METODOLOGIA CERCET ĂRII ISTORICE

Lector univ. dr. Teodora Stănescu-Stanciu

I .SCOPUL ŞI SARCINILE CURSULUI; RESURSE.

II. CE ESTE ISTORIA? ISTORICII ŞI ROLUL LOR ÎN SOCIETATE.

III. MATERIALUL DOCUMENTAR. CLASIFIC ĂRI COMENTATE. APLICA łII

IV. DEPOZITOARE DE INFORMA łIE ISTORIC Ă: BIBLIOTECA, CENTRUL DE DOCUMENTARE, ARHIVA, MUZEUL, ETC. A C ĂUTA, A STOCA, A UTILIZA INFORMA łIA ISTORIC Ă. INTERNETUL – AJUTOR SAU CAPCANĂ?!

V. EVIDENłĂ ŞI OBIECTIVITATE ÎN DEMERSUL ŞTIIN łIFIC

VI. TRECUTUL DIN JURUL NOSTRU. PEISAJ ŞI MEMORIE PUBLIC Ă (SURSE TRADIłIONALE; SURSE ORALE; SURSE VIZUALE). APLICA łII.

VII TEORIE ŞI PRACTIC Ă ÎN ELABORAREA UNEI LUCR ĂRI ŞTIIN łIFICE. TIPOLOGII. ETAPE. APLICA łII

VIII. A SE INSPIRA, A PRELUA, A COMENTA, A PLAGIA

IX PERSPECTIVE, PROVOCĂRI, CONTROVERSE ALE NOULUI MILENIU.

I .Scopul şi sarcinile cursului; resurse. Cuvinte şi concepte cheie: ştiinŃa istoriei; logica argumentării ştiinŃifice; surselor şi a

locurilor de documentare; elaborarea unor lucrări ştiinŃifice. Acest curs doreşte să reprezinte un ghid în străbaterea labirintului istoriei ca ştiinŃă, un

îndrumar adresat viitorilor profesionişti în domeniul cercetării istorice. Demersul didactic va încerca introducerea şi familiarizarea cu logica argumentării

ştiinŃifice; prezentarea şi fixarea surselor şi a locurilor de documentare; aprofundarea şi aplicarea cunoştinŃelor legate de elaborarea unor lucrări ştiinŃifice.

Bazându-se, în mare parte, pe participarea masteranzilor, cursul doreşte să combine prelegerile clasice, cu workshop-uri, realizarea de lucrări practice, atât individuale, cât şi de grup.

Temele propuse spre analiză, în procesul de trainning, îşi propun să acopere o arie largă, atât din punct cronologic, cât şi geografic, reprezentând, în linii mari, puncte de atracŃie ale discursului istoric contemporan, probleme larg dezbătute în comunitatea ştiinŃifică de specialitate şi nu numai.

Ce înseamnă cercetare ştiinŃifică? Ce înseamnă cercetare? Cursul de faŃă doreşte să ofere răspunsuri, dar, la rândul său, să formeze masteranzilor deprinderea de a pune şi a îşi

pune întrebări cu privire la diverse probleme istorice, cu predilecŃie asupra unor aspecte metodologice istorice.

Repere bibliografice:

1. N. Iorga, GeneralităŃi cu privire la studiile istorice, ed. a IV-a, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

2. Fernard Braudel, Les Ambitions de l'histoire, Paris, Editions de Fallois, 1997. II. Ce este Istoria? Istoricii şi rolul lor în societate. Cuvinte şi concepte cheie: definiŃia istoriei; rolul istoriei; metode istorice; evenimentul istoric; criza istoriei; istorie – filosofia istoriei; microistoria. Ce mai înseamnă istoria astăzi?! – mulŃi se pot întreba şi pot considera chiar, după

cum şoca un titlu destul de recent, că trăim timpuri ale… sfârşitului ei. Însă Istoria un este nici pe departe aproape de sfârşit. Experimentăm numai noi situaŃii, fenomene, cazuri… Şi, totuşi, sunt ele cu totul şi cu totul noi?!

Misiunea istoricului este tocmai aceea de a retrezi pasiunea pentru trecut, prin care, apoi, prezentul să prindă alte conotaŃii. „Istoria nu este, nu trebuie să fie o simplă povestire a trecutului. Ea îndeplineşte o funcŃie critică, întrucât e în stare să ofere cititorilor săi resurse ce le îngăduie să se delimiteze de certitudinile spontane sau de imaginile impuse. O carte de istorie, reuşită şi folositoare este aceea care oferă o mai bună înŃelegere nu numai a trecutului, care este obiectul ei, ci şi a prezentului“ (Roger Chartier, Lecturi şi cititori în FranŃa Vechiului Regim1).

O scurtă parcurgere a unor consideraŃii, mai vechi sau mai noi, româneşti sau europene, poate să ne ofere răspunsuri... Şi, poate, chiar să atragă adepŃi pentru o mult aşteptată reconsiderare a Istoriei.

Pentru filosofi, definiŃia istoriei pare destul de clară: ea reprezintă o disciplină distinctă a temporalităŃii, având ca obiect de cercetare obiecte individuale. Ea se distinge, astfel, de celelalte discipline ale evoluŃiei, ce investighează clase generale de obiecte.

Două obiective majore par a fi vizate în demersul istoric – reconstituirea trecutului şi, respectiv, explicarea acestuia. Şi, mai ales din prima perspectivă, pentru filosoful istoriei apar numeroase subiecte de dispută: al cui trecut?; este vizată o reconstituire totală sau una parŃială? Tipurile de răspunsuri variază în funcŃie de numeroase, la rândul lor, necunoscute, ce vizează fie tipul discursului istoric utilizat, fie epoca în care a fost elaborat demersul, fie, chiar, de personalitatea istoricului în sine.

Putem considera, deci, că istoricul este cel care întreprinde un efort imens de generalizare şi tipologizare pentru a pune tocmai în evidenŃă formele stabile, repetabile de comportament şi de relaŃii.

Dar care este baza demersului istoric?! Răspunsul poate veni relativ facil - evenimentele istorice. Căci, istoria este legată în mod organic de conceptul de eveniment istoric.

Ce înseamnă însă un eveniment istoric? Există vreun set de condiŃii ce trebuie îndeplinite pentru a intra în această categorie generală?! Autorii consideră că, de-a lungul timpului, s-au impus două asemenea condiŃionări: a) Să reprezinte un fenomen relativ bine determinat în timp. 2) Să marcheze un moment important în dinamica de ansamblu a obiectului în cauză.

1 Roger Chartier, Lecturi şi cititori în FranŃa Vechiului Regim1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1997, p. 15

Filosofii istoriei diferenŃiază, din nou, două tipuri de fenomene importante: evenimente cauzativ importante şi, respectiv, simbolice.

Primele sunt cele care au o influenŃă semnificativă asupra desfăşurării ulterioare a istoriei, în timp ce cele simbolice pot fi interpretate ca momente cheie, unice, de top ale unui proces2.

Pentru a reconstitui trecutul, istoricul are nevoie însă de informaŃii despre acesta, cu alte cuvinte, de fapte istorice. Deci, trebuie făcută distincŃia dintre evenimentele istorice şi faptele istorice, ultimele reprezintă informaŃiile culese de istoric despre realitatea trecută, inclusiv despre evenimentele istorice.

Numai că procesul de culegere a faptelor istorice generează numeroase dificultăŃi, legate fie de volumul efectiv al faptelor istorice găsite sau care pot fi găsite; fie de modalitatea de selectare a acestora. După cum sublinia, de pildă, cunoscutul filosof al istoriei Henry Steele Commager (1902-1998), necazul cu faptele istorice este că ele „sunt prea multe şi prea puŃine totodată”.

Istoria nu a atins încă limitele sale absolute în reconstituirea trecutului. Mereu se fac noi descoperiri de urme ale evenimentelor trecute. Sunt inventate noi tehnici de analiză a diferitelor urme pentru a detecta în ele noi fapte istorice.

Nu numai lipsa de fapte, ci şi abundenŃa lor constituie adesea o dificilă problemă pentru istoric. Complexitatea societăŃii umane face ca sarcina reconstituirii complete a trecutului să fie practic imposibilă.

În procesul reconstituirii, istoricul trebuie să dea dovadă, tocmai de aceea, de selectivitate. El alege unele informaŃii, lăsând la o parte o mulŃime de alte informaŃii. În acest sens, Iacob Burckhardt (1818-1897) definea istoria: „ceea ce o epocă consideră că merită să reŃină dintr-o altă epocă”. Mai mult chiar, există multe perioade istorice caracterizate tocmai prin raritatea faptelor. Astfel, o simplă urmă, nesemnificativă pentru altă epocă, poate constitui un fapt istoric extrem de important. (ex. fragment ceramic, fragment osos, cimitir...)

Doar atunci când sunt prezente urme abundente este generată, în mod firesc, o orientare selectivă. Cele mai reprezentative dintre urmele descoperite sunt conservate. Iar, din această perspectivă, după cum o arată noii specialişti, şi tehnicile tipice altor domenii, precum sociologia, de pildă, au început să fie aplicate şi în istorie.

De exemplu, dacă se doreşte reconstituirea stării opiniei publice, la un moment dat, în legătură cu un eveniment anumit, este recomandat să fie investigate şi ziarele publicate. Dar, apare o problemă – pot fi prea multe de asemenea publicaŃii! Tehnica eşantionării devine, în acest caz, un instrument foarte eficace. Prin realizarea de eşantioane, istoricul poate face faŃă numărului imens de fapte, reŃinând doar minimumul reprezentativ. De asemenea, aşa-numitele condensări statistice, de diferite tipuri, pot fi şi ele frecvent utilizate. O altă mare problemă generată în legătură cu faptele istorice este cea a chiar constituirii lor. Deoarece realitatea investigată nu mai există, ea trebuie reconstituită, element cu element. Urmele trecutului – mărturii scrise ale contemporanilor asupra unor evenimente, documente produse de o societate sau alta, resturi materiale, ale construcŃiilor, ale bunurilor, operele artistice ale epocii, produsele spirituale ale ei – constituie unicele izvoare de informaŃii ale istoricului. Însă urmele sau izvoarele nu reprezintă încă fapte istorice, ci doar sursele acestora. Ele trebuie transformate în fapte istorice. Astfel, faptele istorice pot fi definite ca informaŃiile semnificative, extrase de către istoric, din urmele lăsate de trecut. Ele devin, astfel, rezultatul unei interpretări.

2 o foarte interesantă arhivă electronică a unor asemenea momente simbol, care au schimbat cursul istoriei, din perspectiva unei naŃiuni – şi la http://momentsintime.libsyn.com/ sau interactiva arhivă http://www.historicmoments.com/.

Vechile metode sunt oare depăşite, este nevoie de altele cu totul şi cu totul inovatoare pentru a recontura trecutul?! O definiŃie destul de recentă subliniază aspectul transformator impus de secolul XXI: „Istoria, cunoaştere a trecutului uman, îşi vede astăzi dezvoltarea accelerându-se brutal: multiplicare de urme şi lucrări; expansiune în motivaŃii şi recurs la ştiinŃele auxiliare; demitizare şi repunere continuă în chestiune a propriilor explicaŃii.“ (Jean Baptiste Duroselle, „La connaissance actuelle du passé“, în Revue des sciences morales et politiques, 139, 1, 1984, p.7) Şi, totuşi, dacă ne aducem aminte cuvintele lui Nicolae Iorga, parcă nimic nu pare atât de depăşit: „M-am oprit asupra oricărui eveniment, oricărei situaŃii, oricărei psihologii, ca şi cum întâia oară ar fi fost vorba de dânsele. Am căutat a convorbi cu ele şi cu şi fără interpret, şi astfel socot că nu o dată le-am smuls măcar o parte dintr-o taină pe care, întreagă, n-o vor destăinui nimănui. Chiar dacă m-am oprit la părerea obişnuită, ea s-a înnoit prin aceea că am căutat să aflu ceva nou într-însa.“ (N. Iorga, GeneralităŃi cu privire la studiile istorice, ed. a IV-a, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 70)

Însă, şi ieri, ca, poate mai ales, astăzi, sentimentele partizane nu au ce căuta în discursul istoric. Acelaşi Iorga se declara foarte ferm în această privinŃă: „Dar pentru a scrie istorie n-am nevoie de iubire, nici de ură; îmi trebuiesc numai izvoare şi minte sănătoasă în atâta măsură, câtă e de nevoie pentru a lumina.“ (N. Iorga, Istoria poporului românesc, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985)

Căci numai astfel, „putem folosi trecutul în mod rodnic numai atunci când înŃelegem că a moşteni înseamnă şi a transforma (...) Istoria nu poate niciodată provoca moartea trecutului, căci fiecare acŃiune pe care o întreprindem, fiecare plan pe care îl facem, implică reevaluarea, revizuirea şi recrearea mai mult sau mai puŃin conştientă a trecutului.“ (David Lowenthal, Trecutul e o Ńară străină, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 451). Este normal ca „fiecare generaŃie să îşi refacă istoria, nu pe ruine, ci pe câştigurile generaŃiei precedente. Fiecare clipă a prezentului clarifică, sub un alt unghi, trecutul, suscitând reliefuri neprevăzute.“ (Henri Irénée Marrou, în Charles Samarran, ed.L’histoire et ses mèthodes, Edition Gallimard, Paris, 1961, p. IX) Însă lecŃia istoriei nu trebuie uitată sau nici măcar diminuată în importanŃă niciodată! Unii dintre autorii contemporani identifică însă şi posibile crize prin care ar trece, astăzi, ştiinŃa istorie3. Cu predilecŃie vizibile în cazul românesc, după cum o demonstrează, de pildă, lucrarea unui cunoscut specialist în domeniu, Bogdan Murgescu4, ce considera că istoriografia naŃională se prezintă “ca o nebuloasă cu mai multe straturi”. În opinia sa, se pot identifica cel puŃin patru cauze ale acestei crize. În primul rând, lipsa criticii şi a autoreflecŃiei în interiorul disciplinei istorice ar putea reprezenta primul motiv. Pentru mulŃi istorici români, critica are drept unic înŃeles exclusiv critica izvoarelor şi nicidecum atitudinea critică faŃă de alte lucrări, care, eventual, ar putea oferi explicaŃii diferite sau chiar o atitudine critică faŃă de propriul subiect.

Al doilea motiv este determinat de faptul că însuşi istoricul este cel care alege, selectează sursele de importanŃă istorică de cele lipsite de importanŃă, fără însă a oferi o explicaŃie bine argumentată asupra alegerii făcute, respectiv, folosirea ilustrativă şi nu argumentativă a surselor.

Al treilea ar fi generat tocmai de o posibilă lipsă a conceptelor utilizabile în noul gen de discurs istoric. Autorul vorbeşte chiar de un anarhism conceptual şi metodologic care şi-a găsit terenul fertil în istoria politică.

Parohialismul istoriografiei contemporane – cum îl denumeşte B. Murgescu – ar fi ultimul motiv al acestei crize. Istoria a rămas aproape exclusiv politică, factologică şi

3 foarte interesante puncte de vedere în prestigioasa publicaŃie History and Theory, şi la http://www.historyandtheory.org/toc.html 4 Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Editura All, Bucureşti, 2000.

românocentristă, ceea ce a însemnat tot mai mult „studiul faptelor individuale şi refuzul net al modelelor teoretice“, ca şi „izolarea cvasi-deplină faŃă de celelalte discipline socio-umane“.

Dar, într-o asemenea conjunctură, ar mai putea exista şi un alt fel de discurs istoric, cel ... ideal. Istoricul german Jörn Rüsen (n.1938), în articolul „Manualul ideal. ConsideraŃii asupra fundamentelor educaŃiei istorice“5, numeşte această competenŃă drept competenŃă narativă, prin care prezentul devine inteligibil şi experienŃa proprie dobândeşte o perspectivă în viitor. Aceasta este o competenŃă fundamentală a conştiinŃei istorice, care se dobândeşte prin educaŃie şi are trei nivele de bază: percepŃia, interpretarea şi orientarea, fiecare necesitând amptitudini specifice. CompetenŃa percepŃiei istorice consistă în perceperea distanŃei şi diferenŃei prezentului faŃă de trecut; cea a interpretării istorice reprezintă abilitatea de a indica un înŃeles acestui trecut în contextul prezentului, şi, în sfârşit, competenŃa orientării istorice vizează tocmai acea capacitate de a da, în cadrul culturii istorice dobândite, un sens propriei experienŃe. Un foarte dezbătut subiect, astăzi, ca şi în trecut, este legat de prezentarea, comparativă, istorie – filosofia istoriei. După cum sublinia şi istoricul american Hayden White (n. 1928), „the principal difference between history and philosophy of history is that the latter brings the conceptual apparatus by which the facts are ordered in the discourse to the surface of the text, while history proper (as it is called) buries it in the interior of the narrative, where it serves as a hidden or implicit shaping device...” Lansat de specialiştii din domeniul istoriei mentalităŃilor, conceptul de microistorie a fost apoi consacrat de antropologi şi etnografi. El reprezintă una dintre cele mai uzitate metode de reconstituire a trecutului istoric, cu precădere folosit de către istoria orală, dar nu numai. Microistoria poate fi astfel considerată astăzi una dintre direcŃiile de cercetare „la modă” în istoriografia românească şi străină (alături de alte domenii, mai vechi sau mai noi, precum istoria mentalităŃilor, istoria culturală, psihoistoria, demografia istorică, istoria economică, istoria orală, hermeneutica, istoria ideilor şi antropologia istorică). Efectiv, microistoria vizează studiera societăŃilor, accentul căzând pe diferenŃele înregistrate şi pe schimbările intervenite la nivelul fiecăreia, de-a lungul timpului.

Repere bibliografice:

1. N. Iorga, GeneralităŃi cu privire la studiile istorice, ed. a IV-a, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

3. David Lowenthal, Trecutul e o Ńară străină, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002. 4. Charles Samarran, ed.L’histoire et ses mèthodes, Edition Gallimard, Paris, 1961. 5. Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Editura All, Bucureşti, 2000. 6. Paul Veyne, Comment on écrit l’histoire, Paris, Seuil, 1971. 7. Guy Thuillier, Jean Tulard, La methode en histoire, Presse Universitaire du France,

1986. 8. Jacques Le Goff, Pierre Nora (eds), Faire de l'histoire. Nouveaux problemes, Paris,

Ed. Gallimard, 1974. 9. Fernard Braudel, Les Ambitions de l'histoire, Paris, Editions de Fallois, 1997.

Teme pentru casă:

5 Jörn Rüsen, „Das ideale Schulbuch. Überlegungen zum Leitmedium des Geschichtsunterrichts“, Internationale Schulbuchforschung 14 (1992), pp. 237-250.

• ComentaŃi următoarele definiŃii ale istoriei, din perspectiva contemporană: „Istoria este martorul care confirmă trecerea timpului; iluminează realitatea,

vitalizează memoria, oferă călăuzire în viaŃa de zi cu zi şi ne aduce ştiri din antichitate.” (Cicero)

„Istoria este o galerie de tablouri în care sunt puŃine originale şi multe copii.” (Alexis de Tocqeville)

„Istoria este un tribunal în care se judecă popoarele si naŃiunile.” (Nicolae Iorga) • ComentaŃi definiŃia evenimentelor istorice în viziunea lui Fernand Braudel şi

încercaŃi să creionaŃi propria dvs. definiŃie a evenimenului istoric. „Evenimentele ne sufocă, provoacă zgomot dar nu îşi pot dovedi importanŃa decât prin

conse-cinŃele lor în timp: "nu ne povestesc o întreagă istorie, o anunŃă, o sugerează"; sunt "imagini instantanee, imperfecte, prea rapid schiŃate, prost asamblate unele cu altele". Totuşi, această mişcătoare suprafaŃă a istoriei este şi cea mai facilă, mai atractivă, pentru că oamenii se recunosc în ea, dându-le iluzia participării. "Una din forŃele acestei victorii a evenimentului este tocmai aici: lasă de înŃeles că destinul depinde de voinŃa noastră, că, modeşti sau iluştri, ne făurim propriul destin". Nu putem deci exila evenimentul în afara istoriei, nu îl putem neglija. Dar în sine "nu este suficient". Are nevoie şi de consecinŃele sale, care nu sunt imediat vizibile ci sunt "fiicele timpului". Singura posibilitate de valorificare a evenimentului ar fi deci extra-gerea sa din actualitatea care i-a dat naştere, respectiv a istoricului din vâltoarea actualităŃii.” (Fernard Braudel, Les Ambitions de l'histoire, Paris, Editions de Fallois, 1997, p. 30-49).

