lumini si umbre ale sociabilitatii feminine in renastere
DESCRIPTION
Analiza socio-mentalitara a reprezentarilor femeii in imaginarul epocii RenasteriiTRANSCRIPT
Universitatea din Bucureşti
Facultatea de Litere
Departamentul Relaţii Internaţionale şi Studii Europene
LUCRARE DE DIPLOMĂ
LUMINI ŞI UMBRE ALE SOCIABILITĂŢII FEMININE ÎN
RENAŞTERE
ABSOLVENT: Lehner Iulia Maria
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
Lector Doctor Carmen Diaconescu
Bucureşti
Iunie 2009
1
DECLARA ŢIE
Subsemnatul / Subsemnata LEHNER IULIA MARIA, candidat la
examenul de absolvire / licenţă la Facultatea de Litere, în domeniul
SOCIO UMAN, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene,
declar pe propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele,
pe baza cercetărilor mele şi pe baza informaţiilor obţinute din surse care au
fost citate şi indicate conform normelor etice, în note şi în bibliografie.
Declar că nu am folosit în mod tacit şi ilegal munca altora şi că nici o parte
din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva,
persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub
această formă vreunei instituţii de învăţământ superior în vederea obţinerii
unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic.
Semnătura,
2
CUPRINS
ARGUMENT.....................................................................................................................5
Capitolul I
FEMEIA TEORETICĂ. IMAGINE ŞI AUTO-IMAGINE...............................9
Discursul asupra femeii............................................................................................9
Despre fete.............................................................................................................15
Despre femei..........................................................................................................21
Capitolul II
REGIMUL PROSTITUŢIEI ÎN RENAŞTERE...............................................26
Franţa.....................................................................................................................27
Anglia....................................................................................................................30
Spania....................................................................................................................30
Germania...............................................................................................................31
Italia......................................................................................................................34
Capitolul III
DUBLA MIŞCARE A SEXUALITĂŢII. NORMĂ ŞI TRANSGRESIUNE..37
Capitolul IV
CURTEZANA, FIICĂ A PLĂCERII INTELECTUALE................................44
Italia.......................................................................................................................45
Franţa.....................................................................................................................53
CONCLUZII ŞI SEMNIFICAŢII..................................................................................59
Lista ilustraţiilor.................................................................................................................61
Bibliografi..........................................................................................................................63
Resurse utilizate.................................................................................................................64
3
At tibi fortessis, si – quod mens sperat et optat –
Et post me victura diu, meliora supersunt
Secula: non omnes veniet Letheus in annos
Iste sopor! Poterunt discussis forte tenebris
Ad purum priseumque iubor remeare nepotes.
Pentru tine, dacă îmi vei supravieţui vreme îndelungată,
După cum speră şi doreşte sufletul meu,
Mai sunt veacuri mai bune.
Acest somn plin de uitare nu va dăinui veşnic.
După ce bezna se va fi împrăştiat, nepoţii noştri vor fi în stare
Să păşească din nou în strălucirea pură a trecutului.
Petrarca, Africa, IX, vv. 453 şi urm.
4
ARGUMENT
Femeia ca avatar al sexualităţii nu este – în sine – un subiect controversat. O
demonstrează practicile mediatice din zilele noastre, de valorizare a pulsiunii sexuale
prin intermediul imagisticii feminine pentru a activa pulsiunea de a cumpăra. În ciuda
multi-dimensionării condiţiei femeii din ultima jumătate de secol, aceasta este încă sortită
unui rol de mijlocitor al unui transfer de energii exuberante, fie el sub forma comunicării,
fie sub oricare alt înveliş eufemizant al actului sexual. Această stare de fapt marchează
dramatismul tipologiei celui de-al doilea sex, legat prin natura sa de aspecte ale viabilului
ce sunt supuse tabuurilor ancestrale sau sunt vulgarizate în extrem. Ceea ce ne face să
arătăm că, deşi nu este un subiect controversat, este unul ce naşte controverse.
Concepţiile sexualizante despre feminitate s-au înscris atât în discursurile teoretice asupra
femeii, cât şi în atitudinile adoptate faţă de aceasta în fiecare epocă, odată cu trecerea
timpului.
Precursor glorios al modernităţii, Renaşterea reprezintă o perioadă de ruptură
graduală de civilizaţia, cultura şi mentalitatea Evului Mediu, care cuprinde în linii
generale secolele XIV-XVI. Manifestarea fundamentală a acestei perioade, ce i-a dat şi
numele1, a presupus revenirea la modelele Antichităţii greco-latine, fapt ce îşi va lăsa
amprenta asupra evoluţiei ideilor şi doctrinelor. Totuşi, Renaşterea nu poate fi redusă la
reîntoarcerea spre Antichitatea greco-romană, ea marcând şi un moment de cotitură în
raportul dintre civilizaţii. Ansamblul de transformări care au loc acum – o reînnoită
afirmare a omului, a valorilor umane, în multiple domenii, de la arte la viaţa civilă –
definesc o perioadă în care civilizaţia de tip european se afirmă cu putere pe plan mondial
şi lasă în urmă în mod decisiv celălalte civilizaţii. Mentalităţile vor fi atinse de astfel de
schimbări, iar elita se va angaja în această mişcare animată de o puternică efervescenţă
culturală, plecată din oraşele state ale Italiei şi care va cuprinde întreaga Europă.
Realitatea Renaşterii desemnează o epocă profund contradictorie, caracterizată de
amestecul elementelor premoderne cu cele moderne, ceea ce ne face să indicăm că
1 În lucrarea sa, Vieţile arhitecţilor, pictorilor şi sculptorilor, Giorgio Vasari (1511-1574), pictor, arhitect şi scriitor italian, menţiona o “renaştere a artelor” – rinascita – pe care el o opunea manierei gotice, barbariei artistice din epoca post-antică.
5
începuturile modernităţii sunt tulburi şi dificil de identificat în viaţa concretă a perioadei.
În acest sens, mai uşor s-au modernizat ideile, decât domeniile de mentalitate. După
spusele lui Jean Delumeau, Renaşterea se arată a fi „un ocean de contradicţii, un concert
scrîşnind pe alocuri de aspiraţii divergente, o coabitare anevoioasă a voinţei de putere şi a
unei ştiinţe care bîjbîie încă, a dorinţei de frumos, a unui apetit bolnav al oribilului, un
amestec de simplitate şi complicaţie, de puritate şi de senzualitate, de milă şi ură.”2
Astfel, concomitent cu aura glorioasă a Renaşterii, au existat fenomene de intoleranţă
exacerbată: atrocităţile conquistadorilor, reînvierea sclaviei, activitatea Inchiziţiei
spaniole, fenomene ce iau amploare considerabilă, precum vagabondajul, cerşetoria sau
criminalitatea. Iar printre prietenii de încredere ai vagabonzilor şi cerşetorilor răufăcători
se numărau inevitabil şi prostituatele.
Aşadar, tabloul practicilor reprobabile ce constituiau o alternativă valabilă pentru
multe din femeile Renaşterii ajunge, într-o epocă de toleranţă limitată şi de avans al
elitelor în detrimentul mediilor inferioare, nu numai să se constituie într-un element
definitor pentru perioada în discuţie, dar să şi servească drept contrapondere unei stări de
normă, ce descria o viaţă strânsă şi mărginită desemnată femeii-soţie şi ulterior femeii-
mamă, în timp ce universul exterior căminului se extinde vertiginos. Pe când teologii,
medicii, juriştii şi umaniştii Renaşterii dezbat dacă femeia poate şi trebuie instruită, la ce-
i poate folosi studiul şi în ce fel accesul la cunoaştere acordat femeii ar pune în pericol
dominaţia masculină, curtezana va accede la un nivel cultural ce îi va fixa caracterul
distinctiv şi diferenţa specifică în comparaţie cu alte tipologii feminine. Pe această linie
de gândire şi luând în considerare schimbările rapide antrenate de spiritul novator al
primei epoci moderne, vom căuta să relevăm trăsăturile unor reprezentări specifice – şi
nu mai puţin emblematice – a femeii în imaginarul Renaşterii, ilustrând cum
contradicţiile unei vremi în schimbare şi-au jucat rolul în construcţia unei imagini aflate
în continuă transformare.
Metamorfozele modelului feminin se contituie într-un proces ce se dezvoltă
preponderent pe orizontală, femeile însuşindu-şi identităţi încorsetante, care de multe ori
înăbuşeau aprofundarea personalităţii spre care aspirau în epocă. Reprezentările femeii în
imaginarul vremii sunt puternic influenţate de discursul asupra femeii, ce face – în mod
2 Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 12
6
regretabil – încă apel la un ansamblu de opinii tradiţionale, venite din negura timpului,
fapt care întăreşte ideea potrivit căreia controversele iscate în jurul condiţiei feminine
reflectă ideologia unei epoci ce îşi pune speranţa în individ, dar îl trădează prin
complexitatea sa. De această polemică asupra femeii vom lega şi problema raporturilor
dintre cele două sexe. Analiza relaţiilor dintre bărbat şi femeie constituie o bună premisă
pentru efectuarea unei distincţii între comportamentele acceptate sau nu în această
perioadă. De multe ori, atitudinea faţă de deviaţie şi ilicit ne indică atitudinea faţă de ceea
ce este considerat comportament licit. Or, toleranţa manifestată faţă de practica
prostituţiei vizează în mod special salvgardarea căsătoriei, un act social prin excelenţă în
Renaştere, epocă preocupată intens de statutul individului. Astfel, trecerea în revistă a
modului în care subiectul femeii este tratat în contextul mai larg al afirmării ideii de
libertate a individului uman va servi ca punct de plecare pentru viitoare analize.
7
8
CAPITOLUL I
Femeia teoretică
Imagine şi auto-imagine
„Femeile să tacă în adunări, căci nu le este permis să vorbească, ci să fie supuse, după
cum spune şi Legea. Dacă doresc să înveţe ceva, să-i întrebe pe bărbaţii lor acasă, căci
este ruşinos pentru o femeie să vorbească în adunare.”
Scrisoare I către Corinteni 14, 34-35
Discursul teologic despre femeie a promovat dintotdeauna dogma inferiorităţii
acesteia, iar teologii Renaşterii, fie ei catolici sau protestanţi3, au urmat îndeaproape
această tendinţă. Superioritatea masculină precede căderea în păcat, femeia fiind supusă
în mod voluntar şi natural bărbatului, în timp ce, după izgonirea din Paradis, supunerea
femeii va deveni impusă şi apăsătoare: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta;
cu durere vei naşte copii şi dorinţa ta se va ţine după soţul tău, şi el va domina peste
tine4”. Aşadar, vinovăţia care apasă cel mai greu asupra femeii este faptul că Eva este
responsabilă pentru venirea păcatului în lume şi pentru aceasta va plăti cu durerile facerii,
cu supunerea faţă de bărbat şi cu tristeţe. Mai mult, amăgită fiind atât de uşor de şarpe5,
femeia se mai face vinovată şi de o slăbiciune naturală , care o predispune la rău şi o
converteşte într-un mesager al Satanei. În ochii primilor scriitori creştini sexualitatea este
păcatul prin excelenţă, iar femeia, identificată cu senzualitatea, îl atrage pe bărbat în
desfrâu. Ca urmare, virginitatea şi castitatea sunt preamărite, iar căsătoria, prin faptul că
deprinde cu voluptatea, este disconsiderată şi pe motiv că îl îndepărtează pe creştin de
contemplarea lui Dumnezeu. Predicile secolelor XV şi XVI vor adăuga noi elemente pe
lista de păcate ale fiicelor Evei: cochetăria, frivolitatea, flecăreala sau senzualitatea de
nestăpânit6. În ciuda acestui gen de propovăduire, spiritul Evangheliei, reflectat în
învăţătura lui Iisus, implica egalitatea dintre bărbat şi femeie, căsătoria făcând din ei o
singură fiinţă: „Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat
3 Deşi doctrina reformată pare să reevalueze pozitiv căsătoria şi să instaureze o oarecare egalitate între sexe, nici Luther, nici Calvin nu pun în discuţiei supunerea femeii faţă de bărbatul său, căci slăbiciunea naturii feminine inspira aceeaşi neîncredere ca şi catolicilor.4 Geneza 3.165 „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat” Geneza 3. 136 Madeleine Lazard, Eva în oglindă – Viaţa femeii în Renaştere, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2007, p. 8.
9
Dumnezeu, omul să nu despartă7”. Mai mult, Hristos le considera pe păcătoasele cele mai
dispreţuite, prostituate şi neveste adultere, persoane deosebite şi demne de iertare:
„Păcatele ei cele multe sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte
puţin8.” Însă contextul cultural în care s-a răspândit creştinismul, tributar tradiţiei iudaice
şi greco-latine de a plasa soţia într-o poziţie de subordonare, nu a fost favorabil afirmării
unei egale demnităţii a bărbatului şi a femeii. Singura concesie făcută acestei stări de fapt
a fost credinţa că, deşi femeia este inferioară prin natura sa bărbatului, ea poate deveni
egala sa prin graţia divină şi astfel să cunoască beatitudinea din Paradis.
Blestemul divin, cauzat de păcatul originar, impune celui de-al doilea sex o
condiţie, care corelată cu aversiunea ancestrală faţă de sângele menstrual9 şi puterile sale
malefice, ce pot altera plante şi fiinţe, va întări tendinţa de asociere a femeii cu
impuritatea. Oroarea este atât de puternică, încât femeii i se va interzice accesul în
biserică şi la comuniune în timpul ciclului. Reversul sexualităţii debordante şi
dezgustătoare al cărei exponent este femeia, aşa cum este ea descrisă în discursul
teologic, este reprezentat de cultul marian, de mare importanţă în timpul Contrareformei.
Fecioara Maria întruchipa perfecţiunea feminină, virtuţile de castitate, umilinţă şi
supunere, concepând fără păcat, plăcere sau durere. Maica lui Hristos cade însă sub
incidenţa exceţionalului, ea fiind exclusă din rândul celor care trebuie să îndure
consecinţele păcatului originar. Ceea ce a pătruns, aşadar, în reprezentările mentale şi
sociale ale Renaşterii a fost imaginea femeii ispititoare şi corupătoare.
Progresul ştiinţei în Renaştere este notabil, dar încă în fază incipientă. Scrierile cu
pretenţii de ştiinţă sunt lipsite de un limbaj specific şi ţin mai mult de literatură. Analiza
tradiţională a naturii feminine din punct de vedere medical continuă să menţină corpul
masculin ca referinţă. Pe această linie de gândire, medicina medievală, tributară lui
Galenus10, susţinea că organele genitale feminine diferă de cele ale bărbatului doar în
ceea ce priveşte situarea şi distribuţia lor. Diferenţa dintre sexe era marcată de distribuţia
7 Matei 19.68 Luca 7.479 “Aceste tipuri de comportamente faţă de sângele vaginal au fost atât de universal determinate, încât continuă să funcţioneze şi în societăţile noastre occidentale. Ele se mărginesc, în principiu, la o aversiune al cărei caracter iraţional este puţin evident. Suntem făcuţi să credem că această scurgere este impură: şi aceasta pentru că, într-adevăr, organul din care provine este considerat astfel.” G. Bataille, op.cit. , p.64. 10 Medic grec (130-200/210), considerat ca ultimul mare medic al Antichităţii, a pus bazele anatomiei umane, folosind rezultatele observaţiilor şi studiilor sale pe animale. Opera lui medicală a fost dogmatizată de medicina medievală, devenind cu timpul o frână în dezvoltarea medicinei moderne.
