrădare a persoanelor care au săvârşit infracţiuni,
precum şi a temeiurilor care condiţionează refuzul extrădării infractorilor;
- caracterizarea imunităţilor de drept intern şi de drept internaţional cu privire la
extrădarea penală;
- delimitarea extrădării penale de procedurile şi instituţiile asemănătoare;
- determinarea locului şi rolului extrădării penale în sistemul instituţiilor de colaborare
internaţională în domeniul luptei cu criminalitatea;
- investigarea instituţiei extrădării în reglementările legislative ale altor state;
- elaborarea unui sistem de recomandări pentru perfecţionarea ulterioară a legislaţiei ce
vizează extrădarea penală.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Metodologia studiului o constituie tezele
fundamentale ale filozofiei, sociologiei, teoriei generale a statului şi dreptului, dreptului penal,
dreptului penal internaţional, dreptului procesual-penal, precum şi ale altor discipline socio-
umane şi juridice care abordează problematica investigată. Caracterul complex al lucrării implică
diverse metode, procedee şi tehnici de cercetare: generale (gramaticală, logică, sistematică,
11
istorică, comparativă); sociologice (studierea documentelor, analiza erorilor); juridice (formal-
juridică, juridică comparată) etc.
În procesul investigaţiilor a fost consultată şi analizată legislaţia naţională (Constituţia
Republicii Moldova şi cea a României, Codul penal al Republicii Moldova şi cel al României,
Legea nr. 371-XVI cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală din
01.12.2006, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
Hotărârea Parlamentului nr. 1183-XIII din 14.05.1997 pentru ratificarea Convenţiei Europene de
extrădare etc.); legislaţia internaţională în materie de extrădare (Convenţia europeană de
extrădare din 13.12.1957, Convenţia-tip de extrădare adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în
anul 1990, Convenţia referitoare la procedura simplificată de extrădare între statele membre ale
Uniunii Europene din 30.03.1995, Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr.
2002/584/JAI din 13.06.2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare
între statele membre ale Uniunii Europene); hotărârile instanţelor de judecată naţionale cu
privire la extrădarea sau refuzul de a extrăda persoanele ce au comis infracţiuni; hotărârile
CtEDO cu referire la extrădare.
De asemenea, a fost supus unui studiu comparat reglementările legislative ale instituţiei
extrădării din ţările cu sisteme de drept continental, comun şi musulman.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute este determinată de însăşi scopul cercetării
şi caracterul obiectivelor elucidate şi rezidă din faptul că aceasta constituie un studiu monografic
complex al problemelor teoretice, metodologice şi aplicative ce vizează instituţia extrădării în
contextul legislaţiei Republicii Moldova, României şi a celei internaţionale, în care sunt relevate
legităţi, formulate concluzii, elaborate propuneri şi recomandări importante pentru teoria
dreptului penal în materia respectivă.
Astfel, noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute şi-a găsit reflectare prin tezele înaintate
spre susţinere, şi anume:
1. Analiza abordărilor doctrinare ale problemei extrădării în dreptul penal şi elucidarea
elementelor care precizează natura juridică a acestei instituţii. Instituţia extrădării are
o natură juridică interdisciplinară, deoarece reglementarea acesteia se realizează prin
prisma normelor internaţionale, penale şi procesual penale, care determină în cele din
urmă particularităţile conţinutului şi mecanismului realizării în practică.
2. Formularea noţiunii de extrădare şi evidenţierea caracteristicilor sale de bază. Astfel,
definind extrădarea, putem menţiona că aceasta este actul bilateral de suveranitate
statală şi cooperare juridico-penală, prin care un infractor străin, susceptibil de
răspundere penală pentru săvârşirea oricărei fapte în condiţiile dublei incriminări şi
pedepsită ca pregătire, tentativă sau infracţiune consumată, sau fiind cetăţean al
12
statului solicitant, poate fi predat de către statul solicitat autorităţilor statului care
urmează să-l judece ori unde va executa pedeapsa în baza unei cereri de extrădare,
coroborată de un acord de asistenţă juridică.
3. Studierea evoluţiei istorico-juridice a extrădării şi precizarea tendinţelor de dezvoltare
a acesteia la etapa actuală au permis de a evidenţia o legitate importantă: fiind iniţial
o instituţie de luptă cu criminalitatea şi având la bază un aspect politic, instituţia
extrădării pierde treptat caracterul său politic şi devine o instituţie de luptă cu
infracţiunile de drept comun.
4. Identificarea şi caracterizarea condiţiilor de fond şi de formă ale extrădării penale în
contextul legislaţiei naţionale şi elucidarea temeiurilor juridice de extrădare a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni, inclusiv a temeiurilor care condiţionează
refuzul extrădării infractorilor.
5. Relevarea situaţiilor în care principiul „dublei incriminări” poate fi ignorat atunci
când o anumită faptă, conform legislaţiei unei ţări, nu este considerată infracţiune în
virtutea anumitor particularităţi juridice, geografice sau de altă natură ale statului
respectiv.
6. Delimitarea extrădării penale de procedurile şi instituţiile asemănătoare; determinarea
locului şi rolului extrădării penale în sistemul instituţiilor de colaborare internaţională
în domeniul luptei cu criminalitatea, precum şi investigarea instituţiei extrădării în
reglementările legislative ale altor state.
7. Argumentarea necesităţii de a opera modificările necesare în legislaţia internă cu
scopul de a face posibilă extrădarea în baza principiului reciprocităţii cu statele pentru
care existenţa unui tratat privind extrădarea nu este obligatoriu pentru extrădare. De
asemenea, în scopul uniformizării şi eficientizării legislaţiei naţionale au fost înaintate
următoarele propuneri de lege ferenda: substituirea sintagmei „azil politic” din
prevederile art. 13 alin. (1) CP RM cu sintagma „drept de azil”; rezultând din
Convenţia europeană de extrădare, considerăm necesar de a racorda legislaţia
Republicii Moldova (art. 70 alin. (2) CP şi art. 541 alin. (1) CPP) la prevederile
acesteia în ceea ce priveşte minimul pedepsei pentru care urmează a se acorda
extrădarea în cazul condamnării, care trebuie să fie de cel puţin 4 luni şi nu de 6 luni;
atât actualul Cod penal, cât şi noul Cod penal al României, urmează să reglementeze
direct principiul cetăţeniei, prin interzicerea extrădării cetăţenilor săi statelor străine
pe teritoriul cărora a fost săvârşită infracţiunea, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege sau în bază de convenţie internaţională; efectuarea modificărilor de rigoare în art.
1 din Legea cetăţeniei române, prin includerea sintagmei „... şi nu pot fi extrădaţi sau
13
expulzaţi din ţară ...”; se propune ca definirea noţiunii de loc al săvârşirii infracţiunii
în art. 12 Cod penal al Republicii Moldova să fie preluată şi implementată în legea
penală a României.
Problema ştiinţifică soluţionată constă în elaborarea unui sistem de recomandări pentru
perfecţionarea ulterioară a legislaţiei ce vizează extrădarea penală.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a rezultatelor cercetării constau în faptul
că prevederile cu caracter teoretic şi aplicativ conţinute în teză sunt importante pentru
dezvoltarea în continuare a studierii ştiinţifice a instituţiei extrădării în dreptul penal. Tematica
lucrării reprezintă un ansamblu de probleme în materie de extrădare de o mare importanţă pentru
sistemul judiciar al Republicii Moldova şi al României, care se află în perioada unor reforme şi
transformări radicale. Concluziile, propunerile şi recomandările formulate în lucrare pot fi
utilizate în procesul de modificare şi perfecţionare a cadrului legislativ, în activitatea practică a
organelor şi instituţiilor abilitate în domeniul extrădării infractorilor, precum şi în procesul de
studii din instituţiile de învăţământ cu profil juridic.
Aprobarea rezultatelor ştiinţifice s-a realizat prin prezentarea şi discutarea rezultatelor
studiului la diverse conferinţe, seminare şi simpozioane naţionale şi internaţionale (Conferinţa
internaţională ştiinţifico-practică din 15 decembrie 2007 „Probleme actuale ale legislaţiei
naţionale în contextul procesului integraţionist european” şi Conferinţa internaţională
ştiinţifico-practică din 12-13 iunie 2012: „Criminalitatea în spaţiul Uniunii Europene şi al
Comunităţii Statelor Independente: evoluţie, tendinţe, probleme de prevenire şi combatere” etc.)
ce au avut loc în Republica Moldova. Rezultatele de bază au fost publicate în diferite reviste de
specialitate naţionale şi internaţionale, precum şi în anale ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel
Mare” a MAI.
Sumarul compartimentelor tezei.
În capitolul 1 sunt expuse analizei lucrările publicate în literatura de specialitate ce vizează
problemele de cercetare propuse şi metodele de soluţionare, în scopul conturării nivelului de
studiere a tematicii tezei în plan ştiinţific naţional şi internaţional. De asemenea, este elucidată,
prin prisma aspectului comparat, situaţia existentă în domeniu, precum şi tratările conceptuale
privind extrădarea. În continuare este investigată problema evoluţiei reglementărilor normative
vizând extrădarea penală.
În capitolul 2 sunt examinate condiţiile fixate în Convenţiile de extrădare încheiate între
state. Astfel, printre condiţiile de fond sunt evidenţiate cele cu privire la făptuitor, cu privire la
faptă şi pedeapsă. La condiţiile de formă sunt examinate existenţa şi regularitatea cererii de
extrădare, cadrul suplimentar al condiţiilor de formă, precum şi aspectele privind procedura de
extrădare. De asemenea, sunt prezentate situaţiile unor subiecţi, care, în virtutea unor funcţii sau
14
demnităţi publice, atrag un tratament special sau implică o serie de imunităţi. Tot aici, în scopul
de a stabili asemănările şi deosebirile, dar, mai cu seamă, pentru a clarifica natura juridică
a fiecăreia, extrădarea este examinată în raport cu alte proceduri sau instituţii
asemănătoare.
În capitolul 3 este studiat aspectul reglementării normelor ce vizează extrădarea în
legislaţia altor state. Astfel, este prezentat sistemul de drept romano-german cu cele patru
subsisteme de drept, şi anume: sistemul francez, german, scandinav şi latino-american. Un alt
sistem analizat care se evidenţiază prin reglementări specifice ale extrădării este sistemul de
drept anglo-saxon (common – law). Ultimul sistem de drept cercetat este cel musulman, care
diferă de celelalte sisteme de drept prin izvoare, structură şi, în special, prin specificul
reglementărilor la nivel de coran. O problemă importantă examinată în acest capitol este şi cea
care se referă la instrumentele juridice ale Uniunii Europene în materia extrădării şi predării
infractorilor.
15
1. CADRUL NORMATIV ŞI DOCTRINAR ÎN MATERIA
EXTRĂDĂRII PENALE
1.1. Tratări doctrinare şi conceptuale ale extrădării penale
Lupta contra infracţiunilor este o problemă care interesează toate statele, indiferent de
faptul dacă sunt avansate sau tind spre aceasta. De multe ori, efectele infracţiunii săvârşite într-
un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul, şi asupra altor state.
Există numeroase situaţii când anumiţi infractori, după ce au comis infracţiuni sau după
ce au fost condamnaţi pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat, căutând în acest fel, să scape
de urmărire sau condamnare, ori de executarea pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat
infractorul va trebui ca, pe baza solicitării adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a
comis fapta sau acelui care a fost lezat prin infracţiune, ori al cărui cetăţean este făptuitorul, în
vederea judecării, condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta comună
împotriva criminalităţii realizată în plan internaţional.
Extrădarea reprezintă o modalitate de realizare a asistenţei juridice internaţionale în
materie penală, un important şi eficient act de solidaritate şi întrajutorare a statelor în lupta
împotriva fenomenului infracţional cu care se confruntă fiecare din ele.
De altfel, extrădarea este considerată ca fiind expresia cea mai vie a asistenţei juridice în
dreptul penal [145, pag. 163] şi un instrument de aplicare a legii penale a fiecărui stat, în vederea
administrării în cele mai bune condiţii a justiţiei proprii.
Funcţionând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituţie de drept
penal care, indirect, răspunde şi intereselor comune ale tuturor statelor – asigurarea ordinii de
drept pe plan internaţional. Extrădarea nu poate desigur acoperi toate necesităţile asistenţei
juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea este însă modalitatea de asistenţă cu
cele mai importante efecte.
În cazul săvârşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de către infractori care au reuşit
apoi să părăsească acel teritoriu, refugiindu-se în alte state sau în cazul infracţiunilor săvârşite în
străinătate, aplicarea legii penale nu este posibilă fără cooperarea dintre state, cooperare care să
asigure remiterea infractorilor statului solicitant pentru a fi judecaţi [23, pag. 91].
Instituţia extrădării de către un stat a persoanelor ce au săvârşit infracţiuni altui stat străin
este demult cunoscut dreptului internaţional. Însă, locul extrădării, ca instituţie în sistemul
dreptului internaţional, se interpretează neunivoc. Uneori, aceasta este considerată drept instituţie
secundară ce şi-a depăşit existenţa. Totodată, infracţionalitatea se dezvoltă, capătă caracter
16
transfrontalier, iar criminalitatea organizată stabileşte noi contacte cu formaţiunile criminale din
alte ţări. Infractorii ce au săvârşit fapte penal condamnabile într-o ţară se ascund pe teritoriul
alteia, îşi schimbă permanent locul de trai şi identitatea, fiind susţinuţi prin acordarea de asistenţă
de către infractorii băştinaşi. Toate acestea determină actualitatea şi importanţa abordărilor
privind problemele specifice extrădării.
În acelaşi timp, este relevată tendinţa unor ţări de a nu extrăda cetăţenii săi ce au săvârşit
infracţiuni peste hotare, chiar dacă aceştia nu se bucură de imunitate diplomatică. Alte ţări,
dimpotrivă, sunt dispuse spre colaborare în acest sens, extrădându-i pe infractori şi, în aşa mod,
uşurându-şi sarcina de resocializare.
Lupta împotriva criminalităţii impune statelor o serie de rigori „pozitive”, stipulate oficial
în actele internaţionale, care prevăd obligaţia de a-şi acorda asistenţă juridică. Actualmente,
novaţiile tehnico-informaţionale, programele operative, precum şi organele împuternicite
facilitează cooperarea interstatală, contribuind la depistarea, reţinerea şi atragerea la răspundere
penală, urmată de condamnarea persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală.
Este important de menţionat despre inadmisibilitatea situaţiei de eschivare de la
răspundere a făptuitorului prin simpla refugiere a acestora pe teritoriul altui stat. În acest sens,
cooperarea internaţională este soluţia optimă pentru estomparea acestor abateri. Părăsirea de
către făptaş a teritoriului statului a cărui lege penală a fost încălcată sau al cărui interese legitime
au fost prejudiciate, pe bună dreptate o putem considera o „abatere”, iar reabilitarea situaţiei şi
echilibrarea juridică a coeficientului crimă – pedeapsă, poate fi soluţionată datorită asistenţei
juridice interstatale.
Reglementările în materie de drept penal internaţional prevăd ca modalităţi de asistenţă
juridică o serie de instituţii: extrădarea, transmiterea procedurilor penale, transferul persoanelor
condamnate, recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti străine, mandatul
european de arestare etc. Dezvoltarea relaţiilor internaţionale ale statelor, inclusiv ale Republicii
Moldova şi României, şi angajarea lor în procesul de integrare europeană, determină creşterea
continuă a ponderii tratatelor şi convenţiilor internaţionale în sfera dreptului penal.
În ceea ce priveşte realizarea colaborării statelor în lupta împotriva fenomenului
infracţional, extrădarea joacă un rol deosebit, fiind forma de asistenţă juridică la care statele
recurg cel mai adesea în activitatea de prevenire şi reprimare a infracţiunilor.
Extrădarea este considerată ca expresia cea mai eficientă a asistenţei juridice în domeniul
dreptului penal. Certitudinea că fuga nu poate asigura sustragerea de la răspundere penală este o
condiţie indispensabilă eficacităţii preceptului penal [144, pag. 223].
Extrădarea este o instituţie care funcţionează direct în interesul statului care o solicită,
indirect însă ea serveşte interesele tuturor statelor, fiindcă prevenirea şi reprimarea infracţiunilor
17
devin o preocupare de interes colectiv pe plan internaţional. Totodată, extrădarea nu poate
acoperi toate necesităţile asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea
este însă forma de asistenţă cu cele mai importante efecte.
Normele referitoare la aplicarea legii penale în raport cu spaţiul edict în legile penale
interne ale diferitelor state nu pot asigura realizarea fără dificultăţi a activităţii de combatere a
infracţionismului. În general, aceste dificultăţi apar în cazul infracţiunilor comise în străinătate şi
în cazul când cei care au comis infracţiuni pe teritoriul unui stat se refugiază în alt stat. În astfel
de situaţii incidenţa legii penale interne funcţionează limitat sau ineficient.
Aşadar, principalul rol al extrădării este ca în activitatea de represiune să asigure fiecărui
stat cele mai bune condiţii de realizare a justiţiei.
Această cerinţă se realizează ori de câte ori infractorul este judecat şi pedepsit de statul a
cărui lege a încălcat-o. Or, extrădarea oferă statelor posibilitatea de a realiza această cerinţă,
constituind o dovadă evidentă de solidaritate internaţională, solidaritate concretizată în
acceptarea de către fiecare stat a obligaţiei de a preda infractorii justiţiei statului a cărui ordine
publică a fost tulburată. În acest fel, legislaţiile care prevăd criteriul nelimitat pentru infracţiunile
săvârşite în afara teritoriului consacră astfel principiul universalităţii, care subordonează
aplicarea normelor proprii, dând preferinţă extrădării [141, pag. 465].
Numai atunci când extrădarea din anumite motive nu ar funcţiona, statul pe teritoriul
căruia infractorul s-a refugiat va face cu titlu subsidiar aplicarea legii sale penale.
Unii autori ruşi, printre care şi V. Voljenkina, în articolul К вопросу о разработке
закона о выдаче экстрадиции (2002), critică această instituţie, invocând următoarele
argumente: de multe ori convenţiile dintre state privind extrădarea contravin Pactului privind
drepturile omului. Un exemplu caracteristic acestei necorespunderi este cazul când între ţări au
loc tratative privind extrădarea, care durează ani de zile, iar cetăţeanul, vinovăţia căruia încă nu
este dovedită, este privat de libertate toţi aceşti ani [185, pag. 75].
De asemenea, şi ilustrul savant italian Cesare Beccaria, în lucrarea sa Dei delitti e delle
pene (Despre infracţiuni şi pedepse), accepta depistarea tuturor infractorilor, având însă rezerve
faţă de eventuala lor extrădare. Aceste rezerve erau justificate datorita cruzimii unor pedepse
care se aplicau în unele state sau datorită disproporţionalităţii evidente dintre fapta săvârşită şi
pedeapsa aplicată.
Sursele de reglementare ale extrădării se conţin în convenţii sau tratate, în declaraţii de
reciprocitate şi în dispoziţii de drept intern, iar în lipsa acestora – în uzanţa internaţională. Fiind
un act de colaborare şi asistenţă juridică între state, act care, pentru a-şi realiza finalitatea, are
nevoie de acordul statelor, este firesc ca sursa principală de reglementare a extrădării să se
18
conţină în convenţii, tratate sau declaraţii de reciprocitate. Prin urmare, acesta este procedeul cel
mai des folosit, care răspunde cel mai bine nevoilor practice de acest gen.
Dispoziţii privind extrădarea se găsesc însă şi în dreptul intern, înscrise fie în Codul penal
şi în Codul de procedură penală, fie intr-o lege specială care fixează condiţiile şi procedura
extrădării. Astfel, cea mai veche lege cu privire la extrădare este cea belgiană, adoptată în 1833,
urmată de legea de extrădare a SUA – 1848, Angliei – 1870, Olandei – 1875, Luxemburgului –
1875, Argentinei – 1907, Canadei – 1907, Braziliei – 1911, Suediei – 1913, Finlandei – 1922,
Franţei – 1927 [117, pag. 214].
Dispoziţiile de drept intern au însă un caracter subsidiar. Rolul lor este de a servi drept
suport juridic la încheierea convenţiilor, de a facilita înţelegerea acestora şi de a completa
normele din convenţii, iar în lipsa acestora – de a funcţiona ca norme facultative.
De aceea, în convenţiile cu privire la extrădare trebuie să fie incluse principiile şi normele
unanim recunoscute, care se conţin în pactele ce vizează drepturile omului, cu respectarea
obligatorie a legislaţiilor naţionale ale statelor.
Deşi există o serie de divergenţe la acest capitol, totuşi, lupta cu criminalitatea, în special
împotriva celei cu caracter internaţional, nu poate fi realizată în afara instituţiei extrădării. În
acest context, apare o întrebare firească: „În ce mod statele rezolvă problema extrădării
infractorilor?” De fapt, statele soluţionează cel mai des această problemă prin intermediul
tratatelor bilaterale sau regionale. Astfel, există mai multe convenţii bilaterale dintre diverse state
privind extrădarea: Germania – Iugoslavia (1970), Germania – Australia (1987) etc. Din
rândurile celor regionale poate fi menţionată Convenţia privind extrădarea infractorilor din 1966,
încheiată de membrii Comunităţii Britanice a naţiunilor. Fosta URSS avea încheiate un şir de
convenţii privind asistenţa juridică cu mai multe ţări, dintre care Coreea, Ungaria, Polonia,
România, Mongolia etc.
Trebuie însă de menţionat că în unele convenţii, capitolele privind extrădarea sunt expuse
doar într-o formulă generală, fără anumite concretizări, ceea ce face dificilă practica extrădării
infractorilor. De fapt, convenţiile privind asistenţa juridică au un conţinut mai larg decât
convenţiile privind extrădarea. În ele sunt incluse şi probleme ce ţin de dreptul administrativ,
civil sau de alte ramuri de drept, cu ajutorul cărora sunt reglementate relaţiile economice,
interstatale şi de altă natură. De multe ori, în aceste convenţii se conţine menţiunea că o
problemă sau alta, inclusiv extrădarea, trebuie să fie soluţionată şi reglementată suplimentar.
La etapa actuală, când fostele republici sovietice au devenit state independente şi
suverane, elaborându-şi fiecare legislaţia penală proprie, problema extrădării a devenit deosebit
de actuală pentru aceste ţări. În multe cazuri, între statele respective nu există convenţii
19
corespunzătoare, iar problemele privind extrădarea sunt rezolvate prin înţelegeri neformale dintre
organele procuraturii sau ministerele de interne ale acestor state.
Pe marginea problemei extrădării există mai multe convenţii cu caracter general:
Convenţia Europeană privind extrădarea, adoptată la Paris în 1957; Protocolul Adiţional la
această Convenţie, adoptat la Strasbourg în 1975; al Doilea Protocol Adiţional la aceiaşi
Convenţie, adoptat tot la Strasbourg în 1978 etc. Actualmente, Consiliul Europei tinde tot mai
mult spre o înţelegere comună a problemei extrădării dintre ţările Europei.
În afară de Convenţia de la Paris din 1957, mai există un şir de alte tratate şi acorduri care
rezolvă problemele extrădării, cum ar fi: Convenţia de la Strasbourg din 1983 privind schimbul
persoanelor ce au săvârşit infracţiuni, Convenţiile de la Bruxelles din 1987 şi 1991 etc.
Codul penal al Republicii Moldova, ca izvor principal de drept penal, nu oferă o definiţie
a extrădării (ca instituţie de drept penal sau ca modalitate a actului juridic internaţional). În acest
sens, nici Codul penal al României nu defineşte expres extrădarea.
Noţiunea de extrădare a fost folosită pentru prima dată, în mod oficial, în Franţa –
extradition – la 19 februarie 1791, când Adunarea Constituantă a decretat o reuniune a
Comitetului Constituţiei şi Comitetului diplomatic pentru a întocmi proiectul unei legi cu privire
la extrădarea reciprocă pentru prevenirea unor infracţiuni, între Franţa şi alte state ale Europei
[126, pag. 54].
Termenul „extradition” este de origine latină şi provine din complementul circumstanţial
de loc ex – în afară, în exterior, urmat de verbul traditio – acţiunea de a livra, de a preda.
Devenind astăzi una dintre cele mai eficiente forme de luptă împotriva criminalităţii
transnaţionale, extrădarea a apărut din necesitatea monarhiilor de a-şi păstra autoritatea,
evoluând odată cu evoluţia societăţii. Extrădarea a fost tratată de savanţi şi specialişti în domeniu
în diferite moduri, fiind o instituţie care a stat permanent în atenţia doctrinei şi în acord
cu prevederile legislaţiei existente.
Doctrina moldovenească abordează problema extrădării penale destul de modest. În mare
parte această instituţie este tratată fragmentar, cu mici excepţii, doar în manualele de drept penal,
comentarii sau alte surse doctrinare care se referă la majoritatea instituţiilor din sfera juridico-
penală.
Astfel, în Manualul de drept penal, editat în anul 2005 sub redacţia regretatului profesor
Alexandru Borodac, extrădarea este recunoscută drept un act prin care un stat (statul solicitat), pe
al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă, la cererea altui stat (statul solicitant), pe acel
infractor pentru a fi judecat sau impus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de
instanţele judecătoreşti ale statului solicitant [16, pag. 66].
20
Alexandru Mariţ, referindu-se la unele aspecte ale extrădării, constată în manualul său de
Drept penal. Partea generală, editat în anul 2002, că interesul de a curma infracţiunile apare
pentru Republica Moldova în situaţia când persoanele revin sau îşi caută refugiul în această ţară,
deoarece, nefiind pedepsite în străinătate şi fiind imposibilă pedepsirea lor în Republica
Moldova, aceste persoane ar prezenta un pericol pentru societate [122, pag. 75]. De aici rezultă şi
importanţa instituţiei extrădării pentru contracararea infracţionalităţii.
Potrivit autorilor Comentariului Codului penal al Republicii Moldova (ediţia anilor 2003
şi 2009), prin extrădare se înţelege acţiunea de predare de către un stat altui stat a unui infractor,
care se află pe teritoriul său, spre a fi judecat sau spre a-şi executa pedeapsa [27, pag. 53].
De asemenea, V. Moraru şi A. Sosna, în articolul ştiinţific Aplicarea legislaţiei cu
privire la extrădarea cetăţenilor, publicat în anul 2001, constată, ca şi ceilalţi autori autohtoni,
că extrădarea constituie un act prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, îl
predă pe acesta la cererea altui stat. Extrădarea este un act bilateral ce intervine între două state şi
se acordă pe bază de convenţie internaţională, pe baza de reciprocitate sau, în lipsa acestora, în
temeiul legii [128, pag. 7].
Abordări similare le găsim şi în alte surse doctrinare din Republica Moldova, care se
referă tangenţial şi la instituţia extrădării: Ivan Macari, Drept penal al Republicii Moldova.
Partea generală. Chişinău: Editura CE USM, 2002; Botnaru S. ş.a. Drept penal. Partea
generală. Vol. I. Chişinău: Cartier Juridic, 2005 etc.
O lucrare care tratează mai detaliat unele probleme juridico-penale şi procesual-penale
ale extrădării este cea elaborată de Gheorghe Ulianovschi şi Mariana Grama (Extrădarea.
Chişinău: Tipogr.-Sirius SRL, 2009) [181, 100 pag.]. Autorii acestui studiu s-au axat pe
abordarea pluridisciplinară a instituţiei extrădării, evidenţiind o serie de probleme ce ţin de
definiţia, trăsăturile şi evoluţia extrădării, instituţiile similare extrădării, condiţiile de fond şi
procedura extrădării etc.
În funcţie de legislaţia timpului, doctrina de drept penal român a abordat de multe ori
această instituţie, explicând-o şi definind-o în mod diferit. Astfel, Ioan Tanoviceanu, în Curs de
drept penal şi procedură penală (1901-1902), aborda extrădarea drept o instituţie ce consta în
predarea unui individ acuzat sau condamnat pentru o infracţiune, de către un stat altui stat pentru
a-i aplica legea penală [168, pag. 284]. Tot el considera că extrădarea este, în chip sintetic, actul
prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel
infractor, în vederea aplicării legii penale” [71, pag. 159]. Alţi autori români, printre care T.
Vasiliu şi G. Antoniu, în Codul penal comentat şi adnotat. Partea Generală (1972) prezumau
extrădarea ca un act prin care un stat remite unui alt stat o persoană urmărită sau condamnată
pentru a fi judecată sau a executa o pedeapsă” [183, pag. 43]. Matei Basarab şi grupul de autori,
21
care au elaborat Codul penal comentat. Partea generală (2007), defineesc extrădarea drept un
act bilateral de asistenţă juridică internaţională prin care un stat solicitat, preda, la cererea altui
stat solicitant un infractor care s-a refugiat pe teritoriul celui dintâi [12, pag. 27].
Potrivit dicţionarului francez Le Petit Larrouse (2000), extrădarea este definită ca fiind
acţiunea de a preda pe autorul unei infracţiuni statului străin care îl solicită, pentru ca el să poată
fi judecat sau să îşi execute pedeapsa [63, pag. 415].
O definiţie asemănătoare este dată în Dicţionarul explicativ al limbii române: „predarea
de către un stat, unui alt stat, a unui infractor care se găseşte pe teritoriul său spre a fi judecat sau
spre a-şi executa pedeapsa” [64, pag. 362].
Autorii români George Antoniu, Costică Bulai şi Gheorghe Chivulescu, în Dicţionarul
juridic penal din 1976, definesc extrădarea ca fiind actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a
refugiat un infractor, remite, la cererea altui stat, pe acel infractor în vederea urmăririi sau
judecării într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei [5, pag. 112].
La cel de-al X-lea Congres al Asociaţiei internaţionale de drept penal, care a avut loc la
Roma la 25 septembrie şi 5 octombrie 1969, s-a adoptat următoarea definiţie: „Extrădarea este
un act de asistenţă juridică internaţională în materie penală, care urmăreşte transferul unui
individ urmărit sau condamnat penal din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul
celuilalt stat” [158, pag. 99].
Totodată, în literatura juridică de specialitate s-au dat diferite definiţii ale acestei
instituţii. Deosebirile dintre aceste definiţii izvorăsc din faptul că la formarea lor nu au fost luate
în consideraţie ca trăsături esenţiale aceleaşi elemente, fiind incluse sau, dimpotrivă, excluse
unele dintre ele.
Astfel, au rezultat păreri contradictorii cu privire la cererea de extrădare, la competenţa
statului solicitat, la locul săvârşirii infracţiunii etc. În acest context, unii autori consideră
extrădarea ca act, alţii, dimpotrivă, substituie ideea de contract aceleia de act [190, pag. 303].
De asemenea, unii autori susţin că extrădarea este o procedură care permite unui stat să
obţină de la un alt stat extrădarea unui alt inculpat sau condamnat refugiat pe teritoriul acestui
din urmă stat [123, pag. 86]. Astfel, extrădarea nu constituie o simplă procedură, ci este un act de
constrângere juridică la care este supus cel extrădat.
În opinia autorului francez Jaques Lemontrey, extrădarea constituie manifestarea
solidarităţii dintre state în lupta împotriva criminalităţii, prin împiedicarea delincvenţilor de a
beneficia de impunitate, în situaţia în care aceştia trec frontierele naţionale [118, pag. 180].
Autorul consideră că extrădarea a evoluat pe două planuri diferite, unul sociologic şi unul
instituţional, evoluţia pe plan instituţional fiind în mare măsură condiţionată de mutaţiile pe plan
sociologic. Pe plan legislativ, extrădarea a apărut ca o necesitate a limitării fenomenului
22
infracţional prin cooperarea între state în condiţiile dezvoltării rapide a mijloacelor de
comunicaţii şi transport.
Potrivit lui I. Ionescu-Dolj, unul din coordonatorii Proiectului Codului penal Carol al II-
lea din 1936 şi preşedinte al Consiliului Legislativ la acea dată, extrădarea este o instituţie
juridico-politică, cu caracter de reciprocă siguranţă naţională, necesară extinderii de represiune a
statului, spre a înlătura inconvenientele ce decurg din aplicarea limitată sau teritorială a legilor
penale. Extrădarea constă în general în predarea de către un stat a unui condamnat sau infractor
fugar, care s-a refugiat pe teritoriul său, către statul care îl cere şi pe teritoriul căruia a comis o
infracţiune, spre a-l judeca şi pedepsi. Extrădarea corespunde unei datorii internaţionale de
asistenţă şi solidaritate ce trebuie să lege statele în opera lor de represiune pentru combaterea
criminalităţii [104, pag. 7-8].
Acest drept de a putea remite statului care îl cere, pe individul culpabil de un fapt
pedepsit de legile acelei ţări, se justifică, susţine Alexandru Gurănescu în lucrarea sa întitulată
Extrădarea (1903), pe consideraţiuni de utilitate publică. Extrădarea decurge din dreptul
societăţii de a se apăra, fiind atât o datorie morală, cât şi o obligaţie juridică. În opinia sa,
extrădarea este actul prin care un stat remite pe un individ culpabil de o infracţiune comisă în
afara teritoriului său sau chiar condamnat, unui alt stat care îl cere şi care este competent a-l
judeca şi pedepsi [89, pag. 1-2].
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Traian Alexandrescu, în lucrarea Procedura extrădării
(1915), opinând că instituţia extrădării este întemeiată pe interesul practic şi moral ca ţările să nu
devină azil de impunitate pentru infractorii străini, pe concepţia de solidaritate internaţională şi
pe obligaţia de ordin superior al statelor de a contribui la înfăptuirea principiului de justiţie
universală [1, pag. 2].
În tratatul întitulat Explicaţii teoretice ale Codului penal (1969), extrădarea este definită
ca fiind actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată
într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau
pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată [72, pag. 69], aceeaşi definiţie a noţiunii
de extrădare întâlnindu-se şi în Codul penal al R.S.R., comentat şi adnotat.
În doctrina actuală a dreptului penal românesc, instituţia extrădării apare ca un început de
solidaritate internaţională izvorâtă din interesul reciproc al fiecărei naţiuni de a preda pe
răufăcători justiţiei statului a cărui ordine publică a fost tulburată [10, pag. 123].
Astfel, autorul român Gheorghe Nistoreanu, în lucrarea Prevenirea infracţiunilor prin
măsuri de siguranţă (1991), constată că extrădarea este actul prin care un stat, solicitat, predă
unui alt stat, solicitant, un infractor care a săvârşit o infracţiune de o anumită gravitate, pe
23
teritoriul acestui stat sau îndreptată împotriva intereselor acestuia, ori când infractorul este
cetăţean al statului solicitant [136, pag. 255].
Prin urmare, extrădarea este un act bilateral, deoarece implică cererea de extrădare din
partea unui stat şi predarea infractorului de către statul pe teritoriul căruia acesta se refugiază.
Tot în doctrina de specialitate română, aceasta nu apare numai ca o „măsură”, ci şi ca un
„act de asistenţă judiciară” [132, pag. 110], astfel că extrădarea este „un act de asistenţă judiciară
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal,
din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat” [81, pag. 354] sau ca
un act de asistenţă juridică în domeniul dreptului penal, fiind definită ca „actul prin care statul pe
teritoriul căruia s-a refugiat o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat remite, la
cererea statului interesat, acea persoană pentru a fi judecată sau pentru a executa pedeapsa la care
a fost condamnată” [159, pag. 98].
Din toate aceste definiţii rezultă că rolul principal al extrădării este acela de a asigura
fiecărui stat condiţii optime de realizare a justiţiei, prin identificarea şi pedepsirea infracţiunilor.
V. Dobrinoiu şi I. Paşcu, în Drept penal. Partea generală (1999), definesc extrădarea ca
o instituţie de drept penal prin intermediul căreia se realizează combaterea criminalităţii şi
descurajarea infractorilor de a se mai refugia în altă ţară, după ce se comit infracţiuni în ţara lor
[69, pag. 64].
Autorul Matei Basarab, în Drept penal. Partea generală. Vol. I (1997), afirmă că
instituţia extrădării este menită să asigure cooperarea juridico-penală dintre state pentru a nu crea
posibilitatea infractorilor dintr-un stat care s-au refugiat pe teritoriul altui stat, să scape de
răspundere penală ori să se sustragă de la executarea sancţiunii aplicată printr-o hotărâre de
condamnare definitivă [11, pag. 45].
Profesorii N. Ecobescu şi V. Duculescu, în manualul Dreptul tratatelor (1995), definesc
extrădarea ca fiind un act bilateral, politic şi juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un
infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârşit infracţiunea, ori statului ale cărui
interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la
răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă
[74, pag. 15].
În această ordine de idei, unii autori în domeniu au abordat situaţiile în care autorul faptei
poate fi cerut, fiind înaintate cazurile din punct de vedere a statului solicitant. Însă cerinţele de
extrădare pot fi înaintate şi faţă de un stat care constituie nu doar teritoriu de refugiu pentru
infractorul extrădabil, dar este şi cetăţean al statului unde se află, iar legislaţia statelor de drept
comun acceptă extrădarea conaţionalilor (SUA, Canada, Marea Britanie) [137, pag. 58].
24
M. Zolyneac [189, pag. 100], R. Nemeş, V. Ponto [135, pag. 88], Conde Francisco
Muñoz, Arán Mercedes García [31, pag. 16] susţin că extrădarea este actul de asistenţă juridică
bilateral, implicând o cerere din partea unui stat şi operaţia de remitere a infractorului sau a
condamnatului din partea altui stat. Statul care cere extrădarea se numeşte stat solicitant, iar celui
care i se solicită se numeşte solicitat.
Referindu-se la formele de asistenţă juridică internaţională în materie penală, Constantin
Bulai, în Manual de drept penal. Partea generală (1997), defineşte noţiunea de extrădare ca
fiind actul prin care un stat, pe teritoriul căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat
pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de
instanţele judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea apare ca un act ce se desfăşoară în două state:
unul pe al cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul
solicitat) şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi care se adresează în
acest scop, cererea de extrădare (statul solicitant) [22, pag. 110-111].
Nu susţinem întru-totul opinia autorului român C. Bulai, care afirmă că „extrădarea este o
instituţie de drept penal prin intermediul căreia se realizează combaterea criminalităţii şi
descurajarea infractorilor de a se mai refugia în altă ţară, după ce comit infracţiuni în ţara lui”
[23, pag. 90], deoarece autorul infracţiunii poate încălca legea penală şi a unui alt stat-terţ,
nefiind cetăţean al unuia dintre aceste două ţări, sau poate săvârşi infracţiuni împotriva
intereselor statului terţ. În situaţia când un apatrid comite o infracţiune pe teritoriul unui stat, dar
se refugiază în limitele hotarelor altui stat, extrădarea de asemenea v-a urma să aibă loc, deşi nu
este cetăţean al statului unde a comis infracţiunea.
Din definiţia dată extrădării de către Rodica Mihaela Stănoiu, în Drept penal. Partea
generală. Note de curs (1992) [160, pag. 49], se evidenţiază scopul de realizare a represiunii
asupra persoanei inculpate sau condamnate pentru o infracţiune, în vederea judecării sau
executării pedepsei emise în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Aceeaşi definiţie este dată extrădării de Grigore Geamănu, în Dreptul internaţional penal
şi infracţiunile internaţionale (1977), autorul subliniind totodată că este instituţia juridică prin
care se urmăreşte ca autorii infracţiunilor grave să nu rămână nepedepsiţi ascunzându-se în alte
ţări [82, pag. 214].
Un alt autor român, Traian Dima, în manualul său de Drept procesual penal. Partea
generală şi specială. Vol. I (2002), defineşte extrădarea ca actul bilateral intervenit între două
state, care constă în remiterea unui infractor sau condamnat de către statul solicitat, pe teritoriul
căruia s-a refugiat acesta, statului solicitant, în vederea judecării sau executării pedepsei [68, pag.
112]. Din definiţie rezultă că extrădarea, ca act bilateral de asistenţă juridică internaţională,
presupune o cerere de extrădare din partea statului interesat, adică extrădarea este activă, şi
25
remiterea infractorului de către statul pe teritoriul căruia se află, denumită în terminologia
juridică extrădare pasivă.
O noţiune asemănătoare a extrădării ne-a fost oferită de profesorul Alexandru Boroi, în
manualul său de Drept penal. Partea generală (1998): „Extrădarea este un act bilateral, politic şi
juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului
unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărui interese au fost afectate prin comiterea faptei
sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la
care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă” [18, pag. 56]. Astfel, extrădarea, în sensul
expus de autor, reprezintă un act bilateral, deoarece implică cererea de extrădare din partea
statului solicitant şi transmiterea infractorului de către statul solicitat pe al cărui teritoriu se
refugiază.
După cum reiese din cele prezentate, numeroşi autori şi specialişti în domeniul dreptului
penal au definit extrădarea în diferite modalităţi, în funcţie de evoluţia juridică a instituţiei.
În concluzie, putem aprecia faptul că extrădarea este o instituţie de o importanţă
deosebită în aplicarea principiilor teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii legii
penale, iar scopul final este acela de prevenire şi combatere a criminalităţii transfrontaliere, prin
depistarea şi tragerea la răspundere a infractorilor. „Este foarte important şi relevant faptul că
toate ţările din Europa şi majoritatea ţărilor lumii acordă un accent important acestei instituţii în
lupta împotriva criminalităţii, acţionând in vederea transpunerii în practică a acesteia şi în
vederea adoptării unei legislaţii corespunzătoare în acest sens [19, pag. 131].”
Prin urmare, majoritatea autorilor surprind esenţa şi definesc extrădarea ca fiind actul
prin care un stat predă o persoană urmărită pentru săvârşirea unei infracţiuni sau condamnată
deja, unui alt stat străin care o solicită şi are competenţa de a o judeca sau de a o pedepsi.
În acest context, propunem o noţiune a extrădării în baza opiniilor expuse în literatura de
specialitate, actelor normative în vigoare, a principiilor dreptului penal şi a propriilor convingeri
juridice. Însă, nu o vom impune ca o definiţie iremediabilă, dar care conţine totalitatea condiţiilor
şi semnelor imuabile care trebuie să fie întrunite pentru ca instituţia extrădării penale să fie
admisă şi aplicată realmente.
Astfel, extrădarea este actul bilateral de suveranitate statală şi cooperare juridico-
penală, prin care un infractor străin, susceptibil de răspundere penală pentru săvârşirea
oricărei fapte în condiţiile dublei incriminări şi pedepsită ca pregătire, tentativă sau infracţiune
consumată, sau fiind cetăţean al statului solicitant, poate fi predat de către statul solicitat,
autorităţilor statului care urmează să-l judece ori unde va executa pedeapsa în baza unei cereri
de extrădare, coroborată de un acord de asistenţă juridică.
26
1.2. Natura juridică a extrădării penale
Natura juridică a extrădării este înţeleasă neuniform. Unii specialişti în domeniu [2, pag.
35] consideră că extrădarea constituie o problemă a dreptului administrativ, deoarece în multe
cazuri hotărârea ce vizează astfel de situaţii nu o i-a instanţa de judecată, dar Guvernul sau un alt
organ de stat. În acelaşi timp, extrădarea poate fi considerată şi ca element al dreptului procesual-
penal, deoarece este vorba despre ordinea de transmitere a persoanei ce a săvârşit o infracţiune
altei ţări, cu respectarea unor anumite garanţii procesuale. Extrădarea poate fi considerată şi ca
parte (instituţie) a dreptului penal, şi anume – instituţie a executării pedepsei.
Legislaţiile diferitor ţări reglementează problema extrădării în mod diferit. De exemplu,
în Italia, România, Republica Moldova şi Federaţia Rusă normele privind extrădarea infractorilor
sunt incluse în Codul penal.
Reglementări privind extrădarea infractorilor se găsesc şi în Constituţia Rusiei, Franţei,
Germaniei, Irlandei, Italiei, Portugaliei, Spaniei, inclusiv în Constituţia Republicii Moldova şi a
României.
De regulă, chestiunile privind extrădarea în ţările europene le hotărăsc instanţele de
judecată. În acelaşi timp, multe ţări organizează judecăţi extraordinare, sau judecăţi ad hoc.
Despre aceasta se menţionează în actele normative şi literatura juridică a Austriei, Daniei,
Franţei, Portugaliei, Elveţiei şi Spaniei.
Iniţial, problema extrădării a apărut în legătură cu expulzarea diplomaţilor care au
săvârşit infracţiuni sau alte încălcări de lege peste hotarele ţărilor lor. A apărut „imunitatea
diplomatică” – o nouă instituţie, apoi s-a lărgit cercul subiecţilor, asupra cărora această imunitate
se răsfrânge. Ulterior, de „dreptul neextrădării” au început a se folosi acele persoane care
solicitau azil politic în alte ţări şi care săvârşeau până la aceasta infracţiuni în ţările de unde
fugeau.
Codul penal al Republicii Moldova reglementează extrădarea în art. 13, unde se
menţionează că cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în
Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt
supuşi răspunderii penale conform prezentului cod (alin. 1), iar cetăţenii străini şi apatrizii care
au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi
extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau în
condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată (alin. 2) [26].
Constituţia Republicii Moldova stipulează în art. 19 alin. (2) statutul juridic al cetăţenilor
străini şi apatrizilor, după cum urmează: „Cetăţenii străini şi apatrizii au aceleaşi drepturi şi
îndatoriri ca şi cetăţenii Republicii Moldova, cu excepţiile stabilite de lege. Cetăţenii străini şi
27
apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale, în condiţii de reciprocitate
sau în temeiul hotărârii de judecată” [33].
Fără a deroga de la prevederile constituţionale, art. 11 alin. (3) Cod penal al Republici
Moldova prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul
Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod şi sunt atraşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii
Moldova, dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova,
împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru
infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale, la care Republica Moldova este parte, dacă
aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin.
Prin urmare, Constituţia Republicii Moldova prevede două principii de bază în materia
extrădării:
1) cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi în altă ţară. Ei beneficiază de
protecţia statului atât în ţară, cât şi peste hotare (art. 18 CRM);
2) cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii
internaţionale, în condiţii de reciprocitate sau în temeiul hotărârii instanţei de judecată
(art. 19 alin. (2) CRM).
Acest principiu este prevăzut şi de Convenţia europeană de extrădare, adoptată la Paris la
13 decembrie 1957 [35], şi protocoalele adiţionale la această Convenţie de la Strasbourg din 15
octombrie 1975 şi 17 martie 1978 [150].
De asemenea, unele reglementări specifice ale extrădării se regăsesc şi în conţinutul Legii
cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală nr. 371-XVI din 01.12.2006 [27],
precum şi în Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care vor fi examinate mai
detaliat în următorul capitol al lucrării.
În cadrul legislativ din România, instituţia extrădării îşi are izvorul în Constituţia
României (art. 19) [34], Codul penal român (art. 9) [28], Codul de procedură penală (art. 522)
[30] şi Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală [109],
modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2006. Aceste
norme de drept intern sunt completate de tratate si convenţii internaţionale, bilaterale sau
multilaterale şi constituie principalele izvoare de drept în aceasta materie.
În lipsa unor astfel de tratate sau convenţii, extrădarea poate fi acordată pe bază de
reciprocitate, statul solicitant dând o declaraţie de reciprocitate, act unilateral prin care se
angajează ca în viitor să trateze în mod similar cererile statului solicitat, în fapt aceasta luând
forma unui schimb de scrisori între miniştrii de externe ai statelor în cauză [12, pag. 29].
28
Astfel, Constituţia României stipulează în articolul 19, alineatele (1) şi (2), că cetăţeanul
român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, iar cetăţenii străini sau apatrizii pot fi
extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
Prevederile art. 9 din Codul penal al României se referă la faptul că extrădarea se acordă
sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa
acestora, în temeiul legii.
Referiri cu privire la extrădare se conţin şi în art. 522 Cod de procedură penală a
României, întitulat „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare”. Potrivit normelor
cuprinse în acest articol, în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate
în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea
condamnatului. Întreaga procedură legată de extrădare însă se desfăşoară cu respectarea
prevederilor Codului de procedură penală.
Apariţia legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a
condus la abrogarea altor acte normative care reglementau o parte din activitatea de cooperare
judiciară internaţională în materie penală, cu referire la extrădare (Legea nr. 290/2001, Legea nr.
756/2001, Legea nr. 704/2001, Ordonanţa Guvernului nr. 69/1999 şi Legea nr. 113/2000).
Totodată, în decursul timpului au fost adoptate 3 legi speciale în cuprinsul cărora
apar reglementări referitoare la extrădare: Legea nr. 4/1971, Legea nr. 296/2001 şi Legea nr.
302/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Sub aspectul unei accepţiuni integre, extrădarea este un act de asistenţă juridică
internaţională, însă în coraport cu prevederile legislaţiei naţionale, constituie o instituţie juridică
cu conţinut politic, prin care este exprimat principiul suveranităţii statului (art. 2 alin. (1) CRM).
Toate tratatele ratificate de Parlamentul Republicii Moldova potrivit legii fac parte din
dreptul intern în funcţie de modul în care aceste tratate îşi produc efectele.
Totodată, doctrina face distincţie între izvoarele internaţionale directe şi cele indirecte.
Izvoarele directe sunt tratatele şi convenţiile internaţionale care, odată ratificate, creează drepturi
şi obligaţii în sarcina persoanelor fizice sau juridice şi a organelor judiciare, fiind deci aplicabile
în mod nemijlocit de către instanţele naţionale. Se includ în această categorie în principal
tratatele de asistenţă juridică internaţională în materie penală şi cele privind protecţia drepturilor
omului.
Spre exemplu, în cazul ratificării unei convenţii bilaterale sau multilaterale de extrădare
de către Republica Moldova sau România, toate raporturile privind extrădarea între statele
semnatare vor fi guvernate de această convenţie şi doar ulterior se va face referinţă la legea
internă. Astfel, instanţele naţionale, sesizate cu o cerere de extrădare formulată de autorităţile
altui stat parte la convenţie, vor examina şi admite sau respinge cererea în raport de prevederile
29
convenţiei (referitoare la persoanele supuse extrădării, la infracţiunile pentru care se acordă
extrădarea, impedimente la extrădare etc.).
Profesorul rus A. Jeludcov susţine că suntem disidenţi ai unui sistem judiciar, care
reflectă ideea că admiterea sau respingerea cererii de extrădare revine exclusiv organelor
judiciare (caracterizează mai mult sistemul de drept anglo-saxon) [105, pag. 29].
Legislaţia în materie penală a sistemului de drept continental este parte al sistemului
denumit mixt, potrivit căruia extrădarea are un caracter jurisdicţional prin competenţa organelor
judiciare care verifică întrunirea condiţiilor extrădării şi un caracter politic prin acordarea
dreptului guvernului de a se pronunţa asupra admiterii sau respingerii extrădării.
Un alt autor rus, B. Iaţelenko, menţionează în dicţionarul de terminologie juridică în
domeniului dreptului penal, că extrădarea persoanelor ce au comis infracţiuni este o instituţie a
dreptului penal internaţional, care este reglementat de art. 13 Cod penal al Federaţiei ruse [103,
pag. 102].
Profesorul român Traian Dima susţine că în conformitate cu normele internaţionale în
materie penală, persoanele care au comis fapte penale pe teritoriul unui stat străin sau faţă de
cetăţeni străini, la cererea acestui stat, pot fi predaţi de către autorităţile statului unde se află
(sunt reţinuţi), pentru tragere la răspundere penală sau executarea sancţiunii [68, pag. 44].
De asemenea, este relevantă opinia autorului W. Martin, expusă în lucrarea Politica de
putere, precum că în dreptul penal modern nu mai guvernează exclusiv principiul teritorialităţii
sub raportul aplicării sale în spaţiu, ci şi alte principii de natură să asigure activităţii represive o
incidenţă şi cu privire la situaţii extrateritoriale, ceea ce conduce în mod necesar la ideea de
asistenţă internaţională [124, pag. 465].
Extrădarea apare, aşadar, ca un act bilateral care intervine între două state: unul – pe al
cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare (statul solicitat) şi
altul, care este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează, în acest scop, cererea de
extrădare (statul solicitant). Prin finalitatea sa extrădarea este deci un act de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în altul pentru
a fi judecat pentru infracţiunea săvârşită sau pentru a fi pus să execute pedeapsa la care fusese
condamnat.
Din această definiţie se desprind următoarele trăsături specifice ale instituţiei extrădării:
a) act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre două state;
b) act jurisdicţional solicitat şi acordat exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana
extrădată fiind un inculpat sau condamnat penal;
c) act de asistenţă juridică internaţională.
30
De aici rezultă că extrădarea are o natură juridică complexă (mixtă), nefiind numai un act
de asistenţă juridică, ci şi un act de suveranitate şi un act jurisdicţional.
După o definiţie adoptată la cel de-al X-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale de Drept
penal, care a avut loc la Roma în 1969, extrădarea este un act de asistenţă judiciară interstatală în
materie penală, care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din
domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.
Aşadar, extrădarea este un atribut suveran al statului, care poate admite ori refuza
predarea unui infractor străin aflat pe teritoriul său.
În cazul când există un tratat dintre două părţi, problema extrădării este rezolvată destul
de clar: dacă persoana nu se bucură de imunitate diplomatică, atunci ea trebuie să fie judecată
sau transmisă statului (părţii) solicitant. Există însă situaţii mai dificile, cum ar fi, spre exemplu,
cazul când autorităţile unui stat, reţinând infractorul, nu sunt încrezute că dacă persoana va fi
transmisă statului, cetăţean al cărui este această persoană, atunci ea va fi pedepsită. De
asemenea, dacă nu există un acord privind extrădarea între două sau mai multe ţări, atunci în
acest caz se recurge la tratative, care se pot solda cu aflarea persoanei un timp îndelungat în
închisoare până la judecată.
Ca impediment pentru extrădare poate fi diferenţa esenţială între măsurile de pedeapsă
pentru infracţiunile analogice în diferite ţări; convingerea reprezentanţilor statului (care transmite
sau care primeşte infractorul) în faptul că persoana va fi supusă (sau este supusă) torturii etc. În
legătură cu aceasta, în multe tratate sau convenţii privind asistenţa juridică este prevăzută nu
numai extrădarea (transmiterea infractorului), dar şi refuzul în extrădare, care poate surveni, spre
exemplu, în următoarele cazuri:
a) persoana, care urmează a fi extrădată, este cetăţean al statului căruia i se cere
extrădarea;
b) infracţiunea este săvârşită pe teritoriul acelui stat, cărui i se cere extrădarea;
c) în statul căruia i se cere extrădarea pentru infracţiunea respectivă au expirat termenele
de prescripţie sau urmărirea penală nu poate fi pornită sau sentinţa nu poate fi
executată din alte temeiuri prevăzute de lege;
d) infracţiunea este cercetată în baza învinuirii particulare;
e) acţiunea nu este prevăzută în calitate de infracţiune conform legii penale a cel puţin
uneia dintre părţi.
Uneori, înseşi infractorul insistă asupra extrădării lui mai urgente, deoarece regimul de
deţinere în închisoarea din ţara unde el doreşte să fie extrădat este mai „blând” decât în ţara unde
pot să-l trimită organele judiciare.
31
Chestiunea privind extrădarea este rezolvată prin îmbinarea principiului teritorialităţii
(locului săvârşirii infracţiunii şi locului aflării infractorului) şi a cetăţeniei acestei persoane. Din
punctul nostru de vedere, primordial pentru extrădare trebuie considerat principiul cetăţeniei,
adică acţionează nu principiul teritorial, ci principiul personalităţii răspunderii penale.
Principiul cetăţeniei şi-a găsit reflectare în Codul penal al Republicii Moldova (art. 13)
unde se menţionează că cetăţenii Republicii Moldova care au comis infracţiuni în străinătate nu
pot fi extrădaţi din ţară şi sunt supuşi răspunderii penale în baza prezentului cod. Legea reiese
din faptul că comportamentul cetăţeanului ce a săvârşit infracţiuni se consideră infracţional nu
numai de către legislaţia penală a statului străin, dar şi de către legea penală a Republicii
Moldova. Interzicerea categorică de a extrăda cetăţenii Republicii Moldova statelor străine pe
teritoriul cărora a fost săvârşită infracţiunea se bazează pe principiul cetăţeniei de acţiune a legii
penale în spaţiu, prevăzut de art. 11 CP RM. Corelaţia acestor articole ne demonstrează legătura
de sistemă a normelor părţii generale a Codului penal, care reglementează acţiunea legii penale
în spaţiu.
Legea penală a României nu reflectă în mod direct principiul cetăţeniei, menţionându-se
doar în art. 9 că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională,
pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii. Aceeaşi esenţă o are şi art. 14 al
Noului Cod penal român [139, pag. 7], care nu este încă în vigoare. De fapt, aceste reglementări
intră în contradicţie cu Legea fundamentală a statului – Constituţia, care stipulează expres în art.
19 că cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, iar cetăţenii străini sau
apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate. De asemenea, se încalcă şi prevederile art. 2 p. (1) al Legii nr. 74/2005 privind
modificarea Legii nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la
Paris la 13 decembrie 1957, în care este menţionat că cetăţeanul român nu poate fi extrădat. Prin
derogare de la aceste prevederi, cetăţeanul român poate fi extrădat din România în baza
convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, numai dacă este
îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) statul solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii, dă asigurări
considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate
printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cetăţeanul român va fi transferat în
vederea executării pedepsei în România;
b) cetăţeanul român domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii
de extrădare;
c) cetăţeanul român are şi cetăţenia statului solicitant;
32
d) cetăţeanul român a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat
membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.
Persoana căreia i s-a acordat dreptul de azil în România nu poate fi extrădată.
În acest context, atât actualul Cod penal, cât şi proiectul noului Cod penal al României
urmează să reglementeze direct principiul cetăţeniei, prin interzicerea extrădării cetăţenilor săi
statelor străine pe teritoriul cărora a fost săvârşită infracţiunea, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege sau în bază de convenţie internaţională.
În ceea ce priveşte cetăţenii străini şi apatrizii care au săvârşit infracţiuni în afara
teritoriului Republicii Moldova şi se află pe teritoriul acesteia pot fi extrădaţi numai în baza unei
Convenţii internaţionale la care Republica Moldova este parte sau în condiţii de reciprocitate.
Această categorie de persoane poate fi extrădată statului străin pentru a fi trase la
răspundere penală sau executarea pedepsei. Conform regulii generale, această acţiune se
efectuează de către organele competente ale Republicii Moldova în conformitate cu convenţiile
bilaterale privind asistenţa juridică în care este reglementată problema extrădării.