- OferiŃi un exemplu de analiză de tip microistorie extras dintre lucrările parcurse pentru realizarea disertaŃiei.

III. Materialul documentar. Clasific ări comentate. AplicaŃii

Cuvinte şi concepte cheie: informarea documentară; document istoric; paşi în elaborarea demersului istoric; surse primare; surse secundare; surse terŃiare

Informarea documentară reprezintă strângerea informaŃiilor, a datelor cuprinse în documente, în publicaŃii, tocmai în vederea elaborării, apoi, de mijloace de cercetare eficiente de prelucrare analitică şi sintetică, de regăsire a datelor şi de transmitere a lor cât mai bine la beneficiar.

Documentele, mai ales acelea care conŃin informaŃii ştiinŃifice şi tehnice constituie principala sursă de informare documentară.

Documentul constituie ,,un termen generic însemnând toate categoriile de surse ce pot transmite date istorice (inscripŃii, urme de civilizaŃie materială, acte etc).

Din punct de vedere arhivistic, conceptul de document are o accepŃiune extrem de largă. Conform DicŃionarului ŞtiinŃelor Speciale ale Istoriei, el este definit ca fiind orice sursă

„pe suporŃi friabili, realizate cu ajutorul grafiei, fotografiei, înregistrărilor sonore, cinematografice sau a altor imagini, care prezintă interes pentru cunoaşterea istorică”. Prin urmare, documentul poate fi un text scris sau tiparit, o inscripŃie, dar şi oricare altă mărturie ce poate servi la cunoaşterea unui fapt real, din prezent sau din trecut, mărturie redactată într-o formă clară şi având unitate de conŃinut şi înŃeles de sine stătător.

Legea Arhivelor din 1996 defineşte documentele care fac parte din Fondul NaŃional al României: acte oficiale şi particulare, diplomatice şi consulare, memorii, manuscrise, proclamaŃii, afişe, chemări, planuri, schiŃe, hărŃi, pelicule cinematografice, dar şi alte asemenea mărturii (înregistrări foto, video, audio, etc.), realizate în Ńară sau de către creatori români în străinatate.

Arhivele reprezintă grupuri mari de documente, de o mare diversitate, atât sub aspectul informaŃiei, cât şi sub cel al suportului pe care sunt realizate. În arhive (naŃionale, departamentale, istorice, curente...), documentele se află grupate în fonduri şi colecŃii.

Fondul arhivistic reprezintă „totalitatea documentelor create în decursul vremii de organele de stat, de alte organizaŃii sau de persoanele fizice, care au îndeplinit funcŃii sau misiuni de răspundere în stat sau au avut un rol deosebit în viaŃa politică, socială, economică, ştiinŃifică, culturală sau artistică a Ńării, care constituie izvor de cunoaştere a istoriei patriei, a dezvoltării politice, economice, sociale şi culturale a Ńării”.

Dacă plecăm de la definiŃia oferită de Hayden White – „... the so-called 'historical method' consists of little more than the injunction to 'get the story straight' (without any notion of what the relation of 'story' to 'fact' might be) and to avoid both conceptual overdetermination and imaginative excess (i.e., enthusiasm') at any price.” – putem considera, după cum o fac şi alŃi specialişti, că tocmai aceste metode transformă istoria într-o ştiinŃă.

Se consideră, în general, că trebuie urmaŃi patru mari paşi în elaborarea oricărui demers istoric :

1. O analiză exhaustivă a principalelor surse de informaŃie 2. Studiul efectiv al informaŃiilor existente în aceste surse. 3. O evaluare critică a acestor informaŃii. 4. Sinteza, finală, a materialului acumulat, oferind amprenta interpretării personale Un alt aspect analizat de specialişti se leagă de tipul şi credibilitatea surselor

investigate. Astfel, sursele sunt catalogate: - surse primare - surse secundare - surse terŃiare.

Repere bibliografice: 1. Guy Thuillier, Jean Tulard, La methode en histoire, Presse Universitaire du France, 1986. 2. Jacques Le Goff, Pierre Nora (eds), Faire de l'histoire. Nouveaux problemes, Paris, Ed. Gallimard, 1974. 3. Fr. Furet, Atelierul istoricului, Bucureşti, Editura Corint, 2002. 4. Martha Howell and Walter Prevenier, From Reliable Sources: An Introduction to Historical Methods, Cornell University Press, Ithaca, 2001. 5. http://labyrinthe.revues.org/index287.html#text 6. Mucchieli, Alex (coord.), DicŃionar al metodelor calitative în ştiinŃele umane şi sociale, Iaşi, Polirom, 2003.

Teme pentru casă:

• CitiŃi şi comentaŃi Legea nr. 16/1996. • CITIłI ŞI INTERPRETAłI URMĂTORUL FRAGMENT DIN LUCRAREA

LUI FR. FURET (1927-1997), ATELIERUL ISTORICULUI (1984) „Compared to the social sciences, history can claim greater seniority and legitimacy, and

its recent renewal has not invalidated its credentials in these respect. History remains a discipline inseparable from the nation, essential to the meaning of nationhood. Hence, history still has its rules, usages, university chairs, and learned societies, all of wich provide it with a common language and a professional consensus. Its prestige has not been impaired by the fact that, in the course of the fifty years that have elapsed since the first issue of the Annales, it has gradually ceased too see itself as the interpreter of the national phenomenon.” (pp.1-2)

IV. Depozitoare de informaŃie istorică: biblioteca, centrul de documentare, arhiva, muzeul, etc. A căuta, a stoca, a utiliza informaŃia istorică. Internetul – ajutor sau capcană?!

Cuvinte şi concepte cheie: tipuri de scriere; suporturi grafice; carte; bibliotecă. Scrierea sintetică (ideogramatică) redă prin simbol o idee, un obiect sau un gând, sensul

acestora. Primele manifestări ale unui limbaj concretizat l-au constituit picturile rupestre din

paleolitic ale căror imagini sunt pline de conŃinut magic. Scrierea analitică (de cuvinte) notează o idee sau o silabă. Cele mai vechi scrieri din această categorie sunt cele sumeriene, egiptene şi chineze. Scrierea fonetică (alfabetică) este aceea în care fiecărui sunet îi corespunde un semn.

Cele mai vechi inscripŃii cu acest tip de scriere sunt cele de pe muntele Sinai (Egipt) descoperite în 1905, urmate apoi de cele feniciene.

La rândul lor, şi suporturile grafice au variat de-a lungul timpului. Pe scoarŃa de copac sau pe miezul de lemn se putea scrie fie pe lemnul crud, fie după ce

a fost acoperit cu un strat de ceară. În cazul din urmă, se utiliza un stil, instrument ascuŃit la un capăt şi plat la celălalt. De asemenea, erau utilizate şi tăbliŃe duble, legate între ele printr-un sistem de balamale – aşa-numitul codex. De aici, termenul a definit volumele (pachetele de coli) din papirus şi pergament.

Argila, preparată în maniera unei paste, aşezate sub forma unei plăci. Erau utilizate vergelele de lemn sau de trestie, ce lăsau urme de forma unei pene sau a unui cui, de unde şi denumirea de scriere cuneiformă (lat.: cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuŃit).

Piatra, din diverse roci, pe care s-a putut scrie, folosindu-se dalta. Metalul, mai ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul, a fost folosit ca suport grafic. Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. Papirusul creştea

din abundenŃă în regiunile mlăştinoase ale Deltei Nilului, devenind chiar simbolul regiunii. Planta (Cyperus papyrus) prezintă aspectul unei trestii fără frunze, înaltă de la 2 până la 4 m. La fabricarea papirusului servea numai partea îngropată a plantei, lungă de 30 - 40 cm. Lungimea medie a unui sul de papirus era de 10 m, iar lăŃimea de 30 cm. Papirusul a fost utilizat de egipteni pentru scriere din anul 3000 î.Hr. şi până în secolul IX d.Hr. Cel mai bun papirus era cel fabricat la Alexandria. La Roma se aflau ateliere specializate în finisarea papirusului brut.

Pergamentul se făcea din piei de animale: oi, capre, viŃei, iepuri şi chiar din pieile mieilor nenăscuŃi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de tabăcire. Cel mai important centru de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam din Asia Mică. Romanii numeau acest suport de scris membrana sau charta pergamena, în amintirea acestei cetăŃi.

Când pergamentul era făcut din piele de viŃel purta denumirea de vellum. La fel şi pentru cel făcut din piele de miel sau ied nenăscut. Vellum-ul era un pergament foarte fin, de foarte bună calitate dar foarte scump. Termenul există şi astăzi: hârtie velină.

Pergamentul putea fi şi reutilizat prin răzuirea textului vechi. Pergamentul rescris se numeşte palimpsest sau rescript. Cu ajutorul unor tehnici moderne, astăzi, se pot citi ambele texte.

Hârtia a fost preparată prima dată în China, în anii 104 - 105 d.Hr. În sec. VIII, arabii au preluat secretul fabricării, răspândindu-l în Europa islamică. În sec. XII Spania şi Italia fabricau hârtie. Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi în Anglia.

Hârtia se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă de coli (frunze de dud, in, cânepă, bumbac, cârpe recuperate). Până în secolul al XVII-lea, tehnica de preparare era aceea manuală, singurul utilaj era moara de măcinat fibrele (mori de hârtie).

Cele mai vechi cărŃi pot fi socotite tăbliŃele cuneiforme din argilă arsă din Mesopotamia şi sulurile de papirus din Egipt.

Cartea AntichităŃii, în forma ei clasică, era scrisă pe piele de animale sau papirus şi avea forma de rulou sau de sul; se numea volumen (volumen, inis = înfăşurare, încolăcire, mişcare circulară).

În Evul Mediu, forma generală a cărŃii este codexul (lat. codex, cis = scoarŃă, trunchi de copac), tăbliŃă de scris, carte, condică, având ca model tablele romane legate cu balamale.

În Grecia şi la Roma cărŃile erau copiate de scribi şi sclavi, oameni de carte, plasaŃi în fiecare oraş într-un loc fix, care va deveni editură. Lectorul le dicta scribilor, astfel explicându-se existenŃa numeroaselor exemplare identice ale aceloraşi opere. Urma operaŃia de verificare a textelor copiate (colaŃionarea).

Antichitatea a fost preocupată intens de carte, sub forma bibliofiliei (a dragostei de carte), constând în strângerea manuscriselor frumoase şi rare şi a textelor originale ale unor scriitori consacraŃi. În secolul V d.Hr. funcŃionau deja instituŃii de învăŃământ superior în centrele culturale importante: Antiohia, Gaza, Nisibis (azi în Turcia), Cezareea (Palestina), Siracuza, Roma, Atena, Beirut.

CărŃile erau de format mai mic până în secolul al XIV-lea, legate în scoarŃa de lemn îmbrăcate în piele, uneori cu gravuri şi decoraŃiuni. Principalele centre de copiere ale manuscriselor, erau în evul mediu mânăstirile, dintre care s-au remarcat: Cluny, Limoges, Ličge, Köln, Salzburg, Canterbury, York, Malmesbury, Yarmouth, Monte Cassino.

În łările Române, în secolele XIV - XV, se copiau manuscrise religioase, mai ales în mănăstirile Peri (Maramureş). Tismana şi NeamŃ. Acestea erau împodobite cu miniaturi de o rară frumuseŃe, executate uneori chiar de copişti, distingându-se Nicodim de la Tismana (Oltenia) şi Gavril Uric de la NeamŃ. Activitatea a continuat în perioadele următoare la mânăstirile de la Dragomirna, BistriŃa (Oltenia), Hurezi, Râmnicu Vâlcea, distingându-se Popa Grigore din Măhaci, Anastasie Crimca, Ioan şi Grigore Râmniceanu şi alŃii.

În secolul al XV-lea germanul Johann Genschfleisch, supranumit Guttenberg (? - 1468) a introdus tiparul.

În perioada Renaşterii, cartea s-a individualizat şi a crescut din punct de vedere al numărului, astfel că în anul 1500 în Europa existau peste 40.000 de exemplare.

Biblioteca a existat, după cum s-a putut observa deja, încă din Antichitate. În epoca antică existau biblioteci, dar ele se confundau cu arhivele.

Cea mai veche bibliotecă cunoscută este aceea de la Ninive, datând din secolul VII î.Hr., biblioteca regelui Asurbanipal, care cuprindea două încăperi cu numeroase lăzi în care s-au găsit peste 22.000 de tăbliŃe de lut. Aceasta avea şi un bibliotecar şi chiar cataloage din care, fragmente, au ajuns până în epoca contemporană şi au putut fi studiate cu ajutorul calculatoarelor.

În Grecia au funcŃionat, de asemenea, biblioteci. La Atena existau în şcoli, în temple sau funcŃionau biblioteci personale, cum a fost cea a lui Aristotel sau aceea a lui Pisistrate (600 - 527 î.Hr.).

În epoca medievală, în Europa au continuat să se creeze biblioteci personale ale intelectualilor vremii, precum şi biblioteci de curte ale împăraŃilor, regilor, seniorilor. Pe de altă parte, au cunoscut o largă înflorire bibliotecile clericale şi cele ale universităŃilor.

Cele clericale (ale mănăstirilor, ale papilor, patriarhilor, episcopilor etc.) au lăsat un fond de carte deosebit de bogat. S-au remarcat, în secolele VI-VIII: biblioteca Vaticanului, cea de la mănăstirile Monte-Cassino, Luxeuil, Canterbury, Saint Gallen, Westminster, Saint-Denis, Corbie, Fulda, Athos, Patmos, a Patriarhiei din Alexandria, din Ierusalim, din Antiohia şi BizanŃ.

În perioada secolelor XIV-XVI bibliotecile publice şi cele personale au cunoscut o dezvoltare deosebită. De pildă, Biblioteca Corviniană de la Buda, creată de Matei Corvin (1458-1490), ce a conŃinut între 1000 şi 1500 codexuri, în special italiene.

În ceea ce priveşte łările Române, primele biblioteci au fost de asemenea cele mănăstireşti, care s-au format pe lângă mănăstirile benedictine în secolul XI în Transilvania. În secolele următoare s-au alăturat cele ale mănăstirilor franciscane, dominicane şi cele ale catedralelor. Oraşele Alba Iulia, Sibiu, Braşov, Cluj erau renumite în Europa pentru colecŃiile acestor biblioteci în secolele XIV-XVI.

O atenŃie deosebită s-a acordat bibliotecilor din łările Române în secolul al XVIII-lea, remarcându-se în acest sens: Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Antim Ivireanu (?-1716), stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723), Constantin Mavrocordat (1741-1743). Iar în Transilvania, în această perioadă, s-au creat marile colecŃii particulare ale căror fonduri se pot consulta şi astăzi la Biblioteca Battyanaeum (Alba Iulia), Biblioteca Brukenthal (Sibiu), Biblioteca Teleki (Târgu Mureş).

Repere bibliografice:

1. Albert Flocon, Universul cărŃilor. Studiu istoric de la origini până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică Enciclopedică, 1976.

2. Elisabeth Hering, Povestea scrisului, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1960. 3. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaŃiei, vol. II, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1987.

4. Agnes Herich, Istoria cărŃii de la semnele mnemotehnice la cartea electronică, Bucureşti, Editura Bibliotheca, ColecŃia Universitaria, 2008.

5. Albert Labarre, Istoria cărŃii , Iaşi, Editura Institutul European, 2002.

Temă de casă: • PrezentaŃi, la alegere, un tip de scriere, de suport grafic sau istoria unei biblioteci,

insistând pe elementele definitorii, novatoare, dar şi subliniind contribuŃiile specialiştilor asupra elucidării unor aspecte mai mult sau mai puŃin cunoscute sau controversate din istoria elementului selecŃionat.

• AccesaŃi adrea http://www.bibnat.ro/Arhiva-istorica-s195-ro.htm şi analizaŃi, la alegere, unul dintre documentele prezentate. ÎncercaŃi să realizaŃi un mic eseu, plecând tocmai de la respectiva sursă istorică.

V. EvidenŃă şi obiectivitate în demersul ştiin Ńific Cuvinte şi concepte cheie: obiectivitate; adevăr istoric; mit istoric;

Surprinderea adevărului istoric, cu adevărat „obiectiv”, reprezintă, în opinia marii

majorităŃi a specialiştilor, una dintre cele mai dificile sarcini ale istoricilor, indiferent de

epocă. Unii dintre critici au mers chiar mai departe, considerând că el nu există, la modul absolut, decât ca o... obsesie a istoricilor.

Una dintre cele mai cunoscute şi, totodată largi definiŃii ale istoriei, ca disciplină cognitivă, s-ar putea prezenta, după cum arăta şi Al. Zub: „un instrument de autocunoaştere, prin recurs la experienŃa înaintaşilor” 6.

Anticul Cicero a lansat, cu bune secole înainte, câteva „legi ale istoriei”, menite a identifica realul cercetător din domeniu. Prima viza spunerea de neadevăruri; a doua – viza îndrăzneala menită a fi prezentă continuu în scrierea adevărului; a treia - scrierea fără părtinire şi fără ură. Istoricul trebuie să aleagă calea unei expuneri metodice, să îşi expună punctul de vedere, să nu se limiteze la o simplă prezentare a faptelor, ci să caute şi cauzele lor, să se preocupe de psihologia personalităŃilor.

„Istoricul şi faptele istorice au nevoie unul de celălalt”, sublinia şi Edward Hallett Carr7. „Fără faptele istorice, istoricul este lipsit de rădăcinile sale şi steril: fără istoricul lor, faptele sunt moarte, lipsite de semnificaŃie…. Istoria este un proces continuu de interacŃiune între istorie şi fapte, un dialog fără sfârşit între prezent şi trecut”8.

Istoricii percep, în mod diferit, imaginea istoriei, cu toate că dispun de materiale şi de surse identice. Domeniului istoriei îi sunt, deci, caracteristice, nu numai descrierea evenimentelor, ci şi explicarea şi evaluarea lor. Nu numai explicarea, ci şi evaluarea sunt procesele care introduc factorul subiectiv în cunoaşterea istorică. Istoria, fiind amestecată cu mitul, datoria criticii este sa opere demistificarea. PrezenŃa mitului în istorie reprezintă, deci, o realitate, care nu poate fi trecută cu vederea, mai ales într-o analiză de specialitate. Miturile sunt cele mai vechi amintiri ale lumii, iar istoria, ca discurs despre trecut, nu reprezenta, la începuturile ei, decât un mit colectiv, devenind, mai aproape de zilele noastre, o ştiinŃă interesată să cuprindă cât mai mult, inclusiv propriile mituri9.

Un întreg cortegiu de mituri însoŃeşte istoria de la vârsta pietrei, până astăzi. Orice moment istoric are, în structura lui, o doză de fantezie mitică (R. Vulcănescu10).

Istoria reprezintă, astfel, reconstituirea faptelor petrecute, respectiv trecutul în desfăşurarea sa obiectivă; dar şi discursul despre trecut, care, de fapt, presupune o filtrare a faptelor şi o ordonare a lor, într-un ansamblu coerent. Prin asemenea procedee, cercetătorul, operând cu mai sus definitul material istoric, după cum sublinia şi istoricul român al mentalităŃilor Lucian Boia, adevărat, produce însă un gen de... ficŃiune, respectiv varianta personală a cercetătorului investigator.

De aceea, analiza miturilor istorice poate deveni relevantă în orice încercare de reconfigurare a trecutului. Suntem cu toŃii tributari propriilor reprezentări, imagini ale trecutului, putem oare să le depăşim?! Dar, oare, de unde provin ele, care le-au fost cauzele generatoare?!

De-a lungul timpului, s-au evidenŃiat diferite tipuri de mituri: rituale; miturile originii; miturile de prestigiu; miturile escatologice; miturile sociale; miturile memoriale... Identitatea unui popor poate fi foarte bine reflectată şi de miturile sale.