10
umorilor: femeia este „rece” şi „umedă”, ceea ce îi dăunează părţii ei raţionale şi o face
incapabilă să se manifeste în domeniul literelor şi ştiinţelor, în timp ce bărbatul este
„cald” şi „uscat”, ceea ce îl aduce mai aproape de perfecţiune. Astfel, femeia fiind prin
natura sa dependentă de genitalitatea ei instinctivă, este mai apropiată de animal decât
bărbatul, căci mecanismul său umoral este defectuos. Prin urmare, atât Galenus, cât şi
Aristotel o consideră un „mascul mutilat”, „un mascul imperfect”. De imperfecţiunea sa
fizică vor fi legate şi defectele ei psihologice, de la instabilitate, la debilitate psihologică.
Fiind mai dependentă de senzualitatea ei debordantă, de pulsaţiile ei genitale şi mai puţin
capabilă să le domine, femeia este predispusă la diverse maladii ale spiritului (cea mai
cunoscută fiind isteria), deoarece ea nu dispune de aceleaşi mijloace de canalizare a
energiilor (munca, studiul, armele) care sunt accesibile bărbatului.
Medicii Renaşterii vor repune totuşi în discuţie această viziune asupra corpului
feminin. Încă de la Aristotel şi Galenus se admitea că în ordinea creaţiei, femeia este
perfectă, căci natura nu face nimic în zadar. Această discuţie este reluată în Curteanul lui
Baldassare Castiglione11, adevărat manual al gentilomului perfect care reflecta opiniile
mediilor cultivate, unde se trage concluzia că cele două sexe sunt complementare şi
indispensabile pentru conservarea speciei umane, femeile fiind capabile să dezvolte
virtuţi fundamentale proprii ale spiritului şi sufletului. Opozanţii acestui punct de vedere
aduc în discuţie faptul că orice femeie prezintă un instinct natural de căutare a
perfecţiunii, care o îndeamnă să aspire să devină bărbat. La această declaraţie, unul dintre
interlocutori face clar distincţia dintre natura feminină şi condiţia feminină, susţinând că
femeile nutresc ambiţia de a deveni bărbat din dorinţa de a se bucura de libertate şi de a
se sustrage puterii pe care bărbaţii şi-au atribuit-o din proprie iniţiativă asupra lor.
Un alt aspect al sexualităţii feminine care s-a văzut revalorificat de medicii
renascentişti a fost reabilitarea actului sexual. Pornind de la încercările umaniştilor de a
repune în valoare căsătoria al cărei principal scop era de a avea urmaşi, grija medicilor s-
a îndreptat către personalitatea feminină, care, datorită fiziologiei deosebit de delicate,
trebuia sensibilizată spre armonia sexuală necesară pentru o bună procreere. În acest sens,
Ambroise Paré12 considera plăcerea femeii indispensabilă, ca şi a bărbatului, în timp ce 11 Scriitor şi diplomat italian (1478-1529). Dialogul său „Curteanul” defineşte trăsăturile omului de curte din Renaştere. 12 Chirurg francez (1517-1590), unul dintre reformatorii medicinii Renaşterii, caracterizat de un spirit subtil al observaţiei şi de lipsa de dogmatism.
11
alţi medici reabilitează femeia sterilă, legitimând astfel actul sexual şi fără grija de a avea
urmaşi13. Opinia medicală tradiţională i-a cenzurat pe aceşti medici, acuzându-i că au
incitat tineretul la desfrâu. Din aceste motive, medicina a fost nu de puţine ori suspectată
ca fiind „arta care serveşte cel mai mult codoşlâcului.14”
Medicina Renaşterii a pus dincolo de îndoială faptul că femeia dispune de o
anatomie independentă şi diferenţiată de cea a bărbatului. Dar, deşi corpul masculin este
îndepărtat ca element de referinţă, femeia este considerată în continuare o fiinţă
bolnăvicioasă, cu un control aproape inexistent asupra emoţiilor sale şi care trebuie, în
consecinţă, protejată până la surghiunul în locuinţă şi excluderea din viaţa socială.
Această situaţie se reflectă şi în textele juridice ale vremii. Femeia, ca persoană,
nu constituia subiect de drept, ea rămânând supusă unei autorităţi masculine, fie ea
paternă, sau maritală. Aşa cum arătau fiziologia şi psihologia sa, femeia era considerată o
fiinţă iresponsabilă, asemănătoare unui copil sau unui nebun. Prin urmare, ea nu poate
depune mărturie, nu poate apela la justiţie decât cu autorizaţia unei figuri masculine de
care depinde, este exclusă de la drepturile de succesiune, este caracterizată de
incapacitate juridică. Mai mult, prejudecăţile despre sexul slab sunt reliefate şi de
procesele de vrăjitorie. Acestea au făcut mai multe victime printre femei şi datorită
concepţiei potrivit căreia slăbiciunea naturală a femeii o face automat un aliat privilegiat
al Diavolului, iar inferioritatea sa, ce o apropie de bestialitate, o predispune spre practicile
oculte. Însă jurisprudenţa nu evoluează mereu în defavoarea femeii. În practică,
incapacitatea juridică a femeii este cauza unor situaţii contradictorii, care vor fi rezolvate
în mod avantajos ei. Spre exemplu, în procesele de vrăjitorie este acceptată mărturia unei
femei, este recunoscută validitatea unui testament, chiar în lipsa acordului soţului sau i se
încredinţează mamei recăsătorite tutela copiilor săi.
Într-un context în care apariţia unor valori noi este însoţită de tulburări politice şi
religioase ce le vor obliga pe femei să-şi asume ocupaţiile bărbaţilor plecaţi la război,
încep să se afirme tendinţe de acordare a unei autonomii civile femeii. Însă, această
tendinţă se va manifesta pregnant doar în elita aristocratică şi intelectuală.
Aşa cum a arătat evoluţia jurisprudenţei în Renaştere, femeia abstractă, descrisă în
textele teologice, în tratatele de medicină sau de drept, se deosebeşte în mod sensibil de
13 Madeleine Lazard, op. cit., p. 16-1714 Idem, p. 17
12
femeia formată în tumultul vieţii social-politice, economice şi culturale ce a caracterizat
perioada Renaşterii. Interesul manifestat în epocă pentru istoria personală s-a concretizat
nu numai în documentele istorice ale vremii, ci şi în memorii, jurnale, note de călătorie,
producţii literare, narative sau dramatice15, în biografii şi autobiografii sau în literatura de
popularizare, uşurând astfel procesul de reconstituire a unei imagini concludente asupra
vieţii de zi cu zi. În Renaştere, oamenii concreţi încep să prezinte interes. Şi pentru a o
cita pe Margaret L. King, „Omul Renaşterii se naşte din femeia Renaşterii16.” Să o
urmărim, aşadar, de-a lungul unui ciclu de viaţă, în diversele sale ipostaze.
15 Nuveliştii italieni şi francezi, romanul picaresc spaniol, teatrul englez elisabetan etc.16 Eugenio Garin, Omul Renaşterii, cap. Femeia Renaşterii de Margaret L. King, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 239
13
Fig.1. Domenico Ghirlandaio, Portret de tânără
Nu există merite care să nu-i fie cerute tinerei femei. Pioasă, umilă şi modestă, castă, tăcută, sobră, nici orgolioasă, dar nici colerică, ea trebuia să fie precum femeia model, descrisă în tratatele epocii.
14
Despre fete17
Renaşterea a fost epoca marilor familii: Medici, Sforza, Strozzi, Borgia şi multe
altele. Familia a reprezentat nucleul de tradiţie care sub influenţa războaielor şi a
mobilităţii sociale suferă inevitabile mutaţii şi transformări, de cele mai multe ori sub
forma dezagregării marilor conglomerate familiale şi „creării de noi unităţi familiale şi
economice”18. Cu toate acestea, dinamica familiei se menţine: autoritatea tatălui este
incontestabilă, devotata afecţiune a mamei este în continuare dezirabilă, iar copiii
datorează respect şi ascultare părinţilor. Finalitatea instituţiei familiale este de a apăra
tradiţia, de a promova virtuţile familiei şi de a continua neamul prin actul de căsătorie al
fiilor, iar în urma acestei uniuni să rezulte un copil de sex masculin. După cum se poate
observa, această situaţie nu favoriza naşterea unei fete. Dimpotrivă, venirea pe lume a
unui copil de sex feminin nu era primită cu bucurie. Întreţinerea unei fete, care trebuia
căsătorită în cele din urmă – o fată bătrână reprezenta o ruşine şi o povară pentru familia
ei - însemna o cheltuială nerentabilă în plus. În consecinţă, educaţia care i se rezerva era
cât se poate de modestă. La vârsta de 7 ani, băieţii şi fetele încep un ciclu de învăţământ
profund diferenţiat. Fetei i se va insufla gustul şi practica conducerii casei, ceea ce
Montaigne19 va numi „ştiinţa menajului”. Astfel, ea va trebui să deprindă obişnuitele
ocupaţii gospodăreşti: mereu ocupată, aceasta trebuie, fără încetare, să toarcă, să ţeasă, să
coasă, şi să aibă grijă de cele din jurul casei. Superioritatea supravegherii materne în
această sferă de activităţi este universal recunoscută. În acelaşi timp, ea va fi iniţiată şi în
lectură, însă foarte puţin şi nu în detrimentul muncilor casnice. În mediul rural sau la
oraş, fetele pot frecventa o mică şcoală în care se învaţă catehismul, calculul, cititul şi în
cele din urmă scrierea, dacă familia este îndeajuns de înstărită să-şi permită o „tăbliţă”. În
afara şcolilor, mânăstirea poate fi, de asemenea, un loc de educare. Este de altfel şi mult
mai rentabilă. Uneori, familiile îşi duc foarte devreme fetele la mânăstire, unde pot fi
17 În 1523, Juan Luis Vives publică primul tratat complet referitor la viaţa femeii: Instituţia femeii creştine. Lucrarea dedicată Caterinei de Aragon, al cărei preceptor a fost, este împărţită în trei părţi: Despre fete, Despre femei şi Despre văduve. În lucrarea de faţă, am reţinut doar primele două categorii, considerând că ultima depăşeşte subiectul tratat.18 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 25119 Scriitor şi gânditor umanist francez (1533-1592). A susţinut în pedagogie luarea în considerare a înclinaţiilor naturale ale copilului, înlăturarea învăţării pe de rost, îmbinarea educaţiei fizice cu cea intelectuală.
15
educate cu cheltuială redusă, cel mai adesea în speranţa că ele or să şi rămână acolo.
Explicaţia este simplă: dota plătită mânăstirii este mai mică decât cea dată unui soţ. Dacă
tânăra aparţine unei familii nobile sau înaltei burghezii, ea poate beneficia, alături de
fraţii ei, de lecţiile unui preceptor, la fel ca prinţesele. Această situaţie a dus la unele
controverse în sânul familiilor de condiţie socială diferită. Dacă prinţesele sunt obligate
prin condiţia lor regală să aibă cunoştiinţe, responsabilităţi şi un prestigiu asemănător
bărbaţilor, o educaţiei peste măsură pentru tinerele de rang mai umil le-ar alimenta
orgoliul şi ar dezechilibra armonia familială prin adoptarea unor atitudini dispreţuitoare
faţă de familie şi soţ. Învăţătura practică care le este împărtăşită fetelor de la cea mai
fragedă vârstă este inspirată de neîncrederea în natura feminină, mereu predispusă spre
slăbiciune şi trândăvie. Menţinându-le mereu ocupate, izolate, închise în domeniul
familiei, departe de companii nepotrivite şi de celebrări mondene şi dezonorante, tinerele
vor fi descurajate să se gândească la lucruri dăunătoare.
Umaniştii însă ţin să conteste aceste obiceiuri. Sistemul de educare a tinerelor –
atât cât era el implementat – se baza pe credinţa că fragilitatea şi debilitatea sexului
feminin, susţinute în discursurile teoretice ale vremii, nu permit femeii să dobândească
cunoştiinţe şi virtute. Excepţia reprezentată de tinerele de sânge albastru era acceptată în
virtutea necesităţii acestora de a fi şi a se comporta asemenea bărbaţilor. Spre deosebire
de acestea, fetele de condiţie inferioară puteau fi supuse la varii pericole de ordin moral
(cum ar fi încurajarea perversităţii lor naturale, a orgoliului lor, periclitarea pudicităţii lor
şi deturnarea de la îndatoririle casnice) dacă li se acorda accesul la cunoaştere. Mai mult,
nu numai că se punea problema dacă femeia poate fi instruită, ci şi dacă trebuie să fie
educată. Utilitatea cunoaşterii feminine în condiţiile în care destinul unei femei era acela
de a fi soţie şi mamă nu era recunoscută. Umaniştii aduc un argument nou în favoarea
instruirii tinerelor. Erasmus20 este printre primii care contestă prejudecata conform căreia
femeia îşi pune cunoaşterea în slujba lipsei de pudoare. Deşi apreciază avantajele
educaţiei casnice, preferă cultura intelectuală, considerând că aceasta prezintă o influenţă
covârşitoare asupra formării spirituale şi sufleteşti. Cât despre Vives21, acesta este de
părere că, asemeni bărbaţilor, şi femeile se pot perfecţiona prin ştiinţa literelor şi că, din 20 Erasmus Desiderius Rotterdamus, pseudonimul lui Gerhard Gerhards (1466-1536), umanist olandez din epoca Renaşterii. Printre altele, este şi autorul unor scrieri pedagogice îndreptate împotriva pedagogiei feudale, prin care revendica o disciplină blândă şi încurajarea activităţii independente a copiilor.21 Vezi nota 17
16
contră, departe de a induce comportamente indezirabile, studiul va ocupa mintea tinerei
fete, păzind-o astfel de trândăvie şi de distracţii frivole. Toate eforturile de până atunci
ale educatorilor, neîncrezători în slăbiciunea naturală a femeii, se concentraseră asupra
păstrării virginităţii tinerei fete, pe care ea trebuie să o ofere intactă soţului. Pierderea
acesteia constituia cea mai rea atingere adusă reputaţiei feminine. Însă, umaniştii
susţineau că, potrivit principiului socratic, cunoaşterea duce la virtute, iar pentru o femeie
virtutea este egală cu pudoare şi castitatea. Vechea practică, ce postula că ignoranţa
femeilor serveşte intereselor bărbaţilor este combătută. Dimpotrivă, instruită, femeia va fi
mai virtuoasă, ştiind astfel să deosebească între bine şi rău.