În acest caz statul solicitat, pe teritoriul căruia se află infractorul, la cererea altui stat
(solicitant), îşi limitează jurisdicţia sa în privinţa acestei persoane, şi-l transmite statului
solicitant. Cererea de extrădare poate să se întemeieze pe faptul, că infractorul este cetăţean al
statului solicitant sau că a săvârşit infracţiunea pe teritoriul său, sau chiar în afara teritoriului său
însă împotriva intereselor sale.
Prima afirmaţie se bazează pe prevederile art. 17 a Constituţiei Republicii Moldova, în
care este menţionat că cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară.
Conform art. 6 alin. (2) al Convenţiei europene de extrădare, adoptată la Paris la 13
decembrie 1957, precum şi a Protocoalelor adiţionale de la Strasbourg (15.10.1975 şi
17.03.1978), dacă partea solicitată nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la cererea
părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, astfel încât să se poată exercita
urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informaţiile şi obiectele privind
infracţiunea se vor transmite gratuit pe calea prevăzută la §1 al art. 12. Partea solicitantă va fi
informată despre rezultatul cererii sale.
De asemenea, tratatele şi convenţiile referitoare la protecţia drepturilor omului sunt, de
regulă, de aplicaţie directă în dreptul intern. În acest sens, conform art. 1 alin. (2) CP RM
dispoziţiile Codului penal se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii
Moldova şi actele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există
neconcordanţe între actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului la care
Republica Moldova este parte au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.
33
În caz de sciziune dintre prevederile interne în materie şi cele ale documentelor
internaţionale ratificate de Republica Moldova, vor avea prioritate de aplicare prevederile
internaţionale. Dintre numeroasele tratate şi convenţii internaţionale referitoare la drepturile
omului cu incidenţă în sfera dreptului penal, locul central îl ocupă Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului [37]. Convenţia conţine atât prevederi legate nemijlocit de dreptul penal
(legalitatea incriminării, interzicerea pedepsei cu moartea), cât şi dispoziţii referitoare la alte
drepturi, care, fără a fi în mod necesar legate de dreptul penal, determină adeseori limitări
importante în privinţa exercitării dreptului statului de a trage la răspundere penală (interzicerea
torturii şi tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la viaţă privată şi familială, libertatea de
conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare, protecţia proprietăţii etc.).
Dacă în prezent izvoarele directe nu îmbracă niciodată forma unor norme de incriminare,
situaţia s-ar putea schimba într-un viitor relativ apropiat. În cadrul Uniunii Europene devine din
ce în ce mai percepută necesitatea dezvoltării unui drept penal comunitar, caracterizat de
existenţa, alături de normele de asistenţă în materie penală, a unor texte de incriminare propriu-
zise [15, pag. 83].
Izvoarele indirecte sunt acele tratate sau convenţii internaţionale care, odată ratificate,
creează în sarcina statului obligaţia de a introduce în legislaţia penală internă o anumită
reglementare. Prin urmare, aceste acte internaţionale nu pot fi aplicate în mod direct de către
instanţele naţionale, norma aplicabilă fiind cea dictată de legiuitor în baza obligaţiei asumate prin
tratatul internaţional [74, pag. 15].
Conform reglementărilor prevăzute în art. 11 alin. (3) Cod penal al Republicii Moldova,
cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova, ce au
săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, poartă răspundere penală conform
prezentului cod, dacă infracţiunea este prevăzută de tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte, precum şi pentru infracţiunile contra păcii, securităţii omenirii şi
infracţiunile de război şi dacă ei nu au fost condamnaţi în statul străin, sunt atraşi la răspundere
penală pe teritoriul Republicii Moldova.
Pentru realizarea jurisdicţiei universale, extrădarea poate avea loc în funcţie de două
categorii infracţionale din punct de vedere al caracterului faptei comise: 1) infracţiuni cu caracter
internaţional şi 2) infracţiuni internaţionale propriu-zise – Capitolul I CP RM Infracţiuni contra
păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război (genocidul – art. 135; ecocidul – art. 136;
tratamente inumane – art. 137 etc.).
Extrădarea persoanei pentru infracţiunile cu caracter internaţional constă în fuzionarea
vinovatului în comiterea faptei acelui stat, care nu este nici statul cu deţinerea cetăţeniei, nici ale
cărui interese au fost prejudiciate şi nici fapta nu s-a realizat pe teritoriul lui. Totuşi, ar fi posibilă
34
o astfel de competenţă din partea unui stat (fapta atentează la întreaga omenire), însă, este o
competenţă teoretică, deoarece de facto statele determină în baza acordurilor internaţionale sau
bilaterale ca stat competent, pe unul din cele expuse anterior.
Menţionăm că infracţiunile cu caracter internaţional sunt cele prevăzute de tratatele
internaţionale ca acţiuni prejudiciabile, care atentează la ordinea de drept internaţională, aduc
atingere bunei cooperări interstatale în diferite domenii, pedepsibile conform normei penale
interne şi coroborate de acorduri internaţionale.
Caracteristic pentru infracţiunile cu caracter internaţional este faptul că ele aduc atingere
celor mai diverse sfere sociale la nivel internaţional. În dependenţă de obiectul la care atentează,
sau sfera de cooperare dintre ţări, în domeniul căreia s-a comis fapta acestea pot fi:
1. Infracţiuni în domeniul ocrotirii universale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului (sclavia, tortura, traficul de fiinţe umane, privaţiunea ilegală de libertate,
sclavia domestică a femeii, munca forţată sau obligatorie etc.).
2. Infracţiuni care atentează la stabilitatea relaţiilor politice interstatale (terorismul,
atentarea la viaţa persoanelor ce dispun de protecţie internaţională, luarea de ostatici,
sustragerea materialelor atomice şi alte acţiuni legate de acestea).
3. Infracţiuni în sfera securităţii de funcţionare a transporturilor internaţionale şi a altor
mijloace ce ţin de comunicaţii (accidentarea intenţionată a navelor maritime şi
neacordarea de ajutor pe mare, pirateria, răpirea de nave aeriene, distrugerea sau
deteriorarea cablurilor subacvatice marine, transmisiunile audio şi video ilegale etc.).
4. Infracţiuni care aduc atingere relaţiilor social-economice şi culturale dintre state
(falsificarea banilor, emigrarea ilegală, importul, exportul şi realizarea valorilor
culturale sau a altor obiecte de artă valoroase).
5. Infracţiuni în sfera ecologiei.
În cele din urmă, este necesar de a evidenţia şi unele principii fundamentale în curs de
dezvoltare în domeniul extrădării, care sunt acceptate de către comunitatea internaţională:
a) respectarea consecutivă a drepturilor omului în convenţiile şi tratatele privind
extrădarea, corespunderea acestora pactelor cu privire la drepturile omului;
b) încorporarea în legislaţia internă a drepturilor de bază ale omului, prevăzute în
convenţiile internaţionale privind extrădarea;
c) atitudinea precaută faţă de extrădare în cazurile posibilităţii aplicării faţă de infractor
a pedepsei capitale (în actele normative ale unor ţări este indicat expres în lege despre
nepermiterea extrădării, dacă după transmiterea infractorului faţă de el va fi aplicată
pedeapsa cu moartea);
35
d) respectarea strictă în convenţiile privind extrădarea şi în practica aplicării ei a
regulilor minime de comportare cu deţinuţii, recomandate de către ONU;
e) excluderea extrădării în ţările unde este aplicată tortura sau se admite tratarea cu
cruzime a condamnaţilor;
f) excluderea extrădării în ţările unde există discriminarea din motive rasiale, religioase,
sociale etc.;
g) stimularea extrădării în ţările unde predomină principiul umanismului, inclusiv şi în
privinţa persoanelor ce au săvârşit infracţiuni.
Extrădarea este o măsură utilă în lupta împotriva fenomenului infracţional. Fără ea nu s-
ar putea înfăptui aplicarea legii penale în temeiul principiului teritorialităţii în cazurile în care,
după săvârşirea infracţiunii, făptuitorul a reuşit să părăsească teritoriul ţării.
De asemenea, nu s-ar putea realiza aplicarea legii penale în temeiul principiului
personalităţii legii penale.
Potrivit prevederilor art. 13 CP RM, extrădarea se acordă sau poate fi cerută de Republica
Moldova unui alt stat fie în baza unei convenţii internaţionale la care Republica Moldova este
parte, fie pe bază de reciprocitate.
Deşi există un cumul de surse juridice ce se referă la extrădare, totuşi art. 13 CP RM
stabileşte ordinea în care aceste surse trebuie să funcţioneze, fiind vorba, în primul rând, de
convenţii, apoi de reciprocitate. În România funcţionează legea internă în lipsa acestora.
Legea penală nu cuprinde dispoziţii referitoare la condiţiile de realizare a extrădării,
oferind prioritate în această materie convenţiilor şi practicilor internaţionale.
Totuşi, în lipsa convenţiilor şi a unor legi speciale, condiţiile extrădării sunt cele fixate de
dreptul internaţional, pe bază de uzanţe internaţionale.
Condiţiile extrădării se împart în condiţii de fond şi condiţii de formă.
Extrădarea presupune o infracţiune săvârşită, o persoană rezumată a fi săvârşit sau
participant la săvârşirea acestei infracţiuni, posibilitatea de a fi aplicată o pedeapsă acestei
persoane sau existenţa unei condamnări penale.
Acestea sunt condiţiile de fond tipice ale extrădării. Lor li se pot adăuga prin convenţii
sau prin lege anumite precizări sau limitări care constituie cadrul complimentar al condiţiilor
obişnuite.
Extrădarea, implicând acordul de voinţă al statelor între care intervine, este, în esenţă, o
instituţie de drept internaţional şi, de aceea, ea trebuie să-şi găsească locul în convenţii
internaţionale sau în practica relaţiilor dintre state. Atunci când reglementarea extrădării se face
prin Convenţie internaţională, această reglementare îşi găseşte aplicarea prioritar în raport cu
36
reglementările din dreptul internaţional. Numai în cazul când nu există asemenea convenţii sau
statul nu practică reciprocitatea în această materie se vor aplica prevederile legii interne.
Considerăm că atât autoritatea guvernamentală, cât şi organele judiciare ale unui stat sunt
chemate să se pronunţe asupra cererii de extrădare. Autorităţii guvernamentale, care este
purtătoarea directă a suveranităţii statului solicitat, este şi firesc să-i revină rolul de a decide în
ultimă instanţă asupra cererii de extrădare, însă decizia luată trebuie să fie întemeiată pe
cunoaşterea situaţiei de fapt, pe constatarea dacă condiţiile de fond şi de formă ale extrădării sunt
sau nu îndeplinite.
Putem menţiona că natura dublă a extrădării – act de suveranitate şi act de jurisdicţie –
trebuie să atragă competenţa atât a autorităţii guvernamentale, cât şi a celei judiciare, deoarece
numai astfel îşi poate atinge scopurile.
Pe plan legislativ situaţia este identică, statele adoptând una dintre opiniile expuse mai
sus fie prin legi interne, fie prin convenţii. Astfel, au apărut aşa-numitele sisteme: francez, englez
şi belgian.
În literatura juridică de specialitate şi în legislaţiile în vigoare sunt cunoscute trei sisteme
de acordare a extrădării, în funcţie de autoritatea publică competentă să dispună cu privire la
admisibilitatea sa: sistemul guvernamental (administrativ sau politic), sistemul jurisdicţional şi
sistemul mixt [181, pag. 9].
Sistemul politic guvernamental. Susţinătorii caracterului exclusiv guvernamental al
extrădării, consideră că numai autoritatea guvernamentală este în drept să decidă asupra cererii
de extrădare, organele judiciare fiind totalmente excluse. Extrădarea este, potrivit acestei opinii,
un act exclusiv politic şi de aceea ea trebuie să se acorde de guvernul statului solicitant, pe baza
datelor culese de organele administrative şi uneori, de cele judiciare.
În justificarea acestei opinii, se arată că autoritatea guvernamentală, ca purtătoare a
suveranităţii de stat, este singura îndrituită să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de
extrădare. În puţinele state ale lumii în care mai operează acest sistem, extrădarea depinde doar
de un singur agent – Guvernul, care decide în mod suveran asupra admisibilităţii cererii,
neexistând prea multe garanţii de protecţie a drepturilor persoanei reclamante.
În evoluţia sa istorică, extrădarea a avut un caracter exclusiv guvernamental până în
secolul al XVIII-lea, situaţie ce se poate explica prin faptul că făcea obiectul unor relaţii
interstatale, domeniu în care suveranul era singurul competent.
În sistemul politic al extrădării, cererea se adresează pe care diplomatică statului
solicitant, care dispune efectuarea unor verificări cu privire la persoana reclamantă şi la
temeinicia cererii, verificări care pot fi efectuate fie de organele legislative, fie de cele judiciare.
Indiferent de rezultatul cercetărilor, guvernul decide admiterea sau respingerea cererii de
37
extrădare în funcţie de interesele sale politice interne sau externe, hotărârea sa fiind
fundamentată mai puţin pe îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond şi mai mult pe
oportunitatea extrădării [181, pag. 10].
Prin urmare, sistemul guvernamental se caracterizează prin aceea că doar guvernul
hotărăşte asupra acordării sau refuzului extrădării, precum şi verifică existenţa condiţiilor de
extrădare. Hotărârea guvernului prin care se admite sau se respinge extrădarea, precum şi
dispunerea arestării provizorii a persoanei a cărei extrădare se solicită sînt acte de guvernământ,
deci nesupuse controlului justiţiei.
Acest sistem a funcţionat mai mult timp în Franţa, care, până la urmă, a acceptat sistemul
mixt al extrădării.
Sistemul jurisdicţional al extrădării. În acest sistem (denumit anglo-american), extrădarea
este considerată ca fiind un act exclusiv jurisdicţional, atribuindu-se instanţelor judecătoreşti din
statul solicitat competenţă exclusivă în a decide cu privire la admiterea sau respingerea cererii de
extrădare [22, pag. 116].
Sistemul jurisdicţional al extrădării s-a generalizat în a doua jumătate a secolului XX,
fiind prezent operaţional în majoritatea statelor lumii, apreciindu-se în mod corect că este
singurul în măsură să asigure protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor
extrădabile şi în acelaşi timp, ca fiind cel mai corespunzător cooperării internaţionale în lupta cu
criminalitatea în etapa actuală de evoluţie a civilizaţiei umane. Extrădarea este o modalitate de
asistenţă juridică internaţională, care facilitează realizarea justiţiei naţionale, punând în joc
raporturile interstatale stabilite pe cale diplomatică, dar, prin aplicarea sa, extrădarea este un act
judiciar represiv din partea statului căruia i se solicită, întrucât, de cele mai multe ori, presupune
şi arestarea unui infractor a cărui judecare sau condamnare nu intră în competenţa sa.
Numai privită ca act jurisdicţional, extrădarea poate să garanteze apărarea drepturilor
fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor şi a arbitrariului, realizarea scopului instituţiei de
drept şi producerea consecinţelor urmărite.
În ceea ce priveşte competenţa autorităţii publice chemată să se pronunţe cu privire la
admisibilitatea cererii de extrădare în sistemul jurisdicţional, aceasta este atribuţia exclusivă a
organelor judiciare, autorităţile administrative asigurând doar logistica activităţilor corelative
actelor dispuse de instanţă şi transmiterea pe căi diplomatice a acestora. Atât verificarea
condiţiilor de formă şi de fond ale extrădării, cât şi decizia finală de respingere sau acordare a
extrădării aparţine organelor judiciare, fiecare stat stabilind potrivit dreptului său intern, la ce
nivel jurisdicţional se judecă cererile de extrădare, căile de atac ce pot fi exercitate, respectiv
gradele jurisdicţionale pe care le traversează un proces de extrădare [181, pag. 11].
38
Sistemul mixt al extrădării. Acest sistem (denumit italian) recunoaşte instituţiei extrădării
un caracter atât politic, cât şi jurisdicţional, la soluţionarea cererii de extrădare participând atât
organele judiciare, care verifică existenţa condiţiilor extrădării, cât şi autoritatea guvernamentală,
care hotărăşte asupra admisibilităţii cererii de extrădare [22, pag. 116].
În evoluţia sa istorică, sistemul mixt a apărut în secolul al XVIII-lea, ca o reacţie
împotriva caracterului absolut al extrădării, văzută exclusiv ca act guvernamental, într-o epocă în
care, autorii de drept s-au axat mai mult pe problema legitimităţii în dreptul public, fiind mai
puţin interesaţi de modul de reglementare a procedurii extrădării.
Prima ţară care a atribuit şi autorităţii juridice competenţă în materia extrădării a fost
Belgia, în 1736, cu ocazia încheierii unei convenţii între Franţa şi Ţările de Jos. Tot Belgia, prin
Legea din 1 octombrie 1833, atribuia puterii jurisdicţionale un rol consultativ în fundamentarea
deciziilor guvernamentale, stabilind documentele în baza cărora se poate dispune extrădarea,
precum şi condiţiile şi durata arestării preventive.
În opinia profesorului român Vintilă Dongoroz, acest sistem are îndoitul merit pentru că,
pe de o parte, asigură persoanei a cărei extrădare se cere posibilitatea de a se apăra şi de a se
evita extrădarea în condiţii neregulate, iar pe de altă parte, lasă guvernului o margine de apărare,
chiar în cazul când extrădarea este admisibilă, fiindcă pot exista consideraţiuni de ordin moral,
politic, echitate etc., pe care justiţia nu poate să le invoce, ea trebuind să se conformeze legilor,
atunci când a hotărât că cererea de extrădare trebuie să fie admisă, consideraţiuni însă de care
guvernul poate, oricând, să ţină seama şi să refuze, pe teritoriul său, o cerere de extrădare [70,
pag. 161].
Susţinătorii sistemului mixt al extrădării consideră că atât autoritatea guvernamentală, cât
şi organele judiciare ale unui stat trebuie chemate să se pronunţe asupra cererii de extrădare. În
opinia lor, autoritatea guvernamentală, purtătoare directă a suveranităţii de stat, trebuie în mod
firesc să decidă asupra cererii de extrădare. Decizia luată este necesar să fie întemeiată însă de o
cunoaştere a situaţiei de fapt pe constatarea dacă, condiţiile de fond şi de formă ale extrădării
sunt sau nu îndeplinite. Această activitate de cercetare a situaţiei de fapt şi de verificare a
condiţiilor extrădării, este o activitate judiciară şi deci, de competenţa organelor judiciare [158,
pag. 107].
Esenţa extrădării văzută ca act guvernamental şi jurisdicţional constă în convieţuirea
competenţelor guvernamentale şi judiciare, care se completează reciproc, nici una din ele nefiind
exclusivă.
Codul de procedură penală Carol al II-lea (art. 630-638), s-a inspirat din legea belgiană şi
cea franceză, consacrând sistemul mixt, în sensul că primele cercetări se făceau de procuror şi
judecătorul de instrucţie, instanţa hotăra apoi cu privire la admiterea sau respingerea cererii,
39
hotărâre ce avea doar caracterul unui aviz, guvernul păstrându-şi dreptul de a pronunţa, în mod
suveran şi definitiv, dacă acordă sau nu extrădarea. Dacă hotărârea instanţei era de respingere,
aceasta nu mai avea caracterul unui simplu aviz, ci era opozabilă puterii executive, astfel că, în
cazurile de respingere sistemul era complet jurisdicţionalizat [181, pag. 12].
În a doua jumătate a secolului XX, ponderea sistemului mixt s-a redus considerabil,
amestecul executivului în procedura extrădării fiind considerat anacronic, dar, atât acesta, cât şi
sistemul guvernamental există, astfel că, incidenţa lor în reglementarea relaţiilor internaţionale
nu poate fi ignorată.
În exercitarea drepturilor sale suverane, statul este cel care hotărăşte cărui stat solicitant îi
va acorda preferinţă, în cazul în care infractorul ar fi solicitat simultan de mai multe state. De
regulă, se dă preferinţă statului pe teritoriul căruia s-a consumat infracţiunea.
Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris, la 13 decembrie 1957, cu
Protocoalele sale adiţionale, din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978, prevede ordinea de
preferinţă în acordarea extrădării. Poate fi interesat în obţinerea extrădării unui infractor şi deci
poate avea calitatea de stat solicitant:
- statul al cărui cetăţean este infractorul;
- statul pe al cărui teritoriu s-a comis infracţiunea;
- statul împotriva intereselor căruia s-a comis infracţiunea;
Statul solicitat este statul pe teritoriul căruia se află infractorul urmărit. Ordinea de
preferinţă este următoarea:
1) infractorul este transmis, în primul rând, statului pe teritoriul căruia s-a comis
infracţiunea;
2) în al doilea rând, are preferinţă statul împotriva intereselor căruia s-a comis
infracţiunea;
3) statul al cărui cetăţean este infractorul.
Art. 8 al Convenţiei prevede că o parte solicitată va putea refuza să extrădeze o persoană
reclamată, dacă această persoană se află şi sub urmărirea sa pentru fapta sau faptele în legătură
cu care se cere extrădarea.
Extrădarea nu se va acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către
autorităţile competente ale părţii solicitate, pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este
cerută. Extrădarea va putea fi refuzată dacă faţă de autorităţile competente ale părţii solicitate au
hotărât să nu întreprindă urmăriri sau să pună capăt urmăririlor pe care le-au exercitat pentru
aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte.
Extrădarea nu se va acorda dacă prescripţia acţiunii sau a pedepsei este împlinită potrivit
legislaţiei fie a părţii solicitante, fie a părţii solicitate.
40
Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsa capitală de către
legea părţii solicitante şi dacă, în atare caz, această pedeapsă nu este prevăzută de legislaţia părţii
solicitate sau, în mod normal, aici nu este executată, extrădarea nu va putea să fie acordată decât
cu condiţia că partea solicitantă să dea asigurări, considerate ca îndestulătoare de către partea
solicitată, că pedeapsa capitală nu se va executa.
1.3. Evoluţia istorică a reglementărilor normative privind
instituţia extrădării penale
Înţelegerea evoluţiei în timp a instituţiei extrădării presupune o evaluare corectă
a perioadelor istorice, a condiţiilor economico-sociale, istorice şi politice, care au existat la un
moment dat şi s-au dezvoltat în timp.
Reglementarea juridică a cooperării internaţionale a statelor în lupta cu criminalitatea are
rădăcini istorice adânci, care pornesc de la apariţia statului şi dreptului [186, pag. 52-57]. Din
cele mai vechi timpuri interesele comune în lupta cu criminalitatea obligau statele să-şi unifice
eforturile şi să-şi acorde ajutor reciproc. Începuturile stabilirii cooperării internaţionale în
domeniul justiţiei penale internaţionale corespund cu perioada de timp în care a fost întărită la
nivel naţional ideea supremaţiei teritoriale a statului, în corespundere cu care în limitele fiecărui
stat trebuie să domnească o putere represivă unică şi independentă, căreia trebuie să i se supună
toate persoanele ce se află pe teritoriul său. Iniţial, toate statele se conduceau de regula forum
delicti commissi, care presupunea că pentru urmărirea şi pedepsirea infractorilor este competentă
exclusiv instanţa de judecată din teritoriul în care a fost săvârşită infracţiunea [123, pag. 214].
Instituţia extrădării infractorilor a parcurs o perioadă îndelungată de dezvoltare istorică.
Potrivit autorului francez S. Bedi, extrădarea sub orice formă este o instituţie ce a apărut în
civilizaţia veche, când nu exista nici un sistem bine determinat a normelor de drept internaţional,
nici careva tratări ştiinţifice [13, pag. 16]. Despre faptul că extrădarea infractorilor era întâlnită în
practica internaţională din cele mai vechi timpuri au indicat în lucrările sale autorii ruşi V.
Grabari [88, pag. 460] şi A. Ghefter [83, pag. 128].
În viziunea cunoscutului jurist F. Martens, în istoricul dezvoltării instituţiei extrădării pot
fi evidenţiate trei perioade [123, pag. 383-393], care au fost studiate şi completate ulterior de
către savantul american Cherif Bassiouni [13, pag. 4].
Prin urmare, istoria evoluţiei instituţiei extrădării poate fi divizată în patru etape.
41
1. Prima etapă îşi are începutul încă din cele mai vechi timpuri şi a durat până la sfârşitul
secolului XVII. În această perioadă extrădarea era rar întâlnită şi în mare parte avea loc în cazul
infracţiunilor politice, precum şi în privinţa ereticilor şi dezertorilor.
2. A doua etapă cuprinde intervalul de timp, care începe cu secolul XVIII şi durează până
în a doua jumătate a secolului XIX. Această perioadă de timp se caracterizează prin creşterea
numărului de tratate încheiate între state nu doar în privinţa răsculaţilor şi dezertorilor, dar şi a
persoanelor vinovate de comiterea altor categorii de infracţiuni.
3. A treia etapă începe cu anul 1840, când mai multe state au început să promoveze o
campanie coordonată în privinţa infractorilor fugari.
4. Etapa a patra începe după anul 1948, deoarece anume în această perioadă, după al
Doilea Război Mondial, au început să se dezvolte intensiv relaţiile internaţionale şi putem spune
că acestea continuă şi până în prezent. În acest răstimp, pe primul plan a apărut necesitatea
consolidării securităţii internaţionale şi prevenirea săvârşirii pe viitor a infracţiunilor contra păcii
şi securităţii omenirii, inclusiv a infracţiunilor de război.
În epoca sclavagistă extrădarea avea un rol deosebit de important ca mijloc de curmare a
evadării sclavilor, care erau şi forţa motrice de producere. Acest tip de tratate este bine cunoscut
în practica oraşelor-state ale Greciei şi Romei Antice.
Motivând existenţa practicii de extrădare încă în epoca sclavagistă, cercetătorii fac
deseori referinţă la înţelegerea ce a avut loc între regele heţilor – Hattussilem al III-lea şi
faraonul egiptean Ramses al II-lea în anul 1296 î.e.n. Înţelegerea prevedea că „dacă cineva va
fugi din Egipt şi va pleca în ţara heţilor, atunci regele heţilor nu-l va reţine ci îl va întoarce în ţara
lui Ramses”. Specificul acestui contract constă în faptul că el se referă nu doar la infractori,
deseori extrădarea se aplica şi faţă de sclavii fugari. În afară de aceasta existau contracte de
extrădare între unele oraşe-state greceşti. De asemenea, extrădarea era aplicată pe larg faţă de
sclavii fugari din Grecia şi Imperiul Roman. Spre exemplu, în Grecia extrădarea se aplica
frecvent faţă de sclavii fugari, care nu se bucurau de dreptul de azil. De aceea, proprietarul de
sclavi putea să urmărească un sclav pretutindeni, iar autorităţile trebuiau să-i acorde o susţinere
deplină. Însă şi aici dreptul la azil avea influenţa sa. Astfel, în Atena, Templul lui Tezeu, deşi nu
asigura sclavului fugar nici imunitate, nici libertate, oferea cel puţin dreptul de a cere o
examinare judiciară [102].
Dacă în instanţa de judecată se stabilea că proprietarul de sclavi avea un tratament foarte
dur faţă de sclav, atunci extrădarea nu avea loc, iar sclavul era vândut unui nou proprietar. Sunt
cunoscute şi date despre faptul că atenienii s-au obligat să extrădeze regelui macedonean Filip
infractorii macedoneni fugari, iar aheienii preveneau Sparta că nu vor mai fi aliaţi, dacă nu vor fi
extrădaţi unii din cetăţenii săi, care au atacat un sat ahenian. Caton cerea ca Cezar să fie extrădat
42
germanilor pentru faptul că a început cu ei un război nedrept. În aceste cazuri prevalează
caracterul politic al extrădării [187].
În una dintre opinii, extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care
un suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească
inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat [19, pag. 109].
Procedura de predare a unor categorii de persoane a fost cunoscută şi pe vremea
imperiului roman, fiind aplicată în interesul provinciilor imperiului, pe baza unui sistem de drept
creat şi impus. Egiptenii, care într-o anumită perioadă au cunoscut o dezvoltare economică
deosebită pentru acele timpuri, admiteau extrădarea cu condiţia ca persoana în cauză să nu fie
urmărită.
Din cele prezentate, constatăm că deşi noţiunea de extrădare nu era cunoscută în acele
timpuri, aceasta se aplica în unele cazuri. Între instituţia juridică a extrădării din zilele noastre şi
extrădarea din acele vremuri există o singură asemănare, respectiv scopul. Scopul pentru care se
solicită sau se solicita predarea unui cetăţean, este acela de a fi pedepsit pentru fapta sa săvârşită
pe teritoriul sau împotriva statului solicitant.
Dacă la început predarea unor asemenea persoane între diferite state se realiza pe baza
unor obiceiuri cutumiare, ulterior, s-a constatat că aceste obiceiuri au fost legiferate.
Formarea statelor feudale şi dezvoltarea relaţiilor diplomatice, precum şi dezvoltarea
dreptului natural, care cerea în numele umanităţii şi al moralei îngrădirea dreptului de azil,
considerat ca dăunător pentru menţinerea relaţiilor între popoare, au favorizat instituţia
extrădării. Numai că tratatele încheiate admiteau extrădarea infractorilor politici şi o refuzau
celor de drept comun, suveranii ocrotind astfel propria lor persoană.
Astfel, extrădarea prezenta mai mult un gest de curtoazie, pe care un suveran îl făcea faţă
de alt suveran, permiţând monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul
altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape
exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă
acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul
solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri
de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică
măsură [54].
Chiar şi în aceste condiţii, extrădarea era folosită foarte rar în evul mediu, având în
vedere izolarea pregnantă a statelor şi tradiţia existentă în legătură cu dreptul de azil. Şi în
perioada următoare, extrădarea a rămas la discreţia Suveranului, căruia fiecare individ îi era
supus. Cu acest caracter, extrădarea s-a păstrat până în secolul al XIX-lea, când nu s-a mai admis
pentru infractorii politici.
43
În evul mediu schimbările în instituţia extrădării au fost dictate, în primul rând, de
modificările instituţiei azilului, când extrădarea era neadmisă din anumite locuri sfinte:
catedralele şi mănăstirile. Încă un obstacol pentru extrădarea persoanelor care au săvârşit
infracţiuni servea obiceiul înrobirii tuturor străinilor veniţi în ţară fără permisiunea existentă în
ţările feudale ale Europei de Apus. În legătură cu acest fapt, extrădarea la fel rămâne o formă de
luptă cu adversarii politici şi nu cu infractorii.
Primele convenţii internaţionale încheiate de unele state au fost cele care se refereau
la predarea criminalilor, luandu-se în considerare, în mod exclusiv, interesele suveranilor şi nu
ale statelor pe care le conduceau, cum ar fi tratatul dintre regele Angliei, Henric al II-lea, şi
regele Scoţiei, Guillaume, din anul 1174 şi tratatul de asistenţă mutuală de la 13 aprilie 1376
dintre Carol al V-lea şi Contele de Savoia, în baza căruia persoana vinovată trebuia predată
contelui, regelui sau agenţilor lor, cât se poate de prompt, în baza unui rechizitoriu, prin care se
făcea o examinare sumară a faptelor săvârşite de cel în cauză.
Tratatele similare ulterioare din Europa occidentală la fel se refereau în mare parte la
răsculaţi şi duşmanii comuni, la aceştia erau atribuiţi aşa numiţii disidenţi.
Relatări cu privire la instituţia extrădării în ţara noastră apar în documente care datează
încă din secolul al XV-lea.
Astfel, între anii 1498-1499, reprezentantul lui Ştefan cel Mare formulează următoarea
cerere către Principele Lituaniei: „La voi se oploşesc mai mulţi români fugiţi din ţara Moldovei,
pe care graţia voastră să-i trimiteţi înapoi în Moldova, în puterea tratatului” [90, pag. 354].
Relatarea se referă deci la un tratat de extrădare, care era şi mai vechi anilor amintiţi.
De asemenea, în anul 1545 se vorbeşte despre extrădare conform vechilor tratate cu
Lituania şi Polonia, Sigismund August, regele Poloniei, extrădând pe baza acestor tratate 7 boieri
şi 2 călugăriţe, fugiţi în Polonia.
În secolul al XVII-lea, la 4 aprilie 1646, Vasile Lupu Vodă a încheiat un tratat de
extrădare cu S. Racoti, principele Transilvaniei. Ulterior, au mai existat un număr mare de
convenţii privind extrădarea, încheiate cu unele state din Europa.
În România, extrădarea a fost reglementată, pentru prima dată, în Constituţia
Principatelor Unite Moldova şi Ţara Românească, dar care nu a fost promulgată de către
Alexandru Ioan Cuza, fiind respinsă prin scrisoarea nr. 206 din 12 noiembrie 1859. Conform art.
28 alin. (3) din acest proiect al Constituţiei, oricine este refugiat în statul român nu poate fi
extrădat decât existând reciprocitate de extrădare.
Prima Convenţie de extrădare a României Unite este ceea din iunie 1863, cu Serbia.
România mai avea şi alte convenţii de extrădare, cum ar fi, de exemplu, cu Austro-Ungaria, fiind
cunoscut la vremea respectivă cazul extrădării lui Andronic [77].
44
După modelul european, România semnează primele convenţii de extrădare la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cu Belgia şi Italia în anul 1880, cu Anglia
în 1893, cu Luxemburg în 1910, cu Ungaria, Bulgaria şi Statele Unite în 1924, cu Cehoslovacia
în 1925, cu Austria în 1926, cu Polonia în 1930 şi Iugoslavia în 1933, iar cu Franţa existau
numeroase declaraţii de reciprocitate în acest domeniu [77].
În acord cu noile poziţii ale statelor în legătură cu instituţia extrădării, Codul penal Carol
al II-lea (1936) reprezintă un pas important realizat in legislaţia României şi un angajament ferm
de asumare a responsabilităţilor în lupta împotriva prevenirii şi combaterii criminalităţii la nivel
mondial.
Tratatele de extrădare au fost cunoscute şi în practica Rusiei. Astfel, într-un tratat dintre
marele principe Igor al Rusiei (913-945) şi Imperiul din Orient se prevede în art. 11, că în cazul
în care un grec se afla în Rusia şi comite o infracţiune, principele nu-1 poate pedepsi potrivit
legii ruse, ci va trebui să-l extrădeze Greciei [121, pag. 645].
Alt tratat cu Suedia din anul 1649 se numea „dogovornaia zapisi” şi se referea la
extrădarea dezertorilor. În general, esenţa acestui tratat consta în faptul că cei care au fugit din
ţările cu care aveau relaţii bune erau extrădaţi, iar cei din ţările cu care aveau relaţii proaste nu
erau extrădaţi [125].
În ceea ce priveşte ţările musulmane, acestea nu extrădau persoanele care erau de religie
musulmană către ţările cu o altă religie.
În secolul XVIII, din care începe a doua etapă a dezvoltării extrădării, tratatele de
extrădare se răspândesc tot mai mult nu doar cu referire la dezertori, dar şi la alte categorii de
infractori (ucigaşi, falsificatori de bani, hoţi, incendiatori etc.), iar cooperarea statelor în
urmărirea penală a acestor persoane devine tot mai intensă. Aceasta se explică prin aceea, că în
perioada respectivă, drept urmare a evoluţiei rapide a procesele de industrializare în Europa şi
apariţia noilor tipuri de transport, se atestă o migrare intensă a persoanelor dintr-un stat în altul,
fapt care a provocat intensificarea infracţiunilor de sustragere din transportul feroviar.
Unii conducători s-au opus extrădării, considerând-o drept practică barbară sau un simplu
act de politeţe, care contravine dreptului unei persoane de a locui unde-i place, atâta timp cât nu
abuzează de acest drept.
Totuşi, mai mulţi factori de decizie au căutat să explice legitimarea extrădării, pornind de
la diversele concepţii legate de epoca în care au trăit. Fundamentul extrădării a fost explicat la
început prin concepţii teologice, considerându-se ca fiind un drept al suveranului, conferit regilor
de către divinitate. Alţii l-au explicat pe baza dreptului natural, care, obligând pe suveran să facă
dreptate pe teritoriul său, acesta era ţinut şi să predea pe supusul său suveranului natural pentru a
45
stabili fapta cu mai multă uşurinţă, a descoperi pe participanţi şi a proceda la pedepsirea
exemplară.
J.J. Rousseau şi H. Grotius au explicat extrădarea prin sistemul contractual, infractorul
obligându-se prin însuşi faptul săvârşirii infracţiunii de a se supune jurisdicţiei statului unde a
comis-o. Dacă se refugiază nu-şi mai ţine obligaţia contractuală şi trebuie ca cele două state să-l
silească să şi-o ţină. În această concepţie, extrădarea este în toate cazurile o obligaţie pentru stat.
Aceste aplicaţii nu sunt argumentate ştiinţific şi nu ţin seama de natura şi caracterul extrădării
[77].
Declaraţia de la Philadelphia din 1776, precum şi Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului de la 26 august 1789, adoptată în Franţa, au consacrat noi principii, pornind de la
acela că oamenii se nasc liberi şi egali, până la principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi
acuzat, arestat sau deţinut, în afara cazurilor determinate prin lege şi după formele prescrise de
aceasta.
Astfel, un punct esenţial de cotitură în soarta instituţiei extrădării la avut Revoluţia
franceză din sec. XVIII, care a consfinţit juridic dreptul de azil. În art. 120 al Constituţiei Franţei
din 1793 se menţiona că „...poporul francez oferă azil străinilor izgoniţi din hotarele patriei lor
pentru devotamentul lor faţă de libertate. Se refuză de a acorda azil tiranilor”. Potrivnicii statului
feudal erau aliaţii fireşti ai Franţei burgheze. Pentru înţelegerea proclamării dreptului de azil este
semnificativ următorul fapt. Decretul Conventului Naţional din 1 februarie 1793 despre
anunţarea războiului Angliei şi Olandei învinuia regele britanic de faptul că acesta acorda
protecţie şi ajutor financiar emigranţilor şi chiar conducătorilor celor răsculaţi care au luptat
împotriva Franţei [188].
În perioada a treia, care a început pentru ţările europei occidentale din anii ′40 ai sec.
XIX, apare conştientizarea necesităţii de a lupta cu forţe comune împotriva infractorilor, care nu
au săvârşit fapte cu caracter politic, ci fapte cu caracter penal. Odată cu încheierea în acest scop a
tratatelor, extrădarea capătă sensul său autentic, devenind un act de ajutor juridic (acordat de
către un stat altui stat) în domeniul cooperării internaţionale.
În acest sens, sunt încheiate tratate şi adoptate legi cu privire la extrădare. Primul tratat
colectiv a fost Tratatul de la Amiens (25 martie 1802), încheiat între Marea Britanie, Olanda,
Spania şi Franţa, iar prima lege care reglementa extrădarea a fost legea belgiană din anul 1833
[108, pag. 357]. Către sfârşitul sec. XIX, majoritatea statelor europene şi unele state de pe
continental American au încheiat tratate atât unele cu altele, cât şi cu statele îndepărtate din
punct de vedere geografic.
Treptat, această formă de cooperare interstatală capătă noi trăsături caracteristice: ea
serveşte nu doar ca mijloc de luptă împotriva criminalităţii, dar reflectă şi unele drepturi ale
46
persoanelor supuse extrădării. Este consolidat principiul dublei incriminări, în corespundere cu
care acţiunea (sau după caz inacţiunea), ca element al componenţei de infracţiune care v-a face
obiectul extrădării, trebuie să fie incriminată atât de legea statului solicitant, cât şi de legea
statului solicitat. De asemenea, este consfinţit principiul specialităţii, datorită căruia persoana va
fi supusă răspunderii penale numai pentru fapta, pentru care a fost cerută extrădarea.
În perioada a patra, care a demarat la începutul sec. XX, un rol decisiv în dezvoltarea
instituţiei extrădării la avut Al Doilea Război Mondial. Pedepsirea pentru atrocităţile săvârşite în
timpul războiului de către fascişti devine un scop de bază. Au urmat mai multe declaraţii, în care
ţările aliate şi-au exprimat voinţa de a-i urmări penal pe cei care trebuie să poarte răspundere
pentru omoruri şi nelegiuiri sau au participat nemijlocit şi benevol la astfel de fapte. Această
voinţă comună a contribuit nu doar la instituirea tribunalelor militare internaţionale de la
Nurnberg şi Tokio, create pentru judecarea infractorilor de război, infracţiunile cărora nu sunt
legate de un anumit loc geografic, dar şi la multiplele procese în privinţa infractorilor militari
organizate în ţările în care ei au comis infracţiuni. Cele două războaie mondiale au arătat că este
absolut necesar ca statele suverane să coopereze între ele, astfel încât au fost create un şir de
organizaţii internaţionale: Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei, Comunitatea
Economică Europeană etc.
Prin urmare, după cel de Al Doilea Război Mondial au fost încheiate o serie de convenţii
internaţionale, care prevăd obligativitatea extrădării criminalilor de război şi a celor vinovaţi de
crime contra umanităţii, printre care genocidul, crima de aparteid, precum şi a persoanelor care
au comis infracţiuni contra securităţii aviaţiei civile, a agenţilor diplomatici etc.
Odată cu dezvoltarea relaţiilor între state, se perfecţionează şi instituţia extrădării: creşte
numărul de tratate în care se concretizează cercul de persoane care pot fi extrădate, sunt precizate
criteriile şi temeiurile extrădării. În acest context, în domeniul extrădării, tratatele bilaterale au
fost înlocuite în mare parte de cele multilaterale.
În ansamblu instituţia extrădării s-a dezvoltat în corespundere cu tendinţa istorică de
democratizare şi apărare a drepturilor omului. În epoca modernă devine o normă ca infractorii
politici să nu fie extrădaţi. Anomaliile legislative aveau un aspect efemer şi nu afectau principiile
internaţionale ale instituţiei date. Astfel de anomalii o avea practica şi legislaţia extradiţională a
statelor socialiste, care nu recunoştea principiul neextrădării în caz de săvârşire a infracţiunilor
politice. În acordurile încheiate de ţările socialiste, se viza extrădarea pentru faptele penale
comise împotriva orânduirii de stat sau a economiei ţării, sau împotriva formei de guvernământ –
Republica Populară.
Uniunea Sovietică a încheiat peste 40 de tratate de asistenţă juridică cu alte state, care
conţineau capitole separate referitoare la extrădare. În Bazele legislaţiei penale a URSS şi a
47
republicilor unionale, adoptată în octombrie 1924, se specifica că extrădarea persoanelor atrase
la răspundere penală, precum şi condamnate de către instanţele de judecată ale statelor străine, se
permite doar în cazurile şi în ordinea stabilită de tratatele şi convenţiile Uniunii Sovietice cu
ţările străine, precum şi în baza legilor speciale, adoptate în conformitate cu legislaţia unională
[125].
Art. 38 al ultimei Constituţii a URSS prevedea acordarea dreptului de azil doar străinilor,
care erau urmăriţi pentru apărarea intereselor muncitorilor şi păcii, pentru participarea la
mişcarea de eliberare naţională şi revoluţionară, pentru activitate politico-obştească progresivă,
precum şi activitate ştiinţifică sau altă activitate de creaţie.
Un rol foarte important în cadrul simplificării procedurii extrădării l-a avut Congresul
internaţional de poliţie de la Viena din anul 1923, care a pus bazele Comisiei internaţionale
de poliţie criminală, care şi-a desfăşurat lucrările anual, până la începutul celui de-al Doilea
Război Mondial.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului reprezintă un alt document care a contribuit
la abandonarea sistemului administrativ şi implementarea sistemului judiciar în procedura
extrădării. Convenţia europeană de extrădare de la 13 decembrie 1957, semnată şi adoptată la
Paris de către 11 state ale Consiliului Europei şi care a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960,
reprezintă cel mai important document cu efecte continentale în domeniul extrădării. Ulterior,
datorită importanţei acesteia, majoritatea statelor Europei au ratificat-o.
În concluzie, menţionăm că instituţia extrădării, fiind un mijloc important de luptă cu
criminalitatea, are o istorie multiseculară, a cărei început poate fi urmărit din cele mai vechi
timpuri, când exista o practică de transmitere a infractorilor, care purta iniţial un caracter local.
În cele din urmă, extrădarea, în concepţia sa modernă, a început a se forma începând cu sec.
XVII, iar studierea istoricului este o etapă necesară a analizei instituţiei extrădării.
1.4. Concluzii la capitolul 1
Extrădarea reprezintă o modalitate de realizare a asistenţei juridice internaţionale în
materie penală, un important şi eficient act de solidaritate şi întrajutorare a statelor în lupta
împotriva fenomenului infracţional cu care se confruntă fiecare din ele.
Funcţionând direct în interesul statului care o solicită, extrădarea este o instituţie de drept
penal, care, indirect, răspunde şi intereselor comune ale tuturor statelor – asigurarea ordinii de
drept pe plan internaţional. Extrădarea nu poate desigur acoperi toate necesităţile asistenţei
juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, ea este însă modalitatea de asistenţă cu
cele mai importante efecte.
48
Extrădarea îşi află sursele de reglementare în convenţii sau tratate, în declaraţii de
reciprocitate şi în dispoziţii de drept intern, iar în lipsa acestora – în uzanţa internaţională. Fiind
un act de colaborare şi asistenţă juridică între state, act care pentru a-şi realiza finalitatea are
nevoie de acordul statelor, este firesc ca sursa principală de reglementare a extrădării să se
găsească în convenţii, tratate sau declaraţii de reciprocitate. Este procedeul cel mai folosit şi care
răspunde cel mai bine nevoilor practicii.
Din totalitatea definiţiilor extrădării abordate în literatura de specialitate rezultă că rolul
principal al acestei instituţii este acela de a asigura fiecărui stat condiţii optime de realizare a
justiţiei, prin identificarea şi pedepsirea infracţiunilor. Aşadar, extrădarea este actul bilateral de
suveranitate statală şi cooperare juridico-penală, prin care un infractor străin, susceptibil de
răspundere penală pentru săvârşirea oricărei fapte în condiţiile dublei incriminări şi pedepsită ca
pregătire, tentativă sau infracţiune consumată, sau fiind cetăţean al statului solicitant, poate fi
predat de către statul solicitat, autorităţilor statului care urmează să-l judece ori unde va executa
pedeapsa în baza unei cereri de extrădare coroborată de un acord de asistenţă juridică.
Lupta împotriva criminalităţii impune statelor o serie de „rigori pozitive”, stipulate oficial
în acte internaţionale, care prevăd obligaţia de a-şi acorda asistenţă juridică. Reglementări în
materie de drept penal internaţional prevăd mai multe modalităţi de asistenţă juridică, inclusiv şi
instituţia extrădării. Însă, natura juridică şi locul extrădării, ca instituţie în sistemul dreptului
internaţional, este interpretată neunivoc. Astfel, doctrina tratează instituţia extrădării ca fiind una
complexă, având tangenţe cu dreptul administrativ, constituţional, procesual-penal şi penal.
Astfel, extrădarea constituie o problemă a dreptului administrativ, deoarece în multe cazuri
hotărârea ce vizează astfel de situaţii nu o i-a instanţa de judecată, dar Guvernul sau un alt organ
de stat. În acelaşi timp, extrădarea poate fi considerată şi ca element al dreptului procesual-penal,
deoarece este vorba despre ordinea de transmitere a persoanei ce a săvârşit o infracţiune altei
ţări, cu respectarea unor anumite garanţii procesuale. Extrădarea poate fi considerată şi ca parte
(instituţie) a dreptului penal, şi anume – instituţie a executării pedepsei.
În Republica Moldova, extrădarea este reglementată de Constituţie, Codul penal, Codul
de procedură penală şi Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală.
Totodată, Republica Moldova s-a obligat să respecte prevederile Convenţiei europene de
extrădare de la Paris, adoptată la 13 decembrie 1957 şi protocoalele adiţionale la această
Convenţie de la Strasbourg din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978. Aceleaşi acte normative
reglementează instituţia extrădării şi în România, care, de asemenea, s-a obligat să respecte
prevederile Convenţiei europeane de extrădare de la Paris.
Istoricul dezvoltării instituţiei extrădării cuprinde toate tipurile istorice de societate.
Extrădarea, pe tot parcursul existenţei sale, deşi, din diferite motive, a fost foarte actuală pentru
49
statele din diferite regiuni ale lumii. Însă, abia în perioada modernă extrădarea a căpătat o
însemnătate generală în privinţa infracţiunilor cu caracter internaţional şi a infracţiunilor contra
păcii şi securităţii omenirii. La rândul său, acest fapt demonstrează însemnătatea acestei instituţii
în domeniul cooperării internaţionale.
50
2. CONDIŢII, IMUNITĂŢI ŞI DELIMITĂRI ALE EXTRĂDĂRII
PENALE DE ALTE INSTITUŢII SIMILARE
2.1. Condiţii de fond ale extrădării penale
Extrădarea, ca formă de cooperare juridică internaţională, are la bază principiul
preeminenţei dreptului internaţional. În lipsa unei convenţii internaţionale, cooperarea judiciară
se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea transmisă pe cale diplomatică de
către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii dată de autoritatea competentă a
acelui stat. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară
internaţională în materie penală, in anumite situaţii prevăzute de lege.
Admisibilitatea extrădării poate avea loc doar atunci când sunt întrunite anumite condiţii,
care, de regulă, sunt fixate în convenţiile de extrădare încheiate între state. În statele în care
există legi interne cu privire la extrădare, dispoziţiile acestora servesc ca norme complimentare
pentru tot ceea ce nu este reglementat prin convenţiile de extrădare şi ca norme principale -
atunci când nu există o convenţie de extrădare. Dacă extrădarea se face pe bază de simplă
reciprocitate, în lipsă de convenţie şi de lege specială, condiţiile extrădării sunt cele fixate de
dreptul internaţional, pe baze de uzanţe internaţionale.
Condiţiile extrădării se împart în condiţii de fond şi condiţii de formă. Această clasificare
este folosită atât în doctrină, cât şi în legislaţie. Extrădarea presupune o infracţiune săvârşită, o
persoană prezumată a fi săvârşit sau participat la săvârşirea acestei infracţiuni, posibilitatea de a
fi aplicată o pedeapsă acestei persoane sau existenţa unei condamnări penale. Acestea sunt
condiţii de fond tipice ale extrădării, cărora li se pot adăuga, prin convenţii sau prin lege, anumite
precizări sau limitări, care constituie cadrul complimentar al condiţiilor obişnuite. Un alt grup de
condiţii privesc existenţa şi regularitatea cererii de extrădare şi a actelor ce trebuie să o
însoţească, acestea constituind condiţiile de formă ale extrădării, cărora li se pot adăuga, prin
convenţii sau prin lege, unele derogări şi posibilităţi de remediere care constituie cadrul
suplimentar al condiţiilor de formă [158, pag. 109].
Condiţii cu privire la făptuitor. Extrădarea are loc în realitate cu privire la persoanele
care sunt urmărite penal sau faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare. În general,
orice individ recunoscut sau presupus a fi săvârşit o faptă penală şi care s-a refugiat pe teritoriul
altui stat ar trebui să fie extrădat. Există însă excepţii de la acest principiu – persoana a cărei
extrădare se cere trebuie să întrunească anumite condiţii pozitive sau negative. Anume aceste
condiţii şi fac distincţia dintre legislaţiile interne ale statelor, fiecare reglementându-le după
51
propriile particularităţi ale dreptului intern, însă, comasarea juridică a tuturor principiilor
internaţionale şi mai ales aplicarea lor reală, revine tratatelor şi cooperării internaţionale, fără de
care nu putea fi stabilit statutul şi legea competentă în ceea ce priveşte extrădarea infractorilor.
O primă condiţie se referă la cetăţenia persoanei. În practică este dominant principiul
care stabileşte că persoana extrădabilă trebuie să fie un străin pentru statul solicitat sau, cu alte
cuvinte, este inadmisibilă extrădarea cetăţenilor părţii solicitate.
Totuşi, problema extrădării conaţionalilor rămâne a fi una de importanţă deosebită pentru
dreptul penal internaţional, deoarece fiecare stat prevede expres sau tacit acest principiu,
coroborat de anumite argumente pro sau contra. În ceea ce ne priveşte, suntem pentru
promovarea principiului neextrădării conaţionalilor, deoarece unicul stat care-i poate oferi
garanţii de apărare a drepturilor sale legitime este propriul stat şi nici unul altul nu v-a fi
cointeresat pe bună măsură de soarta persoanei străine. Deci, cetăţenii unui stat trebuie să
dispună de protecţie şi acoperire din partea acestuia.
Un alt argument în susţinerea acestui principiu rezultă din discrepanţele legislative de
drept execuţional dintre state şi, în special, decalajul de dezvoltare a sistemelor penitenciare.
Statele dominate o perioadă îndelungată de imperiului sovietic sesizează un regres evident în
această direcţie. De aceea, dacă un cetăţean străin, (de exemplu, francez, belgian, englez)
extrădat în Republica Moldova (este valabil şi pentru România), v-a fi supus pedepsei cu
închisoarea – implicit v-a fi supus mai multor coerciţii: privarea de libertate; lipsa de condiţii
decente de existenţă din penitenciarele din ţară; tratamentul inegal cu cel din sistemele
penitenciare europene; deşi ar putea fi aplicate pe larg pedepsele restrictive de libertate [56, pag.
158]. Din aceste considerente, statul este cel mai oportun subiect care poate supune răspunderii
penale propriul cetăţean, conform propriilor norme în vigoare şi a ierarhiei valorilor promovate.
Riscul ca persoana extrădată să fie supusă în statul de destinaţie la tortură sau tratamente
inumane sau degradante poate fi consecinţa unor împrejurări dintre cele mai diverse [164, pag.
349; 86, pag. 82] şi, în primul rând, acest risc poate proveni din partea autorităţilor statului
solicitant.
Doctrina dreptului constituţional abordează noţiunea de cetăţenie prin prisma a două
accepţiuni: instituţie juridică şi condiţie juridică. Aceste două accepţiuni sunt strâns legate între
ele, drepturile subiective ale unei persoane derivând tocmai din normele pe care le consacră sau
le reglementează [129, pag. 153; 62, pag. 24; 66, pag. 131].
Cetăţenia în sens de instituţie juridică ţine de dreptul obiectiv, pe când cetăţenia în sens
de condiţie juridică se include în sfera dreptului subiectiv, axându-se pe ideea de subiect de drept
[7, pag. 5].
52
Reieşind din cele două accepţiuni, putem spune că cetăţenia este legătura politico-juridică
nelimitată în timp şi în spaţiu, dintre om şi stat, în virtutea căreia omul dispune de plenitudinea
drepturilor şi libertăţilor proclamate şi garantate de Constituţie, legile statului, îndeplineşte
obligaţiile, precum şi se bucură de apărarea şi protecţia statului atât în interiorul lui, cât şi peste
hotare.
Astfel, individul care dispune de o cetăţenie are dreptul să fie judecat şi supus pedepsei
de statul al cărui cetăţean este şi prin aceasta el nu va fi supus extrădării pasive.
Conform prevederilor art. 18 alin. (2) CRM, cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi
extrădaţi sau expulzaţi din ţară. Prevederi similare se conţin şi în art. 19 alin. (1) din Constituţia
României.
În tratatele încheiate de Republica Moldova (inclusiv şi de România) cu alte state se
conţin dispoziţii, conform cărora părţile contractante au dreptul să nu-şi extrădeze proprii lor
cetăţeni. Spre exemplu, Convenţia Europeană de extrădare (art. 6 lit. a) oferă dreptul părţii
contractante de a refuza extrădarea resortisanţilor săi, adică a propriilor cetăţeni. De asemenea,
art. 57 alin. (1) lit. a) a Convenţiei cu privire la asistenţă juridică şi raporturile juridice în materie
civilă, familială şi penală din 22 ianuarie 1993, încheiată între statele membre ale Comunităţii
Statelor Independente [36, pag. 262] nu admite extrădarea, dacă persoana, extrădarea căreia se
cere, este cetăţean al părţii contractante solicitate.
Reglementări cu privire la neextrădarea propriilor cetăţeni se conţin şi într-o serie de legi
organice. Astfel, art. 8 alin. (2) al Legii cetăţeniei Republicii Moldova [110] nu admite
extrădarea sau expulzarea din ţară a cetăţenilor Republicii Moldova. Asemenea reglementări
conţine şi art. 546 alin. (l) din Codul de procedură penală, unde se menţionează că Republica
Moldova nu-şi extrădează proprii cetăţeni şi persoanele cărora le-a acordat dreptul de azil.
La fel şi Legea cetăţeniei române din 1 martie 1991 [111] prevede în art. 1 că cetăţenii
României se bucură de protecţia statului român. Însă, această lege nu indică asupra faptului că nu
se admite extrădarea sau expulzarea din ţară a cetăţenilor români, aşa cum este fixat în
prevederile respective ale Legii cetăţeniei Republicii Moldova.
Una dintre condiţiile prevăzute alternativ în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 este
aceea ca persoana extrădabilă, cetăţean român, să aibă şi cetăţenia statului solicitant. Prin
urmare, în cazul în care persoana extrădabilă are atât cetăţenia română, cât şi cetăţenia statului
solicitant, hotărârea prin care instanţa română admite cererea de extrădare a cetăţeanului român
este legală, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege privitoare la extrădare.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 29 din 12 iulie 2006, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art.
54 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare formulată de Procuratura
53
Generală a Republicii Moldova în privinţa lui M.M., având dublă cetăţenie, română şi
moldovenească, şi a dispus extrădarea acestuia în Republica Moldova.
Instanţa a reţinut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, la solicitarea
Procuraturii Generale a Republicii Moldova, a cerut extrădarea lui M.M. Cererea de extrădare
a fost însoţită de copii certificate de autoritatea competentă a statului solicitant, conform art.
38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, de pe ordonanţa de punere sub învinuire, mandatul de
arestare, dovada cetăţeniei moldoveneşti, extras al textului de incriminare, dovezi privind
domiciliul din România şi cetăţenia română a persoanei extrădabile.
Instanţa a motivat că, în raport cu prevederile art. 22, art. 24 şi art. 54 alin. (3) din
Legea nr. 302/2004, cererea de extrădare este întemeiată, iar faptul că persoana extrădabilă
are cetăţenie română nu constituie un impediment pentru extrădare, conform art. 23 şi art. 24
din Legea nr. 302/2004.
Recursul declarat de persoana extrădabilă, care critică hotărârea de extrădare cu
motivarea că are cetăţenie română, nu este fondat.
Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, nu pot fi extrădaţi din România
cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 24 din aceeaşi lege.
Conform art. 24 lit. c) din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi din
România în baza convenţiilor internaţionale la care statul este parte şi pe bază de reciprocitate,
dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant.
Legea nu cere îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor, însă, potrivit acesteia,
cetăţenii români pot fi extrădaţi din România dacă este îndeplinită cel puţin una din condiţiile
date. Or, din actele dosarului rezultă că M. M. este şi cetăţean al Republicii Moldova.
Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de
fond a respectat în întregime şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru extrădarea din
România, în cauză neexisând nici un motiv de casare a hotărârii atacate şi, în consecinţă,
recursul a fost respins [154].
În pofida faptului că principiul neextrădării cetăţenilor este deseori criticat în literatura de
specialitate, totuşi acesta continuă să fie aplicat cu regularitate de către majoritatea statelor.
Excepţie fac Statele Unite ale Americii, Anglia şi Canada, care admit extrădarea propriilor
cetăţeni, subordonând-o clauzei reciprocităţii.
Criticele aduse principiului neextrădării propriilor cetăţeni pornesc de la consecinţele ce
urmează în rezultatul aplicării acestuia, şi anume: crearea unor cazuri de impunitate,
împiedicarea judecării făptuitorului la locul unde infracţiunea a fost comisă, îngustarea
posibilităţii de realizare a asistenţei juridice şi cooperării între state în materie penală [157, pag.
529].
54
Deşi aplicarea acestui principiu este în genere criticată, există unele justificări care vin în
favoarea menţinerii şi aplicării sale. Astfel, plecând de la situaţia per a contrario de a se accepta
extrădarea naţionalilor când legislaţiile statelor sunt aşezate pe baze analogice, credem că oricât
ar fi de apropiate legile interne ale statelor, există diferenţe peste care nu se poate trece până
acolo încât un stat să-şi extrădeze proprii lui cetăţeni. Şi apoi, unde v-a găsi cetăţeanul o
protecţie mai bună decât în ţara sa.
Desigur, nimeni nu contestă că la locul săvârşirii infracţiunii judecata se face în cele mai
bune condiţii şi efectul educativ al pedepsei îşi are un plus de eficacitate.
Viziunea pronunţată pentru extrădarea cetăţenilor porneşte de la faptul că legea, având
caracter teritorial, va avea drept urmare nepedepsirea cetăţenilor când săvârşesc infracţiuni în
străinătate. Judecătorul natural este cel competent – rationae personae şi nu judecătorul de la
locul săvârşirii infracţiunii – rationae materiae [9, pag. 129].
O altă restricţie ce se referă la regula, potrivit căreia orice persoană care a săvârşit o faptă
penală pe teritoriul unui stat şi s-a refugiat pe teritoriul altui stat poate fi extrădată priveşte
neextrădarea justiţiabililor statului solicitat. Astfel, conform art. 11 alin. (l) CP RM toate
persoanele care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la
răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. Prevederile Tratatului încheiat cu Federaţia
Rusă (art. 62 lit. d) nu admit extrădarea dacă infracţiunea pentru care se cere extrădarea a fost
săvârşită pe teritoriul părţii contractante solicitate. De asemenea, art. 57 alin. (2) din Convenţia
Comunităţii Statelor Independente stipulează că extrădarea poate fi refuzată dacă infracţiunea, în
legătură cu care se solicită extrădarea, este comisă pe teritoriul Părţii Contractante solicitate.
Reglementări similare rezultă şi din conţinutul art. 3 Cod penal român, care prevede că
legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
În cazul în care persoana a cărei extrădare se cere a săvârşit o infracţiune şi pe teritoriul
statului solicitat, unde urmează să fie judecat potrivit principiului teritorialităţii legii penale,
persoana cerută nu va fi extrădată decât după ce va fi judecată definitiv în statul solicitat, iar în
caz de condamnare – după ce a executat pedeapsa.
La fel se va proceda şi în cazul când infracţiunea săvârşită pe teritoriul altui stat decât cel
solicitat a fost îndreptată împotriva intereselor acestui din urmă stat, făptuitorul fiind, potrivit
principiului realităţii legii penale, justiţiabil al statului solicitat. În acest context, Codul penal al
Republicii Moldova prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe
teritoriul Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere
penală în conformitate cu prezentul cod şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul Republicii
Moldova dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva intereselor Republicii Moldova,
împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru
55
infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă
aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin” (art. 11 alin. (3)).
În ceea ce priveşte Codul penal român, art. 4 al acestuia stabileşte că legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau
dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară. De asemenea, în art. 5 se menţionează că
legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului
român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii
corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de
o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.
Ineficienţa principiului teritorialităţii are loc, cel mai des, în cazul infracţiunilor săvârşite
în afara teritoriului ţării. Locul infracţiunii, fiind în afara teritoriului ţării, adică pe teritoriul altui
stat, generează imposibilitatea aplicării legii penale naţionale faţă de infracţiunea comisă,
deoarece aceasta nimereşte sub incidenţa legii penale a ţării străine, urmând să fie aplicat
principiul teritorialităţii legii penale reglementat de legislaţia penală respectivă. Însă, aplicarea
doar a legii penale străine reflectă multe limitări în domeniul luptei statelor împotriva
criminalităţii, deoarece s-ar putea ivi situaţii, când deşi infracţiunea a fost săvârşită în străinătate,
statul nostru ar avea un interes de netăgăduit să reprime această faptă. Spre exemplu, se pot
combate infracţiunile săvârşite de către cetăţenii Republicii Moldova pe teritoriul altui stat, care
pentru a nu fi atraşi la răspundere penală în acel stat s-au refugiat pe teritoriul ţării noastre. Prin
urmare, interesul de a curma aceste infracţiuni apare pentru Republica Moldova în situaţia când
aceste persoane revin sau îşi caută refugiul în această ţară, deoarece, nefiind pedepsite în
străinătate şi fiind imposibilă pedepsirea lor în Republica Moldova, persoanele date ar prezenta
un pericol pentru societate [122, pag. 75].
Totodată, existenţa unui proces penal în Republica Moldova împotriva persoanei a cărei
extrădare se cere sau faptul că această persoană execută o pedeapsă privativă de libertate nu
împiedică extrădarea. Predarea extrădatului poate fi amânată. În caz de amânare, extrădarea
poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o
pedeapsă privativă de libertate – numai după ce aceasta a fost executată sau considerată ca
executată.
În acest context, se poate invoca un caz examinat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
României, şi anume dosarul penal nr. 5821 din 14.10.2005, în care a fost respins recursul ca
nefondat.
Din actele dosarului rezultă că, la 22.04.2003 I. P. a cărei extrădare se cere, a fost
condamnată definitiv la 15 ani închisoare de către Colegiul Penal al Tribunalului Chişinău,
56
pedeapsa de la a cărei executare s-a sustras până în prezent, refugiindu-se în România, ceea ce
a determinat autorităţile Republicii Moldova să-i solicite extrădarea.
Constatându-se că fapta pentru care a fost condamnat este incriminată şi de legea penală
română şi cum nu există impedimente la măsura extrădării, în afară de afacerile judiciare avute
la acea persoană în România, pentru învinuiri similare, în mod corect Curtea de Apel Alba Iulia
a admis cererea dispunând extrădarea, dar a amânat predarea persoanei extrădabile, până la
clarificarea afacerilor judiciare avute în România [73].
Într-o serie de tratatele încheiate de Republica Moldova (România) cu alte state se
prevede că în cazul în care amânarea extrădării ar atrage împlinirea termenului de prescripţie a
acţiunii penale pentru infracţiunea săvârşită în statul solicitant sau ar genera dificultăţi în
stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârşită acea infracţiune se va proceda la o aşa zisă
extrădare temporară.
O altă condiţie privind persoana a cărei extrădare se cere constă în cerinţa ca acea
persoană să nu fi fost, pentru fapta care face obiectul cererii de extrădare, definitiv judecată, sau
urmărirea penală să fi încetat pentru acea faptă pe teritoriul statului solicitat. Astfel, este vorba de
principiul non bis in idem, formulat expres în Convenţia europeană de extrădare, care prevede în
art. 9 că extrădarea nu se va acorda când persoana reclamantă a fost judecată definitiv de către
autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este
cerută.
Extrădarea va putea fi refuzată, dacă autorităţile părţii solicitate au hotărât să nu
întreprindă urmărirea sau să înceteze urmăririle pe care le-au exercitat pentru aceiaşi faptă sau
aceleaşi fapte.
Reglementări similare conţine şi art. 546 alin. (2) CPP RM, în care este stipulat că
extrădarea va fi, de asemenea, refuzată dacă în privinţa persoanei respective a fost deja
pronunţată de către o instanţă naţională sau o instanţă a unui stat terţ o hotărâre judecătorească de
condamnare, achitare sau încetare a procesului penal pentru infracţiunea pentru care se cere
extrădarea, sau o ordonanţă a organului de urmărire penală de încetare a procesului ori în
privinţa acestei fapte se efectuează urmărirea penală de către organele naţionale.
De asemenea, în art. 275 CPP RM se menţionează că urmărirea penală nu poate fi
pornită, iar dacă a fost pornită, nu poate fi efectuată, şi va fi încetată în cazurile în care:
1) nu există faptul infracţiunii;
2) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
3) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a
fost săvârşită de o persoana juridică;
4) a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia;
57
5) a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia cazurilor de reabilitare;
6) lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe (conform art.
276) numai în baza plângerii acesteia;
7) în privinţa unei persoane există o hotărâre judecătorească definitivă în legătură cu
aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi
temeiuri;
8) în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîncepere a urmăririi penale
sau de încetare a urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii;
9) există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează excluderea sau, după
caz, exclud urmărirea penală.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 302/2004, pot fi extrădate din
România, în condiţiile acestei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său
care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt
căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant. În
accepţiunea acestor dispoziţii, expresia „persoană urmărită penal” nu echivalează cu expresia
„persoană fată de care s-a început urmărirea penală”, ci este utilizata în sens larg, şi anume de
persoana cercetată penal, având în vedere situaţiile în care, potrivit legislaţiei statului solicitant,
sustragerea persoanei extrădabile constituie un impediment pentru efectuarea actului procesual al
începerii urmăririi penale.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români pot fi
extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte
şi pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant. În acest
caz, formularea unei cereri de azil de către persoana care are atât cetăţenia română, cât şi
cetăţenia statului solicitant nu poate constitui un motiv pentru respingerea cererii de extrădare,
întrucât, in temeiul art. 4 din Legea nr. 122/2006, autorităţile competente române asigură accesul
la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid, iar nu cetăţeanului român, care nu poate
solicita calitatea de azilant în România.
În sensul celor expuse mai sus se prezintă a fi interesant un caz ce vizează principiul non
bis in idem, precum şi faptul că persoana extrădată avea dublă cetăţenie.
Prin sentinţa nr. 317/F din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a
penală şi pentru cauze cu minori şi familie, s-a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea
de Apel Bucureşti, iar în baza art. 54 din Legea nr. 302/2004, modificată, s-a admis cererea de
extrădare a numitului S.B., persoană cu dublă cetăţenie, româna si israeliană, formulată de
autorităţile judiciare din Israel şi s-a dispus predarea acestuia autorităţilor din Israel. S-a
58
menţinut măsura arestării provizorii în vederea extrădării până la predarea persoanei
extrădate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana extrădabilă, criticând-o pentru
greşita admitere a cererii de extrădare, arătând, în esenţă, că nu sunt întrunite cerinţele art. 22
din Legea nr. 302/2004, în sensul că împotriva sa nu este începută urmărirea penală, că nu
poate fi extrădată până nu i se soluţionează cererea de azil, precum şi că s-a încălcat principiul
non bis in idem, întrucât în trecut s-a dispus în România, pentru aceleaşi fapte, neînceperea,
respectiv, scoaterea de sub urmărire penală.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, examinând recursul formulat, prin prisma motivelor
invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) CPP, constată că acesta este neîntemeiat,
pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 22 din Legea nr.302/2004, modificată, pot fi extrădate din România, în
condiţiile acestei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt
urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în
vederea executării unei pedepse sau a unei masuri de siguranţă în statul solicitant.
În speţă, potrivit lămuririlor transmise de statul solicitant, nu s-a început urmărirea penală
împotriva persoanei extrădabile, întrucât, potrivit legislaţiei din statul respectiv, sustragerea
persoanei este un impediment pentru efectuarea acestui act procesual. Împrejurarea este, însă,
lipsită de relevanţă, întrucât nu poate exista echivalenta între sintagma „persoana urmărita
penal” si „persoana faţă de care s-a început urmărirea penală”, termenul de persoană urmărita
penal, utilizat in Legea nr. 302/2004, fiind folosit în sens larg, acela de persoană cercetată
penal. Ca atare, critica formulată în acest sens este nefondată.
2. În ceea priveşte împrejurarea că recurentul a formulat între timp cerere de azil, este
adevărat că Legea nr. 122/2006 privind azilul în România prevede că o persoană nu poate fi
extrădată înainte de soluţionarea cererii de azil, însă aceeaşi lege prevede în art. 4 că
„autorităţile competente asigură accesul la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau
apatrid”; or, în cauză, recurentul este si cetăţean român, deci nu poate solicita şi calitatea de
azilant în propria ţară, fiind evident că cererea de azil este formulată pro causa, cu rea -
credinţă, în vederea tergiversării procedurii de extrădare. Această concluzie se impune şi pe
calea interpretării dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din aceeaşi lege, potrivit cărora „inducerea în
eroare, în mod deliberat, a organelor cu competenţe în materie de refugiaţi ori recurgerea
abuzivă la procedura de azil există în toate cazurile în care solicitantul, fără a oferi o explicaţie
plauzibilă, (...) a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat cu scopul evident de a
împiedica punerea iminentă în executare a unei măsuri dispuse de autorităţile competente, de
59
scoatere din ţară, de extrădare sau de expulzare, deşi anterior dispunerii unei astfel de măsuri a
avut posibilitatea să depună o asemenea cerere.”
3. Sub aspectul ultimei critici formulate, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie constată că la
dosarul cauzei există adresa din 2 iulie 2003 a Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de
Justiţie – Secţia de combatere a criminalităţii organizate şi antidrog, din care rezultă că
recurentul a fost cercetat în România sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute în art. 23
alin. (1) lit. a), b) si c) din Legea nr. 21/1999, art. 215 alin. (2) şi (3) CP şi art. 290 CP şi că,
prin ordonanţa din 4 iunie 2003 a acestei unităţi de parchet, s-a dispus, în baza art. 249 şi art.
10 alin. (1) lit. d) CPP, scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută în art.
23 alin. (1) lit. b) şi c) Legea nr. 21/1999, precum şi neînceperea urmăririi penale pentru
infracţiunile prevăzute în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, art. 215 alin. (2) si (3)
CP şi art. 290 CP, în baza art. 228 alin. (4) şi art. 10 alin. (1) lit. d) CPP.
Cu toate acestea, prin extrădarea recurentului nu se încalcă principiul non bis in idem,
întrucât potrivit art. 10 din Legea nr. 302/2004, modificată, cooperarea judiciară internaţională
nu este admisibilă dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru
aceeaşi faptă si daca:
a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost
executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra
părţii neexecutate.
Or, în speţă, procesul penal s-a oprit în faza de urmărire penală, nefiind pronunţată vreo
hotărâre definitivă prin care să se dispună achitarea sau încetarea procesului penal, iar soluţiile
de netrimitere în judecată dispuse de procuror nu se bucură de autoritate de lucru judecat.
În concluzie, prin prisma propriului examen, constatând că sunt întrunite cerinţele art.
22 coroborat cu art. 24 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, modificată (recurentul având
dubla cetăţenie, română şi israeliană), că nu există nici unul dintre motivele obligatorii de refuz
al extrădării prevăzute în art. 241 din aceleaşi lege şi nici nu s-a făcut dovada vreunui motiv
opţional în acelaşi sens, că este îndeplinită condiţia dublei incriminări şi cea privind gravitatea
pedepsei, că nu există date în sensul că ar fi încălcat dreptul la apărare, că faptele nu sunt
prescrise potrivit nici uneia dintre legislaţiile statului solicitant sau solicitat şi nici nu a
intervenit graţierea sau amnistia, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie constată că hotărârea
primei instanţe, care a dispus extrădarea recurentului, este legală şi temeinică, neexistând
motive de reformare a acesteia.
60
Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) CPP, Înalta
Curte de Casaţie si Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de persoana extrădabilă
[58].
Cauze care înlătură răspunderea penală şi sunt legate de principiul non bis in idem
constituie şi actele de amnistie sau graţiere. Potrivit art. 107 CP RM, amnistia este actul ce are ca
efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea
ei. Amnistia este o instituţie penală al cărei scop este înlăturarea pentru viitor a caracterului
delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergând
condamnările care le-au atins.
Conform prevederilor art. 119 Cod penal român, amnistia înlătură răspunderea penală
pentru fapta săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
Graţierea este o măsură a puterii de stat, aplicată prin decret de către preşedintele ţări, în
mod individual (art. 88 lit. e) CRM), prin care, pentru anumite consideraţiuni de ordin social-
politic şi de politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei, în totul sau în parte, ori
pedeapsa stabilită este comutată (art. 108 alin. (1) CP RM).
În acest context, şi Codul penal român (art. 120) stabileşte că graţierea are ca efect
înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai uşoară.
Prin urmare, extrădarea se aplică tuturor persoanelor care au săvârşit o infracţiune ori au
fost condamnate definitiv pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul unui stat ori contra
intereselor acestuia sau cetăţenilor săi şi s-a refugiat pe teritoriul altui stat, care nu este statul lor
naţional şi nu are o competenţă principală de a le judeca. Rezultând din cele relatate, constatăm o
serie de condiţii cu privire la persoană:
c) persoana să fi săvârşit o infracţiune pentru care statul solicitant are o competenţă
principală de a o judeca şi condamna;
d) să se găsească pe teritoriul statului solicitat;
e) să fie faţă de statul solicitat un cetăţean străin sau un apatrid nedomiciliat pe teritoriul
său;
f) persoana respectivă să nu fi fost definitiv judecată ori să nu se fi dat o ordonanţă de
scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale pentru aceeaşi faptă de
organele judecătoreşti sau de urmărire penală din statul solicitat;
g) să nu fi săvârşit o altă infracţiune pe teritoriul statului solicitat, pentru că va fi mai
întâi judecată, condamnată şi apoi extrădată.
Totuşi, există un risc pentru persoana supusă extrădării în ceea ce priveşte tratamentul
său din partea statului solicitant, în special dacă este un stat care promovează o altă confesiune,
61
sau între state există careva disidenţe de concepţie sau prejudecăţi. Riscul ca persoana extrădată
să fie supusă în statul de destinaţie la tortură sau tratamente inumane sau degradante poate fi
consecinţa unor împrejurări dintre cele mai diverse [164, pag. 349; 86, pag. 82]. În primul rând,
acest risc poate proveni de la autorităţile statului solicitant. Aşa se întâmplă atunci când regimul
politic din statul solicitant încurajează torturarea opozanţilor politici sau când în statul solicitant,
pe fonul unui conflict civil sau unor tulburări sociale domneşte o situaţie de insecuritate, datorată
în principal acţiunilor forţelor de securitate (dispariţii, execuţii sumare etc.) [93, pag. 529]. Nu în
ultimul rând, riscul poate decurge din sistemul penal al statului de destinaţie, care prevede
pedepse corporale incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia împotriva torturii şi altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10.12.1984 [45, pag. 129]
(amputarea unor membre, biciuirea în public, lapidarea – aruncarea cu pietre în cineva ca
pedeapsă sau răzbunare [65, pag. 445] etc.).
Astfel, s-a decis de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că o măsură de
expulzare sau extrădare a unei persoane în Iran, unde riscă să fie supusă lapidării pentru adulter
constituie o violare a stipulărilor Convenţiei. Riscul ca persoana extrădată să sufere tratamente
contrare Convenţiei poate proveni şi din partea unor grupuri private ale căror acţiuni scapă
autorităţii statului, ce nu sunt controlate de stat ori a unor entităţi ce acţionează.
În ceea ce priveşte cazurile legate de crima organizată urmează să fie demonstrat nu doar
riscul potenţial, dar şi riscul real. Altfel spus, persoana interesată trebuie să probeze nu numai
existenţa unei situaţii de această natură în statul solicitant, ci şi faptul că este vizată în mod
nemijlocit de acest risc [152, pag. 82].
În unele cazuri, riscul încălcării prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului si a libertăţilor fundamentale adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 [39, pag. 82],
decurge din împrejurări legate de persoana celui extrădat, fără a se putea reţine o implicare a
autorităţilor statului solicitant sau a altor entităţi care acţionează pe teritoriul acestuia. De regulă,
aşa se întâmplă în cazul persoanelor aflate în stadiul terminal al unei boli incurabile, când
extrădarea într-un stat unde nu există posibilitatea continuării tratamentului ar grăbi decesul celui
extrădat [162, pag. 70]. Spre exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că
transferul unul bolnav de SIDA, aflat în faza finală a bolii, în ţara sa de origine contravine
prevederilor art. 3 din Convenţia sus menţionată în măsura în care acolo persoana în cauză s-ar
fi văzut privată de orice tratament medical şi ar fi fost obligată să-şi aştepte sfârşitul într-o
situaţie de izolare şi mizerie [94].
Totuşi, trebuie marcat faptul că instanţa de control european nu instituie prin această
interdicţie a expulzării sau extrădării unor astfel de persoane un caracter de excepţie soluţiei
pronunţate, în considerarea situaţiei cu totul speciale din ţara de destinaţie. Deci, decizia nu
62
trebuie interpretată în sensul că extrădarea ar fi interzisă ori de câte ori nivelul dotării instituţiilor
medicale din statul solicitant este inferior celui din statul solicitat.
Noţiunile de tortură şi tratamente inumane au o sferă foarte largă de interpretare, care nu
se limitează la actele de violenţă fizică. Astfel, s-a decis, spre exemplu, că practica existentă la
acea dată în sistemul penitenciar american, potrivit căreia condamnaţii la moarte erau ţinuţi în
aşa-numitul „coridor al morţii” timp de 8-10 ani, sub ameninţarea unei execuţii iminente,
constituie un tratament inuman. Prin urmare, o decizie de extrădare a unei persoane care riscă să
sufere un asemenea tratament constituie o violare vădită a prevederilor Convenţiei împotriva
torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. În cazul Republicii
Moldova, dar şi a României, această problemă nici nu poate fi invocată, din simplul considerent
că extrădarea unei persoane care riscă pedeapsa capitală nu este posibilă în baza legislaţiei
penale interne.
Condiţii cu privire la faptă. În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării, fapta penală are
un rol principal şi este condiţia primordială a instituţiei extrădării.
În acest context, pentru ca extrădarea să aibă loc, cererea de extrădare trebuie să aibă
drept obiect o faptă pentru care extrădarea este posibilă, adică o faptă care nu face parte din
categoria celor exceptate de la extrădare. Nu poate fi admisă extrădarea dacă fapta, prin natura
sa, este exclusă de la posibilitatea de extrădare.
Din categoria faptelor exceptate de la extrădare fac parte, în primul rând, infracţiunile
politice. Astfel, Convenţia europeană de extrădare prevede în § 1 art. 3 că extrădarea nu se va
acorda dacă infracţiunea pentru care acest fapt se solicită este considerată de partea solicitată ca
infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni, iar în conformitate cu
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1183-XIII din 14.05.1997 pentru ratificarea
Convenţiei Europene de extrădare, Republica Moldova îşi rezervă dreptul, în funcţie de
circumstanţe, să determine dacă atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei
sale este sau nu infracţiune politică [99].
Astfel de reglementări se conţin şi în alte tratate de asistenţă juridică încheiate de
Republica Moldova. De exemplu, art. 65 lit. i) al Tratatului cu România stabileşte că extrădarea
va fi refuzată dacă infracţiunea este considerată de partea contractantă solicitată ca infracţiune
politică sau ca infracţiune conexă la asemenea infracţiune. De asemenea, art. 59 lit. f) din
Tratatul cu Ucraina prevede că extrădarea nu se admite, dacă infracţiunea poartă un caracter
politic [176].
Important este de menţionat că, deşi istoricul instituţiei extrădării arată că la începuturile
sale extrădarea persoanelor a apărut şi a funcţionat tocmai cu privire la persoanele care au
63
săvârşit infracţiuni politice, actualmente majoritatea ţărilor lumii nu acceptă anume extrădarea
infractorilor pentru comiterea faptelor penale cu caracter politic.
Accepţiunea privind interzicerea de a extrăda infractorii politici a apărut abia în perioada
revoluţiei franceze din 1789. În acest context, art.120 al Constituţiei franceze din 1793 prevedea
că poporul francez pune la dispoziţie adăpost străinilor refugiaţi din patria lor ca rezultat al luptei
pentru libertate şi respinge adăpostul tiranilor. Ulterior, la începutul sec. XIX, este marcată epoca
din care începe să se refuze extrădarea pentru infracţiunile cu caracter politic, acest principiu
fiind consacrat în Belgia – 1833, în Franţa – 1841 şi în Anglia – 1848.
Totuşi, exceptarea de la extrădare a infracţiunilor politice este una din cele mai delicate şi
controversate probleme ale extrădării: delicată – pentru că este strâns legată de interesele politice
ale statelor, faţă de o anumită ţară, de o anumită persoană sau în raport de un anumit moment
istoric; controversată – pentru că pe acest tărâm, mai mult ca oriunde, diversitatea de concepţii
între state (oglindite în legislaţiile respective) este evidentă, iar o concepţie unică asupra definirii
infracţiunilor politice este greu de realizat [157, pag. 123].
Problema justificării principiului neextrădării infractorilor politici a pornit, în primul
rând, de la ideea caracterului local al infracţiunii politice, considerându-se că acestea aduc
atingere numai statului împotriva căruia sunt săvârşite şi ca atare ele nu prezintă pericol pentru
restul statelor şi deci nu există un interes comun în combaterea lor.
Un alt motiv al neextrădării infractorilor politici ar fi parţialitatea organelor judiciare ale
statului solicitant manifestată în mod special în aceste cazuri [184, pag. 60].
În ceea ce priveşte criteriile după care o infracţiune este considerată politică, de regulă,
acestea nu sunt stabilite în legislaţia internă a statelor. Totuşi, în vederea protecţiei comunităţii
umane statele membre ale Consiliului Europei au adoptat două protocoale adiţionale la
Convenţia Europeană de extrădare. Prin ele au convenit că nu vor fi considerate infracţiuni
politice crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea
crimelor de genocid [46, pag. 100], în care este stipulat că oricare dintre actele de mai jos,
comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial
sau religios nu constituie infracţiuni politice:
a) omorârea membrilor unui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup;
c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea
fizică totală sau parţială;
d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului;
e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul.
64
În prevederile art. 7 al acestei Convenţii se menţionează că genocidul şi celelalte acte
enumerate în articolul 3, adică genocidul, înţelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea
directă şi publică la comiterea unui genocid, tentativa de genocid, complicitatea la genocid, nu
vor fi considerate crime politice. Părţile contractante se angajează în acest caz să acorde
extrădarea conform legislaţiei lor şi altor tratate în vigoare.
De asemenea, nu vor constitui infracţiuni politice infracţiunile prevăzute de art. 50 al
Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele
armate în campanie; art. 51 al acestei Convenţii pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor forţelor armate maritime; art. 130 – cu privire la tratamentul prizonierilor de război
şi la protecţia persoanelor civile în timp de război şi anume: „omuciderea intenţionată, tortură
sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice pe oameni, de a produce în mod
intenţionat mari suferinţe sau de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii oamenilor,
distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţile militare, desfăşurarea în mod ilicit,
când aceste fapte sunt îndreptate împotriva persoanelor şi bunurilor protejate prin prevederile
convenţii; precum şi orice violări analoage ale legilor războiului” în vigoare la data intrării în
vigoare a prezentului protocol şi a cutumelor războiului existent în acel moment care nu sunt
deja prevăzute prin dispoziţiile susmenţionate ale convenţiilor de la Geneva [166, pag. 124].
În literatura de specialitate [178, pag. 43], teoriile privitoare la infracţiunile politice sunt
grupate în trei categorii: teorii obiective, subiective şi mixte. După teoriile obiective, ceea ce
imprimă infracţiunii caracter politic este natura obiectului sau bunului vizat de infractor. Dacă
acesta are caracter politic, infracţiunea este politică.
Sunt infracţiuni politice acelea care aduc atingere organizării politice a unei ţări, legilor
care pun în aplicare această organizare sau persoanelor care o reprezintă, cu condiţia ca aceste
persoane să fie luate în această calitate [157, pag. 133].
Privitor la teoriile subiective, acestea se axează pe intenţia infractorului, adică pe
motivele şi scopul urmărit de acesta în comiterea infracţiunii. În cazul în care semnele respective
denotă un caracter politic, indiferent ce fel de faptă penală a fost comisă, infracţiunea va fi
considerată politică.
În teoria subiectivă nu este considerat infractor politic cel, care, deşi atinge direct
interesele unui stat prin comiterea infracţiunii, a acţionat sub impulsul unui interes personal de
natură egoistă. Pe de altă parte, un act este considerat politic chiar dacă n-a vizat direct un obiect
politic, fiind săvârşit doar într-un scop politic.
Teoria mixtă, care vizează problema abordată, este susţinută de unii autori francezi [148,
pag. 139], care consideră că elementul esenţial în noţiunea de infracţiune politică este latura
subiectivă, însă acest criteriu trebuie completat cu un element obiectiv şi anume circumstanţele
65
reale ale vieţii politice existente în situaţia când fapta a fost comisă şi dacă în raport cu aceasta s-
a manifestat intenţia autorului.
Treptat, din sfera infracţiunilor considerate politice au început să fie scoase o serie de
fapte, care deşi se încadrau într-o anumită concepţie a infracţiunilor politice, totuşi li se nega
acest caracter şi extrădarea pentru astfel de fapte era permisă.
O problemă a exceptării extrădării anumitor infractori este şi cea legată de infracţiunile
conexe cu infracţiunile politice, în acest context, fiind propuse în literatura de specialitate soluţii
destul de variate cu privire la astfel de fapte [148, pag. 139].
Prin urmare, în practică se cunosc două tendinţe: cea elveţiană – pe linie obiectivă, şi cea
din SUA – pe linie subiectivă. Între acestea se situează o a treia tendinţă, potrivit căreia
extrădarea trebuie să fie acordată pentru infracţiunile conexe, caz în care separarea acestora este
naturală şi refuzată pentru infracţiunile complexe, deoarece în aceste situaţii separarea n-ar putea
fi decât ideală [157, pag. 134].
Cele mai multe state refuză extrădarea pentru faptele conexe, acestea având acelaşi
tratament ca infracţiunea politică de care sunt legate prin conexitate. Într-o strânsă legătură cu
infracţiunile politice se află şi instituţia azilului. Dreptul statelor de acorda azil politic este un
atribut al suveranităţii lor şi acordarea lui nu trebuie să fie interpretată de statul al cărui refugiat
este persoana, ca fiind un act inamical. Azilul este situat pe linia aplicării echitabile şi juste a
principiului neextrădării pentru infracţiuni politice. În legislaţiile statelor extrădarea sau
neextrădarea infractorilor politici este subordonată condiţiei dobândirii azilului politic. Această
condiţie îndeplinită, extrădarea nu va fi acordată, cu alte cuvinte, admiterea sau refuzarea
extrădării este subordonată, obţinerii azilului politic [157, pag. 135].
Legea penală naţională reglementează limitat instituţia extrădării penale. Astfel, art. 13
CP RM prevede că cetăţenii Republicii Moldova şi persoanele cărora li s-a acordat azil politic în
Republica Moldova, în caz de săvârşire a unei infracţiuni în străinătate, nu pot fi extrădaţi şi sunt
supuşi răspunderii penale conform prezentului cod.
Dreptul de azil este reglementat şi de art. 19 alin. (3) din Constituţia Republicii Moldova,
care se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte. În conformitate cu prevederile art. 88 lit. c) al Constituţiei,
Preşedintele Republicii Moldova soluţionează problemele cetăţeniei Republicii Moldova şi
acordă azil politic.
Potrivit Regulamentul privind acordarea azilului politic de către Preşedintele Republicii
Moldova din 31 octombrie 2003 [151], azilul politic este protecţia excepţională acordată
persoanei de către Preşedintele Republicii Moldova, în baza principiilor şi normelor unanim
recunoscute ale dreptului internaţional, în corespundere cu Constituţia Republicii Moldova, cu
66
Legea cu privire la statutul refugiaţilor şi cu prezentul regulament. Preşedintele Republicii
Moldova, în cazuri excepţionale, acordă azil politic persoanelor care au deţinut funcţii politice,
diplomatice sau de interes public în alte ţări sau în organismele internaţionale, persoanelor care
au demonstrat un deosebit ataşament, respect şi interes pentru Republica Moldova, altor
personalităţi marcante, persecutate în ţara ai căror cetăţeni sunt sau în care îşi au domiciliul,
pentru activitatea lor social-politică şi opiniile lor ce nu contravin principiilor democraţiei sau
normelor dreptului internaţional. Este necesar să se constate că persecutările sunt îndreptate
nemijlocit împotriva persoanei care a depus cererea de acordare a azilului politic.
Reglementarea internaţională privind acordarea azilului politic este consfinţită în art. 14
alin. (1) al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10.12.1948 (DUDO) [61, pag. 11],
care prevede că în cazul persecuţiei, orice persoană are dreptul să caute azil şi să beneficieze de
azil în alte ţări.
Republica Moldova a aderat la această Declaraţie şi, prin urmare, acordarea azilului
politic serveşte ca temei de a refuza extrădarea, fapt ce este prevăzut şi în art. 546 CPP RM.
Totodată, acest drept nu poate fi invocat în cazul urmăririi penale în privinţa unei crime de drept
comun sau a unor acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite (art. 14 alin. (2 ) al
DUDO).
Unele tratate plasează infracţiunile militare în categoria faptelor exceptate de la
extrădare. Astfel, art. 4 al Convenţiei europene de extrădare prevede că extrădarea motivată de
infracţiuni militare care nu constituie infracţiune de drept comun este exclusă din câmpul de
aplicare a prezentei Convenţii, iar în art. 65 lit. h) al tratatului cu România se menţionează că
extrădarea va fi refuzată dacă este cerută pentru o infracţiune militară. Conform art. 59 alin. (2)
lit. j) al tratatului cu Ucraina extrădarea nu se admite, dacă infracţiunea constă exclusiv în
încălcarea obligaţiunilor militare.
Prin infracţiuni militare, conform prevederilor art. 128 alin. (1) CP RM, se înţeleg
infracţiunile, prevăzute de prezentul cod, contra modului stabilit de îndeplinire a serviciului
militar, săvârşite de persoanele care îndeplinesc serviciul militar prin contract, în termen, cu
termen redus sau ca rezervişti concentraţi ori mobilizaţi.
Militarii care au săvârşit infracţiuni sunt traşi la răspundere penală în conformitate cu
prevederile părţilor generală şi specială ale prezentului cod (art. 128 alin. (2). De asemenea, în
art. 127 CP RM se face referire şi la sintagma „timp de război”.
În conformitate cu art. 5 al Convenţiei europene de extrădare din 1957 infracţiunile
fiscale sunt supuse extrădării. Astfel, în materie de taxe şi impozite de vamă şi de schimb valutar,
extrădarea se va acorda, în condiţiile prevăzute de prezenta Convenţie, numai dacă s-a hotărât
astfel între părţile contractante pentru fiecare infracţiune sau categorie de infracţiuni.
67
Iar în art. 66 al Tratatului dintre Republica Moldova şi România se menţionează că în
materie de taxe, impozite, vamă şi schimb valutar, extrădarea va fi acordată între părţile
contractante, conform dispoziţiilor prezentului tratat, pentru fapte care corespund, potrivit legii
părţii contractante solicitate, unei infracţiuni de aceeaşi natură [177, pag. 364].
Putem afirma că aceste categorii de infracţiuni constituie excepţie datorită faptului că ţin
de condiţiile particulare de realizare şi de încadrarea juridică de către fiecare stat.
Republica Moldova este parte la un număr mare de convenţii internaţionale, care
incriminează un şir de infracţiuni. Convenţiile respective prevăd că Republica Moldova poate să
trateze aceste convenţii ca bază pentru acordarea extrădării pentru persoanele care au comis sau
sunt învinuite de comiterea faptelor prevăzute de ele sau să tragă la răspundere penală persoanele
care au comis respectivele fapte după maxima aut dedere aut judicicare (extrădează sau judecă).
Spre exemplu, conform art. 6 alin. (1) din Convenţia unică asupra stupefiantelor şi protocolul de
modificare a acestei convenţii din 30.03.1961 [41, pag. 214] extrădarea se aplică infracţiunilor
de:
a) producţie, fabricaţie, extracţie, preparare, ofertă, punere în vânzare, distribuire,
vânzare, livrare în orice condiţii, expediere în tranzit, transportare, import sau export
a oricărui stupefiant sau oricărei substanţe psihotrope;
b) cultura macului (opiaceu), coca sau plantei de canabis, în scopul producerii de
stupefiante;
c) deţinere sau cumpărare a oricărui stupefiant sau substanţe psihotrope, în scopul uneia
dintre activităţile enumerate la alin. (1);
d) fabricare, transportare sau distribuire de echipament, materiale sau substanţe despre
care cel care se ocupă de aceste activităţi ştie că trebuie utilizate în/sau pentru cultura,
producţia sau fabricarea ilicită de stupefiante sau substanţe psihotrope;
e) conversie sau transfer de bunuri despre care cel care se ocupă ştie că provin dintr-una
dintre infracţiunile stabilite conform alin. (1) sau din participarea la comiterea
acesteia, în scopul de a disimula sau deghiza originea licită a bunurilor menţionate
sau a ajuta orice persoană care este implicată în comiterea uneia dintre aceste
infracţiuni să scape de consecinţele juridice ale actelor sale;
f) disimulare sau ascundere a naturii, originii, dispunerii, mişcării sau proprietăţilor
reale ale bunurilor sau drepturilor aferente despre care autorul ştie că provin dintr-una
dintre infracţiunile stabilite conform alin. (1) sau participării la una dintre aceste
infracţiuni.
g) achiziţie, deţinere sau utilizare de bunuri, despre care cel care le dobândeşte, deţine şi
utilizează ştie în momentul în care le primeşte că provin dintr-una dintre infracţiunile
68
stabilite conform alin. (1) al acestui articol sau în urma participării la una dintre
aceste infracţiuni.
h) deţinere de echipament, materiale sau substanţe despre care cel care le deţine ştie că
ele sunt sau trebuie sa fie utilizate în/sau pentru cultura, producerea sau fabricarea
ilicită de stupefiante sau substanţe psihotrope.
În alin. (2) al aceluiaşi articol se menţionează că fiecare dintre infracţiunile la care se
aplică prezentul articol este de drept inclus în orice tratat de extrădare în vigoare, încheiat între
părţi, ca infracţiune a cărui autor poate fi extrădat. Părţile se angajează să includă aceste
infracţiuni ca infracţiuni al căror autor poate fi extrădat, în orice tratat de extrădare pe care îl vor
încheia. Părţile care nu subordonează extrădarea existenţei unui tratat recunosc între ele, pentru
infracţiunile cărora li se aplică prezentul articol, caracterul de infracţiuni al căror autor poate fi
extrădat.
Conform art. 36 al Convenţiei unice asupra stupefiantelor fiecare dintre infracţiunile
enumerate la alineatele (1) şi (2) din prezentul articol va fi considerată ca fiind infracţiune
pasibilă de extrădare în oricare tratat de extrădare existent între părţi. Părţile se obligă să includă
aceste infracţiuni ca infracţiuni care dau loc la extrădare în fiecare tratat de extrădare ce va fi
încheiat între ele.
În alineatele (1) şi (2) ale art. 36 din Convenţia menţionată este reflectat faptul că sub
rezerva dispoziţiilor sale constituţionale, fiecare parte va adopta măsurile necesare, pentru ca
cultura şi producţia, fabricaţia, extracţia, prepararea, deţinerea, oferirea, punerea în vânzare,
distribuirea, procurarea, vânzarea, livrarea, indiferent sub ce formă, mijlocirea, trimiterea,
expedierea prin tranzit, transportul, importul şi exportul stupefiantelor, care nu sunt conforme cu
dispoziţiile prezentei Convenţii, sau orice alt act care, după avizul părţii amintite, ar fi contrariu
dispoziţiilor prezentei convenţii, sau constituie infracţiuni, pasibile de pedeapsă dacă s-au comis
în mod intenţionat, şi pentru ca infracţiunile grave să fie pasibile de o pedeapsă adecvată, şi
anume de pedepse cu închisoarea sau cu alte pedepse privative de libertate. Sub rezerva
dispoziţiilor constituţionale ale fiecărei părţi, a sistemului juridic şi a legislaţiei sale naţionale:
a) fiecare dintre infracţiunile enumerate în alin. (1) va fi considerată ca o infracţiune
distinctă, dacă ele s-au comis în ţări diferite;
b) participarea intenţionată la oricare dintre infracţiunile amintite, asocierea sau intenţia
în vederea comiterii sau a tentativei de comitere, precum şi actele preparatorii şi
operaţiunile financiare îndeplinite în mod intenţionat, relative la infracţiunile despre
care este vorba în acest articol, vor constitui infracţiuni pasibile de pedepsele
prevăzute în alin. (1).
69
O altă faptă pasibilă de extrădare este cea prevăzută de Convenţia pentru reprimarea
capturării ilicite a aeronavelor din 16.12.1970 [42, pag. 261], care prevede în art. 8 alin. (1) că
infracţiunea este cuprinsă ca un caz de extrădare în orice tratat de extrădare încheiat între statele
contractante. Statele contractante se obligă să cuprindă infracţiunea ca un caz de extrădare în
orice tratat de extrădare ce urmează a se încheia între ele.
Prin infracţiune convenţia înţelege orice persoană, care, la bordul unei aeronave în zbor,
în mod ilicit şi prin violenţă sau ameninţare cu violenţă pune stăpânire pe această aeronavă sau
exercită controlul asupra ei, ori încearcă să comită una dintre aceste fapte, sau este complicele
unei persoane care comite sau încearcă să comită una dintre aceste fapte.
De asemenea, conform art. 8 din Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate
contra securităţii aviaţiei civile din 23.09.1971 [43, pag. 249], infracţiunile sunt considerate ca
fiind caz de extrădare în orice tratat de extrădare încheiat între statele contractante. Statele
contractante se angajează să includă infracţiunile ca fiind caz de extrădare în orice convenţie de
extrădare pe care ar încheia-o între ele.
În sensul convenţiei respective, o persoană comite o infracţiune atunci când în mod ilicit
şi cu intenţie:
a) săvârşeşte un act de violenţă împotrivă unei persoane aflate la bordul unei aeronave în
zbor, dacă acest act este de natură să pună în pericol securitatea aeronavei;
b) distruge o aeronavă în serviciu sau îi cauzează deteriorări care o fac inaptă de zbor ori
care sunt de natură să pună în pericol securitatea în zbor;
c) plasează sau face să se plaseze pe o aeronavă în serviciu, prin orice mijloc, un
dispozitiv sau substanţe apte să distrugă acea aeronavă sau să-i producă deteriorări
care o fac inaptă de zbor ori sunt de natură să-i pună în pericol securitatea în zbor;
d) distruge sau deteriorează instalaţii sau servicii de navigaţie aeriană sau tulbură
funcţionarea acestora, dacă vreunul dintre aceste acte este de natură să pună în pericol
securitatea aeronavelor în zbor;
e) comunică o informaţie ştiind că aceasta este falsă şi, prin acest fapt, pune în pericol
securitatea unei aeronave în zbor.
Se consideră că comite o infracţiune prevăzută în Convenţia menţionată şi acela care:
a) încearcă să comită una dintre infracţiunile prevăzute în paragraful 1 al prezentului
articol;
b) este complice al unei persoane care comite sau încearcă să comită vreuna dintre
aceste infracţiuni.
Articolul 8 al Convenţiei cu privire la prevenirea şi pedeapsa penală pentru crimele
săvârşite contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv contra agenţilor
70
diplomatici, din 14.12.1973 [44, pag. 6] prevede că în măsura în care infracţiunile prevăzute de
art. 2 nu figurează pe lista cazurilor de extrădare în convenţiile de extrădare în vigoare între
statele părţi, ele sunt considerate ca fiind incluse în aceste convenţii. Statele părţi se angajează să
includă aceste infracţiuni ca situaţii de extrădare în toate tratatele de extrădare ce le vor încheia
între ele. Tot în art. 2 al acestei convenţii se menţionează ca infracţiune fapta intenţionată, care
constă în:
a) comiterea unui omor, răpiri sau oricărui alt act împotriva integrităţii corporale sau
libertăţii unei persoane care se bucură de protecţie internaţională;
b) comiterea, folosind violenţa, unui atac împotriva localurilor oficiale, reşedinţei
personale sau mijloacelor de transport aparţinând unei persoane care se află sub
protecţie internaţională şi care este de natură să-i pună în pericol persoana şi
libertatea;
c) ameninţarea cu comiterea unui astfel de atac;
d) încercarea săvârşirii unui astfel de atac;
e) participarea în calitate de complice la un astfel de atac este considerată de statele părţi
la convenţie ca reprezentând o infracţiune conform legislaţiei lor interne.
Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante din 10.12.1984 [45, pag. 129] califică drept extrădabile persoanele ce au comis cel
puţin una din faptele prevăzute de art. 4 şi anume: orice act prin care se provoacă unei persoane,
cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a
obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi
pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită ca l-a comis, de a o
intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o
formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt
provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu
oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Acest fapt rezultă din art. 8, care prevede că infracţiunile vizate mai sus vor fi considerate ca
fiind incluse de drept în orice tratat de extrădare existent între statele părţi. Statele părţi se
angajează să includă aceste infracţiuni în orice tratat de extrădare pe care îl vor încheia între ele.
Prin urmare, în afară de convenţiile ratificate de Republica Moldova analizate supra,
constatăm că faptele penale care condiţionează extrădarea mai conţin o serie de acorduri
internaţionale, precum: Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din
09.12.1948 [46, pag. 100]; Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare din
28.10.1979 [47, pag. 21]; Convenţia referitoare la infracţiuni şi la anumite acte săvârşite la
bordul aeronavelor din 14.09.1963 [48, pag. 203].
71
În privinţa minimului de pedeapsă pe care ar prevedea-o norma de incriminare, aceasta se
conţine în Codul de procedură penală, care prevede în art. 541 alin. (1) că Republica Moldova se
poate adresa unui stat străin cu cerere de extrădare a persoanei în privinţa căreia se efectuează
urmărirea penală în legătură cu infracţiunile pentru care legea penală prevede o pedeapsă
maximă de cel puţin un an de închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră sau în privinţa căreia a
fost adoptată o sentinţă de condamnare la o pedeapsă de închisoare pe o durată de cel puţin 6 luni
pentru executare, dacă tratatele internaţionale nu prevăd altfel.
Aceleaşi condiţii sunt expuse şi în cazul când Republica Moldova este stat solicitat.
Astfel, în art. 544 alin. (3) CPP se menţionează că extrădarea în scopul urmăririi penale se acordă
numai dacă fapta este pasibilă de pedeapsă conform legislaţiei Republicii Moldova şi pedeapsa
maximă este de cel puţin un an de închisoare sau dacă, după o inversare similară a lucrurilor,
fapta ar fi, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pasibilă de o asemenea pedeapsă, extrădarea
în scopul executării sentinţei se acordă numai dacă ar fi permis extrădarea în condiţiile expuse
mai sus şi dacă urmează a fi executată o pedeapsă privativă de libertate.
Extrădarea urmează a fi acordată în cazul în care termenul de detenţie care urmează a fi
executat sau cumulul termenelor de detenţie care urmează a fi executate este de cel puţin 6 luni,
dacă tratatul internaţional nu prevede altfel.
Reglementări similare privind gravitatea pedepsei pentru care poate fi acceptată
extrădarea se conţin şi în legislaţia României, cu excepţia minimului sentinţei de condamnare la
o pedeapsă privativă de libertate, care trebuie să fie de cel puţin 4 luni, aşa cum este prevăzut şi
în Convenţia europeană de extrădare.
Astfel, sesizăm că gravitatea faptei pentru care se acordă extrădarea este minim de un an
de zile detenţie sau mai aspră, iar în cazul condamnării minimul pedepsei să fie de 4 luni –
termen stipulat în Convenţia europeană de extrădare şi de 6 luni – în celelalte tratate încheiate de
Republica Moldova cu alte state, cum ar fi România, Ucraina, Belarus, Letonia, Lituania,
Georgia etc. Deci, pentru a da loc la extrădare, infracţiunea săvârşită sau presupusă a fi săvârşită
trebuie să poată atrage acel minim de pedeapsă menţionat mai sus.
Prin urmare, rezultând din Convenţia europeană de extrădare, considerăm necesar de a
racorda legislaţia Republicii Moldova (art. 70 alin. (2) CP şi art. 541 alin. (1) CPP) la prevederile
acesteia în ceea ce priveşte minimul pedepsei pentru care urmează a se acorda extrădarea în
cazul condamnării, care trebuie să fie de 4 luni şi nu de 6 luni.
Totodată, în situaţiile respective apare problema după care lege se apreciază gravitatea
infracţiunii – legea statului solicitant sau legea statului solicitat. Soluţionarea acestei probleme
variază de la caz la caz, depinzând de cele mai multe ori de legea statului solicitant. Totuşi, sunt
şi excepţii, cum ar fi, de exemplu, legea franceză privind extrădarea din 1927, care apreciază
72
gravitatea infracţiunii după legea statului solicitat, deoarece anume acesta are mai multe dispense
de a opera cu soarta extrădabilului. De asemenea, la soluţionarea acestei probleme pot fi luate în
consideraţie ambele legislaţii – atât a statului solicitant, cât şi a statului solicitat. Această practică
este caracteristică şi pentru Republica Moldova, dar şi pentru România.
În tratatele cu privire la extrădare, un procedeu frecvent folosit constă în enumerarea
limitativă a infracţiunilor care permit extrădarea. Astfel, § 3 art. 2 al Convenţiei europene de
extrădare prevede că orice parte contractantă, a cărei legislaţie nu autorizează extrădarea pentru
anumite infracţiuni vizate la § 1 al prezentului articol. În § 5 al acestei Convenţii se menţionează
că dacă, ulterior, alte infracţiuni vor fi fost excluse de la extrădare prin legislaţia unei părţi
contractante, aceasta va informa despre o atare excludere Secretarului general al Consiliului
Europei, care va informa despre aceasta pe ceilalţi semnatari. De menţionat că acest procedeu
generează multe inconveniente în practica cazurilor de extrădare, cum ar fi, de exemplu,
necesitatea încheierii unor convenţii adiţionale tratatului ori de câte ori intervin modificări în
legislaţiile interne ale uneia din părţi.
În context, menţionăm următorul caz de practică judiciară. Curtea de Apel Bucureşti
Secţiunea II, prin sentinţa penală nr. 162 din 15.11.2005, a respins cererea de extrădare a
cetăţeanului moldovean, formulată de Procuratura Generală a Republicii Moldova, constatând
că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 38 alin. (2) lit. b) din Legea 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, întrucât cererea nu a cuprins o expunere a faptelor
pentru care se solicită extrădarea, data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile
la dispoziţiile legale care sunt aplicabile în modul cel mai exact posibil [59].
Printre condiţiile de extrădare referitoare la faptă trebuie să amintim şi pe cea care
vizează locul săvârşirii infracţiunii, şi anume ca fapta să fie săvârşită pe un teritoriu aflat sub
suveranitatea unui stat, altul decât cel pe care se găseşte refugiată persoana a cărei extrădare se
solicită. Astfel, § 1 art. 7 al Convenţiei europene de extrădare prevede că partea solicitată va
putea refuza să extrădeze persoana reclamată pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei sale, a
fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său, ori într-un loc asimilat teritoriului său. În acest
context, art. 12 CP RM stabileşte că locul săvârşirii faptei se consideră locul unde a fost săvârşită
acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. De asemenea, şi
CPP RM, în art. 564 alin. (2), prevede că extrădarea va fi refuzată dacă infracţiunea a fost
săvârşită pe teritoriul Republicii Moldova.
Prin urmare, în calitate de stat solicitant poate fi considerat şi statul pe teritoriul căruia s-a
comis infracţiunea, atunci când făptuitorul s-a refugiat pe teritoriul unui alt stat. De asemenea, în
cazul când o infracţiune a fost comisă în largul mării pe o navă sub un anumit pavilion sau în
spaţiul aerian pe o aeronavă aparţinând unui anumit stat, acest stat va putea solicita extrădarea
73
dacă făptuitorul a reuşit să se refugieze pe teritoriul unui alt stat. În acest sens, art. 11 alin. (5) CP
RM prevede că infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova
se consideră săvârşite pe teritoriul Republicii Moldova. Persoana care a săvârşit o infracţiune pe
o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port sau aeroport al Republicii Moldova şi aflată
în afara spaţiului acvatic sau aerian al Republicii Moldova, poate fi supusă răspunderii penale în
conformitate cu prezentul cod, dacă în tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte nu se dispune altfel.
Reglementări similare se conţin şi în legislaţia României. Din aceste considerente, ele nu
vor fi descrise şi abordate în detaliu. Totuşi, în ceea ce priveşte definirea legislativă exactă a
locului săvârşirii infracţiunii, aceasta nu se conţine în Codul penal român, ceea ce poate
condiţiona interpretări diferite în cazul aplicării legii penale, inclusiv şi în situaţiile de extrădare
a infractorilor. În acest context, definirea noţiunii de loc al săvârşirii infracţiunii din art. 12 Cod
penal al Republicii Moldova ar putea fi preluată şi implementată în legea penală a României.
În ceea ce priveşte principiul dublei incriminări, există opinii diferite expuse în literatura
de specialitate. Potrivit autorului român Rodica Mihaela Stănoiu [158, pag. 145], prevederea
faptei în ambele legislaţii nu este altceva decât o condiţie care realizează principiul dublei
incriminări numai în abstract, cerinţa dublei incriminări fiind îndeplinită numai atunci când fapta
care formează obiectul cererii de extrădare este pedepsită potrivit ambelor legislaţii. Cu alte
cuvinte, extrădarea poate avea loc doar când fapta incriminată este pedepsibilă atât după legea
statului solicitant, cât şi după legea statului solicitat. Aşadar, nu este suficient în cadrul acestei
opinii ca fapta să fie incriminată în legislaţia ambelor state, ci este necesar ca aceasta să fie
pedepsibilă potrivit ambelor legislaţii.
Alţi autori consideră că la verificarea condiţiilor de pedepsibilitate se au în vedere
dispoziţiile care reglementează aplicarea legii în raport cu spaţiul, cauzele care justifică sau
exclud culpabilitatea, plângerea prealabilă, prescripţia, graţierea, amnistia şi puterea lucrului
judecat [23, pag. 175].
Posibilitatea pedepsibilităţii ar implica o examinare a fondului cauzei din partea statului
solicitat, adică o verificare a conţinutului obiectiv şi subiectiv al infracţiunii pentru care se
solicită extrădarea [82, pag. 133]. Din aceste considerente, opinia expusă supra vine în
contradicţie cu însăşi denumirea principiului dublei incriminări, care ar trebui să se numească
principiul „dublei pedepsibilităţi”, aşa că acceptarea sa ar impune o revizuire a condiţiilor şi a
procedurii extrădării.
În concepţia clasică a accepţiunii dată condiţiei dublei incriminări se porneşte de la ideea
că fapta care formează obiectul cererii de extrădare trebuie să fie, potrivit legilor ambelor state,
susceptibilă de urmărire şi judecare. Cu alte cuvinte, îndeplinirea condiţiei dublei incriminări
74
presupune inexistenţa în ambele legislaţii a cauzelor care înlătură răspunderea penală. Întrucât
extrădarea poate fi cerută şi cu privire la o faptă judecată deja, cele mai sus arătate se
completează cu condiţia ca hotărârea la care se referă extrădarea să fie susceptibilă de executare
conform legilor ambelor state.
Prin urmare, această concepţie privind condiţia dublei incriminări are în vedere
posibilitatea de pedepsire a faptei sau execuţia condamnării potrivit ambelor legislaţii, fără a
antrena pentru statul solicitat obligaţia de a examina în fond cauza care formează obiectul cererii
de extrădare. Motivarea criticilor aduse principiului dublei incriminări este că lacunele unei
legislaţii îşi produc efectele şi în alte ţări care şi-au perfecţionat legislaţia, cât şi pe motiv că nu
ar fi conformă cu natura extrădării care nu este un act de jurisdicţie, ci de asistenţă mutuală, fără
altă bază decât utilitatea [82, pag. 133].
În doctrina română mai există şi alte opinii referitoare la condiţia dublei incriminări,
enunţându-se părerea că „va veni un timp fără îndoială când extrădarea va avea ca unic
fundament represiunea faptei care constituie o infracţiune la legea ţării solicitante, fără a cerceta
dacă ea este pedepsibilă şi în ţara solicitată” [9, pag. 123], părere mai apropiată de conformitatea
realizării asistenţei juridice internaţionale în materie penală.
O problemă legată de acest principiu este cea cu privire la faptul dacă se încalcă sau nu
principiul dublei incriminări atunci, când legea statului solicitant şi legea statului solicitat prevăd
infracţiuni diferite. Este suficient ca fapta săvârşită să constituie infracţiune atât în legea statului
solicitant, cât şi în legea statului solicitat. Diferenţele privind calificarea sau denumirile ce pot
exista în legislaţiile celor două state nu împiedică acordarea extrădării, principiul dublei
incriminări nefiind încălcat. Este posibil însă, ca datorită particularităţilor specifice diferitelor
state o faptă incriminată într-un stat să nu fie incriminată în alte state datorită imposibilităţii de a
fi săvârşită acea faptă în aceste din urmă state [82, pag. 132].
Aşadar, trebuie să se prevadă, de regulă, ca faptele să fie pedepsite de legislaţia celor
două ţări, exceptând cazurile când, datorită situaţiilor particulare sau condiţiilor geografice ale
ţării de refugiu, circumstanţele de fapt care constituie infracţiunea nu se pot produce fiind admise
ca situaţii de excepţie.
Extrădarea poate fi deci acordată în aceste cazuri fără a constitui o încălcare a
principiului dublei incriminări. De altfel, cazurile în care pot să apară asemenea situaţii nu sunt
decât cu totul excepţionale.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 89/P din 28 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel
Constanţa, s-a dispus admiterea cererii de extrădare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Constanţa în privinţa lui U.D., urmărit internaţional pentru punerea în executare a
mandatului de arestare nr. 1120 Js 82806/05 0K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de Tribunalul de
75
Primă Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea infracţiunilor de
trafic de persoane si proxenetism.