Repere bibliografice:

1. Carr, Edward Hallett, What is History? Macmillian et Co. Ltd, Londra, 2. 1962. 3. Demoule, Jean-Paul, La préhistoire actuelle et ses mythes, în Annales 4. ESC, 1982, 5-6.

6 Alexandru Zub, Istorie şi finalitate, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, p. 11. 7 Edward Hallett Carr, What is History? Macmillian et Co. Ltd, Londra, 1962, p.24. 8 Alexandru Zub, op. cit. , p. 38. 9 Jean-Paul Demoule, La préhistoire actuelle et ses mythes, în Annales ESC, 1982, 5-6, p. 744. 10 R. Vulcănescu, Mitologia română, Bucureşti, 1985, p. 33.

5. Schaff, Adam, Istorie şi adevăr, Bucureşti, Editura Politică, 1982. 6. Vulcănescu, R. Mitologia româna, Bucuresti, 1985, p. 33. 7. Zub, Alexandru, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, 1985. 8. Zub, Alexandru, Istorie şi finalitate, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1991. Teme pentru casă:

• CitiŃi şi comentaŃi următoarea definiŃie a mitului: „La fabuleuse et mystérieuse histoire de l'homme révélée et narrée par lui-même, telle

pourrait être, telle devrait être la définition de tout mythe. Un mythe, diront les savants, est un récit sacré sur l'homme et sur le monde, faisant appel aux dieux ou aux forces cosmiques. C'est bien ainsi, en effet, qu'il fut perçu, conçu depuis les temps les plus anciens. Mais comme ces dieux ou ces forces cosmiques étaient des inventions humaines, on peut dire que le mythe est un récit entièrement œuvré par l'homme sur tout ce qu'il ignore par la force des choses, à savoir ce qui s'est passé avant lui et ce qui passera après lui sur la terre et le reste du monde. Et pour qu'un tel récit ait une valeur véri-dique et convaincante, force est de l'attribuer à des êtres ou des puissances qui échappent aux contingences du temps et de l'espace, autrement dit à des divinités supra-humaines et éternelles. Elles seules peuvent conférer au poème, au chant ou au récit mythique la force et l'autorité nécessaires pour qu'au-delà de son pouvoir et de sa portée esthétiques il ait valeur d'enseignement, de message, voire de credo.” (Jacques Lacarrières, Au coeur de mythologies, Gallimard 2002, p. 11-12).

• PrezentaŃi ideile definitorii ale uneia dintre lucrările istoricului Lucian Boia, insistând pe analiza unui mit istoric (selectat la alegere).

VI. Trecutul din jurul nostru. Peisaj şi memorie publică (surse tradiŃionale; surse orale; surse vizuale). AplicaŃii.

Cuvinte şi concepte cheie: istoria orală; imaginea – ca sursă istorică. Istoria orală reprezintă un domeniu relativ nou şi inventiv al discursului istoric.

Istoriografia contemporană este dedicată reconstituirii si reprezentării trecutului şi prin intermediul rolului oralităŃii si al aşa-numitei memorii provocate. Istoria orală poate reprezenta o lectură alternativă/ complementară a trecutului istoric. De asemenea, poate deveni un bun reper într-o analiză comparativă istorie oficială versus istorie reală.

Prin intermediul istoriei orale se pot revela aspecte mai puŃin cunoscute legate de istoria publică, de istoria privată, de istoria victoriilor / istoria înfrângerilor.

Istoriografia postmodernă vine cu o propunere inovativă: istoria orală12. După cum bine se ştie acum, documentul reprezintă de obicei versiunea oficială, aservită frecvent unei viziuni preferate de acel context politico-istoric. Istoria orală vine în sprijinul completării imaginii oferite de arhive. Nu de puŃine ori declaraŃiile culese au corectat sau modificat sensul iniŃial al documentului. Nu de puŃine ori maximele culturii orale au oferit opinii generalizate la nivelul colectivităŃii, oferind reprezentări pe care documentul diplomatic le escamota13.

Provenind ca metodologie din domenii conexe istoriei, anchetele de istorie orală au cunoscut diverse forme şi aspecte de-a lungul timpului şi, mai ales, în funcŃie de şcoala de origine (Printre cele mai cunoscute asemenea şcoli se numără: Şcoala de istorie orală din S.U.A.: Stud Terkel, Şcoala de la Chicago, O. Lewis, Istoria Orală la Columbia University, Programul federal Writers si istoria orală, IdentităŃi afro-americane si istoria orală - A. Haley; Şcoala de istorie orală si etnologie de la Uppsala – Suedia; Marea Britanie: Şcoala de istorie orală monografică, Paul Thomson si istoria orală laUniversitatea din Essex; Italia: Centrele de istorie orală de la Milano, Torino: Nuto Revelli, L. Passerini, Al. Portelli; Spania: Centrul de

istorie orală de la Barcelona, Mercedes Vilanova; Istoria orală în FranŃa: Ph. Joutard, H. Rousso.)

De multe ori, în literatura de specialitate s-a încercat departajarea între domenii considerate diferite şi, totuşi, complementare, precum: jurnalismul, cronica de război etc.

De-a lungul timpului, de asemenea, analiştii au încercat apropieri între istoria orală şi antropologia istorică, cu predilecŃie în domenii precum: istoria alimentaŃiei, a familiei (a unei familii, în special), a unei sărbători etc.

Astăzi, demersul istoric bazat pe istoria orală vizează, în special, istoria vieŃii private; istoria muncii; istoria unei comunităŃi etc.

Un domeniu interesant în prezent este legat de tehnica realizării arhivelor orale, de problemele juridice, dar şi de critica documentului de tip oral. Un alt subiect intens dezbătut în literatura de specialitate se referă la noi surse istorice, cu un accent special pe cele vizuale. Astfel, de-a lungul timpului, imaginea a reprezentat atât o emblemă a unor timpuri, personalităŃi, societăŃi etc, cât şi o figurare – prefigurare, un simbol, o ideologie a acestora. În Antichitate sau în Evul Mediu, de pildă, este recunoscută importanŃa imaginilor religioase sau profane pentru reconfigurarea timpului istoric respectiv. Pentru Epoca Modernă sau Contemporană, fotografia sau filmul devin, la rândul lor, elemente ce pot recrea, cu uşurinŃă, coordonatele unei lumi mai mult sau mai puŃin îndepărtate.

Teme de casă: • CitiŃi şi comentaŃi, din perspectiva elaborării unui propriu chestionar de istorie orală,

pe problematici selectate personal, Step-by-Step Guide to Oral History, autor Judith la http://dohistory.org/on_your_own/toolkit/oralHistory.html

• Plecând de la principalele lucrări de specialitate din domeniu (Pastoureau M., O istorie simbolică a evului mediu occidental, Editura Cartier, 2004; Bolvig A., Lindley M. (ed.), History and Images. Towars a New Iconology, 2003; Peter Burke, Eyewitnessing: the use of images as historical evidence, London, 2001; Mitchell J.W.T., Iconology, Image, Text, Ideology, Chicago Press, 1986; Le Goff J., Schmitt J-Cl., DicŃionar tematic al Evului Mediu occidental, Polirom, 2002 (Cap. „Imaginile”).; Le Goff J., Imaginarul medieval, Bucureşti, 1991 („PrefaŃă”); StoichiŃă Ieronim Victor, Creatorul şi umbra lui, Bucureşti, 1981; Meyer Schapiro, Words and Pictures. On the Literal and the Symbolic in the Illustration of a text, La haye, Paris, 1973; Francastel Pierre, Pictură şi societate, Bucureşti, Meridiane, 1970) analizaŃi, la alegere, o imagine reprezentativă pentru o epocă istorică şi o zonă distinctă.

• PrezentaŃi, la alegere, un film istoric (românesc sau străin), analizându-l din perspectiva real-imaginar – mit şi adevăr istoric.

VII Teorie şi practică în elaborarea unei lucrări ştiin Ńifice. Tipologii. Etape. AplicaŃii

Cuvinte şi concepte cheie: referat; rezumat; recenzie; tipuri de lucrări ştiinŃifice; etapele alcătuirii unei lucrări ştiinŃifice;

Orice lucrare ştiinŃifică poate fi prezentată spre valorificare într-o formă explicită prin

redactare. Redactarea lucrărilor ştiinŃifice reprezintă una dintre cele mai importante etape ale

cercetării ştiinŃifice, devenind o metodă de apreciere rezultatul investigaŃiilor ştiinŃifice. Redactarea constituie o comunicare a rezultatelor cercetărilor ştiinŃifice. În ea se

regăsesc obiectivele propuse, metodele şi tehnicile folosite şi comunicarea propriu-zisă a rezultatelor obŃinute.

A realiza o lucrare de cercetare înseamnă (în viziunea lui Umberto Eco): 1. a identifica o temă precisă. 2. a strânge documente despre acea temă. 3. a ordona aceste documente. 4. a reexamina subiectul în lumina textelor adunate. 5. a da o formă unitară tuturor reflecŃiilor precedente; a face astfel încât cine citeşte să înŃeleagă ceea ce s-a spus şi să poată să găsească aceleaşi surse spre a relua subiectul pe cont propriu.

Cele mai des întâlnite lucrări ştiinŃifice utile şi mai practice lucrări pregătitoare sunt referatele. Ele se deosebesc de lucrările ştiinŃifice propriu-zise prin aceea că prin ele nu se urmăreşte obŃinerea unor rezultate novatoare, ci însuşirea eficientă a metodei de lucru, ca şi, de asemenea, dezvoltarea interesului pentru cercetare.

Referatele reprezintă acele lucrări practice – cu un număr stabilit anterior de pagini, în funcŃie de subiectul ales.

Tot asemenea exerciŃii ştiinŃifice sunt şi rezumatele unor lucrări (studii, monografii, sinteze). Ele permit deprinderea tehnicii redactării, pe scurt, a unei analize de lucrare ştiinŃifică din domeniu, fără însă a emite opinii personale. O etapă superioară a unei asemenea analize de lucrări de specialitate este reprezentantă de realizarea unei recenzii. DiferenŃa de rezumat este oferită tocmai de observaŃiile şi interpretările personale, chiar şi critice a lucrării supuse analizei. Din categoria lucrărilor ştiinŃifice efective fac parte, în funcŃie de problemele abordate sau de prezentarea propriu-zisă: articolul; studiul; monografia; sinteza; culegerea de documente, regeste şi rezumate de documente, antologia de texte şi lucrări. Articolul reprezintă cea mai scurtă şi uşor de realizat lucrare ştiinŃifică, adesea concepută fără trimiteri la sursele citate sau prezentate. El poate viza o prezentare generală a unei probleme sau a unui fenomen (perioadă istorică, etc.). Asemănător articolului, studiul reprezintă o lucrare de mai mare întindere, aparatul critic fiind indispensabil. El abordează fie un aspect mai puŃin cunoscut al unui fenomen (problemă, etapă istorică, etc.), fie repune în discuŃie surse sau opinii mai vechi, fie prezintă o nouă problematică de cercetare, noi surse, noi idei, etc. Monografia reprezintă pragul spre lucrările de specialitate de sine stătătoare, având o mărime variabilă, în funcŃie de natură şi complexitatea subiectului. Autorul (sau autorii) îşi propun ca, pornind de la cercetările anterioare, să le dezvolte şi să aducă noi contribuŃii în domeniu.

Subiectele monografice sunt, la rândul lor, diverse: un loc istoric, o instituŃie, o localitate, un monument, o familie, o personalitate, o cultura istorică, o ocupaŃie, un fenomen cultural, etc.

Sinteza este o lucrare ştiinŃifică de mari dimensiuni, care lansează problematici de natură generală, insistând pe metoda prezentării sintetice a rezultatelor cercetărilor anterioare.

Există şi alte tipuri de lucrări, de autor sau colective: culegerea de documente, regeste şi rezumate de documente, antologia de texte şi lucrări. Lucrările metodico-ştiinŃifice constituie o categorie aparte din domeniul lucrărilor ştiinŃifice propriu-zise. Ele sunt elaborate însă cu scopul de a proba gradul de acumulare şi de utilizare a cunoştinŃelor.

Lucrarea de licenta este elaborată de un absolvent la terminarea studiilor universitare, sub îndrumarea unui profesor aparŃinând specialităŃii în care este tratat subiectul lucrării. Ea trebuie să aibă o anumită structură (planul lucrării), un aparat critic şi anexe; de asemenea, un număr minim de pagini.

Lucrarea sau teza de disertaŃie reprezintă o lucrare ştiinŃifică prin care absolventul cursului de masterat îşi expune, public, opinile asupra unei probleme studiate şi îşi susŃine, argumentat, punctul de vedere.

Alte lucrări metodico-ştiinŃifice sunt şi lucrarea metodico-ştiinŃifică pentru obŃinerea gradului didactic I sau teza de doctorat.

Procesul de elaborare a unei lucrări ştiinŃifice cunoaşte mai multe etape: • alegerea temei; • parcurgerea bibliografiei orientative; • adunarea şi fi şarea materialului; • stabilirea titlului şi a planului orientativ al lucrării; • redactarea lucrării; • selectarea anexelor lucrării şi alcătuirea lor; • finalizarea şi valorificarea lucrării (susŃinerea ei).

Etapa cea mai importantă, după parcurgerea bibliografiei şi fi şarea materialului, o

reprezintă redactarea propriu-zisă. Aceasta trebuie să fie structurată pe capitole şi subcapitole, urmărindu-se, astfel, o prezentare logică a subiectului abordat. Redactarea lucrărilor ştiinŃifice presupune cerinŃe deosebite. Ele trebuie să fie elaborate cu o acurateŃe deosebită, clare, pe înŃelesul tuturor. Un loc important îl deŃine problema exprimării şi a prezentării. Un rol aparte este conferit de limbajul ştiinŃific utilizat, de logica exprimării, de ortografia şi de sintaxa corectă, aşa-numita armonie dintre forma şi conŃinutul lucrării.

În vederea unei corecte redactări se impune respectarea unui număr minim de reguli privind unificarea conŃinutului şi formei: - stil simplu, clar şi precis de exprimare, adecvat obiectului exprimării; - respectarea legii comunicării (logica demonstrării şi a conciziunii); - o structură bine gândită a lucrării, având bine evidenŃiate părŃile componente; - evidenŃierea raŃionamentelor şi a concluziilor, a demonstraŃiilor etc.; - un volum al lucrării, pe măsura cerinŃelor instituŃiei iniŃiatoare sau a scopului iniŃial propus, şi un echilibru între părŃile componente ale lucrării; - o concluzie precisă şi conformă problemei sau temei cercetate.

Redactarea finală a lucrării se conturează şi configurează în funcŃie de economia, destinaŃia finală (comunicare orală, tipărire), caracterul lucrării etc.

Un „schelet” standard al unei lucrări ştiinŃifice trebuie să conŃină: Pagina de titlu – conŃine titlul final al lucrării, autorul, anul prezentării lucrării (în cazul

lucrărilor de disertaŃie sau de doctorat, şi profesorul coordonator, instituŃia gazdă). Tabla de materii sau cuprinsul reprezintă cartea de vizită a unei lucrări. Ea trebuie să

cuprindă titlul fiecărui capitol şi subcapitol, cu paginile între care se află; de asemenea, sunt cuprinse şi anexele.

Introducerea Ea reprezintă secŃiunea realizată, în general, la sfârşitul muncii de redactare. În cadrul ei se vor evidenŃia câteva aspecte, precum: importanŃa temei alese; istoriografia problemei (împărŃită fie pe etape cronologice, fie pe şcoli, fie pe personalităŃi etc); izvoarele folosite; elementele novatoare aduse (când este cazul); elementele definitorii ale lucrării; metodologia utilizată (analitică, sintetică, etc); proiecŃia planului lucrării, cu sublinierea clară a intenŃiilor autorului. De asemenea, se mai pot menŃiona dificultăŃile menŃionate, precum şi mulŃumirile pe care le aduce autorul celor care l-au ajutat în realizare.

Se mai intitulează şi: prefaŃă, cuvânt înainte, post-faŃă. Înainte se utiliza termenul slavon de predoslovie (pred=înainte, în faŃă; slova=cuvânt); apoi s-a numit precuvântare).

Introducerea nu face efectiv parte din lucrare, motiv pentru care se numerotează cu cifre romane, pentru a se deosebi de restul textului.

Cuprinsul constituie partea cea mai importantă a lucrării, baza sa. El obiectivează actul de creaŃie, prezentând elementele novatoare, pe care le aduce lucrarea (nu numai sub aspectul unei descoperiri, dar şi prin noua abordare a temei sau printr-o nouă prezentare a surselor sau o nouă viziune).

El este stucturat pe capitole şi subcapitole (un minim necesar, în general, de două subcapitole la fiecare capitol). Între capitolele lucrării este necesar să existe o legătură bazată pe interdependenŃa faptelor, pe logică. De asemenea, între capitolele lucrării nu trebuie să existe discrepanŃe în ceea ce priveşte volumul. Nu trebuie, de pildă, ca un capitol să ocupe, în economia lucrării un număr dublu de pagini sau mai mult în comparaŃie cu următoarele.

Printre recomandările generale enumerăm: • Toate afirmaŃiile trebuie argumentate pe baza izvoarelor sau a cercetărilor din

domeniu (indicate în aparatul critic al lucrării); • Orice reproducere, integrală sau parŃială, din lucrări sau izvoare se face prin

utilizarea ghilimelelor şi prin trimiterea la sursa ştiinŃifică de bază; • Autorul trebuie să acorde o atenŃie deosebită unităŃii textului, prezentării cât mai

logice şi închegate a ideilor centrale; • Stilul lucrării trebuie să fie unul ştiinŃific, sobru, clar şi concis, eliminându-se, pe

cât posibil, expresiile bombastice, exagerate, frazele lungi, ce dăunează clarităŃii şi calităŃii;

• La fiecare problemă, argumentaŃia trebuie să fie precisă şi să urmeze o ordine ascendentă, pornind de la cel mai slab argument până la cel mai puternic;

• Trebuie operată o selecŃie între tonul foarte oficial (specific istoriografiei de şcoală franceză) – Noi majestatis (de exemplu, „în această secŃiune ne propunem să analizăm...”) şi stilul bazat pe personalizare (specific şcolii anglo-saxone – „în această secŃiune propun să analizez...” );

• Citatele11 nu trebuie să fie utilizate în exces;

11 În Cum se face o teză de licenŃă, Umberto Eco propune zece reguli pentru citare unui fragment din alt autor:

1. Fragmentele-obiect de analiză să aibă o mărime rezonabilă (nu mai mare de jumătate de pagină). 2. Textele din literatura critică sunt citate numai când autoritatea lor se coroborează ori confirmă

afirmaŃia noastră (lucruri importante spuse) 3. Citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat, exceptând cazul când fragmentul este

precedat şi urmat de expresii critice. 4. Din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită sub formă de manuscris (notă,

publicarea între paranteze). 5. Citarea surselor primare se face referindu-se numai la ediŃia critică sau la ediŃia cea mai acreditată. 6. Atunci când se studiază un autor străin, citatele trebuie să fie în limba originală. 7. Trimiterea la autor şi operă trebuie să fie clară.

• Se poate utiliza parafraza, prin afirmaŃii de tipul „problema a fost analizată de...; autorul afirmă...”.

Concluziile constituie partea finală a unei lucrări. Ele rezumă rezultatele la care a ajuns cercetătorul, dar, mai ales, importanŃa acestora în cadrul istoriografiei problemei tratate, precum şi perspectivele pe care le deschide cercetarea sa. De asemenea concluziile nu trebuie să depăşească câteva pagini; ele vor fi succinte, reprezentând o trecere în revistă a rezultatelor cercetării.

Aparatul ştiinŃific sau critic constituie o altă parte integrantă a unei lucrări. Acesta poate fi ataşat fie la sfârşitul fiecărui capitol, fie la sfârşitul lucrării, fie în subsolul fiecărei pagini.