Cu toate acestea, acest tip de drept la cultură nu era de obicei admis în toate
clasele societăţii. În Renaştere, există cu siguranţă mai multe femei cultivate decât în
oricare altă epocă anterioară. O substanţială elită feminină, ce reflecta mediile nobile şi
burgheze, a avut acces la cultură şi i s-a recunoscut acest drept. În Franţa, Margareta de
Navarra este figura dominantă şi cea mai atrăgătoare din prima parte a Renaşterii. Era
strănepoata Valentinei Visconti, fiica lui Charles d’Orleans şi a Louisei de Savoie şi sora
regelui Francisc I22. Crescută cu fratele ei mai mic, ea a primit împreună cu acesta lecţii
de latină, istorie sfântă, filosofie, italiană şi spaniolă. Margareta era dotată cu o
inteligenţă vie şi cu o curiozitate spirituală care s-a manifestat în atitudinea sa deschisă la
toate tendinţele şi la toate mişcările culturale ale timpului său. La curtea Franţei era
descrisă ca având „trup de femeie, inimă de bărbat şi cap de înger”23 . Mecena generoasă,
a încurajat, protejat, primit – atunci când erau hărţuiţi – o mulţime de scriitori din toate
disciplinele. În acelaşi timp, Margareta este singura prinţesă franceză care a abordat atât
poezia şi teatrul, cât şi proza narativă.
22 Rege al Franţei (1515-1547), din dinastia de Valois. A sprijinit pe artiştii şi literaţii Renaşterii italiene şi franceze, printre care pe Leonardo da Vinci, Benvenutto Cellini ş.a.23 M. Lazard, op.cit, p. 258
17
Fig.2. Jean Clouet, Marguerite d’Angoulême
Ea este autoarea culegerii de şaptezeci şi două de nuvele de mare succes –
Heptameronul – în care pe durata a opt zile, zece interlocutori, bărbaţi şi femei de rang
înalt, povestesc aventuri trăite de personalităţi cunoscute, pe care apoi le comentează.
Scenariul povestirilor include confruntarea a două tabere, cea a celor care sunt convinşi
18
că femeia rămâne o pradă de cucerit şi cea a apărătorilor demnităţii femeii, care exprimă
convingerile Margaretei.
În Anglia, una dintre figurile centrale ale Războiului celor Două Roze24 , regina
Margaret de Beaufort, mama lui Edward al IV-lea şi a lui Richard al III-lea, era
cunoscută pentru interesul în aprofundarea cunoştiinţelor, care pentru ea reprezentau o
modalitate de a omagia gloria Domnului. Curtea sa era frecventată de poeţi şi erudiţi,
atraşi de dragostea reginei pentru literatură şi pentru ştiinţa literelor. Mai mult, aceasta
subvenţionează răspândirea tiparului şi instituie catedre de teologie la Oxford şi
Cambridge, fondând şi două colegii. Caterina de Aragon, prima soţie a lui Henric al VIII-
lea Tudor25, a fost, de asemenea, o reprezentantă a feminităţii instruite. Încă din copilărie
a studiat religia, clasicii, dreptul canonic şi civil. Cunoştea de asemenea mai multe limbi,
printre care spaniola, latina, franceza şi greaca. Educaţia sa culturală era completată de
abilităţile sale casnice, precum broderia, cusutul, tapiţeria, muzica şi dansul. Dacă felul în
care a fost instruită aminteşte de modelul pedagogic umanist, este datorită faptului că i-a
ajutat în opera lor atât pe Erasmus, cât şi pe Juan Luis Vives. Sub influenţa Caterinei,
promovarea educaţiei printre femeile de la curte a devenit o tendinţă imposibil de
ignorat.De altfel, şi în Spania, Isabella de Castilia26 încuraja activităţile culturale şi,
alături de doamnele sale de onoare, asista la cursurile de latină.
Una dintre marcantele figuri feminine erudite ale Renaşterii italiene a fost Isabella
d’Este27, ce studiase în copilărie istoria Imperiului Roman, latina şi greaca. Prestigiul său
intelectual îi permitea să discute liber pe teme legate de clasici şi de afacerile oraşelor
italiene cu ambasadori şi politicieni.
24 1455-1485, luptele pentru tron dintre casele Lancaster (blazon „Trandafirul roşu”) şi York (blazon „Trandafirul alb”)25 Al cărui tată, Henric Tudor, conte de Richmond, câştigase Războiul Rozelor, punând bazele puternicei dinastii a Tudorilor.26 Moştenitoare a regatului Castiliei, în urma căsătoriei cu Ferdinand de Aragon şi a unirii celor două regate, va deveni regina Spaniei.27 Soţia lui Francesco Gonzaga, marchizul de Mantua
19
Fig.3. Tiţian, Portretul Isabellei d’Este
Muziciană desăvârşită, s-a înconjurat de artişti şi erudiţi, pentru care recita din
memorie operele lui Virgil28 şi Terenţiu29. Odată devenită Marchiză, a căutat să
îmbunătăţească condiţiile de viaţă ale cetăţenilor oraşului-stat Mantua şi în acest scop a
28 Publius Vergilius Maro (70-19 î.e.n.), cel mai mare poet latin29 Publius Terentius Afer (190-159 î.e.n), poet comic latin, celui care îi aparţine sentinţa „Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu-mi este străin”
20
început să studieze tratate de arhitectură, agricultură şi industrie, iar în politică a urmat
breviarul omului de stat întocmit de Machiavelli30.
În pofida atâtor exemple de femei cultivate cu un rol benefic în viaţa culturală,
scopul educaţiei şi instrucţiei femeilor în Renaştere rămâne identic. Vocaţia insuflată
tinerelor fete este de a fi bune creştine, soţii şi mame. Chiar şi modele reformatoare
propuse de umanişti nu vizau marea masă de femei din mica burghezie, muncitoare şi
ţărănci. Ceea ce era admirat la unele femei de rang înalt nu era asigurat – nici măcar avut
în vedere – femeilor de condiţie modestă. În aceste condiţii, educaţia ideală este cea care
o pregăteşte pe fată pentru rolul de soţie şi, în egală măsură, pentru cel de mamă.
Despre femei
Aşa cum am văzut mai sus, tânăra femeie este crescută pentru a fi căsătorită.
Aceasta este profesiunea pe care societate se aşteaptă să o îndeplinească. În aceeaşi
ordine de idei, ea se căsătoreşte pentru a produce moştenitori. Căsătoria nu are drept scop
nici plăcerea sexuală, nici reuşita vieţii sentimentale a soţilor. Ţinta sa principală este
procreaţia – şi în felul acesta, asigurarea continuităţii descendenţei şi a intereselor
familiei – şi grija de a evita desfrâul. Din motive de ordin economic, părinţii preferă să-şi
mărite fetele cât mai devreme. Vârsta legală permisă pentru căsătorie este de doisprezece
ani, însă în cazul familiilor nobiliare, căsătoria este posibilă chiar şi mai devreme de şapte
ani. Unirea conjugală se crede a fi în firea sexului feminin: femeia s-a născut spre a
conduce o casă. Montaigne o numeşte „stăpână de calitate”. Deşi iubirea, pasiunea şi
căsătoria sunt domenii cu grijă departajate, modelul umanist interpretează în mod mai
liberal viaţa conjugală faţă de ceea ce prezentau textele teologice. Lauda plăcerilor vieţii
conjugale, prietenia unei soţii instruite, bucuriile paternităţii, continuitatea descendenţei
ce aproape că asigura imortalitatea sau avantajele unei uniri care asigura statului cetăţeni
utili pun în discuţie jurământul de castitate, prin aceea că sugerează că viaţa conjugală
permite mântuirea ca şi celibatul monastic. Polemica iscată în jurul acestui subiect a dus
la regândirea raporturilor dintre bărbat şi femeie.
30 Gânditor politic (1469-1527), istoric şi scriitor de seamă din perioada Renaşterii. În opera sa fundamentală, Principele, afirmă că în politică dictează interesele şi forţa şi că în ea nu au ce căuta considerentele morale.
21
Fig.4. Bernadino Licinio, Portretul lui Arrigo şi al familiei sale (detaliu)
Idealul creştin al femeii combina supunerea necondiţionată faţă de soţ cu virtuţile morale de castitate, fidelitate, răbdare şi un simţ al economiei casnice. Femeia avea sarcina de a organiza casa şi familia, astfel încât bărbatul să-şi îndeplinească în pace datoriile de cetăţean.
22
Demnitatea femeii este recunoscută în măsura în care ea se conformează
modelului de soţie şi mamă care garanta stabilitatea nucleului familial şi implicit
stabilitatea statului. Îndatoririle tradiţionale atribuite femeii sunt menite să reflecte acest
lucru: în ipostaza de soţie, femeia are sarcina de a face să dommească ordinea în casă şi
familie, pentru a permite bărbatului să-şi îndeplinească în pace datoriile lui de cetăţean.
Soţia este considerată a fi o oglindă, care reflectă fidel moravurile soţului său. În aceste
condiţii, se conturează un model de iubire conjugală, îndepărtat de stigmatele pasiunii şi
plăcerii, un ideal bazat pe respect reciproc, pe camaraderie şi maturitate, pe scurt un
model de „perfectă prietenie”31 . Atâta timp cât femeia se achita onorabil de partea ei din
unirea celor două fiinţe, aranjamentul matrimonial era unul de succes. Ce presupune însă
o prestaţie conjugală satisfăcătoare?
În primul rând, femeia nu trebuia să se amestece în treburile soţului, dar era de
aşteptat să preia conducerea casei şi a domeniului familial – care rămânea totuşi sub
autoritatea absolută a bărbatului. Ea împărţea sarcinile servitorilor, veghea asupra
aprovizionării cu un ochi strict şi dădea naştere la copii – din interesul ca transmiterea
bogăţiei familiei să fie asigurată, femeile bogate sau cele nobile dădeau naştere la mai
mulţi copii decât cele sărace, numărul lor uneori depăşind media maximă a capacităţii de
procreaţie, de 12 naşteri. În acest sens, condamnarea vehementă a fardurilor, a podoabei
şi a plăcerilor mondene se corela frecvent cu preamărirea maternităţii. Umanistul Leon
Battista Alberti32 se exprima pe acest subiect astfel: „Eu socotesc că frumuseţea femeii
rezidă mai puţin în graţia şi farmecul chipului, cât în conformaţia unui trup apt să dea
naştere la cât mai mulţi copii frumoşi”33. Creşterea copiilor cădea tot în sarcina mamei,
uneori ajutată de doică sau guvernantă. Ea trebuia de asemenea să cunoască suficientă
medicină pentru a-şi îngriji copiii de bolile obişnuite. Toate aceste sarcini cotidiene aveau
menirea să o ocupe fără încetare, pentru a o păzi de ceea ce era considerat cel mai mare
duşman al castităţii – trândăvia. Reprimarea periculoasei perversităţi a instinctelor
feminine cerea izolarea femeii, departe de compania bărbaţilor străini, interzicerea
accesului la orice lectură ce i-ar putea tulbura imaginaţia şi i-ar putea provoca gânduri
31 E. Garin, Omul Renaşterii, cap. Femeia Renaşterii de M.L. King, Ed. Polirom, Iaşi, 2000., p. 25132 1404-1472, arhitect italian, pictor, sculptor, muzician, poet şi teoretician umanist al Renaşterii33 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 254
23
„necurate” şi în general i se restricţiona participarea la petreceri şi întruniriri ale
sociabilităţii masculine. Acest privilegiu era rezervat unui alt tip de „profesioniste”.
24
25
CAPITOLUL II
Regimul prostituţiei în Renaştere
„Pentru vocea populară, trebuie de toate pentru a face o lume, este nevoie de
prostituate şi de sfinte, de ticăloşi şi de oameni a căror generozitate nu cunoaşte
margini...”
Georges Bataille, Istoria erotismului
Orice perioadă îşi are clişeele sale culturale, însă unul ce dăinuie stăruitor în ceea
ce priveşte femeia şi rolurile îndeplinite de-a lungul vremii este cel al „celei mai vechi
profesiuni”: prostituţia. Fiecare societate a creat forme de prostituţie adaptate la nevoile
diverselor grupuri care o constituie. O astfel de formă de viaţă umană este cunoscută până
şi celui mai umil şi puţin cultivat individ. Populaţiile primitive practicau prostituţia
ospitalieră, când soţia sau fiica gazdei erau oferite ca o onoare oaspetelui casei. Darul de
femei se înscria într-un sistem de schimburi cu valenţe sacre. Citat de Georges Bataille34,
antropologul Lévi-Strauss formulează ipoteza potrivit căreia practica dăruirii de femei se
constituie într-un „fapt social total, dotat, adică, cu o semnificaţie în acelaşi timp socială
şi religioasă, magică şi economică, utilitară şi sentimentală, juridică şi morală.”35 Este de
notat faptul că, într-un mod nemijlocit, femeile sunt considerate obiecte ale generozităţii,
ce angrenează un circuit de schimburi ceremoniale prin care societatea se îmbogăţeşte în
felul descris de Lévi-Strauss. Din această formă „primitivă” de prostituţie ospitalieră se
crede că a derivat prostituţia sacră. În Antichitatea medio-orientală şi greco-romană era
cunoscut obiceiul prin care un grup de tinere sclave (şi, uneori, măcar o dată în viaţă, şi
femei libere, de orice condiţie socială), aflate în serviciul templelor, se dăruiau în cinstea
divinităţii primilor veniţi în schimbul unor sume de bani ce reveneau templului.
Prostituţia practicată din motive religioase (pentru venerarea zeităţilor fertilităţii şi
vitalităţii) era considerată expresia sacrificiului de sine al femeilor din devotament faţă de
divinitate (respectiv faţă de misionarii şi preoţii care reprezentau divinitatea). Aspectul de
posesiune în raport cu un bun consacrat feminin, conservat ca un dar de lux pentru străini
(reminiscenţă a mai vechilor practici ospitaliere), este evident. Scopul lucrativ al acestui
34 Georges Bataille, Istoria Erotismului, Ed. Trei, Bucureşti, 2005, p. 4235 Idem
26
obicei a fost intuit de autorităţi, care au extins beneficiile încasate de preoţii templelor şi
la nivelul statului. Astfel, la Atena, este fondat un stabiliment de utilitate publică, sub
forma unui mare lupanar (dikterion), în care sclavele cumpărate şi întreţinute pe banii
statului încasau zilnic pentru stat un tribut de pe urma viciilor populaţiei, sporind aşadar
veniturile Republicii36. Profanizarea prostituţiei s-a manifestat legal (organizată şi
controlată de stat prin dispoziţii poliţieneşti speciale) sau în formă liberă. Aceasta din
urmă va cunoaşte în Grecia şi la Roma şi o variantă mondenă, „elegantă”: cea a
curtezanelor (hetairai la greci, meretrices sau bonae mulieres la romani), formă şi
categorie care va deveni emblematică pentru secolele Renaşterii italiene.
Regimul prostituţiei în ţările europene
Regimul prostituţiei este reglementat în această perioadă în mai toate ţările
civilizate ale Europei, în funcţie de diferite particularităţi locale şi în acord cu evoluţia
mentalităţilor, oscilând între represiune şi toleranţă sau integrare a fetelor publice în viaţa
socială.
Franţa
Situaţia prostituţiei din secolele Evului Mediu şi ale Renaşterii din Franţa este
îndeosebi cunoscută datorită unei foarte consistente documentaţii asupra temei. Astfel, cu
toate că Evul Mediu nu a cunoscut prostituţia legală, organizată şi supravegheată, este
semnalată o continuă decădere a moravurilor în secolele XI-XIII, ceea ce însemna că, în
practică, seniorii feudali, chiar şi episcopii şi abaţii, îşi puteau construi un mic harem,
tolerat de Biserică, în ciuda condamnării grave la care era supusă prostituţia, din dorinţa
de a atenua mai grave excese de imoralitate (cum era, spre exemplu, sodomia, viciu
aproape endemic în Orientul Apropiat).