Recursul declarat de persoana extrădabilă, prin care a susţinut, între altele, că
autorităţile statului german nu au pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi că, având
interdicţie de pătrundere pe teritoriul statului german, nu se poate reţine că a săvârşit o faptă pe
teritoriul acestuia, este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, cererea de extrădare formulată în scris de
autoritatea competentă a statului solicitant trebuie să fie însoţită, în funcţie de faza procesului
penal, de originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitivă, cu menţiunea
rămânerii definitive, ale deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, ale
mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale
mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau altor acte având putere egală.
Totodată, se cere o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, data şi locul
săvârşirii acestora, precum si încadrarea juridica.
În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind îndeplinite condiţiile
prevăzute în legea naţională.
Astfel, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional si Tratate, după efectuarea
examenului de regularitate internaţională, care are ca scop verificarea conformităţii cererii de
extrădare si a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, a
transmis mandatul de arestare nr. 1120 Js 82806/050K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de
Tribunalul de Prima Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea de
către U.D. a infracţiunilor de trafic de persoane si proxenetism, în vederea extrădării acestuia
către autorităţile germane.
Faptele, aşa cum au fost descrise în mandatul de arestare internaţional, constituie
infracţiuni, fiind incriminate in paragraful 232 alin. (1) - (4) Cod penal german şi având
corespondent în legislaţia internă, în art. 12 şi art. 13 din Legea 678/2001 si art. 329 Cod penal,
fiind astfel îndeplinită condiţia dublei incriminări.
Cât priveşte temeinicia măsurii dispuse de autorităţile germane, aceasta excede analizei
pe care instanţele naţionale o pot face, ele fiind obligate a se limita la verificarea îndeplinirii
condiţiilor prevăzute în Legea 302/2004.
De asemenea, faptul că recurentul are interdicţie de a pătrunde pe teritoriul statului
german nu poate constitui un impediment pentru extrădarea sa, atâta timp cât sunt îndeplinite
toate condiţiile prevăzute de lege în materia extrădării.
76
În consecinţă, faţă de considerentele ce preced, recursul a fost respins [57].
Principiul dublei incriminări poate să nu fie aplicabil în cazul aşa numitei extrădări
accesorii.
Prin extrădare accesorie se înţelege situaţia când persoana extrădată pentru o infracţiune
pentru care este posibilă extrădarea a săvârşit în statul solicitant şi alte fapte pentru care nu sunt
îndeplinite condiţiile extrădării, între acestea putând fi şi fapte care nu sunt incriminate în legea
statului solicitat. Astfel, § 2 art. (2) al Convenţiei europene de extrădare prevede că dacă cererea
de extrădare vizează mai multe fapte distincte, pedepsite fiecare de legea părţii solicitate şi a
părţii solicitante cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de
libertate, dar dintre care unele nu îndeplinesc condiţiile privind durata pedepsei, partea
contractantă solicitată va avea facultatea să acorde extrădarea şi pentru acestea din urmă.
Extrădarea accesorie are drept scop simplificarea procedurii, persoana extrădată fiind judecată
deodată pentru toate infracţiunile (bineînţeles cu acordul statului solicitat), soluţie care ar fi
convenabilă şi persoanei extrădate, aceasta ne mai având temerea că va fi din nou judecată după
scurgerea termenului de protecţie de care se bucură în virtutea dispoziţiilor relative la principiul
specialităţii [138, pag. 120].
În cele din urmă, conchidem că principiul dublei incriminări are o mare importanţă,
deoarece fără acesta statul solicitant n-ar avea temei juridic pentru a-l cere pe făptuitor, iar statul
solicitat nu l-ar preda întrucât nu l-ar putea considera infractor şi, prin urmare, nu ar putea aplica
măsurile respective de constrângere.
Încă un principiu foarte important este cel al specialităţii, care delimitează efectele
extrădării. Acesta constă în faptul că persoana extrădată nu poate fi judecată sau condamnată
pentru o altă infracţiune săvârşită anterior remiterii fără acordul statului care a dispus extrădarea.
Astfel, art. 14 al Convenţiei europene de extrădare prevede că persoana care va fi predată nu va
fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de
siguranţă, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior
predării, altul decât cel care a motivat extrădarea, în afară de următoarele două cazuri:
1) când partea care a predat-o consimte că cerere va fi prezentată în acest scop, însoţită
de actele prevăzute în art. 12 şi de un proces-verbal judiciar consemnând declaraţiile
extrădatului. Acest consimţământ se va da atunci când infracţiunea pentru care este
cerută atrage ea însăşi obligaţia de extrădare potrivit prezentei Convenţii;
2) când, având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit în cele 45 de zile
următoare eliberării sale definitive teritoriul părţii căreia îi fusese predată ori dacă s-a
înapoiat acolo după ce l-a părăsit.
77
În Convenţia Comunităţii Statelor Independente privind extrădarea se menţionează că
acordul Părţii contractante solicitate nu este necesar dacă persoana extrădată n-a părăsit teritoriul
Părţii contractante solicitate în decursul unei luni după încetarea urmăririi penale, iar în cazul
condamnării – în decursul unei luni după executarea pedepsei sau absolvire, sau dacă va reveni
acolo de bună voie după ce a părăsit-o.
În practica aplicării extrădării, principiul specialităţii constituie o garanţie, asigurând
respectarea condiţiilor de fond ale extrădării, care altfel ar putea fi uşor eludate [166, pag. 118].
De asemenea, principiul specialităţii este prevăzut şi în art. 543 CPP RM, care prevede că
persoana care a fost extrădată de un stat străin nu poate fi trasă la răspundere penală şi
condamnată, precum şi transmisă unui stat terţ spre pedepsire, pentru infracţiunea săvârşită de ea
până la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa acestei cauze lipseşte
consimţământul statului străin care a extrădat-o.
Astfel, un stat care nu ar putea obţine extrădarea pentru o anumită infracţiune, exceptată
de la extrădare, va solicita extrădarea pentru o altă infracţiune, judecând apoi infracţiunea
exceptată. Condiţiile de fond ale extrădării s-ar reduce deci la nişte cerinţe pur formale, foarte
uşor de înlăturat în practică. Nu trebuie însă trasă concluzia că principiul specialităţii are ca efect
unic evitarea posibilităţii ca persoana extrădată să fie judecată pentru infracţiunea exceptată de la
extrădare [166, pag. 120].
Principiul specialităţii se opune judecării persoanei extrădate pentru orice infracţiune
săvârşită anterior remiterii şi care n-a format obiectul cererii de extrădare.
Însă, există posibilitatea ca atunci când statul solicitant ar vrea ca cel extrădat să fie
judecat şi pentru alte infracţiuni săvârşite anterior extrădării, să solicite printr-o nouă cerere,
statului solicitat, permisiunea de a judeca pe cel extrădat şi pentru aceste infracţiuni. De
asemenea, statul solicitant are posibilitatea să judece făptuitorul în lipsa acestuia, potrivit
dispoziţiilor privitoare la teritorialitatea legii penale din dreptul său intern.
Totodată, principiul specialităţii nu se opune posibilităţii de schimbare a calificării faptei
penale comise. Cu alte cuvinte, persoana extrădată poate fi judecată conform altei calificări decât
a celei stabilite în cererea de extrădare. În acest sens, § 3 art. 14 al Convenţiei europene de
extrădare prevede, că atunci când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul
procedurii, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele
constitutive ale infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea. Prevederi asemănătoare conţine şi
Tratatul cu România, care statuează în § 2, că atunci când calificarea dată infracţiunii este
modificată în cursul procesului, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în
măsura în care elementele constitutive ale infracţiunii, în noua lor calificare, ar permite
extrădarea. Drept exemplu poate servi cazul relatat de autorul român F. Streteanu, potrivit căruia,
78
dacă persoana a fost extrădată pentru omor ea va putea fi judecată pentru cauzarea leziunilor
corporale grave care au dus din imprudenţă la deces şi invers, neexistând nici o piedică în acest
sens [162, pag. 172].
Prin definiţia dată principiului specialităţii se poate trage concluzia că aceasta nu are nici
un efect în ce priveşte infracţiunile posterioare remiterii [158, pag. 127]. Principiul specialităţii
funcţionează şi în cazul extrădării voluntare pe consideraţia că acest principiu priveşte atât pe
extrădat, cât şi pe statul solicitat.
Condiţii privind pedeapsa. Dreptul intern şi tratatele de extrădare prevăd un număr
restrâns de condiţii cu privire la pedeapsă. De fapt, condiţiile privind pedeapsa semnifică natura
sancţiunii, neavând nimic comun cu condiţia privind fapta, care implică o anumită gravitate.
Pedeapsa prevăzută de legea penală în cazul când se cere extrădarea persoanelor urmărite, dar şi
pedeapsa pronunţată în cazul când extrădarea priveşte persoane condamnate trebuie să fie
privativă de libertate. În unele tratate sau dispoziţii de drept intern există prevederea ca pedepsele
să nu fie dintre cele pe care statul solicitat nu le îngăduie, pedepse care degradează fiinţa umană,
o înjosesc etc. De asemenea, există şi reglementări, unde extrădarea nu este acordată atunci când
pedeapsa prevăzută de lege sau pedeapsa pronunţată este capitală. Astfel, persoana nu va fi
extrădată dacă faţă de ea se vor aplica pedepse având caracter de tortură şi alte pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante.
Prin termenul „tortură”, conform art. 3 alin. (1) al Convenţiei împotriva torturii şi altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante se înţelege orice act prin care se
provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natura fizică sau psihică,
în special cu scopul de a obţine, de la aceasta persoana sau de la o persoana terţă, informaţii sau
mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoana 1-a comis sau este
bănuită ca 1-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau
pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea
durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană
care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor
asemenea persoane.
Convenţia Europeană de extrădare prevede în art. 11, că atunci când fapta pentru care se
cere extrădarea este pedepsită cu pedeapsă capitală de către legea părţii solicitante şi dacă, în
atare caz, această pedeapsă nu este executată, extrădarea nu va putea să fie acordată decât cu
condiţia că partea solicitantă să dea asigurări considerate ca suficiente de către partea solicitată
că pedeapsa capitală nu se va executa.
Problema aplicări pedepsei capitale are o mare importanţă în respectarea drepturilor
omului, fiindcă dreptul la viaţă este un drept natural la care nimeni nu poate atenta. Acest fapt
79
este consfinţit în Protocolul nr. 2, adoptat la 15 decembrie 1989 de amendare a Pactului
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966, care abrogă pedeapsa cu
moartea, precum şi în Convenţia Europeană cu privire la apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale (art. 2) şi în Protocolul nr. 6 (art. 1) de amendare a convenţiei, prin care
pedeapsa cu moartea a fost abolită.
Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat. Deci, acordarea
extrădării unui stat care va aplica ca pedeapsă executarea persoanei va constitui o încălcare a
prevederilor art. 2 al Convenţiei Europene menţionate, ceea ce va constitui temei de refuz al
extrădării.
Conform art. 546 alin. (3) CPP RM, în cazul în care fapta pentru care se cere extrădarea
este pedepsită de legea ţării solicitante cu pedeapsa capitală, extrădarea persoanei poate fi
refuzată dacă partea solicitantă nu va da asigurări, considerate ca suficiente, că pedeapsa capitală
nu va fi executată în privinţa persoanei extrădate.
Republica Moldova (inclusiv şi România) nu va acorda extrădarea persoanelor statelor
care aplică pedeapsa capitală pe motiv că aceasta contravine prevederilor art. 2 al Convenţiei şi
art. 546 CPP RM, dar şi prin faptul că persoana care ar fi în aşteptarea extrădării i s-ar crea
„sindromul camerei condamnaţilor la moarte” [128, pag. 8]. Extrădarea cuiva în aceste condiţii
ar fi împotriva standardelor justiţiei europene şi umane.
Reieşind din cele menţionate constatăm că uneori apar coliziuni între normele ce
reglementează extrădarea şi normele Convenţiei europene cu privire la apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale. Aceste coliziuni nu au un caracter expres, deoarece însăşi
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului conţine dispoziţii referitoare la extrădare, precum
cele din art. 5, care prevăd că orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia căilor legale, dacă este vorba despre arestarea sau
detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau
împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
În acest context, este de menţionat cazul Soering contra Regatului Unit – decizie britanică
de extrădare a unui german către Statele Unite ale Americii în vederea judecării sale în Virginia,
pentru asasinat pasibil de pedeapsa cu moartea (din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului). Astfel, la 31 iulie 1986, Guvernul american solicită Regatului Unit să-1 extrădeze pe
Jens Soering, în virtutea unui tratat de extrădare existent între cele două state, pentru că cel în
cauză este acuzat că la 30 martie 1985, la vârsta de 18 ani, i-a ucis pe părinţii prietenei sale, la
domiciliul acestora din comitatul Bedford, Virginia.
Potrivit dreptului din statul Virginia, pedeapsa capitală nu poate fi pronunţată decât dacă,
într-o audienţă separată, consacrată stabilirii pedepsei, acuzarea stabileşte, dincolo de orice
80
îndoială rezonabilă, existenţa unei din cele două circumstanţe agravante prevăzute de lege
„periculozitatea viitoare” a acuzatului şi „atrocitatea” crimei. Curtea Supremă din Virginia
reexaminează în mod automat fiecare caz în care este pronunţată pedeapsa capitală.
Dreptul statului Virginia admite, ca mijloc de apărare, invocarea demenţei dar nu şi a
capacităţii de discernământ diminuate. Starea mintală a acuzatului poate fi totuşi invocată, în
faza stabilirii pedepsei ca circumstanţă atenuantă, dar în paralel cu alte asemenea circumstanţe,
cum ar fi vârsta .
La 16 iunie 1987, procedura de extrădare se desfăşoară în faţa Curtea Magistraţilor din
Bow Street. Jens Soering a prezentat un dosar psihiatric, stabilind că în momentul când a săvârşit
infracţiunea suferea de o anomalie mintală care-i altera puternic responsabilitatea. Curtea
Magistraţilor hotărăşte totuşi că sunt elemente de probă suficiente pentru a-1 extrăda şi a-l
menţine în detenţie în aşteptarea deciziei ministrului de interne de a-1 preda Statelor Unite.
În culoarul morţii penitenciarului din Mecklenburg, unde Jens Soering se aşteaptă să fie
deţinut dacă este condamnat la moarte, se aplică un regim de încarcerare deosebit de riguros în
Virginia, durata medie a timpului petrecut de un deţinut în culoarul morţii, înainte de executare,
este de la 6 la 8 ani. Recursul automat în faţa Curţii supreme a Virginiei este examinat, în
principiu, într-un termen de 6 luni. Tergiversările sunt imputabile, în esenţă, prezentarea de către
deţinuţii condamnaţi a recursurilor incidente, îndeosebi în cadrul unei proceduri de habeas
corpus. Executarea are loc prin electrocutare [91].
Obiectul principal al dezbaterii judiciare consta în următoarele: este oare decizia privind
extrădarea lui Soering o încălcare a art. 3 al Convenţiei europene cu privire la apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale? Aceasta stipulează că nimeni nu poate fi supus
torturii, tratamentului sau pedepsei antiumane. Comisia Europeană pentru apărarea drepturilor
omului în raportul său a indicat că, în conformitate cu practica stabilită procedura extrădării
poate încălca art. 3 al Convenţiei, când există temeiuri reale de a presupune că persoana supusă
extrădării în statul care o primeşte va deveni victimă a torturii, fapt ce contravine articolului
respectiv. Soering invoca că prevederile Convenţiei europene cu privire la apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale obligă statele de a nu supune oamenii unor tratamente sau
pedepse inumane, dar le şi obligă să nu pună oamenii în situaţia când ei pot deveni victime ale
unor atare tratamente şi pedepse inumane din partea altor state. El menţionează că o persoană nu
poate fi extrădată peste hotarele statului, unde drepturile ei sunt apărate de Convenţie, dacă nu
există siguranţa că în statul care o primeşte ea nu va beneficia de o garanţie analogică [175, pag.
639].
După jurisprudenţa Curţii, un tratament rău trebuie să atingă un minimum de gravitate
pentru a cădea sub incidenţa acestei dispoziţii, iar aprecierea acestui minimum depinde de
81
ansamblul datelor cauzei. Potrivit Curţii, nici un deţinut condamnat la moarte nu ar putea să evite
scurgerea unei anumite perioade între pronunţarea şi executarea pedepsei şi nici tensiunile
puternice inerente regimului riguros de încarcerare necesară. Caracterul democratic al ordinii
juridice din statul Virginia, în general, şi îndeosebi elementele pozitive ale procedurilor de
judecată, de condamnare şi de recurs din acest stat nu ridică nici o îndoială [163, pag. 10].
Existenţa unui alt mijloc de a atinge scopul legitim al extrădării, remiterea lui Jens Soering
Republicii Federale Germania în vederea judecării sale, fără să ducă la suferinţe de o intensitate
sau durată atât de excepţionale, reprezintă un considerent pertinent suplimentar. În cele din urmă,
decizia de extrădare a petiţionarului către Statele Unite ar încălca prevederile art. 3 al
Convenţiei, dacă ar fi urmată de executare.
Convenţia europeană cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
nu reglementează actele unui stat terţ şi nici nu pretinde a cere părţilor contractante ca acestea să-
şi impună normele unui asemenea stat. Nu ar trebui uitat nici obiectivul benefic al extrădării:
împiedicarea delincvenţilor care se sustrag de la justiţie. În schimb, prohibirea absolută de către
Convenţie, a torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante consacră una din
valorile fundamentale ale societăţilor democratice care formează Consiliul Europei. În sinteză,
decizia de a extrăda poate să ridice o problemă din perspectiva art. 3, deci să angajeze
răspunderea unui stat contractant în numele Convenţiei, atunci când există motive serioase şi
dovedite de a crede că persoana în cauză va fi expusă unui risc real de a fi supusă torturii sau
pedepselor inumane ori degradante, dacă va fi predată statului solicitant.
Convenţia tip de extrădare adoptată de ONU în anul 1990 [49, pag. 11] prevede în art. 4
lit. c) că extrădarea va putea fi refuzată dacă faţă de persoana cerută se va aplica pedeapsa
capitală. În cazul în care statul solicitant va prezenta suficiente garanţii că faţă de persoana dată
nu se va aplica pedeapsa capitală, sau în caz de condamnare sentinţa nu va fi adusă la executare
şi dacă aceste garanţii vor fi considerate ca suficiente de statul solicitat, atunci extrădarea poate fi
admisă. De asemenea, din prevederile art. 3 lit. c) ale aceleiaşi convenţii rezultă că extrădarea va
fi refuzată, dacă statul solicitat are motive serioase să considere că persoana este cerută pentru
extrădare şi pentru a fi pedepsită din motive de rasă, naţionalitate, origine etnică, religie, sex,
apartenenţă politică, origine socială şi faţă de ea se va aplica o pedeapsă pe baza unuia din aceste
motive. Reglementări asemănătoare conţine şi art. 546 alin. (2) punctul 6) lit. a) – c) CPP RM,
care prevede că extrădarea va fi refuzată, dacă procurorul general, ministrul justiţiei sau instanţa
care soluţionează chestiunea privind extrădarea are motive serioase să creadă că cererea de
extrădare a fost înaintată în scopul de a urmări sau a pedepsi o persoană pentru motive de rasă,
religie, sex, naţionalitate, origine etnică sau opinii politice, situaţia acestei persoane riscă să fie
82
agravată pentru unul din motivele menţionate mai sus, în cazul în care persoana va fi extrădată,
ea va fi supusă torturii, tratamentului inuman sau degradant în ţara solicitantă.
Într-un anumit număr de cauze privind condamnaţii la moarte, ONU a observat că în caz
de violări ale garanţiilor unui proces echitabil, se vor încălca şi prevederile § 2 art. 6 din Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice, care defineşte circumstanţele în care pedeapsa
capitală poate fi executată. Se prevăd garanţii, inclusiv drepturile oricărei persoane suspectate
sau acuzate de o infracţiune susceptibilă de pedeapsa cu moartea de a benefica de asistenţă
juridică cuvenită până la emiterea sentinţei definitive.
În această ordine de idei şi Curtea Interamericană a Drepturilor Omului declară principiul
că moartea nu poate fi cauzată în mod arbitrar. În acelaşi timp, susţine că este necesară
respectarea strictă a legislaţii în asemenea cazuri, se observă deci o restrângere şi din partea
acestor sisteme de drept a pedepsei capitale şi definitive a abolirii pure şi simple [55, pag. 30].
2.2. Condiţii de formă ale extrădării penale
Procedura extrădării vizează altă categorie de condiţii privind existenţa şi regularitatea
cererii de extrădare şi a actelor ce trebuie să o însoţească. Acestea constituie condiţiile de formă
ale extrădării, cărora li se pot adăuga prin convenţii sau prin lege unele derogări şi posibilităţi de
remediere, care formează cadrul suplimentar al condiţiilor de formă [85, pag. 228].
Prin condiţiile de formă este stabilită procedura extrădării, care constă în verificarea
legitimităţii şi regularităţii cererii de extrădare. Tot din condiţiile de formă fac parte şi regulile
privind ordinea de preferinţă a statelor la extrădare, când sunt cereri din partea mai multor state
[10, pag. 84].
Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării trebuie să se afle într-o deplină concordanţă
sub raportul îndeplinirii lor concrete, ultimele urmând să asigure cât mai bine dovedirea
primelor, să conţină reflectarea exactă a acestora.
În cazul în care soluţionarea cererii de asistenţă juridică nu ţine de competenţa instituţiei
de justiţie solicitate, aceasta trebuie să transmită imediat cererea instituţiei de justiţie competente,
informând despre acest fapt instituţia de justiţie solicitantă. După executarea cererii, instituţia de
justiţie solicitată transmite toate actele instituţiei de justiţie solicitante. În cazul imposibilităţii
executării cererii se comunică cauzele. Toate comunicările se efectuează obligatoriu, doar prin
intermediul organelor centrale [80, pag. 246].
Atunci când Republica Moldova este stat solicitat, competenţa de a se adresa aparţine
procurorului general sau ministrului justiţiei, în funcţie de faptul dacă persoana a cărei extrădare
se cere este sau nu condamnată. Astfel, conform art. 541 alin. (3) CPP, dacă este necesar a cere
83
extrădarea persoanei necondamnate în condiţiile prevăzute de alin. (l) şi (2), toate materialele
necesare se remit procurorului general pentru soluţionarea chestiunii privind înaintarea cererii de
extrădare instituţiei respective a statului străin. În privinţa persoanelor condamnate chestiunea
referitoare la înaintarea cererii de extrădare o soluţionează ministrul justiţiei.
În ceea ce priveşte România, conform prevederilor alin. (1) art. 36 din Legea 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală [109], cererea de extrădare,
formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se adresează Ministerului
Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite neîntârziat Ministerului
Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între statul solicitant şi statul
român solicitat.
Prin urmare, elementul principal al adresării este cererea de extrădare – actul prin care
statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul
solicitat acordă extrădarea.
Din conţinutul cererii trebuie să rezulte dreptul statului solicitant de a exercita jurisdicţia
penală faţă de persoana a cărei extrădare se cere [6, pag. 397]. Are dreptul de a cere extrădarea,
în calitate de stat solicitant, statul care, potrivit legii sale, poate exercita jurisdicţia penală faţă de
persoana a cărei extrădare o cere. Este vorba despre statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit
infracţiunea, statul împotriva intereselor căruia infracţiunea a fost săvârşită sau statul al cărui
cetăţean este infractorul.
Actele ce trebuie să însoţească cererea de extrădare servesc la obţinerea şi dovedirea
datelor de care depinde regularitatea cererii de extrădare, date ce trebuie neapărat cunoscute de
statul solicitat pentru ca acesta să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de fond ale extrădării.
Mai mult decât atât, ei vor dovedi seriozitatea învinuirii sub aspect formal, adică dacă fapta
imputată este infracţiune şi, de asemenea, identitatea infractorului sau condamnatului cu
persoana a cărei extrădare se cere, precum şi faptul dacă la data respectivă persoana se afla în
ţara unde s-a comis infracţiunea. Se cer date pentru ca statul solicitat să poată identifica persoana
respectivă şi aceasta să aibă posibilitatea reală de a se apăra în cadrul anchetei care se efectuează
acolo [9, pag. 137]. În acest context, art. 13 al Convenţiei europeane de extrădare prevede că
atunci când informaţiile comunicate de partea solicitantă se dovedesc insuficiente pentru a
permite părţii solicitate să pronunţe o hotărâre în aplicarea prezentei Convenţii, această din urmă
parte va cere comunicarea informaţiilor necesare şi va putea fixa un termen pentru obţinerea
informaţiilor necesare.
În viziunea autorului C. Herlea, extrădarea reprezintă o componentă a purtării procesului
penal sau a procedurii de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, chiar
dacă, sub aspectul procedurii de extrădare, cererea de extrădare şi soluţionarea acesteia fac
84
obiectul unui proces penal distinct, purtat faţă de persoana a cărei extrădare se solicită, de către
autorităţile judiciare ale unui stat terţ, necompetent teritorial şi material să exercite tragerea la
răspundere penală a participantului la săvârşirea unei infracţiuni [92, pag. 164].
De menţionat că, în cazul extrădării, statul solicitant, prin formularea cererii de extrădare,
procedează la o delegare a competenţelor sale în materie penală, în favoarea statului solicitat,
investindu-l pe acesta din urmă cu prerogative specifice în luarea măsurilor preventive faţă de cel
sau cei care au încălcat legea penală a statului solicitant [92, pag. 165]. Declanşarea procedurilor
necesare extrădării este o consecinţă a purtării unui proces penal, determinat de începerea
urmăririi penale împotriva celui pentru care se solicită extrădarea, iar scopul extrădării este acela
al aducerii celui urmărit în faţa justiţiei şi aplicarea legii penale a Republicii Moldova în raport
cu faptele penale imputate acesteia.
Deci, îndeplinirea condiţiilor de formă nu implică neapărat admiterea cererii de extrădare,
fiindcă dintr-o cerere regulată ca formă poate rezulta uneori inadmisibilitatea ei sub raportul
condiţiilor de fond, care au totuşi prioritate.
Una dintre problemele ce urmează a fi examinată este cea privitoare la dovezile pe care
statul solicitant trebuie să le aducă în sprijinul cererii sale de extrădare. În această ordine de idei,
extrădarea pasivă a avut ca şi cea activă multă vreme caracter pur administrativ, după sistemul
guvernamental, fiind supusă principiului oportunităţii şi sustrasă competenţei instanţelor
judecătoreşti, fapt de ce acest sistem şi este utilizat de un număr restrâns de state [179, pag. 625].
Chestiunea privind admiterea sau respingerea cererii de extrădare se făcea de Guvern
care verifica prin organele sale administrative conformitatea cererii cu tratatele internaţionale şi
culegea datele necesare. Decizia Guvernului ca şi ordinul de arestare provizorie erau acte
administrative nesupuse cenzurii instanţelor judecătoreşti. Procedura era secretă şi inculpatul nu
era primit să dea explicaţii [133, pag. 636].
Extrădarea nu poate deveni un act pur judiciar faţă de caracterul său de act de
suveranitate. Această afirmaţie este bazată pe faptul că suveranitatea reprezintă un fenomen
social-politic obiectiv şi viabil, care se caracterizează prin exclusivitate, inalienabilitate.
Prerogativele ei sunt constituite pe plan intern şi pe plan extern (dimensiuni interdependente),
conţinutul normativ fiind exprimat în legea supremă a statului, care determină şi o protecţie
juridică a acestui principiu internaţional, statele transormându-l într-o valoare fundamentală.
Solicitările de extrădare ale statelor generează uneori o serie de probleme, care implică
deseori adevărate tratative diplomatice şi presupun concesii reciproce ce nu pot avea loc în
procedura judiciară obişnuită.
85
Din aceste considerente, majoritatea statelor au adoptat sistemul mixt de extrădare, care
îmbină avantajele sistemului guvernamental cu cel judiciar, înlăturând în acest fel, neajunsurile
aplicării exclusive a unuia sau a celuilalt [9, pag. 139].
Aplicarea extrădării, ca procedură de aducere în faţa justiţiei, a celor care se sustrag
acesteia, prin părăsirea teritoriului Republicii Moldova, se face prin intermediul şi cu ajutorul
unor organe cu atribuţie judiciare străine, însă la iniţiativa organelor judiciare moldoveneşti, prin
realizarea a ceea ce se denumeşte extrădare activă. Declanşarea procedurilor necesare extrădării
este o consecinţă a purtării unui proces penal, determinat de începerea urmăririi penale împotriva
celui pentru care se solicită extrădarea, iar scopul extrădării este acela al aducerii celui urmărit în
faţa justiţiei şi aplicarea legii penale a Republicii Moldova raportat la faptele penale imputate
acesteia.
În situaţia în care Republica Moldova este stat solicitant, organele de drept din Republica
Moldova vor întreprinde un şir de acţiuni îndreptate spre aducerea individului pe teritoriul ţări,
pentru ca acesta să fie tras la răspundere penală, ori să execute pedeapsa la care el a fost
condamnat. Pentru a realiza cele expuse mai sus, Republica Moldova, care este reprezentată de
procurorul general sau ministrul justiţiei, se adresează cu o cerere de extrădare a persoanei în
privinţa căreia se efectuează urmărirea penală în legătură cu infracţiunile pentru care legea
penală prevede o pedeapsă maximă de cel puţin un an de închisoare ori o altă pedeapsă mai aspră
sau în privinţa căreia a fost adoptată o sentinţă de condamnare la o pedeapsă de închisoare pe o
durată de cel puţin 6 luni în cazul extrădării pentru executare, dacă tratatele internaţionale nu
prevăd altfel. Conform art. 541 alin. (2) CPP RM, cererea de extrădare se face în temeiul
tratatului internaţional la care sunt parte Republica Moldova şi statul solicitat sau în temeiul
obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.
După cum s-a menţionat mai sus, competenţa de a se adresa aparţine fie procurorului
general, fie ministrului justiţiei, în funcţie de faptul dacă persoana a cărei extrădare se cere este
sau nu condamnată. Astfel, conform art. 541 alin. (3) CPP RM, dacă este necesar a cere
extrădarea persoanei necondamnate în condiţiile prevăzute de alin. (l) şi (2), toate materialele
necesare se remit procurorului general pentru soluţionarea chestiunii privind înaintarea cererii de
extrădare instituţiei respective a statului străin. În privinţa persoanelor condamnate chestiunea
referitoare la înaintarea cererii de extrădare o soluţionează ministrul justiţiei.
Din cele menţionate mai sus observăm că elementul principal al adresării este cererea de
extrădare, care reprezintă actul prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine
extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea.
Din conţinutul cererii trebuie să rezulte dreptul statului solicitant de a exercita jurisdicţia
penală faţă de persoana a cărei extrădare se cere [6, pag. 397]. Are dreptul de a cere extrădarea,
86
în calitate de stat solicitant, statul care potrivit legii sale poate exercita jurisdicţia penală faţă de
persoana a cărei extrădare o cere, deci statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea, statul
împotriva intereselor căruia infracţiunea a fost săvârşită, statul al cărui cetăţean este infractorul.
Cererea de extrădare priveşte în general o singură persoană, dar este admis ca printr-o
singură cerere să se solicite extrădarea mai multor persoane pentru aceeaşi faptă penală sau
pentru mai multe fapte penale, ori condamnate prin aceeaşi hotărâre sau prin mai multe hotărâri
definitive.
În conformitate cu prevederile art. 12 al Convenţiei europene de extrădare, adresarea
procuraturii sau ministrului justiţiei cu cererea de extrădare trebuie să conţină informaţii cu
privire la:
a) originalul sau copia autentificată fie de pe o hotărâte de condamnare executorie, fie
de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în
formele prescrise de legea părţii solicitante;
b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, inclusiv data şi locul săvârşirii
lor;
c) calificarea lor legală în modul cel mai exact posibil;
d) copie de pe dispoziţiile legale aplicabile, precum şi semnalmentele cele mai precis
posibile ale persoanei reclamate şi orice alte informaţii de natură a determina
identificarea şi naţionalitatea sa.
De asemenea, şi în alin. (4) art. 541 CPP RM sunt reflectate aceleaşi cerinţe, adică
informaţii cu privire la:
a) denumirea şi adresa instituţiei solicitante;
b) denumirea instituţiei solicitate;
c) tratatul internaţional sau acordul de reciprocitate în baza căruia se solicită extrădarea;
d) numele, prenumele şi patronimicul persoanei a cărei extrădare se cere, data şi locul
naşterii, informaţii privind cetăţenia, domiciliul sau locul de aflare şi alte date privitor
la persoană, precum şi, pe cât este posibil, descrierea exteriorului ei, fotografia şi alte
materiale care pot identifica persoana;
e) fapta comisă de persoana a cărei extrădare se cere, încadrarea juridică a faptei comise,
informaţii privitor la prejudiciul cauzat prin infracţiune, precum şi textul legii penale
naţionale care prevede răspunderea penală pentru această faptă, cu indicarea
obligatorie a sancţiunii;
f) informaţii privitor la locul şi data adoptării sentinţei intrate în vigoare sau a
ordonanţei de punere sub învinuire, cu anexarea copiilor autentificate de pe aceste
documente.
87
Cerinţe similare cu prevederile art. 12 al Convenţiei europene de extrădare şi art. 541
alin. (4) CPP RM sunt prevăzute şi de legislaţia română – (art. 36 alin. (2) al Legii 302/2004
privind cooperarea judiciară în materie penală).
În general, tratatele de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova, inclusiv
România, conţin aceleaşi condiţii.
Prin urmare, actele care trebuie să însoţească cererea de extrădare servesc la obţinerea şi
dovedirea datelor de care depinde regularitatea cererii de extrădare, date ce trebuie neapărat
cunoscute de statul solicitat pentru ca acesta să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de fond ale
extrădării. Mai mult decât atât, ele vor dovedi seriozitatea învinuirii sub aspect formal, adică
dacă fapta imputată este infracţiune, identitatea infractorului sau condamnatului cu persoana a
cărei extrădare se cere, precum şi faptul dacă la data respectivă persoana se afla în ţara unde s-a
comis infracţiunea. Se cer deci date pentru ca statul solicitat să poată identifica persoana
respectivă şi aceasta să aibă posibilitatea reală de a se apăra în cadrul anchetei care se efectuează
acolo [9, pag. 137].
În cazul în care actele care însoţesc cererea de extrădare sunt incomplete ca număr ori în
conţinutul lor, se poate încuviinţa completarea lor ulterioară. Astfel, art. 13 al Convenţiei
europene de extrădare prevede că atunci când informaţiile comunicate de partea solicitantă se
dovedesc insuficiente pentru a permite părţii solicitate să pronunţe o hotărâre în aplicarea
prezentei Convenţii, această din urmă parte va cere comunicarea informaţiilor necesare şi va
putea fixa un termen pentru obţinerea informaţiilor necesare, având posibilitatea să fixeze un
termen pentru dobândirea acestor informaţii.
În Convenţia Comunităţii Statelor Independente este prevăzut o lună, iar în tratatul cu
România acest termen nu va putea depăşi 2 luni pentru trimiterea datelor suplimentare. Acest
termen poate fi prelungit, la cererea motivată a părţii contractante solicitante, cu încă 15 zile.
Dacă în termenul stabilit partea solicitată nu primeşte datele cerute, ea poate revoca măsurile pe
care le luase între timp partea contractantă solicitată şi este obligată să pună în libertate persoana
arestată.
Aplicarea extrădării, ca procedură de aducere în faţa justiţiei, a celor care se sustrag
acesteia, prin părăsirea teritoriului Republicii Moldova (României), se face prin intermediul şi cu
ajutorul unor organe cu atribuţii judiciare străine, însă la iniţiativa organelor judiciare
moldoveneşti (române), prin realizarea a ceea ce se numeşte extrădare activă. Extrădarea
reprezintă o componentă a purtării procesului penal sau a procedurii de punere în executare a
hotărârilor judecătoreşti în materie penală, chiar dacă, sub aspectul procedurii de extrădare,
cererea de extrădare şi soluţionarea acesteia fac obiectul unui proces penal distinct, purtat faţă de
persoana a cărei extrădare se solicită, de către autorităţile judiciare ale unui stat terţ, necompetent
88
teritorial şi material să exercite tragerea la răspundere penală a participantului la săvârşirea unei
infracţiuni. Se poate afirma că, în cazul extrădării, statul solicitant, prin formularea cererii de
extrădare, procedează la o delegare a competenţelor sale în materie penală, în favoarea statului
solicitat, investindu-1 pe acesta din urmă cu prerogative specifice în luarea măsurilor preventive
faţă de cel sau cei care au încălcat legea penală a statului solicitant [92, pag. 164]. Declanşarea
procedurilor necesare extrădării este o consecinţă a purtării unui proces penal, determinat de
începerea urmăririi penale împotriva celui pentru care se solicită extrădarea, iar scopul extrădării
este acela al aducerii celui urmărit în faţa justiţiei şi aplicarea legii penale a Republicii Moldova
raportat la faptele penale imputate acesteia.
În literatură de specialitate se discută dacă statul solicitant poate să-şi retragă cererea de
extrădare, dar înainte de a se fi luat hotărârea de extrădare şi va suporta cheltuielile efectuate de
statul solicitat. După ce s-a luat hotărârea de extrădare, cererea nu mai poate fi retrasă [9, pag.
140].
Regularitatea cererii de extrădare, deci îndeplinirea condiţiilor de formă nu implică
neapărat admiterea cererii de extrădare, fiindcă dintr-o cerere regulată ca formă poate rezulta
uneori inadmisibilitatea ei sub raportul condiţiilor de fond.
În Republica Moldova problemele ce ţin de extrădare sunt în competenţa Serviciului
Relaţii Internaţionale din cadrul Procuraturii Generale, care a fost format în iulie 2001 prin
Ordinul Procurorului General al Republicii Moldova şi a Ministerului Justiţiei nr. 719 din
24.07.2001. Cererea de extrădare este adresată din partea Procuraturii Generale sau, în cazurile şi
în modul prevăzut de acordurile internaţionale, la instituţia respectivă a statului străin.
În România, după cum s-a menţionat, conform prevederilor art. 36 alin. (1) al Legii
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, problemele ce se referă la
extrădare, inclusiv la cererile de extrădare, sunt în competenţa Ministerului Justiţiei.
O problemă care necesită a fi examinată este cea privitoare la dovezile pe care statul
solicitant trebuie să le aducă în sprijinul cererii sale de extrădare, probe ce vor fi examinate în
continuare.
Procedura în situaţia în care Republica Moldova (România) este stat solicitat. Extrădarea
pasivă, la fel ca şi cea activă, a avut multă vreme caracter pur administrativ, după sistemul
guvernamental, fiind supusă principiului oportunităţii şi sustrasă competenţei instanţelor
judecătoreşti. De aceea, acest sistem este utilizat de un număr restrâns de state [178, pag. 625].
Admiterea sau respingerea cererii de extrădare se făcea de Guvern, care verifica prin
organele sale administrative conformitatea cererii cu tratatele internaţionale şi culegea datele
necesare. Decizia Guvernului ca şi ordinul de arestare provizorie erau acte administrative
89
nesupuse cenzurii instanţelor judecătoreşti. Procedura era secretă şi inculpatul nu era primit să
dea explicaţii.
Faţă de caracterul său de act de suveranitate, extrădarea nu poate deveni un act pur
judiciar. Cererile de extrădare condiţionează chestiuni foarte delicate, care implică adevărate
tratative diplomatice şi presupun concesii reciproce care nu pot avea loc în procedura judiciară
simplă. De aceea, majoritatea statelor au adoptat sistemul mixt, care îmbină avantajele sistemului
guvernamental şi judiciar, înlăturând în acest fel neajunsurile aplicării exclusive a unuia sau a
celuilalt [9, pag. 139].
Activitatea procedurală ce se desfăşoară în statul solicitat, de la primirea cererii de
extrădare şi până la rezolvarea acesteia, indiferent căruia dintre cele trei sisteme i-ar aparţine, se
desfăşoară potrivit legii statului solicitat. Astfel, art. 544 CPP RM stabileşte condiţiile de
executare a cererii de extrădare a persoanelor care se află pe teritoriul Republici Moldova.
Legea penală (art. 13 alin. (2) CP RM) prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care au
săvârşit infracţiuni în afara teritoriului Republicii Moldova, dar se află pe teritoriul ţării pot fi
extrădaţi numai în baza unui tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau în
condiţii de reciprocitate în temeiul hotărârii instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte legea procesual penală, aceasta stipulează în art. 544 alin. (1) că
cetăţeanul străin sau apatridul care este urmărit penal sau care a fost condamnat într-un stat străin
pentru săvârşirea unei fapte pasibile de pedeapsă în acel stat poate fi extrădat acestui stat străin la
cererea autorităţilor competente, în scopul urmăririi sau executării sentinţei pronunţate pentru
fapta comisă sau pronunţării unei noi sentinţe. De asemenea, în art. 544 alin. (3) şi (4) CPP RM
se menţionează că extrădarea în scopul urmăririi penale se acordă numai dacă fapta este pasibilă
de pedeapsă conform legislaţiei Republicii Moldova şi pedeapsa maximă este de cel puţin un an
de închisoare sau dacă, după o inversare similară a lucrurilor, fapta ar fi, potrivit legislaţiei
Republicii Moldova, pasibilă de o asemenea pedeapsă. Extrădarea în scopul executării sentinţei
se acordă numai dacă ar fi permisă extrădarea în condiţiile alin. (3) şi dacă urmează a fi
executată o pedeapsă privativă de libertate. Extrădarea urmează a fi acordată în cazul în care
termenul de detenţie care urmează a fi executat sau cumulul termenelor de detenţie care urmează
a fi executate este de cel puţin 6 luni, dacă tratatul internaţional nu prevede altfel.
O altă problemă legată de procedura extrădării care se desfăşoară pe teritoriul Republicii
Moldova este cea cu privire la examinarea de către instanţa de judecată a îndeplinirii condiţiilor
de fond ale extrădării. Astfel, conform art. 544 alin. (7) CPP RM instanţa soluţionează demersul
de extrădare cu participarea procurorului, a persoanei a cărei extrădare se cere şi a apărătorului
acesteia. În cazul când persoana pentru care este solicitată extrădarea nu are apărător ales, ea este
asigurată cu apărător din oficiu. Demersul de extrădare în privinţa persoanei arestate se
90
soluţionează de urgenţă şi cu prioritate. Examinarea demersului de extrădare se face în modul
prevăzut de art. 471 şi 472 CPP RM. Încheierea instanţei de judecată devenită definitivă se
expediază procurorului general sau ministrului justiţiei pentru executare sau pentru informarea
statului solicitant.
Din cele menţionate observăm că în cadrul acestei proceduri se acordă o atenţie deosebită
asigurării dreptului la apărare pentru persoana a cărei extrădare s-a cerut, prin prezenţa
obligatorie a avocatului ales sau numit din oficiu, precum şi prin posibilitatea de a ataca
demersul de extrădare. Astfel, conform art. 472 CPP RM încheierea instanţei privind
soluţionarea chestiunilor referitor la executarea hotărârilor judecătoreşti poate fi atacată de către
persoanele interesate, în termen de 10 zile, cu recurs care se judecă conform prevederilor titlului
II cap. IV secţia a 2-a § 2 din Partea specială. Prin urmare, reieşind din prevederile art. 13 CP
RM şi art. 544 CPP RM, instanţa nu examinează problema vinovăţiei, ci numai regularitatea
cererii şi compatibilitatea ei cu dispoziţiile din convenţii şi legi şi dă avizul său de extrădare.
În contextul celor menţionate, unii autori români consideră că astfel de categorii de
persoane pot susţine că cererea de extrădare este neîntemeiată, invocând cetăţenia, domiciliul ori
identitatea sa, sau orice alt motiv de neextrădare [134, pag. 267].
Momentul imediat următor transmiterii cererii de extrădare priveşte arestarea persoanei a
cărei extrădare este cerută. Această măsură se impune a fi luată de urgenţă pentru ca persoana a
cărei extrădare este cerută să nu se refugieze într-o altă ţară, să fie la îndemâna statului solicitat
pentru a putea fi predată. În acest sens, art. 16 din Convenţia europeană de extrădare prevede că
în caz de urgenţă, autorităţile competente ale părţii solicitate vor putea cere arestarea provizorie a
persoanei căutate, autorităţile competente ale părţii solicitate vor statuta asupra acestei propuneri
potrivit legii acestei părţi. Cererea de arestare provizorie va indica existenţa unuia dintre
documentele prevăzute de art. 12 paragraful 2 lit. a) şi va face cunoscută intenţia de a trimite o
cerere de extrădare, în care va menţiona informaţia pentru care se va cere extrădarea, data şi
locul unde a fost comisă, precum şi, în măsura posibilităţilor, semnalmentele persoanei căutate.
Cererea de arestare provizorie se va transmite autorităţilor competente ale părţii solicitate fie pe
cale diplomatică, fie direct prin poştă sau telegraf, fie prin Organizaţia Internaţională de Poliţie
Criminală, fie prin orice alt mijloc, lăsând o urmă scrisă sau încuviinţată de partea solicitată.
Autoritatea solicitantă va fi informată neîntârziat despre urmarea dată cererii sale. Acest lucru
este necesar, deoarece cererea de extrădare trebuie să conţină anumite date şi să fie însoţită de
anumite acte a căror acumulare şi transmitere reclamă oarecare timp, persoana a cărei extrădare
se cere poate să părăsească teritoriul statului solicitat şi extrădarea să nu mai fie posibilă. Pentru
evitarea acestei situaţii statul solicitant poate transmite imediat statului solicitat o notă însoţită de
mandatul de arestare sau hotărârea definitivă dată împotriva persoanei a cărei extrădare urmează
91
să fie cerută, cu menţiunea că cererea, conţinând celelalte date şi actele necesare, vor fi ulterior
transmise.
Arestarea provizorie va putea înceta dacă în termen de 18 zile de la arestare partea
solicitată nu a fost sesizată prin cererea de extrădare şi documentele menţionate în art. 12. În nici
un caz ea nu va trebui să depăşească 40 zile de la arestare. Totuşi, punerea în libertate provizorie
este posibilă oricând, partea solicitată având posibilitatea de a aplica orice măsură pe care o va
aprecia necesară de a evita fuga persoanei reclamate. Punerea în libertate nu va fi urmată de noi
arestări şi extrădări, dacă cererea de extrădare este primită ulterior. Prevederi asemănătoare se
conţin şi în art. 547 CPP RM, precum şi în titlul doi al Legii 302/2004 privind cooperarea
judiciară în materie penală (România).
Cererea de extrădare transmisă întrerupe cursul prescripţiei acţiunii. Însă, la acest capitol
sesizăm mai multe abordări cu privire la prescripţia condamnării.
Astfel, s-a susţinut că arestarea într-un stat străin va fi efectuată în virtutea suveranităţii
acelui stat, dar nu în baza unei hotărâri de condamnare străine. Marea majoritate a legislaţiilor
penale prevăd că întreruperea prescripţiei pedepsei are loc numai prin începerea efectivă a
executării. Simpla emitere a mandatului de executare şi chiar arestarea condamnatului nu
întrerup prescripţia, dacă nu sunt urmate de începerea efectivă a executării. Aşadar, soluţia
contrară nu este posibilă decât în cazul când legile ambelor state ar prevedea că simpla arestare
întrerupe prescripţia executării pedepsei.
În ceea ce priveşte respectarea termenului de prescripţie a acţiunii, literatura de
specialitate se axează pe două momente importante care formează subiectul discuţiei: 1)
momentul primirii cererii de extrădare şi 2) momentul în care statul este informat că remiterea
persoanei nu va avea loc decât după judecarea acesteia sau, în caz de condamnare, după ce
pedeapsa va fi executată sau considerată ca executată.
În acest context, profesorul român Rodica Mihaela Stănoiu consideră pe bună dreptate că
momentul primirii cererii de extrădare este irelevant din punct de vedere al prescripţiei. Deci,
termenul de suspendare începe să curgă din momentul comunicării, singurul moment care are în
vedere o imposibilitate efectivă de remitere a persoanei în cauză [158, pag. 397].
Statele în drept să ceară extrădarea. Au dreptul de a cere extrădarea statul pe teritoriul
căruia s-a săvârşit infracţiunea, statul contra intereselor căruia infracţiunea a fost îndreptată,
precum şi statul al cărui cetăţean este infractorul.
Se poate întâmpla ca aceste state îndreptăţite la extrădare, s-o solicite concomitent sau
succesiv, încât între cererile formulate să se nască un concurs. Nu sunt rare cazurile când cu
privire la aceeaşi persoană, refugiat, intervin mai multe cereri de extrădare din partea mai multor
state. Statul solicitat este în acest caz în prezenţa aşa numitului concurs de cereri. Astfel,
92
conform art. 18 al Convenţiei europene de extrădare, dacă extrădarea este cerută de către mai
multe state, fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, partea solicitantă va statua, ţinând
seama de toate împrejurările şi în mod deosebit de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor,
de datele respective ale cererii lor, de naţionalitatea persoanei reclamate şi de posibilitatea unei
extrădări ulterioare către alt stat. De asemenea, atât Codul de procedură penală al Republicii
Moldova (art. 544 alin. (5)), cât şi Legea României 302/2004 privind cooperarea judiciară în
materie penală (art. 39 alin. (1)), acordă aceeaşi prioritate ca şi Convenţia europeană de
extrădare.
Totodată, în practica internaţională preferinţă se acordă principiului teritorialităţii faţă de
principiul personalităţii sau de cel al protecţiei reale.
Un alt criteriu de prioritate în acordarea extrădării în cazul concursului de cereri poate să
fie şi data înaintării cererii, mai ales când cererile concrete privesc competenţe similare, cum ar
fi, de exemplu, în cazul unei infracţiuni continue săvârşită pe teritoriul mai multor state sau al
infracţiunii îndreptată contra intereselor mai multor state, extrădarea fiind acordată acelui stat
care a solicitat-o primul.
Totuşi, practica internaţională cu privire la ordinea de preferinţă nu este constantă,
variind în dependenţă de specificul tratatelor sau legilor interne ale statelor. Astfel, unele
convenţii o lasă la aprecierea statului solicitat, precum în Convenţia Comunităţii Statelor
Independente, care prevede în art. 65, că atunci când mai multe state au înaintat cereri de
extrădare, partea contractantă solicitată va decide de sine stătător care din aceste cereri să fie
satisfăcută. Alte convenţii acordă prioritate statului ale cărui interese au fost lezate. Spre
exemplu, art. 6 din legea franceză cu privire la extrădare din 1927 stabileşte că dacă două sau
mai multe state reclamă unui alt stat o persoană care a comis câte o infracţiune pe teritoriul lor
sau contra intereselor lor, în general, se acordă preferinţă statului unde, sau împotriva căruia s-a
comis infracţiunea mai gravă. Dacă infracţiunile sunt de gravitate egală primează cererea cu dată
mai veche. În unele convenţii se prevede un termen după care, statul, având preferinţă, dacă nu a
formulat cererea, va fi decăzut din beneficiul preferenţial, cu condiţia ca alt stat să-1 fi solicitat
pe infractor între timp [9, pag. 142].
La acest capitol considerăm că România are reglementări juridice mai reuşite. Astfel,
potrivit art. 39 alin. (2) al Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală,
Ministerul Justiţiei stabileşte, dacă este cazul, cărui stat solicitant îi va fi predată persoana
extrădată, potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România prin tratatele internaţionale în
materie la care este parte sau care decurg din statutul de membru al Uniunii Europene, ţinând
seama de hotărârile judecătoreşti definitive cu privire la fiecare dintre cererile de extrădare,
precum şi de criteriile prevăzute la alin. (1).
93
2.3. Imunităţi de drept intern şi de drept internaţional
cu privire la extrădarea penală
Deşi obligaţia generală de respectare a legii, inclusiv a celei penale, se referă la toate
persoanele, există totuşi anumite categorii de subiecţi în cazul cărora, în virtutea unor funcţii pe
care le îndeplinesc, aplicarea legii penale cunoaşte unele limitări. Trebuie subliniat însă că şi în
aceste cazuri obligaţia respectării legii penale există, când încălcarea ei constituie infracţiune.
Calităţile care atrag limitările efectelor legii penale nu constituie deci împrejurări care determină
înlăturarea caracterului penal al faptei – aceasta rămânând în continuare infracţiune – ci
obstacole care împiedică tragerea efectivă la răspundere şi aplicarea unei sancţiuni [78, pag.
124].
Această caracteristică a anumitor funcţii sau demnităţi publice de a atrage un tratament
special de către legea penală este numită imunitate.
În funcţie de izvorul acestor imunităţi, doctrina [3, pag. 141] distinge imunităţile de drept
intern şi imunităţile de drept internaţional.
De asemenea, se face distincţie între imunitatea absolută, care exclude orice tragere la
răspundere a persoanei pentru fapta comisă şi imunitatea relativă, care implică doar o autorizare
prealabilă, acordată de un alt organ decât cel judiciar, pentru tragerea la răspundere.
O altă clasificare distinge imunităţile funcţionale, care sunt limitate la faptele comise în
exerciţiul atribuţiilor specifice funcţiei din care decurge imunitatea şi imunităţile
extrafuncţionale, care acoperă toate faptele prevăzute de legea penală comise de o persoană,
inclusiv cele care nu au nici o legătură cu funcţia exercitată.
Deseori, distincţie se mai face între inviolabilităţi şi imunităţi.
În viziunea unor autori români, imunităţile presupun excluderea răspunderii penale a
persoanei, fie pentru toate infracţiunile, fie pentru cele care au fost săvârşite în exercitarea
atribuţiilor specifice funcţiei deţinute. În schimb, inviolabilităţile sunt obstacole de ordin
procedural în calea începerii procesului penal şi au un caracter relativ, în sensul că pot fi
înlăturate în anumite condiţii [162, pag. 192]. Alţi autori, în special cei spanioli, inversează
semnificaţia acestor doi termeni. Astfel, inviolabilitatea ar desemna excluderea răspunderii
penale, în timp ce imunitatea ar fi un obstacol de ordin procedural [31, pag. 192-193].
Tot în literatura de specialitate, se mai consideră că imunităţile constituie excepţii de la
aplicarea legii penale în baza principiului teritorialităţii [22, pag. 57]. Nu susţinem deplin această
teză, deoarece imunităţile sunt excepţii de la toate principiile privind aplicarea legii penale în
94
spaţiu. Acest mod de tratare este abordat şi de majoritatea lucrărilor de specialitate din doctrina
italiană, germană şi spaniolă.
De regulă, imunităţile de drept intern sunt recunoscute în cazurile funcţiilor politice sau
administrative exercitate de o anumită persoană, iar importanţa acestor imunităţi este
proporţională cu poziţia pe care se situează persoana respectivă în cadrul ierarhiei
constituţionale.
Prin urmare, ne vom axa doar pe categoriile de persoane în favoarea cărora legea
recunoaşte o imunitate de drept penal material, întrucât problemele care le generează imunitatea
procedurală sunt mult mai numeroase, dar ele nu au incidenţă cu sfera respectivă a dreptului
penal material. Legiuitorul a consacrat astfel de imunităţi de ordin procedural în cazul
răspunderii ministeriale, în cazul infracţiunilor comise de judecătorii Curţii Constituţionale, în
favoarea judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, în cazul infracţiunilor comise de alte categorii
de magistraţi etc.
Imunităţile care rezultă din tratatele internaţionale bilaterale şi multilaterale, fie din
practica internaţională, sunt reglementate de art. 11 alin. (4) CP RM, potrivit căruia sub incidenţa
legii penale nu cad infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de
alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a
Republicii Moldova.
Aceste imunităţi au caracter general, referindu-se la orice faptă comisă de persoana ce se
bucură de imunitate şi care, în absenţa acesteia, ar putea intra sub incidenţa legii penale
naţionale. Acestea nu au însă caractere absolute, fiindcă persoana care beneficiază de imunitate
în raport cu legislaţia Republicii Moldova poate fi trasă la răspundere potrivit legii penale din
statul al cărui cetăţean este. Prin excepţie, persoana nu va putea fi sancţionată atunci când
beneficiază de imunitate şi în raport cu legislaţia sa naţională. De obicei, aşa se întâmplă în cazul
şefilor statelor monarhice, pentru care constituţiile consacră o imunitate de jurisdicţie generală şi
absolută, neputând fi traşi la răspundere penală.
În conformitate cu prevederile art. 8 Cod penal român, legea penală nu se aplică
infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane
care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului
român.
Imunitatea diplomatică are ca efect sustragerea persoanei de sub imperiul legii penale
(inclusiv a Republicii Moldova şi a României), indiferent care este natura şi gravitatea faptei
comise. Singura măsură pe care autorităţile naţionale o pot lua faţă de diplomatul care a comis o
infracţiune este declararea sa ca persona non grata şi expulzarea acestuia [162, pag. 194].
Totuşi, statul care l-a acreditat pe diplomat poate renunţa la protecţia acestuia printr-o declaraţie
95
expresă (art. 32 din Convenţia de la Viena din 1961), caz în care el poate fi judecat de către
autorităţile statului.
În mod normal, imunitatea încetează o dată cu încetarea funcţiei şi părăsirea teritoriului
statului în care şi-a desfăşurat misiunea. Totodată, imunitatea pentru actele efectuate în
exercitarea atribuţiilor este perpetuă, nefiind limitată la durata misiunii.
În măsura în care după încetarea funcţiilor persoana rămâne pe teritoriul Republicii
Moldova (României), ea nu va putea fi sancţionată potrivit legii penale naţionale pentru
infracţiunile comise în îndeplinirea actelor oficiale pe perioada în care a acţionat ca agent
diplomatic (art. 39 alin. (2) al Convenţiei de la Viena din 1961).
Potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare,
imunitatea de jurisdicţie penală recunoscută în favoarea reprezentanţilor consulari e mai
restrânsă decât în cazul agenţilor diplomatici. Astfel, în acest caz este vorba de o imunitate
funcţională, limitată la actele comise în exercitarea atribuţiilor. Cu toate acestea, în ultimii ani,
convenţiile consulare încheiate de Republica Moldova, dar şi de România, cu alte state consacră
în favoarea agenţilor consulari o imunitate de jurisdicţie penală având aceeaşi extindere ca şi în
cazul agenţilor diplomatici.
Şefii statelor străine aflaţi în vizită în Republica Moldova, precum şi membrii familiei
acestora care îi însoţesc beneficiază de imunitate. Această regulă, tradiţională în dreptul
internaţional, cunoaşte însă o serie de limitări atunci când este vorba despre infracţiuni grave
(genocid, tortură, crime împotriva umanităţii). La rândul său, art. 27 al Statutului Curţii Penale
Internaţionale prevede că imunităţile şi regulile de procedură speciale ce decurg din însărcinările
oficiale ale unei persoane nu exclud competenţa Curţii în privinţa faptelor comise de aceste
persoane. În acest context, cazul Pinochet a determinat un curent doctrinar de opinie favorabil
limitării imunităţii de jurisdicţie şi în cazul faptelor de tortură, prevăzute de Convenţia ONU
împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante.