Între note şi text se va face distincŃie prin: - spaŃiu liber marcat de =====, pe o anumită distanŃă; - caracterul diferit al literelor care sunt mai mici decât cele din text;

Cuprinde, efectiv, trimiterea exactă la lucrările şi la izvoarele folosite. Tot în aceste note se mai pot oferi şi alte indicaŃii bibliografice, se pot reproduce fragmente din diferite documente sau alte lucrări, se pot face diferite completări, care, în text, ar strica fluenŃa expunerii. Pentru aceste trimiteri se foloseşte sistemul de numerotare de la 1 la n, pe fiecare pagină, capitol sau lucrare în întregime.

Trimiterea la sursă trebuie să cuprindă: prenumele şi numele autorului, titlul, ediŃia, volumul, locul de apariŃie, editura, anul apariŃiei, pagina.

Este bine, dar nu obligatoriu, ca numele autorilor să se scrie cu majuscule pentru a se deosebi de restul indicaŃiilor bibliografice, iar titlurile lucrărilor să se scrie cu litere cursive. De asemenea, citatul se va pune între ghilimele şi se va scrie cu litere cursive. El poate fi dat şi în text, situaŃie în care la notă se va indica doar autorul, lucrarea şi pagina unde se afla citatul şi eventuale comentarii pe marginea lui.

În cazul periodicelor se va adăuga şi numele periodicului, locul de apariŃie (mai ales pentru cele mai puŃin cunoscute), anul de apariŃie, anul calendaristic, numărul, ziua şi luna, pagina.

În cazul documentelor se va specifica arhiva unde se află depozitate, fondul, pachetul, fila.

În cazul manuscriselor se va specifica autorul (dacă e cunoscut), titlul, locul unde se păstrează, fondul, numărul manuscrisului, fila.

În cazul în care sunt citate obiecte de muzeu trebuie să se menŃioneze instituŃia care păstrează obiectul, colecŃia şi numărul de inventar.

Pentru simplificarea trimiterilor, în practică se foloseşte un întreg sistem de prescurtări: Op. cit., se foloseşte când trebuie să cităm o singură lucrare a unui autor. Prima oară

trimiterea se face în întregime, aşa cum am arătat mai sus. A doua oară folosind acest opus citatus (opera citată) prescurtat în op. cit., cu subliniere.

Ibidem se întrebuinŃează când se face trimitere succesivă la acelaşi autor şi aceeaşi lucrare. Poate fi aceeaşi pagină, dar dacă este alta, se indică exact pagina. Dacă între prima trimitere şi următoarea s-a intercalat o altă notă, menŃiunea ibidem nu mai este valabilă.

8. Atunci când un citat nu depăşeşte 2-3 rânduri se poate introduce în cadrul unui paragraf, între

ghilimele; când citatul este mai lung, el trebuie retras cu un spaŃiu înăuntrul paginii pentru evidenŃiere.

9. Citatele trebuie să fie fidele, transcrise aşa cum sunt; nu trebuie eliminate părŃi din text, fără a marca acest lucru; interpolările noastre (clarificări, comentarii etc.) sepun între paranteze pătrate sau unghiulare.

10. A cita este la fel cum ai depune mărturie într-un proces / credibilitatea, referinŃa trebuie să fie exactă şi punctuală, să poată fi verificată de oricine

Idem se foloseşte în cazul autorului care are mai multe lucrări şi, pentru a evita repetarea numelui, se foloseşte acest termen, urmând a scrie doar titlurile lucrărilor sau articolelor, cu indicaŃia cronologică, între paranteze (pentru facilizarea recunoaşterii titlului).

Cf (conferro) se foloseşte pentru a indica o comparaŃie între paragrafe diferite de izvoare, între puncte de vedere diferite sau asemănătoare. Atunci când aducem în discuŃie păreri asemănătoare sau diferite despre aceeaşi problemă şi facem referire la primul autor care a emis o anume părere, după care îi prezentăm pe ceilalŃi, utilizăm termenul conferro (a aduce), prescurtat cf., după care urmează numele autorului, titlul lucrării şi celelalte elemente. Atunci când trimiterea se continuă şi pe pagina următoare a lucrării nu punem o nouă notă, ci folosim indicativul sequens (care urmează, următorul), prescurtat sq.

Apud (la) se întrebuinŃează când în text se foloseşte un citat dintr-o lucrare sau un izvor istoric, care nu este citit direct, ci este preluat din altă lucrare, menŃionată în subsol.12

Cu cât aparatul critic este mai mai bine alcătuit, cu atât sporeşte valoarea şi credibilitatea lucrării.

În aparatul critic se abreviază titlurile unor publicaŃii, a unor periodice, precum şi a unor lucrări, a unor colecŃii de documente, repertorii etc. În acest caz, în lucrare trebuie să existe o listă a acestor abrevieri. Lista abrevierilor se aşează fie înaintea introducerii, fie înaintea listei bibliografice, în ea fiind incluse toate izvoarele şi lucrările folosite.

Bibliografia poate fi aşezată la sfârşitul fiecărui capitol sau la sfârşitul lucrării. Oriunde s-ar afla, ea trebuie să respecte o anumită ordine: lucrări teoretice, izvoare, lucrări generale, lucrări speciale, periodice. Fiecare la rândul lor pot fi prezentate în ordine cronologică sau alfabetică. (Criteriul alfabetic este cel mai frecvent folosit.)

Indiferent de felul13 sau forma ei, bibliografia va cuprinde mai întâi sursele, apoi lucrările cu caracter general şi apoi celelalte lucrări, inclusiv sursele electronice.

O bibliografie generală este împărŃită, de regulă, în trei-patru capitole (în ultima perioadă, sursele electronice formează un capitol distinc), structurate astfel:

• izvoare şi instrumente de lucru, unde intră: - surse inedite (dacă este cazul); - surse needite; - surse edite: documente de arhivă, presă, surse narative; - antologii, atlase, bibliografii, catagrafii, dicŃionare; - enciclopedii, repertorii, etc. - lucrări generale: monografii şi sinteze cu caracter general; - lucrări speciale: monografii şi sinteze privind domenii limitate, asemănătoare ca tematică şi structură cu subiectul tratat; - studii şi articole atingătoare cu tema în discuŃie; - surse electronice.

În cazul în care bibliografia este mai restrânsă, cu excepŃia surselor electronice14, lucrările speciale, studiile şi articolele pot alcătui un singur capitol.

12 Alte prescurtări: art. (articolul) , cap. (capitolul), col. (coloana), d.e. (de exemplu), sau d.ex. (de exemplu), ed. (ediŃie, nu editura), etc., f. (fila), fasc. (fascicula), fig, (figura), infra (mai jos, informaŃia aflată în paginile ce urmează referirii directe), loc. cit. (loco citato, în locul citat), lucr. cit. (lucrarea citată), nr. (numărul), p. (pagina), passim (iciacolo: informaŃie risipită într-un număr mare de pagini), supra (mai sus: afirmaŃii din propria lucrare anterioare trimiterii), t. (tom), vol (volumul). 13 Există mai multe metode de prezentare a surselor bibliografice. Astfel, cel prezentat anterior este considerat cel de şcoală franceză. Trimiterea numerică este folosită în lingvistica rusă, cu plasarea imediat după citat, între paranteze rotunde, a unei cifre, ce reprezintă autorul, titlul cărŃii. Lucrările citate primesc astfel un număr, în funcŃie de ordinea stabilită de autor. Trimiterile în text sau aşa-numitul Sistem Harvard constă în menŃionarea, la sfârşitul unui citat sau al unei parafraze, a numelui autorului, a anului de apariŃie, a lucrării şi a paginii. 14 Pentru norme externe cu privire la citarea surselor electronice, consultaŃi şi http://library.ubc.ca/hss/citelso.html

O trimitere la o operă trebuie să conŃină, în cazul unei bibliogafii complete mai întâi numele de familie al autorului, urmat de prenume şi ini Ńiala tatălui, despărŃite prin virgulă; dacă lipseşte numele autorului sau volumul este colectiv (are mai mult de trei autori), în locul numelui se trece formula: „xxx”. Urmează titlul complet al lucrării şi toate celelalte elemente de identificare ale acesteia: vol., ediŃie, felul ediŃie, cine a îngrijit-o, editura, locul apariŃiei, anul, numărul de pagini, alte date despre lucrare (hărŃi, planşe etc.)

În lista bibliografică nu pot fi trecute lucrări care nu apar în notele de subsol sau care nu au fost utilizate pe parcursul elaborării şi redactării lucrării. Bibliografia trebuie să cuprindă doar lucrările utilizate sau o parte dintre acestea, dar nu lucrări trecute la întâmplare sau fără legatură cu tema.

Anexele lucrării pot cuprinde: • izvoare inedite, reproduse integral sau parŃial; • hărŃi; • grafice; • liste cronologice; • ilustraŃii; • desene. (Dacă lucrarea are mai multe ilustraŃii sau desene este necesar să se

alcătuiască o listă a lor.) Unele lucrări, mai ales volumele de documente, trebuie să conŃină şi un indice. Acesta poate fi: general, onomastic, tematic, toponimic, de titluri etc. Indicele cuprinde

toate numirile în ordine alfabetică şi pagina la care se găseşte, sau numărul de ordine, dacă este document. Indicele se întocmeşte după ce lucrarea a fost tipărită în pagini sau dactilografiată.

Unele lucrări, mai ales colecŃiile de documente, pot conŃine şi un glosar de termeni rari, vechi sau în limbi străine. Acesta este ordonat după criteriul alfabetic.

De asemenea, unele lucrări pot conŃine şi o secŃiune specială destinată eratelor apărute în text. Erata (adausuri şi îndreptări, addenda et corrigenda), cuprinde lista greşelilor tipografice sau de altă natură (erori, omisiuni), strecurate în text, precum şi îndreptarea lor. Erata se pune la sfârşitul lucrării, după cuprins şi se alcătuieşte doar atunci când nu s-a făcut corectura finală a textului înainte de dactilografiere, procesare ori tipărire, iar numărul greşelilor şi al omisiunilor este mare.

Pe cât posibil, este indicat să se evite lista eratei, iar dacă aceasta nu poate fi evitată, atunci să fie cât mai scurtă.

Erata nu poate lipsi atunci când se constată greşeli de fond şi de formă sau alte omisiuni, care pot afecta valoarea unei lucrări, motiv pentru care, pe parcursul redactării şi tipăririi, corectura textului trebuie să fie făcută cât mai atent.

IndicaŃii de natură tipografică

În cazul lucrărilor ştiinŃifico-metodice, textul este redactat numai pe aversul filei, nu şi pe revers. Mărimea paginii este de format A4. IniŃial, este stabilit, în funcŃie de cerinŃele instituŃiei coordonatoare, corpul de literă pentru text şi este precizată, de asemenea, distanŃa dintre rânduri.

Literele utilizate în text trebuie să fie mai mari decât cele de la aparatul critic sau note (de regulă, corp 12 Times New Roman pentru text, respectiv corp 10 Times New Roman, pentru note).

Între text şi note trebuie să fie lăsat un spaŃiu liber, care poate fi grafic marcat printr-o distanŃă de câŃiva centimetri cu un semn de genul ====.

Încadrarea textului şi a notelor în pagină se va face luând în considerare lăsarea unui spaŃiuu sus-jos, stânga-dreapta; mai mare în partea stângă pentru legatul, lipitul, cartonatul lucrării.

După modelul german, împreună cu abrevierile şi bibliografia, cuprinsul se trece la începutul lucrării. După modelul francez, abrevierile, bibliografia şi cuprinsul se trec la sfârşitul lucrării. Pot fi adoptate şi metode mixte. Repere bibliografice:

1. Rad, Ilie, Cum se scrie un text ştiinŃific. Discipline umaniste, ediŃia a II-a revăzută şi adăugită, Iaşi, Polirom, 2008.

2. Rădulescu, Mihaela Şt., Metodologia cercetării ştiinŃifice. Elaborarea lucrărilor de licenŃă, masterat, doctorat, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2006.

3. Eco, Umberto, Cum se face o teză de licenŃă. Discipline umaniste, Iaşi, Polirom, 2006.

Temă de casă: - Plecând de la tema aleasă pentru lucrarea de disertaŃie, elaboraŃi o recenzie sau un

studiu (la alegere), urmărind îndeplinirea tuturor normelor metodologice prezentate.

VIII. A SE INSPIRA, A PRELUA, A COMENTA, A PLAGIA

Cuvinte şi concepte cheie: plagiatul; plagiatul academic; auto-plagiatul; comentariul critic. „Limita între inspirare, imitare şi contrafacere este foarte dificilă de sesizat. Problema etică a limitelor imitaŃiei şi ale preluărilor în cultură s-a pus târziu şi s-a legiferat şi mai târziu. Ea depinde de statuarea şi definirea a cel puŃin două realităŃi obiective: proprietatea intelectuală şi conceptul de autor.” (Ion SimuŃ15)

Una dintre cele mai sigure metode de depistare a plagiatului vizează investigarea drepturilor de autor. Astfel, s-a ajuns ca plagierea să reprezinte un domeniu discutat de sistemul legislativ al fiecărei Ńări în parte. În viziunea legislaŃiei româneşti16, plagiatul reprezintă însuşirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textul unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obŃinute, prezentându-le drept creaŃie personală. Conform DicŃionarului Expliativ al Limbii Române, el este definit ca fiind o “operă literară, artistică sau ştiinŃifică a altcuiva, însuşită (integral sau parŃial) şi prezentată drept creaŃie personală”. Originea termenului este latină – de la plagium (a vinde altora sclavi furaŃi sau care nu aparŃin celui care îi vinde), iar înŃelesul său s-a păstrat acelaşi, din Antichitate17 şi până astăzi18, fiind, în mare, sinonim cu ideea de furt19.

15 Ion SimuŃ, „Plagiatul universal”, în România literară, nr. 42, 2007. 16 Legea nr. 206 din 27 mai 2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinŃifică, dezvoltare tehnologică şi inovare. 17 Se pare că prima utilizare i-ar fi aparŃinut poetului satiric Martial, într-o epigramă 18 Odată cu utilizarea, din ce în ce mai incorectă a surselor electronice, a fost inventat şi un nou termen, cel de plagiat online. 19 Filosoful francez Diderot îl considera „cel mai grav delict” care putea apărea în branşa literaŃilor. În unele Ńări, precum S.U.A., cel care utilizează metode incorecte pentru a primi o notă de trecere la un examen este pedepsit prin eliminarea din toate universităŃile statului pe teritoriul căruia s-a petrecut plagiatul. Atât de frecvente au

Plagiatul reprezintă, deci, mai ales o formă de fraudă academică şi face parte din contextul eticii academice, reprezentând o problemă de educaŃie etică.

Frauda academică reprezintă un concept mai larg, care cuprinde, la rândul său şi alte aspecte, precum: falsificarea unor date sau informaŃii provenite din procesul de cercetare; sabotarea lucrărilor altora prin împiedicarea acestora să-şi finalizeze lucrarea; înşelarea sau coruperea în vederea obŃinerii unor avantaje academice; favoritismul aplicat unei persoane în dauna alteia. În legislaŃia americană referitoare la drepturile de autor, considerată, de altfel, cea mai dură în domeniu, plagiat se consideră utilizarea repetată a mai mult de 8 cuvinte, fără precizarea sursei originale, considerând că în acest fel, lucrarea plagiată este prezentată ca o lucrare originală!

Plagiatul poate fi involuntar, prin utilizarea unor idei sau cuvinte, fără a preciza sursa, citarea greşită a sursei, fără intenŃie (graba de a realiza un material nu reprezintă o scuză), sau voluntar, când ideile şi/sau rezultatele cercetării sau muncii altei persoane sunt însuşite conştient de către plagiator.

Un alt concept a fost foarte dezbătut şi în domeniul istoric contemporan – cel de auto-plagiat. Conform analistului Patrick Scanlon, auto-plagiatul reprezintă „a term with some specialized currency. Most prominently, it is used in discussions of research and publishing integrity in biomedicine, where heavy publish-or-perish demands have led to a rash of duplicate and “salami-slicing” publication, the reporting of a single study’s results in “least publishable units” within multiple articles”.

Al Ńi autori au oferit chiar şi unele clasificări ale acestui nou tip de plagiere: publicarea unui acelaşi articol în mai mult de o publicaŃie; împărŃirea unui studiu, iniŃial publicat integral, pentru mai multe publicaŃii (denumită metoda şi salami-slicing - “tăierea salamului în felii”; reciclarea unui text.

Pornind de la ideea că „însuşirea cea mai de preŃ a unei literaturi este originalitatea”, M. Kogalniceanu îndemna, încă de la mijlocul veacului al XIX-lea, la impunerea unui spirit critic, obiectiv, menit a înlătura mediocritatea: „Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iară nu persoana, vrăjmaşi ai arbitrarului, nu vom fi arbitrari în judecăŃile noastre literare.”

Astăzi, după cum sesiza şi unul dintre istoricii proveniŃi din şcoala veche – Al. Zub: „Ne aflăm – scrie el – într-un moment cînd discursul istoric este pus în cauză, istoria contestată, adesea vehement, un relativism plin de consecinŃe se află în plină expansiune [...] Pluralitatea discursurilor, legitimă, a putut fi înŃeleasă ca o egală justificare pe linia adevărului, ceea ce nu este exact. Versiunile de lectură pot fi numeroase, dar nu infinite şi nicidecum egale ca veridicitate”.

„A împinge relativismul la limită se vădeşte... contraproductiv. Nu oricine se simte îndemnat să-şi dea cu părerea despre un aspect sau altul din istorie este şi autorizat să o facă [...] Legitime sunt numai discursurile izvorâte dintr-o anumită experienŃă istoriografică, dintr-un permanent exerciŃiu al metodei, făcut cu rigoare şi cu analiza cât mai completă a faptelor [...] Fiindcă, dincolo de vicisitudinile care marchează viaŃa noastră, [de] istoria şi discursul pe care îl producem, se înfiripă totuşi o anumită certitudine, o apropiere treptată de adevăr, la care se cuvine a contribui cu toŃii” 20.

Repere bibliografice:

ajuns cazurile de plagiat, încă există chiar şi unele websiteuri dedicate efectiv studierii fenomenului şi împiedicării răspândirii lui, precum www.plagiarism.org sau www.turnitin.com. 20 Alexandru Zub, Clio sub semnul interograŃiei. Idei, sugestii, figuri, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 41-43

1. Hélène Maurel-Indart, Plagiats, les coulisses de l'écriture, Édition de la Différence, Paris, 2007 ;

2. Hélène Maurel-Indart, Du Plagiat, PUF, Paris, 1999. 3. http://people.ucalgary.ca/~hexham/study/plag.html 4. http://www.unibuc.ro/uploads_ro/48044/etica_propriet_intel.pdf

Temă pentru casă:

- CitiŃi şi comentaŃi următoarea recenzie, din perspectiva ideii de plagiat şi prezenŃa ei de-a lungul timpului. SelectaŃi un episod şi analizaŃi-l istoric.

Jean-Luc Hennig

Apologia plagiatului Editura ART, 2009

Traducere din limba franceză şi note de Mădălin Roşioru

Acesta este un plagiat În 1892, Anatole France consacra una dintre cronicile sale din ViaŃa literară unei

"Apologii pentru plagiat". Un tânăr poet, Maurice Montégut, şi-a dat seama că situaŃia capitală din Obstacolul, piesa lui Alphonse Daudet, provenea dintr-o dramă în versuri, Nebunul, pe care o publicase în 1880. Fapt care-l nemulŃumeşte pe Anatole France. Şi pe care nu-l ascunde. Bate cu pumnul în masă. "Căutarea plagiatului- avertizează el - duce întotdeauna mai departe decât credem sau vrem." Îndeosebi la sursele textului autorului plagiat. Dl Maurice Montégut, adaugă el, ar trebui să-şi spună că o situaŃie aparŃine nu celui care-a găsit-o primul, ci aceluia care a fixat-o puternic în memoria oamenilor. Molière, de exemplu. Care s-a împrumutat de la toată lumea. Atât de la moderni, cât şi de la antici, de la latini, spanioli, italieni şi chiar de la francezi. A scormonit după bunul său plac prin lucrurile lui Cyrano, ale lui Boisrobert, ale bietului Scarron şi ale lui Arlechin. Dar, iată, "tot ce ia îi aparŃine numaidecât, deoarece îşi pune pecetea pe acestea". "Autorii noştri la modă n-au decât să fure una-alta", continuă France. "N-am nimic împotrivă. Vor fi furat oricum mai puŃin decât La Fontaine sau decât Molière. Am îndoieli serioase că severitatea acuzatorilor lor s-ar baza pe o cunoaştere exactă a artei de a scrie. Motivele acestei rigori sunt de alt ordin, iar primul dintre ele e banul."

