Lucian Blaga

În literatura noastră au rămas înrădăcinate anumite sintagme despre Lucian Blaga, născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm. Cea mai cunoscută rămâne însă sintagma: poetul „mut ca o lebădă” al literaturii române, folosită de însuşi Blaga în poezia Autoportret. Pornind din acest punct, poetul păşeşte pe axa infinitului sub semnul tăcerii

Deşi scrie un vers celebru: „Tăcerea mi-este duhul”, alţi critici îl consideră: „un poet al vorbirii”. Printre aceştia se numără Nicolae Manolescu ori Mircea Scarlat. Acesta din urmă susţine că: „[...] tematic putem vorbi la Blaga de o poezie a liniştii, în sensul de literatură ce cântă tăcerea aşa cum creaţia altora abordează natura. Dar acest poet slăveşte tăcerea prin cântec şi am putea vorbi chiar de o retorică a tăcerii.”4

În ipostaza poetică, Blaga dă curs cuvântului. Uneori, acesta se lasă doar şoptit ori, dimpotrivă, devine strigăt, chiot, debordare sonoră a unei dezlănţuite energii dionisiace. Poetul îşi stinge adeseori cuvintele nu atât pentru a tăcea, cât pentru a le face să cânte. Iar cântecul său nu e nimic altceva decât un anonimat al cuvântului. Şi rănile poetului pot deveni izvoare de cântec eliberator.22 Adevăratul său limbaj poetic rămâne cu siguranţă cântecul. Acesta se confruntă cu vibraţia muzicală a lumii şi, în acelaşi timp, e mai aproape de tăcere decât de vorbire. Cuvântul doar numeşte, el nu are funcţie de catharsis. Eliberarea sufletului se realizează prin cântec: „Nici o suferinţă nu e aşa de mare / să nu se preschimbe în cântare...”

Sufletul poetic comunică mult cu natura, cu lumea înconjurătoare. Observă şi ascultă „tăcerea” naturii. Va ţese în confesiunea lui confesiunea întregului univers, fără a-i distruge misterele, ori tainele. În mijlocul naturii se simte mai aproape de sine decât în mijlocul oamenilor. La fel ca Eminescu, Blaga se simte foarte apropiat de natură. Dar dacă Eminescu căuta lumina înălţimilor, „poetul mut ca o lebădă” caută tăcerea adâncurilor.

În acelaşi timp, pe Blaga îl inspiră adesea oameni şi evenimente din lumea reală. Îl inspiră, de Se creează astfel o conexiune între biografia poetului şi creaţia lui, între lumea sa lăuntrică şi rândurile ce le aşterne pe hârtie. În acest mod, se naşte în universul creaţiei sale „confesiunea ca gen literar”, definită ca o îmbinare de elemente biografice şi imaginaţie creatoare. Am distins în acest sens două categorii de creaţii în versuri: poeme confesiune şi poeme confesive.

Poemele confesiune sunt cele în spatele cărora se poate ghici un eveniment din biografia poetului. Poemele confesive sunt cele care dezvăluie lumea lăuntrică a eului blagian. Sunt versuri care au aer confesiv, de mărturisire, dar nu a unor evenimente trăite, ci a unor „evenimente estetice”. În poemele confesiune, autorul obligă oarecum elementele concrete de viaţă şi experienţa personală să se subsumeze fanteziei sale înflăcărate, care redimensionează, încarcă cu noi semnificaţii şi recreează, sub semnul imaginarului, universul evocat.

În această categorie se înscriu foarte multe din poeziile sale. Printre acestea se numără: Mânzul, Arheologie, Grădişte, Bocca del Rio, Greieruşa, Olarii, Din părul tău, Vreau să joc, Odă hainelor, Mirabila sămânţă, Elegia plopilor, La mare, Dorul, Vestea cea bună, Dumbrava roşie, Ulciorul.

Tot în categoria creaţiilor confesiune, dar fără a exclude pasaje doar confesive, pot fi încadrate şi scrierile în proză: Hronicul şi cântecul vârstelor, Luntrea lui Caron.