Astfel, chiar dacă nu s-a ajuns la finalizarea procedurii de extrădare, deciziile judiciare
pronunţate în cauză au consacrat regula, potrivit căreia, în cazul infracţiunilor de tortură
imunitatea de jurisdicţie nu operează pentru acele infracţiuni săvârşite după ratificarea de către
statele respective a Convenţiei din 1984. Este vorba despre întocmirea unor cereri de extrădare
formulate de mai multe state europene cu privire la fostul dictator chilian Augusto Pinochet, aflat
la conducerea statului între 1973 şi 1990, devenit ulterior senator pe viaţă. Venind în Marea
Britanie pentru un tratament medical, mai multe state europene au sesizat guvernul britanic cu
cereri de extrădare în privinţa senatorului, acuzat de numeroase infracţiuni comise în perioada
cât s-a aflat la conducerea statului (tortură, dispariţii forţate, detenţii ilegale etc.). În cele din
96
urmă, ministrul britanic de interne, uzând de facultatea pe care i-o conferea legea internă, a decis
punerea în libertate a senatorului pe motive umanitare (starea de sănătate) [100].
Reprezentanţii unor organizaţii internaţionale, cum ar fi ONU, Consiliul Europei,
Uniunea Europeană etc., de asemenea, beneficiază de imunitate de jurisdicţie. Aceasta se atribuie
şi la judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorii Curţii Penale Internaţionale,
militarii unei armate străine aflate în tranzit sau staţionate în Republica Moldova cu acordul
statului, personalul navelor şi aeronavelor militare străine şi al celor folosite în scopuri
guvernamentale. Referitor la ultima categorie de persoane, imunitatea vizează atât infracţiunile
comise la bordul acestor nave şi aeronave în timpul cât se află în ţară, cât şi infracţiunile
săvârşite de personalul acestor nave sau aeronave pe teritoriul ţării.
În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) şi (3) CP RM, jurisdicţia penală a
Republicii Moldova nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale,
care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia, cu
excepţia cazurilor când:
1) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean al Republicii Moldova sau de o persoană
fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova;
2) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor Republicii Moldova sau împotriva
păcii şi securităţii omenirii, sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru
infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care Republicii Moldova este
parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin (cu deosebire de legislaţia
României, infracţiunile trebuie să fie îndreptate împotriva unui cetăţean român ori a
unei persoane rezidente pe teritoriul României). Exercitarea jurisdicţiei Republicii
Moldova este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de
substanţe psihotrope.
Conform alin. (5) al aceluiaşi articol, se va exercita jurisdicţia Republicii Moldova, dacă
infracţiunea a fost comisă:
a) în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al Republicii Moldova (se consideră săvârşite
pe teritoriul Republicii Moldova);
b) dacă persoana a comis fapta pe o navă maritimă sau aeriană, înregistrată într-un port
sau aeroport al Republicii Moldova.
Persoana remisă în stare de deţinere va beneficia de toate imunităţile ca şi martorul venit
voluntar pe teritoriu (imunităţi de urmărire sau arestare). Orice acte de urmărire penală vor putea
avea loc împotriva persoanei deţinute, potrivit legii statului solicitant, dacă aceasta ar săvârşi o
infracţiune în calitate de deţinut sau martor (spre exemplu: declaraţie mincinoasă, evadare etc.)
sau orice altă infracţiune pe care a avut ocazie să o comită.
97
Totodată, persoana nu poate fi ocrotită decât pentru infracţiuni anterioare remiterii, nu şi
pentru cele săvârşite după ce a ajuns în statul solicitant. Ordinea de drept a statului în care
deţinutul este transferat cere ca acesta să fie în timpul şederii sale pe teritoriul statului supus
legilor penale ale acestuia.
2.4. Delimitarea extrădării penale de procedurile
şi instituţiile asemănătoare
De regulă, în literatura de specialitate, extrădarea este examinată în raport cu alte instituţii
sau proceduri înrudite, în scopul de a stabili asemănările şi deosebirile, dar, mai cu seamă, pentru
a clarifica natura juridică a fiecăreia dintre ele.
Extrădarea repetată. Se poate întâmpla ca, după predarea statului solicitant, persoana
extrădată să se sustragă de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei şi să
se întoarcă de bună voie pe teritoriul statului solicitat. În aceste cazuri Convenţia de la Minsk şi
majoritatea tratatelor bilaterale încheiate de Republica Moldova cu alte state prevăd repetarea
extrădării acestor persoane [181, pag. 81].
În reglementarea acestor acte internaţionale, extrădarea repetată se acordă la cererea
statului solicitant fără prezentarea suplimentară a documentelor prevăzute pentru cererea de
extrădare primară. În art. 64 al Legii cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie
penală din 01.12.2006 [113], de asemenea, se prevede că persoana extrădată care, după ce a fost
predată statului solicitant, evadează înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei
pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce sau este identificată pe teritoriul
Republicii Moldova este din nou arestată şi predată în baza unui mandat emis de autoritatea
competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a încălcat condiţiile în care a
fost acordată extrădarea.
Reglementări similare se conţin şi în legislaţia României – Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală [109], unde este stabilit că extrădatul care,
după ce a fost predat statului solicitant, fuge înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea
pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea şi care se întoarce sau este identificat pe teritoriul
României va fi din nou arestat şi predat, în baza unui mandat emis de autoritatea judiciară
competentă a statului solicitant, cu excepţia cazului în care acesta a încălcat condiţiile în care
extrădarea a fost acordată.
98
Extrădarea temporară. De regulă, un stat nu-şi extrădează justiţiabilii săi, cu toate că
practica modernă a extrădării apelează tot mai frecvent în ultimii ani fie la amânarea extrădării,
fie la extrădarea temporară sau provizorie.
Extrădarea provizorie sau temporară intervine în general în acele situaţii când amânarea
extrădării ar putea atrage după sine împlinirea termenului de prescripţie a acţiunii legii penale.
Astfel, alin. l art. 60 CP RM prevede prescripţia tragerii la răspundere penală şi anume la
expirarea următoarele termene calculate din ziua săvârşirii infracţiunii:
a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;
b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;
c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;
d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;
e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave, persoana se liberează
de răspundere penală.
Conform prevederilor art. 122 alin. (1) CPR, termenele de prescripţie a răspunderii penale
pentru persoana fizică sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare
de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare
de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare
de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu
depăşeşte un an sau amenda.
Reglementări referitoare la extrădarea temporară se conţin şi în Convenţia europeană de
extrădare din 13.12.1957, care menţionează art. 19 în alin. (2), că partea solicitată va putea preda
temporar părţii solicitante persoana cerută, în condiţii ce vor fi determinate de comun acord între
părţi. Convenţia europeană de extrădare şi Tratatul între Republica Moldova şi România privind
asistenţa juridică în materie civilă şi penală nu conţin termene de returnare a persoanei, dar
numai obligaţia de a trimite persoana extrădată înapoi de îndată după efectuarea actelor
procesuale pentru care a fost extrădată. În tratatele de asistenţă juridică încheiate de Republica
Moldova şi Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Lituania, Republica Letonia, precum şi în
Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi
penală în cadrul Comunităţii Statelor Independente se menţionează că persoana extrădată
99
temporar trebuie să fie întoarsă după executarea acţiunii în cauza penală, pentru care ea a fost
extrădată, dar nu mai târziu decât peste 3 luni din ziua extrădării.
Din prevederile art. 68 al Legii cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie
penală rezultă că persoana extrădată poate fi predată temporar în cazul în care statul solicitant
face dovadă faptului că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav ca împlinirea
prescripţiei, cu condiţia că această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în
Republica Moldova. Predarea temporară se aprobă prin încheierea instanţei judecătoreşti care a
judecat în primă instanţă cererea de extrădare.
Reglementări analogice se conţin şi în legislaţia României (art. 59 din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală).
De asemenea, extrădarea temporară este utilizată pentru a nu crea dificultăţi serioase
pentru cercetarea infracţiunii, săvârşite de persoana în cauză [157, pag. 136].
Însă, este evident faptul că în cazul unei astfel de remiteri, intervenite ca urmare a unei
extrădări temporare, statul care a beneficiat de această extrădare trebuie să-şi îndeplinească
obligaţia de remitere fără a ţine seama de interdicţiile legii sale cu privire la extrădare.
Extrădarea simplificată. Procedura simplificată de extrădare este o instituţie care are
multe elemente comune cu extrădarea obişnuită privind scopurile urmărite, sursele de
reglementare şi organele competente să realizeze asistenţa juridică.
Deosebirea esenţială constă în faptul că persoana supusă extrădării simplificate are
posibilitatea să participe la luarea deciziei cu privire la aplicarea acestui proceduri, ori aplicarea
regulilor clasice de extrădare. Procedura simplificată de extrădare este reglementată de art. 545
alin. (l) Cod de procedură penală al Republicii Moldova, care prevede că la cererea autorităţii
competente a statului străin de a extrăda persoana sau de a o aresta provizoriu în scopul
extrădării, poate fi acordată extrădarea cetăţeanului străin sau a apatridului în privinţa căruia a
fost eliberat un mandat de arestare pentru extrădare, fără a urma procedura formală de extrădare,
dacă persoana consimte la o asemenea extrădare simplificată, iar consimţământul ei este
confirmat de către instanţa de judecată. Astfel de reglementare se conţine şi în art. 59 al Legii cu
privire la asistenţă juridică internaţională în materie penală.
O altă distincţie importantă a extrădării simplificate este aceea că la aplicarea ei, cu
acordul cetăţeanului străin sau apatridului, poate să nu să se ţină cont de principiul specialităţii,
care reprezintă o garanţie procedurală că persoana care a fost extrădată de un stat străin nu va fi
trasă la răspundere penală şi condamnată, precum şi transmisă unui stat terţ spre pedepsire pentru
infracţiunea săvârşită de ea până la extrădare, pentru care ea nu a fost extrădată, dacă în privinţa
acestei cauze lipseşte consimţământul statului străin care a extrădat-o. Această concluzie reiese
din art. 545 alin. (2) CPP RM, care prevede că cerinţele expuse în art. 543 – regula specialităţii,
100
nu trebuie întrunite dacă cetăţeanul străin sau apatridul, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă
drepturile, renunţă expres la dreptul sau la aplicarea regulii specialităţii şi acest lucru este
confirmat de către instanţa de judecată.
Efectele juridice ale extrădării simplificate şi ale renunţării la aplicarea regulii
specialităţii sunt ireversibile din momentul când sunt fixate de instanţa de judecată. Altfel spus,
conform prevederilor art. 545 alin. (4) CPP RM, consimţământul dat de cetăţeanul străin sau
apatrid nu poate fi revocat odată ce a fost confirmat de către instanţa de judecată. Importanţa
juridică pe care o are consimţământul cetăţeanului străin sau apatridului rezultă şi din faptul că
acesta se face în prezenţa apărătorului, după ce judecătorul de instrucţie a examinat datele de
identificare ale persoanei, informând-o despre dreptul ei la o procedură deplină prevăzută de
legislaţie.
În ceea ce priveşte legislaţia română la capitolul extrădării simplificate, aceasta este
asemănătoare cu prevederile legislative ale Republicii Moldova. Astfel, art. 48 din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală stipulează că în cazul
prevăzut la art. 47, prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor prevăzute la art. 36
alin. (2) nu mai este necesară dacă se prevede astfel prin convenţia internaţională aplicabilă în
relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură
simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.
O asemănare cu extrădarea obişnuită este cea cu privire la faptul că este necesar să existe
documente care identifică persoana şi acestea sunt verificate de judecătorul de instrucţie
competent, precum şi un ordin de arestare pentru extrădare.
Reextrădarea este actul prin care un stat remite la cererea de extrădare a unui stat
interesat o persoană urmărită sau condamnată penal, persoană ce se găseşte pe teritoriul său ca
urmare a unei extrădări obţinută de la un alt stat [157, pag. 140].
Aşadar, prima concluzie care se desprinde din definiţia reextrădării este aceea că în acest
caz suntem în faţa a două extrădări succesive cu privire la aceeaşi persoană şi în prezenţa în
genere a trei state: statul care solicită extrădarea unei persoane, statul solicitat pe teritoriul căruia
se găseşte această persoană, ca urmare a unei extrădări anterioare, şi statul care în această
extrădare anterioară a avut rolul de stat solicitat. Această suprapunere de extrădări este trăsătura
esenţială care deosebeşte reextrădarea de extrădarea propriu zisă. Pentru aceste motive,
considerăm că remiterea pe care statul solicitant o face statului solicitat după ce persoana
extrădată a devenit liberă nu constituie o reextrădare, fapt ce este reflectat în art. 15 al Convenţiei
europene de extrădare, care prevede că în afara cazului prevăzut la paragraful lit. b) al art. 14,
adică situaţia când, persoana extrădată, având posibilitatea să o facă nu a părăsit în cele 45 de
zile următoare eliberării sale definitive teritoriul părţii căreia îi fusese predată ori dacă s-a
101
înapoiat acolo după ce 1-a părăsit, va fi necesar consimţământul părţii solicitate spre a îngădui
părţii solicitante să predea unei alte părţi sau unui stat terţ persoana care i-a fost predată şi care ar
fi căutată de cealaltă parte sau de statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării.
Totuşi, există şi opinii contrare celei expuse supra. Astfel, autorul francez Piere Bouat
[21, pag. 43] distinge reextrădarea în cazurile când intervine în favoarea statului iniţial solicitat şi
cazurile când intervine în favoarea unui al treilea stat. În acest fel, autorul consideră că remiterea
statului solicitat este tot reextrădare. Autorul se exprimă astfel când este vorba despre aşa-zisa
reextrădare acordată statului solicitat, reextrădarea intervenind în favoarea acestui stat. Aceasta
poate chiar să fie obligatorie prin actul de extrădare. Este aspectul când extrădatul rămâne
justiţiabil statului solicitat pentru o altă infracţiune decât aceea care a fost cauza cererii. El poate
de altfel să convină ca restituirea să aibă loc îndată după judecată şi înainte de executarea
pedepsei.
De asemenea, putem menţiona faptul că remiterea persoanei care se află în statul
solicitant ca urmare a unei extrădări temporare sau provizorii nu poate fi asimilată nici extrădării,
nici reextrădării.
Conform prevederilor art. 66 al Convenţiei de la Minsk, precum şi a tratatelor
internaţionale bilaterale de asistenţă juridică internaţională multilaterală la care este parte
Republica Moldova persoana extrădată statului solicitant nu poate fi reextrădată de către ultimul
unui stat terţ fără acordul părţilor contractante solicitate.
În acelaşi mod art. 543 alin. (1) CPP RM şi art. 70 al Legii cu privire la asistenţa juridică
internaţională în materie penală din 01.12.2006 reglementează reextrădarea către un alt stat terţ.
Spre deosebire de extrădarea propriu-zisă la care participă de obicei două state, în cazul
reextrădării participă trei state. De exemplu, Republica Moldova a extrădat o persoană Ucrainei.
Ulterior, în timpul aflării pe teritoriul Ucrainei, persoana extrădată este cerută de a fi extrădată de
către Ucraina altui stat, cum ar fi Federaţia Rusă. Pentru ca să acorde extrădarea acestei persoane
Federaţiei Ruse, Ucraina trebuie să primească acordul Republicii Moldova, care anterior a
extrădat Ucrainei această persoană. Astfel, în această situaţie Ucraina poate extrăda Federaţiei
Ruse persoana numai cu consimţământul Republicii Moldova. Această suprapunere de extrădări
este trăsătura esenţială care deosebeşte reextrădarea de extrădarea propriu-zisă. Republica
Moldova poate avea rolul de stat solicitat să reextrădeze altui stat persoana anterior extrădată ei
de către un stat. În acest caz, Republica Moldova poate acorda reextrădarea persoanei statului
numai cu consimţământul statului care anterior i-a extrădat această persoană. La primirea
consimţământului acestui stat, Republica Moldova acordă reextrădarea persoanei statului
solicitat cu respectarea condiţiilor şi procedurii prevăzute pentru extrădarea propriu-zisă [181,
pag. 86].
102
Reextrădarea către un stat terţ este prevăzută şi de legislaţia României, care stipulează în
art. 61 al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, că în
afara cazului prevăzut la art. 74 alin. (1) lit. b), consimţământul statului român este necesar
pentru a îngădui statului solicitant să predea unui alt stat persoana care i-a fost predată şi care ar
fi căutată de către statul terţ pentru infracţiuni anterioare predării. Statul român va putea cere
prezentarea actelor prevăzute la art. 36 alin. (2).
În ceea ce priveşte asemănările dintre instituţia reextrădări şi extrădarea obişnuită putem
menţiona faptul că ambele conţin reglementări asemănătoare cu privire la prezenţa documentelor
care confirmă culpabilitatea persoanei, precum originalul sau copia autentică fie de pe o hotărâre
de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere
egala, eliberat în formele prescrise de lege o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea.
Data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor legală şi referirile la dispoziţiile legale ce le sunt
aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil. Cele relatate rezultă din art. 15 al
Convenţiei europene de extrădare, care prevede că partea solicitată va putea cere prezentarea
actelor menţionate mai sus.
În acelaşi timp, sub rezerva angajamentelor precedente, statul pe teritoriul căruia se află
inculpatul este liber să acorde sau să refuze readmiterea. Atunci când infracţiunea este anterioară
extrădării obţinută de statul căruia i se cere să extrădeze, acesta va trebui să solicite
consimţământul statului care i-a acordat anterior extrădarea.
Potrivit acestei opinii consimţământul statului iniţial solicitat nu se cere pentru efectuarea
unei reextrădări decât în cazurile în care înţelegeri speciale prevăd aceasta şi în cazul
infracţiunilor anterioare remiterii, fiindcă altfel s-ar încălca indirect principiul specialităţii [158,
pag. 144].
Totuşi, este susţinută şi opinia potrivit căreia statul care are o persoană în puterea sa ca
urmare a unei extrădări nu poate să o extrădeze unui alt stat fără consimţământul statului care i-a
remis-o. Această soluţie pare a fi corectă, fiindcă, fără consimţământul statului solicitat, statul
solicitant iniţial nu poate dispune de persoana extrădată atâta timp cât efectele extrădării n-au
încetat. Prevederi similare referitoare la reextrădare sunt fixate şi în art. 70 al Legii Republicii
Moldova cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală.
Extrădarea de tranzit. Deseori, extrădarea presupune o colaborare nu numai între statul
solicitant şi statul solicitat, ci şi a altor state. Această situaţie apare atunci când între statul
solicitant şi cel solicitat nu există frontieră comună, iar aducerea persoanei extrădate în statul
solicitant impune trecerea ei pe teritoriul altor state. Forma de asistenţă juridică prin care statele
consimt trecerea persoanei extrădate pe teritoriul lor este extrădarea de tranzit [158, pag. 140].
103
În literatura de specialitate există două opinii referitoare la natura juridică a extrădării de
tranzit. Într-o opinie, extrădarea de tranzit, deşi numită astfel, nu este totuşi o extrădare, ci o
instituţie juridică autonomă supusă altor condiţii decât cele ale extrădării. În astfel de cazuri, se
consideră că statul de tranzit nu acordă decât o asistenţă tehnică, neavând nici un drept asupra
persoanei, a cărei tranzitare are loc. Singura condiţie pe care statul de tranzit ar avea dreptul să o
impună este aceea ca extrădarea să nu contravină principiilor sale de drept în materie [158, pag.
140].
În sprijinul celei de-a doua opinii vine şi procedeul, foarte des utilizat în epoca noastră, al
tranzitului aerian fără escală sau cu escală foarte scurtă, aşa că ar fi cu totul exagerat ca statul de
tranzit să impună pentru o rămânere de una sau două ore pe aeroportul său aceleaşi condiţii ca în
cazul unei extrădări obişnuite.
În practica internaţională sunt folosite fie una, fie cealaltă dintre aceste două opinii. Art.
21 al Convenţiei europene de extrădare din 13.12.1957 dă prioritate tranzitului prin teritoriul
uneia dintre părţile contractante la cererea încuviinţată de către statul pe teritoriul căruia va fi
transportată persoana extrădată.
În art. 69 al Legii cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală se
menţionează că tranzitul pe teritoriul Republicii Moldova al unei persoane extrădate care nu este
cetăţean al Republicii Moldova poate fi acordat în cazul unei infracţiuni ce permite extrădarea
conform legislaţiei Republicii Moldova şi cu condiţia respectării ordinii publice. Dacă persoana
extrădată are cetăţenia Republicii Moldova, tranzitul este acordat doar în situaţiile în care se
poate aproba extrădarea propriilor cetăţeni. Prin urmare, apare întrebarea constituţionalităţii
acestei norme, deoarece art. 546 alin. (l) CPP RM interzice extrădarea propriilor cetăţeni.
Reglementări analogice ale extrădării de tranzit se conţin şi în legislaţia României (art. 60
al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală).
Ratificând Convenţia europeană de extrădare din 13.12.1957, Parlamentul Republicii
Moldova şi-a rezervat dreptul de a nu permite tranzitul pe teritoriul Republicii Moldova decât în
condiţiile prevăzute pentru extrădare [98].
Conform Convenţiei de la Minsk, demersul privind permisul tranzitării se examinează în
acelaşi mod ca şi cererea de extrădare, însă partea contractantă solicitată permite tranzitarea prin
modalitatea pe care o consideră mai potrivită.
În tratatele privind asistenţa juridică internaţională multilaterală încheiate de Republica
Moldova cu Federaţia Rusă (art. 74), Ucraina (art. 73), Republica Letonia (art. 73) este stipulat
că modalitatea, ruta şi alte condiţii de tranzitare sunt coordonate pentru fiecare caz de către
instituţiile competente ale părţilor contractante. Însă, tratatul dintre Republica Moldova şi
104
România stabileşte că cererea pentru autorizarea tranzitului se înaintează şi se rezolvă după
aceleaşi reguli ca şi cererea de extrădare.
Evaluând tratatele de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova cu alte state
putem concluziona că în toate acestea se conţine ideea, potrivit căreia extrădarea de tranzit este
supusă aceloraşi reglementări ca şi extrădarea obişnuită. Acest fapt este confirmat şi de
Convenţia europeană de extrădare, care prevede în art. 21 că tranzitul prin teritoriul uneia dintre
părţile contractante se va încuviinţa la cerere, adresată pe calea prevăzută la paragraful 1 al art.
12, cu condiţia să nu fie vorba despre vre-o infracţiune considerată de partea solicitată pentru
tranzit ca având un caracter politic ori pur militar, ţinând seama de art. 3 şi 4 ale prezenţei
Convenţii. Tranzitul unui resortisant, în înţelesul art. 6, al ţării solicitate pentru tranzit, va putea
fi refuzat. Tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin traversarea unui teritoriu unde ar fi
motive să se creadă că viaţa sau libertatea sa ar putea fi ameninţate pentru motive legate de rasă,
religie, naţionalitate sau opiniile sale politice. De asemenea, Convenţia menţionează prezenţa
documentelor cerute pentru acordarea extrădării. Reglementări asemănătoare conţin şi celelalte
tratate de asistenţă juridică încheiate de Republica Moldova cu Federaţia rusă, România, Letonia
etc. Ca excepţie este tratatul cu Ucraina, care prevede în art. 73 alin. (4) că nu este necesară
autorizarea tranzitării, dacă ea se efectuează pe cale aeriană fără aterizare intermediară.
Extrădarea pentru măsuri de siguranţă. Potrivit concepţiei clasice extrădarea unui
refugiat nu poate avea ca scop decât represiunea, înţelegând prin aceasta executarea unei pedepse
pronunţate sau care se va pronunţa. Aşadar, rămâne în afara acestei accepţiuni cealaltă categorie
de sancţiuni penale, şi anume măsurile de siguranţă. Sancţiunile preventive au fost introduse în
legislaţia diferitor state începând cu sfârşitul secolului al XlX-lea şi continuând cu secolul XX,
având rolul de a completa efectul pedepselor şi sporind astfel capacitatea de luptă a societăţii
împotriva criminalităţii.
În legislaţia statelor o categorie aparte de sancţiuni de drept penal o constituie măsurile de
siguranţă, care reprezintă un cadru complementar de mijloace de constrângere cu caracter pur
preventiv, destinate combaterii anumitor stări de pericol care au contribuit şi ar mai putea
contribui la săvârşirea unor infracţiuni sau fapte prevăzute de legea penală. Aceste stări de
pericol, distincte de pericolul social pe care îl prezintă infracţiunea, sunt anume prevăzute în
legea penală şi privesc în genere persoana care a săvârşit infracţiunea [17, pag. 297].
Importanţa şi amploarea pe care măsurile de siguranţă au căpătat-o în dreptul penal
modern a determinat punerea în discuţie a problemei dacă extrădarea, forma cea mai importantă
de asistenţă în combaterea fenomenului infracţional pe plan internaţional, trebuie să se limiteze
numai la pedepse sau să depăşească acest cadru, intervenind şi în cazul măsurilor de siguranţă.
Această problemă se datorează creşteri rolului măsurilor de siguranţă la apărarea societăţii de
105
pericolul social produs de acţiunile diferitor persoane care, în conformitate cu legea penală, nu
sunt recunoscute în calitate de subiecţi ai infracţiunii şi care, drept urmare, nu pot fi supuse
pedepsei penale. Acestea sunt persoanele care au cauzat în stare de iresponsabilitate o faptă
prejudiciabilă prevăzută de legea penală şi care sunt periculoase pentru societate.
Un pericol destul de însemnat îl prezintă şi minorii care au săvârşit anumite infracţiuni,
însă instanţa de judecată, ţinând seama de circumstanţele cauzei, gradul prejudiciabil al faptei şi
de personalitatea minorului, îl poate elibera pe minor de răspundere penală, fiindu-i aplicate
măsuri de constrângere cu caracter educativ [119, pag. 354].
Codul penal al Republicii Moldova stipulează în art. 98 alin. (2) următoarele măsuri de
siguranţă:
a) măsurile de constrângere cu caracter medical;
b) măsurile de constrângere cu caracter educativ;
c) expulzarea;
d) confiscarea specială.
Potrivit art. 112 CPR, măsurile de siguranţă sunt:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă
ocupaţie;
d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
e) expulzarea străinilor;
f) confiscarea specială;
g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
În ceea ce priveşte extrădarea pentru măsuri de siguranţă putem menţiona faptul că ele,
alături de alte încălcări ale legii penale, constituie o obligaţie de a extrăda. Acest fapt rezultă din
art. l al Convenţiei europene de extrădare, în care se menţionează că părţile contractante se
angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi sub condiţii determinate prin articolele
următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării
unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante.
Din cele menţionate rezultă că extrădarea pentru măsuri de siguranţă este reglementată ca o
extrădare obişnuită.
Evaluând specificul măsurilor de siguranţă reglementate de Codul penal al Republicii
Moldova, putem menţiona faptul că ele ocupă un rol diferit în cadrul sancţiunilor de drept penal,
adică, prin gravitatea lor, nu toate se încadrează în condiţiile de fond al extrădării. Astfel, aşa
106
măsură de siguranţă cum este confiscarea specială, nu corespunde unei aşa condiţii de extrădare
ca gravitatea faptei, adică ea nu privează persoana de libertate pe o perioadă de cel puţin un an,
ca în cazul acelor sancţiuni necesare pentru extrădare.
O altă măsură de siguranţă este constrângerea cu caracter medical. Astfel, măsurile de
constrângere cu caracter medical sunt măsuri sancţionatorii pur preventiv, având drept scop
înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală [161, pag. 228].
Pericolul prezentat de aceste stări nu trebuie confundat cu pericolul social pe care îl
conţine şi îl prezintă prin ea însăşi fiecare infracţiune ca trăsătură esenţială şi împotriva căreia
combaterea şi prevenirea se realizează prin pedepse. Stările de pericol la care ne referim sunt
anumite relaţii umane sau sociale, care ţin de persoana făptuitorului sau de unele lucruri ce au
legătură cu fapta săvârşită şi care pot determina sau pot contribui la săvârşirea altor fapte
prevăzute de legea penală. Înlăturarea şi combaterea acestor stări de pericol scoase la iveală de
săvârşirea infracţiunilor nu se pot realiza doar prin pedepse. Aplicarea de pedepse împotriva
acestor stări nu ar avea nici o justificare, întrucât ele nu-şi au izvorul de încălcări ale legii penale,
iar pe de altă parte, pedeapsa ar fi lipsită de eficienţă. De aceea, în cadrul sistemului sancţiunilor,
alături de pedepsele penale ca mijloc de constrângere cu caracter represiv, a fost necesar să se
creeze un sistem complementar de mijloace cu caracter preventiv, care să înlăture această stare
de pericol şi să prevină posibilitatea ca ea să contribuie la comiterea altor infracţiuni.
Modalităţile măsurilor de constrângere cu caracter medical şi tipul instituţiei psihiatrice sunt
alese de instanţa de judecată. Toate acestea, la rândul lor, depind de starea psihică a bolnavului şi
de pericolul social la faptei şi făptuitorului. Astfel de măsuri sunt:
1) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;
2) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.
Ele au scopul de a:
a) îmbunătăţi starea sănătăţii bolnavului, încât să înceteze de a mai fi periculos pentru cei
din jur;
b) preîntâmpina săvârşirea de către ei a altor fapte prejudiciabile în timpul tratamentului,
precum şi după terminarea lui;
c) asigura securitatea bolnavului (este vorba despre cazurile când bolnavul atacă pe
cineva, în legătură cu care persoana atacată este nevoită să se apere, adică persoana se
află în stare de legitimă apărare prevăzută de art. 36 CP RM)
d) aplica măsuri de reabilitare socială în măsură în care ea este posibilă în condiţiile
instituţiilor medicale care înfăptuiesc tratamentul forţat [119, pag. 361].
Prin natura sa, aceste măsuri urmăresc un şir de scopuri umane, spre deosebire de
pedeapsa penală care are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului,
107
precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor
persoane. Mai mult decât atât, acţiunile periculoase săvârşite de bolnavi psihici nu pot fi
considerate ca o crimă, deoarece aceştia, datorită dereglării conştiinţei, percepţiei eronate a
mediului ambiant, n-au putut sa-şi dea seama de faptele lor, să prevadă pericolul social şi
urmările acestor fapte. În aceste cazuri o mai mare importanţă prezintă nu criteriile juridice, ci
cele psihopatologice, pentru a da o apreciere mai profundă stării psihice şi pericolului social care
îl prezintă bolnavul psihic [131, pag. 44].
Din cele menţionate rezultă că aceste măsuri de constrângere cu caracter medical nu
corespund în întregime faptelor care duc la extrădarea persoanei, în ceea ce priveşte termenul de
aplicare şi gravitatea lor, adică el se fixează de instanţa de judecată la propunerea organelor
medicale, pe o durată nedeterminată până la însănătoşirea persoanei sau al unei astfel de
schimbări a caracterului bolii care exclude necesitatea aplicării acestor măsuri.
Totodată, o condiţie obligatorie a extrădării este ca fapta pentru care se cere extrădarea să
fie o infracţiune şi ea să fie calificată astfel de legea penală a ambelor state, adică să existe dubla
incriminare. Însă, în cazul faptelor comise de persoana căreia i se aplică măsuri de constrângere
cu caracter medical Codul penal al Republicii Moldova le denumeşte fapte prejudiciabile. Astfel,
conform art. 99 CP RM temei de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical în
privinţa bolnavului este comiterea de către el a unei fapte prevăzute de legea penală, adică de
partea specială a Codului penal ca infracţiune. Totuşi, în acest caz, deşi fapta este prevăzută de
Codul penal ca infracţiune, ea nu poate fi recunoscută drept infracţiune în legătură cu lipsa
subiectului componenţei de infracţiune, care, în conformitate cu legea penală, trebuie supus în
mod obligatoriu răspunderii penale. Este vorba de comiterea faptei prejudiciabile de către
persoana aflată în stare de iresponsabilitate. Deci, lipsa subiectului ca element obligatoriu al
componenţei de infracţiune duce la lipsa în genere a componenţei de infracţiune. În asemenea
caz nu poate fi vorba despre infracţiune conform legii penale, ci numai despre o faptă
prejudiciabilă comisă de către o persoană care nu conştientizează caracterul prejudiciabil al
faptei sale şi / sau care nu poate dirija cu comportarea sa [119, pag. 365]. Din cele menţionate
rezultă că extrădarea pentru măsuri de siguranţă are anumite particularităţi în ceea ce priveşte
calificarea faptei, gravitatea şi durata sancţiunii aplicate pentru ea, fapt ce determină plasarea ei
în capitolul respectiv, dar totodată are şi asemănări cu celelalte încălcări ale legii penale în ceea
ce priveşte lupta cu acţiunile ce prezintă pericol social.
O altă măsură de siguranţă este aplicarea măsurilor cu caracter educativ faţă de minori
care au săvârşit infracţiuni uşoare şi mai puţin grave. Astfel, conform art. 54 alin. (l) CP RM
persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau
mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile procedurii
108
penale, dacă s-a constatat că corectarea ei este posibila fără a fi supusă răspunderii penale, iar
alin. (2) menţionează că persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin. (1) li
se pot aplica măsurile de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104 CP RM. Din
sensul legislaţiei penale măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt considerate drept
măsuri de alternativă pentru pedepsele penale. Însă, aceste măsuri se deosebesc calitativ de
pedepsele penale prin care se realizează în final scopurile pedepsei penale într-o formă mai
umană. Persoanele minore nu sunt izolate de societate. Educarea şi reeducarea acestora, în cazul
aplicării măsurii de constrângere cu caracter educativ se efectuează mai efectiv [27, pag. 242].
Prin urmare, aplicarea acestor măsuri urmăresc aceleaşi scopuri ca şi pedeapsa penală: corectarea
şi reeducarea infractorului minor şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Analizând cele
menţionate, constatăm că aceste măsuri corespund faptelor care servesc drept bază pentru
extrădare, însă măsurile respective nu au, de regulă, indicate anumite termene, fiind aplicate până
la corectarea şi reeducarea deplină a minorului. Totuşi, nerespectarea sistematică a măsurilor de
constrângere cu caracter educativ de către minor, determină ca instanţa de judecată, la
propunerea organelor de stat specializate, să anuleze măsurile aplicate şi să tragă vinovatul la
răspundere. În lumina celor expuse, măsurile cu caracter educativ sunt specifice ca fapte ce duc
la extrădare.
Readmisia. Transformările din societatea contemporană şi mai ales extinderea
consecinţelor acestora asupra mai multor state sau a cetăţenilor acestora, au impus în mod
obiectiv apariţia şi dezvoltarea unei cooperări internaţionale în acest domeniu. Un rol important
îl are apropierea instituţiilor europene de cetăţean şi, în afara frontierelor, extinderea sferei de
cuprindere, în concordanţă cu noile schimbări care au intervenit pe arena mondială [127, pag.
177].
În ultimii ani, Republica Moldova (inclusiv România), la fel ca şi alte ţări europene, se
confruntă cu mai multe probleme de ordin social, economic, politic, care au condus la un flux
migraţional infracţional al populaţiei cu impact asupra securităţii naţionale [181, pag. 29].
Pentru combaterea migraţiei ilegale, alături de mijloacele lor naţionale, statele folosesc
mijloace şi instituţii create prin acordul lor de voinţă care le facilitează considerabil eforturile
mai ales în descoperirea, reţinerea şi eventual, predarea persoanelor care se fac vinovate de
încălcarea anumitor condiţii legale. Unul dintre aceste mijloace îl constituie instituţia readmisiei
[127, pag. 178].
Readmisia este o instituţie nou apărută în dreptul internaţional public, ca urmare a
aderării de noi membri la Uniunea Europeană.
Instituţia readmisiei este reglementată prin convenţiile bilaterale de readmisie încheiate
de state în acest scop, prin aplicarea principului reciprocităţii.
109
În ceea ce priveşte această instituţie, se impune respectarea prevederilor Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4
noiembrie 1950 [39] şi ale Convenţiei de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul
refugiaţilor, modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967 privind statutul
refugiaţilor.
Termenul readmisiei defineşte decizia luată de o autoritate competentă a părţii solicitate
de a prelua proprii cetăţeni returnaţi de partea solicitată.
Readmisia este un act bilateral, deoarece implică cererea de readmisie din partea unui
stat, numit solicitant, şi predarea cetăţeanului de către statul pe teritoriul căruia acesta a intrat sau
se află în mod ilegal (stat solicitat).
Părţile contractante readmit pe teritoriul lor, la cererea celeilalte părţi contractante,
persoanele care nu îndeplinesc sau nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare sau de şedere
aplicabile pe teritoriul părţii contractante solicitante, cu condiţia de a se fi stabilit că persoana
este cetăţean al părţii contractante solicitate.
Principiul este acela ca partea solicitată să preia cetăţeanul statului său care a intrat ilegal
sau se află ilegal pe teritoriul părţii solicitante, pe care aceasta vrea să-l returneze. Prin excepţie,
pot fi readmişi şi cetăţenii unor state terţe sau apatrizii care nu îndeplinesc sau nu mai
îndeplinesc condiţiile legale în vigoare pentru intrarea sau pentru şederea pe teritoriul statului
părţii contractante solicitante, dacă se dovedeşte sau dacă există motive întemeiate să se prezume
că persoanele respective au intrat pe teritoriul statului părţii contractante solicitate, după ce s-au
aflat pe acest teritoriu sau l-au tranzitat [127, pag. 181].
Aşadar, extrădarea şi readmisia sunt acte bilaterale, întrucât presupun existenţa a două
state: cel care formulează cererea (solicitant) şi cel căruia i se adresează (stat solicitat).
Extrădarea implică cererea de extrădare din partea unui stat şi predarea infractorului de către
statul pe teritoriul căruia acesta se refugiază, iar readmisia implică cererea de readmisie din
partea unui stat şi predarea cetăţeanului de către statul pe teritoriul căruia acesta a intrat sau se
află în mod ilegal.
Prin urmare, Republica Moldova a ratificat prin Legea nr. 124 din 18 martie 2002
Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor,
semnat la Bucureşti la 27 iulie 2001. Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1392 din
24 noiembrie 2003 a fost aprobat Acordul privind readmisia persoanelor la frontierele de stat,
întocmit la 7 august 2003. De asemenea, Republica Moldova a semnat la 19 decembrie 2007
Acordul cu Comunitatea Europeană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie de şedere
ilegală.
110
Expulzarea. În perioada contemporană statele sunt preocupate de organizarea în comun a
luptei împotriva infractorilor pentru a nu le îngădui acestora să scape de răspundere fugind dintr-
o ţară în alta, speculând cu eventualele deosebiri între legislaţiile penale. Aceasta este o formă a
solidarităţii statelor împotriva infracţiunilor, bazate pe interesul lor comun de a lua măsuri
eficiente împotriva celor care încalcă normele de convieţuire.
În anumite situaţii, statul rezident poate întrerupe şederea în ţară a unor cetăţeni străini.
Modalităţile utilizate în acest sens sunt expulzarea şi extrădarea. Aceste instituţii afectează
libertatea individuală şi dreptul la libera circulaţie a persoanei, motiv pentru care ele sunt
reglementate în numeroase instrumente juridice internaţionale, constituţii şi legi speciale.
Astfel, expulzarea face parte din măsurile de siguranţă prevăzute de Codul penal al
Republicii Moldova, care prevede în art. 105 alin. (l) că cetăţenilor străini şi apatrizilor care au
fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni li se poate interzice rămânerea pe teritoriul
ţării. Reglementări ale acestei instituţii întâlnim şi în Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie
1994, care stipulează în art. 18 alin. (2) că cetăţenii Republicii Moldova nu pot fi extrădaţi sau
expulzaţi din ţară. Din această prevedere legală rezultă şi o primă asemănare cu extrădarea, şi
anume aceia a neextrădării sau neexpulzării propriilor cetăţeni.
Conform legislaţiei penale a României (art. 117), cetăţeanului străin care a comis o
infracţiune i se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Dispoziţia alineatului precedent se
aplică şi persoanei fără cetăţenie care nu are domiciliu în ţară. În cazul în care expulzarea
însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea
pedepsei. Persoanele prevăzute în prezentul articol nu vor fi expulzate dacă există motive
serioase de a se crede că riscă să fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate.
Expulzarea este o măsură de siguranţă fixată în normele de drept penal, a cărei esenţă
constă în obligarea cetăţenilor străini sau a apatrizilor, care nu au domiciliu în ţară şi care au fost
condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni să părăsească ţara. Expulzarea nu poate fi adusă la
îndeplinire dacă există motive serioase de a crede că cel expulzat riscă să fie supus la tortură sau
tratament inuman în statul în care urmează să fie expulzat [27, pag. 245].
Nu contează dacă infracţiunea a fost comisă pe teritoriul Republicii Moldova sau în afara
ei. Important este ca instanţele judecătoreşti să fie competente a judeca cazul în conformitate cu
principiile aplicării legii penale în spaţiu [181, pag. 26].
Conform altor opinii, expulzarea este actul discreţionar prin care un stat constrânge pe
unul sau mai mulţi străini, aflaţi pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp [82, pag.
212]. Or, expulzarea este măsura de siguranţă care constă în îndepărtarea de pe teritoriul ţării a
cetăţeanului străin care a săvârşit o infracţiune [5, pag. 110].
111
Expulzarea este justificată de starea de pericol social pe care îl prezintă infractorul şi care
decurge, pe de o parte, din natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi, pe de altă parte, din
împrejurarea că infractorul este cetăţean străin sau apatrid.
Nu orice cetăţean străin sau persoană lipsită de cetăţenie care a comis o infracţiune este
supus expulzării, ci numai cei a căror prezenţă pe teritoriul ţării creează o stare de pericol social,
care nu poate fi înlăturată decât prin îndepărtarea lor din ţară [156, pag. 69].
Starea de pericol se deduce din fapta săvârşită şi din împrejurările comiterii acesteia, din
legătura ei cu mediul social în care a fost săvârşită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin
ruperea infractorului de acest mediu, adică, ţinând seama de condiţia sa de străin, prin
interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul ţării [181, pag. 27].
Pe teritoriul unui stat se pot refugia persoane venite din diferite ţări ale lumii. Instituţia
extrădării oferă posibilitatea ca aceşti refugiaţi, atunci când au săvârşit o faptă penală de un
anumit grad de gravitate, să fie remişi statului interesat, izbăvindu-se de problemele pe care
aceştia le pot crea. Astfel, conform art. 32 al Legii cu privire la migraţiune cetăţeanul străin sau
apatridul poate fi expulzat din Republica Moldova în cazul încălcării prevederilor Codului penal
şi Codului contravenţional sau în cazul când aflarea acestora în Republica Moldova periclitează
securitatea naţională, ordinea, sănătatea sau morala publică [114].
Dreptul statului de a expulza depinde întotdeauna de regimul juridic al străinilor pe
teritoriul statului respectiv. În cazurile în care acest regim nu este reglementat, tolerarea şederii
străinului pe teritoriul unui stat de refugiu, depinde exclusiv de autorităţile acelui stat.
Totodată, Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951
[51], reglementează obligaţia statelor contractante de a nu expulza un refugiat care se găseşte în
mod legal pe teritoriul lor, decât pentru raţiuni de securitate naţională sau de ordine publică.
Se poate întâmpla ca nici un stat străin să nu ceară extrădarea sau refugiatul să nu poată fi
extrădat, lipsind condiţiile de fond, şi nici pedepsit, legea penală a statului de refugiu nefiind
incidentă. În astfel de cazuri, conform prevederilor art. 24 din Legea cu privire la statutul juridic
al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova [115] şi art. 62 din Legea cu privire la
regimul străinilor în Republica Moldova [116], împotriva străinului care a săvârşit o contravenţie
sau o infracţiune pe teritoriul Republicii Moldova poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile
prevăzute de Codul penal şi de Codul contravenţional.
Un străin nu se poate întoarce în ţara din care a fost expulzat decât după anularea
ordinului de expulzare sau dobândirea cetăţeniei statului care l-a expulzat. Acest stat nu este
obligat să dea explicaţii cu privire la motivele expulzării din motive de curtoazie internaţională
[127, pag. 89].
112
Expulzarea ca măsură de siguranţă poate fi aplicată doar cu condiţia ca statul în care
urmează a fi expulzată persoana să nu fie supusă la un tratament sau la o pedeapsă inumană sau
degradantă. Această condiţie, care a făcut obiectul multiplelor examinări din partea Curţii
Europene a Drepturilor Omului, fiind, de altfel, valabilă şi în materia extrădării, impune
judecătorului să se convingă la luarea deciziei cu privire la expulzare că prin aceasta nu se va
încălca prevederile art. 3 al CEDO, adică în statul în care este expulzată persoana să nu fie
expusă la un risc real de tratamente inumane [24, pag. 31-32].
Expulzarea este instituţia juridică care oferă statului de refugiu posibilitatea de a se
debarasa de refugiaţii care încalcă legislaţia în vigoare privind intrarea şi şederea în Republica
Moldova, ori prezenţa lor în republică aduce prejudiciu siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii ori
moralei publice. Pe de altă parte, în cazul în care cetăţeanul străin sau apatridul nu poate fi
expulzat din motive de sănătate, din lipsa de acte necesare sau din alte motive, autorităţile de
resort îi eliberează un permis de şedere provizoriu.
Autorii Comentariului Codului penal al Republicii Moldova [27, pag. 245] evidenţiază
următoarele condiţii care se cer să fie întrunite pentru a decide expulzarea:
a) făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală naţională sau a altui
stat;
b) să nu existe motive serioase de a se crede că prin expulzare persoana va fi supusă la
tortură, tratament inuman sau la pedeapsa cu moartea în statul care urmează să fie
expulzat;
c) rămânerea pe teritoriul Republicii Moldova a făptuitorului constituie un pericol social
care impune aplicarea expulzării ca măsură de siguranţă;
d) făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid, iar acesta din urmă să nu aibă domiciliu în
Republica Moldova.
Din analiza acestor condiţii putem trage concluzia că între aceste două instituţii există
trăsături comune. Astfel, o primă condiţie a expulzării este ca persoana să fi săvârşit o infracţiune
prevăzută de legea penală naţională sau a altui stat. Această cerinţă este asemănătoare cu condiţia
de fond a extrădării cu privire la faptă şi anume cu principiul dublei incriminări.
De asemenea, o altă trăsătură a expulzării rezultă din alin. (1) art. 63 al Legii cu privire la
regimul străinilor în Republica Moldova, care prevede că străinul nu poate fi expulzat într-un stat
dacă există temeri justificate că acolo viaţa îi va fi pusă în pericol ori că va fi supus la torturi,
tratamente inumane sau degradante. Din cele relatate rezultă o altă asemănare între instituţia
expulzării şi instituţia extrădări, şi anume cea a neadmiterii transferului persoanelor faţă de care
există riscul că se vor aplica una din măsurile menţionate mai sus.
113
O altă trăsătură comună instituţiilor extrădării şi expulzării rezidă din faptul că ambele
condiţionează îndepărtarea unei persoane de pe teritoriul statului în care s-a refugiat. Totuşi, prin
scopul, condiţiile şi efectele lor aceste instituţii au o natură juridică total diferită.
Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri grave care privesc prin excelenţă libertatea
individuală [32, pag. 44]. Ambele măsuri se caracterizează prin existenţa unui element de
extraneitate, care este cetăţenia făptuitorului şi au acelaşi scop – îndepărtarea infractorului străin
de pe teritoriul naţional.
Drept dovadă a faptului că între aceste două instituţii există multe caracteristici comune
este şi cazul când uneori se încearcă eludarea extrădării inadmisibile cu o expulzare deghizată.
Astfel, ca exemplu putem aduce cazul Bozano contra Franţei privind detenţia în vederea
expulzării după respingerea unei cereri de extrădare, examinat de CtEDO la 18 decembrie 1989
[24, pag. 57]. În unul din punctele Hotărârii Curţii se menţionează că fă r ă a aduce o certitudine
absolută, datele cauzei inspiră îndoieli foarte serioase asupra compatibilităţii detenţiei litigioase
cu normele juridice franceze. În ceea ce priveşte absenţa arbitrarului, Curtea relevă
circumstanţele transportului forţat al petiţionarului până la frontiera franco-elveţiană: aşteptarea
de mai bine de o lună pentru a notifica decizia de expulzare, impresia că se voia ca petiţionarul
să fie lăsat în necunoştinţă de cauză în legătură cu ceea ce se pregătea împotriva sa,
promptitudinea interpelării acestuia şi mai ales modalităţile de executare a expulzării. Adoptând
un demers global şi întemeindu-se pe un ansamblu de elemente concordante, Curtea trage
concluzia că privarea de libertate nu a fost făcută potrivit normelor legale şi nu era nici
compatibilă cu dreptul persoanelor la siguranţă. Nu a fost vorba despre o detenţie necesară în
cadrul normal al unei proceduri de expulzare, ci de o măsură deghizată de extrădare. Prin urmare,
extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională cu caracter bilateral, pe când expulzarea
este un act administrativ unilateral, luat în scopul exclusiv al ocrotirii ordinii juridice a statului de
refugiu motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic etc.
Deosebirile dintre cele două instituţii sunt multiple, una dintre ele constând în faptul că,
în timp ce extrădarea presupune o acţiune comună, reglementată fie prin convenţii multilaterale,
fie prin acorduri bilaterale sau prin declaraţii de reciprocitate, expulzarea este un act unilateral de
suveranitate, statul fiind limitat pe plan intern de recunoaşterea unor libertăţi acordate străinilor,
care s-au bucurat întotdeauna de un minim de drepturi individuale.
Dacă extrădarea este un act de întrajutorare a statelor în lupta împotriva criminalităţii,
având deci caracter bilateral, expulzarea este o măsură administrativă sau jurisdicţională de
siguranţă, cu caracter unilateral luată în scopul exclusiv al ocrotirii ordinii juridice a statului de
refugiu, motivată pe consideraţiuni de ordin politic, economic, juridic etc. Indiferent de faptul
114
dacă este sancţiune de drept penal sau măsură administrativă, expulzarea are întotdeauna caracter
preventiv.
Extrădarea este instituţie de drept internaţional, fiind reglementată prin acorduri, tratate
sau convenţii, dar este prevăzută în acelaşi timp ca instituţie de drept penal în dreptul intern al
statelor, pe când expulzarea se dispune doar în temeiul legii naţionale.
Pentru admisibilitatea extrădării se cere îndeplinirea unor condiţii de formă şi de fond,
determinate prin instrumentul internaţional pe care statele l-au ratificat. Expulzarea este dispusă
de autorităţile competente ale statului pe teritoriul căruia se află străinul, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute în dreptul intern.
Extrădarea este ocazionată întotdeauna de săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, în
timp ce expulzarea poate fi dispusă şi dacă străinul nu este infractor. În majoritatea cazurilor,
extrădatul este predat autorităţilor străine în stare de arest, măsură luată de statul solicitat la
cererea statului solicitant. În vederea executării expulzării nu se dispune şi arestarea preventivă a
străinului, dar o restrângere a libertăţii acestuia are loc, nu numai prin conducerea sa sub escortă
la frontieră, ci şi prin restrângerea libertăţii de deplasare pe perioada cât se află în centrul de
cazare, în cazul luării sale în custodie publică.
Expulzarea mai este asimilată uneori cu o aşa-zisă „extrădare deghizată” atunci când
aceasta priveşte o persoană care în realitate este un infractor, iar îndepărtarea de pe teritoriul de
refugiu are loc către un stat în care este pornită acţiunea penală împotriva acestei persoane.
Această eventualitate nu schimbă însă natura juridică diferită a instituţiei expulzării.
Deşi expulzarea figurează printre măsurile de siguranţă, ea este aplicată, conform art. 105
alin. (2) CP RM (art. 117 CRM), pentru comiterea unei infracţiuni, astfel că este o pedeapsă
penală complementară care în cazul când însoţeşte pedeapsa cu închisoare sau cu arest, aducerea
ei la îndeplinire are loc după executarea pedepsei.
Aşa cum s-a subliniat, principala deosebire dintre extrădare şi expulzare constă în faptul
că extrădarea este o instituţie juridică de asistenţă internaţională care concură la judecata penală
sau exercitarea sancţiunii penale, pe când expulzarea este o măsură de siguranţă, însăşi
sancţiunea penală [178, pag. 129].
În timp ce extrădarea şi readmisia sunt acte de asistenţă juridică internaţională cu caracter
bilateral, expulzarea este ca o sancţiune de drept penal pronunţată în mod unilateral de instanţele
judecătoreşti.
Atât expulzarea, cât şi extrădarea se hotărăsc de justiţie. Ambele măsuri aduc atingeri
grave unor libertăţi fundamentale, astfel încât, în calitatea sa de garant al drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, intervenţia justiţiei este oportună şi firească. Aceste două măsuri sunt
de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, ele neputând fi hotărâte de autorităţi ale
115
administraţiei publice, datorită naturii specifice de act de asistenţă juridică internaţională sau
bilaterală [4, pag. 418].
Expulzarea şi extrădarea străinului pot fi făcute numai individual, măsura luată colectiv
fiind interzisă de prevederile internaţionale în materie, precum şi de Constituţia Republicii
Moldova şi a României.
Prin expulzare se interzice persoanei dreptul de a reveni în ţara în care s-a luat această
măsură, fie definitiv, fie pe o perioadă determinată. Extrădatul poate reveni în statul care l-a
extrădat, fie după judecarea lui în statul solicitant, fie după executarea pedepsei.
Din cele arătate mai sus putem menţiona faptul că expulzarea are multe asemănări cu
instituţia extrădări, însă există şi multe deosebiri esenţiale atât în ceea ce priveşte scopurile
urmărite, cât şi sursele de reglementare şi organele competente să o înfăptuiască.
Transferul persoanelor condamnate. Conform prevederilor Codului penal al Republicii
Moldova şi al Legii Republicii Moldova cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie
penală din 01.12.2006, persoana condamnată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi transferată
pe teritoriul unui alt stat pentru a executa pedeapsa aplicată prin hotărârea pronunţată de o
instanţă judecătorească a Republicii Moldova şi invers, persoana condamnată în alt stat poate fi
transferată pentru executarea pedepsei pe teritoriul Republicii Moldova.
Transferarea persoanelor condamnate de către o instanţă străină trebuie deosebită de
transferul persoanei străine condamnate în ţara a cărei cetăţenie o are pentru executarea pedepsei
determinate de instanţa statului străin. Deosebirea constă în faptul că statul este în drept de a cere
extrădarea cetăţeanului său, care este condamnat la pedeapsă, la închisoare, de către instanţa ţării
sale, dacă acest condamnat a dispărut după ce a intrat în vigoare sentinţa [181, pag. 30].
Republica Moldova, fie ca stat de condamnare, fie ca stat de executare, poate declanşa
procedura transferului persoanei condamnate atât la cererea acesteia, cât şi la adresarea
reprezentanţilor legali, avocatului, soţului, rudelor apropiate, fraţilor sau surorilor.
În cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus expulzarea inculpatului, statul de
condamnare poate cere statului străin să-şi dea acordul la transferarea condamnatului pentru
executarea pedepsei, fără consimţământul celui condamnat, statul solicitat dându-şi însă acordul
numai după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2 din 11.01.2005, a admis
cererea formulată de P.C.A. Bucureşti de transferare pentru continuarea executării pedepsei,
într-un penitenciar din Republica Moldova a unui cetăţean al acelui stat, condamnat la 24 de
ani închisoare prin sentinţa penală nr. 296/2001 a Tribunalului Galaţi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, d.p. 861 din 04.02.2005, a admis recursul
condamnatului, a casat hotărârea şi a respins cererea de transferare. Condamnatul urma să
116
execute 24 de ani închisoare, dispunându-se totodată expulzarea sa. În luna martie 2004
condamnatul a cerut transferarea sa în Republica Moldova, dar ulterior a declarat (potrivit
procedurii prevăzute de art. 134 din Legea 302/2004) procurorului că nu mai doreşte
transferarea, şi procesul-verbal de consemnare a acestei declaraţii împreună cu celelalte
înscrisuri au fost înaintate C.A. Bucureşti.
În speţă, se constată că între autorităţile competente din Republica Moldova şi cele din
România nu a existat nici un contact în privinţa transferării condamnatului fără consimţământul
acestuia. Astfel, nu există o cerere a autorităţii competente din statul de condamnare (Ministerul
Justiţiei din România) către autoritatea competentă din statul de executare (Ministerul Justiţiei
din Republica Moldova) în vederea formulării acordului pentru transferarea lui condamnatului
fără consimţământul acestuia şi nici vreo comunicare din partea autorităţilor moldovene în
sensul că sînt sau nu de acord cu transferarea fără consimţământul condamnatului.
De asemenea, se constată că statului de executare nu i s-a comunicat, astfel cum se
prevede în art. 3 din protocol, declaraţia condamnatului că nu doreşte să fie transferat, nefiind
aduse la îndeplinire nici prevederile art. 128 alin. (4) şi ale art. 130 alin. (2) din Legea nr.
302/2004, în conformitate cu care transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare,
fie de statul de executare prin intermediul autorităţilor competente; transferarea condamnatului
nu a fost solicitată de ministerele de justiţie, ci de însuşi condamnatul prin cererea transmisă de
către Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, Ministerului de Justiţie al României la 14 iulie
2004, cerere asupra căreia, aşa cum s-a arătat, acesta a revenit.
Având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi actele dosarului, se constată că nu sînt
întrunite condiţiile, prevăzute în Legea nr. 302/2004 şi în protocolul adiţional, pentru admiterea
cererii de transferare a condamnatului, motiv pentru care recursul acestuia a fost admis, s-a
casat hotărârea şi s-a respins cererea de transferare [57].
În acest fel, o formă de cooperare a statelor în combaterea criminalităţii este şi
transferarea persoanelor condamnate, în vederea executării pedepsei, din statul unde au fost
condamnate, în statul de executare, care este, de regulă, acela al cărui cetăţean sau resortisanţi
sunt [181, pag. 31].
Prin urmare, actele normative interne ale Republicii Moldova ce se referă la transferul
persoanelor condamnate sunt în concordanţă cu reglementările de nivel internaţional. Drept
confirmare a acestui fapt poate servi ratificarea de către Republica Moldova la 11 martie 2004 a
Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21
martie 1983, şi a Protocolului adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997 [52, pag. 189].