Dar France merge şi mai departe. În fond, ce e plagiatul? LuaŃi definiŃia lui Bayle, din DicŃionarul istoric şi critic (pe care l-a publicat în 1697): "A plagia înseamnă a scoate mobilele din casă şi a face curat, a mătura grăunŃele, paiele, pleava şi praful în acelaşi timp." Da, aŃi citit bine. Ceea ce se reproşa în secolul al XVII-lea nu era furtul, ci furtul unor prostii. "Un astfel de scrib - scrie France - nu este demn de a scrie şi de a trăi. Dar scriitorul care nu ia de la alŃii decât ceea ce-i convine şi-i este de folos, ştiind să aleagă, e un om cinstit." Îndârjirea de a urmări un om pentru plagiat e un viciu al epocii, conchide el. Iar acest viciu este originalitatea. "Când vedem că ni se fură ideile, să căutăm, înainte să facem zgomot, dacă erau într-adevăr ale noastre." Iată ce mai spune: "Vrem să uimim şi nimic altceva. O singură laudă îşi face efectul, cea prin care ni se remarcă originalitatea, ca şi când originalitatea ar fi ceva dezirabil în sine, ca şi când n-ar exista originalităŃi atât rele, cât şi bune." "Individualismul împins atât de departe, precum îl vedem în ziua de azi, e ceva primejdios."

Să mergem mai departe. În chip de omagiu adus lui Anatole France. Totuşi, cu această precauŃie ce Ńine de practică: textul pe care îl vom citi conŃine pe alocuri cutare sau cutare

frază care nu-mi aparŃine, dar pe care pur şi simplu am reprodus-o întocmai, cuvânt cu cuvânt, ceea ce îndeobşte se cheamă plagiat. Îmi închipui că, pentru un cititor avizat, va fi o joacă de copil să le repereze. Cât despre autorii lor, pe care am omis să-i numesc şi chiar să-i avertizez şi care, din această pricină, s-ar putea ofusca, îi rog dinainte să-mi ierte aceste furăciuni de nemărturisit. Altădată, unii se lăudau că sunt în stare să dea lecŃii de "plagiatorism". La urma urmelor, de ce nu? Deşi, după părerea mea, nu-i nevoie de lecŃii pentru a plagia. Şi nici pentru a scrie. Prin urmare, aş vrea să schiŃez aici, cu dedicaŃie pentru Marile-Capete-Moi ale vremii noastre (cum spune Lautréamont), o scurtă estetică sau, să spunem, erotică a plagiatului. Pentru că am furat, am fost furat la rândul meu şi totuşi n-am Ńipat pe motiv de viol inter nates, că mi-a fost răpit sufletul, că mi-a fost furată esenŃa sau nu ştiu ce alte asemenea baliverne. Mi-am scris întotdeauna fiecare carte în umbra lăsată de alta, în oblicitatea ei, cumva "cu materialul clientului" (cum se spune despre o croitoreasă care lucrează "cu materialul clientului"). La care se adaugă toate lecturile adiacente, întâmplătoare, circumstanŃiale, de unde şterpeleam crâmpeie de fraze, uneori cuvinte ce mă îndrumau acolo unde voiam să ajung fără să ştiu: ceea ce era deja scris devenea viitoarea mea scriere. Deoarece frazele vor întotdeauna să spună o mie de alte lucruri decât cele pe care le spun, iar plagiatul nu e niciodată altceva decât arta anamorfozei.

Dar ceea ce mă-ncântă mai mult în plagiat, constituind natura improprie a acestuia, este, bineînŃeles, caracterul său clandestin. Această dorinŃă de umbră este cu siguranŃă resortul intim al plagiatului. Farmecul duplicităŃii sale. Evident, toată lumea plagiază sau a plagiat, mai devreme sau mai târziu. Plagiatul este cel mai răspândit lucru din întreaga lume, şi nu numai când studiem, când călcăm pe urmele altcuiva (ca Mozart cu Bach sau Valéry cu Baudelaire). "Imaginile - scrie V. Şklovski în 1925 - vin de nicăieri, sunt ale lui Dumnezeu. Cu cât faceŃi mai multă lumină asupra unei epoci, cu atât vă convingeŃi mai mult că imaginile pe care le consideraŃi creaŃia unui anumit poet sunt împrumutate de acesta de la alŃi poeŃi aproape fără nici o schimbare" (Arta ca procedeu). Poate chiar această dorinŃă nu speră decât un lucru: să fie depistată, să fie, în sfârşit, descoperită prin efracŃie. Deoarece plagiatul, precum crima, nu există decât dacă este dat în vileag, dezvăluind atunci, în mod brutal, faŃa nevăzută a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o artă poetică. El arată că încântarea produsă de un text nu este decât efectul unor manevre şi ocolişuri, că literatura nu este decât o muncă de croitorie, de butăşit sau de "umplutură" (Montaigne), iar originalitatea, în materie de creaŃie, nu e decât o momeală, o înşelăciune. Un text nu e niciodată altceva decât amprenta altui text, şi astfel putem ajunge până la originile scrisului. În dauna integriştilor prozei, cum spunea Bernard Teyssèdre în Foi de fol, limbajul nu există în stare sălbatică.

Cele două înşelătorii La Roma, era numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea

ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire. Acest sens îl găsim la Cicero sau Seneca. Dar, încă din cu epoca romană, observă Jean-François Jeandillou (Estetica mistificării ), termenul a fost aplicat în mod metaforic domeniului literar, autorul şi opera sa fiind atunci sugestiv identificaŃi cu perechea stăpân-sclav: răpitorul este, în acest caz, cel care ajunge să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul. Cuvântul derivă din adjectivul grecesc plagios - cel care foloseşte o strategie oblică, echivocă sau şireată. De altfel, din acelaşi cuvânt s-a format termenul plagiostomi, selacienii cu gura oblică, precum torpilele sau rechinii, asociaŃi în mod bizar, într-un vis al lui Freud, cu Pelagia, cu plagiatul şi cu vezica înotătoare (Interpretarea viselor). Pornind de la acest prim sens, latina a dat naştere la două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus), şi plagiarius, ce apare pentru prima dată în epigramele lui MarŃial, plagiatorul (în sensul actual al termenului). Pentru că adesea MarŃial tună şi fulgeră împotriva acelor plagiatori care merg cu neruşinarea până la lectura publică a operei "lor", şi nu numai la Roma, ci şi la Cordoba, la Cadiz. Atâta doar că din

această situaŃie el face mici piese feroce, şi toată lumea râde. Acest plagiator, căruia MarŃial îi schiŃează caracterul, este numit Fidentinus. Iar într-o bună zi Fidentinus face imprudenŃa de a strecura printre paginile poetului o pagină din producŃia proprie. Asta-i bună! "Ia-Ńi pagina înapoi, e de prisos" (I, 53), strigă MarŃial furios. Sau: "Te crezi poet graŃie versurilor mele sau cel puŃin vrei să treci drept poet. Ei bine, să ştii că, întrebuinŃând acelaşi procedeu, în ziua în care vei cheli de tot vei mai putea avea în continuare păr!" (I, 72).

MarŃial, de fapt, critică nu atât plagiatul, cât ceea ce vom numi, în cele ce urmează, contrafacerea. De îndată ce Fidentinus îşi însuşeşte volume întregi din poeziile sale, pentru a le revendica paternitatea, el se consideră furat financiar. "Greşeşti, hoŃ lacom al cărŃilor mele, când îŃi închipui că poŃi deveni poet cu preŃul unui manuscris sau al unui sul de papirus: ovaŃiile nu se cumpără cu şase sau zece sesterŃi!" (I, 66). Sau: "Dacă vrei să se spună că sunt ale mele, îŃi voi trimite poemele mele pe degeaba; dar, dacă vrei să treacă drept ale tale, măcar cumpără-mi tăcerea" (I, 29). Şi dacă MarŃial se crede lezat e din cauză că la Roma nu există proprietate literară şi nici copyright. Odată apărută, cartea intră în domeniul public. Fiecare îşi poate face o bibliotecă copiind opere împrumutate. Cum spune şi HoraŃiu: "Tema de toŃi cunoscută un bun ce-i al tău îŃi devine." Cartea este a tuturor, toată lumea o poate imita fără a fi obligat să-l omagieze pe autor sau să-i plătească vreo contribuŃie. Deci, pentru MarŃial, între raptul unui sclav şi furtul poeziilor sale, este acelaşi prejudiciu comercial, orice altă consideraŃie ontologică netrebuind imputată decât creştinătăŃii sau psihanalizei. De altfel, Voltaire (care a fost un mare plagiator) spune lucrurilor pe nume: "Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat."

Înşelătoriile literare, explică Pierre Larousse (Marele dicŃionar universal al secolului al XIX-lea), sunt de două feluri: fie autorul care comite o fraudă de acest gen îşi asumă opera altuia (plagiatul propriu-zis), fie îşi plasează propriile sale elucubraŃii, dintr-un motiv oarecare, sub numele unui autor mai vechi sau mai cunoscut (uzurparea autorului). Aşadar, putem avea plagiat al operei sau plagiat al numelui, cum i se întâmpla lui Lope de Vega care se plângea constant de acele ediŃii de comedias care nu-i aparŃineau, dar care circulau sau erau reprezentate sub numele său, astfel încât să atragă publicul (o formă destul de paradoxală de plagiat, deoarece chiar numele plagiatorului este disimulat). Dacă ne raportăm la etimologia sa, cuvântul supercherie ("înşelătorie") înseamnă un exces, o nesăbuinŃă, un factor de dezordine: Montaigne, în 1588, o foloseşte în sensul de abuz de putere; accepŃia modernă de "înşelătorie ce implică substituirea autenticului cu un fals" datează abia din 1616. Dar nimic nu ne interzice să vedem în conceperea unui apocrif o tactică de scriitură sau un mod de a mistifica publicul. "Stricto sensu - notează Jean-François Jeandillou -, mistificarea este înainte de toate o iniŃiere: cuvântul face parte din aceeaşi familie lexicală ca mister, iar mistificatorul joacă, în mod paradoxal, un rol de iniŃiator, de mistagog. El supune un simulacru sagacităŃii cititorilor pentru a-i prinde pe unii dintre ei în capcana credulităŃii, sau chiar a incompetenŃei. Între un text adevărat şi un nume adevărat - chiar o pastişă e un text adevărat, şi chiar un pseudonim este un nume adevărat - stabileşte un raport fals. Mistificarea literară este întotdeauna un fel de probă de calificare, ca un rit de trecere ce permite fiecăruia să-şi dea măsura clarviziunii." Prin urmare, concede textului mistificator o virtute iniŃiatică înseamnă a recunoaşte că mistificarea însăşi nu poate fi înŃeleasă în afara ambiguităŃii sale dintâi.

Aparent, e o mare distanŃă - scrie Nodier în ale sale Probleme de literatură legală (1812) - între crima de plagiat şi cea de uzurpare a autorilor sau a operelor, una dintre cele mai comune. Am crede chiar că sunt total opuse dacă spiritul n-ar recunoaşte între ele un raport ce Ńine de amorul propriu al celui căruia, în loc să se bucure sub numele său de reputaŃia altuia, îi place să se bucure sub numele altuia de succesul propriului său talent. "Totuşi, marilor oameni nu le-a fost greu să se folosească de aceasta: ne stă mărturie povestea lui Michelangelo, care s-a prefăcut că a scos de sub ruinele Romei un tors căruia îi păstrase extremităŃile, aşteptând ca admiraŃia publică să-i atribuie opera celor mai mari artişti din

timpurile străvechi pentru a se bucura de onoare." De altfel, unii, printr-o dublă înşelătorie, combină plagiatul şi falsul, ca şi când ar vrea cu orice preŃ să fie eclipsaŃi atât prin nume, cât şi prin cuvânt. În jurul anului 1778, Gérard-Nicolas Heerkens, poet olandez latinizant, anunŃa că a descoperit o tragedie intitulată Tereus, pe care i-o atribuia lui Lucius Varius, poet tragic din secolul lui Augustus. El s-a adresat baronului de Breteuil, cerându-i să tipărească această piesă la tipografia Luvrului. Ministrul regelui a adus acest lucru la cunoştinŃa Academiei inscripŃiilor, care a cerut să vadă manuscrisul, fapt pe care autorul l-a refuzat. De altfel, nu peste multă vreme, s-a constatat că fragmentele pe care le publicase Heerkens în Icoanele sale (1787) aparŃineau lucrării Progné de Gregorio Corrado, tipărită la VeneŃia în 1588. Jean-Claude Lebensztejn, care istoriseşte aceste lucruri (O reverie emanată din răgazurile mele), spune că uzurpările cele mai izbutite sunt cu siguranŃă cele pe care nu le bănuim, iar cele mai tulburătoare sunt cele a căror enigmă nu e rezolvată. Uzurparea autorului - cea a lui Thomas Rowley, călugărul din Bristol, autor declarat al poemelor scrise de Chatterton, ca şi cea a lui Ossian, bardul velş inventat de Macpherson care se prezintă numai drept traducătorul operelor sale, sau versurile portugheze ale lui Alberto Caeiro publicate de Pessoa - în definitiv, pare nu atât un abuz de încredere, cât o uluitoare demonstraŃie de virtuozitate. Dar, cum spunea Gide în 1935, apropo de ideea de a inventa "din bucăŃi" un autor străin: "Ce mod minunat de a evada din sine!"

Vezi impostura celebră (şi, fără îndoială, cea mai veche) a Istoriei Auguste. Uriaşa lucrare care povesteşte viaŃa ultimilor împăraŃi romani, de la Hadrian la Numerian, considerându-se că a fost redactată de şase biografi, între sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului IV. În 1899, un tânăr cercetător din Berlin, Hermann Dessau, elev al lui Mommsen, dă în vileag înşelătoria: fondul istoriei este adevărat, impostorul povesteşte evenimentele în ordine (la urma urmelor, şi Glenn Gould cânta notele în ordinea în care le scrisese compozitorul), dar autorii nu există şi numeroase detalii din text sunt false. Sunt false când sunt comice, dar li se întâmplă, de asemenea, să fie false din pura plăcere a minciunii. Deoarece cititorii sau auditorii antici (din recitationes) nu se lăsau duşi de nas şi se amuzau enorm. Aşadar, Dessau a dezvăluit că, în spatele celor şase patronime, se camufla în realitate un singur biograf, care şi-ar fi redactat opera între 390 şi 400, adică o sută de ani mai târziu. Mistificare savantă, dar care semăna pe alocuri indicii evidente sau mărturisiri implicite, cum ar fi numele Flavius Vopiscus dat unuia dintre autorii povestirii. Or, vopiscus, aminteşte Pliniu, îl desemnează, dintr-o pereche de gemeni, pe cel care supravieŃuieşte când celălalt a murit. Biograful precedent n-ar fi scris deci niciodată, iar cele şase nume nu ar fi, din acest motiv, decât nişte simulacre.

Cine să fie oare autorul Istoriei Auguste? Încă nu se ştie nimic: opera există, dar e definitiv anonimă. S-a avansat (fără certitudini) numele lui Nicomachus Flavianus cel Tânăr. După mai mulŃi ani de cădere în dizgraŃie, el "răzbise la lumină", după cum scrie Symmachus, şi fusese numit prefect al Romei în 399. Personalitate a nobilimii, expunând idei favorabile Senatului, dar mai ales scriitor păgân care, pentru a-şi salva viaŃa, fusese nevoit să se convertească la creştinism şi ar fi recurs la subterfugiul pseudonimelor din prudenŃă. Ce-i drept, uneori, dăm peste câte o extravaganŃă deplină. De pildă în relatarea dezmăŃurilor lui Heliogabal, pe care Artaud le-a luat totuşi foarte în serios. "A înhămat la un faeton mic câte patru femei dintre cele mai frumoase, alteori câte două-trei sau mai multe, şi era tras de acestea, de cele mai multe ori gol, fiindcă şi ele îl trăgeau tot goale"? Pură nebunie. "A avut uneori la masă carne de struŃ, spunând că se recomandă evreilor să mănânce astfel de carne"? Pură batjocură: struŃul era considerat de evrei un animal necurat. Etc.

Spirit apropiat de Petronius şi de Satiricon, acest genial înşelător a trăit pe vremea când creştinismul triumfa şi trecuse la persecuŃii. Şi, în mod vizibil, îi face o plăcere nemaipomenită să-l parodieze, când are ocazia, pe ilustrul intelectual creştin din acea vreme: imperiosul, acrul, puritanul Sfânt Ieronim. Îşi închipuie, de pildă, că Heliogabal crease un nou

senat, format numai din femei, care se întrunea pe colina Quirinal. Gag incredibil, fireşte, dar Ieronim, care fusese la Roma confesorul, apoi confidentul epistolar al unui cerc de văduve şi de fecioare, toate creştine, toate devotate, ce se întruneau pe colina Aventin, vorbeşte despre ele, într-o scrisoare către Marcella din 385, ca despre "senatul matroanelor". ÎnchipuiŃi-vă Roma între două clanuri de femei care vociferează, păgâne şi creştine, fiecare pe colina sa, aruncându-şi invective despre soarta lumii! Ca în Oraşul femeilor de Fellini! Să mori de râs, nu alta!

Aşadar, iată Istoria Augustă. Oracole fabricate, documente false, anacronisme flagrante, monumente şi inscripŃii de pură fantezie, pastişe, plagiate evidente (îndeosebi din Titus Livius, dar şi din contemporani: Ausonius, Claudian sau Ammianus Marcellinus), falsificatorul face uz şi abuz de absolut orice. Cu o erudiŃie nebună, el fabrică minciuna unei literaturii istoriate, o mythistoria, de altfel în vogă în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, inclusiv la autorii creştini cum e Sfântul Ieronim (nimic mai ireal, de pildă, decât cele trei VieŃi, cea a Sfântului Pavel din Teba, a lui Ilarion şi a lui Malchus). Şi e viclean biograful. Merge până-ntr-acolo încât face, la începutul VieŃii lui Aurelian, o apologie a falsificării istorice. El se scuză în glumă, spunând că, la urma urmelor, "n-a existat scriitor să nu fi plăsmuit ceva", nici chiar Titus Livius, Salustius sau Tacitus. "Scrie cum îŃi place, îi va spune, în cele din urmă, prefectul Oraşului, Iulius Tiberianus. Vei spune în linişte ce vei vrea, ştiind că vei avea tovarăşi de plăsmuiri pe aceia pe care noi îi admirăm ca autori de elocvenŃă istorică." Prin urmare, ne spune Istoria Augustă, nu contează dacă ceea ce spui este adevărat sau fals, doar fraza e cea care rămâne. Sau: dacă ai stil, totul va fi adevărat de mâine.

