CAPITOLUL 11

LIDERUL POLITIC.ACŢIUNE SPECIFICĂ ŞI RESPONSABILITĂŢIÎN PROCESUL DOBÂNDIRII ŞI EXERCITĂRIIÎN MOD DEMOCRATIC A PUTERII POLITICE

Prin lider politic se înţelege, de regulă, individul cu potenţialul de influenţă şi autoritate cel mai ridicat şi, implicit, cu gradul de preferinţă şi dezirabilitate cel mai înalt din cadrul organizaţiei/comunităţii de interese politice. Spre el tind sau cu el se identifică sau se asociază cei mai mulţi membri ai colectivităţii în cauză, pentru că abilităţile şi calităţile sale manageriale, psihologice, morale asigură conducerea acesteia spre performanţă, integrare şi stabilitate. Adevăratul lider îşi demonstrează autoritatea şi influenţa fără a apela la constrângere, control excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoaşterea puterii sale, de către cei pe care îi conduce, depinde, într-o măsură mai mare sau mai mică, de unele cerinţe, trăsături şi principii asupra cărora ne propunem să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.

11.1. TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE COMPORTAMENTULUIŞI PERSONALITĂŢII LIDERULUI POLITIC

Cercetările efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice, psihosociologiei etc. au pus în evidenţă o serie de trăsături ale comportamentului liderului, în măsură să facă din acesta o personalitate politică1, care să se implice plenar şi eficient în procesul dobândirii şi exercitării puterii. Între acestea menţionăm:1 Personalitatea politică este caracterizată prin capacităţi şi realizări ieşite din comun, rod al unui uriaş efort de instrucţie, de muncă, de însuşire a valorilor autentice ale culturii universale. Ea exprimă şi influenţează, prin trăsăturile şi activitatea sa, fizionomia politică, morală şi intelectuală a forţelor sociale pe care le reprezintă şi le conduce. Natura însăşi a politicului face ca nici dobândirea şi păstrarea puterii statale, nici exercitarea efectivă a acesteia să nu fie posibile fără contribuţia personalităţii politice, capabile de a organiza şi conduce acţiunea, de a sesiza şi exprima interesele anumitor categorii sociale, de a surprinde perspectiva istorică a activităţii acestora, de a se orienta în complexitatea situaţiilor şi raporturilor de forţe, de a formula scopuri şi de a elabora strategii şi tactici politice adecvate.

27

Vocaţia puterii (conducătorului). Eficienţa (reuşita) activităţii oamenilor politici angrenaţi în procesul cuceririi şi exercitării puterii depinde, în mare măsură, de existenţa unor motivaţii, scopuri şi calităţi manageriale, psihologice, psihosociologice şi morale adecvate, dar şi de folosirea, de către ei şi/sau staff-urile lor, a mijloacelor şi resurselor instituţionale şi politice corespunzătoare pentru a stimula şi satisface aşteptările adepţilor şi susţinătorilor lor.

Competenţa2 politică. Cucerirea şi exercitarea puterii politice presupune astăzi, mai mult ca oricând, un sistem coerent de cunoştinţe, deprinderi, priceperi, abilităţi şi aptitudini speciale (organizatorice şi manageriale) pentru influenţarea şi orientarea vieţii sociale în direcţia cerută de idealurile comunitare fundamentale. Pentru atingerea acestui scop, liderul politic trebuie să facă dovada capacităţii de a influenţa şi conduce/comanda pe ceilalţi, să întrunească calităţile profesionistului desăvârşit, care stăpâneşte până la nivel de detaliu ştiinţa şi arta elaborării politicii majore - megapolitica.

Dacă în perioadele anterioare, omul politic se definea mai ales prin legitimitate, societăţile moderne sunt guvernate de politicieni profesionişti. Nivelul ridicat al pregătirii profesionale într-un domeniu, imaginea specialistului sau a expertului poate determina încrederea celor guvernaţi într-o mai bună şi eficientă administrare a intereselor lor3.