117
2.5. Concluzii la capitolul 2
Admisibilitatea extrădării poate avea loc doar atunci când sunt întrunite anumite condiţii,
care, de regulă, sunt fixate în convenţiile de extrădare încheiate între state. În statele în care
există legi interne cu privire la extrădare, dispoziţiile acestora servesc ca norme complimentare
pentru tot ceea ce nu este reglementat prin convenţiile de extrădare şi ca norme principale -
atunci când nu există o convenţie de extrădare. Dacă extrădarea se face pe bază de simplă
reciprocitate, în lipsă de convenţie şi de lege specială, condiţiile extrădării sunt cele fixate de
dreptul internaţional, pe baze de uzanţe internaţionale.
Pentru ca extrădarea să aibă loc, aceasta trebuie să întrunească anumite condiţii: de fond
şi de formă. Condiţiile de fond se referă la persoană, la faptă şi la pedeapsă.
Extrădarea se aplică tuturor persoanelor care au săvârşit o infracţiune ori au fost
condamnate definitiv pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul unui stat ori contra intereselor
acestuia sau cetăţenilor săi şi s-a refugiat pe teritoriul altui stat, care nu este statul lor naţional şi
nu are o competenţă principală de a le judeca.
În practică este dominant principiul care stabileşte că persoana extrădabilă trebuie să fie
un străin pentru statul solicitat sau, cu alte cuvinte, este inadmisibilă extrădarea cetăţenilor părţii
solicitate. Totuşi, problema extrădării conaţionalilor rămâne a fi una de importanţă deosebită
pentru dreptul penal internaţional, deoarece fiecare stat prevede expres sau tacit acest principiu,
coroborat de anumite argumente pro sau contra. În ceea ce ne priveşte, suntem pentru
promovarea principiului neextrădării conaţionalilor, deoarece unicul stat care-i poate oferi
garanţii de apărare a drepturilor sale legitime este propriul stat şi nici unul altul nu v-a fi
cointeresat pe bună măsură de soarta persoanei străine. Deci, cetăţenii unui stat trebuie să
dispună de protecţie şi acoperire din partea acestuia.
O altă condiţie privind persoana a cărei extrădare se cere constă în cerinţa ca acea
persoană să nu fi fost, pentru fapta care face obiectul cererii de extrădare, definitiv judecată, sau
urmărirea penală să fi încetat pentru acea faptă pe teritoriul statului solicitat. Astfel, este vorba de
principiul non bis in idem, formulat expres în Convenţia europeană de extrădare, care prevede în
art. 9 că extrădarea nu se va acorda când persoana reclamantă a fost judecată definitiv de către
autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este
cerută.
În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării, fapta penală are un rol principal şi este
condiţia primordială a instituţiei extrădării. Astfel, pentru ca extrădarea să aibă loc, cererea de
extrădare trebuie să fie condiţionată de o faptă pentru care extrădarea este posibilă, adică o faptă
care nu face parte din categoria celor exceptate de la extrădare.
118
Din categoria faptelor exceptate de la extrădare fac parte, în primul rând, infracţiunile
politice, infracţiunile conexe cu infracţiunile politice şi infracţiunile militare.
Printre condiţiile de extrădare referitoare la faptă este şi cea care vizează locul săvârşirii
infracţiunii, şi anume ca fapta să fie săvârşită pe un teritoriu aflat sub suveranitatea unui stat,
altul decât cel pe care se găseşte refugiată persoana a cărei extrădare se solicită.
Spre deosebire de legislaţia României privind maximul prevăzut pentru ca infracţiunea să
prezinte o anumită gravitate şi anume o pedeapsă privativă de libertate mai mare de doi ani, sau
persoana solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de
libertate mai mare de un an, legea penală a Republicii Moldova este mai aspră, deoarece minimul
prevăzut pentru ca fapta incumbată să prezinte gravitatea cerută de lege este cel puţin un an de
închisoare.
Principiul dublei incriminări are o mare importanţă pentru instituţia extrădării penale,
deoarece fără existenţa acestuia statul solicitant n-ar avea temei juridic să-l ceară pe făptuitor, iar
statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor şi, prin urmare, nu poate
aplica careva măsuri de constrângere, inclusiv de natură penală.
Gravitatea faptei pentru care se acordă extrădarea este minim de un an de zile detenţie
sau mai aspră, iar în cazul condamnării minimul pedepsei trebuie să fie de 4 luni – termen
stipulat în Convenţia Europeană de extrădare şi de 6 luni – în celelalte tratate încheiate de
Republica Moldova cu alte state (România, Ucraina, Belarus, Letonia, Lituania, Georgia etc.).
Deci, pentru a iniţia extrădarea, infracţiunea săvârşită sau presupusă a fi săvârşită trebuie să
poată atrage acel minim de pedeapsă menţionat mai sus.
Procedura extrădării vizează altă categorie de condiţii privind existenţa şi regularitatea
cererii de extrădare şi a actelor ce trebuie să o însoţească. Acestea constituie condiţiile de formă
ale extrădării, cărora li se pot adăuga prin convenţii sau prin lege unele derogări şi posibilităţi de
remediere, care formează cadrul suplimentar al condiţiilor de formă. Prin condiţiile de formă este
stabilită procedura extrădării, care constă în verificarea legitimităţii şi regularităţii cererii de
extrădare. Tot din condiţiile de formă fac parte şi regulile privind ordinea de preferinţă a statelor
la extrădare, când sunt cereri din partea mai multor state.
Extrădarea reprezintă o componentă a procesului penal sau a procedurii de punere în
executare a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, chiar dacă, sub aspectul procedurii de
extrădare, cererea de extrădare şi soluţionarea acesteia fac obiectul unui proces penal distinct,
purtat faţă de persoana a cărei extrădare se solicită de către autorităţile judiciare ale unui stat terţ,
necompetent teritorial şi material să exercite tragerea la răspundere penală a participantului la
săvârşirea unei infracţiuni.
119
Pentru iniţierea procedurii de extrădare a unei persoane este necesar să existe o cerere, care
este actul prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe
baza căruia statul solicitat acordă extrădarea. De asemenea, sunt necesare anumite acte ce trebuie
să însoţească cererea de extrădare, care servesc ca temei, pentru obţinerea şi dovedirea datelor de
care depinde regularitatea cererii de extrădare, date ce trebuie neapărat cunoscute de statul solicitat
pentru ca acesta să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de fond ale extrădării.
Efectul principal al extrădării în statul solicitat constă în predarea individului către statul în
drept să-1 judece şi să-1 supună la executarea pedepsei sau numai la aceasta din urmă. Un alt efect
al extrădării este transmiterea obiectelor găsite la percheziţie care au servit la săvârşirea infracţiunii
sau sunt produsul acesteia, precum şi toate actele care ar putea servi ca dovezi de vinovăţie. În ceea
ce priveşte efectele extrădării în statul solicitant, cel mai important este acela al atragerii pe
învinuit sau condamnat la răspundere penală sau executării sentinţei. Aplicând actul de extrădare
statul solicitant este obligat să se conformeze condiţiilor acestuia, deoarece asistenţa juridică, în
general, şi extrădarea, în special, se realizează în baza acordului de voinţă al ambelor state. De
asemenea, statul solicitant nu va putea extrăda pe individ altui stat, pentru aceeaşi faptă sau pentru
alta, decât cu acordul prealabil al statului solicitat iniţial.
Deşi obligaţia generală de respectare a legii, inclusiv a celei penale, se referă la toate
persoanele, există totuşi anumite categorii de subiecţi în cazul cărora, în virtutea unor funcţii pe
care le îndeplinesc, aplicarea legii penale cunoaşte unele limitări. Trebuie subliniat însă că şi în
aceste cazuri obligaţia respectării legii penale există. Calităţile care atrag limitările efectelor legii
penale nu constituie deci împrejurări care determină înlăturarea caracterului penal al faptei –
aceasta rămânând în continuare infracţiune – ci obstacole care împiedică tragerea efectivă la
răspundere şi aplicarea unei sancţiuni. Această caracteristică a anumitor funcţii sau demnităţi
publice de a atrage un tratament special de către legea penală este numită imunitate, care poate fi
condiţionată de reglementările intern sau de cele cu caracter internaţional.
Imunitatea diplomatică are ca efect sustragerea persoanei de sub imperiul legii penale,
indiferent care este natura şi gravitatea faptei comise. Singura măsură pe care autorităţile
naţionale o pot lua faţă de diplomatul care a comis o infracţiune este declararea sa ca persona
non grata şi expulzarea acestuia. Totuşi, statul care l-a acreditat pe diplomat poate renunţa la
protecţia acestuia printr-o declaraţie expresă, caz în care el poate fi judecat de către autorităţile
statului respectiv.
Generalizând analiza comparativă între extrădare şi procedurile sau instituţiile
asemănătoare, putem cu siguranţă puncta că instituţiile juridice respective se completează
reciproc şi, doar împreună, sunt mai efective în practica luptei internaţionale cu criminalitatea şi
120
asigurarea unei funcţionări bune al regimului de cooperare internaţională în domeniul juridic
penal.
3. INSTITUŢIA EXTRĂDĂRII ÎN REGLEMENTĂRILE LEGISLATIVE
ALE ALTOR STATE ŞI ÎN CONTEXTUL INSTRUMENTELOR
JURIDICE ALE UNIUNII EUROPENE
3.1. Extrădarea în cadrul sistemelor de drept continental şi de drept comun
Consolidarea sistemului de drept continental (romano-german), specific unui şir de state
din întreaga lume, a avut loc abia în sec. XIII, cristalizându-se prin prisma a patru subsisteme de
drept:
1) sistemul de drept francez, care include: Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg,
Bulgaria, Polonia, Portugalia, Spania, România, Republica Moldova etc.;
2) sistemul de drept german, care include aşa state ca: Germania, Austria, Elveţia,
Grecia, Japonia, Cehia şi Ungaria;
3) sistemul de drept scandinav, din care face parte: Danemarca, Norvegia, Finlanda,
Suedia şi Islanda;
4) sistemul de drept latino-american cu ţările din America Latină.
În ceea ce priveşte statele europene menţionate, acestea au, într-o măsură mai mare sau
mai mică, constituţii cu reglementări asemănătoare, a căror sursă de inspiraţie este comună –
legislaţia romanilor antici. Statelor ce aparţin acestui sistem de drept reglementează o bună parte
din instituţiile în materie penală, inclusiv extrădarea, prin intermediul tratatelor.
Marea majoritate a statelor, legislaţia căror aparţine sistemului de drept continental au
prevăzut expres în Codul penal instituţia extrădării, amplasată de regulă în partea generală, după
normele ce se referă la acţiunea legii penale în spaţiu.
De exemplu, în Italia normele juridice în materie de extrădare sunt reflectate în Codul
penal, Constituţia ţării neavând nici o reglementare cu privire la extrădare sau la necesitatea
corespunderii acestora cu careva tratate internaţionale. Prevederi asemănătoare există şi în
legislaţia penală a Federaţiei Ruse.
Unele state asigură suportul legislativ ierarhizat, astfel ca legea fundamentală a statului –
Constituţia, să înglobeze cel puţin cele mai importante instituţii de drept ale statului. Astfel de
prevederi cu privire la extrădarea infractorilor se conţin în constituţiile Franţei, Germaniei,
Italiei, Irlandei, Portugaliei şi Spaniei.
121
Poziţiile noilor constituţii sub aspectul reglementării normelor ce vizează extrădarea au
tangenţe comune doar principial, însă aprofundarea normei în care se conţine prevederea,
prezintă reglementări specifice. Spre exemplu, Constituţia Georgiei [169] conţine reglementări
analogice cu cele ale Constituţiei Republicii Moldova. Constituţia Ucrainei [170] acceptă
extrădarea tacit, reglementând doar anumite aspecte cu privire la refugiaţi: „străinilor şi
apatrizilor li se poate acorda azil, în conformitate cu legea în vigoare”. Constituţia statului
polonez [171] reglementează în mod expres instituţia extrădării, interzicând extrădarea cu
aplicarea violenţei a persoanelor suspectate (bănuite) de comiterea infracţiunilor cu caracter
politic.
Totuşi, în orice caz admisibilitatea extrădării v-a fi deliberată de instanţa de judecată şi nu
este absolut respinsă. Acest principiu este coroborat şi în Constituţia Italiei [75, pag. 667]. Iar în
art. 8 din Codul penal al acestei ţări sunt prevăzute infracţiunile împotriva intereselor politice ale
statului: violarea integrităţii teritoriale, libertatea şi independenţa statului, cooperarea cu
inamicul pe timp de război (dezertarea, trădarea de patrie), vânzarea de ostatici, spionajul,
divulgarea secretului de stat, îndemnarea la război (rebeliunea armată). Aici mai sunt incluse şi
infracţiunile care atentează la drepturile politice ale cetăţenilor. În acest context, infracţiuni
politice se consideră totalitatea infracţiunilor prevăzute de legea penală comise parţial sau total
din motive politice [172, pag. 128-129].
Codul penal al Republicii Moldova, precum şi cel al Federaţiei Ruse [173] nu cunoaşte
conceptul de infracţiuni politice. La acest capitol considerăm că legiuitorul nu a făcut referinţe
distincte, deoarece de fiecare dată se va face referire la componenţa de infracţiune concretă, din
care va rezulta motivul faptei comise, inclusiv cel politic sau de altă natură.
În statele cu sisteme de drept european, majoritatea aspectelor ce ţin de extrădarea
persoanelor sunt sesizate şi realizate de organele judiciare, în special judecătoriile de drept penal.
În acelaşi timp, multe state recunosc posibilitatea creării unor instanţe extraordinare, sau instanţe
ad hoc, care vor fi competente de a soluţiona problemele referitoare la extrădarea infractorilor,
indiferent dacă extrădarea este pasivă sau activă. Despre astfel de organe competente create se
vorbeşte în actele normative şi în literatura juridică a Austriei, Danemarcei, Franţei, Portugaliei,
Elveţiei, Spaniei, Islandei, Finlandei.
În istoria statelor europene elemente ale extrădării au apărut din cele mai străvechi
timpuri, când erau extrădaţi diplomaţii, care înfăptuiau acţiuni inadecvate în alt stat unde nu se
acceptau astfel de comportamente, îndeosebi cu caracter criminal. Treptat a luat naştere instituţia
imunităţii diplomatice – un fenomen nou care, cu trecerea timpului, şi-a lărgit sfera subiecţilor
asupra cărora acţiona imunitatea. Ulterior, de dreptul de a nu fi extrădat, beneficia persoana care
cerea azil politic unui alt stat după ce a comis o infracţiune pedepsibilă conform legislaţiei
122
statului de pe al cărui teritoriu se refugia. Mai târziu, din considerente politice, de dreptul de a nu
fi extrădat fac uz infractorii care au comis infracţiuni dintre cele mai ordinare. Un exemplu real
este cazul de neextrădare a teroriştilor letonieni Pranas Brazinscas şi fiul său Alighirdas
Brazinscas de către Turcia şi SUA, vinovaţi de răpirea unui avion la 15 octombrie 1970, care
urma cursa Batumi-Suhumi, asasinarea unui membru al echipajului şi rănirea a doi piloţi [87,
pag. 142-143].
În literatura de specialitate rusă din ultimii ani [14, pag. 12] se discută din ce în ce mai
mult despre un drept penal european, dezvoltat atât în cadrul Consiliului Europei, cât şi în cadrul
Uniunii Europene.
La nivelul Uniunii Europene, dacă în primele decenii de existenţă s-a considerat că
dreptul penal trebuie să rămână un apanaj exclusiv al legiuitorului naţional, în ultimii ani s-au
intensificat eforturile în vederea armonizării legislaţiilor penale naţionale şi adoptării unor acte
normative la nivel comunitar în domeniul dreptului penal. Un aport substanţial la această
evoluţie l-a constituit Tratatul de la Amsterdam (1997), care, continuând evoluţia începută prin
Tratatul de la Maastricht (1992), a prevăzut o consolidare a cooperării poliţieneşti şi judiciare în
materie penală. Astfel, în materia cooperării judiciare, art. 31 din tratat prevede facilitarea
extrădării între statele membre, prevenirea conflictelor de competenţă între state şi adoptarea
progresivă a unor reguli minimale privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile
aplicabile în domeniul criminalităţii organizate, terorismului şi traficului de droguri [148, pag.
406].
Pe linia acestei evoluţii se înscrie şi proiectul „Corpus Juris” ce conţine dispoziţii penale
privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, elaborat la iniţiativa Parlamentului
European. Astfel, proiectul denumit „Corpus Juris”, elaborat la cererea instituţiilor comunitare
de un grup de experţi în vederea unificării dispoziţiilor de drept penal substanţial şi procedural,
este menit să asigure o represiune mai eficientă a faptelor care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii Europene.
În pofida criticilor care s-au adus procesului de unificare a dispoziţiilor penale la nivel
european, susţinându-se că, potrivit Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, materia
penală este de competenţa exclusivă a legislaţiei naţionale şi că instituţiile comunitare nu pot
impune statelor membre dispoziţii penale unitare, fără o investire din partea Parlamentului
European, în prezent se manifestă o puternică tendinţă de uniformizare a legislaţiei penale la
nivel european, pentru a răspunde în mod eficient creşterii criminalităţii internaţionale şi chiar
pentru ocrotirea intereselor Uniunii Europene.
Competenţa universală, recunoscută de cele mai multe dintre legislaţiile europene,
presupune o competenţă limitată la infracţiunile pe care statul în cauză s-a obligat să le reprime
123
ca efect al unor convenţii internaţionale. Spre exemplu, în dreptul spaniol sunt expres şi
exhaustiv prevăzute infracţiunile pentru care operează această competenţă universală – genocid,
terorism, piraterie, capturarea ilicită de aeronave, falsificare de monedă străină, trafic ilegal de
substanţe stupefiante, infracţiuni referitoare la prostituţie, alte fapte care, potrivit tratatelor sau
convenţiilor internaţionale, trebuie urmărite în Spania. Potrivit legislaţiei spaniole, în acest caz
nu este necesară condiţia dublei incriminări [140].
Şi în dreptul francez se consideră că universalitatea legii penale decurge în principal din
prevederile unor convenţii internaţionale şi se aplică în cazurile prevăzute de acestea. Astfel,
potrivit art. 113/12 Cod penal al Franţei, legea penală este aplicabilă infracţiunilor comise
dincolo de limita mării teritoriale, atunci când convenţiile internaţionale şi legea o prevăd [79].
Doctrina apreciază că universalitatea este condiţionată de aflarea infractorului pe teritoriul
Franţei, dar nu interesează dubla incriminare [107, pag. 260-261].
De asemenea, în dreptul belgian competenţa universală priveşte doar anumite infracţiuni
prevăzute expres de Codul penal sau de convenţii internaţionale, fără a exista o dispoziţie cu
caracter general în materie [107, pag. 260-261].
În cazul dreptului elveţian există o dispoziţie aparent asemănătoare cu cea din dreptul
românesc, dar, în realitate, şi aici competenţa universală este limitată la infracţiunile prevăzute
de convenţiile internaţionale. Potrivit Codului penal elveţian judecătorul este competent să
procedeze la judecarea unei infracţiuni comise în străinătate de un cetăţean străin împotriva unui
străin dacă: autorul se află în Elveţia; infractorul nu este extrădat; există dubla incriminare [165].
Prin urmare, nu se poate aplica principiul universalităţii în cazul altor fapte decât cele prevăzute
de tratate sau convenţii internaţionale [67, pag. 200].
La fel se întâmplă şi în dreptul german, unde Codul penal [84] prevede o listă de
infracţiuni comise în străinătate pentru care legea germană e competentă, ca efect al unor
convenţii internaţionale. Competenţa substitutivă intervine, în schimb, atunci când, din orice
motive, nu are loc extrădarea unui infractor în statul căruia îi revine competenţa principală, caz
în care statul pe al cărui teritoriu s-a refugiat infractorul poate proceda la judecarea acestuia.
Considerăm corectă separarea celor două situaţii şi reglementarea lor în mod distinct,
după modelul Codului penal german, dat fiind faptul că nu întotdeauna premisele de aplicare şi
efectele celor două competenţe sunt identice. Spre exemplu, în cazul unora dintre infracţiunile
care nimeresc sub incidenţa competenţei universale s-ar putea renunţa la cerinţa dublei
incriminări, în scopul asigurării unei reprimări eficiente a acestor fapte (aşa ar trebui procedat, de
exemplu, în cazul prostituţiei infantile sau a hărţuirii sexuale, bigamiei, care nu sunt incriminate
de toate legislaţiile).
124
Astfel, dacă toate condiţiile legii sunt întrunite, fapta va fi judecată potrivit legii penale a
statului solicitat, fără a interesa limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală străină, chiar dacă
sunt mai favorabile. Acestea sunt cel puţin situaţiile de ipoteză în Codul penal al României şi cel
al Republicii Moldova.
Spre deosebire de reglementările specifice dreptului penal român şi cel al Republicii
Moldova, legislaţia elveţiană prevede aplicarea legii care este mai favorabilă inculpatului (legea
elveţiană sau legea statului unde infracţiunea a fost săvârşită).
De asemenea, unii doctrinari francezi [149, pag. 235-239] şi germani [153, pag. 32-41]
au formulat propuneri în sensul aplicării unei pedepse care să nu depăşească sancţiunea
prevăzută de legea penală a statului unde infracţiunea a fost comisă, dar deocamdată propunerea
nu a fost urmată de legiuitor.
Aşadar, principiul universalităţii legii penale este consacrat în prevederile art. 11 alin. (3)
CP RM, care stipulează că legea penală a Republicii Moldova se aplică pentru săvârşirea altor
infracţiuni decât cele pentru care s-ar aplica legea penală a Republicii Moldova conform
principiului realităţii. Este vorba de săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte de către cetăţenii străini sau apatrizi ce nu au
domiciliu permanent pe teritoriul Republicii Moldova, dacă nu au fost condamnaţi în statul
străin.
Vocaţia universală privind aplicabilitatea legii penale este justificată, pe de o parte, de
nevoia de a sancţiona infracţiunile săvârşite de străini în străinătate împotriva intereselor
României (poate fi vorba şi despre Republica Moldova) şi a cetăţenilor săi (altele decât cele
sancţionate în temeiul principiului realităţii), pe de altă parte, de necesitatea de a coopera în lupta
împotriva criminalităţii prin urmărirea şi judecarea oricărui infractor prins pe teritoriul ţării şi de
a nu tolera ca teritoriul statului să se transforme într-un loc de refugiu pentru infractorii din
diferite ţări [22, pag. 104], concept la care aderăm şi noi.
Sistemul de drept romano-german se întemeiază pe o serie de reguli clar elucidate în
situaţia ce condiţionează extrădarea:
a) dubla incriminare;
b) regula specialităţii;
c) neextrădarea propriilor cetăţeni.
Aceste reguli au fost instituţionalizate eficient şi sunt indispensabile pentru dreptul
european, fiind în corespundere totală cu principiile universale ale dreptului penal [117, pag.
214]. Menţionăm în acest sens că pentru majoritatea statelor europene, dreptul intern constituie o
bază legislativă fundamentată suficient pentru a putea fi admisă extrădarea, indiferent de faptul
dacă au aderat sau nu la tratatele internaţionale.
125
În ceea ce priveşte sistemul de drept comun (common-law), acesta mai este numit şi
anglo-saxon. Cadrul normativ al sistemului de drept respectiv în materie extradiţională nu
recunoaşte principiile universale unanim recunoscute de statele din sistemul de drept romano-
german.
Din cadrul statelor common-law fac parte SUA, Canada, Australia, Marea Britanie şi
Insulele Britanice, precum şi Africa de Sud.
Sistemul judiciar al Angliei, SUA şi al Canadei reprezintă sisteme tipice de drept comun.
Deşi în Anglia mecanismul înfăptuirii justiţiei este realizat prin prisma precedentului judiciar,
totuşi instituţia extrădării este reglementată prin lege organică. Astfel, Marea Britanie a fost
printre primele state care a adoptat o Lege privind extrădarea cetăţenilor în 1870 (după Belgia –
în 1833), prin care s-au realizat nenumărate schimbări, după care în final să întrunească toate
normele în materie într-o lege unică (1989).
În Canada astăzi acţionează Legea cu privire la extrădarea persoanelor din 1985, pe când
în SUA nu există o astfel de lege specială, fiindu-i consacrat capitolul 18 § 3181-3196 din Legea
statului cu modificările din 2004 [20, pag. 321-324].
Spre deosebire de ţările din sistemul continental, extrădarea persoanei cerute va putea fi
acceptată numai cu condiţia existenţei acordului de asistenţă juridică încheiat între statele părţi.
O altă distincţie esenţială constituie faptul posibilităţii de a fi extrădaţi proprii cetăţeni,
deliberată de o instanţă de judecată, şi executoriu.
Sistemul judiciar al acestor state infirmă existenţa unor norme de drept penal
internaţional, cu el şi principiul de neextrădare a conaţionalilor. Toate acordurile de asistenţă
juridică în materie, semnate cu alte state, nu exclude posibilitatea extrădării, lăsând loc pentru
tratative între state, după circumstanţele fiecărui caz particular de remitere a cetăţeanului pentru
a fi pornită urmărirea penală împotriva lui, spre judecare sau executarea pedepsei. Astfel de
acorduri, statele de drept comun încheie şi cu statele ce aparţin altor sisteme de drept, indiferent
de maximul pedepsei, dar cu condiţia că gradul de democratism al părţii solicitante să
corespundă nivelului cerut de partea solicitată. Prevederi similare există în acordul bilateral
dintre Canada şi Norvegia privind extrădarea. Explicaţia poziţiei respective ce vizează legislaţia
comună se fundamentează pe faptul că reglementările juridice în acest sens se conduc după
regula jurisdicţiei teritoriale – jus solis. Conform acestei reguli, jurisdicţia de la locul faptei se va
exercita numai în privinţa persoanelor care au comis infracţiuni pe teritoriul statului care judecă
cauza. Drept rezultat, cetăţeanul statului (de exemplu, canadian) care a comis fapta penală în
afara lui şi care s-a reîntors în ţară, după comiterea ei, poate rămâne nepedepsit [20, pag. 321-
324].
126
De multe ori, în practica judiciară a statelor din acest sistem de drept a fost expusă
poziţia, potrivit căreia principiul dublei incriminări este un principiu cazuistic, convenţional, dar
nu de drept penal internaţional [182, pag. 276]. Nu suntem de acord cu această idee, deoarece ea
este una pur subiectivă şi încalcă un principiu important al dreptului penal – nulla poena sine
lege. Dacă legea statului solicitat nu califică fapta care ar trebui să facă obiectul extrădării drept
infracţiune, atunci extrădarea nu poate fi admisă.
În faţa unei alte situaţii paradoxale se află statul solicitant, a cărui cerere de extrădare este
respinsă de statul solicitat pe motivul neincriminării faptei în propria legislaţie. Cadrul legal al
SUA în ceea ce priveşte extrădarea, reflectă apartenenţa la concepţia, potrivit căreia
transportarea ilegală a persoanei supuse extrădării pe teritoriul american nu lipseşte instanţa de
dreptul de a o supune urmăririi penale. Spre exemplu, în Hotărârea adoptată de Curtea Supremă a
SUA pe cazul Alvarez-Machain, este expus faptul că poate fi recunoscută veridică susţinerea că
„răpirea persoanei a fost şocantă”, şi că aceasta posibil să fi încălcat principiile dreptului
internaţional, însă circumstanţa respectivă nu constituie impediment de a-i fi examinată cauza
persoanei în privinţa căreia s-a dispus aducerea [101, pag. 138]. În cele din urmă, aceste poziţii
au provocat mari controverse din partea juriştilor Canadei şi a Angliei.
În ceea ce priveşte prescripţia, potrivit legii, aceasta se apreciază atât în raport cu
legislaţia statului solicitant, cât şi cu legislaţia statului solicitat. Această soluţie face obiectul
unor critici, dezacordul exprimat fiind nejustificat de instituirea unui motiv de refuz al extrădării
prin raportare la normele privind prescripţia din statul solicitat, mai ales atunci când acest stat nu
are nici o legătură cu infracţiunea comisă. Profitând de această reglementare, infractorii pot evita
cu uşurinţă consecinţele comiterii infracţiunii, alegând ca loc de refugiu teritoriul unui stat a
cărui legislaţie prevede termene de prescripţie foarte reduse.
Considerăm o prevedere binevenită situaţia când nu se va admite extrădarea în legătură
cu expirarea termenului de prescripţie pentru infracţiunea comisă în statul solicitant, dar nu şi în
cel solicitat, deoarece în practică astfel de situaţii se întâlnesc destul de des. Acest principiu
repercusionează unele situaţii excepţionale, cum ar fi, de exemplu, cazul lui D. Biggs, care a
comis un jaf din trenul poştal al Marii Britanii ce expedia 26 milioane de lire sterline. Fiind
prins şi condamnat la 30 ani de închisoare, a reuşit să evadeze şi peste câţiva ani a ajuns în
Brazilia, unde a conceput cu o cetăţeană braziliană un copil. Marea Britanie s-a adresat
Braziliei cu o cerere de extrădare, la care au primit răspuns negativ, motivat prin faptul că
legislaţia Braziliei nu admite extrădarea părintelui până ce copilul nu atinge vârsta majoratului.
Autorităţile britanice au repetat cererea după împlinirea vârstei cerute de lege, însă Curtea
Supremă a Braziliei a respins din nou cererea, motivând că D. Biggs nu poate fi extrădat,
127
întrucât a trecut termenul de prescripţie pentru această infracţiune, care, conform legii
naţionale, este de 20 ani [174].
Împlinirea termenului de prescripţie se apreciază în raport cu momentul cererii de
extrădare, astfel termenul neîmplinit întrerupându-se prin depunerea cererii şi suspendându-se în
caz de amânare a extrădării.
Termenul de prescripţie nu se aplică pentru o serie de infracţiuni internaţionale, cum ar fi
cele împotriva umanităţii şi infracţiunile de război. Pedeapsa eficientă pentru aceste categorii de
infracţiuni constituie un factor primordial în lupta împotriva comiterii lor, apărarea drepturilor
omului, consolidarea încrederii, securităţii omenirii, asigurarea păcii internaţionale, precum şi
ierarhia valorilor ocrotite de lege. De aceea, statele se obligă necondiţionat să întreprindă toate
măsurile necesare, în special de ordin legislativ, orientate spre crearea condiţiilor pentru
extrădarea persoanelor care au comis astfel de infracţiuni.
Controversele legislative dintre statele common-law sunt cu atât mai evidente dacă le
raportăm la alte mari sisteme de drept.
Sistemului de drept anglo-american î-i este specific nerecunoaşterea multor principii de
extrădare adoptate de alte state, cu caracter obligatoriu. Când există o cerere de extrădare între
două state ce aparţin a două sisteme diferite, cel mai eficient este acordul bilateral, deoarece
acesta va aborda cele mai specifice situaţii întâlnite fără a lăsa loc lacunelor legislative. Un
exemplu poate fi acordul de extrădare dintre Argentina şi SUA, încheiat conform principiului
asistenţei reciproce dintre state, conţinând 30 de categorii de componenţe infracţionale pentru
comiterea cărora este prevăzută extrădarea.
3.2. Instituţia extrădării în sistemul de drept musulman
Sistemul de drept musulman este considerat drept unul dintre cel mai arhaic sistem
normativ, care a apărut în Califatul arab în secolele VII – X [122, pag. 39] şi este parte
componentă a Islamului. Dreptul musulman diferă de celelalte izvoare de drept prin izvoare,
structură şi, în special, prin mentalitatea pur specifică.
Astăzi, sistemul de drept musulman guvernează o populaţie de peste 300 milioane de
oameni, normele acestuia fiind aplicate în toate statele arabe: Arabia Saudită, Afganistan,
Bangladesh, Iran, Pakistan, Turcia, Republica Yemen, Sudan etc.
Legea fundamentală care se plasează în vârful ierarhiei sistemului judiciar şi social din
aceste state este Coranul, constituit dintr-o o selecţie de 6300 citate, numite versete. Acestea şi
reglementează principiile juridice de drept penal, procedură penală, drept civil, familiar,
succesoral etc.
128
Specific sistemului de drept musulman este faptul că acesta nu acceptă extrădarea
persoanelor aflate pe teritoriul statelor lor unui stat cu religie nemusulmană, indiferent dacă
persoana solicitată pentru extrădare are sau nu are cetăţenia statului respectiv. În asemenea
cazuri, pentru ca infractorul să nu rămână nepedepsit, acesta îl va remite statului al cărui cetăţean
este pentru atragere la răspundere.
O importanţă esenţială în modernizarea sistemului de drept musulman o are cadrul
legislativ al Turciei, ale cărui tendinţe de evoluţie sunt vădit modificate într-o orientare de tip
european, cu aspecte ale sistemului de drept continental. Turcia este un stat cu religie
musulmană, dar cu tendinţe de dezvoltare europene, care s-a impus de-a lungul istoriei ca un stat
puternic şi cu influenţă asupra comunităţilor musulmane. De aceea, vom caracteriza cu titlu de
exemplu reglementările juridice ale instituţiei extrădării din Codul penal turc.
Astfel, primul Cod penal al Turciei a intrat în vigoare încă de la 1 martie 1926, la care au
fost efectuate peste 60 de modificări după modelul codului penal italian, adoptat în 1930, care a
avut o răsfrângere redutabilă asupra legii penale turce, transformând-o pe alocuri mai aspră sau
mai blândă.
Instituţiei extrădării i se consacră o tratare specială în noul Cod penal al Turciei [180].
Iniţial, legea penală (art. 9) făcea referiri la răspândirea largă în practica constituţională a
principiului de neextrădare a cetăţenilor turci. Potrivit prevederilor art. 38 alin. (9) din
Constituţia Turciei cetăţeanul turc nu poate fi extrădat unui stat străin după principiul realităţii
acţiunii legii. În acest context, autorul Faruk Erem afirmă că cetăţeanul turc care a comis o
infracţiune pe teritoriul altui stat şi s-a refugiat pe teritoriul Turciei nu poate fi transmis spre a fi
judecat de acel stat, indiferent de natura şi gravitatea faptei comise [76, pag. 115]. Astfel de
situaţii sunt reflectate în majoritatea acordurilor cu privire la extrădare, încheiate de Turcia cu
alte state (de exemplu, Acordul de extrădare încheiat de Turcia cu SUA).
Instituţiei extradiţionale turce îi este caracteristic principiul political offence exception
(excepţia infracţiunilor politice), potrivit căruia nu se va admite extrădarea pentru infracţiuni
politice legate de ţară în acest sens, respectându-se, de fapt, şi prevederile art. 3 al Convenţiei
Europene cu privire la extrădare, în care este menţionat că nu va fi extrădată persoana, dacă
infracţiunea cu privire la care se cere extrădarea constituie infracţiune politică.
De asemenea, un motiv temeinic pentru inexistenţa actului de extrădare este comiterea
unei infracţiuni militare.
Totodată, legea penală turcă face diferenţă între infracţiuni şi delicte. Astfel, pentru
infracţiuni se prevedea (anterior noilor modificări legislative din 15.02.2003) pedeapsa cu
moartea, detenţiunea pe viaţă, închisoarea, amenda în proporţii deosebite, iar comiterea delictelor
129
atrag o pedeapsă mai blândă – amendă, interzicerea practicării meseriei pe o perioadă stabilită de
instanţa de judecată etc.
Pe măsură ce s-au intensificat crimele cu caracter terorist, a fost adoptată legea cu privire
la lupta împotriva terorismului (12.04.1991), care constituie izvor de bază în acţionarea cauzelor
penale pornite pentru infracţiuni împotriva omenirii.
O particularitate a Codului penal turc este păstrarea aplicării pedepsei cu moartea, deşi, în
procesul de integrare europeană, numărul crimelor pentru care este prevăzută ca sancţiune
pedeapsa capitală, a fost redus considerabil. Cu atât mai mult, la 15 ianuarie 2003, Turcia a
semnat un protocol la Convenţia de apărare a Drepturilor Omului şi libertăţilor fundamentale cu
privire la pedeapsa cu moartea din 28 aprilie 1993. În acest context, conform prevederilor legii
nr. 4771, pedeapsa capitală poate fi aplicată numai pentru infracţiunile comise pe timp de război.
Un exemplu în acest sens poate fi cazul Ocalan, care a provocat multe revolte până la soluţionarea
sa. Astfel, la 16 februarie 1999 reclamantul Obdulah Ocalan, cetăţean turc, a sesizat CEDO cu o
plângere individuală împotriva Turciei, susţinând violarea a 10 articole din Convenţia europeană a
drepturilor omului, dintre care dreptul la viaţă, interzicerea torturii, dreptul la libertate şi siguranţă,
dreptul la un proces echitabil. Însuşi inculpatul formează obiectul a şapte mandate de arestare turce
şi a unui aviz de căutare al Interpolului, fiind acuzat de acte de terorism. Reclamantul formulează
mai multe cereri de azil politic în mai multe state, dar este respins şi, ca rezultat, autorităţile statului
Kenyan îl extrădează autorităţilor turce, care îl deţin într-o închisoare turcă. Ulterior este
condamnat de Curtea de Securitate a statului, din Ankara, la pedeapsa capitală. În octombrie 2001,
art. 38 din Constituţie este modificat, în sensul că pedeapsa capitală nu mai poate fi pronunţată şi
executată, cu excepţia timpului de război. La 9 august 2002 pedeapsa cu moartea este abolită pe
timp de pace. La 3 octombrie 2002 Curtea de Securitate din Ankara constată că infracţiunile au fost
comise pe timp de pace şi constituie acte de terorism, comutând pedeapsa capitală în detenţiune pe
viaţă. Condamnatul depune recurs, invocând că a fost privat de libertate cu nerespectarea
procedurilor de extrădare, iar arestarea sa o consideră răpire, deoarece contravine legii Kenyene şi
normelor din dreptul internaţional. Prin urmare, CEDO constată că detenţia şi procesul său, care se
întemeiază pe o arestare ilegală, trebuie considerate ca nule şi neadecvate [130, pag. 37].
Art. 3 al Codului penal turc prevede că persoana care a comis o infracţiune pe teritoriul
Turciei, v-a fi pedepsită conform legii turce, iar cetăţeanul turc va fi tras la răspundere repetat de
o instanţă turcă, chiar dacă în privinţa lui a fost emisă deja o sentinţă în statul străin.
Cetăţeanul străin în privinţa căruia există o sentinţă pe teritoriul altui stat cu privire la
aceeaşi faptă penală comisă, de asemenea, va fi judecat în Turcia, la cererea Ministerului
Justiţiei. De altfel, cetăţeanul străin sau turc care a comis o infracţiune în străinătate, împotriva
intereselor statului turc, sau una din infracţiunile prevăzute la titlul VI, cap. I (infracţiuni
130
împotriva încrederii publice, falsul de obligaţii, cecuri, bani sau alte instrumente de plată) vor fi
atraşi la răspundere penală conform Codului penal turc. Pentru legislaţia penală în materie de
extrădare a Turciei este specifică supunerea răspunderii penale repetate a persoanelor pentru una
şi aceeaşi faptă, indiferent de faptul dacă au fost sau nu au fost emise sentinţe într-un stat străin.
La cererea autorităţilor Turciei aceştia vor fi judecaţi repetat de o instanţă turcă, dacă
infracţiunea nu este legată de falsificarea banilor străini.
Dacă un cetăţean străin a comis o infracţiune pe teritoriul altui stat împotriva Turciei sau
a cetăţenilor acestei ţări şi a fost supus răspunderii penale într-un stat străin, iar pedeapsa a fost
suspendată dintr-un motiv oarecare, sau a fost emisă o sentinţă de achitare, atunci cauza penală
va fi rejudecată de o instanţă turcă. În cazul în care pedeapsa deja stabilită este mai mică decât
cea prevăzută de Codul penal pentru aceeaşi faptă, pedeapsa se va completa. Atunci când
motivele anulării şi achitării nu coincid cu legea penală a Turciei, va fi emisă o nouă sentinţă.
În situaţia în care statul turc este stat solicitat într-un proces de extrădare şi v-a admite
cererea de extrădare (ţinându-se cont de prevederile art. 9 din Codul penal al Turciei, conform
căruia nu vor fi extrădate persoanele care au comis infracţiuni politice sau militare), extrădarea
poate fi admisă, dacă se constată că persoana extrădabilă este cetăţean străin şi fapta comisă de
acesta se referă la infracţiuni ordinare.
În general, statele din sistemul de drept musulman se impun printr-o rigiditate a legii
penale, reflectată asupra infractorului. Republica Turcă are încheiate acorduri de asistenţă
juridică cu mai multe state europene, dintre care Italia, Franţa, Belgia, Germania ş. a.
În plan internaţional este constatat faptul că majoritatea sesizărilor organizaţilor
internaţionale, inclusiv CEDO, cu reclamaţii privind încălcarea drepturilor la viaţă, atragerea la
răspundere penală cu sancţiunea capitală, parvin din partea cetăţenilor cu legislaţie musulmană:
sirieni (cazul Yurt şi cazul Ylhan versus Siria), sunniţi (Kamal Kurdi versus Suedia), turci (cazul
Yaman versus Turcia) ceceni (cazul Isaieva, Basaieva şi Iusupova versus Rusia) [106] etc.
Explicaţia acestui fenomen constă în însăşi sistemul legislativ şi reglementarea lacunară, care
adesea vine în contradicţie cu cele mai importante principii de drept penal. În cele din urmă,
cererile de refugiu pe teritoriile altor state sunt justificate prin asprimea legii penale şi procesual
penale, precum şi prin sancţiunile extrem de dure prevăzute pentru faptele comise în statele
musulmane. De altfel sunt progresive şi binevenite modificările din legea penală turcă. Tendinţa
de europenizare şi aderare la Uniunea Europeană îi impune statului o serie de reforme interne,
inclusiv legislative, care ar putea reduce numărul de părăsiri ale teritoriului Turciei în legătură cu
comiterea unei fapte penale. Dar integrarea în Uniunea Europeană nu este un deziderat pentru
multe state cu apartenenţă la sistemul de drept musulman, prioritate având vechile obiceiuri şi
cutuma şariatului.
131
Fiecare stat care nu îngăduie altui stat să efectueze pe teritoriul său acte privind
represiunea, dar convine ca organele sale să îndeplinească astfel de acte solicitate de alt stat, îşi
afirmă astfel, în modul cel mai cert, suveranitatea sa, şi manifestă în acelaşi timp solidaritatea cu
celelalte state în lupta contra criminalităţii [145, pag. 134].
3.3. Extrădarea şi predarea infractorilor – instrumente juridice
de contracarare a criminalităţii în spaţiul Uniunii Europene
Din momentul apariţiei în comunitatea statelor lumii ca stat independent şi suveran, atât
Republica Moldova, cât şi România au ratificat şi au aderat la o serie de convenţii internaţionale
de asistenţă juridică în materie penală. Astfel, la etapa actuală de dezvoltare a societăţii
colaborarea internaţională între state suverane şi egale în drepturi devine o realitate
incontestabilă, impusă de o serie de necesităţi obiective.
În acest sens, prin eforturile şi măsurile realizate, se tinde spre dezvoltarea unor legături
pe tărâm economic, cultural şi ştiinţific cu alte state, incluzându-se în circuitul mondial de valori
materiale şi spirituale. Particularităţile asistenţei juridice internaţionale în domeniul juridic,
decurg din însuşi specificul dreptului penal şi al raporturilor juridice pe care le disciplinează.
După cum este bine cunoscut, extrădarea este definită în dreptul internaţional public ca
un act de suveranitate al statului. Privită din această perspectivă, încă de la începuturi şi până în
zilele noastre extrădarea, astfel cum este reglementată în tratatele internaţionale, bilaterale sau
multilaterale, şi în legislaţia internă a majorităţii statelor, a rămas cantonată în formalism [155,
pag. 27-28], iar procedurile de extrădare implică un rol mai mult sau mai puţin ridicat al
factorului politic, mai precis al puterii executive. În Statele Unite ale Americii, de exemplu, pe
baza unei hotărâri cu rol de aviz a instanţei judecătoreşti, decizia finală privind extrădarea o ia
Secretarul de Stat (ministrul de externe), aceasta deoarece, pornind de la separaţia între puterile
executivă, legislativă şi judecătorească, se consideră că extrădarea şi în general cooperarea
internaţională ţine de politica externă şi relaţiile internaţionale ale statului, un argument
suplimentar fiind că tratatele internaţionale sunt negociate şi încheiate de executiv. Mai mult, se
apreciază că puterea executivă este „mai bine plasată” pentru a se pronunţa asupra unor aspecte
precum respectarea drepturilor omului în statul solicitant sau competenţa autorităţilor solicitante
[8].
Până de curând, nici cooperarea între statele membre ale Uniunii Europene în materia
extrădării şi predării infractorilor nu făcea excepţie de la „canoanele clasice” ale procedurilor de
132
extrădare [143, pag. 9]. De altfel, şi astăzi, în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene
(nu este cazul României), în relaţia cu statele terţe, puterea executivă, de regulă prin ministerele
de justiţie, are un rol decisiv în procedura de extrădare, instanţele judecătoreşti pronunţând doar
hotărâri cu rol de aviz, decizia finală fiind luată fie de ministrul justiţiei (de exemplu, Italia,
Austria, Suedia), fie de Guvern (Consiliul de Miniştri – de exemplu, Franţa şi Spania) aşa cum se
întâmpla şi în România sub imperiul Legii nr. 4/1971.
Având în vedere că cooperarea judiciară în materie penală între statele membre ale
Uniunii Europene rămâne una inter-guvernamentală, vreme îndelungată statele membre ale
Uniunii Europene au cooperat în materia extrădării în baza tratatelor de extrădare bilaterale sau a
convenţiilor multilaterale aplicabile, dintre care cea mai importantă este Convenţia europeană de
extrădare (a Consiliului Europei), adoptată la Paris la 13 decembrie 1957.
Treptat, odată cu adâncirea integrării economice şi politice, statele membre au resimţit
nevoia accelerării şi simplificării procedurilor de extrădare în relaţia dintre ele.
Un prim pas în acest scop, a fost realizat între statele Benelux, prin Tratatul de extrădare şi
asistenţă judiciară în materie penală între Regatul Belgiei, Marele Ducat al Luxemburgului şi
Regatul Ţărilor de Jos, Bruxelles, 27 iunie 1962, intrat în vigoare la 11 decembrie 1967.
Următorul pas s-a realizat prin Acordul de la San Sebastian din 1989, prin care statele membre
ale Comunităţilor Europene conveneau să accepte comunicarea prin fax a cererilor de extrădare
şi a actelor anexate acestora. Cele mai importante instrumente convenţionale în materie adoptate
în cadrul Uniunii Europene sunt Convenţiile din 1995 şi 1996 [120, pag. 948].
La 10 martie 1995 a fost adoptată, la Bruxelles, în temeiul art. K 3 al Tratatului de la
Maastricht, Convenţia referitoare la procedura simplificată de extrădare între statele membre ale
Uniunii Europene [53]. Această convenţie îşi propunea să faciliteze aplicarea Convenţiei
europene de extrădare din 13 decembrie 1957, prin simplificarea şi îmbunătăţirea procedurilor de
extrădare. Potrivit Convenţiei din 1995, persoanele arestate provizoriu în temeiul art. 16 din
Convenţia europeană de extrădare sunt predate după o procedură simplificată.
Astfel, informaţiile care trebuie comunicate de statul solicitant, potrivit art. 4 din
Convenţie, sunt limitate la datele de identitate ale persoanei căutate, autoritatea care cere
arestarea, existenţa unui mandat de arestare sau a unui act având valoare egală, încadrarea
juridică şi natura infracţiunii, descrierea circumstanţelor în care s-a săvârşit infracţiunea, inclusiv
ora, locul şi gradul de participare a persoanei căutate, în măsura posibilului, consecinţele
infracţiunii.
Potrivit art. 5 – 8 din Convenţie, în cazul în care persoana căutată consimte la predarea
către statul solicitant, statul solicitat trebuie să se asigure că acesta este dat voluntar şi în deplină
cunoştinţă de consecinţele juridice ale acestuia; într-o asemenea situaţie nu mai este necesară
133
prezentarea unei cereri formale de extrădare. De asemenea, art. 9 din Convenţie reglementează
posibilitatea renunţării la beneficiul regulii specialităţii. Potrivit acestui text, statul solicitat poate
să declare că renunţă la această regulă atunci când persoana extrădabilă consimte la extrădare şi
renunţă expres la regula specialităţii.
Convenţia din 1995 conţine dispoziţii derogatorii de la Convenţia Consiliului Europei din
1957 şi în ceea ce priveşte comunicarea hotărârii de extrădare (aceasta poate fi comunicată direct
între autorităţile centrale, potrivit art. 10) şi termenul predării efective (care trebuie să se
realizeze, potrivit art. 11 alin. 1, în cel mult 20 de zile de la data comunicării hotărârii de
predare).
De asemenea, potrivit art. 13 din Convenţie, atunci când persoana extrădată renunţă la
regula specialităţii nu se mai aplică, în relaţia dintre statele membre ale UE, dispoziţiile art. 15
din Convenţia europeană de extrădare, referitoare la re-extrădare. Convenţia conţine şi dispoziţii
simplificatoare referitoare la procedura de acordare a tranzitului.
Convenţia de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la Dublin la
27 septembrie 1996, în temeiul art. K 3 din Tratatul de la Maastricht, avansează şi mai mult în
simplificarea procedurilor de extrădare între statele membre. Această convenţie are scopul de a
completa şi a facilita aplicarea între statele membre ale Uniunii Europene a dispoziţiilor
Convenţiei europene de extrădare din 13 decembrie 1957, a Convenţiei europene pentru
reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977 şi a Convenţiei din 1990 de aplicare a Acordului de
la Schengen din 14 iunie 1995 şi a Capitolului I din Tratatul Benelux din 1962, modificat prin
Protocolul din 11 mai 1974.
Potrivit art. 2 alin. (1) din Convenţia din 1996, dau loc la extrădare faptele pedepsite de
legea statului membru solicitant cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privativă de libertate
maximă de cel puţin 12 luni şi de legea statului solicitat cu o pedeapsă maximă de cel puţin şase
luni. De asemenea, extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că legislaţia statului membru
solicitat nu prevede acelaşi tip de măsură privativă de libertate ca legislaţia statului solicitant.
Articolul 3 din Convenţia din 1996 reglementează situaţia cererilor de extrădare care au ca obiect
infracţiuni calificate de legea statului solicitant ca infracţiuni de conspiraţie sau asociere în
vederea săvârşirii de infracţiuni, caz în care extrădarea nu poate fi refuzată pe motivul că legea
statului solicitat nu prevede aceleaşi fapte ca infracţiuni dacă asocierea sau conspiraţia are ca
scop una sau mai multe din infracţiunile prevăzute de art. 1 şi 2 din Convenţia europeană pentru
reprimarea terorismului sau orice altă infracţiune pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate
sau măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin douăsprezece luni privind traficul de
stupefiante şi alte forme de criminalitate organizată sau alte acte de violenţă îndreptate împotriva
134
vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii unei persoane, creând un pericol colectiv pentru
persoane.
Articolul 5 reglementează diferit faţă de art. 3 din Convenţia europeană de extrădare
situaţia infracţiunilor politice. Potrivit alineatului (1) al acestui articol, în aplicarea acestei
Convenţii, nici o infracţiune nu poate fi considerată infracţiune politică sau conexă unei
asemenea infracţiuni ori inspirată din motive politice. Totuşi, statele membre pot formula o
declaraţie în sensul că nu aplică art. 5 alin. (1) decât în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 1 şi 2
din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului.
De asemenea, Convenţia UE din 1996 nu modifică dispoziţiile art. 3 alin. 2 din Convenţia
europeană de extrădare şi ale art. 5 din Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului,
astfel încât extrădarea poate fi refuzată dacă se apreciază că cererea de cererea de extrădare
motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii
unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii politice ori ca
situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste motive.
Convenţia UE din 1996 prevede, în art. 6, că extrădarea se acordă şi în cazul aşa-numitelor
infracţiuni fiscale.
Deosebit de important este că articolul 7 alin. (1) instituie regula potrivit căreia
extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că persoana care face obiectul cererii de extrădare este
cetăţean al statului solicitat. Totuşi, statele membre pot formula o rezervă cu privire la acest
articol.
O modificare importantă faţă de condiţiile de extrădare stabilite prin Convenţia
europeană din 1957 este cea legată de prescripţie. Astfel, potrivit art. 8 din Convenţia UE din
1996, extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că potrivit legii statului solicitat a intervenit
prescripţia, îndeplinirea prescripţiei fiind verificată doar potrivit legii statului solicitant. Totuşi,
extrădarea poate fi refuzată pe motivul prescripţiei faptei potrivit legii statului solicitat dacă acest
stat era competent să judece fapta respectivă. Dispoziţii similare conţine articolul 9, referitor la
amnistie.
Articolul 10 din Convenţia Uniuni Europene din 1996 conţine derogări importante şi de
la regula specialităţii, astfel cum este stabilită în art.14 din Convenţia europeană de extrădare.
Astfel, regula specialităţii nu se aplică în cazul faptelor care nu au făcut obiectul cererii de
extrădare dacă:
a) faptele respective nu sunt pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate sau măsură
de siguranţă privativă de libertate;
b) faptele nu dau loc la o măsură restrictivă a libertăţii individuale;
135
c) persoana extrădată este supusă executării unei pedepse neprivative de libertate,
inclusiv o pedeapsă sau măsură pecuniară, sau unei măsuri care o substituie, chiar
dacă este restrictivă a libertăţii individuale;
d) persoana urmărită, judecată, deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri
de siguranţă sau supusă oricărei alte restrângeri a libertăţii sale individuale renunţă
expres, după predare, la beneficiul regulii specialităţii pentru fapte anterioare predării.
Printr-o declaraţie făcută în acest scop de statele membre, consimţământul prevăzut la art.
14 din Convenţia europeană de extrădare poate fi prezumat.
În ceea ce priveşte re-extrădarea către un stat membru UE, art. 12 din Convenţia UE din
1996 prevede că nu se aplică art. 15 din Convenţia europeană de extrădare, cu excepţia cazului în
care se formulează o declaraţie în sens contrar şi a cazului prevăzut de art. 13 din Convenţia UE
din 1995.
Decizia Consiliului 2003/169/JAI din 27 februarie 2003 stabileşte care dispoziţii ale celor
două convenţii constituie dezvoltări ale acquis-ului Schengen.
În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, acesta reprezintă o veritabilă revoluţie
în domeniul procedurii de extrădare şi predare a persoanelor care se sustrag de la urmărire
penală, judecată sau executarea unei pedepse [142, pag. 181]. Dacă simplificarea procedurilor de
extrădare era un obiectiv, cel puţin declarat, al tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, în
ceea ce priveşte modalitatea în care această simplificare ar trebui să se realizeze poziţiile statelor
membre au fost diferite.
Adoptarea deciziei-cadru privind mandatul european de arestare, cel puţin în forma
actuală, deşi era un obiectiv afirmat încă de la Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16
octombrie 1999, nu s-ar fi realizat, poate, dacă nu ar fi fost tragicele atentate din Statele Unite ale
Americii de la 11 septembrie 2001. A fost nevoie de un asemenea eveniment dramatic, pentru ca
statele membre ale Uniunii Europene să conştientizeze necesitatea adoptării unui mecanism
simplificat de predare a persoanelor care se sustrag justiţiei, care reprezintă totodată şi un mijloc
deosebit de eficient de luptă împotriva terorismului şi a altor forme grave ale criminalităţii
transnaţionale. Astfel, prin decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din
13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre ale Uniunii Europene [60], s-a materializat hotărârea luată în cadrul Consiliului
European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 ca, între statele membre ale Uniunii
Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag
executării unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă
definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală
de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecării.
136
Astfel, începând cu 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene se mai
aplică, pe lângă dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale
privind extrădarea, dispoziţiile privind mandatul european de arestare. În conformitate cu
dispoziţiile art. 34 din decizia-cadru, aceasta urma să fie transpusă în legislaţiile statelor membre
până la 31 decembrie 2003 şi să se aplice începând cu 1 ianuarie 2004. În practică, doar 8 state
membre din cele 15 de la acea dată au respectat acest termen, procesul de implementare
devenind complet abia în 2005. În prezent, toate cele 27 de state membre au transpus decizia-
cadru şi aplică procedurile de predare în baza unui mandat european de arestare.
La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să înlocuiască
procedura formală de extrădare prevăzută de tratatele internaţionale referitoare la extrădare (între
care, cele mai importante sunt Convenţia europeană de extrădare, Paris, 13 decembrie 1957 şi
Protocoalele sale adiţionale, adopatate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978,
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977,
Convenţia privind simplificarea procedurii de extrădare între Statele Membre ale Uniunii
Europene, adoptată la Bruxelles 10 martie 1995 şi Convenţia privind extrădarea între Statele
Membre ale Uniunii Europene, adoptată la Dublin la 27 septembrie 1996), s-a avut în vedere, în
primul rând, obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei,
care nu poate fi atins în mod optim în sistemul convenţiilor de extrădare, care instituie o
procedură de extrădare formală şi greoaie.
După cum se arată în însuşi preambulul deciziei-cadru, mandatul de arestare european
este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal, care implementează principiul
recunoaşterii reciproce, pe care Consiliul European o aprecia ca fiind “piatra unghiulară” a
cooperării judiciare.
Schimbările radicale pe care revoluţia reprezentată de mandatul european de arestare le-a
adus, au avut însă un impact direct asupra sistemelor constituţionale din statele membre ale
Uniunii Europene.
Adoptată sub impulsul „9/11”, decizia-cadru privind mandatul european de arestare a
ridicat statelor membre probleme de constituţionalitate în procesul de transpunere a acesteia în
dreptul lor intern şi ulterior transpunerii, sub cel puţin trei aspecte: predarea propriilor cetăţeni,
drepturile şi garanţiile procesuale şi dubla încriminare.
După cum se ştie, ca o consecinţă directă a faptului că extrădarea este considerată un act
de suveranitate al statului [146, pag. 141], numeroase sisteme constituţionale, inclusiv din state
membre ale Uniunii Europene, păstrează regula neextrădării propriilor cetăţeni, deşi aceasta
constituie unul din obstacolele în calea unei cooperări eficiente între state în materie penală.
137
Interdicţia extrădării propriilor cetăţeni nu este reglementată în statele de drept anglo-saxon, însă
constituie o tradiţie constituţională în ţările de drept continental.