Şiretlicuri de plagiator "De unde aŃi luat asta?" "De unde a luat asta?" Iată întrebările, spune Larbaud (Sub

protecŃia Sfântului Ieronim), care îmi stau întotdeauna pe limbă atunci când ascult sau citesc o operă literară demnă de acest nume, având un farmec ce mă face să-mi doresc s-o ascult sau s-o citesc încă o dată. Ca acest vers al lui Tristan L'Hermite despre gura frumoasei sale Cerşetoare:

Arată două şiruri de perle delicate... De unde a luat Tristan L'Hermite asta? Nu contează, dar cu siguranŃă n-a inventat-o el. Cel puŃin, continuă Larbaud, asta aş fi răspuns acum câteva săptămâni, înainte de a da peste acest frumos citat extras din Operele secunde ale Doamnelor Des Roches: Un mic căscat, al somnului trimis, Ne-arată două şiruri de perle delicate Ascunse de al buzelor mărgean, înconjurate De rumeneala chipului încins. Astfel, fiecare cuvânt scris este, ca să spunem aşa, între ghilimele. Iar istoria literaturii

nu este decât inventarul reluărilor sale. PoeŃii din epoca clasică îşi asumau de bunăvoie furturile (nu pe toate) şi chiar cuvântul "furt". "Am tradus din Lucan tot ce am găsit mai potrivit pentru mine, declară Corneille în Comentariul piesei Moartea lui Pompei; şi, cum nu am ezitat deloc în privinŃa îmbogăŃirea limbii noastre cu tot ce am putut fura de la el, am încercat, în rest, să intru atât de bine în felul său de a-şi rândui gândurile şi de a da explicaŃii, încât tot ce a trebuit să adaug de la mine părea să aibă geniul său; iar acest lucru a fost demn să treacă drept un furt." Pentru a ascunde punctele de sudură, sarcina de a semăna cu plagiatul îi revine invenŃiei proprii. Este adevărat că Pierre Corneille fura de peste tot. Mairet l-a acuzat de plagiat în Cidul. Fără să fie tulburat, Corneille a împrumutat din Sofonisba lui Mairet imprecaŃiile Camilei din HoraŃiu. Şi totuşi, în mod paradoxal, vedeŃi cum se înalŃă, cu o prezenŃă nemaiauzită, vocea proprie a unui om şi unicitatea unei îndemânări atât de personale, că rar s-a întâmplat să simŃiŃi aşa ceva la o asemenea intensitate: cineva vorbeşte. Invers, anumite opere, lipsite de citate sau de împrumuturi deliberate, lasă în timp ce sunt citite o

impresie de absenŃă, încât vă închipuiŃi că, din câte se pare, n-au fost scrise de nimeni şi, poate, pentru nimeni. La urma urmelor, observa chiar Nodier, mai bine să furi precum Corneille decât să inventezi ca Scudéry.

Literatura nu trăieşte decât din originalitatea plagiatelor sale. Chiar şi cele mai frumoase fraze ale sale vin de altundeva. "Lipseşte o fiinŃă, şi toate sunt pustie"? Lamartine? Nicidecum. Obscurul Nicolas-Germain Léonard, căruia Lamartine nici măcar nu se oboseşte să-i menŃioneze numele în al său Curs familiar de literatură. "Pentru că era el, pentru că eram eu"? Montaigne? Nu, Aristotel, Etica nicomahică (VIII, 3). "A filosofa înseamnă a învăŃa să murim"? Citat din Tusculanele (I, 75) lui Cicero, care le împrumutase la rândul său din Fedon (64a) al lui Platon. Nici măcar ochii Elsei nu-s ai ei. ŞtiŃi,

Aşa de-adânci Ńi-s ochii că, dând să beau, văzui Cum se zoreau toŃi sorii să se-oglindească-n ei... RecitiŃi Cântece de pe străzi şi din păduri de Hugo, poemul "Ieşind de la colegiu". Dar

J'ai deux amours, cântecul lui Joséphine Baker? Refrenul începe cu primele patru cuvinte, traduse exact, ale unuia dintre cele mai celebre sonete ale lui Shakespeare:

Iubiri am două... Unii autori, la începutul carierei lor, şi-au luat precauŃiile care se impuneau: au semnat

o asigurare de viaŃă. Şi-au spus că nu suntem niciodată la adăpost. PresimŃeau, poate, catastrofa. Şi bine au făcut. "Aproape totul e imitaŃie, scrie Voltaire în 1734. Boiardo l-a imitat pe Pulci, Ariosto l-a imitat pe Boiardo. Spiritele cele mai originale împrumută unele de la altele. Metastasio a luat cea mai mare parte a operelor sale din tragediile noastre franŃuzeşti. Mai mulŃi autori englezi ne-au copiat şi n-au suflat o vorbuliŃă despre asta. CărŃile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, îl aprinzi la tine acasă, îl dai altora şi aparŃine tuturor." Ei bine, tocmai Fréron, de care Voltaire avea oroare, l-a acuzat că a furat cel puŃin două capitole din Zadig. Mai întâi, "Câinele şi calul", copiat dintr-o lucrare persană, Călătoriile şi aventurile celor trei prinŃi din Serendip, tradusă în 1719 de cavalerul de Mailly. "Mare şi sublim efort de imaginaŃie! tună şi fulgeră Fréron. A săpat în această mină necunoscută şi doar a pus, în locul unei cămile, un câine şi-un cal." Şi-apoi, "Pustnicul", care n-ar fi decât o copie după The Ermit, piesă de circa 130 de versuri a lui Thomas Parnell, arhidiacon de Clogher, care, ce-i drept, o transpusese literal dintr-un fabliau din secolul al XII-lea. N-ar fi totuşi cea mai mică impoliteŃe din partea sa, deoarece Voltaire transformă un sonet al lui Maynard în madrigal (fără să schimbe aproape nimic), fură unele versuri de la Voiture, altele de la Cassaigne şi, în Henriada, e chiar bănuit că a convocat întreaga literatură franceză.

Şi Nodier! El, care, în ale sale Probleme de literatură legală, scoate mereu pe gură cuvinte mari precum "probitate literară", "delicateŃe" şi "onoare", care se preface că stigmatizează "infamia" acestor "acŃiuni atât de ruşinoase" - plagiatul, contrafacerea, producerea de manuscrise false, uzurparea de cărŃi sau de autori -, care cere din partea unui mare scriitor să-şi justifice destinul prin virtute, reclamând chiar "un fel de cenzură prin care i s-ar interzice unui om cu moravuri odioase să-şi publice gândurile", el, care relatează cu atâta promptitudine plagiatele altora făcând pe subtilul teoretician al înşelătoriilor literare, a scris totuşi cărŃi pe care nu le-a semnat şi a semnat altele pe care s-a mulŃumit să le corecteze. A fost cazul Manuscrisului găsit la Saragosa de Jan Potocki. În culegerea de poveşti cu fantome a lui Nodier, Infernaliana, publicată sub iniŃialele sale în 1822, figurează "Aventurile lui Thibaud de la Jacquière", ce reproduc, fără a se referi la acesta nici cât negru sub unghie, rezumându-l şi uneori simplificându-l, textul celei de-a Zecea Zile din romanul polonez. E adevărat, aminteşte Roger Caillois, că Potocki însuşi se inspirase din RelaŃiile curioase ale lui Hapelius scrise de eruditul Eberhard Werner Happel (1647-1890) şi că episodul se află în Istorii memorabile sau tragice ale vremii noastre de François de Rosset (1619). Dar compararea textelor nu lasă nici cea mai mică îndoială: Nodier a şterpelit povestirea lui

Potocki. De altfel, s-ar putea ca plagiatul lui Nodier să fi fost dublat şi de o deturnare de manuscris. Klaproth, care a editat mai multe opere ale sale, declară că Potocki trimisese unui destinatar misterios, la Paris, o copie a romanului său, în vederea publicării, însă nici o versiune originală în limba franceză n-a fost găsită înainte de 1958. Şi, după Caillois, o "grea bănuială" apasă asupra lui Nodier, cum că ar fi fost acel prieten nedelicat.

T.S. Eliot o afirma destul de brutal: poeŃii minori împrumută, poeŃii mari fură de-a dreptul. Chiar în aceste vremuri ce pun originalitatea la loc de cinste, cei mai mari scriitori n-au ezitat să jefuiască autori obscuri. Istoria picturii din Italia şi Şcolile italiene de pictură ale lui Stendhal sunt un vast plagiat după Amoretti, Bossi, Venturi, Pignotti şi tutti quanti. Şi mai ales după Storia pittorica della Italia a abatelui Lanzi (Stendhal se autointitula jefuitorul lui Lanzi). Dar VieŃile lui Haydn, Mozart şi Metastasio, publicate de el în 1814-1815? I se datorează, în bună măsură, lui Giuseppe Carpani, care şi-a dat seama, a Ńipat în draci şi l-a atacat în Le Constitutionnel pe plagiatorul care îşi luase înŃeleapta precauŃie de a semna Louis-Alexandre-César Bombet. Jonglând cu pseudonime şi cu aproprieri clandestine, Stendhal a scos-o la capăt încă o dată ca un ofiŃer de cavalerie: făcând o piruetă. Roma, Napoli şi FlorenŃa, publicate în 1817? Cartea i-a adus autorului său un articol elogios în Edinburgh Review, însoŃit de un extras consecvent. Dar, după doi ani, editorul şi-a dat seama că acelaşi extras fusese luat de Stendhal dintr-un număr vechi din Edinburgh Review. Cu aceeaşi ocazie, s-a descoperit că multe alte articole fuseseră astfel sustrase. Chiar Goethe (care îl adora pe Stendhal) a dezvăluit împrumuturi din propriile sale lucrări: "Pare să fie unul din acei oameni de talent care, ca ofiŃer, funcŃionar, spion sau poate toate în acelaşi timp, au fost împinşi ici-colo de mătura războiului; de asemenea, ştie să pună foarte bine în aplicare ceea ce i se relatează şi mai ales ştie foarte bine să-şi însuşească scrierile străine. Traduce pasaje din cartea mea Călătorie în Italia şi afirmă că a auzit anecdota povestită de o marchesina..." Tâlhăria are geniile sale, iar Stendhal e unul dintre ele. "De-mi vor ajunge cărŃile în 1890 - scrie el -, cine se va mai gândi la grăuntele de aur găsit în noroi?"

Nerval? El va mărturisi, în Angélique, o datorie faŃă de Diderot care ascundea un furt în dauna lui Nodier. Cât despre Musset, multă vreme acuzat că l-ar fi plagiat pe Byron ("Pe fiecare pagină a scrierilor sale - remarcă Jules Sandeau - regăsim o imitaŃie asiduă a nobilului lord"), îl acuză la rândul său pe Byron că i-ar fi copiat pe italieni. O, bineînŃeles, Musset se sumeŃeşte, face pe fecioara înspăimântată, spune: Ce? Cum? Eu? Un poet!

Dar, cum spune el însuşi, "între cupă şi buze, mai rămâne destul loc pentru o nenorocire". El va recidiva, de altfel, în 1834, în Cuvântul-înainte la Comedii şi proverbe: "Furtul unei idei, al unui cuvânt, ar trebui considerat o crimă în literatură. În pofida tuturor subtilităŃilor lumii şi a lui ce-am găsit al meu să fie, un plagiat nu e mai puŃin plagiat, după cum o pisică e o pisică." Dar Musset citea ca un nebun şi împrumuta ca un hoŃoman, spune Roland de Chaudenay, spicuind din Shakespeare, Mathurin Régnier, Richardson, abatele Prévost, Crébillon-fiul, Saint-Simon şi chiar amabilul Carmontelle, căruia i-a furat, candid, Distratul: se regăsesc mai multe scene în N-ai cum să te gândeşti la toate, divertisment compus cam în grabă şi reprezentat în saloanele Pleyel, pe 3 mai 1849, în faŃa unui public de tinere femei în toalete primăvăratice, îngăduindu-i autorului să-şi regăsească ceea ce el numea publicul său de năsucuri roz (cât despre numele lui Carmontelle, a dispărut de pe afiş). "Ah, loveşte-Ńi inima! Acolo este geniul!" În aparenŃă, Musset s-a mulŃumit să fie un profitor şi şi-a multiplicat plagiatele până la limita indiscreŃiei. Furca de tors a lui Barberine? Adaptată după o piesă a lui Philip Massinger, un contemporan al lui Shakespeare, care o luase, la rândul său, din poveştile lui Mateo Bandello. Carmosine? Extrasă dintr-o poveste a lui Boccaccio, Regele Petru din Aragon. Lorenzaccio? Împrumutată din cele cinci scene ale textului O conspiraŃie din 1537, desprinsă de către George Sand din Cronicile florentine ale lui Benedetto Varchi: de la un capăt la celălalt, imitaŃia e la ea acasă. Musset a recopiat chiar un fragment dintr-o scrisoare a lui Sand în Cu dragostea nu-i de glumit. "Am suferit adesea, m-am înşelat uneori,

dar am iubit. Eu am trăit viaŃa, şi nu o fiinŃă nenaturală, plăsmuită de trufia şi de plictiseala mea." Da, da, Perdican, sfârşitul actului II. Deconcertant. "N-am nevoie să-Ńi spun - îi scrisese Sand - că ai drept de viaŃă şi de moarte asupra tuturor manuscriselor mele trecute, prezente şi viitoare." Iar el, ca omul, de ce să nu profite? Miracol al operelor încrucişate, al trimiterilor clandestine şi al înşelătoriilor amoroase!

Baudelaire (ca şi Musset) credea în originalitate, aşa de mult încât, când Villemain, secretarul perpetuu al Academiei Franceze, i-a zis: "Eu unul n-am nici o originalitate, domnule", i-a replicat: "Domnule, ce ştiŃi dumneavoastră despre asta?" Ceea ce nu l-a împiedicat, în timp ce-i blestema pe compilatori, pe cei care se repetă întruna, pe plagiatorii plagiatelor şi pe criticii criticilor, să practice şi el plagiatul ca tot omul. De altfel, schiŃase în cel de-al doilea proiect de prefaŃă la Florile răului, o "Notă despre plagiate": "Thomas Gray. Edgar Poe (2 pasaje). Longfellow (2 pasaje). Stace. Vergilius (toată bucata despre Andromaca). Eschil. Victor Hugo." În realitate, Baudelaire raporta plagiatul poetic la identitatea spirituală. "ŞtiŃi de ce l-am tradus perfect pe Poe? scria el de la Bruxelles criticului de artă Théophile Thoré, în 1864. Pentru că semăna cu mine. Prima oară când am deschis o carte a lui, am văzut, cu spaimă şi încântare, nu numai subiecte visate de mine, ci FRAZE gândite de mine şi scrise cu douăzeci de ani înainte." Argument imparabil. Celebrul specialist în gramatică latină Donat, preceptorul lui Ieronim, se mânia din cale-afară, pare-se, când descoperea la scriitorii dinaintea lui lucruri care credea că-i aparŃin. "Să piară - Ńipa el - să piară toŃi cei care, înaintea noastră, ne-au imitat!" Jacques de Cailly, care a publicat o culegere de epigrame în 1667 sub pseudonimul de Cavaler d'Aceilly (anagramă a numelui său), a privit acest lucru cu mult mai multă veselie.

Se pare că Plaut a inventat personajul Sosie. Comediantul bis (care juca rolul lui Mercur) trebuia să dea lovituri de bâtă comediantului prim pentru a-i dovedi că nu era celălalt. AŃi citit bine, plagiatorul trebuia să-l cotonogească pe cel plagiat. S-a învăŃat lecŃia. Plagiem şi insultăm! E un fel de-a ne aduce aminte că suntem unici şi că graniŃele sunt bine trasate. Vergilius se flatează pe faŃă că a dat la iveală perle din bălegarul lui Ennius. Pascal îl jefuieşte pe Montaigne afirmând că defectele acestuia sunt mari, adăugând chiar, cu sfruntare: "Nu în Montaigne, ci în mine găsesc eu tot ceea ce văd în el." Voltaire, care-i înfierează pe plagiatori, mai ales dacă aparŃin clanului iezuiŃilor, este cel mai feroce cu autorii pe care i-a spoliat: cu Rabelais, pe care îl tratează drept "măscărici beat", sau cu părintele Le Moyne, care nu are "nici gust, nici geniul limbii". Cât despre Dumas, acuzat că a împrumutat de la Schiller scene întregi, de la Walter Scott unele capitole, de la Chateaubriand pagini întregi şi restul de la aproape toată lumea, el face apel la Dumnezeu. "Dumnezeu însuşi, când l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a făcut după chipul şi asemănarea sa. E ceea ce-l făcea pe Shakespeare să spună, când un critic stupid îl acuza că a luat câteodată o scenă întreagă de la vreun autor contemporan: E o fată pe care am scos-o din prostime pentru a o introduce în lumea bună! Sau ceea ce răspundea Molière, şi mai naiv, când i se adresa acelaşi reproş: Ce-am găsit al meu să fie. Iar Shakespeare şi Molière aveau dreptate, deoarece omul de geniu nu fură, ci cucereşte; el face din provincia pe care o ia o anexă a imperiului său; el îi impune legi, o populează cu supuşii săi, îşi întinde sceptrul de aur asupra ei şi nimeni nu îndrăzneşte să-i spună, văzându-i frumosul regat: Această parcelă de pământ nu face deloc parte din patrimoniul tău."

Coco Chanel a exprimat un punct de vedere original (şi rarisim) al plagiatului fericit. I se furau rochiile, şi ce dacă? "Ce scleroză, ce lene, ce gust administrativ, ce neîncredere în invenŃie, frica de contrafaceri!" "Cu cât e mai trecătoare moda, cu atât e mai perfectă. N-am şti să protejăm ceea ce a murit deja." "Nu-mi place decât ceea ce inventez şi nu inventez decât dacă uit." "ExistenŃa nu este decât mişcare şi schimburi. Dacă aceşti croitori sunt artiştii care se pretind a fi, ei vor şti că nu există brevete în artă." "E inutilă alăturarea unei rochie de un brevet. Înseamnă a mărturisi că eşti cu invenŃia pe sponci." "Am fost urâtă pentru că am

apărat această teză, am fost boicotată, am fost privată timp de şapte ani de materii prime. Dar teza mea stă în picioare şi astăzi ca şi ieri" (Paul Morand, Alura lui Chanel).

Şi Faulkner! Şi Sollers! "Paradis, fără punctuaŃie sau ghilimele, e adesea făcut din prelevări reciclate. Tensiunea înseamnă a arăta, tocmai prin intermediul unei istorii monumentale, că totul e disponibil, dar nu în trecut, ci în imediat. La limită, nu sunt citate, ci dovezi că avansăm în timp ce ne urmăm discursul." Şi Louis-René des Forêts, care a recunoscut mult mai târziu (în 1984) că a inserat în romanul său VorbăreŃul citate întregi din Benjamin Constant şi din Kleist! Şi William Burroughs, care a mărturisit că l-a furat pe Conrad! "A-Ńi recunoaşte plagiatele înseamnă a avea curajul să fii scriitor." Împreună cu Gysin, el chiar a redactat un manifest, singurul de acest gen, după cunoştinŃele mele, intitulat HOłII .

IeşiŃi din ruşine şi mergeŃi în muzeele, bibliotecile, monumentele arhitecturale, sălile de concerte, studiourile de înregistrare şi sălile de cinema din lumea întreagă. Totul aparŃine hoŃului inspirat şi conştiincios. ToŃi artiştii istoriei, de la pictorii cavernelor la Picasso, toŃi poeŃii şi scriitorii, toŃi muzicienii şi arhiviştii îşi oferă mărfurile, inoportunându-l ca nişte vânzători ambulanŃi. Ei îl solicită din spiritul plictisit al şcolarilor, din închisorile veneraŃiei necondiŃionate, din muzeele moarte şi arhivele prăfoase. Sculpturile îşi întind braŃele de calcar pentru a primi transfuzia regeneratoare de carne atunci când membrele lor rănite sunt grefate pe Mister America. Dar hoŃul nu se grăbeşte. El trebuie să se asigure de calitatea mărfii şi de felul în care se potriveşte aceasta cu intenŃiile sale, înainte să-i confere onoarea şi binecuvântarea supreme a furtului său.

Cuvintele, culorile, lumina, sunetele, piatra, lemnul, bronzul aparŃin artistului viu. AparŃin oricui vrea să le folosească. JefuiŃi Luvrul! Jos originalitatea, eul servil şi steril care închide sub zăvor pe măsură ce creează. Trăiască furtul, pur, neruşinat, total. Nu suntem responsabili. FuraŃi tot ce vă cade sub mână. (Eseuri 1)

Naşterea plagiatului Până în secolul al XIX-lea, concepŃia despre proprietatea artistică, jurisdicŃia sa şi

transmiterea acesteia era destul de confuză. Pirateria literară era în floare, fiind considerată necesară de către cenzură. Adaptarea era ceva obişnuit pentru ceea ce încă nu se numea creaŃie artistică. Händel, de exemplu, prăda fără ruşine, practica justificând jaful. Furtul artistic era la ordinea zilei, devenea clar că e vorba nu de a fura, ci de a-Ńi disimula furtişagurile. "Cel care împrumută sau care jefuieşte cu artă şi precauŃie - declara Reynolds în cel de-al şaselea discurs al său de decernare a premiilor pentru pictură (1774) - are dreptul la aceeaşi indulgenŃă de care se foloseau lacedemonienii, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de îndemânare în a-l ascunde." Arta plagiatului este deci, înainte de toate, un exerciŃiu de cusut şi de întreŃesut. Este vorba nu atât de a-Ńi şterge urmele, cât de a le întreŃine abil iluzia: poate fi acuzat de plagiat cel care izbuteşte minunea şi turul de forŃă de a da un aer firesc unor părŃi aşa de disparate, eterogene, contrare? Acest efect natural atât de căutat nu trebuie pur şi simplu să ducă la dispariŃia furtişagului, ci merită cele mai mari elogii.