Lucian Blaga

Sub numele de poeme confesive, se înscriu creaţii în cuprinsul cărora nu poate fi identificat un element biografic, ci se dezvăluie sentimente, emoţii, nelinişti ale sufletului poetic. Cuvintele din care se ţes aceste poeme vin de undeva din necunoscut, din străfundul fiinţei sale, dezvăluindu-i stările de spirit. Esenţa lor porneşte însă tot dintr-un cadru exterior, biografic, dar învăluit într-un halo poetic. În multe din poeziile sale domneşte nostalgia. Uneori ea se naşte din dorinţa de a-şi recăpăta bucuria şi fericirea copilăriei, iar alteori din dorul de ţară. Se ştie în acest sens că Blaga a ocupat succesiv posturi la legaţiile ţării noastre din Varşovia, Praga, Berna, Viena şi Lisabona. Războiul aduce o angoasă în sufletul poetului, mărturisită în poeme precum: Norul, Jale la început de noiembrie, Timp fără patrie. În alte poezii îşi dezvăluie melancolia. În acest sens, ilustrative rămân poeme precum: Inima ori Melancolie. Sentimentul iubirii e mărturisit în volumele: Poemele luminii, dar mai ales în Cântecul focului. În alte creaţii, dă frâu liber tristeţii susţinute de sentimentul fragilităţii fiinţei umane, de boala care invadează omul şi societatea, de fiorul marii treceri. Edificatoare sunt poeme precum: Fiorul, Gorunul, Frumoase mâini. Pentru ca apoi totul să atingă cotele maxime ale lamentaţiei într-un poem precum: Tăgăduiri.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o meditaţie pe tema poetul şi poezia, adică o ars poetica, o poezie programatică, în care Lucian Blaga îşi expune programul estetic. Poetul este o conştiinţă a universului, iar poezia o emanaţie a acestei conştiinţe.

Cuvântul cheie al poeziei îl constituie pronumele personal „eu”, reluat de cinci ori, spre a sublinia de fiecare dată o altă ipostază a eu-lui poetic, care generează o altă coordonată a universului poetic.

Prima ipostază este a căii apofatice (negative) de apropiere şi de unire prin cunoaştere: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/în calea mea /în flori, in ochi, pe buze ori morminte”.Cunoaşterea prin negaţie este considerată superioară căii catafatice prin afirmaţie: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. De aceea chiar cunoaşterea prin afirmaţie posedă în ea taina. Coordonata a treia este cunoaşterea care generează, creează, a Marelui Anonim, a Nepătrunsului („…şi dat-a /un semn Nepătrunsul. / «Să fie lumină!»”, Lumina), iar coordonata a patra este a cunoaşterii prin legea iubirii, „căci” eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. La acestea se adaugă „cunoaşterea luciferică”, adică discriminativă, care separă obiectul cunoaşterii în două: „într-o parte care se arată şi într-o parte care se ascunde”. Obiectul cunoaşterii luciferice este un mister, care „pe de o parte se arată prin semnele sale şi pe de altă parte se ascunde după semnele sale”. Pomul cunoaşterii binelui şi răului, care a determinat căderea lui Adam, este legea discriminării, sugerată de ramurile copacului. Ea l-a separat pe om de Dumnezeu. Anihilarea ei s-a făcut prin legea identităţii, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, ca efect al Legii Iubirii, care generează legea armoniei şi echilibrului. Conceptul de cunoaştere paradisiacă este eronat: „Prin cunoaşterea paradisiacă se statornicesc poziţiile liniştitoare, momentele de stabilitate vegetativă şi orizonturile, care nu îndeamnă dincolo de ele înseşi, ale spiritului cunoscător.