În continuare, secolele XIII-XIV se confruntă cu o depravare accentuată a
moravurilor în toate straturile sociale (se spune că propriile nurori ale regelui Filip cel
Frumos37 au fost întemniţate pentru adulter comis cu tineri studenţi). Ca urmare, regimul
prostituţiei intră încet, încet sub sfera de acţiune a autorităţii regale. Printre cele mai
36 O. Drimba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 13637 Filip al IV-lea, rege al Franţei (1285-1314), din dinastia Capeţienilor, cunoscut mai ales datorită conflictului cu Papa Bonifaciu al VIII-lea, care a rezultat în mutarea sediului papalităţii la Avignon.
27
comune decizii luate în acest sens se numără crearea unei funcţii oferite unui ofiţer al
curţii cu titlul de Rege al Desfrânaţilor, ce avea însărcinarea de a supraveghea bandele de
răufăcători şi femeile de moravuri uşoare care însoţeau Curtea în deplasările sale, sau
deciziile cu privire la vestimentaţia „fiicelor plăcerii”, care trebuia să fie lipsită de
materiale şi metale preţioase (argint, blană, broderie, mătase), potrivit principiului general
după care aspectul exterior al unei persoane trebuie să se afle în concordanţă cu statutul
social. Nu a existat, însă, o armonizare a acestor dispoziţii în ceea ce priveşte regimul
prostituţiei, acesta variind potrivit obiceiurilor locale. În general, „legalizarea” prostituţiei
presupunea stabilirea unor străzi şi locaţii specifice în care femeile îşi puteau practica
meseria, sub jurisdicţia unor şefi/şefe (cunoscuţi sub numele de abadese, guvernatoare,
magistra), ce trebuiau să plătească un cumul de taxe autorităţilor locale: bordeluri
(derivat din cuvântul borde, însemnând cabană izolată, adăpost nocturn situat la marginea
unui drum, sau pe malul Senei, în afara incintei oraşului, devenit loc destinat desfrâului şi
prostituatelor38), strada caldă (carreria calida), „abaţii” sau case special desemnate de
municipalitate. Prostituţia legală presupunea organizarea bordelierelor în maniera unei
corporaţii meşteşugăreşti obişnuite, cu adrese desemnate fix, cu îmbrăcăminte şi semne
distinctive şi plătind o taxă stipulată fiscului. Patronii bordelurilor conduceau şi o afacere
de recrutare, trimiţându-şi agenţii în alte ţări, de unde erau aduse şi angajate cu contract
tinere, care apoi erau ţinute în condiţii mai rele decât sclavii (incident sau nu, Renaşterea
este şi perioda de „dezonorantă recrudescenţă a sclaviei în Occident”39) şi supuse nu de
puţine ori violenţelor de tot felul. Sumbrul succes al acestor practici a fost atât de mare,
încât la începutul secolului al XVI-lea, din lipsă de locuinţe, tinerele erau forţate să caute
loc de odihnă în biserici sau în turnul catedralelor.
Ca urmare a acestei stări de fapt, de cele mai multe ori, sancţiunile acordate de
poliţia de moravuri vizau în special proxeneţii şi proxenetele, care erau fie biciuiţi sau
pedepsiţi cu moartea, fie surghiuniţi, cu averea confiscată. Trebuie avut în vedere şi
faptul că, în ciuda înăspririi măsurilor luate împotriva prostituţiei, aceasta era admisă ca o
necesitate chiar de autorităţile poliţieneşti, pentru a „salvgarda onoarea femeilor
căsătorite”40. Deşi proxenetismul era pedepsit mai aspru decât violul, orice femeie avea
38 O. Drimba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 13639 Idem, p. 12040 Ibidem, p. 140
28
dreptul să se vândă şi, mai mult, în unele cazuri, era încurajat acest lucru. Arhivele
judiciare stau mărturie că violenţa sexuală - îndeplinită de masculi ca un ritual de intrare
în rândul bărbaţilor – este o coordonată normală, permanentă a vieţii urbane în Evul
Mediu şi în Renaştere.41 În astfel de condiţii, fetele publice îndeplineau o funcţie socială,
canalizând agresivitatea tinerilor prin satisfacerea elenurilor sexuale şi împiedicându-i să
comită transgresiuni mult mai grave. Ele contribuie, în acelaşi timp, la apărarea onoarei
femeilor cinstite de violenţele sexuale şi la lupta împotriva adulterului: mai bine ca
bărbaţii să sucumbe farmecelor unor fiice ale plăcerii, decât să corupă soţia altuia sau să o
facă pe propria soţie să împărtăşească plăceri pe care Biserica le interzicea în căsătorie.
Avantajul acestei situaţii a fost exploatat de autorităţi şi în folosuri materiale: oraşe
precum Avignon, Toulouse, Montpellier posedau în virtutea unui privilegiu regal câte un
bordel, care aducea venituri considerabile municipalităţilor respective.
Tulburările cu care s-a confruntat Biserica în secolul al XVI-lea şi-au lăsat şi ele
amprenta asupra poziţiei oficiale faţă de problema prostituţiei. Din punct de vedere
religios şi moral, dacă Contrareforma42 a contribuit la intensificarea profundă a spiritului
de intoleranţă, nici Reforma43 nu a dus la o atitudine de îngăduinţă în Occident. Sub
influenţa predicilor moralizatoare venite din ambele tabere, în lumea burgheziei se
manifestă tot mai pregnant o atitudine de austeritate morală, ceea ce îl va determina pe
Carol al IX-lea44 să semneze edictul de interdicţie şi abolire a prostituţiei legale în 1560.
Au urmat, ca rezultat, numeroase procese, intentate de casele de toleranţă cu tradiţie
îndelungată sau de străzile rău-famate care îşi reclamau vechile privilegii legale.
Autorităţile au invocat răspândirea rapidă a bolilor venerice (mai ales a sifilisului, numit
timp de secole morbus gallicus – „boala franţuzească”) în sprijinului decretului. În 1566,
un alt decret regal îl reconfirmă pe cel anterior, toate bordelurile pariziene fiind irevocabil
41 M. Lazard, Eva în oglindă – Viaţa femeii în Renaştere, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2007, p. 16142 Mişcare iniţiată în deceniul al cincilea al secolului al XVI-lea de biserica catolică cu scopul de a înăbuşi Reforma. Prin Inchiziţie, prin ordinul iezuiţilor, prin interzicerea cărţilor progresiste, a exercitat un rol profund reacţionar în istoria societăţii.43 Mişcare social-politică cu un caracter anticatolic şi antifeudal, manifestată pe plan religios în perioada Renaşterii. În urma Reformei, puterea şi autoritatea bisericii catolice au fost zdruncinate şi au apărut bisericile protestante.44 1560-1574, a domnit sub influenţa mamei sale, Caterina de Medici; în timpul domniei lui au început războaiele religioase din Franţa (1562-1598) şi a avut loc măcelul hughenoţilor din noaptea Sfântului Bartolomeu (1572)
29
închise. Astfel, în Franţa, prostituţia legală este abolită, ceea ce nu a însemnat şi sfârşitul
prostituţiei clandestine.
Anglia
O astfel de formă a prostituţiei – clandestină – este bine documentată în Anglia,
unde tabloul sexualităţii populare se dovedeşte a fi foarte variat. Prostituatele ocupă un
loc considerabil în parohii şi sate, practicându-şi meseria fără a fi atât de dispreţuite pe
cât susţineau puritanii. Există mai multe tipuri de prostituţie clandestină, printre care se
numără itineranta săracă ce îşi propune favorurile la târguri, în pieţe sau taverne;
prostituata publică, ce îşi exercită meseria într-un han sau într-o casă a plăcerilor;
prostituata privată, care prestează pentru un bărbat, uneori pentru doi, timp de câteva
săptămâni sau luni, după care îşi încearcă norocul în altă parte sau femeia uşoară a
satului, discretă, desori văduvă, care-şi vinde trupul în schimbul unor servicii şi este
accesibilă tuturor, de la bărbaţi căsătoriţi, la băieţandrii neexperimentaţi45. Reprimarea
unor astfel de comportamente nu era foarte descurajantă, variind între dojană sau
penitenţă.
Spania
Literatura picarescă46 reprezintă o sursă abundentă şi colorată asupra regimului
prostituţiei din Peninsula Iberică, alături de documentele de arhivă. Acestea indică faptul
că în secolul al XVI-lea prostituatele spaniole se situau pe trepte şi în categorii diferite.
Cele mai comune erau concentrate în case de toleranţă numite mancebias47. Între anii
1572 şi 1575, Filip al II-lea48 le reglementează activitatea, punându-le sub autoritatea
unui „tată” sau a unei „mame”, ce depuneau jurământ că vor aplica reglementările legale
în materie. Regulamentul acestor mancebias includea prevederi precum interzicerea
admiterii în stabiliment a unei femei căsătorite, a unei fecioare sau a unei datornice. La 8
45 Robert Muchembled, Orgasmul şi Occidentul – O istorie a plăcerii din secolul al XVI lea până în zilele noastre, Ed. Cartier, Chişinău, 2006, p. 157. 46 Gen de literatură caracterizată prin critica moravurilor şi a relaţiilor sociale, apărută şi dezvoltată în Spania secolelor XVI-XVII, în care eroul principal este recrutat din mediile interlope şi se distinge printr-o inteligenţă vie, printr-un acut spirit de observaţie, ca şi prin verva satirică şi umorul cu care priveşte viaţa; accentul este pus pe elementul de aventură şi pe descrierile de un pitoresc crud, deseori sumbru.47 O.Drimba, op.cit., p. 142.48 Rege al Spaniei (1556-1598), fiul lui Carol Quintul, a fost cel mai de seamă reprezentant al absolutismului spaniol şi unul dintre cei mai fanatici susţinători ai Contrareformei în Europa Apuseană.
30
zile, „pensionarele” erau vizitate de un medic, ce avea îndatorirea de a le trimite la spital
în caz de boală contagioasă. În ceea ce priveşte îmbrăcămintea obligatorie, se interzicea
portul rochiilor lungi sau a pantofilor cu toc. Tot în regimul interdicţiilor se înscria şi
faptul că prostituatele nu aveau voie să se afişeze însoţite de un servitor pe stradă, iar în
biserică nu le era permis să folosească genunchiarele dintre bănci. În Săptămâna
Patimilor, primeau liber de la exercitarea meseriei, iar în Postul Paştelui Biserica le invita
oficial să se pocăiască. În ciuda acestor stăruinţe, marea majoritate se reîntorceau la
profesia lor.
Cartierele rezervate practicării prostituţiei constituiau atracţii turistice în oraşele
importante din Spania: o mancebia renumită era cea din Valencia, cu un cartier elegant
de căsuţe cu grădină, sau cea din Sevilla, întreţinută de municipalitate ori de persoanele
notabile ale oraşului. Toate acestea arată cum şi în Spania, ca pretutindeni, prostituatele
erau ierarhizate în categorii diferite, de la cele mai nenorocite care frecventau în mod
curent porturile, la cele mai elegante, mult râvnite de bărbaţii din aristocraţie.
Germania
Secolul al XV-lea a marcat şi pentru Imperiul German un proces de corupţie a
moravurilor de o amploare deosebită. În comparaţie cu frecvenţa îngrijorătoare a
violurilor şi cu numeroasele cazuri de adulter însoţit de omucidere, prostituţia şi
proxenetismul au început a fi considerate de autorităţile depăşite de situaţie delicte mai
uşor tolerabile.
Astfel, situaţia prostituţiei a fost reglementată în mod nu foarte diferit de alte ţări:
s-a optat pentru izolarea prostituatelor într-un cartier rezervat de bordeluri, în timp ce un
funcţionar municipal era desemnat să asigure ordinea în aceste cartiere şi să perceapă
impozitele cuvenite. Însă, având în vedere fărâmiţarea statală ce caracteriza Germania
acelei perioade, regimul bordelurilor şi măsurile luate împotriva prostituţiei variau radical
de la o regiune la alta. Pedeapsa cu moartea nu era excepţională în cazul femeilor
destituite social (fie ele prostituate sau proxenete), metodele de execuţie incluzând
îngroparea de vie, tăierea capului şi aruncarea corpurilor în haznalele oraşului, moartea
prin biciuire sau spânzurarea. La polul opus, existau regiuni în care prostituatelor li se
acordau drepturi cetăţeneşti, iar de sărbători puteau apărea în public împodobite cu flori,
31
simbolizând atât plăcerile carnale, dar şi vitalitatea şi plăcerea de a trăi. În regiunea din
jurul oraşului Salzburg, obiceiul de a înconjura „stâlpul infamiei” cu flori, care apoi erau
purtate la procesiuni, era de asemenea asociat cu bucuria de a împodobi primăvara totul
cu flori şi de a sărbători sfârşitul iernii şi victoria asupra morţii. Cununa şi buchetele
florale purtate de bordeliere deveneau în acest context simboluri ale sexualităţii şi
fertilităţii, reminiscenţe ale vechilor sărbătorilor romane de Floralia49, care se desfăşurau
de la 28 aprilie, până la începutul lui mai (perioadă ce corespunde „nopţii Walpurgiei” şi
sărbătorii de 1 Mai). La această sărbătoare de primăvară, un rol esenţial îl aveau
curtezanele, Flora însăşi fiind numită şi meretrix, însemnând „fată de vânzare”. Faptul că
moravurile deveniseră mai libere în această perioadă putea fi interpretat ca un efect
„premonitoriu” pentru întreaga natură şi acest ritual agrar se va transforma, mai târziu,
într-o simplă sărbătoare populară50.
Un alt aspect al regimului prostituţiei care se manifestă pe tărâm german este
dimensiunea corporatistă: breslele bordelierelor erau puternic reglementate, desemnând
un sistem închis în care cele care nu făceau parte din corporaţie pătrundeau greu sau erau
alungate din oraş. Îmbrăcămintea distinctivă era un alt element obligatoriu ce caracteriza
aceste bresle ale prostituatelor: la Leipzig, erau forţate să poarte un mantou galben, iar la
Brandenburg, unul albastru; la Berna, obligatorie era scufia roşie şi la Augsburg, un văl
cu dungă verde.
Din motive de ordine şi morală publică bordelurile erau închise în fiecare
duminică şi în ajun de sărbători. Accesul era, de asemenea, interzis permanent bărbaţilor
căsătoriţi, clericilor şi evreilor, însă sancţionaţi cu adevărat erau numai cei din urmă,
relaţiile intime dintre creştini şi evrei fiind pedepsite cu moartea. În ceea ce priveşte
femeile căsătorite, aceleaşi interdicţii operau şi pentru ele, însă documentele arată că
acestea puteau pătrunde cu uşurinţă deghizate în stabilimentele ce le erau altfel închise.