Având în vedere că decizia-cadru privind mandatul european de arestare nu
reglementează, printre motivele obligatorii sau cele facultative de neexecutare a unui mandat
european de arestare cetăţenia persoanei urmărite majoritatea statelor membre au fost nevoite ca
anterior transpunerii în dreptul intern a acestei decizii-cadru să îşi revizuiască acele dispoziţii din
legea fundamentală care interziceau extrădarea propriilor cetăţeni. Nu a fost şi cazul Poloniei,
care a păstrat în articolul 55 din Constituţie interdicţia extrădării propriilor cetăţeni, mizând pe
argumentul că procedura de predare în baza unui mandat european de arestare ar avea o natură
juridică diferită de procedura de extrădare, trecând cu vederea faptul că extrădarea clasică şi
predarea în baza unui mandat european de arestare au acelaşi efect final cu privire la persoană.
Prin decizia Curţii Constituţionale polone din 27 aprilie 2005, P1/2005, s-a statuat însă că
“art. 607t paragraful 1 din Codul de procedură penală, care permite predarea unui cetăţean
polonez către un alt stat membru al UE în baza unui mandat european de arestare, încalcă
prevederile art. 55 alin. (1) din Constituţie”. O decizie similară a pronunţat şi Curtea Supremă a
Republicii Cipru (decizia 294 din 7 noiembrie 2005).
Interdicţia absolută a extrădării propriilor cetăţeni a fost consacrată şi de Constituţia
României din 1991, în articolul 19 alin. (1). În procesul de integrare europeană, inclusiv pentru a
putea transpune decizia-cadru privind mandatul european de arestare, s-a impus revizuirea
Constituţiei României şi sub acest aspect. Totuşi, neextrădarea propriilor cetăţeni a rămas regula
constituţională şi după revizuirea din octombrie 2003, alineatul (2), nou introdus, stabilind
condiţiile în care, ca excepţie de la regulă, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România. Astfel,
art. 19 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, prevăd: „(1) Cetăţeanul român nu
poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1),
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.”
Cu regret, constatăm că deşi articolul 19 din Constituţie a fost revizuit şi pentru
facilitarea aplicării mandatului european de arestare în cazul în care autorităţilor judiciare
române de executare li se solicită predarea unor cetăţeni români, totuşi predarea urmăritului către
un alt stat suveran, forma în care este redactat alineatul al doilea al acestui articol, nou introdus
prin legea de revizuire, nu răspunde adecvat acestui obiectiv, permiţând extrădarea cetăţenilor
români dacă sunt întrunite trei condiţii cumulative: existenţa unei convenţii care să permită
extrădarea propriilor cetăţeni, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi existenţa reciprocităţii
în ceea ce priveşte extrădarea propriilor cetăţeni (adică şi legea statului solicitant să permită
extrădarea propriilor cetăţeni).
138
Or, legiuitorul se pare că nu a observat că mandatul european de arestare nu este instituit
printr-o convenţie internaţională, ci printr-o decizie – cadru a Consiliului. Iată de ce, există riscul
invocării unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 şi 88 din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările
ulterioare.
Date fiind deficienţele revizuirii legii fundamentale sub acest aspect, soluţiile de
compromis, pentru a combate o eventuală excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale
care permit predarea cetăţenilor români în baza unui mandat european de arestare, sunt fie de a
susţine că art. 19 din Constituţie nu se aplică în cazul mandatului european de arestare, deoarece
acesta instituie o altă procedură decât extrădarea, fie de a considera că, în cazul mandatului
european de arestare, convenţia despre care se face vorbire în art. 19 alin. (2) din Constituţie este
însuşi Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, prin care ţara noastră s-a angajat
inclusiv să aplice mandatul european de arestare, această din urmă soluţie, coroborată cu art. 148
raportat la art. 11 din Constituţie putând, în opinia noastră, combate eficient o eventuală excepţie
de neconstituţionalitate. La aceeaşi soluţie se poate ajunge şi prin interpretarea voinţei
legiuitorului constituant român, care, în mod categoric, spre deosebire de situaţiile din Polonia şi
Germania, a fost în sensul permiterii, ca excepţie de la regula neextrădării propriilor cetăţeni, a
extrădării şi predării cetăţenilor români, sub anumite condiţii, atunci când există o obligaţie
internaţională (în acest sens larg putând fi interpretat termenul „convenţie internaţională”), cum
este şi cazul obligaţiilor care derivă pentru România din aderarea la Uniunea Europeană şi
implicit la tratatele constitutive ale acesteia.
Ca şi alte măsuri menite a lupta eficient împotriva formelor grave ale criminalităţii
transnaţionale, îndeosebi a terorismului, şi decizia-cadru privind mandatul european de arestare
poate fi considerată, în ciuda punctului 12 din Preambul, ca putând aduce atingere unor drepturi
şi garanţii procesuale, mai ales dacă nu este transpusă în dreptul intern al statelor membre şi în
spiritul ei, nu numai în litera ei.
Prin decizia nr. 2 BvR 2236/04 din 18 iulie 2005, al doilea Senat al Curţii Constituţionale
Federale a Germaniei a decis că Legea privind mandatul european de arestare (Europäisches
Haftbefehlsgesetz) este neconstituţională. Curtea a reţinut că această lege este neconstituţională,
deoarece legiuitorul german a transpus decizia-cadru privind mandatul european de arestare de o
manieră disproporţionată şi nu a ţinut seama de necesitatea respectării drepturilor fundamentale,
inclusiv dreptul de a beneficia de o cale de atac.
Curtea Constituţională Federală Germană nu a identificat vreo obligaţie concretă care
decurge din decizia-cadru privind mandatul european de arestare ca fiind contrară Constituţiei
germane, dar a pus la îndoială întreaga filosofie care stă la baza instrumentelor Uniunii Europene
139
privind cooperarea judiciară: recunoaşterea reciprocă şi încrederea reciprocă între statele
membre. Curtea Constituţională Federală germană a considerat, de asemenea, că în legea
germană nu s-a ţinut seama de faptul că, deşi nu include cetăţenia printre motivele obligatorii sau
facultative de neexecutare, decizia-cadru permite totuşi impunerea anumitor condiţii pentru
predarea propriilor cetăţeni.
Trebuie spus că instanţa constituţională germană se consideră un veritabil arbitru al
competenţelor Uniunii Europene în raport cu legea fundamentală germană, după cum s-a putut
constata din deciziile sale în cazurile Solange I şi II, Maastricht şi „Disputa bananelor”,
Din acest punct de vedere, legiuitorul român a avut în vedere, prin dispoziţiile Titlului III din
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum au
fost modificate şi completate prin Legea nr. 224/2006 – văzând şi „experienţa” germană – să
asigure un nivel ridicat de protecţie juridică persoanei urmărite în baza unui mandat european de
arestare, mecanismul de predare prevăzut de legea română oferindu-i acesteia suficiente garanţii
procesuale. De asemenea, în legea română au fost transpuse şi condiţiile speciale permise de
decizia-cadru privind predarea propriilor cetăţeni.
Un alt aspect care poate suscita critici de neconstituţionalitate este art. 2 alin. (2) din
decizia-cadru, care, pentru o listă de 32 de fapte grave nu mai impune verificarea dublei
incriminări a faptei. Este vorba despre următoarele fapte cu caracter penal:
1) apartenenţa la o organizaţie criminală;
2) terorismul;
3) traficul de persoane;
4) exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
5) traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope;
6) traficul ilicit de arme, muniţie şi materiale explozive;
7) corupţia;
8) frauda, inclusiv frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor
Europene, în sensul Convenţiei privind protejarea intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene din 26 iulie 1995;
9) spălarea produselor infracţiunii;
10) falsificarea, inclusiv falsificarea monedei euro;
11) criminalitatea informatică;
12) infracţiunile împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii animale pe cale de
dispariţie şi traficul ilicit de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
13) facilitarea intrării şi a şederii ilegale;
14) omuciderea voluntară, loviturile şi vătămările corporale grave;
140
15) traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
16) răpirea, sechestrarea şi luarea de ostatici;
17) rasismul şi xenofobia;
18) jafurile organizate sau armate;
19) traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţile şi operele de artă;
20) înşelăciunea;
21) racketul şi extorcarea de fonduri;
22) contrafacerea şi pirateria produselor;
23) falsificarea de documente administrative şi traficul de falsuri;
24) falsificarea mijloacelor de plată;
25) traficul ilicit de substanţe hormonale şi de alţi factori de creştere;
26) traficul ilicit de materiale nucleare şi radioactive;
27) traficul de vehicule furate;
28) violul;
29) incendierea cu intenţie;
30) crimele de competenţa Curţii Penale Internaţionale;
31) sechestrarea ilegală de aeronave şi nave;
32) sabotajul.
Dubla incriminare a fost, până nu demult, o regulă în materia extrădării ce nu cunoştea
excepţii. Această condiţie, potrivit căreia pentru a se acorda extrădarea este necesar ca fapta
săvârşită de persoana extrădabilă să fie prevăzută ca infracţiune nu numai de legea statului
solicitant, ci şi de legea statului solicitat, îşi are originea într-un principiu de bază al dreptului
penal – nullum crimen sine lege.
Principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce, care stau la baza deciziei-cadru privind
mandatul european de arestare, precum şi necesitatea de a înlătura unul dintre obstacolele majore
în calea cooperării internaţionale în materie penală care este, alături de neextrădarea propriilor
cetăţeni, regula dublei incriminări, în contextul în care nici măcar la nivelul UE nu există o
reglementare unică în materia dreptului penal, au făcut pe cei care au elaborat această decizie-
cadru să aibă în vedere înlăturarea acestei condiţii, după cum am arătat mai sus.
Or, numeroase Constituţii ale statelor membre, sau cel puţin codurile penale, conţin
dispoziţii în aplicarea principiului nullum crimen sine lege. Este şi cazul Constituţiei României –
art. 23 alin. (12), precum şi a Constituţiei Republicii Moldova – art. 21.
După cum am arătat, decizia-cadru privind mandatul european de arestare este adesea
acuzată de un deficit în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului.
141
Deşi s-a argumentat că nu există un risc de încălcare a drepturilor omului în procedurile
de cooperare judiciară între statele membre ale Uniunii Europene, întrucât toate statele membre
sunt parte la Convenţia europeană a drepturilor omului, un asemenea risc există, deoarece
accesul la CEDO este limitat în general în materia extrădării, iar Carta drepturilor şi libertăţilor
fundamentale a Uniunii Europene este încă un instrument fără forţă obligatorie.
Trei drepturi fundamentale ar putea fi, teoretic, afectate: dreptul la libertate (art. 5 din
CEDO), dreptul la un proces echitabil (art. 6 din CEDO şi art. 47 din Cartă), dreptul la viaţă
familială (art. 8 din CEDO).
În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 5 din CEDO, este de observat în prealabil că,
inerent, acesta face referire la litera f) doar de expulzare şi extrădare. Propunerea Comisiei
Europene privind decizia-cadru privind mandatul european de arestare menţiona clar că
procedura de predare în baza unui mandat european de arestare trebuie asimilată celei de
extrădare la care se referă art. 5 din CEDO. Şi o asemenea abordare este în opinia noastră foarte
corectă, devreme ce această procedură nu face decât să elimine formalităţile birocratice şi
administrative de extrădare şi să treacă direct al efectul fundamental al extrădării care este
predarea persoanei urmărite. Atât procedura de extrădare, cât şi cea de predare în baza unui
mandat european de arestare au aceleaşi efecte. Pe de altă parte, în textul adoptat al deciziei-
cadru nu se face această precizare terminologică şi cum decizia-cadru, spre deosebire de
convenţii, nu este însoţită de un raport explicativ, acest aspect trebuie să facă obiectul practicii
judiciare din statele membre şi, eventual, a CEDO.
Articolul 5 paragraful 1 lit. f) din CEDO cere ca detenţia unei persoane în vederea
extrădării să fie legală. Totuşi, competenţa Curţii este limitată la examinarea existenţei unei baze
legale pentru detenţie şi dacă decizia de arestare în vederea extrădării ar putea sau nu să fie
considerată ca arbitrară în lumina circumstanţelor cauzei (spre exemplu, cazul Bozano versus
Franţa, examinat de CtEDO la 18 decembrie 1986 [95]). Articolul 5 paragraful 1 lit. f) nu
impune ca arestarea în vederea extrădării să fie rezonabil necesară, cum ar fi, de exemplu, pentru
a preveni săvârşirea unei infracţiuni sau a preveni fuga: tot ceea ce se cere este ca arestarea să fie
dispusă în vederea extrădării sau expulzării (spre exemplu, cazul Conka versus Belgia, examinat
de CtEDO la 5 februarie 2002) [96].
În schimb, paragraful 2 articolul 5 al CEDO conţine garanţii elementare că orice persoană
arestată trebuie să cunoască motivul pentru care a fost privată de liberate. Pe cale de consecinţă,
unei asemenea persoane trebuie să i se prezinte atât motivele de drept, cât şi cele de fapt pentru
care a fost arestată, astfel încât să fie în măsură să atace în instanţă legalitatea arestării (spre
exemplu, cazul Fox, Campbell şi Hartley versus Marea Britanie, examinat de CtEDO la 20
august 1990 [97]).
142
În ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, consacrat prin articolul 6 din CEDO,
acesta presupune şi în cazul extrădării, ca şi în cazul predării în baza unui mandat european de
arestare, dreptul la apărător, inclusiv asistenţă judiciară gratuită şi dreptul la interpret.
Din perspectiva articolelor 5 şi 6 din CEDO, articolul 11 din decizia-cadru privind
mandatul european de arestare poate fi considerat satisfăcător: „(1) Atunci când o persoană
căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană,
în conformitate cu dreptul intern, despre existenţa şi conţinutul mandatului european de arestare,
precum şi despre posibilitatea care îi este oferită de a consimţi la predarea sa către autoritatea
judiciară emitentă. (2) O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat
european de arestare are dreptul de a fi asistată de un avocat şi de un interpret, în conformitate cu
dreptul intern al statului membru de executare”. Textul nu prevede însă nimic în ceea ce priveşte
posibilitatea unei căi de atac. De asemenea, articolul 14, care permite audierea persoanei
urmărite este conform cu art. 6 din CEDO.
Dat fiind faptul că decizia-cadru nu se aplică direct, este foarte important modul în care
ea este transpusă în legea internă. În acest sens, considerăm că modul în care decizia-cadru a fost
transpusă în dreptul român, inclusiv prin căile de atac reglementate de lege şi celelalte drepturi
acordate persoanei urmărite, asigură depline garanţii privind respectarea deplină a cerinţelor
CEDO şi a Constituţiei României, după cum vom arăta în continuare.
Decizia-cadru privind mandatul de arestare european şi procedurile de predare între
statele membre ale Uniunii Europene a fost transpusă integral în Titlul III al Legii 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificat şi
completat prin Legea nr. 224/2006.
Se impune precizarea prealabilă că, fiind vorba de o decizie-cadru, revine legiuitorului
naţional sa stabilească modalitatea de transpunere, forma şi mijloacele prin care trebuie atinse
obiectivele instrumentului comunitar. Astfel, desemnarea autorităţilor competente, a procedurii
de emitere şi executare a mandatului european de arestare şi a altor condiţii sunt de competenţa
fiecărui stat membru, cu obligaţia de a respecta finalitatea deciziei-cadru.
Legea română a desemnat ca autorităţi judiciare emitente toate instanţele judecătoreşti, ca
autorităţi judiciare de executare curţile de apel, iar ca autoritate centrală – Ministerul Justiţiei.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al mandatului european de arestare, în legea
română decizia-cadru nr. 584/JAI/2002 a fost transpusă prin dispoziţiile art. 81 şi 85.
Articolul 81 reglementează obiectul şi condiţiile emiterii unui mandat european de arestare de
către autorităţile române competente. Astfel, potrivit alineatului (1), instanţa care a emis
mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii sau instanţa de
143
executare emite, din oficiu sau la cererea procurorului, un mandat european de arestare, în
următoarele condiţii:
a) în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de
legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;
b) în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.
Regulile de difuzare şi de transmitere a mandatelor europene de arestare emise de
autorităţile judiciare române sunt stabilite de art. 82 – 83 din Legea nr. 302/2004. Transmiterea
poate fi efectuată prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă permiţând autorităţii judiciare de
executare să verifice autenticitatea.
Legea română instituie mai multe căi alternative de comunicare, încurajând în măsura
posibilului contactul direct între autorităţile judiciare române emitente şi cele de executare din
alte state membre, putând fi însă utilizată şi transmiterea prin Ministerul Justiţiei şi Organizaţia
Internaţională de Poliţie Criminală (Interpol). Întotdeauna însă mandatul european de arestare se
transmite în copie şi Ministerului Justiţiei, în conformitate cu dispoziţiile art. 83 alin. (6) din
Legea nr. 302/2004.
În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în vederea urmăririi penale sau
judecării persoanei solicitate instanţa română emitentă are posibilitatea ca, până la pronunţarea
unei hotărâri de către autoritatea de executare pe procedura de predare, să solicite autorităţii de
executare audierea persoanei solicitate, în condiţiile art. 19 din decizia - cadru sau transferarea
temporară a persoanei solicitate. Din punct de vedere practic, aceasta se impune în vederea
efectuării unor acte care au caracter urgent ori efectuarea unor acte care necesită prezenţa
persoanei solicitate ori pentru preîntâmpina amânarea repetată a cauzei.
Preluarea trebuie, cu excepţia cazului de forţă majoră sau dintr-un motiv legal de
amânare a acesteia, să se facă în termen de 10 zile de la data hotărârii definitive a autorităţii
judiciare străine care o autorizează, depăşirea acestui termen putând conduce la punerea în
libertate a persoanei solicitate. În caz de forţă majoră sau din motive independente, autoritatea
română competentă pentru preluare are obligaţia de a informa neîntârziat autoritatea străină
asupra cazului care face imposibilă preluarea, urmând ca preluarea să fie efectuată cel mai târziu
până la expirarea unui alt termen de 10 zile.
Procedura de executare a unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare
române este reglementată de Capitolul III al Titlului III din lege. În ceea ce priveşte transpunerea
art. 2 alin. (2) şi (4), realizată prin art. 85, se impun câteva consideraţii particulare.
Desigur, cele 32 de infracţiuni prevăzute de art. 2 alin. (2) din decizia-cadru, care conduc
la predarea în baza unui mandat european de arestare fără verificarea prealabilă a dublei
incriminări a faptei au fost preluate ca atare în art. 85, cu o eroare de traducere în ceea ce priveşte
144
infracţiunea de „racketing and extorsion”, care a fost tradusă ca deturnare de fonduri. Dincolo de
această eroare de traducere, este imperativ ca în cazul în care mandatul european de arestare este
emis pentru una din cele 32 de infracţiuni să nu se mai verifice incriminarea în legea penală
română şi să se acorde predarea.
Cât priveşte transpunerea, art. 2 alin. (4) din decizia-cadru stabileşte că statele membre
ale Uniunii Europene pot subordona predarea condiţiei dublei incriminări. În acest context,
legiuitorul român a lăsat la aprecierea instanţei, de la caz la caz, să refuze executarea unui
mandat european de arestare motivat de absenţa dublei încriminări, deşi decizia-cadru ar fi
permis impunerea acestei condiţii chiar de către legiuitor. Astfel, art. 85 alin. (2) din lege
prevede că „...predarea poate fi subordonată condiţiei ca faptele care motivează emiterea
mandatului european să constituie infracţiune potrivit legii române, independent de elementele
constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia.”
Motivele obligatorii de nexecutare a unui mandat european de arestare, prevăzute la art. 3
din decizia-cadru, au fost transpuse şi în legea română (art. 88 alin. (1):
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată
definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu
condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel
moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost
graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care
împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de
amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa
de a urmări acea infracţiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal,
datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în
conformitate cu legea română.
În ceea ce priveşte motivele facultative de neexecutare, în legea română au fost transpuse,
prin dispoziţiile art. 88 alin. (2), următoarele:
a) în situaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din prezenta lege;
b) în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar,
executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia
română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de
reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia
statului membru emitent;
145
c) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei
proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european
de arestare;
d) când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a pronunţat în alt
stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă pentru aceleaşi fapte;
e) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse,
dacă persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română competentă dispune
executarea pedepsei în România, potrivit legii române;
f) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru
aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu
condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel
moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost
amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;
g) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române,
sunt comise pe teritoriul României;
h) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului
statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au
comis în afara teritoriului român;
i) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se
întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au
prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;
j) când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu urmărească, fie să
înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru infracţiunea pe care se bazează
mandatul de arestare european.
Este de observat că, în litera şi spiritul deciziei-cadru, potrivit legi române, simpla
deţinere a cetăţeniei române de către persoana solicitată nu constituie un motiv de refuz al
predării. Cu toate acestea, atunci când mandatul european de arestare a fost emis în scopul
urmăririi penale, instanţa poate subordona predarea condiţiei ca persoana solicitată să fie trimisă
în România pentru a executa pedeapsa pronunţată eventual împotriva sa, iar atunci când
mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării pedepsei poate fi refuzată
predarea numai dacă pedeapsa pronunţată este compatibilă cu legislaţia română şi autorităţile
române competente se angajează să dispună executarea în România a acestei pedepse.
Articolele de la 89 la 93 din lege reglementează procedura în faţa curţii de apel. În termen
de 24 de ore de la reţinere persoana solicitată este adusă în faţa instanţei, urmând ca instanţa să
procedeze conform art. 89, dispunând prin încheiere motivată arestarea persoanei solicitate.
146
Încheierea prin care instanţa a dispus arestarea persoanei solicitate poate fi atacată cu
recurs potrivit art. 941 în termen de 24 de ore de la pronunţare sau oral în chiar şedinţa în care s-
a pronunţat încheierea, dosarul urmând să se transmită instanţei de recurs imediat după motivare
sau la expirarea termenului pentru motivare. Dacă recursul a fost declarat oral, motivele de
recurs se formulează în scris, printr-un memoriu separat, care trebuie depus în termen de 24 de
ore de la declarare. Dacă recursul a fost declarat în scris motivarea se face prin însăşi cererea de
recurs.
Recursul se judecă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de cel mult 3 zile
de la transmiterea dosarului. Instanţa poate să autorizeze statul membru de emitere să asiste prin
intermediul unei persoane la procedura de judecată. Atunci când statul membru de emitere este
autorizat să asiste, el nu devine parte în proces. În ceea ce priveşte procedura de predare, aceasta
diferă în funcţie de existenţa sau nu a consimţământului la predare al persoanei urmărite.
Dacă persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, instanţa o informează asupra
consecinţelor juridice ale consimţământului ei şi asupra caracterului său irevocabil, după acest
moment. Totodată, instanţa întreabă persoana solicitată dacă intenţionează să renunţe la regula
specialităţii şi o informează asupra consecinţelor juridice ale unei asemenea renunţări şi asupra
caracterului său irevocabil.
Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile legale de executare ale mandatului
european de arestare sunt îndeplinite, ea pronunţă o sentinţă definitivă prin care ia act de
consimţământul persoanei solicitate Instanţa hotărăşte în termen de 10 zile de la de la
prezentarea în faţa ei a persoanei solicitate, potrivit art. 95 alin. (2).
În cazul în care persoana căutată declară că nu consimte la predarea sa, instanţa decide
atunci, cu excepţia solicitării de informaţii suplimentare, în termen de 5 zile începând de la data
la care a avut loc audierea persoanei solicitate (art. 94 alin. (1)). Dacă pentru pronunţarea unei
hotărâri instanţa apreciază că sunt necesare o serie de informaţii suplimentare, instanţa,
procedând potrivit art. 881 alin. (3), art. 90 alin. (7) şi art. 94 alin. (2), va solicita autorităţii
judiciare emitente transmiterea în termenul fixat a informaţiilor solicitate, caz în care va trebui să
se aibă în vedere termenul maxim de 60 de zile.
De asemenea, în cazul în care persoana solicitată a formulat opoziţie la predare şi a
propus probe în vederea susţinerii opoziţiei sale, în caz de încuviinţare a probelor, curtea de apel
fie va dispune administrarea imediată a probelor încuviinţate, dacă aceasta este posibil, fie va
fixa în acest scop un alt termen de judecată. În cele două cazuri, o asemenea informaţie
suplimentară va putea fi solicitată în caz de greşeală clară în redactarea mandatului european de
arestare sau atunci când s-ar pune probleme de concurs între mai multe mandate, sau între un
mandat european de arestare şi o cerere de extrădare.
147
În cursul procedurii, persoana solicitată poate fi pusă în libertate, în acest caz instanţa
fiind obligată să ia măsurile necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate, inclusiv măsurile
preventive prevăzute de lege, persoana în cauză putând fi obligată să se supună la una sau mai
multe obligaţii. Curtea de apel decide prin hotărâre motivată. Hotărârea instanţei române
presupune fie o decizie de executare, fie o executare condiţionată, fie o decizie de neexecutare a
mandatului european de arestare. Hotărârea curţii de apel va fi notificată persoanei solicitate.
Atunci când hotărârea este definitivă, această hotărâre va fi notificată prin orice mijloc şi fără
întârziere autorităţii emitente. Hotărârea definitivă se comunică autorităţii judiciare emitente a
mandatului european de arestare, organelor de poliţie competente - Ministerul Administraţiei şi
Internelor, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, precum şi Ministerului Justiţiei.
Atunci când persoana solicitată a consimţit la predarea sa, hotărârea pronunţată de curtea de apel
nu poate fi supusă nici unei căi de atac. Legiuitorul a considerat că, într-adevăr, garanţiile
procedurale care reglementează obţinerea consimţământului persoanei solicitate în faţa curţii de
apel şi caracterul irevocabil al consimţământului dat, nu justifică instaurarea unei căi de atac
împotriva hotărârii de predare.
În schimb, atunci când persoana solicitată nu a consimţit la predarea sa, hotărârea poate
face obiectul unui recurs. Respectarea articolului 17, paragrafele 3 şi 4, al deciziei-cadru obligă
totuşi ca exercitarea acestei căi de atac să se încadreze în termene scurte. Termenul de recurs
stabilit de lege este de 5 zile de la pronunţare, dacă persoana solicitată a fost prezentă sau de la
comunicare, dacă persoana a lipsit la data pronunţării. Dacă recursul a fost declarat oral,
motivele de recurs se formulează în scris, printr-un memoriu separat, care trebuie depus în
termen de 5 zile de la declarare; dacă recursul a fost declarat în scris motivarea se face prin însăşi
cererea de recurs, neexistând în acest caz un termen separat prevăzut de lege pentru formularea
motivelor de recurs. Dosarul se înaintează Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie imediat ce recursul a
fost motivat sau la expirarea termenului de motivare. Recursul se judecă de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, în termen de cel mult 3 zile de la transmiterea dosarului.
Condiţiile de predare sunt stabilite în articolele 96 şi 97 din lege. După hotărârea definitivă a
curţii de apel care acordă predarea persoanei solicitate, organele de poliţie - Ministerul
Administraţiei şi Internelor, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, ia măsurile
necesare pentru a organiza predarea persoanei în cauză. Predarea trebuie să se realizeze în
termen de 10 zile de la data hotărârii definitive a curţii de apel, cu excepţia unui motiv legal de
amânare a predării. În lipsa demersurilor autorităţilor străine pentru a organiza predarea,
persoana solicitată va trebui să fie pusă în libertate. În caz de forţă majoră o nouă dată poate fi
convenită cu autoritatea judiciară străină, caz în care persoana arestată este predată cel mai târziu
148
în următoarele zece zile de la această nouă dată, în caz contrar este pusă în libertate, cu condiţia
să nu fie deţinută într-o altă cauză.
Predarea va putea fi amânată din motive umanitare serioase sau dacă persoana solicitată
este urmărită penal în România sau trebuie să ispăşească o pedeapsă aplicată pentru o altă faptă
decât cea prevăzută de mandatul european de arestare. În acest ultim caz curtea de apel poate
acorda totuşi autorităţii judiciare a statului membru emitent predarea temporară a persoanei
căutate.
Articolul 99 prevede procedura aplicabilă atunci când mai multe state membre au emis un
mandat european de arestare împotriva aceleaşi persoane, inclusiv pentru fapte diferite, precum
şi procedura aplicabilă în caz de concurs între un mandat european de arestare şi o cerere de
extrădare.
În primul caz, alegerea mandatului european de executat este făcută de către Curtea de
apel, la nevoie după consultarea Eurojust, ţinând cont de toate circumstanţele speţei şi în special
de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de
împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea
executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă.
În al doilea caz, curtea de apel poate decide amânarea pronunţării unei hotărâri de
predare, până la primirea actelor justificative în susţinerea cererii de extrădare. Ea decide asupra
priorităţii mandatului european de arestare sau a cererii de extrădare ţinând cont de toate
circumstanţele, în special cele care figurează în convenţia sau în acordul aplicabil.
3.4. Concluzii la capitolul 3
Lumea este împărţită în sisteme de drept relativ „închise”, care reprezintă un cumul de
acţiuni şi legături interdependente reale, unde alături de relaţiile stabilite în interiorul sistemului,
mai au loc şi cooperări la nivel intersistemic. Astfel, în particularitatea sa fiecare stat nu poate să
suprime legislaţiile altor state, nici chiar să le nege pe cele ale statelor, legislaţia căror este
absolut contradictorie, însă dezvoltarea continuă a relaţiilor interstatale pe multiple planuri
condiţionează crearea unui câmp de cooperare juridică, care vin să înlăture pe căi amiabile toate
discrepanţele legislative apărute, instrumentul de bază fiind norma.
În ceea ce priveşte statele europene în care funcţionează normele juridice ale sistemului
de drept continental, acestea au, într-o măsură mai mare sau mai mică, constituţii cu reglementări
asemănătoare, a căror sursă de inspiraţie este comună – legislaţia romanilor antici. O bună parte
din instituţiile în materie penală, inclusiv extrădarea, sunt reglementate în aceste state de tratate.
Totodată, marea majoritate a statelor, legislaţia căror aparţine sistemului de drept continental, au
149
prevăzut expres în Codul penal instituţia extrădării, amplasată, de regulă, în partea generală,
după normele ce se referă la acţiunea legii penale în spaţiu.
Referitor la procedură şi competenţă, în statele cu sisteme de drept continental,
majoritatea aspectelor ce ţin de extrădarea persoanelor sunt sesizate şi realizate de organele
judiciare. În acelaşi timp, multe state recunosc posibilitatea creării unor instanţe extraordinare
(ad hoc), care vor fi competente de a soluţiona problemele referitoare la extrădarea infractorilor,
indiferent dacă extrădarea este pasivă sau activă.
Sistemul de drept romano-german se întemeiază pe o serie de reguli clar elucidate în
situaţia ce condiţionează extrădarea: a) dubla incriminare; b) regula specialităţii; c) neextrădarea
propriilor cetăţeni. Aceste reguli au fost instituţionalizate eficient şi sunt indispensabile pentru
dreptul european, fiind în corespundere totală cu principiile universale ale dreptului penal.
Menţionăm în acest sens că pentru majoritatea statelor europene, dreptul intern constituie o bază
legislativă fundamentată suficient pentru a putea fi admisă extrădarea, indiferent de faptul dacă
au aderat sau nu la tratatele internaţionale.
În ceea ce priveşte sistemul de drept comun (common-law), numit şi anglo-saxon, cadrul
normativ al acestuia în materie extradiţională nu recunoaşte principiile universale unanim
recunoscute de statele din sistemul de drept romano-german. Din statele cu sistem de drept
common-law fac parte SUA, Canada, Australia, Marea Britanie şi Insulele Britanice, precum şi
Africa de Sud.
Sistemul judiciar al acestor state infirmă existenţa unor norme de drept penal
internaţional, cu el şi principiul de neextrădare a conaţionalilor. Toate acordurile de asistenţă
juridică în materie, semnate cu alte state, nu exclude posibilitatea extrădării, lăsând loc pentru
tratative între state, după circumstanţele fiecărui caz particular de remitere a cetăţeanului pentru
a fi pornită urmărirea penală împotriva lui, spre judecare sau executarea pedepsei. Astfel de
acorduri, statele de drept comun încheie şi cu statele ce aparţin altor sisteme de drept, indiferent
de maximul pedepsei, dar cu condiţia că gradul de democratism al părţii solicitante să
corespundă nivelului cerut de partea solicitată.
Considerăm corecte prevederile din sistemul de drept anglo-saxon care vizează situaţia
când nu se va admite extrădarea în legătură cu expirarea termenului de prescripţie pentru
infracţiunea comisă în statul solicitant, dar nu şi în cel solicitat, deoarece în practică astfel de
situaţii se întâlnesc destul de des.
Referitor la subsistemul de drept anglo-american, acestuia î-i este specific
nerecunoaşterea multor principii de extrădare cu caracter obligatoriu adoptate de alte state. Când
există o cerere de extrădare între două state ce aparţin la două sisteme diferite, cel mai eficient
150
este acordul bilateral, deoarece acesta va aborda cele mai specifice situaţii întâlnite fără a lăsa loc
lacunelor legislative.
Astăzi, sistemul de drept musulman guvernează o populaţie de peste 300 milioane de
oameni, normele acestuia fiind aplicate în toate statele arabe: Arabia Saudită, Afganistan,
Bangladesh, Iran, Pakistan, Turcia, Republica Yemen, Sudan etc. Specific sistemului respectiv
de drept este faptul că acesta nu acceptă extrădarea persoanelor aflate pe teritoriul statelor lor
unui stat cu religie nemusulmană, indiferent dacă persoana solicitată pentru extrădare are sau nu
are cetăţenia statului respectiv. În asemenea cazuri, pentru ca infractorul să nu rămână
nepedepsit, acesta îl va remite statului al cărui cetăţean este pentru atragere la răspundere.
O importanţă esenţială în modernizarea sistemului de drept musulman o are cadrul
legislativ al Turciei, ale cărui tendinţe de evoluţie sunt vădit modificate într-o orientare de tip
european, cu aspecte ale sistemului de drept continental. Turcia este un stat cu religie
musulmană, dar cu tendinţe de dezvoltare europene, care s-a impus de-a lungul istoriei ca un stat
puternic şi cu influenţă asupra comunităţilor musulmane.
Instituţiei extrădării i se consacră o tratare specială în noul Cod penal al Turciei. Iniţial,
legea penală (art. 9) făcea referiri la răspândirea largă în practica constituţională a principiului de
neextrădare a cetăţenilor turci. Potrivit prevederilor art. 38 alin. (9) din Constituţia Turciei
cetăţeanul turc nu poate fi extrădat unui stat străin după principiul realităţii acţiunii legii. În acest
context, cetăţeanul turc care a comis o infracţiune pe teritoriul altui stat şi s-a refugiat pe
teritoriul Turciei nu poate fi transmis spre a fi judecat de acel stat, indiferent de natura şi
gravitatea faptei comise. Astfel de situaţii sunt reflectate în majoritatea acordurilor cu privire la
extrădare, încheiate de Turcia cu alte state.
Totodată, în plan internaţional este constatat faptul că majoritatea sesizărilor organizaţilor
internaţionale, inclusiv CEDO, cu reclamaţii privind încălcarea drepturilor la viaţă, atragerea la
răspundere penală cu sancţiunea capitală, parvin din partea cetăţenilor cu legislaţie musulmană:
sirieni, sunniţi, turci, ceceni etc. Explicaţia acestui fenomen constă în însăşi sistemul legislativ şi
reglementarea lacunară, care adesea vine în contradicţie cu cele mai importante principii de drept
penal. În cele din urmă, cererile de refugiu pe teritoriile altor state sunt justificate prin asprimea
legii penale şi procesual penale, precum şi prin sancţiunile extrem de dure prevăzute pentru
faptele comise în statele musulmane.
Având în vedere că cooperarea judiciară în materie penală între statele membre ale
Uniunii Europene rămâne una inter-guvernamentală, vreme îndelungată statele membre ale
Uniunii Europene au cooperat în materia extrădării în baza tratatelor de extrădare bilaterale sau a
convenţiilor multilaterale aplicabile, dintre care cea mai importantă este Convenţia europeană de
extrădare, adoptată la Paris la 13 decembrie 1957.
151
Convenţia de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la Dublin la
27 septembrie 1996, avansează şi mai mult în simplificarea procedurilor de extrădare între statele
membre. Această convenţie are scopul de a completa şi a facilita aplicarea între statele membre
ale Uniunii Europene a dispoziţiilor Convenţiei europene de extrădare din 13 decembrie 1957, a
Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977 şi a Convenţiei din
1990 de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1995 şi a Capitolului I din Tratatul
Benelux din 1962, modificat prin Protocolul din 11 mai 1974.
O modificare importantă faţă de condiţiile de extrădare stabilite prin Convenţ ia
europeană din 1957 este cea legată de prescripţie. Astfel, potrivit art. 8 din Convenţia UE din
1996, extrădarea nu poate fi refuzată pe motiv că potrivit legii statului solicitat a intervenit
prescripţia, îndeplinirea prescripţiei fiind verificată doar potrivit legii statului solicitant. Totuşi,
extrădarea poate fi refuzată pe motivul prescripţiei faptei potrivit legii statului solicitat dacă acest
stat era competent să judece fapta respectivă. Dispoziţii similare conţine articolul 9, care se
referă la amnistie.
În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, acesta reprezintă o veritabilă revoluţie
în domeniul procedurii de extrădare şi predare a persoanelor care se sustrag de la urmărire
penală, judecată sau executarea unei pedepse. Dacă simplificarea procedurilor de extrădare era
un obiectiv, cel puţin declarat, al tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, în ceea ce
priveşte modalitatea în care această simplificare ar trebui să se realizeze poziţiile statelor
membre au fost diferite.
Astfel, începând cu 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene se mai
aplică, pe lângă dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale
privind extrădarea, dispoziţiile privind mandatul european de arestare. În prezent, toate cele 27
de state membre au transpus decizia-cadru şi aplică procedurile de predare în baza unui mandat
european de arestare.
Ca o consecinţă directă a faptului că extrădarea este considerată un act de suveranitate al
statului, numeroase sisteme constituţionale, inclusiv din statele membre ale Uniunii Europene,
păstrează regula neextrădării propriilor cetăţeni, deşi aceasta constituie unul din obstacolele în
calea unei cooperări eficiente între state în materie penală. Interdicţia extrădării propriilor
cetăţeni nu este reglementată în statele de drept anglo-saxon, însă constituie o tradiţie
constituţională în ţările de drept continental.
Cu regret, constatăm că deşi articolul 19 din Constituţia României a fost revizuit şi pentru
facilitarea aplicării mandatului european de arestare în cazul în care autorităţilor judiciare
române de executare li se solicită predarea unor cetăţeni români, totuşi predarea urmăritului către
un alt stat suveran, forma în care este redactat alineatul al doilea al acestui articol, nou introdus
152
prin legea de revizuire, nu răspunde adecvat acestui obiectiv, permiţând extrădarea cetăţenilor
români dacă sunt întrunite trei condiţii cumulative: existenţa unei convenţii care să permită
extrădarea propriilor cetăţeni, îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi existenţa reciprocităţii
în ceea ce priveşte extrădarea propriilor cetăţeni (adică şi legea statului solicitant să permită
extrădarea propriilor cetăţeni).
153
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
Cercetarea problemelor teoretice şi practice ale extrădării, ţinând cont de cele mai noi
tendinţele de dezvoltare ale ei, a condiţionat necesitatea evidenţierii următoarelor concluzii
generale:
1. Extrădarea, în ansamblu, reprezintă o procedură juridică destul de complexă. Aceasta
se explică prin faptul că la aplicarea sa, în mod obligatoriu, se ţine cont de prevederile normelor
ce fac parte din diferite ramuri de drept, chiar şi în acele cazuri, când normele de extrădare se
conţin în acte normative consolidate, cum ar fi, spre exemplu, Convenţia europeană de extrădare
din 1957 sau legile naţionale cu privire la extrădare. Astfel, realizarea practică a extrădării nu
este posibilă fără luarea în calcul a normelor dreptului constituţional, dreptului penal, dreptului
procesual-penal, precum şi a normelor altor ramuri de drept ce vizează extrădarea penală.
2. Extrădarea este o instituţie de o importanţă deosebită în aplicarea principiilor
teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale, iar scopul final este acela de
prevenire şi combatere a criminalităţii transfrontaliere, prin depistarea şi tragerea la răspundere a
infractorilor.
3. Definind extrădarea, putem menţiona că aceasta este actul bilateral de suveranitate
statală şi cooperare juridico-penală, prin care un infractor străin, susceptibil de răspundere penală
pentru săvârşirea oricărei fapte în condiţiile dublei incriminări şi pedepsită ca pregătire, tentativă
sau infracţiune consumată, sau fiind cetăţean al statului solicitant, poate fi predat de către statul
solicitat autorităţilor statului care urmează să-l judece ori unde va executa pedeapsa în baza unei
cereri de extrădare, coroborată de un acord de asistenţă juridică.
4. În ceea ce priveşte extrădarea pentru măsuri de siguranţă putem menţiona faptul că ele,
alături de alte încălcări ale legii penale, constituie o obligaţie de a extrăda. Acest fapt rezultă din
prevederile art. l al Convenţiei europene de extrădare, în care se menţionează că părţile
contractante se angajează să-şi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune
sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile
judiciare ale părţii solicitante.
5. Evaluând specificul măsurilor de siguranţă reglementate de Codul penal al Republicii
Moldova, constatăm că, prin gravitatea lor, nu toate se încadrează în condiţiile de fond ale
extrădării. Astfel, aşa măsură de siguranţă cum este confiscarea specială, nu corespunde unei aşa
condiţii de extrădare ca gravitatea faptei, adică ea nu privează persoana de libertate pe o perioadă
de cel puţin un an, ca în cazul acelor sancţiuni necesare pentru extrădare. De asemenea, nu se va
admite extrădarea pentru aşa măsură de siguranţă ca constrângerea cu caracter medical, precum
şi pentru măsurile cu caracter educativ aplicate în privinţa minorilor. Însă, anularea măsurilor de
154
constrângere cu caracter educativ pentru nerespectarea sistematică a lor poate constitui temei
pentru extrădare.
6. Instituţia extrădării, fiind un mijloc important de luptă cu criminalitatea, are o istorie
multiseculară, a cărei început poate fi urmărit din cele mai vechi timpuri, când practica de
predare a infractorilor purta iniţial un caracter local. În concepţia sa modernă, extrădarea a
început a se dezvolta mai intens abia la începutul secolului al XVII-lea. Studierea evoluţiei
istorico-juridice a extrădării şi precizarea tendinţelor de dezvoltare a acesteia la etapa actuală au
permis de a evidenţia o legitate importantă: fiind iniţial o instituţie de luptă cu criminalitatea şi
având la bază un aspect politic, instituţia extrădării pierde treptat caracterul său politic şi devine
o instituţie de luptă cu infracţiunile de drept comun. Totodată, umanizarea instituţiei extrădării
devine treptat o tendinţă de bază a dezvoltării sale.
7. Extrădarea se aplică tuturor persoanelor care au săvârşit o infracţiune ori au fost
condamnate definitiv pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul unui stat ori contra intereselor
acestuia sau cetăţenilor săi şi s-a refugiat pe teritoriul altui stat, care nu este statul lor naţional şi
nu are o competenţă principală de a le judeca.
8. Particularităţile asistenţei juridice internaţionale în domeniul juridic decurg din însuşi
specificul dreptului penal şi al raporturilor juridice pe care le reglementează. Formele de
asistenţă juridică internaţională au apărut din necesitatea de a combate fenomenul infracţional,
prin aducerea indivizilor care au părăsit teritoriul statului unde au comis infracţiuni, în scopul
asigurării aplicării eficiente a legii penale. Pentru a fi posibil realizarea acestui deziderat este
necesar să existe o cooperare internaţională între state, bazată pe convenţii sau acorduri de
asistenţă juridică în materie penală, în cadrul cărora instituţia extrădării urmează să ocupe un loc
prioritar.
9. Comunitatea statelor care îşi acordă susţinere juridică, indiferent de sistemul de drept
la care aparţine, face posibilă apropierea lor din punct de vedere al problemelor sociale şi
internaţionale apărute, oferindu-le arenă pentru conlucrare şi schimb de dispoziţii normative bine
formulate. Odată cu internaţionalizarea societăţii, fiecare sistem legislativ luat în particular
devine tot mai complex şi capătă noi trăsături distincte. În context mondial, legătura dintre
instituţia extrădării cu diversele aspecte ale cooperării dintre sistemele legislative proprii, devine
tot mai frecvent discutată de jure şi aplicată de facto.
10. Uneori apar coliziuni între normele ce reglementează extrădarea şi normele
Convenţiei europene cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Aceste
coliziuni nu au un caracter expres, deoarece însăşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
conţine dispoziţii referitoare la extrădare, precum cele din art. 5, care prevăd că orice persoană
are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia căilor
155
legale, dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica
să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.
Având în vedere cele consemnate în cuprinsul lucrării şi reieşind din concluziile enunţate,
se impun următoarele recomandări ştiinţifice:
1. În scopul uniformizării practicii de aplicare a normelor cu privire la extrădare
propunem de a fixa noţiunea de extrădare în legislaţia internă a Republicii Moldova şi a
României. Reflectarea noţiunii de extrădare în legislaţia internă va constitui un punct de reper
important pentru perceperea mai corectă a acestei instituţii şi pentru încheierea ulterioară a
tratatelor internaţionale în acest domeniu.
2. Este necesară o abordare mai flexibilă a problemei ce vizează principiul „dublei
incriminări”, în corespundere cu care extrădarea se realizează doar în cazul în care fapta este
considerată penală de legislaţia ambelor state. În asemenea situaţii, caracterul infracţional trebuie
să fie determinat în funcţie de natura juridică a faptei şi nu de denumirea propriu-zisă a acesteia.
Prin urmare, principiul „dublei incriminări” poate fi ignorat atunci când o anumită faptă, în
virtutea unor particularităţi juridice, geografice sau de altă natură, nu este incriminată în
legislaţia unei ţări.
3. Urmează de operat modificările necesare în legislaţia internă cu scopul de a face
posibilă extrădarea în baza principiului reciprocităţii cu statele pentru care existenţa unui tratat
privind extrădarea nu este obligatoriu pentru extrădare. Aceste prevederi ar permite de a apropia
poziţiile statelor în privinţa problemei în cauză şi ar extinde semnificativ practica de extrădare.
4. Considerăm că modificări importante ar trebui operate la reglementarea excluderii
„infracţiunilor politice” din sfera extrădării. În opinia noastră, îngustarea domeniului său de
aplicare, în special din contul faptelor care prezintă acte de terorism sau infracţiuni legate de ele,
corespund necesităţilor luptei cu acest tip de infracţiuni periculoase. Este inadmisibil ca
persoanele vinovate de decesul oamenilor, săvârşirea acţiunilor care pun în pericol securitatea
aviaţiei civile, transportului maritim, finanţarea teroriştilor, să apeleze la diferite instituţii
umanitare cum ar fi, spre exemplu, dreptul de azil. Crearea pe teritoriul diferitor state a unor
zone de securitate pentru persoanele implicate în acte de terorism, poate genera extinderea
terorismului şi diminuarea eficienţei cooperării internaţionale în lupta contra acestui fenomen.
5. Având în vedere dificultatea determinării exacte a unei „infracţiuni politice”,
considerăm oportun de a menţiona în tratate printre temeiurile refuzului de extrădare
următoarele: a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei acestuia; b)
crimele împotriva umanităţii, prevăzute de Convenţia pentru prevenirea si reprimarea crimei de
genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; c) infracţiunile
156
prevăzute la art. 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi
bolnavilor din forţele armate în campanie, la art. 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru
îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la art. 129 din
Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la art. 147
din Convenţia de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război;
d) orice violare similară a legilor războiului care nu este prevăzută de dispoziţiile din convenţiile
de la Geneva enumerate la lit. c); e) infracţiunile prevăzute la art. 1 din Convenţia europeană
pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1977, şi în alte instrumente
internaţionale pertinente; f) acţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse
sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984 de Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite; g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de
tratatele, convenţiile sau acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte; h)
acordarea persoanei a dreptului de azil.
6. În prevederile actelor normative ale Republicii Moldova sintagma „azil politic” este
utilizată doar de Codul penal, pe când Constituţia, Codul de procedură penală şi Legea cu privire
la asistenţa juridică internaţională în materie penală operează cu sintagma „drept de azil”.
Dreptul de azil cuprinde, de fapt, găzduirea şi protecţia din partea unui anumit stat a străinilor şi
apatrizilor, fiind o noţiune mai largă decât azilul politic. Din aceste considerente, propunem
uniformizarea legislaţiei prin substituirea sintagmei „azil politic” din prevederile art. 13 alin. (1)
CP RM cu sintagma „drept de azil”.
7. Legea penală a României nu reflectă în mod direct principiul cetăţeniei, menţionându-
se doar în art. 9 că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii. Aceeaşi esenţă o are
şi art. 14 al noului Cod penal român, care nu este încă în vigoare. De fapt, aceste reglementări
intră în contradicţie cu Legea fundamentală a statului – Constituţia, care stipulează expres în art.
19 că cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România, iar cetăţenii străini sau
apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate. De asemenea, se încalcă şi prevederile art. 2 p. (1) al Legii nr. 74/2005 privind
modificarea Legii nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la
Paris la 13 decembrie 1957, în care este menţionat că cetăţeanul român nu poate fi extrădat. În
acest context, atât actualul Cod penal, cât şi noul Cod penal al României urmează să
reglementeze direct principiul cetăţeniei, prin interzicerea extrădării cetăţenilor săi statelor
străine pe teritoriul cărora a fost săvârşită infracţiunea, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege
sau în bază de convenţie internaţională.
157
8. Legea cetăţeniei române din 1 martie1991 prevede în art. 1 că cetăţenii României se
bucură de protecţia statului român. Însă, această lege nu indică asupra faptului că nu se admite
extrădarea sau expulzarea din ţară a cetăţenilor români, aşa cum este fixat în prevederile
respective ale Legii cetăţeniei Republicii Moldova, dar şi în Constituţia României. Prin urmare,
acest vid legislativ necesită a fi suplinit prin efectuarea modificărilor de rigoare în art. 1 din
Legea cetăţeniei române, prin includerea sintagmei „... şi nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară
...”.
9. Rezultând din Convenţia europeană de extrădare, considerăm necesar de a racorda
legislaţia Republicii Moldova (art. 70 alin. (2) CP şi art. 541 alin. (1) CPP) la prevederile
acesteia în ceea ce priveşte minimul pedepsei pentru care urmează a se acorda extrădarea în
cazul condamnării, care trebuie să fie de cel puţin 4 luni şi nu de 6 luni.
10. Prevederile art. 55 alin. (3) din Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în
materie penală nr. 371-XVI din 1 decembrie 2006, care stabilesc că încheierea prin care a fost
dispus sau prelungit arestul provizoriu poate fi atacată cu recurs doar împreună cu hotărîrea
judecătorească pronunţată asupra cererii de extrădare, urmează a fi excluse, fiindcă contravin art.
25 alin. (4) din Constituţie.
11. Codul penal român nu conţine definirea legislativă exactă a locului săvârşirii faptei
(infracţiunii), ceea ce poate condiţiona interpretări diferite în cazul aplicării legii penale în spaţiu,
inclusiv şi în situaţiile de extrădare a infractorilor. Prin urmare, definirea noţiunii de loc al
săvârşirii infracţiunii în art. 12 Cod penal al Republicii Moldova ar putea fi preluată şi
implementată în legea penală a României.
12. Considerăm că ar fi binevenită preluarea experienţei Marii Britanii de către Republica
Moldova şi România în ceea ce priveşte includerea în prevederile legislative (inclusiv în acorduri
şi tratate) a situaţiei de neadmitere a extrădării în legătură cu expirarea termenului de prescripţie
pentru infracţiunea comisă în statul solicitant, dar nu şi în cel solicitat, deoarece în practică astfel
de cazuri se întâlnesc destul de des.
Rezultatele obţinute în cadrul studiului permit de a evidenţia contribuţia acestora la
dezvoltarea instituţiei extrădării în dreptul penal, analiza doctrinară a normelor juridice privind
extrădarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, precum şi elaborarea unor propuneri şi
recomandări axate pe perfecţionarea cadrului normativ, ţinând cont de experienţa internaţională
şi naţională acumulată în acest domeniu. Impactul acestor rezultate ştiinţifice constă în
intensificarea aplicării corecte a instituţiei extrădării în vederea contracarării eficiente a
criminalităţii la nivel naţional şi internaţional. În baza acestor rezultate pot fi identificate
principalele direcţii de cercetare de perspectivă: 1) Uniformizarea legislaţiei ce vizează instituţia
158
extrădării în spaţiul Uniunii Europene; 2) Extrădarea şi expulzarea infractorilor ca forme de
prevenire şi combatere a criminalităţii transnaţionale.
159
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandrescu Traian. Procedura extrădării. Bucureşti: Curierul judiciar, 1915, 180 p.
2. Andrusec O. Sistemul internaţional de protecţie a refugiaţilor şi a persoanelor care se
află în situaţii similare acestora şi rolul ICNUR. Drepturile omului în Republica
Moldova. Chişinău, 1999, 120 p.
3. Antolisei Francesco. Manuale di diritto penale: parte generale, IX ed., riveduta e
aggiornata da Luigi Conti. Milano: Giuffrè Editore, 1982, 570 p.
4. Antonescu Mădălina-Virginia. Regimul juridic al străinilor în România. Străinul –
persoană fizică. Bucureşti: Editura All Beck, 2001, 656 p.
5. Antoniu George, Bulai Costică, Chivulescu Gheorghe. Dicţionar juridic penal. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, 288 p.
6. Apetrei M. Drept procesul penal. Partea specială. Vol. II. Bucureşti: Editura „Oscar-
prim”, 1999, 402 p.
7. Arseni A., Suholitco L. Cetăţenia – o nouă viziune şi reglementare europeană. Chişinău:
Editura „Litera”, 2002, 134 p.
8. Aukje A.H. van Hoek & Michiel J.J.P. Luchtman. Transnational cooperation in criminal
matters and the safeguarding of human rights. În: http://www.utrechtlawreview.org/
9. Barbu C. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, 298
p.
10. Barbu C. Manual de drept penal. Bucureşti: Editura All Beck, 1995, 628 p.
11. Basarab Matei. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura Lumina Lex,
1997, 480 p.
12. Basarab Matei et. al. Codul Penal Comentat. Partea generala. Vol. I. Bucureşti: Editura
Hamangiu, 2007, 744 p.
13. Bassiouni Cherif. International extradition and world public order. New-York, 1974,
629 p. Bedi S. Extradition in International Law and practice. Rotterdam, 1996, 299 p.
14. Бойцов А. Выдача прeступников. Санкт Петербург: Юридический центр пресс,
2004, 795 c.
15. Bolintinescu A., Popescu D. Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate.
Bucureşti: Editura Academiei, 1967, 247 p.
16. Borodac Alexandru, Gherman Marin, Maldea Nicuşor et. al. Manual de drept penal.
Partea generală. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2005, 516 p.
17. Boroi Alexandru. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura ALL BECK, 1997,
461 p.
160
18. Boroi Alexandru. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura ALL BECK, 1998,
488 p.
19. Boroi Alexandru, Rusu Ion. Cooperarea judiciară internaţională în materie de
drept penal. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008, 632 p.
20. Botting Gary. Extradition between Canada and the United States. New York:
Transnational Publishers Inc., 2005, 450 p.
21. Bouat Piere. Les problèmes de ré-extradition. Paris: PUF Editions, 2001, 124 p.
22. Bulai Constantin. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura ALL,
1997, 647 p.
23. Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. Drept penal român. Curs selectiv pentru licenţă.
Bucureşti: Editura „Expres Mihaela”, 1997, 460 p.
24. Cazul Cruz Varas şi alţii contra Suediei. În: Berger V. Jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Bucureşti: Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1997, p. 31-
32.
25. Cloşca Ionel. Dicţionarul de drept internaţional public. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982.
26. Codul penal al Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-
129/1012 din 13.09.2002, republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-
74/195 din 14.04.2009.
27. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Sub redacţia Alexei Barbăneagră.
Chişinău: Editura ARC, 2003, 836 p.
28. Codul penal al României din 1968. Republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din
16.04.1997, cu modificările şi completările ulterioare.
29. Codul penal şi legile conexe. Ediţia a 6-a, revizuită şi coordonată de Valerian Cioclei.
Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2012, 215 p.
30. Codul de Procedură Penală al României din 01.07.2010. Publicat în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 486 din 15.07.2010.
31. Conde Francisco Muñoz, Arán Mercedes García. Derecho penal. Parte general. 4ª ed.
Valencia, 2000, 645 p.
32. Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I. Constituţia
României – comentată şi adnotată. Bucureşti, 1992, 320 p.
33. Constituţia Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 1 din
29.07.1994.
34. Constituţia României. Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003.
161
35. Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, ratificată de
Republica Moldova la 02.05.1996, în vigoare pentru Republica Moldova din 31.12.1997,
http://www.mfa.gov.md/tratate-internationale-rm/tratate-multilaterale/
36. Convenţia cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală din 22 ianuarie 1993, încheiată între statele membre ale Comunităţii
Statelor Independente. Tratate internaţionale. Vol. XVI. Chişinău: Editura „Lavilat Info”,
1999, p. 262.
37. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova, nr. 1298-XIII din 24.07.1997, în vigoare pentru Republica Moldova
din 31.12.1997.
38. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante din 10.12.1984. În vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995.
Publicată în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, 1998, Vol. I, p. 129.
39. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale din
04.11.1950, ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298 – XIII
din 24.07.1997 (în vigoare pentru Republica Moldova din 12.09.1997). Publicată în ediţia
oficială „Tratate internaţionale”, 1998, Vol. I, p. 341.
40. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimelor de genocid, adoptată la 9 decembrie
1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Tratate internaţionale, 1998, Vol. I, p.
100.
41. Convenţia unică asupra stupefiantelor şi protocolul de modificare a acestei convenţii din
30.03.1961, în vigoare pentru Republica Moldova din 16.05.1995. Tratate internaţionale,
Vol. VIII, 1999, p. 127.
42. Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor din 16.12.1970. În vigoare
pentru Republica Moldova din 16.05.1995. Tratate internaţionale. Vol. X. Chişinău:
Editura „Lavilat- Info”, 1999, p. 261.
43. Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile
din 23.09.1971. Tratate internaţionale. Vol. X. Chişinău: Editura „Lavilat- Info”, 1999,
p. 249.
44. Convenţia cu privire la prevenirea şi pedeapsa penală pentru crimele săvârşite contra
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională din 14.12.1973. Tratate
internaţionale. Vol. XIV. Chişinău: Editura „Lavilat- Info”, 1999, p. 141.
45. Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante din 10.12.1984. În vigoare pentru Republica Moldova din 28.12.1995.
Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău: Editura „Express”, 1998, p. 129.
162
46. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 09.12.1948. În vigoare
pentru Republica Moldova din 10.09.1991. Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău:
Editura „Express”, 1998, p. 100.
47. Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare din 28.10.1979. În vigoare
pentru Republica Moldova din 06.06.1998. Tratate internaţionale. Vol. XV. Chişinău:
Editura „Lavilat-Info”, 1999, p. 21.
48. Convenţia referitoare la infracţiuni şi la anumite acte săvârşite la bordul aeronavelor
din 14.09.1963. În vigoare pentru Republica Moldova din 06.03.1996. Tratate
internaţionale. Vol. X. Chişinău: Editura „Lavilat-Info”, 1999, p. 203.
49. Convenţia tip de extrădare adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în anul 1990. În
vigoare pentru Republica Moldova din 28.07.1990. Tratate internaţionale. Vol. I.
Chişinău: Editura „Lavilat-Info”, 1998.
50. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi
protocoalele adiţionale la această convenţie. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova nr. 1298-XIII din 24.07.1997. Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 54-55/502 din 21.08.1997.
51. Convenţia privind statutul refugiaţilor, încheiată la Geneva la 28 iulie 1951. În vigoare
pentru Republica Moldova din 11.12.2001. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.
150-151/1199 din 11.12.2001.
52. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la
Strasbourg la 21 martie 1983, şi Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra
transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997.
Ratificate prin Legea nr. 70-XV din 11.03.2004, în vigoare pentru Republica Moldova
din 01.09.2004. Tratate internaţionale, Vol. 35, 2006, p. 189.
53. Convenţia referitoare la procedura simplificată de extrădare între statele membre ale
Uniunii Europene. Publicată în: JO nr. C 078 din 30 martie 1995.
54. Cooperarareajudiciarăinternaţională//http://www.just.ro/Sections/Cooperarejudiciarăint
ernaţională/Cooperarejudiciarăinternaţională_penala/Extrădare1/tabid/610/Default.aspx
55. Corneliu L. Jurisprudenţă comentată. Curierul judiciar, nr. 11. Bucureşti, 2003, p. 30-38.
56. Cuşnir Valeriu, Zosim Alexandru. Principalele alternative ale detenţiunii penitenciare în
dreptul penal contemporan. Studiu monografic. Chişinău: Editura „Totex Lux”, 2007,
187 p.
57. Decizia penală nr. 861 din 02.05.20005; Decizia penală nr. 274 din 18.01.2007. Arhiva
Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie a României.
163
58. Decizia penală nr. 3903 din 03.11.2010. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a
României.
59. Decizia penală nr. 162 din 15.11.2005. Arhiva Curţii de Apel Bucureşti.
60. Decizia – cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre
ale Uniunii Europene. Publicată în JOUE nr. 190 din 17.07.2002.
61. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948 (Republica Moldova a
aderat la această Declaraţie prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.1990).
Tratate internaţionale. Vol. I. Chişinău: Editura „Lavilat-Info”, 1998, p. 11.
62. Deleanu L. Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. II. Bucureşti: Editura „Nova”,
1996.
63. Dicţionarul Le Petit Larrouse. Paris, 2000, 1786 p.
64. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996,
1196 p.
65. Dicţionarul limbii române moderne. Bucureşti: Editura Literrarum, 1984, 1050 p.
66. Drăganu T. Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar. Vol. I. Bucureşti:
Editura Lumina Lex, 1999, 173 p.
67. Dima Traian. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura Lumina Lex, 2001,
504 p.
68. Dima Traian. Drept procesual penal. Partea generală şi specială. Vol. I. Bucureşti:
Editura Lumina Lex, 2002, 212 p.
69. Dobrinoiu V., Paşcu I. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura Europa Nova,
1999, 576 p.
70. Dongoroz Vintilă. Tratat de drept penal. Vol. I. Bucureşti, 1939, p.
71. Ioan Tanoviceanu. Curs de drept penal. Bucureşti, 1941, 900 p.
72. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.M.
Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura
Academiei R.S.R., 1969, 436 p.
73. Dosarul penal nr. 5821 din 14.10.2005. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a
României.
74. Ecobescu N., Duculescu V. Dreptul tratatelor. Bucureşti: Editura Continent XXI, 1995,
318 p.
75. Einaudi Mario. The Constitution of the Italian Republic. The American Political Science
Review, Vol. 42, no. 4, pp. 661-676.
76. Erem Faruk. Bir ceza avukatinin anilari. İstanbul, 2001, 178 p.
164
77. Extrădarea şi expulzarea, instituţii de drept penal şi de drept internaţional. În:
www.tocilar.ro
78. Giovanni Fiandaca, Enzo Musco. Diritto penale: parte generale. VI ed. Bologna:
Zanichelli, 2009, 895 p.
79. French Penal Code of 1791 and 1810, retrieved 15.04.2008.
http://en.wikipedia.org/wiki/French_Penal_Code_of_1791
80. Geamănu G., Creţu V. Drept internaţional penal. Bucureşti: Editura „Cartier”, 1996, 359
p.
81. Geamănu Grigore. Drept internaţional public. Vol. I. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1981, 486 p.
82. Geamănu Grigore. Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale. Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R., 1977, 263 p.
83. Гефтер А.В. Европейское международное право. Санкт-Петербург, 1880, 619 с.
84. German Criminal Code, promulgated on 13.11.1998. Federal Law Gazette
[Bundesgesetzblatt] I p. 3322, last amended by Article 3 of the Law of 2 October 2009,
Federal Law Gazette I p. 3214. Translation of the German Criminal Code provided by
Prof. Dr. Michael Bohlander, 2010 juris GmbH, Saarbrücken.
85. Glaser Stephane. Infraction internationale: des elements constitutifs et des aspects
juridiques. Paris, 1977, 296 p.
86. Gonzales Campo E. La incidencia de la doctrina del Tribunal Europeo de Derechos
Humanos en materia de extradicion. Barselona, 2006, 116 p.
87. Губарев О.И. Воздушный террор: хроника преступлений. Москва: Изд-во «Вече»,
2006, с. 142-143.
88. Грабарь В.Э. Материалы к истории литературы международного права в России
(1647-1917). Москва, 1958, 612 с.
89. Gurănescu Alexandru M. Extrădarea. Bucureşti: Editura „Gutemberg”, 1903, p. 1-2.
90. Haşdeu Bogdan Petriceicu. Acte istorice. Bucureşti, 1937, 422 p.
91. Hotărârea Soering U.K. din 07.07.1989. http//www.echr.coe.int
92. Cornel Herlea. Incidenţele procesuale ale măsurilor privative de libertate luate în scopul
extrădării, Revista „Dreptul”, nr. 4/2004, pag. 158-165.
93. Hotărârile CtEDO în cauzele Vilvarajah şi Chahal contra Marii Britanii din 30.10.1991
şi 15.11.1996. http://www.echr.coe.int
94. Hotărârea CtEDO împotriva Marii Britanii din 02.05.1997. http://www.echr.coe.int
165
95. Hotărârea CtEDO din 18 decembrie 1986 Bozano versus Franţa. În:
http://jurisprudentacedo.com/Bozano-contra-Franta-Masura-de-extradare-deghizata-sub-
aparenta-unei-proceduri-de-expulzare.html
96. Hotărârea CtEDO nr. 51564/99 din 5 februarie 2002 Conka versus Belgia. În:
http://www.humanrights.is/the-human-rights-
project/humanrightscasesandmaterials/cases/regionalcases/europeancourtofhumanrights/n
r/2588
97. Hotărârea CtEDO nr. 12244/86, 12245/86 şi 12383/86 din 20 august 1990 Fox,
Campbell şi Hartley versus Marea Britanie. În: http://jurisprudentacedo.com/Fox-
Campbell-si-Hartley-contra-Marea-Britanie-Arestare-Motive-temeinice-Terorism.html
98. Hotărârea Parlamentului nr. 1183-XIII din 14.05.1997 pentru ratificarea Convenţiei
Europene de extrădare. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 41-42 din
26.06.1997.
99. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1183-XIII din 14.05.1997 pentru
ratificarea Convenţiei europene de extrădare din 13.12.1957. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 41 din 26.06.1997.
100. http://www.moreorless.au.com/killers/pinochet.html
101. Hutchesson Peter. The All England Reports. Vol. I. Hardcover, 1994, 1056 p.
102. Институт экстрадиции.
http://www.fooder.ru/page/mezhdunar_prestupn_76.html
103. Яцеленко Б.В. Краткий словарь терминов по уголовному праву. Москва, 2002,
127 c.
104. Ionescu-Dolj I. Extrădarea. Principiile ei după Codul penal Carol al II-lea şi
Convenţiunile internaţionale semnate de România. În: Revista de drept penal şi ştiinţă
penitenciară, nr. 1-2, 1940, p. 7-8.
105. Желудков А.В. Уголовное право. Общая Часть. Москва: Изд-во «Bepa», 2002,
183 c.
106. Jurisprudenţa Instituţiilor Internaţionale de drept în problematica refugiaţilor. Vol. 4.
Chişinău: Centrul de drept al avocaţilor, 2006, 592 p.
107. Killias Martin. Precis de droit penal general. Berne: Staempfli Editions, 1998, p. 260-
261.
108. Конституции и законодательные акты буржуазных государств XVII-XIX вв.
Москва, 1997.
109. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internaţională în materie penală.
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31.05.2011.
166
110. Legea cetăţeniei Republicii Moldova nr. 1024 – XIV din 02.06.2000. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 98-101/709 din 10.08.2000.
111. Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1 martie1991. În: Monitorul Oficial al României nr.
44 din 6 martie 1991.
112. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Republicată în Monitorul Oficial al României. Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.
113. Legea cu privire la asistenţa juridică internaţională în materie penală nr. 371-XVI din
01.12.2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 14-17/42 din 02.02.2007.
114. Legea cu privire la migraţiune nr. 1518-XV din 06.12.2002. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr. 1-2 din 15.01.2003.
115. Legea nr. 275-XIII din 10.11.1994 cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi
al apatrizilor în Republica Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 20 din
29.12.1994.
116. Legea nr. 200 din 16.07.2010 cu privire la regimul străinilor în Republica Moldova.
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 179-181/610 din 24.09.2010.
117. Лукашук И.И., Наумов А.В. Международное уголовное право. Москва: Изд-во
«СПАРК», 1999, 535 с.
118. Lemotrey Jaques. Du role de l’autorite judiciaire dans le procedure d’extradition
passive. Paris, 1966, 322 p.
119. Macari Ivan. Drept penal al Republicii Moldova. Partea generală. Chişinău: CE USM,
2002, 398 p.
120. Mackarel Mark, Nash Susan. The International and Comparative Law Quarterly. Vol.
46, No. 4 (Oct., 1997), p. 948-957.
121. Manazini Vinceza. Trattato de furto. Parte istorica. Vol. II. Torino, 1926, p.
122. Mariţ Alexandru. Drept penal. Partea generală. Vol. I. Chişinău: Tipografia centrală,
2002, 351 p.
123. Мартенс Ф.Ф. Современное международное право цивилизованных народов. Tом
II. Санкт Петербург, 1999, 569 c.
124. Martin W. Politica de putere. Volum editat de Hedley Bull & Carsten Holbraad.
Central European „University Press”. Chişinău: Editura „ARC”, 1998, 607 p.
125. Марченко А.В. Проблемы развития и становления института выдачи
(экстрадиции) в России: Историко-правовой аспект. http://justicemaker.ru/view-
article.php?id=22&art=1252
167
126. Merle R., Vitu A. Traite de droit criminal. Paris: Cujas Editions, 1978. Citat de Boroi
A., Rusu I. Cooperarea judiciară internaţională în materie de drept penal. Bucureşti:
Editura C.H. Beck, 2008, 311 p.
127. Moldovan A. Extrădarea, expulzarea şi readmisia în dreptul internaţional. Bucureşti:
Editura All Beck, 2004, 236 p.
128. Moraru V., Sosna A. Aplicarea legislaţiei cu privire la extrădarea cetăţenilor. În:
Revista Naţională de Drept, nr. 10/2001, p. 7-10.
129. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. Bucureşti: Editura „Actami”, 1997,
482 p.
130. Murphy J.F. Punishing international terrorist. New York, 2005, 217 p.
131. Nacu A. Psihiatria juridică. Chişinău: Tipografia centrală, 1997, 352 p.
132. Năstase A., Jura C., Aurescu B. Drept internaţional public. Sinteze pentru examen.
Bucureşti: Editura All Beck, 1999, 285 p.
133. Neagu I. Tratat de procedură penală. Bucureşti: Editura „PRO”, 1999, 732 p.
134. Neagu I., Crişu A., Ciobanu A. Drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă.
Bucureşti: Editura ALL BECK, 2003, 280 p.
135. Nemeş R., Ponto V. Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti: Editura
Lumina Lex, 2004, 158 p.
136. Nistoreanu Gheorghe. Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă. Bucureşti:
Academia de Poliţie „A.I. Cuza”, 1991, 438 p.
137. Nistoreanu Gh., Dobrinoiu V., Boroi A., Paşcu I., Molnar I., Lazăr V. Drept penal.
Partea generală. Bucureşti: Editura All Beck, 2002, 340 p.
138. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept penal. Curs selectiv pentru examenul de
licenţă. Ediţia II. Bucureşti: Editura All Beck, 2002, 540 p.
139. Noul Cod penal al României.
http://www.europeana.ro/coduri/noul%20cod%20penal%20general%201.htm
140. Organic Law 10/1995, of 23 November, on the Penal Code of Spain.
http://www.wipo.int/wipolex/en/details.jsp?id=1399
141. Pella V. Delicte îngăduite. Bucureşti, 1919.
142. Plachta Michael. The European arrest warrant: Revolution in extradition? În: The
European Journal of crime, criminal law and criminal justice. Vol. 11/2, 2003, p. 178-
194.
143. Poncet D., Gully Hart P.. Extradition: the European model. În: International Criminal
Law. Cambridge: M. C. Bassiouni, 1986, 207 p.
168
144. Ponta Victor. Scurt istoric al justiţiei penale internaţionale. Bucureşti: Editura
„Polirom”, 2001.
145. Pop Traian. Drept penal comparat. Partea generală. Vol. II. Cluj: Editura „Unirea”,
1993, 409 p.
146. Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Coman Florian. Drept internaţional public.
Bucureşti: Editura „Şansa”, 1994, 398 p.
147. Pradel J., Corstens G., Penades R., Zimmermann R. Droit pénal européen. Paris: PUF
Editions, 2000, 219 p.
148. Pradel J., Corstens G. Droit pénal europeén. Paris: Dalas, 2008, 461 p.
149. Pradel Jean. Droit pénal general. 18e édition. Paris: Cujas editions, 2010, 744 p.
150. Protocoalele adiţionale ale Convenţiei europene de extrădare, încheiate la Strasbourg
la 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978. Semnate de Republica Moldova la 26.06.1998,
în vigoare pentru Republica Moldova din 25.09.2001. În: http://www.mfa.gov.md/tratate-
internationale-rm/tratate-multilaterale/
151. Regulament privind acordarea azilului politic de către Preşedintele Republicii
Moldova, aprobat prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 1506-III din
31.10.2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 223-225/886 din 07.11.2003.
152. Renucci J.F. Droit europeen des droits de l'homme. Paris: LGDJ Editions, 2010, 478 p.
153. Schünemann Bernd. The Sarbanes-Oxley Act of 2002: A German Perspective, 8 BUFF.
CRIM. L. REV. 35, 36-39 (2004).
154. Sentinţa penală nr. 29 din 12.07.2006. Arhiva Curţii de Apel Bacău.
155. Sheraer Ivan. Extradition in International Law. Manchester: Manchester University
Press, 1977, 283 p.
156. Sima Constantin. Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan. Bucureşti: ALL
BECK, 1999, 207 p.
157. Stănoiu Rodica Mihaela. Forme posibile de asistenţă juridică internaţională în materie
penală. În: S.C.J., nr. 4, 1968, p. 527-533.
158. Stănoiu Rodica Mihaela. Asistenţa juridică internaţională în materie penală. Bucureşti:
Editura Academiei R.S.R., 1975, 215 p.
159. Stănoiu Rodica Mihaela. Drept internaţional public. Vol. I. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică, 1981, 296 p.
160. Stănoiu Rodica Mihaela. Drept penal. Partea generală. Note de curs. Bucureşti:
Editura Hyperion, 1992, 245 p.
161. Stănoiu R. M., Griga I., Tiberiu D. Drept penal. Partea generală. Note de curs.
Bucureşi: Editura „Hyperion”, 1992, 245 p.
169
162. Streteanu Florin. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: Editura „Roseti”, 2004, 288
p.
163. Suceavă I. Omul şi drepturile sale. Bucureşti: Editura Ministerului de Interne, 1991, p.
17-40.
164. Sudre F. Droit internaţional et europeen des droits de l'homme, Paris: PUF Editions,
2001, 375 p.
165. Swiss Criminal Code (RS 311.0), adopted on 21.12.1937.
http://www.assetrecovery.org/kc/resources/org.apache.wicket.Application/repo?nid=78f9
f891-c535-11de-8af0-25af728a9959
166. Tănăsescu I., Tănăsescu G., Tănăsescu C. Probleme privind starea de evadare şi
extrădare. Revista „DREPTUL”, nr.7/2002, 124-129 p.
167. Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G. Tratat de drept şi procedură penală.
Bucureşti: Editura „Europa Nova”, 1991.
168. Tanoviceanu Ioan. Curs de drept penal şi procedură penală. Bucureşti: Facultatea de
drept din Bucureşti, 1901-1902, 761 p.
169. The Constitution of Georgia, adopted on 24.08.1995. Last amendment 27.12.2006.
http://www.parliament.ge/files/68_1944_951190_CONSTIT_27_12.06.pdf
170. The Constitution of Ukraine, adopted on 28.06.1996.
http://en.wikipedia.org/wiki/Constitution_of_Ukraine
171. The Constitution of Poland, adopted on 02.04.1997.
http://en.wikipedia.org/wiki/Constitution_of_Poland
172. The Italian penal code. Translated by Edward M. Wise, in collaboration with Allen
Maitlin. Littleton. Colo: F. B. Rothman, 1978, 249 p.
173. The Criminal Code of the Russian Federation, adopted on May 24, 1996.
http://www.russian-criminal-code.com/
174. The case of Darklighter Biggs. http://www.hypercaz.net/last-flight.html
175. The European Court of Human Rights. Selected solutions. Vol. II, Moscow, 2000, 315
p.
176. Tratat dintre Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile
juridice în materie civila şi penală din 13.12.1993. Tratate internaţionale, 1999, Vol.
XXII, p. 85.
177. Tratat dintre Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie civila
şi penală din 06.07.1996, ratificat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.
1018-XIII din 03.12.1996, în vigoare pentru Republica Moldova din 22.03.1998. Tratate
internaţionale, Vol. XX, 1999, 24 p.
170
178. Tulbure Adrian-Ştefan. Extrădarea în normele procesual-penale. Revista „Dreptul”, nr.
9/2000, p. 129-132.
179. Tulbure A.Ş., Tatu A.M. Tratat de drept procesual penal. Bucureşti: Editura ALL
BECK, 2003, 652 p.
180. Turkish Penal Code, adopted on 01.06.2005. În:
http://en.wikipedia.org/wiki/Article_301_(Turkish_Penal_Code)
181. Ulianovschi Gheorghe, Grama Mariana. Extrădarea. Chişinău: Tipogr.-Sirius SRL,
2009, 100 p.
182. U.S. Supreme Court decision Factor versus Laubenheimer 290 U.S. 276. În:
http://caselaw.lp.findlaw.com/cgi-bin/getcase.pl?court=us&vol=290&invol=276
183. Vasiliu T., Antoniu G. et. al. Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, 772 p.
184. Волженкина В. Оказание правовой помощи по уголовным делам в сфере
международного сотрудничества. Москва, 1999, 139 c.
185. Волженкина В. К вопросу о разработке закона о выдаче экстрадиции. În:
Уголовное право, № 1, 2002, c. 75-78.
186. Волеводз А.Г. Правовое регулирование новых направлений международного
сотрудничества в сфере уголовного процесса. Москва: Издательство
«Юрлитинформ», 2002, c. 52-57.
187. Экстрадиция в уголовном праве и правоприменительной практике.
http://studentbank.ru/view.php?id=28784
188. Экстрадиция в международном уголовном праве.
http://revolution.allbest.ru/law/00198572_0.html
189. Zolyneac Maria. Drept penal. Partea generală. Vol. I, Iaşi: Editura „Chemarea”, 1994,
170 p.
190. Шибаева E., Пoтoчный M. Структура и законодательная деятельность
международных организаций. Москва: Издательство MГУ, 2000, 259 c.
171
ANEXĂ
SPEŢE ŞI SOLUŢII REZULTATE DIN PRACTICA JUDICIARĂ PE CAZURILE
CE VIZEAZĂ EXTRĂDAREA PENALĂ
1. Existenţa unui proces penal în România (Republica Moldova) împotriva persoanei a
cărei extrădare se cere sau faptul că această persoană execută o pedeapsă privativă de libertate
nu împiedică extrădarea. Predarea extrădatului poate fi amânată. În caz de amânare,
extrădarea poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de
condamnare la o pedeapsă privativă de libertate – numai după ce aceasta a fost executată sau
considerată ca executată.
În acest context, se poate invoca un caz examinat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
României, şi anume dosarul penal nr. 5821 din 14.10.2005.
Din actele dosarului rezultă că, la 22.04.2003 I.P. a cărei extrădare se cere, a fost
condamnată definitiv la 15 ani închisoare de către Colegiul Penal al Tribunalului Chişinău,
pedeapsa de la a cărei executare s-a sustras până în prezent, refugiindu-se în România, ceea ce a
determinat autorităţile Republicii Moldova să-i solicite extrădarea.
Constatându-se că fapta pentru care a fost condamnat este incriminată şi de legea penală
română şi cum nu există impedimente la măsura extrădării, în afară de afacerile judiciare avute la
acea persoană în România, pentru învinuiri similare, în mod corect Curtea de Apel Alba Iulia a
admis cererea dispunând extrădarea, dar a amânat predarea persoanei extrădabile, până la
clarificarea afacerilor judiciare avute în România.
2. Cererea de extrădare se face în temeiul tratatului internaţional la care Republica
Moldova şi statul solicitat sunt părţi sau în temeiul obligaţiilor scrise în condiţii de reciprocitate.
În context, menţionăm următor caz de practică judiciară. Curtea de Apel Bucureşti
Secţiunea II, prin sentinţa penală nr. 162 din 15.11.2005, a respins cererea de extrădare a
cetăţeanului moldovean, formulată de Procuratura Generală a Republicii Moldova, constatând că
nu sunt îndeplinite cerinţele art. 38 alin. (2) lit. b) din Legea 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, întrucât cererea nu a cuprins o expunere a faptelor
pentru care se solicită extrădarea, data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la
dispoziţiile legale care sunt aplicabile în modul cel mai exact posibil.
3. Un alt caz ce derivă din actele procesuale obligatorii ce însoţesc cererea de extrădare
este cel examinat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dosar penal nr. 6976 din 09.12.2005,
prin care a fost respins recursul ca nefondat.
172
În sprijinul cererii de extrădare autoritatea competentă a statului solicitant trebuie să
prezinte originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriul sau
ale altor acte având putere egală, conform lit. b) a aceluiaşi articol, o expunere a faptelor pentru
care se cere extrădarea – data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor juridică şi referirile la
dispoziţiile legale care le sunt aplicabile indicându-se în modul cel mai exact posibil; iar în
temeiul lit. c) – o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o
declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei
extrădabile şi orice alte informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia.
Din examinarea actelor trimise rezultă că nu s-a transmis actele necesare, deci nu sunt
îndeplinite cerinţele art. 38 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care prevede obligativitatea
întrunirii cerinţelor anunţate anterior.
4. Una dintre condiţiile prevăzute alternativ în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 302/2004
este aceea ca persoana extrădabilă, cetăţean român, să aibă şi cetăţenia statului solicitant. Prin
urmare, în cazul în care persoana extrădabilă are atât cetăţenia română, cât şi cetăţenia statului
solicitant, hotărârea prin care instanţa română admite cererea de extrădare a cetăţeanului
român este legală, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege privitoare la
extrădare.
Prin sentinţa penală nr. 29 din 12 iulie 2006, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 54
alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a admis cererea de extrădare formulată de Procuratura Generală
a Republicii Moldova privind pe numitul M.M., având dublă cetăţenie, română şi
moldovenească, şi a dispus extrădarea acestuia în Republica Moldova.
Instanţa a reţinut că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, la solicitarea
Procuraturii Generale a Republicii Moldova, a cerut extrădarea lui M.M. Cererea de extrădare a
fost însoţită de copii certificate de autoritatea competentă a statului solicitant, conform art. 38
alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004, de pe ordonanţa de punere sub învinuire, mandatul de
arestare, dovada cetăţeniei moldoveneşti, extras al textului de incriminare, dovezi privind
domiciliul din România şi cetăţenia română a persoanei extrădabile.
Instanţa a motivat că, în raport cu prevederile art. 22, art. 24 şi art. 54 alin. (3) din Legea
nr. 302/2004, cererea de extrădare este întemeiată, iar faptul că persoana extrădabilă are
cetăţenie română nu constituie un impediment pentru extrădare, conform art. 23 şi art. 24 din
Legea nr. 302/2004.
Recursul declarat de persoana extrădabilă, care critică hotărârea de extrădare cu
motivarea că are cetăţenie română, nu este fondat.
173
Potrivit art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, nu pot fi extrădaţi din România
cetăţenii români, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 24 din aceeaşi lege.
Conform art. 24 lit. c) din Legea nr. 302/2004, cetăţenii români pot fi extrădaţi din
România în baza convenţiilor internaţionale la care statul este parte şi pe bază de reciprocitate,
dacă persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant.
Legea nu cere îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor, însă, potrivit acesteia,
cetăţenii români pot fi extrădaţi din România dacă este îndeplinită cel puţin una din condiţiile
date. Or, din actele dosarului rezultă că M.M. este şi cetăţean al Republicii Moldova.
Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de
fond a respectat în întregime şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru extrădarea din
România, în cauză neexisând nici un motiv de casare a hotărârii atacate şi, în consecinţă, recursul
a fost respins.
5. În cazul în care prin hotărârea de condamnare s-a dispus expulzarea inculpatului,
statul de condamnare poate cere statului străin să-şi dea acordul la transferarea condamnatului
pentru executarea pedepsei, fără consimţământul celui condamnat, statul solicitat dându-şi însă
acordul numai după ce a luat în considerare avizul persoanei condamnate.
Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 2 din 11.01.2005, a admis cererea
formulată de P.C.A. Bucureşti de transferare pentru continuarea executării pedepsei, într-un
penitenciar din Republica Moldova a unui cetăţean al acelui stat, condamnat la 24 de ani
închisoare prin sentinţa penală nr. 296/2001 a Tribunalului Galaţi.
Iniţial, condamnatul a solicitat transferarea sa într-un penitenciar din Republica Moldova,
însă ulterior a revenit asupra cererii sale.
Instanţa a motivat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în Legea nr. 302/2004 pentru
transferarea condamnatului, potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană
asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18.12.1997 şi ratificat prin
O.G. nr. 92 din 30.08.1997, statul de executare poate să-şi dea acordul, la cererea statului de
condamnare, pentru transferarea unei persoane condamnate, fără consimţământul acestuia atunci
când condamnarea conţine o măsură de expulzare. Având în vedere că prin sentinţa de
condamnare s-a aplicat măsura de siguranţă a expulzării condamnatului, instanţa a considerat
admisibilă transferarea acestuia.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, d.p. 861 din 04.02.2005, a admis recursul
condamnatului, a casat hotărârea şi a respins cererea de transferare.
Condamnatul urma să execute 24 de ani închisoare, dispunându-se totodată expulzarea sa.
În luna martie 2004 condamnatul a cerut transferarea sa în Republica Moldova, dar ulterior a
174
declarat (potrivit procedurii prevăzute de art. 134 din Legea 302/2004) procurorului că nu mai
doreşte transferarea, şi procesul-verbal de consemnare a acestei declaraţii împreună cu celelalte
înscrisuri au fost înaintate C.A. Bucureşti.
Potrivit Legii 302/2004, o persoană condamnată poate fi transferată în vederea executării
pedepsei numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 129, printre care şi consimţirea la
transfer a persoanei condamnate.
În legătură cu consimţământul condamnatului, în art. 135 se prevede că statul român va
proceda în aşa fel încât persoana care urma să îşi dea consimţământul la transferare să o facă de
bunăvoie şi în deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care decurg din aceasta, iar statul de
executare să poată verifica dacă acest consimţământ a fost dat în condiţiile menţionate. Potrivit
art. 139 alin. (2) din lege, procurorul este obligat ca printr-o declaraţie dată de condamnat, să se
asigure că acesta şi-a dat consimţământul la transferare.
În cauza de faţă condiţia prevăzută de lege, a consimţământului condamnatului, nu este
îndeplinită.
Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării
persoanelor condamnate, adoptat la 18 decembrie 1997, pe care se întemeiază motivarea
sentinţei curţii de apel, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, să-şi dea
acordul pentru transferarea unei persoane condamnate, fără consimţământul acesteia, când
condamnarea conţine o măsură de expulzare. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, statul de
executare nu-şi va da acordul prevăzut în alin. 1 decât după ce a luat în considerare avizul
persoanei condamnate.
În speţă, se constată că între autorităţile competente din Republica Moldova şi cele din
România nu a existat nici un contact în privinţa transferării condamnatului fără consimţământul
acestuia. Astfel, nu există o cerere a autorităţii competente din statul de condamnare (Ministerul
Justiţiei din România) către autoritatea competentă din statul de executare (Ministerul Justiţiei
din Republica Moldova) în vederea formulării acordului pentru transferarea lui condamnatului
fără consimţământul acestuia şi nici vreo comunicare din partea autorităţilor moldovene în sensul
că sînt sau nu de acord cu transferarea fără consimţământul condamnatului.
De asemenea, se constată că statului de executare nu i s-a comunicat, astfel cum se
prevede în art. 3 din protocol, declaraţia condamnatului că nu doreşte să fie transferat, nefiind
aduse la îndeplinire nici prevederile art. 128 alin. (4) şi ale art. 130 alin. (2) din Legea nr.
302/2004, în conformitate cu care transferarea poate fi cerută fie de către statul de condamnare,
fie de statul de executare prin intermediul autorităţilor competente; transferarea condamnatului
nu a fost solicitată de ministerele de justiţie, ci de însuşi condamnatul prin cererea transmisă de
175
către Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, Ministerului de Justiţie al României la 14 iulie
2004, cerere asupra căreia, aşa cum s-a arătat, acesta a revenit.
Având în vedere dispoziţiile legale menţionate şi actele dosarului, se constată că nu sînt
întrunite condiţiile, prevăzute în Legea nr. 302/2004 şi în protocolul adiţional, pentru admiterea
cererii de transferare a condamnatului, motiv pentru care recursul acestuia a fost admis, s-a casat
hotărârea şi s-a respins cererea de transferare.
6. Extrădarea pasivă nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare a persoanei extrădabile pronunţată în statul solicitant, ci in funcţie de faza
procesului penal, este suficientă existenţa unui mandat de arestare preventivă, emis de
autorităţile competente ale statului solicitant şi anexat cererii de extrădare, conform art. 38 alin.
(2) lit. a) din Legea 302/2004. Instanţele române, soluţionând cererea de extrădare, nu pot
examina temeinicia arestării preventive dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant,
competenţa instanţelor române fiind limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în
Legea 302/2004 pentru admiterea cererii de extrădare, care nu privesc temeinicia măsurilor
dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant.
Prin sentinţa penală nr. 89/P din 28 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel
Constanţa s-a dispus admiterea cererii de extrădare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Constanţa privind pe U.D., urmărit internaţional pentru punerea în executare a mandatului
de arestare nr. 1120 Js 82806/05 0K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de Tribunalul de Primă
Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de
persoane si proxenetism.
Recursul declarat de persoana extrădabilă, prin care a susţinut, între altele, că autorităţile
statului german nu au pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi că, având interdicţie de
pătrundere pe teritoriul statului german, nu se poate reţine că a săvârşit o faptă pe teritoriul
acestuia, este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, cererea de extrădare formulată în scris de autoritatea
competentă a statului solicitant trebuie să fie însoţită, în funcţie de faza procesului penal, de
originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitivă, cu menţiunea rămânerii
definitive, ale deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, ale mandatului
de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de
arestare preventivă, rechizitoriului sau altor acte având putere egală.
Totodată, se cere o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, data şi locul săvârşirii
acestora, precum si încadrarea juridica.
176
În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind îndeplinite condiţiile
prevăzute în legea naţională.
Astfel, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional si Tratate, după efectuarea
examenului de regularitate internaţională, care are ca scop verificarea conformităţii cererii de
extrădare si a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, a
transmis mandatul de arestare nr. 1120 Js 82806/050K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de
Tribunalul de Prima Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea de
către U.D. a infracţiunilor de trafic de persoane si proxenetism, în vederea extrădării acestuia
către autorităţile germane.
Faptele, aşa cum au fost descrise în mandatul de arestare internaţional, constituie
infracţiuni, fiind incriminate in paragraful 232 alin. (1) - (4) Cod penal german şi având
corespondent în legislaţia internă, în art. 12 şi art. 13 din Legea 678/2001 şi art. 329 Cod penal,
fiind astfel îndeplinită condiţia dublei incriminări.
Cât priveşte temeinicia măsurii dispuse de autorităţile germane, aceasta excede analizei
pe care instanţele naţionale o pot face, ele fiind obligate a se limita la verificarea îndeplinirii
condiţiilor prevăzute în Legea 302/2004.
De asemenea, faptul că recurentul are interdicţie de a pătrunde pe teritoriul statului
german nu poate constitui un impediment pentru extrădarea sa, atâta timp cât sunt îndeplinite
toate condiţiile prevăzute de lege în materia extrădării.
În consecinţă, faţă de considerentele ce preced, recursul a fost respins.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, secţia penală, decizia nr. 274 din 18 ianuarie 2007.
7. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei poate începe după depunerea
cererii de solicitare a extrădării condamnatului.
Astfel, prin decizia penală nr. 280 din 19 martie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, în
rejudecarea recursului, ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare formulată de condamnata
G.E., a admis calea de atac formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a casat
sentinţa penală nr. 194 din 9 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Prahova şi pe fond, a
respins, ca neîntemeiate, contestaţiile conexe privind prescrierea executării pedepsei de 2 ani
închisoare aplicată condamnatei G.E. prin sentinţa penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a
Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.
La pronunţarea deciziei, instanţa de control judiciar a avut în vedere următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 pronunţată de Tribunalul Prahova,
definitivă prin decizia penală nr. 1495 din 20 martie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul
177
dispoziţiei art. 2151 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal s-a dispus
condamnarea inculpatei G.E. la o pedeapsă de 2 ani închisoare şi a fost emis mandatul de
executare a pedepsei nr. 49 din 22 aprilie 2002. Acest mandat nu a putut fi executat întrucât
condamnata G. E. s-a sustras executării pedepsei, fiind dată în urmărire generală prin Dispoziţia
IGPR /S/123699 din 12 august 2002 şi în urmărire internaţională prin Mesajul BNI nr. 2079/PL
din 04 martie 2003. Potrivit adresei nr. 36525 din 29 ianuarie 2007 emisă de Direcţia Investigaţii
Criminale din cadrul IGPR a reieşit că numita G.E. a fost arestată în Italia la data de 16 februarie
2004 în vederea extrădării către România, aceleaşi împrejurări rezultând şi din adresele nr. 6652
din 29 ianuarie 2008 şi nr. 307175/S3/CFC din 13 februarie 2009. Totodată, prin încheierea
pronunţată la 19 februarie 2004 Curtea de Apel Ploieşti a admis cererea formulată de parchetul
de pe lângă această instanţă şi a propus solicitarea extrădării condamnatei G.E. arestată
provizoriu de autorităţile judiciare italiene la 16 februarie 2004 în vederea punerii în executare a
MEPI nr. 49 din 23 aprilie 2002 emis de Tribunalul Prahova. În conformitate cu art. 21 alin. (3)
din Legea nr. 296/2001 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în vigoare
la data formulării propunerii de extrădare, depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia
neîmplinită anterior, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,
în vigoare la momentul judecării prezentei cauze.
Din relaţiile comunicate de Ministerul Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate –
Serviciul Cooperare Judiciară în Materie Penală conform adresei nr. 62427/2006 din 17 martie
2010 a rezultat că prin adresa nr. 978/DRIDO/II/2004/13 din 02 martie 2004, ataşată în copie, s-a
formulat cerere de extrădare adresată autorităţilor judiciare din Republica Italiană, aşa încât,
constatându-se îndeplinite cerinţele impuse de art. 40 din Legea nr. 296/2001, precum şi cele
prevăzute de art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, s-a concluzionat că termenul de prescripţie
a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată condamnatei G.E. de 7 ani, stabilit conform art.
126 alin. (1) lit. b) Cod penal, a fost întrerupt la data depunerii cererii de extrădare, respectiv 02
martie 2004, iar până în prezent nu s-a împlinit, acesta urmând să expire la 02 martie 2011.
În raport de considerentele expuse, Curtea a constatat incidenţa cazului de casare
prevăzut de art. 3859 pct. 18 CPP, astfel că în baza dispoziţiei art. 38515 pct. 2 lit. d) CPP a
admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a casat hotărârea atacată şi
în rejudecarea cauzei, a respins, ca neîntemeiate, contestaţiile la executare conexe privind
prescrierea executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată condamnatei G.E. prin sentinţa
penală nr. 38 din 25 ianuarie 2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia penală nr. 1495
din 20 martie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
178
8. În procedura de solicitare a extrădării active, dacă persoana a fost dată în urmărire
internaţională, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere motivată asupra îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea, de îndată ce este informată cu
privire la localizarea pe teritoriul unui stat străin a persoanei date în urmărire internaţională,
potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 şi, prin aceeaşi încheiere, formulează
propunerea de a se solicita extrădarea, potrivit art. 67 alin. (4). Această încheiere se comunică,
în cel mult 48 de ore, curţii de apel competente să solicite extrădarea, care, fără a se pronunţa
asupra temeiniciei solicitării, potrivit art. 67 alin. (7) formulează cererea de extrădare şi o
transmite direcţiei de resort din Ministerul Justiţiei, care examinează îndeplinirea condiţiilor de
regularitate internaţională pentru a se solicita extrădarea.
Prin urmare, încheierea prin care Curtea de Apel respinge propunerea formulată de
instanţa de executare privind solicitarea extrădării persoanei condamnate este nelegală, deoarece
curtea nu are, în cadrul procedurii speciale de solicitare a extrădării, competenţa de a analiza
fondul cauzei, această competenţă revenindu-i numai în cazul în care încheierea instanţei de
executare a fost atacată cu recurs.
Prin sentinţa penală nr. 442 din 17 octombrie 2001, rămasă definitivă prin neapelare,
Judecătoria Făgăraş a condamnat, între alţii, pe inculpatul F.V. la pedeapsa de 3 ani închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de tăiere şi sustragere ilegală de arbori prevăzută în art. 98 alin. (3)
şi (4) din Legea nr. 26/1996.
La 13 noiembrie 2001 s-a emis mandatul de executare a pedepsei şi, întrucât condamnatul
s-a sustras de la executare, a fost dat în urmărire generală şi în urmărire internaţională, prin
Biroul Naţional Interpol, fiind localizat în străinătate şi arestat provizoriu la 3 septembrie 2004.
Mandatul de executare poartă menţiunea că F.V. nu beneficiază de aplicarea Legii nr.
543/2002 privind graţierea, întrucât s-a sustras de la executarea pedepsei.
Prin încheierea din 6 septembrie 2004, Judecătoria Făgăraş a propus a se solicita de către
Curtea de Apel Braşov extrădarea condamnatului, constatând că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în Legea nr. 302/2004.
Potrivit art. 67 alin. (4) din lege, dosarul a fost înaintat Curţii de Apel Braşov, competentă
să solicite extrădarea.
Prin încheierea din 9 septembrie 2004, Curtea de Apel Braşov a respins propunerea
privind extrădarea condamnatului, cu motivarea că, potrivit art. 37 din Legea nr. 302/2004,
incidenţa actului de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare,
chiar dacă celelalte condiţii ale extrădării sunt îndeplinite. În speţă, cererea de extrădare este
inoperantă prin adoptarea Legii nr. 543/2002 prin care a fost graţiată pedeapsa aplicată
condamnatului.
179
Recursul declarat de procuror împotriva acestei încheieri este fondat.
Prin încheierea din 6 septembrie 2004, Judecătoria Făgăraş a propus Curţii de Apel
Braşov să solicite extrădarea condamnatului. Împotriva acestei încheieri nu a declarat recurs
procurorul, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
Potrivit art. 67 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, preşedintele secţiei penale a Curţii de
Apel Braşov trebuia să formuleze cererea de extrădare şi să o transmită, însoţită de actele
prevăzute în art. 38 alin. (2) din aceeaşi lege, direcţiei de resort din Ministerul Justiţiei.
Prin încheierea din 9 septembrie 2004, Curtea de Apel Braşov, respingând propunerea de
solicitare a extrădării condamnatului, şi-a depăşit competenţa, întrucât a analizat pe fond cauza,
cu toate că instanţa fusese investită cu o procedură specială ce nu-i permitea acest lucru, fondul
cauzei putând fi analizat numai în cadrul unui recurs împotriva încheierii Judecătoriei Făgăraş,
potrivit art. 67 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, ceea ce, în speţă, nu este cazul.
În consecinţă, recursul a fost admis, s-a casat încheierea atacată şi s-a dispus trimiterea
cauzei la Curtea de Apel Braşov în vederea îndeplinirii formalităţilor prevăzute în art. 67 alin. (7)
din Legea nr. 302/2004.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 4700 din 21 septembrie 2004.
9. Extrădarea pasivă nu este condiţionată de existenţa unei hotărâri definitive de
condamnare a persoanei extrădabile pronunţată în statul solicitant, ci, în funcţie de faza
procesului penal, este suficientă existenţa unui mandat de arestare preventivă, emis de
autorităţile competente ale statului solicitant şi anexat cererii de extrădare, conform art. 38 alin.
(2) lit. a) din Legea nr. 302/2004. Instanţele române, soluţionând cererea de extrădare, nu pot
examina temeinicia arestării preventive dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant,
competenţa instanţelor române fiind limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute în
Legea nr. 302/2004 pentru admiterea cererii de extrădare, care nu privesc temeinicia măsurilor
dispuse de autorităţile competente ale statului solicitant.
Prin sentinţa penală nr. 89/P din 28 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel
Constanta s-a dispus admiterea cererii de extrădare formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Constanta privind pe U.D., urmărit internaţional pentru punerea în executare a mandatului
de arestare nr. 1120 Js 82806/05 0K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de Tribunalul de Primă
Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de
persoane şi proxenetism.
Recursul declarat de persoana extradabilă, prin care a susţinut, între altele, că autorităţile
statului german nu au pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi că, având interdicţie de
pătrundere pe teritoriul statului german, nu se poate reţine că a săvârşit o faptă pe teritoriul
acestuia, este nefondat.
180
Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, cererea de extrădare formulată în scris de autoritatea
competentă a statului solicitant trebuie să fie însoţită, în funcţie de faza procesului penal, de
originalele sau copiile autentice ale hotărârii de condamnare definitivă, cu menţiunea rămânerii
definitive, ale deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, ale mandatului
de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau copiile autentice ale mandatului de
arestare preventivă, rechizitoriului sau altor acte având putere egală.
Totodata, se cere o expunere a faptelor pentru care se solicită extrădarea, data şi locul
săvârşirii acestora, precum şi încadrarea juridică.
În cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată ca fiind îndeplinite condiţiile
prevăzute în legea naţională.
Astfel, Ministerul Justiţiei, Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, după efectuarea
examenului de regularitate internaţională, care are ca scop verificarea conformităţii cererii de
extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, a
transmis mandatul de arestare nr. 1120 Js 82806/050K - 9 - Er - 482/05 - 21 Gs emis de
Tribunalul de Primă Instanţă din Offenbach-Main la 13 decembrie 2005, pentru săvârşirea de
catre U.D. a infracţiunilor de trafic de persoane şi proxenetism, în vederea extrădării acestuia
către autorităţile germane.
Faptele, aşa cum au fost descrise în mandatul de arestare internaţional, constituie
infracţiuni, fiind incriminate în paragraful 232 alin. (1) - (4) CP german şi având corespondent în
legislaţia internă, în art. 12 - 13 din Legea nr. 678/2001 şi art. 329 CP, fiind astfel îndeplinită
condiţia dublei incriminări.
Cât priveşte temeinicia măsurii dispuse de autorităţile germane, aceasta excede analizei
pe care instanţele naţionale o pot face, ele fiind obligate a se limita la verificarea îndeplinirii
condiţiilor prevăzute în Legea nr. 302/2004.
De asemenea, împrejurarea că recurentul are interdicţie de a pătrunde pe teritoriul statului
german nu poate constitui un impediment pentru extrădarea sa, atâta timp cât sunt îndeplinite
toate condiţiile prevăzute de lege în materia extrădării.
În consecinţă, faţă de considerentele ce preced, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. 274 din 18 ianuarie 2007 recursul a fost respins.
10. Cererea de arest provizoriu în vederea extrădării este formulată de autoritatea
emitentă a mandatului de arest preventiv sau de executare a pedepsei închisorii şi se transmite
direct Procuraturii Generale sau Ministerului Justiţiei, sau prin intermediul Biroului Naţional
181
Central Interpol în Republica Moldova, care are obligaţia de a o difuza informaţia pe canalele
Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale.
Un caz de extrădare şi amânare a predării persoanei extrădate este cel examinat de Curtea
de Apel Alba Iulia, care a constatat în decizia penală nr. 46 din 27 septembrie 2005, că sunt
îndeplinite condiţiile extrădării prevăzute de art. 22, 23, 26, 28 şi 35 din Legea 302/2004, a
admis cererea de extrădare, a menţinut arestarea provizorie în vederea extrădării până la predarea
persoanei extrădate şi având în vedere existenţa a două procese penale în faţa autorităţilor
române pornite împotriva condamnatului, în baza art. 60 alin. (2) din Legea 302/2004, a amânat
predarea acestuia până la soluţionarea definitivă a proceselor penale aflate în faţa autorităţilor
judiciare române, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, până la data
executării definitive a pedepsei.
11. O decizie de extrădare poate pune probleme sub aspectul art. 6 doar în cazuri
excepţionale, atunci când persoana extrădată a suferit sau riscă să sufere o denegare gravă de
dreptate în statul solicitant (CtEDO, secţia III, decizia Einhorn contra Franţei, 16 octombrie
2001, 71555/01).
Reclamantul, cetăţean american, a fost arestat în SUA în urma descoperirii la domiciliul
său a corpului mumificat al concubinei sale, însă a reuşit să fugă în Franţa. În 1993 a fost
condamnat la detenţiune pe viaţă în urma unei proceduri în contumacie. În 1997, în urma
arestării sale în Franţa, Guvernul american a cerut extrădarea sa. Cererea a fost respinsă pe motiv
că reclamantul nu putea să obţină rejudecarea cauzei în prezenţa sa. Printr-o lege intrată în
vigoare în ianuarie 1998, legislativul din Pennsylvania a modificat Codul de procedură penală,
astfel încât să permită rejudecarea cauzei în cazul extrădării unui condamnat judecat în lipsă. În
consecinţă, statul american a formulat o nouă cerere de extrădare, în care a precizat că, în cazul
în care reclamantul va cere rejudecarea cauzei, pedeapsa cu moartea nu va fi nici cerută, nici
aplicată, nici executată. Cererea statului american a fost admisă, iar recursurile reclamantului au
fost respinse, pe motiv că garanţiile contra aplicării pedepsei capitale oferite sunt suficiente.
Art. 3. Curtea a constatat că autorităţile americane au oferit asigurări că legea care
reinstaura pedeapsa capitală în Pennsylvania nu va fi pusă în aplicare retroactiv reclamantului şi
a furnizat asigurări adecvate şi suficiente că o astfel de pedeapsă nici nu va fi solicitată, nici
pronunţată, nici executată. Astfel, Curtea a considerat că reclamantul nu se află în faţa unui risc
real de a fi supus culoarului morţii, tratament ce este contrar art. 3 din Convenţie. Astfel,
constatând că reclamantul riscă doar menţinerea condamnării la o pedeapsă cu detenţiunea pe
viaţă, care nu ridică probleme sub aspectul respectării art. 3, Curtea a considerat că extrădarea sa
nu este contrară art. 3.
182
Art. 6. Protecţie prin ricoşeu. O decizie de extrădare poate pune probleme sub aspectul
art. 6 doar în cazuri excepţionale, atunci când persoana extrădată a suferit sau riscă să sufere o
denegare gravă de dreptate în statul solicitant. În speţă, extrădarea reclamantului către SUA
poate pune probleme doar dacă ar exista motive serioase şi credibile de a crede că reclamantul nu
va putea obţine rejudecarea cauzei şi că va fi nevoit să execute pedeapsa pronunţată în
contumacie. Legea din ianuarie 1998 permite, în principiu, rejudecarea cauzei. Deşi reclamantul
a depus mai multe documente care ar indica neconstituţionalitatea acelei legi şi, implicit,
inaplicabilitatea sa, Curtea a constatat că, pentru moment, nici o instanţă americană nu s-a
pronunţat în acest sens, astfel încât riscul de neconstituţionalitate a legii nu poate constitui un
motiv serios şi credibil de a crede că procesul reclamantului nu ar putea fi rejudecat în prezenţa
sa. În plus, Curtea a considerat că nu aparţinea statului francez sarcina de a aprecia
constituţionalitatea acelei legi. Statul francez şi-a îndeplinit obligaţiile impuse prin Convenţie,
dispunând extrădarea cu bună credinţă, doar după asigurările autorităţilor americane cu privire la
rejudecarea cauzei. De aceea, Franţa nu şi-a încălcat nici una dintre obligaţiile ce îi sunt impuse
prin prevederile art. 6.
12. În virtutea art. 34, statele s-au obligat să nu împiedice în vreun fel persoanele aflate
sub jurisdicţia lor să sesizeze Curtea. Or, această obligaţie presupune nu doar deschiderea
posibilităţii de sesizare a Curţii, ci şi exerciţiul efectiv al acestui drept (CtEDO, Marea Cameră,
hotărârea Mamatkulov şi Askarov versus Turcia, 4 februarie 2005, 46827/99 şi 46951/99).
Reclamanţii sunt doi resortisanţi uzbeci, membrii ai partidului de opoziţie din
Uzbeckistan. Aceştia au fost arestaţi în Turcia, de către poliţia de frontieră, pe baza unor
mandate de arestare internaţională emise pe numele lor. Aceştia erau suspectaţi de comiterea de
acţiuni teroriste în ţara lor de origine. Uzbekistanul a cerut extrădarea lor. Autorităţile turce au
acceptat cererea de extrădare, iar recursul reclamanţilor a fost respins, deşi au indicat faptul că ar
putea fi supuşi unor tratamente inumane în caz de extrădare. CtEDO a cerut guvernului turc, ca
şi măsură provizorie luată în temeiul art. 39 din Convenţie, să nu îi extrădeze pe reclamanţi
înainte de judecarea prezentei plângeri. Totuşi, autorităţile turce i-au extrădat pe reclamanţi şi au
informat Curtea că au obţinut garanţii din partea guvernului uzbec că nu vor supune reclamanţii
la rele tratamente. Reclamanţii au fost condamnaţi în statul de origine la 20 şi respectiv 11 ani de
închisoare. După extrădare, reprezentanţi lor nu au putut să intre în contact cu clienţii lor.
Art. 3. Curtea trebuie să stabilească dacă, la momentul extrădării reclamanţilor, exista un
risc real de a fi supuşi în Uzbekistan la tratamente interzise prin art. 3. Reclamanţii au fost
extrădaţi la 27 martie 1999, în ciuda măsurii provizorii luată de către Curte. Aşadar, la acea dată
trebuie verificat existenţa riscului de a fi supuşi unor tratamente contrare art. 3. În aplicarea art.
183
3, Curtea precizase că nu este în măsură să se pronunţe de o manieră definitivă asupra riscului
mai sus menţionat plecând de la informaţiile aflate atunci în posesia sa. De aceea, Curtea va
ignora informaţiile ulterioare urmând să examineze plângere în baza informaţiilor existente la
momentul extrădării. În consecinţă, după cum a precizat mai sus, Curtea nu poate fi convinsă pe
baza acelor informaţii că exista un risc real de produce a unor tratamente interzise de art. 3, care
nu a fost violat de către statul turc prin extrădarea reclamanţilor.
Art. 6 § 1. Echitabilitatea procedurii. În caz de extrădare, existenţa unui risc real de
„denegare flagrantă de justiţie” constituie un impediment la extrădare, însă, pentru motivele
expuse mai sus, Curtea nu a fost convinsă că reclamanţii ar fi fost lipsiţi de garanţii procedurale
fundamentale în ţara lor de origine. De aceea, cu 13 voturi la 4, Curtea a constatat că nu există o
violare a art. 6.
Art. 34. Exercitarea dreptului de a sesiza Curtea. Faptul că statul turc nu a respectat
măsura provizorie impusă de către Curte de a nu expulza reclamanţii până la momentul hotărârii
Curţii, ridică probleme cu privire la dreptul reclamanţilor de a sesiza Curtea. Argumentele
expuse mai sus indică clar faptul că Curtea a fost împiedicată să examineze complet plângerea
urmare a expulzării reclamanţilor. În virtutea art. 34, statele s-au obligat să nu împiedice în vreun
fel persoanele aflate sub jurisdicţia lor să sesizeze Curtea. Or, această obligaţie presupune nu
doar deschiderea posibilităţii de sesizare a Curţii, ci şi exerciţiul efectiv al acestui drept, prin
urmarea procedurii în faţa Curţii. De aceea, art. 34 a fost violat.
13. Existenţa unui risc serios ca o persoană să fie supusă pedepsei capitale în caz de
extrădare trebuie stabilită pe baza începutului de probă care există la dosarul cauzei (CtEDO,
secţia IV, decizia Ismaili contra Germaniei, 15 martie 2001, 58128/00).
Reclamantul, fiind un cetăţean marocan, a fost suspectat, în Maroc, de complicitate la
uciderea unui poliţist în 1997, motiv pentru care s-a emis un mandat de arestare, în ianuarie
1998. În 1997, reclamantul a fugit în Germania, unde a cerut azil politic, însă cerea sa a fost
respinsă şi i s-a cerut să părăsească teritoriul german. În octombrie 1997, reclamantul a fost
arestat în vederea expulzării, aflându-se în aceeaşi situaţie şi la data pronunţării prezentei decizii.
Recursul său contra deciziei de expulzare a fost respins pe motiv că autorităţile marocane au
furnizat asigurări că infracţiunea de care este acuzat reclamantul nu este susceptibilă de o
pedeapsă capitală şi că, oricum, o astfel de sancţiune nu va fi aplicată acestuia în cazul în care va
fi expulzat. Coinculpatul reclamatului, judecat între timp, a fost condamnat la 20 de ani de
închisoare.
Conform art. 1 din Protocolul nr. 6, existenţa unui risc serios ca o persoană să fie supusă
pedepsei capitale în caz de extrădare trebuie stabilită pe baza începutului de probă care există la
184
dosarul cauzei. În speţă, autorităţile marocane au declarat celor germane că infracţiunea de care
este acuzat reclamantul nu se sancţionează cu pedeapsa capitală şi că această sancţiune nu va fi,
în orice caz, nici solicitată, nici executată. De asemenea, Curtea a constatat că persoana acuzată
de aceeaşi infracţiune nu a fost condamnată la pedeapsa cu moartea. De aceea, Curtea a
considerat că expulzarea sau extrădarea reclamantului către Maroc nu prezintă niciun risc pentru
viaţa acestuia. În consecinţă, nu există nici o violare potenţială a art. 1 din Protocolul nr. 6 la
Convenţie.
185
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat
sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează
să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.
DAVID Mircea-Laurenţiu
04.10.2012
186
CV-ul AUTORULUI
Date personale: David Mircea-Laurenţiu
Data naşterii: 06.01.1977
Locul naşterii: mun. Constanţa, România
Studii:
1991-1995 – Liceul Economic, Constanţa
1995-1999 – Facultatea de Drept, Universitatea „Nicolae Titulescu”, Bucureşti
2005-2008 – Facultatea de Economie, Universitatea „Spiru Haret”, Constanţa
2004-2008 – Studii de doctorat la Academia „Ştefan cel Mare” a MAI
Activitatea profesională:
2000-2001 – consilier juridic, Primăria Constanţa
2001-2005 – consilier juridic, Banca Agricolă SA / Raiffeisen
2005 - prezent – consilier juridic, director Departament, director Divizie – Banca Românească
SA – Membră a Grupului National Bank of Greece
Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:
1. Asistenţa şi cooperarea internaţională a Republicii Moldova în materie de extrădare penală.
Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică din 15 decembrie 2007: „Probleme actuale ale
legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”. Chişinău: CEP USM,
2008.
2. Extrădarea şi predarea infractorilor – instrumente juridice de contracarare a criminalităţii
în spaţiul Uniunii Europene. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică din 12-13 iunie
2012: „Criminalitatea în spaţiul Uniunii Europene şi al Comunităţii Statelor Independente:
evoluţie, tendinţe, probleme de prevenire şi combatere”. Chişinău: Academia „Ştefan cel
Mare” a MAI, 2012.
Lucrări ştiinţifice publicate:
1. Noţiuni introductive privind formele (modalităţile) de asistenţă juridică internaţională în
materie penală. În: Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Seria
ştiinţe socio-umane, ediţia a VIII-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 2008, 0,2
c.a.
2. Organe naţionale abilitate cu dreptul de asistenţă şi cooperare internaţională în materie
penală. În: Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Seria ştiinţe
socio-umane, ediţia a VIII-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 2008, 0,3 c.a.
3. Imunităţi referitoare la extrădarea penală. În: Legea şi viaţa, nr. 2 (197), 2009, 0,4 c.a.
187
4. Evoluţia istorică a reglementărilor normative privind instituţia extrădării penale. În: Analele
ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Seria ştiinţe socio-umane, ediţia a
XI-a, nr. 2. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2011, 0,5 c.a.
Limbi vorbite:
română; engleză
Date de contact:
adresa: România, mun. Constanţa, str. Călugăreni nr. 15 A
tel: +40722374773
e-mail: [email protected]