Poziţia agnostică a lui Lucian Blaga, adică în esenţă lumea nu poate fi cunoscută, este sugerată prin sintagme ca „adâncimi de întuneric”, „sfânt mister”, „întunecata zare”. Acest proces nu este static, ci dinamic, fiindcă pe măsură ce cunoaştem, ne dăm seama de limitele cunoaşterii:„şi tot ce-i ne-nţeles /se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari”. „Nepătrunsul”, adică Dumnezeu, prin legea iubirii, a generat lumea rostind: „Să fie lumină!”, aşa cum o spune Lucian Blaga în poezia Lumina. De aceea şi poetul, pentru a genera universul poetic, trebuie să procedeze arhetipal: „căci eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. O astfel de poziţie este o situare pe planul esteticii expresioniste. Poetul este un arhetip,

Lucian Blaga

poezia este un act arhetipal. Apoi tema, eroii, conflictul, subiectul sunt structurate pe conceptul de cunoaştere. Este realizată o cosmicizare prin asemănarea cu luna: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna’\ o împletire a realului cu fantasticul, un spectacol de întuneric şi lumină. Apoi mitul, simbolul, metafora devin instrumente de cunoaştere. Avem un drum în interior spre esenţa lumii şi a universului, sintetizată prin Marele Anonim. Se generează un conflict ideologic între cunoaşterea obiectivă (lumea altora) şi cunoaşterea subiectivă (lumea mea). Sensul artei şi al cunoaşterii este misterul universal. La acest succint program expresionist se adaugă elemente simboliste, clasiciste, realiste şi romantice. Sinteza blagiană este expresionistă.

Poezia este nucleul din care s-a generat trilogia cunoaşterii, ca semn că intuiţia poetului a dus la apariţia filosofului Blaga, iar filosoful Blaga a adâncit înţelegerea poetului Blaga. Aşa s-a născut poetul filosof, care a devenit filosoful poet.

_____________________________________________________________________________________

Eugen Lovinescu definea modernismul ca o "miscare literara iesita din contactul mai viu cu literaturile occidentale si, îndeosebi, c 24424k108y u literatura franceza", accentuând ideea ca este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de dupa 1880. La baza acestui proces de modernizare a literaturii române sta principiul sincronismului ( principiul care asigura dinamica fenomenelor culturale si sociale ale secolului al XX-lea românesc ).

În sens restrâns, conceptul de modernism a fost asociat miscarii literare constituite la sfârsitul secolului al XIX-lea, în jurul unor poeti de origine portugheza, precum Ruben Dario si Antonio Machado; notele sale definitorii sunt "o estetica a sinceritatii" si "un simbolism muzical verlainian" (Irina Petras ) În sens larg, modernism înseamna aparitia formelor inovatoare în planul creatiei artistice, forme care se opun, de regula, traditiei ( traditionalismului ); din aceasta perspectiva, toate curentele literare care au dominat începutul si prima jumatate a secolului al XX-lea fac parte din modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul, futurismul, dadaismul, imagismul. "Pot fi denumite drept moderniste, apartinând modernismului, totalitatea miscarilor ideologice, artistice si literare care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legaturilor cu traditia prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitraditionale, anticonservatoare, de orice speta, repulsie împinsa pâna la negativism radical" ( Adrian Marino )

În lirica moderna, se produce o destructurare a eului liric, total îndepartat de eul individual, celebra fiind afirmatia lui Arthur Rimbaud: "Eu este un altul". Nu numai persoana eului liric se modifica, ci si numarul, aparitia pluralului sugerând o polifonie a vocii în care distantarea de eul individual creste.

Lucian Blaga este unul dintre inovatorii liricii române, mai ales în plan formal. Poetul ilustreaza, mai ales în prima parte a creatiei sale, curentul literar expresionist, care se traduce prin expansiunea eului liric la nivel universal, printr-o participare intensa la tainele lumii si prin trairea adânca a misterului universal.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, poezie "simpla ca o respiratie spontana, care nu angajeaza idei abstracte" (Marin Mincu), deschide volumul de debut al lui Lucian Blaga, Poemele luminii, devenind cunoscuta ca arta poetica, prin construirea unui program care îsi dezvaluie întelesul mai ales datorita operei în ansamblu a marelui poet. În "sistemul liric blagian", acest text reprezentativ ocupa un loc important, concentrând ca într-un focar tendinte specifice operei poetului si anuntând directii viitoare ale receptarii.