49 În cinstea zeiţei Flora, zeiţa romană a florilor şi grădinilor, care, împreună cu Zefirul, a dat naştere primăverii, cu toată tinereţea şi mireasma florilor.50 Hans Biedermann, Dicţionar de simbolur, vol. I, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 154-155
32
Fig.5. Bartolomeo Veneto, Flora
De-a lungul secolului al XIX-lea, acest tablou a fost numit „Curtezana” şi era considerat un portret idealizat al unei femei fictive. Totuşi, din 1922 mai mulţi istorici au susţinut că tabloul este de fapt un portret al Lucreziei Borgia51, subiect disputat şi neacceptat de specialiştii în arta Renaşterii.
51 1480-1519, a fost fiica Papei Alexandru al VI-lea şi sora lui Cesare Borgia, cunoscută pentru intrigile politice şi sexuale la care a luat parte.
33
După vrăjitorie, cea mai gravă acuzaţie care se putea aduce femeilor din vremea
Renaşterii era pruncuciderea. Fenomenul era îngrijorător şi răspândit în toată Europa. În
unele oraşe, ca Ulm sau Freiburg-in-Brisgau, casele de copii abandonaţi datau încă din
secolul al XIV-lea. Două secole mai târziu, numărul de copii părăsiţi şi adăpostiţi în
aceste case era de ordinul sutelor în fiecare oraş. În aceste condiţii, existenţa bordelurilor
era privită ca un beneficiu adus moralei publice, prin faptul că reducea numărul cazurilor
de pruncucidere52.
Italia
În oraşele-state italiene, autorităţile municipale controlau şi tolerau regimul
prostituţiei prin delimitarea zonelor în care femeile îşi puteau exercita meseria şi prin
impunerea unui element vestimentar distinctiv în ţinuta acestora: mânuşi pe mână la
Florenţa, o manta scurtă de aba albă la Milano sau o basma galbenă la Veneţia. Ca
particularitate locală pot fi menţionate măsurile de izolare fizică a cartierelor rău famate.
În 1390, ducele milanez Gian Galeazzo Visconti53 a pus să fie construit un zid în jurul
străzilor unde funcţionau bordeluri, cu o poartă de intrare care era închisă la apusul
soarelui şi păzită toată noaptea. Tot la Milano, matroanele bordelurilor erau scutite de
taxe şi impozite, iar pensionarele unui astfel de stabiliment nu puteau depăşi şase ca
număr. La Genova, prostituatele nu puteau părăsi cartierele cărora le erau desemnate
decât sâmbăta. Mai mult, acestea nu erau genoveze la origine, după cum dicta legea.
Măsurile adoptate de municipalitatea veneţiană erau mai variate şi mai stricte decât în
alte oraşe, datorită afluenţei de străini în zonă. Spre exemplu, prostituatele au fost
cantonate într-un cartier de lângă Ponte di Rialto, numit Castelletto, care funcţiona după
un orar dinainte stabilit. „Pensionarelor” le era chiar interzis să circule ziua în oraş.
Regimul s-a dovedit a fi totuşi ineficient, în a doua jumătate a secolului XVI castelletto-
ul rămânând aproape gol, în timp ce pensionarele lui împânzeau oraşul, numărul lor
ajungând la 11 000, în condiţiile în care populaţia Veneţiei acelei perioade atingea
300.000 de locuitori. La Roma, numărul acestora era încă şi mai mare, municipalitatea
52 O. Drimba, op cit, p. 144.53 Cel mai important reprezentant (1347-1402) al familiei Visconti, familie de nobili italieni ai cărei reprezentanţi s-au aflat între 1277 şi 1447 la conducerea politică a Milanului în calitate de seniori şi duci.
34
recurgând la împărţirea lor pe categorii, în funcţie de calităţile lor fizice şi de tarif:
honeste, da candela (numite aşa datorită felul în care era măsurat timpul petrecut cu un
client – cu ajutorul unei lumânări) şi puttane (ultimele erau cele mai comune şi
ordinare)54. Provenienţa prostituatelor din Roma era destul de variată: pe lângă
profesionistele locale, mai erau şi cele venite din Franţa, Spania sau Germania. Situaţia
era cu totul alta în Perugia, care se confrunta cu o adevărată problemă socială: în lipsa
„jupâneselor” străine, numărul mare de studenţi ai universităţii locale se dedau la alte
vicii, cel mai răspândit fiind homosexualitatea. În consecinţă, pentru a pune capăt acestei
indezirabile alternative, prostituatelor din oraşul Lucca li s-a acordat cetăţenia lucheză,
precum şi alte privilegii.
Aşadar, prostituata, personaj marginal, fascinant şi destestabil în acelaşi timp,
pentru că întruchipează deopotrivă tentaţia, seducţia, păcatul carnal în societăţile creştine
şi corupţia, a suscitat mereu curiozitatea şi interesul, oricare ar fi reacţiile de dispreţ,
revoltă, neîncredere sau milă pe care le-a inspirat cea mai veche meserie din lume. Însă,
sub influenţa ravagiilor sifilisului şi a schimbărilor ce au survenit tulburărilor religioase
ale secolului al XVI-lea, statele se vor interesa de acum înainte de controlarea obedienţei
supuşilor lor, cultivând în individ sentimentul de culpabilitate faţă de Dumnezeu, faţă de
rege şi faţă de reprezentanţii puterii. Tentativele de suprimarea a prostituţiei „legale”, dar
şi a celei „libere”, din perioada Renaşterii, nu numai că au eşuat, dar în acelaşi timp au
adus pe scenă forma elegantă, distinsă, rafinată a prostituţiei. Deşi fenomenul prostituţiei
elegante se răspândise în toată Europa, într-un mod mai mult sau mai puţin acceptat şi
recunoscut, profesionalizarea acestei manifestări rafinate va deveni faimoasă în special
datorită curtezanelor italiene şi într-o mai mică măsură practicantelor galanteriei din
Franţa.
54 O.Drimba, op.cit., p. 148
35
36
CAPITOLUL III
Dubla mişcare a sexualităţii
Normă şi transgresiune
„Actul împreunării şi membrele de care el se slujeşte sunt atât de urâte încât dacă n-ar
fi frumuseţea chipurilor, podoabele participanţilor şi elanul nestăvilit, natura ar pierde
specia umană.”
Leonardo da Vinci, Carnete
În Renaştere s-a manifestat pronunţat tendinţa de valorizare a individului, de
recunoaştere a legitimităţii cultivării personalităţii şi a sinelui. Noţiunea de individ şi
apariţia acesteia constituie un vechi subiect de dezbatere în rândul istoricilor, însă
majoritatea au acceptat secolul al XVI-lea, sau cel puţin quattrocento-ul italian, ca punct
de cotitură în concepţiile asupra Insului uman. În opinia lui Jacob Burckhard, omul
Renaşterii devine cu adevărat un individ din punct de vedere spiritual, capabil a se
recunoaşte ca atare, cu menţiunea că procesul este limitat la păturile superioare, în
particular la intelectuali şi artişti. Deşi nu este nici cauza, nici unicul aspect al Renaşterii,
revenirea la modelele Antichităţii greco-latine a fost motiv suficient pentru explicarea
perioadei de efervescenţă culturală ce a urmat. Redescoperirea Antichităţii a însemnat şi
repunerea în valoare a zeilor şi a modelelor păgâne, ceea ce a slăbit închisoarea gândirii
unice creştine. Prin faptul că a subliniat ceea ce era indestructibil în rasă şi sol,
Renaşterea înseamnă pentru Élie Faure „momentul solemn în care a survenit ruptura
unităţii creştine”55. Pe această linie de gândire, Umanismul56 şi arta au făcut să iasă la
iveală vii personalităţi, capabile să negocieze cu cei puternici, de la care primeau ordine,
şi să-şi afirme cu tărie geniul. Din meşteri executanţi anonimi, artiştii devin creatori
individuali: ei sunt oameni de idei, personalităţi culturale prin excelenţă, intelectuali
capabili de a fi interlocutori de pe poziţii egale cu puterea, reprezentată de comanditari.
Ceea ce ne indică faptul că societatea recunoaşte individul. Va recunoaşte însă un individ
cu o personalitate teribil de puternică. Lăudăroşi, exuberanţi, mincinoşi, aproape că îl
55 Elie Faure, Istoria artei, vol III – Arta Renaşterii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 23 56 Mişcare culturală europeană din epoca Renaşterii, ce a promovat o ideologie nouă, laică, în centrul căreia se afla omul, ideea liberei dezvoltări a personalităţii umane, concepută într-un spirit individualist.
37
felicită pe Dumnezeu că a creat indivizi atât de talentaţi ca ei: Matteo Palmieri57 promova
idealul „celui ce are spirit”, minunându-se de nenumăraţii oameni atât de perfecţi din
timpul său; Benvenuto Cellini58, expert în toate domeniile, a devenit celebru şi prin
autobiografia59 în care şi-a povestit cu vervă viaţa agitată, conflictele lui cu autorităţile
vremii, printre care şi cu papa, şi în care se reflectă îndrăzneala şi spiritul de
independenţă al omului Renaşterii; Michelangelo60 a dus o viaţă agitată, într-o perioadă
de recrudescenţă a reacţiunii feudal-clericale, slujind idealului său artistic sub şase papi şi
opunând libertatea artei sale ameninţărilor şi ordinelor primite. Valul umanist s-a revărsat
asupra întregii Europe, ducând peste tot o concepţie mai îndrăzneaţă despre fiinţa umană.
Cu toate acestea, ceea ce ne învaţă exemplele date mai sus diferă de ceea ce
credea Burkhardt. Individul, spune Robert Muchembled, nu înseamnă individualism61.
Singura cale deschisă unei exprimări originale este cea a transgresiunii, a punerii în cauză
a obligaţiilor religioase şi morale. Norma socială, codurile morale ori împiedică individul
să-şi proclame sus şi tare independenţa, ori îl fac să plătească scump îndrăzneala sa. În
secolul al XVI-lea, oamenii nu obţin o reală autonomie. Individul se exprimă pe sine într-
o relaţie ce se revendică din cercurile cărora le aparţine: familie, prieteni, vecini etc.
Identitatea sa se construieşte exclusiv în legătură conştientă cu aceste grupuri. Această
situaţie este evidentă în cazul femeii. Pentru a face să-i fie recunoscută specificitatea şi
drepturile, femeia întâmpină dificultăţi suplimentare, mai ales dacă aparţine palierelor
sociale medii şi inferioare, unde prevalează obligaţiile religioase tradiţionale şi
raporturile familiale organizate într-un cadru patriarhal. Mai mult, când spunem că omul
este trup şi suflet, trebuie să luăm în considerare faptul că Renaşterea se află încă sub
puternica influenţă a dogmei dualităţii dintre aceste două elemente. Carnea pieritoare este
închisoarea sufletului şi îl apropie pe om de animalitate. În aceste condiţii, salvarea
sufletului presupune stăpânirea cărnii şi a tot ceea ce reprezintă ea: emoţii, pasiuni,
plăcere sau durere. Prin urmare, femeia, dacă nu este ferm controlată de o autoritate
57 Umanist italian (1406-1475) şi istoric din Florenţa, printe primii care au recunoscut diferenţele dintre epoca clasică a Greciei şi Romei antice şi cea a Evului Mediu58 1500-1574, sculptor, gravor, orfevru şi scriitor florentin59 La Vita, scriere începută în 155860 1475-1564, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian, unul dintre titanii Renaşterii61 R. Muchembled, Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea până în zilele noastre, Ed. Cartier, Chişinău, 2006, p. 36
38
masculină, se va lăsa în voia defectelor naturii feminine, mai ales a insaţiabilei dorinţe
sexuale.
Acest ultim aspect – al sexualităţii debordante, de care este acuzată în principal
femeia – merită analizat împreună cu avatarul său, corpul, din perspectiva funcţiei pe care
i-o atribuie societatea şi limitele între care i se permite manisfestarea. Robert
Muchembled defineşte trupul uman ca „suport al plăcerilor, închisoare a persoanei,
ambalajul carnal este şi o entitate culturală, un element al colectivităţii care-l înconjoară,
o parte a întregului politic, o parcelă dintr-un vast teritoriu de simboluri”62. Tocmai prin
aceea că face parte integrantă din societate, comunitatea va atribui corpului şi sexualităţii
– căreia primul îi serveşte drep instrument – funcţii specifice, în concordanţă cu
obiectivele şi valorile sale dominante. Sub presiunea morală exercitată de societate, se
impune un model de sexualitate pur procreator, unic admisibil în cadrul căsătoriei. Astfel,
comunitatea reuşeşte să canalizeze dorinţele intime şi să le pună în serviciul întregului
grup.
Prin urmare, cutuma fixează interdicţia. Însă interdicţia reprezintă, în viziunea lui
Georges Bataille, un aspect central al vieţii sexuale: „niciodată aceasta nu este liberă fără
rezerve”63, iar limitele între care este închisă marchează ieşirea din starea de animalitate.
Actul sexual nu reprezintă pentru animal decât un impuls irezistibil, superficial şi lipsit de
sens, un instinct de conservare a speciei, însă limita pusă în calea liberei activităţi
sexualea omului conferă o nouă valoare actului în sine: continuitatea numelui, a
neamului, a ansamblului de valori şi tradiţii specifice, revalorificare descendenţei din
prisma a ceea ce aduce fiinţa omenească cel mai aproape de imortalitate. Nu se poate încă
vorbi despre o valoare erotică în sine conferită actului veneric. Sexualitatea este
percepută ca fiind utilă, ca servind la ceva sau cuiva (familiei, grupului, societăţii). Ea
trebuie să fie, prin urmare, eficace. Pentru medici ca şi pentru autorii manualelor de
conduită, sexul are drept unic scop reproducţia. Plăcerea nu-şi are locul în unirea fizică a
cuplului. Actul este unul epuizant, necesitând un efort sporit din partea bărbatului, care va
vedea calitatea „seminţei” sale diminuată, dacă se lasă pradă în mod necugetat bucuriilor
cărnii. Erotismul este astfel exclus din căsătorie, norma relaţiilor intime dintre cele două
62 R. Muchembled, op. cit, p. 2763 G. Bataille, Istoria erotismului, Ed. Trei, Bucureşti, 2006, p. 27
39
sexe fiind reprezentată de o umanitate asexuată, care-şi înalţă valorile la adăpost de
violenţa şi murdăria pasiunii.
Astfel, putem spune că dinamica sexualitate-erotism este caracterizată de o dublă
mişcare: de negaţie şi de revenire, două feţe ale aceleiaşi monede. În prima fază este
vorba de o respingere totală faţă de o „sexualitate” asemănătoare animalelor, o negare a
naturii ca dat, aproape o angoasă „umanizantă” faţă de aspectele impure ale naturalului,
ce validează impunerea de restricţii. Spre exemplu, sexualitatea este păcatul prin
excelenţă în ochii primilor scriitori creştini. „Murdăriile” şi „bolile” feminine (sarcina
este considerată o maladie) provoacă dezgustul teologilor, ce o vor exclude pe femeie de
la unele ceremonii sau din unele locuri ale vieţii sociale. Corpul femeiesc, impur datorită
menstruaţiei şi sarcinii, îi nelinişteşte pe bărbaţi şi prin urmare, intră mai des sub
incidenţa diverselor temeri şi aversiuni. În Renaştere, s-a putut vorbi despre un „model
calorific al sexualităţii”64. Bărbatul este stimulat sexual graţie unui efect de căldură
superioară, care provine de la arterele inimii şi se manifestă şi la nivel olfactiv: „căldura
naturală a bărbatului este vaporoasă, dulce şi suavă şi aproape ca şi inundată de un
oarecare miros aromatic”65, spre deosebire de mirosul vătămător feminin, provenit din
răceala şi umiditatea proprii acestui sex.