Prin urmare, lipsa de legitimitate a plagiatului este o noŃiune recentă. Afirmarea proprietăŃii literare, observă Roger Chartier (în Cultură scrisă şi societate), departe de a se naşte dintr-o aplicare particulară a dreptului individual de proprietate, derivă în mod direct din apărarea privilegiului de librărie ce garantează librarului un drept exclusiv asupra unui titlu pe care l-a obŃinut. Tentativele monarhiei, din anii 1760, de a aboli perpetuarea tradiŃională a privilegiilor i-au determinat pe librarii-editori să lege caracterul irevocabil al drepturilor lor de recunoaşterea proprietăŃii autorului asupra operei sale. De altfel, ei nu vor face decât să urmeze strategia librarilor londonezi şi a opoziŃiei lor faŃă de Statutul din 1709, care limita durata copyright-ului la paisprezece ani. Dar, pe când în Anglia, prin intermediul puternicei lor corporaŃii, Stationnery's Company, editorii intentau din ce în ce mai multe procese confraŃilor lor din provincie, din ScoŃia sau Irlanda, pentru că republicau operele de îndată ce

le expirase copyright-ul, în FranŃa bătălia s-a dus prin pamflete şi fi Ńuici. De aceea Diderot a scris, în 1763, Scrisoarea despre comerŃul librăriei, text comisionat de comunitatea librarilor-tipografi parizieni. Ceea ce este, la urma urmelor, e destul de neaşteptat, chiar paradoxal, având în vedere faptul că Enciclopedia se arată în general ostilă faŃă de monopolurile comerciale şi manufacturiere, considerate drept obstacole în jocul liber al legilor economice, şi mai ales considerând numeroasele dispute ale lui Diderot cu editorii Enciclopediei: de altfel, în următorul an, în 1764, va izbucni o criză când îşi va da seama că Le Breton (unul dintre editorii săi) a cenzurat fără să sufle o vorbuliŃă unele dintre articolele sale, după corectura şpalturilor. Dar, prin această afirmare a necesităŃii privilegiului exclusiv şi indestructibil al librarului, se înŃelege că Diderot susŃine de fapt recunoaşterea publică a deplinei proprietăŃi a autorului asupra operei sale. "Repet - scrie el -, ori autorul este stăpânul operei sale, ori nimeni din societate nu mai e stăpân pe bunurile sale. Librarul o posedă aşa cum o deŃine şi autorul ei." Tocmai se inventase autorul-proprietar (al cărui merit le revine, de altfel, librarilor din Londra).

Dar opinia lui Diderot este departe de a întruni unanimitatea. Pentru unii ca Sieyès sau Condorcet, proprietatea literară neîngrădită este injustă, întrucât ideile aparŃin tuturor, şi chiar contrară progresului, întrucât instituie monopolul unei singure persoane asupra unei cunoaşteri ce trebuie împărtăşită. LegislaŃia revoluŃionară, care va sta la baza dreptului modern în acest domeniu, va adopta în cele din urmă un compromis între afirmarea unei proprietăŃi inalienabile care intra în conflict cu argumentul utilităŃii publice şi cu teoria lui Diderot care dădea un fundament contractual proprietăŃii literare, asemănată cu o proprietate funciară sau imobiliară. Prin urmare, între cesiunea absolută, utilitatea publică şi apărarea dreptului de autor, limitarea duratei dreptului exclusiv al autorului asupra operei sale la zece ani a fost considerată un compromis onorabil, făcând obiectul legii Lakanal din iulie 1793. Însă, de-a lungul secolului al XIX-lea, problema a fost frecvent readusă în discuŃie în Camera DeputaŃilor, astfel încât această perioadă a fost extinsă în 1810 la douăzeci de ani, apoi la treizeci de ani în 1854 şi, în cele din urmă, la cincizeci de ani în 1866.

Pe ce se sprijinea inventarea autorului-proprietar care fundamenta caracterul imprescriptibil şi perpetuu al copyright-ului sau al privilegiului? Pe estetica originalităŃii . Chiar dacă ideile, se spunea, sunt "libere să circule", forma, în schimb, exprimă singularitatea ireductibilă a stilului şi a sentimentului. S-a constituit astfel, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o legătură destul de curioasă între profesionalizarea activităŃii literare şi o ideologie a geniului proprie autorului, întemeiată pe autonomia radicală a operei şi pe dezinteresarea gestului creator. Dar, fireşte, după instituirea acestei estetici a aproprierii, s-a ajuns şi la condamnarea morală sau judiciară a tuturor celor care se îndepărtau de la ea. Reprobarea plagiatului are aşadar o istorie care este în esenŃă una a librăriilor. RemarcaŃi, de altfel, că, deşi termenul plagiat apare la Bayle în 1697, iar adjectivul plagiator (în sensul său actual) în 1555, verbul a plagia e întrebuinŃat pentru prima dată abia în 1801, de către Louis Sébastien Mercier, în Neologia sa. De fapt, abia la începutul secolului al XIX-lea plagiatul începe să facă obiectul unor lucrări specializate şi încep să fie urmărite în justiŃie unele furtişaguri până atunci licite şi chiar recomandate. Unul dintre procesele cele mai răsunătoare datează din 1841-1842. Cousin de Courchamps, cunoscut deja pentru publicarea, cu puŃină vreme înainte, a unor amintiri apocrife ale marchizei de Créqui, a fost acuzat atunci că a vândut ziarului La Presse fragmente dintr-o carte în curs de apariŃie, Memorii inedite ale lui Cagliostro. El alesese de aici două episoade: Viroaga funestă şi Povestea lui don Benito d'Almusenar, ce reproduceau de fapt în întregime două lucrări de Potocki (iarăşi el), publicate în FranŃa în 1813 şi 1814, care compun parŃial Manuscrisul găsit la Saragosa (de altfel, în decursul afacerii, Nodier, el însuşi plagiator al lui Potocki, n-a suflat un cuvinŃel). Curtea nu a trebuit totuşi să se pronunŃe dacă a fost sau nu Courchamps autorul textului sau doar

traducătorul său. Decizia s-a referit numai la faptul că autorul vânduse ziarului La Presse un inedit care nu era inedit, fapt imposibil de trecut cu vederea.

Pare dificil să admitem pentru atâta lucru că plagiatul propriu-zis este echivalat întotdeauna cu un furt şi că autorul plagiat se trezeşte astfel spoliat de creaŃia sa. Bibliografii care, în secolul al XIX-lea, s-au oprit asupra înşelătoriilor literare (Nodier, Quérard sau Lalanne) au recurs în mod constant la metafore precum "jaf", "tâlhărie" sau "piraterie" pentru a defini forme foarte diverse de influenŃă sau de imitaŃie. În realitate, plagiatorul nu-l privează pe autorul imitat de proprietatea sa, nici chiar de dreptul său moral, întrucât opera originală rămâne în biblioteci, înregistrată sub numele primului său semnatar. Se ştie, de altfel, că plagiatul, din punct de vedere legal, nu există, doar contrafacerea este condamnabilă. Dar, în general, plagiatorul nu are nimic dintr-un autor de contrafaceri. Pe vremea Vechiului Regim, contrafacerea consta, pentru un librar-editor, în publicarea unei cărŃi asupra căreia unul dintre confraŃii săi avea un privilegiu (şi doar contrafacerile cărŃilor ce se bucurau de privilegiul regal cădeau sub incidenŃa legii). Era aşadar un fenomen strict din interiorul librăriilor, pe când plagiatul, în schimb, se referă la o practică a scriiturii.

LuaŃi-l pe Molière, plagiator sau plagiat. Singurele chestiuni legate de justiŃie sau de poliŃie care-l privesc se referă la probleme de librărie, nu de textualitate. Fie că este vorba despre PreŃioasele ridicole pe care Somaize le-a publicat la Ribou (şi în folosul său) împreună cu Marele dicŃionar al PreŃioaselor, fie despre Sganarelle: Molière avea atunci un privilegiu pentru a-şi publica piesa, dar a trebuit să pledeze împotriva lui Ribou care, în mod surprinzător, obŃinuse şi el unul şi care a publicat într-adevăr o ediŃie din Sganarelle datorită unui anume Neufvillemaine. Molière a depus plângere în ambele cazuri pentru revocarea privilegiului şi confiscarea exemplarelor contrafăcute. Dar nici pomeneală de plagiat. Deoarece concepŃiei operei bazate pe principiul actual al originalităŃii i se opunea principiul deplinei libertăŃi în reaproprierea literară. Aşadar, să punem încă o dată întrebarea: în plagiat, unde-i furtul şi unde-i prejudiciul? Cartea rămâne ca atare, se vinde tot sub titlul şi numele originale, reputaŃia autorului n-are de suferit, operele în cauză nu au, în cea mai mare parte a cazurilor, nici o legătură şi nu s-a putut dovedi niciodată faptul că nişte rânduri sau pagini prădate de la un autor ar fi stat în calea recunoaşterii şi a respectului său, a vânzării producŃiei sale sau a succesului său. Plagiatul nu a ameninŃat niciodată existenŃa unei cărŃi şi nici interesele materiale ale autorului plagiat. Ne dăm lesne seama că toate acestea nu constituie fondul problemei.

Ceea ce se urmărea, în realitate, era transformarea Legii într-o pură jurisdicŃie morală, campioana domniei VirtuŃii, păzitoarea valorilor muzeale ale Binelui şi Adevărului. BineînŃeles, această domnie a virtuŃii este şi cea a maximei ipocrizii. EsenŃialul este de a şti cum să trişezi domesticind arta pentru a nu te lăsa niciodată prins: iată adevărata morală publică. Prin urmare, cel mai mare defect al plagiatorului care ajunge în justiŃie este cel de a se fi lăsat prins. În timp ce în secolul al XVIII-lea plagiatorul nu era decât un libertin care se plimba prin texte după bunul său plac, şterpelea de ici şi de colo după voie şi se folosea de una-alta ca de-o noapte fără ziua de mâine, el a fost curând sancŃionat deoarece contravenea normei sociale. Plagiatorul insulta, simbolic, proprietatea; el favoriza apropierea dintre opere (aliajul lor, spunea Quatremère de Quincy, în 1823, şi nu alianŃa lor; aceasta din urmă este o asociere de capitaluri, cel dintâi un furt, deoarece arta este, în mai multe privinŃe, o chestiune de raportare); tot el întrebuinŃa literatura în mod excesiv, nemăsurat, anarhic, intolerabil. Ceea ce nu era până atunci decât satisfacerea unei plăceri, a devenit stigmatizarea unei greşeli, iar ceea ce nu era decât un comportament oblic a început să facă parte din indicele unei devieri.

Partea cea mai picantă a problemei este că Diderot, ca şi Beaumarchais, care au dus lupte grele pentru recunoaşterea legitimă a dreptului de autor, au prădat la rândul lor din plin. Ca şi când ar fi vrut să demonstreze, apărându-se, că plagiatul Ńine de un pur resort estetic. Diderot, de exemplu, a fost acuzat de Fréron (care a fost un adevărat vânător de capete, un

cenzor al republicii literelor) că a reluat, în Fiul natural, în 1757, situaŃiile, personajele şi o parte dintre dialogurile unei comedii de Goldoni, Il vero amico. Obligat să se justifice, după un an, în discursul său Despre poezia dramatică, iată ce spune: "... am pus stăpânire pe acestea ca pe un lucru care mi-ar fi aparŃinut. Nici Goldoni nu fusese mai scrupulos; şi el pusese stăpânire pe Avarul, fără ca nimănui să-i treacă prin minte că e ceva rău; şi nimeni dintre noi nu şi-ar fi închipuit că-i poate acuza pe Molière sau pe Corneille de plagiat, pentru că au împrumutat tacit ideea vreunei piese, fie a unui autor italian, fie din teatrul spaniol." Şi, mai departe: "[Goldoni] a scris vreo şaizeci de piese. Dacă se simte careva înclinat spre acest gen de muncă, îl invit să aleagă dintre cele rămase şi să alcătuiască dintre ele o operă pe placul nostru." Împrumuturile lui Diderot sunt evidente, dar, la urma urmelor, piesa lui Goldoni era imitată după Puterea prieteniei, a lui Luigi Riccoboni, care s-a inspirat la rândul său din Fido amico de Flaminio Scala. De altfel, maliŃios, la sfârşitul cărŃii Jacques Fatalistul (care îi datorează mult lui Tristram Shandy al lui Sterne: Diderot l-a citit în 1765, cu puŃin înainte de a-şi începe romanul), el îşi concediază cu brutalitate lumea creată, înainte de a conchide: "Luându-mă după nişte memorii pe care am motive serioase să le socotesc suspecte, aş putea să înlocuiesc ce lipseşte aici; dar la ce bun? Numai ce e socotit drept adevăr poate interesa." Ceea ce nu-l împiedică să adauge trei paragrafe, dintre care unul nu lasă nici o urmă de îndoială asupra plagiatului. Probabil este chiar vorba de un plagiat după Tristram Shandy, dacă nu cumva e invers, şi Sterne va fi copiat scena cu pricina; ceea ce Diderot nu crede "dintr-un respect cu totul deosebit faŃă de domnul Sterne, pe care îl socotesc altfel decât pe cei mai mulŃi dintre literaŃii din Ńara lui, obişnuiŃi să ne fure şi să ne ocărască atât de des." Pasajul respectiv (oare e o pură ironie a sorŃii?) este şi cel mai îndrăzneŃ din roman: o grozavă mâncărime la genunchi, câteva degete ce se rătăcesc din ce în ce mai sus, un sărut, fără nici o îndoială, cine ştie? Jucând astfel, rând pe rând, rolul editorului scrupulos, al falsului autor şi al adevăratului plagiator, Diderot iese cu graŃie din această situaŃie, luându-şi cititorul în bâză: "Dacă nu te mulŃumeşti, cititorule, cu cele ce Ńi-am destăinuit din dragostea lui Jacques, fă tu mai bine, n-am nimic împotrivă."

IX Perspective, provocări, controverse ale noului mileniu.

Ce mai înseamnă istoria astăzi?! – mulŃi se pot întreba şi pot considera chiar, după cum şoca un titlu destul de recent, că trăim timpuri ale… sfârşitului ei. Astfel începea prezentarea de astăzi şi tot astfel doreşte să se încheie... Rotund, în manieră a la Umberto Eco.

Dacă, după cum arăta Fr. Fukuyama, în lucrarea la care am făcut referire anterior21, „secolul XX, o putem spune cu certitudine, ne-a făcut pe toŃi profund pesimişti în privinŃa istoriei”, oare ce ne pregăteşte veacul următor...

Menirea istoricului, cu predilecŃie a tânărului istoric, poate părea, din perspectiva celor analizate în capitolele anterioare, mai uşoară... Sau, mai dificilă! Respectând cu stricteŃe clasicele rigori ştiinŃifice; preluând vechile metode; impunându-le pe cele descoperite(redescoperite) de analiştii externi, dar adaptându-le la realităŃile naŃionale şi, mai ales, la stilul personal; lansând un discurs viguros, independent şi vertical – „produsul” istoric va căpăta greutatea şi faima mult dorită.

21 Fr. Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1992, p. 15.

Temă pentru casă: - CitiŃi şi comentaŃi, căutând şi principalele documente citate şi insistând pe noile

direcŃii impuse în predarea istoriei la nivelul Uniunii Europene. CONSILIUL EUROPEI COMITETUL MINIŞTRILOR Recomandarea Rec(2001)15 a Comitetului Miniştrilor c ătre Statele membre privind predarea istoriei în Europa în secolul XXI (adoptată de către Comitetul Miniştrilor, la 31 octombrie 2001, în cadrul celei de-a 771 reuniuni a adjuncŃilor de miniştri)

Comitetul Miniştrilor, în conformitate cu articolul 15, alineatul b al Statutului Consiliului Europei,

Având în vedere că scopul activităŃii Consiliului Europei este de a realiza o mai strânsă colaborare între membrii săi;

Având în vedere ConvenŃia Culturală Europeană, semnată la Paris la 19 decembrie 1954, care cheamă statele semnatare să încurajeze studiul istoriei şi al civilizaŃiei altor popoare şi să susŃină astfel de studii pe teritoriul altor state ;

Având în vedere hotărârile reuniunilor de la Viena (1993) şi Strasbourg (1997), în care şefii de state şi guverne din Europa : – şi-au exprimat dorinŃa de a transforma Consiliul Europei într-o instituŃie capabilă să poată face faŃă cu succes provocărilor secolului XXI ; – au susŃinut necesitatea realizării unei înŃelegeri reciproce şi a unei încrederi mai profunde între popoare, în special prin realizarea unui curriculum de istorie care să elimine prejudecăŃile şi stereotipurile şi să sublinieze rolul influenŃei reciproce pozitive între diferite Ńări, religii şi idei în cadrul dezvoltării istorice a Europei; – au insistat asupra dimensiunilor transformărilor din domeniul educaŃiei şi culturii, ale marilor provocări din Europa de mâine;

SusŃinând că falsificarea ideologică şi manipularea istoriei sunt incompatibile cu principiile fundamentale ale activităŃii Consiliului Europei, aşa cum sunt prevăzute în Statutul acestei organizaŃii;

Având în vedere recomandările Adunării Parlamentare cu privire la dimensiunea europeană a educaŃiei (Recomandarea 1111/1989) şi cea privind istoria şi învăŃarea istoriei în Europa (Recomandarea 1283/1996) ;

Având în vedere rezoluŃia Nr. 1, adoptată la Sesiunea a 19-a a ConferinŃei Miniştrilor EducaŃiei din Europa cu privire la curentele şi marile probleme contemporane ale aducaŃiei în Europa (Kristiansand, Norvegia, 1997) şi concluziile şi hotărârile celei de-a 20-1 Sesiuni a ConferinŃei Miniştrilor EducaŃiei din Europa cu privire la Proiectul « Predarea şi învăŃarea istoriei Europei în secolul XX » (Cracovia, Polonia, 2000) ;

Având în vedere declaraŃia adoptată de către ConferinŃa Miniştrilor EducaŃiei din Sud-Estul Europei (Strasbourg, 1999), în care se recomandă organizarea de activităŃi cu caracter practic care pot avea loc în cadrul programelor în care Consiliul Europei are o experienŃă de lungă durată şi recunoscută pe plan internaŃional, inclusiv predarea istoriei ;

Având în vedere declaraŃia adoptată de către ConferinŃa Regională a Miniştrilor EducaŃiei din Ńările din zona Caucazului (Tbilisi, Georgia, 2000) ;

Având în vedere recomandarea Nr. R (98) 5 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei către Statele membre privind educaŃia în ceea ce priveşte păstrarea moştenirii istorice,

prin care Miniştrii insistă asupra activităŃilor cu caracter educaŃional în domeniul menŃinerii patrimoniului istoric şi care dau sens unei mai bune cunoaşteri în viitor a trecutului ;

Având în vedere RezoluŃia Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei Nr. (98) 4 cu privire la Proiectul itinerariilor culturale ;

Având în vedere Recomandarea Nr. R (2000) 1 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei către Statele membre cu privire la întărirea cooperării transfrontaliere între comunităŃile sau autorităŃile locale în plan cultural şi în care Miniştrii afirmă că activităŃile cu caracter transfrontalier pot ajuta pe tineri să dobândească o viziune care să depăşească frontierele şi să înŃeleagă diversitatea tradiŃiilor culturale şi istorice ale popoarelor ;

Luând în considerare rezoluŃiile adoptatea la a 5-a ConferinŃă a Miniştrilor Culturii din Europa (Portoroz, Slovania, 2001) în care Miniştrii reafirmă faptul că studiul istoriei trebuie să aibă la bază cunoaşterea şi explicarea patrimoniului cultural şi că aceasta ar trebui să pună în lumină originea diversă a naturii moştenirii culturale ;