Lucian Blaga

Poezia e o confesiune a unui crez care nu poate fi exprimat altfel decât la persoana I, o luare de cuvânt presupunând un "subtext polemic fata de alte pozitii", anterioare sau contemporane. În "eu", cuvântul cu care se deschide poezia, este cuprinsa ideea ca textul poetic, în general, este manifestarea imperativa a individualitatii creatoare, privita în raport cu lumea si cu ceilalti ( "altii" ).

Titlul, alcatuit dintr-o propozitie dezvoltata, este o metafora revelatorie si subliniaza caracterul de arta poetica al poemului, accentuând pozitia lui eu confesiv. Aspectul negativ al verbului - predicat sugereaza o luare de pozitie polemica în raport cu alte puncte de vedere: nu strivesc. Ultima parte a titlului, alcatuita, la nivel sintactic, dintr-un complement direct care expliciteaza sensurile verbului, însotit de determinanti substantivali creeaza deschiderea spre sensurile metaforice ale textului: "corola de minuni a lumii" este o metafora pentru tainele universului, atitudinea eului liric fiind, vadit, una de protejare a misterelor, de potentare a sensurilor.

Artele poetice clasice cuprind de obicei învataturi poetice, în care poezia este privita din exterior, cu ignorarea, de cele mai multe ori, a eului artistului. Eul blagian devine o ipostaza interiorizata, adresându-se doar siesi, într-o confesiune discreta, privindu-se pe sine "doar în raport cu lumea" care nu este reala, ci lumea imaginara, univers interior, construit din aspiratiile cele mai profunde ale fiintei. Eul trait ( adica acela care se manifesta prin afecte, impulsuri, atitudini) se adreseaza lumii simtite, si, totodata, unei lumi în sens filosofic, adica unui real negat în exterioritatea sa pentru a fi recreat sub forma de imagine exaltata în concept ( "corola de minuni a lumii" ). Accentul nu cade pe textul care va ramâne, pe cuvânt, ci pe participarea subiectiva la tainele universului. Poezia nu mai este înteleasa ca rezultat finit, ca opera, ci mai ales ca descarcare spontana de energii interioare, de emotii care trebuie traite chiar în procesul lor de constituire. Cuvintele, imaginile poetice, alcatuiesc doar un grafic, o transcriere a energiilor afective, care depasesc granitele prozodice specifice poeziei traditionale.

Crezul poetic nu mai apare ca o problema de situare fata de propria arta, fata de mestesugul artistic si uneltele specifice acestui mestesug, ci ca o situare fata de obiectul sau, care este lumea în sens larg si "cuvântul" în sens restrictiv. Din intentia eului liric de a nu "strivi", a nu "ucide", a nu "sugruma" si a nu "lumina" necrutator, ci de a pastra o atitudine de reculegere si înfiorare discreta izvorâta din iubire, se nasc atributele lumii, care devine astfel o "corola de minuni", o uriasa floare cu neasemuite petale palpitând de taine, metafora ce se amplifica treptat, potentând ideea de "mister" prin elemente ca: "taine", "vraja nepatrunsului ascuns", "adâncimi de întuneric", "întunecata zare", "largi fiori de sfânt mister", "taina noptii". Tot efortul creator se subordoneaza finalitatii de a aduce "cuvintele din starea lor naturala în starea de gratie", pentru ca, prin cuvânt, creatorul blagian are acces la tainele universului.

Textul este organizat în jurul unei relatii de opozitie eu-altii. Simbol central al textului, "lumina" este, în textul poetic blagian, metafora pentru modalitatea de cunoastere a lumii, care este si tema poemului. Prima secventa poetica aduce în prim-plan eul liric, prin persoana întâi a pronumelui personal, asociat unor notiuni negative: "nu strivesc", "nu ucid cu mintea". Opozitia se contureaza în secventa a doua a poemului, care asociaza unei notiuni unice - "lumina" - doi termeni - "eu", "altii". "Lumina mea" este o metafora pentru un anumit mod de cunoastere, specifica eului poetic. Acest mod de cunoastere ( "luciferic", daca ar fi asociat cu un concept filosofic ) este caracterizat de potentarea misterului universal. "Lumina altora" desemneaza un mod de cunoastere opus, caracterizat de anularea tainei, de reducerea misterelor universale ( în termenii filosofiei lui Blaga, "lumina altora" ar putea fi asociata cunoasterii paradisiace ). Raportul de coordonare adversativa dintre cele doua enunturi marcheaza