În a doua fază, ceea ce a fost negat, redevine demn de dorinţă. În acest moment,
erotismul se diferenţiază de sexualitate, prin aceea că devine un scop în sine, o valoare
suverană, animată de un spirit de nesupunere şi refulare. Obiectul posesiunii – femeia
care, ca urmare a transformării căsătoriei într-o asociere economică în vederea
reproducerii, este văzută ca forţă de muncă – se converteşte în obiectul dorinţei –
prostituata, întruchiparea voluptăţii carnale şi singura cu care se poate experimenta
plăcerea. Noţiunea de plăcere acoperă o realitate multifaţetată. Paleta fericirilor omeneşti
este deosebit de variată: satisfacţiile senzoriale stau în intensitate alături de deliciile mesei
sau de beţiile perverse, dar şi extazele estetice sau euforia vieţii spirituale se încadrează în
rândul delectărilor care aduc plăcere. În ceea ce priveşte plăcerea sexuală, aceasta este
apanajul exclusiv al bărbatului. Promovarea familiei conjugale ca spaţiu de intimitate a
condus la interpretarea unirii nupţiale ca unica manifestare a sexualităţii licite, la care
însă femeia nu este făcută în totalitate părtaşă. Discursul medical al epocii subliniase
64 R. Muchembled, op. cit, p. 13265 Idem, p. 130
40
răceala, dacă nu chiar frigiditatea castelor neveste, asigurând astfel triumful dublului
standard al comportamentului masculin, care-i permite bărbatului să viziteze regulat şi
fără remuşcări prostituatele, singurele în măsură să-i ofere o plăcere completă. În timp ce
soţiile şi fetele sunt condamnate la recluziune, soţii şi flăcăii pot continua să frecventeze
universul exterior nucleului familial clasic. Mai mult, deşi sexualitatea feminină licită nu
se poate afişa fără a fi înăbuşită de privirile celorlalţi şi de codurile comportamentale
locale, bărbaţii sunt mândri să se laude cu cuceririle lor. Legătura dintre plăcerea carnală
şi prostituate este sensibil exploatată de o societate ce vrea a gira dorinţa şi pulsiunile ce
îi urmează în serviciul grupului. Punând în joc demnitatea feminină, autoritatea civilă sau
religioasă se va folosi de plăcerea trupească atribuită prostituatei ca modalitate de a
devaloriza-o şi de a pretinde că o căutare a acesteia o depreciază pe orice femeie, chiar
dacă ea o obţine în patul conjugal. Cu toate acestea, o astfel de îngheţare a
comportamentelor reprezintă mai mult visurile moraliştilor decât o reflectare exactă a
realităţilor cotidiene, aşa cum a arătat reglementarea regimului prostituţiei în mai toate
ţările civilizate ale Europei. Erotismul presupune mereu ieşirea dintre limitele admise:
„nu există nimic erotic într-un joc sexual asemănător celui al animalelor”66.
Pentru a înţelege mai bine mecanismul dublei mişcări a erotismului, trebuie
arătată relaţia care se stabileşte şi determină dinamica dintre obiectul posesiunii şi
obiectul dorinţei. În toate mediile sociale – ţărani, burghezi sau nobili – marea problemă,
din generaţie în generaţie, era de a menţine şi, pe cât posibil, de a spori averea familiei.
Astfel, căsătoria este tratată, în aceste condiţii, ca un contract de afaceri între două
familii, chiar două dinastii. Ea a devenit, de altfel, în secolul al XVI-lea, unul dintre marii
factori de mobilitate socială, mijlocul de a dobândi bunuri, iar femeile obiectul unei
tranzacţii între familii. Prin urmare, se poate concluziona că unirea conjugală era
rezultatul unui calcul ce avea ca scop producerea, conservarea şi transmiterea proprietăţii,
cu femeia servind ca vehiculul acestei treceri a proprietăţii de la vechea unitate familială
la cea nouă. Luând în considerare ipoteza că „elementul decisiv în constituirea distinctă
de obiecte erotice presupune faptul ca o fiinţă umană să poată fi privită ca un lucru”67,
putem afirma că, dacă femeile nu ar fi devenit asemeni unor lucruri propuse posesiei, ele
n-ar fi putut să devină obiecte ale dorinţei erotice. Înainte de căsătorie, femeile erau
66 G. Bataille, op. cit, p. 12067 Idem, p. 132
41
lucrurile tatălui sau ale fratelui. După ce tatăl sau fratele îşi transferă dreptul de
proprietate prin căsătorie, soţul devine stăpânul „câmpului” sexual pe care femeia este
obligată să i-l acorde şi al forţei de muncă de care ea ştie să dispună în beneficiul lui.
Drepturile sexuale ale soţului şi conduita impusă prin educaţie, tradiţie şi obicei femeii
fac obiectul unei posesiuni geloase, pentru că în ciuda educaţiei, tradiţiei şi obiceiului, o
soţie este mai presus de orice femeie care procreeză şi roboteşte în interiorul căminului.
Însă nu ea a devenit obiectul erotic propus dorinţei tuturor bărbaţilor. La fel ca şi femeia
măritată, şi prostituata este un obiect ce poate fi evaluat. Dar acest obiect, pe lângă faptul
că este supus interdicţiei şi maledicţiunii, ceea ce îl face şi mai dorit ca „fruct interzis”,
este unul erotic în totalitate.
A spune că prostituata se află la originea figurilor care comandă reacţiile vieţii
sexuale a omului este totuşi un mod schematic de interpretare a lucrurilor. În măsura în
care vor să seducă, şi femeile virtuoase pot să recurgă la podoabele şi practicile fiicelor
plăcerii. Pentru a da numai un exemplu, în 1476, nişte burgheze bogate din Lübeck s-au
dus noaptea deghizate într-una din casele de toleranţă din regiune pentru a se deda şi ele
aceloraşi excese trupeşti. Erotismul monden nu lipseşte nici de la curţile regale ale
Europei. Dragostea, plăcerea simţurilor – desfrâul – sunt printre subiectele favorite ale
conversaţiilor de la Curtea Franţei şi în cercurile cultivate, ocupând un loc capital în viaţa
contemporană a elitelor. Însă ocolişul prostituţiei a jucat un rol important în formarea
sensibilităţii individului. În formele sale „distinse”, prostituţia a completat cultura elitelor
cu aspecte ale luxului elitelor, adeverind spusele lui Ruskin, care susţinea că trăsăturile
caracteristice ale Renaşterii sunt superbia şi ireligiozitatea68 .
68 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 9, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 8
42
43
CAPITOLUL IV
Curtezana
Fiică a plăcerii intelectuale
„... este omeneşte să cauţi, din amăgire în amăgire, o viaţă în sfârşit autonomă şi
autentică...”
Georges Bataille, Istoria erotismului
Viaţa sexuală a omului a căpătat formă pornind de la domeniul interzis, nu de la
cel licit. Încă din Antichitate, femeile căsătorite rareori se ocupau şi cu altceva decât cu
îngrijirea casei şi naşterea copiilor. În consecinţă, se impune ca tipologie feminină
marcantă figura hetairei, femeia de moravuri uşoare din lumea bună. Hetairele erau cel
mai adesea foarte instruite, iar contactul cu ele era în general acceptat de înalta societate,
numele de „însoţitoare” desemnând un statut care le era interzis soţiilor. Ele erau deosebit
de culte, având abilităţi atât în domeniul filosofiei, artei şi literaturii, cât şi în muzică şi
dans. Hetaira a jucat un rol important în societatea ateniană a epocii lui Pericle69. Printre
cele mai vestite hetaire s-a numărat chiar Aspasia din Milet, prietena şi cea de-a doua
soţie a conducătorului atenian, în a cărei casă se întâlneau poeţii, filosofii şi oamenii de
seamă ai secolului al V-lea î.e.n. Alte nume faimoase sunt cele ale lui Phryne, iubita lui
Praxiteles70 sau Thais, hetaira lui Alexandru cel Mare71, precum şi, mai târziu, la Roma,
Lesbia, amanta lui Catul72, ce descria cu simplitate sentimente ca prietenia, gelozia, dar
mai ales dragostea pentru iubita sa, sau Cynthia, cântată în primele două cărţi ale
Elegiilor lui Properţiu73. Toate aceste femei şi altele asemenea lor nu puteau fi puse pe
picior de egalitate cu prostituatele comune (pornai). După moarte, aveau parte de pietre
funerare respectabile şi obţineau respectul divin. Spre deosebire de statutul lor în Atena,
69 Orator şi om politic (c. 490-429 î.e.n) din Grecia antică, conducător al Atenei (443-429 î.e.n). În timpul lui, societatea ateniană a atins o mare dezvoltare, Atena devenind centrul politic şi cultural al lumii greceşti antice.70 Sculptor din Atena (c. 390-c.335 î.e.n), reprezentant de frunte al clasicismului Greciei antice, ce a înmulţit reprezentările de zeiţe şi a înfăţişat pentru prima oară nudul feminin.71 Mare comandant de oşti şi conducător de stat macedonean (336-323 î.e.n), a fost educat de Aristotel.72 Caius Valerius Catullus (c.84-54 î.e.n), poet liric latin73 Sextus Propertius (c.49-15 î.e.n), poet liric latin ce s-a bucurat de protecţia lui Octavian Augustus, primul împărat roman.
44
în Sparta clasa hetairelor nu era aproape deloc reprezentată, deoarece societatea spartană
acorda mai multă atenţie şi libertate poziţiei soţiei.
În schimb, în Italia Renaşterii s-a repetat figura hetairei din societatea ateniană.
Cuvântul courtisane (apărut în Franţa la începutul secolului al XVI-lea) era împrumutat
din italiană: corteggiana desemna o italiancă rafinată, stăpâna unei case bine pusă la
punct, care tronează într-un salon monden, se pricepe la conversaţii spirituale, la
literatură şi la muzică şi, în general, duce o viaţă de mare lux în ambianţa curţilor.
Educaţia foarte aleasă a curtezanelor le-au făcut renumite printre cele mai înalte cercuri
mondene. La Roma, femeile cultivate sau cele din nobilime nu îşi făceau apariţia la
curtea papală sau la ospeţele aristocraţiei, ale cardinalilor sau ale marilor bancheri. La fel
cum sugerează şi Jean Delumeau74, retragerea celor privilegiaţi din afara vieţii cotidiene a
avut consecinţe mişcătoare. Golul resimţit cu privire la sociabilitatea feminină (prelaţii
erau celibatari, iar erudiţii umanişti erau de obicei necăsătoriţi) era suplinit de prezenţa
agreabilă a curtezanelor.
Acestea erau tratate ca bunuri de lux destinate ceremonialului. Prin ele vedem
reluată tema femeii-ca-dar, obiectul darului având de-a face cu luxul, cu exuberanţa şi cu
excesul. Ovidiu Drimba75 citează un celebru, dar scandalos banchet oferit de Cesare
Borgia76 în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie), la care 50 de curtezane au
dansat, la început îmbrăcate, apoi goale, în faţa papei, a fiilor săi şi a cardinalilor şi
curtenilor prezenţi. În general, la orice ocazie de reuniuni cu o participare numeroasă de
bărbaţi se putea observa şi o mare afluenţă de curtezane, ce aveau rolul de a-i întreţine pe
galanţii călători străini şi pe patricienii locali, a căror prezenţă la astfel de întruniri era
deosebit de importantă.
74 J. Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 5375 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 14876 Fiul (1476-1507) papei Alexandru al VI-lea, cunoscut pentru practicile sale politice, ce includeau corupţia, asasinatul şi trădarea.
45
Fig.6. Veronese, Veronica Franco
Celebra curtezană a Renaşterii, cunoscută şi pentru scrierile sale, a avut schimburi „literare” nu numai cu oamenii de vază ai Republicii Serenissime, ci şi cu Henric al III-lea al Franţei sau cu Montaigne.
46
În oraşe precum Roma şi Veneţia, care erau singurele oraşe italiene unde
elementul feminin era inferior ca număr elementului masculin, fenomenul era mai
accentuat. În 1570, Catalogul celor mai onorate curtezane din Veneţia – un ghid ce
cuprindea adrese, tarife şi intermediari – număra 215 de asemenea femei. În 1574, un
astfel de album, cu miniaturile celor mai frumoase curtezane, este pus la dispoziţia
regelui Henric al III-lea al Franţei, cu ocazia trecerii sale prin Republica Serenissimă. Se
pare că alegerea sa a fost reprezentată de Veronica Franco, una din cele mai însemnate
poete italiene, printre puţinele care-şi tipărise propriul volum de poezii, într-o epocă în
care majoritatea femeilor de abia puteau să citească, iar dacă ştiau, lectura lor era limitată
la textele Scripturii. În 1580, aceasta este vizitată şi de Montaigne77, căruia îi dăruieşte un
exemplar din culegerea sa de sonete intitulată Terze Rime, iar acesta părăseşte Veneţia
impresionat de „eleganţa princiară” a curtezanelor. De origine relativ modestă şi
introdusă în această profesie de propria-i mamă, Veronica Franco se va retrage în jurul
vârstei de şaizeci de ani, pentru a întemeia un ospiciu de prostituate sărace (un fel de
instituţie destinată convertirii lor şi determinării acestora să muncească şi să se
pocăiască).
Sărăcia a fost întotdeauna o mare furnizoare de prostituţie. De multe ori, fata era
vândută de mama sau de un membru al familiei sale, din sărăcie sau din lăcomie de bani.
Însă numai sub patronajul unor amanţi înstăriţi şi cu un statut social elevat, putea duce o
viaţă de lux, care să îi asigure titlul de corteggiana honesta. Cele mai multe dintre
curtezanele oneste trebuiau instruite pentru a face faţă exigenţelor mondene: unele ştiau
latina şi greaca, altele versificau şi îşi cântau creaţiile – cum făcea spre exemplu, Gaspara
Stampa. De o mare faimă în societate se bucura la Roma curtezana Imperia de Cugnatis,
pe care Rafael78 a luat-o ca model pentru Sapho79 din fresca sa Parnasul. La palatul său
puteau fi întâlniţi cei mai cunoscuţi nobili, bancheri, scriitori şi artişti: despre Imperia
scrie cu admiraţie cardinalul Fabio Chigi, viitorul papă Alexandru al VII-lea, în timp ce
renumitul bancher al Renaşterii, Agostino Chigi, era prietenul intim al acesteia. La vârsta
de numai 26 de ani, frumoasa Imperia se stinge din viaţă. Asemenea hetairelor din 77 Vezi nota 1978 Raffaello Sanzio (1483-1520), pictor italian, reprezentant de frunte al apogeului Renaşterii.79 Poetă greacă (sec. VII-VI î.e.n), care a condus, în oraşul Mitilene din insula Lesbos, o şcoală de poezie pentru tinerele fete.