Având în vedere Recomandarea Nr. R (2000) 13 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei către Statele membre cu privire la o politică europeană în ceea ce priveşte accesul la arhive, în care Miniştrii, luând în discuŃie interesul crescând al publicului larg pentru istorie şi faptul că o mai bună înŃelegere a istoriei recente a Europei poate contribui la prevenirea conflictelor, cheamă la adoptarea unei politici europene a accesului la arhive, bazată pe principii compatibile cu valorile democratice ;

Având în vedere Recomandarea Nr. R (97) 20 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei către Statele membre cu privire la o politică faŃă de « apologia urii », în care cea din urmă este definită drept totalitatea formelor de manifestare care contribuie sau răspândesc, incită, promovează sau falsifică ura rasială, xenofobia sau antisemitismul şi în care este precizat faptul că impactul unui astfel de discurs este şi mai dăunător atunci când este diseminat prin intermediul presei ;

Având în vedere activitatea Consiliului Europei în ceea ce priveşte predarea istoriei, care are la bază ideea de reconciliere şi influenŃele reciproce pozitive între popoare, ca de exemplu cele din perioada postbelică şi care are drept obiectiv princila înlăturarea din manualele de istorie a stereotipurilor şi a prejudecăŃilor şi activitatea din cadrul Proiectului « Istoria în Noua Europă » şi Programul « Studiul istoriei şi Noua iniŃiativă a Secretarului General » care oferă sprijin republicilor din fosta URSS în ceea ce priveşte îmbunătăŃirea metodologiei de predare a istoriei, producerea de manuale şi în consecinŃă, pregătirea profesorilor ; Luând în considerare rezultatele Proiectului privind « Predarea şi învăŃarea istoriei Europei în secolul XX » şi toate materialele didactice prezentate cu prilejul ConferinŃei finale « Secolul XX : Priviri încrucişate » care s-a desfăşurat în mod simbolic la Muzeul de Istorie al republicii Federale Germania (Haus der Geschichte, Bonn, germania, 2001) ;

Având în vedere că Proiectul « Predarea şi învăŃarea istoriei Europei în secolul XX » a determinat, între altele : – un progres remarcabil în ceea ce priveşte elaborarea unei concepŃii pluraliste şi tolerante asupra istoriei, în special, prin stimularea cercetării individuale şi a capacităŃilor de analiză istorică ; – inovaŃii în domeniul educaŃiei prin utilizarea deopotrivă a noilor tehnologii ale informaŃiei şi a unor noi materiale didactice auxiliare ; – Identificarea de noi modalităŃi de abordare deschisă a problemelor fundamentale ale istoriei secolului XX. Recomandă ca guvernele Statelor membre, respectând prevederile constituŃionale, situaŃiile la nivel naŃional sau local şi sistemele de educaŃie din fiecare Ńară :

– să urmeze principiile expuse în Anexa la această Recomandare, avându-se în vedere reformele în curs sau viitoare în ceea ce priveşte atât predarea istoriei cât şi pregătirea profesorilor de istorie ; – să asigure, pe baza prevederilor cu caracter naŃional, regional sau local, condiŃiile necesare pentru ca publicul iubitor de istorie sau instituŃiile interesate din fiecare Ńară să fie informaŃi în legătură cu principiile expuse în Recomandarea de faŃă, cu trimitere la documentele menŃionate aici si, în special, la materialele didactice auxiliare elaborate în cadrul Proiectului « Predarea şi învăŃarea istoriei europene în secolul XX » ; – să continue activităŃile privind predarea istoriei pe baza unor planuri de măsuri ce urmează să fie adoptate, în vederea întăririi climatului de încredere şi de toleranŃă din interiorul şi în relaŃiile dintre state pentru a face faŃă provocărilor secolului XXI ; – să adopte o viziune integrată a istoriei, utilizând celelalte proiecte ale Consiliului Europei şi, în special, pe cel privind « EducaŃia pentru o cetăŃenie democratică » şi pe cele cu privire la protecŃia patrimoniului istoric ;

Roagă pe Secretarul general al Consiliului Europei să aducă această recomandare în atenŃia acelor state care sunt părŃi semnatare ale ConvenŃiei Culturale Europene, dar nu sunt membri ai Consiliului Europei. Anexă la recomandarea Rec(2001) 15 1. Scopurile predării istoriei în secolul XXI

Predarea istoriei într-o Europă democratică ar trebui : – să ocupe un loc central în educaŃia unor cetăŃeni responsabili şi implicaŃi activ în viaŃa politică şi în cultivarea respectului pentru diferenŃele între popoare, fiind bazată pe afirmarea identităŃii naŃionale şi a principiilor toleranŃei ; – să fie un factor decisiv în reconcilierea, cunoaşterea, înŃelegerea şi respectul reciproc între popoare ; – să joace un rol vital în promovarea valorilor fundamentale, precum : toleranŃa, înŃelegerea reciprocă, drepturile omului şi democraŃia ; – să fie o componentă fundamentală a construcŃiei europene liber consimŃite pe baza moştenirii istorice şi culturale comune, îmbogăŃită prin diversitate şi care conŃine uneori chiar şi aspecte conflictuale şi dramatice ; – să fie o parte a politicii educaŃionale care joacă un rol important în progresul tineret generaŃii, cu trimitere directă la participarea sa activă la construcŃia Europei, ca şi la evoluŃia paşnică a societăŃii umane într-o perspectivă globală, în spiritul înŃelegerii şi a respectului reciproc ; – să facă posibilă la elevi dezvoltarea capacităŃii intelectuale de a analiza şi a interpreta informaŃia istorică în mod critic şi responsabil, pe calea dialogului, prin aflarea dovezilor istorice şi prin dezbaterea deschisă, care să aibă la bază perspectivele multiple asupra istoriei, ce precădere în ceea ce priveşte aspectele controversate şi sensibile ; – să permită cetăŃenilor Europei să îşi formeze şi să îşi afirme propria identitate individuală şi colectivă prin cunoaşterea moştenirii istorice comune în aspectele sale locale, regionale, naŃionale, europene şi globale ; – să fie un instrument pentru prevenirea crimelor împotriva umanităŃii. 2. Manipularea istoriei

Predarea istoriei nu trebuie să fie un instrument de manipulare în scop ideologic, de propagandă sau să fie utilizată pentru promovarea ideilor intoleranŃei, a celor ultranaŃionaliste, xenofobe sau a antisemitismului.

Cercetarea istoriei şi istoria ca obiect de învăŃământ nu pot fi compatibile, în nici un fel cu valorile fundamentale şi cu statutele Consiliului Europei dacă acestea încurajează manupularea istoriei, mai als prin : – falsificarea sau crearea de dovezi istorice, statistici contrafăcute, imagini falsificate etc ; – insitenŃa asupra unui eveniment pentru a justifica sau ascunde un altul ; – distorsionarea trecutului în scopuri de propagandă ; – o viziune excesiv de naŃionalistă asupra trecutului care poate crea deosebirea între « noi » şi « ei » ; – folosirea excesivă a unor documente istorice ; – negarea unor fapte istorice ; – omiterea unor fapte istorice. 3. Dimensiunea europeană în predarea istoriei

Deoarece construcŃia Europei este deopotrivă expresia liber consimŃită a locuitorilor săi ănşişi şi o realitate istorică, ar fi bine ca : – să se continue cu prezentarea relaŃiilor istorice la nivel local, regional, naŃional şi european ;

– să fie încurajată studierea acelor perioade şi evenimente cu o dimensiune evident europeană, în special evenimentele istorice sau culturale şi acele tendinŃe care contribuie la formarea conştiinŃei europene ; – să se utilizeze fiecare mijloc posibil, în special mijloacele de informare modernă, pentru a promova cooperarea şi schimbul între şcoli pe teme privind istoria Europei, – să se dezvolte interesul elevilor cu privire la istoria altor state europene ; – să se introducă sau să dezvolte studiul despre însăşi procesul construcŃiei europene.

Ar fi foarte potrivit să fie promovată dimensiunea europeană în predarea istoriei într-o Europă lărgită, democratică şi paşnică prin : – utilizarea, atît în ceea ce priveşte conŃinuturile cât şi metodologia de lucru, a rezultatelor activităŃii din cadrul proiectului privind « Predarea şi învăŃarea istoriei Europei în secolul XX » coordonat de către Consiliul de Cooperare Culturală ; – insitenŃa asupra programelor Consiliului Europei în vederea dezvoltării conştiinŃei comunitare şi asupra celor ce privesc moştenirea culturală europeană ; – inspirarea din programele Consiliului Europei relative la sensibilizarea şi pedagogia patrimoniului ; – diseminarea cât mai pe larg a materialelor didactice produse în cadrul proiectului « Predarea şi învăŃarea istoriei Europei în secolul XX » prin utilizarea corespunzătoare a tehnologiilor informaŃiei şi comunicării ; – sporirea asistenŃei pentru pregătirea noior programe de istorie şi a standardelor predării istoriei, inclusiv prin redactarea de manuale, în special în federaŃia Rusă, statele din caucaz, Europa de Sud-Est şi în regiunea Mării Negre ; – utilizarea Programului Consiliului Europei de formare continuă a personalului didactic în vederea sprijinirii profesorilor pentru a utiliza noile lor cunoştinŃe într-un context european, care să le permită să compare păreri şi experienŃe istorice. 4. ConŃinutul programelor de istorie

Cu toate că studiul istoriei ar trebui să evite strângerea de informaŃii strict cu caracter enciclopedic, aceasta trebuie să cuprindă, nici mai mult, nici mau puŃin decât următoarele : – cultivarea la elevi, atunci când programele de istorie sunt redactate, a sentimentului de cunoaştere a dimensiunii europene, care este însă deschisă către restul lumii ; – dezvoltarea capacităŃilor critice ale elevilor, a abilităŃii lor de a gândi pentru ei înşişi, de a manifesta obiectivitate şi rezistenŃă la manipulare ;

– evenimentele şi momentele care au marcat istoria Europei prin anumite perioade şi fapte, studiate la nivel local, naŃional, european, global; – studiul fiecărei dimensiuni a istoriei europene, nu doar cea politică, ci şi cea economică, socială şi culturală ; – dezvoltarea curiozităŃii şi a spiritului de cercetare, în special prin utilizarea metodelor de investigaŃie în ceea ce priveşte moştenirea istorică, o zonă care poate stimula influenŃele interculturale ; – eliminarea prejudecăŃilor şi stereotipurilor, prin punerea în evidenŃă în cadrul programelor de istorie a influenŃelor reciproce între diferite Ńări, regiuni şi şcoli de gândire într-o perioadă de dezvoltare istorică determinată ; – studiul critic al formelor de manipulare a istoriei, indiferent dacă acesta porneşte de la negarea faptelor istorice, falsificarea, omisiunea, ignoranŃa sau redefinirea scopurilor ideologice ; – studiul evenimentelor controversate şi sensibile prin luarea în discuŃie a diferitelor fapte, opinii şi puncte de vedere ca şi a cercetării cu privire la adevărul istoric. 5. Metode de învăŃare

Utilizarea surselor Faptele istorice pot fi prezentate, folosindu-se cea mai mare varietate de tipuri de

materiale didactice şi acestea pot fi însuşite printr-o abordare critică şi analitică, în special prin intermediul : – arhivelor, deschise publicului, în specil în statele din centrul şi Sud-Estul Europei, care acum asigură, ca niciodată în trecut, accesul la documentele istorice autentice ; – filmelor de ficŃiune şi documentare şi a producŃiilor din domeniul audiovizualului ; – Materialelor obŃinute graŃie tehnologiei informaŃiei, care trebuie studiate în grup şi individual şi, în care caz, profesorul joacă un rol central ; – tuturor tipurilor de muzee care funcŃionează în Europa din secolul XX şi a locurilor cu valoare de simbil, care permit înŃelegerea mai bună de către elebi a evenimentelor recente, în special din viaŃa de toate zilele ; – istoriei orale, cu ajutorul căreia mărturia scrisă cu privire la evenimentele recente poate deveni istorie vie pentru tânăra generaŃie şi care poate oferi puncte de vedere şi perspective ale acelora care au fost « uitaŃi » din « izvoarele istorice ».

Cercetarea individuală Elevii ar trebui să fie încurajaŃi să procedeze la cercetări individuale, în funcŃie de

nivelul lor de cunoaştere şi de cadrul general al învăŃării, încurajându-se totodată, în acest fel, curiozitatea şi ini Ńiativa lor în ceea ce proveşte strângerea de informaŃii şi capacitatea lor de a identifica principalele evenimente istorice.

Cercetarea de grup Ar trebui încurajate grupurile de elevi, clasele şi şcolile pentru a se angaja în proiecte

de cercetare sau în folosirea metodelor active, pentru a crea stfel condiŃiile pentru dialog şi pentru un schimb de idei deschis şi tolerant.

Abordarea inter- şi multidisciplinară Studierea istoriei ar trebui să aibă întotdeauna la bază o abordare inter- şi

multidisciplinară punând în valoare legăturile cu alte obiecte de învăŃământ din cadrul curriculumului, ca de exemplu literatura, geografia, ştiinŃele sociale, filosofia, artele şi ştiinŃele.

Abordarea dintr-o viziune internaŃională şi transfrontalieră Ar trebui încurajată în funcŃie de împrejurări, realizarea unor proiecte internaŃionale şi

transfrontaliere, care să aibă la bază studiul unei teme comune, o viziune comparativă sau o sarcină de lucru comună în câteva şcoli din diferite Ńări, ceea ce ar avea avantajul că ar lua în considerare pe deplin posibilităŃile deschise de utilizarea tehnologiei informaŃiei şi de stabilirea schimburilor şi legăturilor între şcoli. 6. ÎnvăŃarea şi aducerea aminte

Elucidând realizările secolului XX, precum folosirea ştiinŃei în scopuri paşnice, în vederea asigurării unor condiŃii mai une de viaŃă şi răspândirea democraŃiei şi a drepturilor omului, ar trebui întreprins tot ceea ce este necesar în sfera educaŃiei pentru a se preveni repetarea sau negarea unor evenimente înspăâmântătoare ale acestui secol, precum Holocaustul, genocidele şi alte crime contra umanităŃii, purificarea etnică şi masivele violări ale drepturilor omului şi ale valorilor fundamentale pe care le susŃine Consiliul Europei. Aceasta ar trebui să includă : – sprijinirea elevilor pentru a le dezvolta cunoaşterea asupra unor evenimente – şi a cauzelor lor – care au întunecat istoria Europei şi a lumii ; – insistenŃa cu privire la studiul ideologiilor care au dus la aceste evenimente şi cum putem să facem să prevenim repetarea lor ; – conturarea, dezvoltarea şi coordonarea Programului de formare continuă a personalului didactic în Statele membre ale Consiliului de Cooperare Culturală ; – facilitarea accesului la informaŃiile care sunt deja la dispoziŃia publicului, în special, prin intermediul noii tehnologii a informaŃiei şi prin constituirea unei reŃele moderne de mijloace de învăământ ; – aplicarea şi monitorizarea deciziei Miniştrilor EducaŃiei, reuniŃi la Cracovia, în anul 2000, pentru a desemna o zi, care este aleasă în funcŃie de istoria fiecărei Ńări, pentru a se comemora Holocaustul şi pentru prevenirea crimelor împotriva umanităŃii, – întărirea sprijinului specific al Consiliului Europei în domeniul educaŃiei în ceea ce priveşte Grupul pentru Cooperare InternaŃională şi Cercetarea şi Comemorarea Holocaustului. 7. Formarea iniŃială şi continuă a personalului didactic

Formarea iniŃială şi continuă a personalului didactic ar trebui : – să permită şi să încurajeze pe profesorii de istorie şi pe cei care deja profesează să folosească metodele procesuale şi reflexive de predare ale istoriei ; – să îi pună la curent pe viitorii profesori de istorie şi pe cei care deja profesează în legătură cu cele mai noi rezultate, instrumente şi metode în domeniul istoriei, în special acolo unde se simte nevoia utilizării noilor tehnologii ale informaŃiei şi comunicării ; – să îi facă pe profesori să devină conştienŃi de metodele didactice şi care Ńinând seama de informaŃia factologică, sunt menite să permită elevilor să interpreteze şi să analizeze faptele istorice şi influenŃa lor asupra prezentului, în diferite contexte, ca de pildă : cel social, geografic, economic ; – să sprijine pe profesori să utilizeze tehnicile de evaluare, care Ńin cont nu doar de cantitatea de informaŃie memorată de elevi, dar şi de activităŃile pe care cei din urmă sunt capabili să le desfăşoare mulŃumită cunoaşterii informaŃiei, indiferent dacă aceasta implică cercetarea, dezbaterea sau analiza problemelor controversate şi sensibile ; – să ajute pe elevi să creeze şi să dezvolte în clasă situaŃii de învăŃare interdisciplinare, în colaborare cu profesorii lor ;

Deoarece tehnologia informaŃiei şi comunicării tinde să determine o transformare radicală a rolului profesorului de istorie, este important ca :

– să se desfăşoare schimburi şcolare, pentru ca profesorii să îşi dea seama de marea varietate a situaŃiilor de învăŃare, ceea ce implică şi noul lor rol ; – să fie sprijinită constituirea grupurilor de lucru cu privire la dificultăŃile profesiei, la ezitările şi îndoielile privind noile roluri asumate ; – să fie realizate bănci de date, care să specifice, nu doar documentele şi ste-urile web disponibile, ci şi valoarea informaŃiei ce provine din documentele şi site-urile respective.

Pentru atingerea acestor obiective şi pentru a stabili un profil specific al profesorului de istorie, ar fi bine ca : – să se înzestreze centrele de formare ale profesorilor de istorie cu tot ceea ce este necesar pentru menŃinerea şi îmbunătăŃirea calităŃii procesuui de formare şi să se dezvolte profesionalismul, dar mai ales să se modifice statutul social al profesorului de istorie ; – să se acorde o atenŃie deosebită pentru pregătirea formatorilor profesorilor de istorie, în funcŃie de principiile prevăzute în această Recomandare ; – să se promoveze cercetarea comparativă cu privire la obiectivele, conŃinuturile şi standardele specifice formării ini Ńiale şi continue a profesorilor de istorie şi să se promoveze cooperarea între instituŃii şi schimbul de informaŃii necesare pentru reforma procesului de formare iniŃială şi continuă şi a pregătirii formatorilor ; – să se identifice şi să se stabilească parteneriate între instituŃiile implicate activ sau preocupate de formarea profesorilor de istorie, cu precădere instituŃiile media, cu un accent deosebit pus pe scopul lor distinct şi responsabilităŃile specifice. 8. Tehnologiile informaŃiei şi comunicării

În timp ce principalele critici privesc legislaŃia şi respectarea libertăŃii de exprimare ar trebui întreprinse toate măsurile necesare pentru combaterea informaŃiei cu caracter rasist, xenofob şi revizionist, care circulă pe Internet.

În contextul accesului din ce în ce mai larg al tinerilor la tehnologiile informaŃiei şi comunicării, atât la şcoală cât şi în afara orelor de curs, este foarte important ca metodele şi tehnicile de învăŃare să utilizeze aceste tehnologii deoarece : – sunt vitale pentru studierea istoriei ; – necesită analiza în amănunt a diversităŃii istorice şi un grad ridicat de veridicitate a surselor istorice ; – permite profesorilor şi elevilor accesul la sursele istorice originale şi la numeroase interpretări multiple ; – lărgeşte spectaculos accesul la informaŃia şi faptele istorice ; – măreşte şi facilitează accesul la schimbul de idei şi dialog.

Mai mult, ar fi foarte potrivit ca să se realizeze toate condiŃiile pentru ca profesorii să : – îşi ajute elevii să evalueze ei înşişi gradul de veridicitate a surselor de informaŃie şi chiar informaŃia ; – să introducă la clasă procedee şi tehnici didactice care să încurajeze analiza critică, care acceptă existenŃa unei multitudini de puncte de vedere şi care adoptă o abordare interculturală în ceea ce priveşte interpretarea faptelor istorice ; – să ajute pe elevi să îşi dezvolte capacităŃile de analiză critică şi de gândire prin analogie.