Lucian Blaga

antiteza ( instituita la nivel semantic prin cele doua metafore ) si la nivel sintactic: "Lumina altora / sugruma vraja nepatrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric, / dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taina". Prin intermediul comparatiei care include un termen din sfera cosmicului se subliniaza atitudinea eului poetic: "si-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micsoreaza, ci tremuratoare / mareste si mai tare taina noptii, / asa se schimba-n nentelesuri si mai mari / sub ochii mei."

Incipitul si finalul textului se afla într-un raport de cauzalitate. De altfel, întreaga poezie ar putea fi redusa la o singura fraza, care sintetizeaza ideea de protejare a misterelor universale: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /./ caci eu iubesc / si flori si ochi si buze si morminte."

Limbajul poetic este metaforic, figurat. Majoritatea sintagmelor se refera la ideea de mister, de taina: "corola de minuni a lumii" desemneaza totalitatea tainelor universale, "flori, ochi, buze ori morminte" particularizeaza simboluri ale acestor taine: "flori " ar putea fi simbolul pentru viata, frumusete pura, "ochi" - metafora pentru cunoastere, "buze" - metafora pentru comunicare, "morminte" - metafora pentru misterul mortii. În aceasta varianta de interpretare, "flori" si "morminte" ( metafore pentru viata si moarte ) încadreaza metaforele sugerând atitudini esentiale ale umanului - cunoastere, comunicare. Enumerarea atributelor lumii este facuta nu la întâmplare, ci în ordinea crescânda a elementului de "mister" cuprins în ele. Grija de a nu destrama "vraja nepatrunsului ascuns" este, de fapt, grija de a nu dezvalui taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvânt decât partial, prin metafore, prin revelatiile fragmentare si spontane, fara durata, ale cuvântului.

De la început, Blaga îsi reprezinta actul poetic ca pe un raport eu-lume. Între acesti doi poli se vor instala toate trairile, toate tensiunile prezente în volumele viitoare. Începând cu expresionismul, poezia devine expresie a constiintei individuale; obiectul artistic trebuie sa aiba un "centru de greutate spiritual" care sa coincida cu centrul sau de greutate obiectiv. Este o conceptie noua asupra poeziei, care nu ar mai fi pura redare a lumii obiective, ci ar începe de la rostirea constienta a vocabulei "eu", de la detasarea vizibila a constiintei de lume si de ceilalti ( "lumea altora" ). Arta este, deci, un mijlocitor între constiinta si lume, sau arta se naste datorita existentei constiintei.

Sentimentul major este acela de contopire pâna la identificare cu misterele universale, cu substanta ascunsa a lumii la care eul poetic se simte participând. Lumea este exprimata printr-o metafora sintetizatoare ca fiind "o corola de minuni" ( adica miracole, taine revelate care se arata eului în toata splendoarea lor ), pentru ca apoi, pe parcursul poeziei, aceste "minuni" sa se obscurizeze treptat, transformându-se în "adâncimi de întuneric", în "nentelesuri si mai mari". La nivel lexical, se poate observa ca majoritatea termenilor sunt însotiti de un fel de "aureola de sens" ( M. Mincu ), ca si cum semnificatul lor obscur ( sensul ) ar tinde sa depaseasca semnificantul (forma ). Se poate spune ca Blaga foloseste un cuvânt - mister, având un orizont larg, o "întunecata zare" de sensuri multiple, fara a putea sa fie epuizat. El însusi, cuvântul, ascunde o "corola de minuni", un halou de semnificatii ce palpita provocând spiritul, ca si "florile, ochii, buzele, mormintele".