47
Antichitate şi altor curtezane renumite, şi Imperiei i s-a acordat cinstea de a fi
înmormântată în capela unei biserici. Epitaful de pe piatra de mormânt – distrus din
greşeală în secolul al XVIII-lea – reprezintă dovada respectului ce i se purta de către
societatea Romei renascentiste: „Imperia, curtezană romană care, demnă de un nume
aşa de mare, a adus între muritori un rar model de frumuseţe. A trăit 26 de ani şi 12 zile.
A murit la 15 august 1511.”
Fig.7. Rafael, Parnasul, detaliu din Stanza della Segnatura
La Florenţa, unde Marsilio Ficino80 readusese în atenţie filosofia lui Platon,
domneşte Tullia d’Aragona, una din numeroasele amante ale lui Alexandru al VI-lea
80 Umanist italian (1433-1499), conducătorul aşa-numitei „Academii platonice”din Florenţa, întemeiată în 1459. Printre altele, a interpretat iubirea platoniciană (erosul) ca năzuinţă a personalităţii umane spre desăvârşire, pe linia idealului estetic al unei frumuseţi suprasenzoriale.
48
Borgia şi ale unui bancher nu mai puţin cunoscut, Filippo Strozzi. Blonda şi frumoasa
fiică nelegitimă a unui cardinal intră în cele mai închise cercuri umaniste, conversând
despre filosofia platonică sau despre natura sufletului şi a iubirii. În cinstea ei, poetul
Bernardo Tasso (tatăl lui Torquato Tasso81) compune versuri elogiative, alături de alţi
poeţi la modă.
Bogăţia acestor femei (Imperia avea o bibliotecă impresionantă, plătită din
propriile ei fonduri), eleganţa, nivelul lor de trai, modul demn de a se comporta, făceau ca
ele să nu se deosebească prea tare de femeile „cu stare”. Asemenea acestora, erau însoţite
de o guvernantă şi de o doamnă de companie, erau deosebit de atente cu ţinuta lor, ieşeau
să se plimbe în caleaşcă, mergeau la împărtăşanie, cu o carte groasă de rugăciuni dusă de
o servitoare, sau ieşeau la paradă pe cal, în ţinută bărbătească (ceea ce era interzis de
Biserică). În lupta cu viaţa, curtezana nu poate conta însă decât pe farmecul frumuseţii
sale. Cea mai măruntă urmă ce aminteşte de o servitute materială este văzută ca fiind
capabilă să contracareze dorinţa. Ceea ce era considerat unul dintre defectele capitale ale
naturii feminine – trândăvia – lucrează în folosul curtezanei: în condiţiile de bogăţie,
tihnă şi lux pe care i le rezerva statutul de întreţinută, curtezana este liberă să folosească
farduri, bijuterii, podoabe pentru a-şi conserva feminitatea şi trăsăturile care o făceau mai
mult decât agreabilă la întâlnirile mondene unde era de aşteptat să participe. În schimb,
curtezana trebuie să îşi cultive forma dulce şi fluidă a glasului, a zâmbetului şi a
întregului corp, precum şi orice altă trăsătură care să fie pe placul partenerului. Pentru
curtezană, răsună adevărat cuvintele filosofului şi scriitorului francez Jean Baudrillard:
„Atragem doar cu fragilitatea noastră şi niciodată cu puterea fizică sau cu un semn ce ar
trăda-o”82.
81 Mare poet italian (1544-1595), autorul ultimului monnument de seamă al literaturii Renaşterii italiene: Ierusalimul eliberat.82 Cecilia Caragea, Istoria vestimentaţiei europene, Ed. Teora, Bucureşti, 1999, p. 247
49
Fig.8. Bonvicino Alessandro detto Moretto, Tullia d’Aragona ca Salomé
Cunoscută şi drept „curtezana poetă”, Tullia era iubită şi adorată de mulţi artişti ai vremii. Rime-le sale sunt scrise sub forma unui dialog: poemele sunt acompaniate de riposte ale celor mai cunoscuţi bărbaţi din epocă, care îi laudă onoarea, talentul şi isteţimea.
50
De multe ori, curtezanele se împodobeau asemenea unei femei-idol: faţa viu
fardată, sub coafura sau peruca monumentală, opunându-se cu o perversitate rafinată
corpului revelat în mod indiscret de decolteurile generoase, atât în faţă, cât şi în spate. În
secolul al XVI-lea, în întreaga Europă sursa modei a rămas Veneţia. Nicio ţară – în afara
Franţei următoarelor două secole – nu putea rivaliza cu somptuozitatea vestimentară a
veneţienelor. Veneţia deţinea printre cele mai renumite fabrici de mătase de pe continent,
exportând ţesături de mătase de cele mai diferite culori, desene şi sorturi – de la tafta
subţire şi apretată, până la brocart sau la catifeaua de mătase. Din brocartul având în
ţesătură fire de aur sau de argint, foarte preţuit şi întâlnit la mai toate curţile princiare, era
confecţionate veşmintele cele mai somptuoase, dar şi cele mai incomode, din cauza
greutăţii ţesăturii, în care se obişnuia să se monteze perle şi pietre preţioase. Acelaşi
obicei al ornamentării cu podoabe de mare preţ se va adopta şi în cazul bluzelor. În
secolul al XV-lea, mânecile puteau atinge şi o lărgime de trei metri, fapt care crea
probleme serioase în timpul mesei, astfel încât, un secol mai târziu, s-a impus moda
franceză: mâneca era mobilă, separată de rochie sau de bluză şi dintr-un material diferit,
cât mai de preţ – catifea de mătase sau brocart ţesut cu fire de aur şi argint. De obicei,
aceste mâneci demontabile erau încărcate cu podoabe diferite, uneori de o valoare
imensă, cum ar fi diamante, perle, rubine sau franjuri bogate din aur masiv.
O altă tendinţă generală a secolului al XVI-lea era ca femeile să-şi arate
frumuseţea părului şi a pieptenăturii. Idealul pictorilor Renaşterii italiene era femeia
blondă. În consecinţă, unele femei recurgeau la vopsirea părului, uneori chiar în ton cu
nuanţa rochiei, aşa cum se întâmpla în Franţa. La Veneţia, femeile îşi decolorau părul cu
un fel de leşie-şampon, expunându-se apoi la soare un timp cât mai îndelungat pentru a
deveni cât mai blonde. Când nu voiau să-l vopsească, femeile îşi puneau peruci. Moda
perucilor era atât de tiranică, încât părul natural se vindea foarte scump: la Veneţia,
ţărăncile şi-l vindeau chiar în piaţa San Marco. În ceea ce priveşte obiceiul de a se farda,
acesta era menţionat în scrierile satirice din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea în legătură
cu femeile uşoare, care abuzau de un machiaj violent. Dar în Republica Serenissimă,
toate femeile se fardau foarte accentuat, iar unele veneţiene îşi pictau sânii descoperiţi de
decolteu cu alb şi în nuanţe de roşu.
51
Însă cel mai important element vestimentar din evoluţia costumului feminin care
şi-a făcut apariţia în această perioadă a fost corpul cu balene. La mijlocul secolului al
XVI-lea, în Italia, apare un corset din benzi de metal, formând o piesă cu mici balamale
în aşa fel încât să dea bustului o formă ideală. Această armătură va deveni o piesă
independentă, ea închizând bustul ca într-o pâlnie, lungind talia şi ridicând pieptul. Pentru
a accentua subţirimea astfel obţinută, deasupra şoldurilor fusta va lua volum. Amploarea
ei va fi susţinută nu doar de jupe voluminoase, ci şi de armături ale căror forme s-au
modificat de-a lungul secolelor. Întinsă de balene, de tije de lemn, fildeş, răchită sau stuf,
ea a rămas o haină incomodă, ce dădea siluetei feminine o linie de clepsidră, strangulată
la mijloc. Bărbaţii au acceptat cu plăcere imaginea acestei femei fragile, al cărei costum îi
înterzicea orice activitate fizică. Ea era un obiect preţios ce corespundea ideii pe care
bărbaţii occidentali o aveau despre femeie: femeia ca obiect al dorinţei nu mai exista
pentru sine, ci pentru dorinţa celuilalt.
Ce se întâmpla însă cu aceste femei „galante” după vârsta de treizeci de ani, când
se considera că încep să-şi piardă din frumuseţe şi din farmec? Unele dintre ele îşi puteau
asigura bătrâneţea, devenind intermediare pentru o nouă generaţie de tinere curtezane.
Altele, ieşite de sub protectoratul amanţilor lor, ajungeau în mizerie, nevoite să cerşească,
sau la spital. În aceste condiţii, ele reveneau la practicarea prostituţiei clandestine,
pierzându-şi titlul de cortiggiane honeste pentru cel ordinar de puttane. Dar, multe dintre
ele puteau să se reintegreze în societate şi, având cunoştinţe printre jurişti şi prelaţi,
găseau, fără prea mare greutate, un soţ. Camilla Griffo, una dintre puttane sontuose –
curtezanele foarte bogate – ale Republicii Serenissime, s-a şi căsătorit cu un nobil
veneţian. Altele îşi luau un soţ doar ca să pară femei respectabile şi să nu mai plătească
dările datorate municipalităţii pentru practica meseriei lor. Astfel, deşi trecute de vârsta
primei frumuseţi, curtezanele mai norocoase se lansează în viaţa galantă cu o strategie
eficientă, păstrând în acelaşi timp aparenţa unor femei respectabile. Renumele şi succesul
celor mai celebre curtezane cinstite nu pot face însă uitate necazurile care le pândesc pe
cele nefericite, iar acestea nu sunt puţine. Uneori bătrâneţea spiritului – forţată de sărăcie
să facă lucruri umilitoare, ajunsă obiect al dispreţului şi al batjocurii, chiar pentru aceia
care au cunoscut-o tânără şi frumoasă – reprezintă un rău mai mare decât bătrâneţea
trupului pentru curtezana destituită.
52
Prostituate de lux, curtezanele au reprezentat un fenomen cu implicaţii
semnificative în viaţa culturală a Renaşterii italiene. O faimă întrucâtva asemănătoare au
cunoscut şi curtezanele din Franţa Renaşterii. Chiar dacă se ţine seama de diferenţa dintre
mediile culturale ale celor două ţări, nu se poate afirma că oraşele franceze nu au
cunoscut curtezane de lux. Memoriile abatelui Brantôme83 ilustrează gradul de corupţie al
înaltei societăţi franceze din timpul domniei ultimilor regi din dinastia de Valois84:
Francisc I85, Henric al II-lea86, Carol al IX-lea87 şi Henric al III-lea88. Gradul de incredibilă
depravare este asociat cu rolul influent în societatea vremii al unor renumite curtezane,
uneori chiar aparţinând unor familii nobile. Francisc I – persoană de o moralitate cel
puţin dubioasă, cunoscută la nivelul tuturor curţilor regale ale Europei – avea obiceiul de
a trece de la curtezanele distinse la prostituatele străzii, obicei ce îl va costa în ultimii ani,
când suferă de pe urma unei boli venerice. De altfel, încă din secolul al XV-lea prinţii
ofereau, în mod ritual, o sumă de bani prostituatelor care serveau la curte. În fiecare an, în
luna mai, „stareţa” prostituatelor ce însoţesc curtea regelui oferă, în prezenţa curtezanelor
reunite, buchetul de flori de primăvară şi cel al Sfântului Valentin, în schimbul unor
daruri în bani pentru acoperirea cheltuielilor necesare pentru a însoţi curtea. Regele
Francisc I pune numai condiţia ca aceste femei să fie „foarte îngrijite, curate şi
sănătoase”, astfel încât să nu răspândească sifilisul printre gentilomii de la curte.
Rezultatul a fost că „prostituţia distinsă” a categoriei curtezanelor de lux a fost investită
cu un rol important, cu o influenţă şi cu o pondere considerabilă la nivelul cel mai înalt al
ierarhiei sociale.
83 Memorialist francez (1540-1614), a descris în operele sale viaţa la curtea franceză cu originalitate şi în mod captivant: „Vieţile oamenilor celebri şi ale marilor comandanţi de oşti”, „Vieţile doamnelor celebre”.84 Ramură colaterală a dinastiei de regi ai Franţei, Capet85 1515-154786 1547-155987 1560-157488 1574-1589
53
Fig. 9. Leonardo da Vinci, Frumoasa Ferronière
Se crede că titlul acestui opere, ce i s-a dat încă din secolul al XVII-lea, identificând-o pe frumoasa tânără ca soţia sau fiica unui fierar (ferronnier), reprezintă o aluzie discretă la o faimoasă amantă de-a lui Francisc I, căsătorită cu un anume Le Ferron. Legenda vorbeşte despre un plan de răzbunare, în care soţul încornorat s-a infectat în mod intenţionat cu sifilis, pe care l-a transmis regelui prin soţia sa.
54
Mecanismul şi eficienţa modelului francez de prostituţie elegantă au fost dovedite
şi de către Caterina de Medici89, văduva lui Henric al II-lea şi regentă a Franţei în timpul
minoratului fiilor săi, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea, care a avut ideea să o aplice în
sectorul politicii. Caterina, „italianca”90, deloc frumoasă, dar inteligentă şi apreciată de
Francisc I ca o excelentă călăreaţă, poate una dintre cele mai bune ale secolului, a
constituit la curtea sa un grup de domnişoare de onoare, cultivate şi bine instruite, pentru
ca la nevoie acestea să poată deveni – asemenenea unei curtezane profesioniste obişnuite
– un instrument cât mai eficient al planurilor sale politice.
De altfel, curtea familiei de Valois, aşa cum a fost descrisă de Brantôme, nu
ducea lipsă de manifestări ale erotismului monden. Autorul înregistrează mărturia unui
curtean, care remarcă indignat că: „Aici, nu femeile sunt cele rugate de bărbaţi, ci bărbaţii
de femei91”. Competiţia sexuală ce se desfăşoară la Curtea Franţei implică reprezentanţii
ambelor sexe. Bărbaţii nu mai au aici privilegiul iniţiativei, precum cel al autorităţii.
Curtezanele pun la bătaie complicate tehnici fizice şi trucuri învăţate din lectura unor
opere considerate licenţioase, ca Metamorfozele sau Arta de a iubi ale lui Ovidiu92,
romanul la modă Amadis de Gaula sau comediile şi ilustraţiile pornografice ale lui
Aretino93, supranumit „Biciul Principilor”. Astfel, plăcerea simţurilor este abordată cu o
libertate fără complexe, atât de femei – care pot să satisfacă un bărbat, dar să şi guste
conversaţii şi dezbateri despre literatură şi poezie – cât şi de bărbaţi.
Prin educaţia şi cultura lor, curtezanele Renaşterii, fie ele franceze sau italiene, îşi
vor marca prezenţa în epocă, sfidând dubla convenţie a „castităţii şi a tăcerii feminine”94.
Descrierile pe care ele le fac95 - sau care le sunt făcute96 - despre propria poziţie socială şi
sexuală constituie punctul de sprijin al mesajului lor. Însă această poziţie socială aproape
unică serveşte totodată să le şi îngrădească: aşa cum soţia preia o identitate formulată în 89 1519-1589, politica sa duplicitară faţă de hughenoţi a urmărit consolidarea monarhiei absolute şi a dus la tragicul masacru din Noaptea Sfântului Bartolomeu (1572)90 Era fiica lui Lorenzo de Medici, nepotul papei Leon al X-lea, şi a Madeleinei de La Tour91 M. Lazard, Eva în oglindă. Viaţa femeii în Renaştere, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2007., p. 7992 Publius Ovidiu Naso (43 î.e.n – c. 17 e.n.), poet latin, care şi-a închinat majoritatea lucrărilor sale din tinereţe sentimentului iubirii, văzut ca o artă, ca un joc subtil şi spiritual.93 Pietro Aretino (1492-1556), scriitor satiric italian din epoca Renaşterii, a scris comedii cu vervă şi umor, dar şi în spirit licenţios (Curtezana, Ipocritul, Filosoful), demascând moravurile corupte ale societăţii aristocratice din vremea sa, în frunte cu papii şi monarhii.94 E. Garin, Omul Renaşterii, cap. Femeia Renaşterii de Margaret L. King, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.28095 „Anume însuşiri în mine-ascunse/ voi arăta-n dulceaţă nesfârşită” este un exemplu de vers din Terze Rime, scrise de Veronica Franco96 Precum Memoriile lui Brantôme
55
raport cu soţul, aşa şi curtezanele, în încercarea de a-şi realiza ambiţiile, depindeau de
admiraţia, de atenţia şi de disponibilitatea bărbaţilor. Deşi se revoltă împotriva
proprietăţii sexuale care o izolase pe femeie în căminul familial, ele continuă să depindă
de nişte bărbaţi cu o poziţie socială înaltă. Preţul pentru libertatea de care se bucură sub
patronajul masculin este plătit cu vârf şi îndesat odată ce – cu sau fără voia lor – ies de
sub acest protectorat: sărăcia, mizeria sau o căsătorie de faţadă, care să ascundă practica
prostituţiei clandestine.
Un motiv al acestei libertăţi a „profesiei” curtezanei s-a datorat şi contextului
urban în care activa. Postulând ca trăsătură fundamentală a Renaşterii trecerea de la
expresia colectivă la expresia individuală, Élie Faure conclude că avântul arhitectural a
precedat avântul plastic şi literar: „El a coincis cu marele moment al energiei colective a
unui popor construind mai întâi locaşurile în care se va desfăşura energia indivizilor
eliberaţi97”. Oraşele sunt „oaze de lumină în mijlocul unui ocean de tenebre”, va spune
Jean Delumeau98, în interiorul cărora va înflori cultura, operele de artă şi unde omul va
învăţa să se depăşească. Italienii au arătat în artă, şi mai ales în arhitectură, mult interes
pentru proporţii99. Multe elemente arhitectonice sunt create, indiferent de destinaţia şi
semnificaţia lor, astfel încât să încânte ochiul prin raportul dintre dimensiunile lor. Cum,
începând din secolul al XV-lea, în marile oraşe se acumulaseră averi uriaşe, fiecare
meşteşugar sau negustor îmbogăţit, fiecare tiran sau cuceritor dorea să îşi afişeze condiţia
elevată.Deşi palatele din quattrocento şi-au păstrat aspectul sever şi impunător, faţada
palatului reprezenta latura de paradă pe care bogătaşii o înfăţişau concetăţenilor lor100.
Astfel se naşte ideea că oraşul trebuie să fie şi frumos.
Distanţa crescândă dintre cei bogaţi şi cei săraci se va reflectă într-o mentalitate
ce gândeşte distincţiile morale, religioase şi sociale şi în termeni de spaţiu. Leonardo da
Vinci imaginase un plan de oraş pe două nivele, cu străzile de sus rezervate „persoanelor
de calitate”101, în timp ce străzile joase reveneau „treburilor poporului”. Aşa iau naştere
cartierele rezidenţiale, dar şi străzile rezervate femeilor de moravuri uşoare - carreria
calida, castelletto – sau ghetourile pentru evreii marginalizaţi. La răscrucea dintre secolul
97Elie Faure, Istoria artei, vol III – Arta Renaşterii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 163 98 Civilizaţia Renaşterii, vol II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p 1599 Mihail V. Alpatov, Istoria artei, vol II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965, p. 26100 Idem, p. 28101 J. Delumeau, op. cit., p. 15
56
al XV-lea şi secolul al XVI-lea, oraşele de reşedinţă ale marilor principate italiene au
devenit focare de cultură, unde se adunau poeţi, gânditori, artişti, tot felul de oameni
instruiţi, şi pentru a căror împodobire se cheltuiau sume importante. Oraşele capătă şi
noţiunea de voluptas102 în Renaştere – oraşul este locul unde se întrupează frumuseţea. Nu
este de mirare că prostituţia elegantă este prin excelenţă un fenomen citadin. Spre
exemplu, întreaga viaţă a Veneţiei se desfăşura în public. Veneţienii iubeau serbările
populare fastuoase, care aveau loc în piaţa principală a oraşului, din faţa bazilicii San
Marco. Aici puteau fi admirate frumoasele femeile veneţiene, renumite pentru veşmintele
viu colorate, pentru părul lor vopsit blond-auriu, pentru purtarea degajată şi pentru
moravurile lor libere.
Curtezanele, aceste femei galante, celebre, popularizate într-un alt fel decât
celălalte profesioniste pentru preocupările şi calităţile lor intelectuale, vor acredita prin
statutul social singular mitul Renaşterii ca epoca de aur a curtezanelor.
102 J. Delumeau, op. cit, p. 16
57
58
CONCLUZII ŞI SEMNIFICAŢII
Renaşterea desemnează o istorie, o realitatea a vieţii cotidiene în care prevalează
mentalităţi şi aspiraţii noi. Însă efervescenţa materială şi spirituală care a propagat aceste
transformări va dicta, în acelaşi timp, şi comportamente ce se exprimă încă prin
diferenţieri morale, religioase şi sociale. Renaşterea este totuşi expresia unei culturi a
elitelor, iar modelul renascentist se aplică mai degrabă unui cerc închis de intelectuali, cu
o rază mai mare, poate, decât în epocile anterioare. În timp ce orizontul cunoaşterii
umane se lărgeşte continuu, accesul la educaţia elevată este restricţionat pentru elementul
feminin. Reabilitarea demnităţii femeii se realizează numai în contextul unei tiranice
negocieri între colectivitate şi persoană, proces în care cea dintâi triumfă. Noua demnitate
dobândită îi este acordată numai cu condiţia de a se conforma cu modelul acceptat al
femeii – de soţie şi mamă – care garantează stabilitatea celulei familiale, necesară
stabilităţii statului. Cu toate acestea, discursul oficial asupra femeii – ce invocă
inferioritatea feminină ca status quo – nu numai că este contrazis în practică, dar există şi
excepţii de la el, rezervate reprezentantelor nobilimii şi burgheziei. Ele sunt însă
constrânse de rangul lor să dobândească calităţi şi aptitudini care nu le trădează
feminitatea, ci reclamă adoptarea unui model identitar masculin. Iar cele care se revoltă,
se mulţumesc doar să pună în discuţie condiţia feminină.
Cadrul de referinţă de neocolit pentru societatea vremii rămâne patriarhatul –
evidenta dominaţie masculină asupra femeilor şi copiilor, la fiecare palier al întregului
social. Soţia este izolată pe domeniul familiei, închisă solicitărilor celorlalţi bărbaţi, ţinută
la adăpost de tentaţia căreia – datorită naturii sale slabe – îi cade uşor în plasă, pentru a-şi
îndeplini datoria de procreaţie. Această situaţie nu face decât să întărească vechiul dublu
standard masculin: bărbaţii vor căuta în braţele prostituatelor plăceri mai voluptuoase
decât îmbrăţişările castelor lor soţii. Mai mult, retragerea din viaţa socială a elementului
feminin va reclama o alternativă care să anime frecventele întruniri ale sociabilităţii
masculine. Cum homosexualitatea – viciul tuturor celor ce trăiesc într-un mediu unde
sunt numai bărbaţi – era puternic combătută la nivelul autorităţile religioase, dar şi laice –
guvernele insistând cu ameninţările cele mai teribile, precum spânzurătoare sau arderea
pe rug – prostituţia se vede favorizată. Exigenţelor acestor reuniuni mondene le vor face
59
faţă curtezanele, întreţinutele unor amanţi şi protectori care le asigurau o viaţă de mare
somptuozitate. Prin educaţia şi vastele lor cunoştiinţe, ele animă viaţa culturală a
Renaşterii, îmbinând într-un singur obiect propus dorinţei tuturor bărbaţilor cultura
elitelor şi luxul elitelor. Prin aceasta, curtezanele se vor converti însă în fiinţe distruse ca
scop pentru sine. Ele depind de disponibilitatea bărbaţilor care le întreţin şi servesc
dorinţelor acestora. Curtezanele sunt descrise cel mai bine de verbe precum posedare,
achiziţie, conservare. Atunci când nu mai sunt capabile să suscite prin farmec şi
frumuseţe interesul protectorilor lor, cele mai multe îşi pierd demnitatea şi respectul
deţinut, recăzând în domeniul vulgarului. Astfel, prin figura curtezanei se stabileşte
diferenţa dintre libertatea femeii şi independenţa femeii în Renaştere.
Statutul lor va decădea progresiv în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Din
această perioadă nu ne-a rămas niciun nume de curtezană celebră, spre deosebire de
popularizarea pe care o cunoscuseră Imperia, Tullia d’Aragona sau Veronica Franco.
Libertatea de moravuri a bărbaţilor, îngăduinţa arătată femeilor publice, vor scădea
încetul cu încetul, în timp ce polemicile religioase între catolici şi protestanţi vor provoca
o lentă ameliorare a condiţiei femeilor şi o revalorizare a cuplului: alături de soţii lor,
acestea încep să participe la sărbători şi uneori la viaţa cetăţii. În acelaşi timp, reacţiile
sociale faţă de prostituate se modifică. Reforma, apoi Contrareforma, condamnă desfrâul
masculin şi, prin urmare, casele de toleranţă nu se mai justifică. Aproape peste tot în
Franţa şi Italia comunităţile urbane încearcă să respingă prostituţia. Bordelurile închise
unul după altul, prostituţia nu avea să dispară de tot. Ea a devenit un lucru mai ruşinos,
mai scump, dar şi mai periculos, atât practicantele, cât şi clienţii lor, riscând pedepse din
ce în ce mai stricte. În timpul marii închideri, de la sfârşitul secolului al XVII-lea,
spitalele şi închisorile găzduiau laolaltă săraci, bolnavi, delincvenţi şi prostituate.
Aşadar, reflecţia asupra reprezentărilor feminine din imaginarul Renaşterii a
evidenţiat că nu a existat o imagine autosuficientă a femeii în epocă, construirea
identităţii ei ţinând de raportarea la tipologii recunoscute de o societate în care elementul
masculin şi autoritatea acestuia prevala. Exclusă din lumea determinării individuale a
identităţii sexuale, femeia ca avatar al erotismului legitimat social nu se va mai manifesta
pregnant decât odată cu transformările aduse de anii şaizeci ai secolului XX, când
relaţiile dintre cele două jumătăţi ale genului uman se vor vedea irevocabil renegociate.
60
LISTA ILUSTRAŢIILOR
Pagina de titlu, Argument – Francesco Guardi, Podul Rialto cu Palatul dei
Camerlenghi, 1763, Colecţie privată
Pagina 3 – Leonardo da Vinci, Cap de tânără femeie, 1490, Schiţe
Pagina de titlu, Capitolul I – Hans Baldung Grien, Cele trei vârste ale femeii şi
moartea, 1510, Viena, Kunsthistoriches Museum
Pagina 8 – Leonardo da Vinci, Capul Sfintei Ana, 1510, Schiţe
Fig.1. Domenico Ghirlandaio, Portret de tânără, cca 1485, Lisabona, Museo Caloyste
Gulbenkian
Fig.2. Jean Clouet, Marguerite d’Angoulême, cca 1527, Liverpool, Walker Art Gallery
Fig.3. Tiţian, Portretul Isabellei d’Este, cca 1534-1536, Viena, Kunsthistoriches Museum
Fig.4. Bernadino Licinio, Portretul lui Arrigo şi al familiei sale (detaliu), 1535, Roma,
Galleria Borghese
Pagina 19 – Leonardo da Vinci, Cap de femeie, Schiţe
Pagina de titlu, Capitol II – Viziunea marii curtezane (Apocalipsa 17), Tapiseria
Apocalipsei, sec. XIV, Angers, Castelul regelui René
Pagina 29 – Leonardo da Vinci, Testa di Giovinetta, Schiţe
Fig.5. Bartolomeo Veneto, Flora, cca 1507-1510, Frankfurt, Städelsches Kunstinstitut
Pagina de titlu, Capitol III – Tiţian, Amorul sacru şi Amorul profan, 1514, Roma,
Galleria Borghese
Pagina 35 – Leonardo da Vinci, Leda, Studiu, 1505-1507, Schiţe
Pagina de titlu, Capitol IV - Tiţian, Amorul profan – Vanitatea, 1514-1515, München,
Alte Pinakothek
61
Fig.6. Veronese, Veronica Franco, cca 1575, Worcester Massachusetts USA, Worcester
Art Museum
Fig.7. Rafael, Parnasul, detaliu din Stanza della Segnatura, 1511, Roma, Palatul
Vaticanului
Fig.8. Bonvicino Alessandro detto Moretto, Tullia d’Aragona ca Salomé, 1500, Brescia,
Musée civique
Fig.9. Leonardo da Vinci, Frumoasa Ferronière, 1490-1495, Paris, Musée du Louvre
Pagina 49 – Leonardo da Vinci, La Scapigliata, 1508, Schiţe
Pagina de titlu, Concluzii şi Semnificaţii – Tiţian, Flora, 1515-1517, Florenţa, Galleria
degli Uffizi
62
BIBLIOGRAFIE
Mihail V. Alpatov – Istoria Artei, volum II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965
Phillipe Aries, Georges Duby – Istoria vieţii private, volum IV, V, VI, Ed.
Meridiane, Bucureşti, 1995
Georges Bataille – Istoria Erotismului, Ed. Trei, Bucureşti, 2005
Hans Biedermann – Dicţionar de simboluri, volum I, II, Ed. Saeculum I.O.,
Bucureşti, 2002
Cecilia Caragea – Istoria vestimentaţiei europene, Ed. Teora, Bucureşti, 1999
Jean Delumeau – Civilizaţia Renaşterii, volum I, II, Ed. Meridiane, Bucureşti,
1995
Ovidiu Drimba – Istoria culturii şi civilizaţiei, volum IX, X, Ed. Saeculum I.O.,
Bucureşti, 1998
Umberto Eco – Istoria Frumuseţii, Ed. RAO, Bucureşti, 2005
Élie Faure – Istoria Artei, volum III, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970
Eugenio Garin – Omul Renaşterii, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Madeleine Lazard – Eva în oglindă. Viaţa femeii în Renaştere, Ed. Saeculum I.O.,
Bucureşti 2007
Robert Muchembled – Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al
XVI-lea până astăzi, Ed. Cartier, Chişinău, 2006
Andrei Oţetea (coord.) – Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1972
Erwin Panofski – Renaştere şi Renaşteri în arta occidentală, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1974
≈ ≈ – Dicţionar Enciclopedic Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1962
63
RESURSE UTILIZATE
http://www.nortonsimon.org
http://commons.wikimedia.org
http://renaissanceitaly.net
http://www.drawingsofleonardo.org
64