Autoritatea charismatică. Charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viaţa şi destinul conducătorului politic, în activitatea sa orientată spre obţinerea şi exercitarea puterii. Ea induce acceptarea necondiţionată a acestuia, identificarea cu el, coincidenţa convingerilor adepţilor cu cele ale sale, implicarea emoţională în misiunea grupului. Focalizarea interesului mulţimii asupra liderului generează fidelitate, speranţă, fascinaţie. Charisma unui lider constă în: prestigiul personal aureolat de credinţa într-un ideal, intuiţie (percepţia directă şi spontană a elementelor concrete ale realităţii politice), inspiraţie, imaginaţie, capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezenţei scenice4.

Conform opiniei lui G. Hermet („Poporul contra democraţiei”), liderul charismatic are o serie de particularităţi, între care: a) accede la putere în virtutea unui drept istoric şi nu a unui consens explicit; b) se „confundă” cu 2 Competenţa - definită aici ca aptitudinea recunoscută de a îndeplini un act, o acţiune sau o activitate a cărei realizare presupune performanţă şi eficienţă şi care se consolidează prin anumite deprinderi rezultate din exercitarea rolului deţinut - este o valoare şi un atribut indispensabil sferei politicului şi puterii.3 Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 89, 187.4 Vasile Nazare, Liderul politic…, p. 76.

28

un proiect pe care îl întruchipează în timp; c) se legitimează doar prin destinul său istoric5.

Gheorghe Teodorescu enumeră, în acelaşi context, charisma (ideea de graţie, har, cu aspect providenţial) între cele mai importante elemente de structură ale personalităţii liderului politic, alături de: competenţă (pregătire solidă într-un domeniu de activitate); şarm (farmec) personal - varianta materială a charismei: aspect fizic, timbru vocal, stil de vorbire, vestimentaţie; capacitatea de garantare a existenţei celor guvernaţi (axa responsabilităţii); ideile şi programul politic pe care le promovează (axa ideologică); capacitatea de reprezentare şi identificare cu interesele colectivităţii pe care o reprezintă şi o conduce (axa psihologică); comportamentul moral (relaţia de continuitate între ţinuta, atitudinile şi ideile pe care le promovează)6.

Prestigiul, considerat aici drept capacitatea liderului politic de a influenţa şi determina comportamentul maselor în direcţia dorită, conferă acestuia o mare putere, capacitate persuasivă a discursului şi relaţiilor sale de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon supralicita, fără îndoială, rolul prestigiului atunci când arăta că influenţa conducătorilor politici se „bazează prea puţin pe raţionamentele lor şi foarte mult pe prestigiul lor. Dacă prestigiul este…ştirbit, ei nu mai au nici o influenţă…Mulţimea rămâne supusă prestigiului conducătorului…”7. Afirmaţia gânditorului francez surprinde, însă, o dimensiune a realităţii politice ce nu poate fi ignorată.

Inteligenţa şi instrucţia. Liderii politici de succes nu trebuie să aibă doar un coeficient de inteligenţă (IQ) ridicat şi performanţe şcolare deosebite, ci şi un coeficient ridicat de inteligenţă emoţională (IE), care presupune autocunoaştere emoţională (conştientizarea şi stăpânirea propriilor emoţii). Conform lui Anthony Giddens, utilizarea adecvată de către lider a limbajului emoţional are un mare efect de motivare asupra celor pe care îi conduce, ca urmare a mai bunei înţelegeri a concepţiilor şi atitudinilor lor8. Inteligenţa emoţională (la D. Goleman) sau interpersonală (la Gardner) nu este ereditară, moştenită, ci se cultivă prin educaţie9.

În concepţia lui D. Misin (studiul „Inteligenţa politică şi politicomul”), inteligenţa politică a liderului se materializează în: dovedirea competenţei necesare pentru îndeplinirea în condiţii de eficienţă a sarcinilor asumate/încredinţate; recunoaşterea şi respectarea competenţei celorlalţi în

5 G. Hermet, Poporul contra democraţiei, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 190, 193.6 Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 186-190.7 Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura „Anima”, Bucureşti, 1990, p. 106-107.8 Anthony Giddens, Sociologie, Editura „Bic All”, Bucureşti, 2001, p. 460.9 Apud Vasile Nazare, Liderul politic…, p. 76.

29

exerciţiul actului politic; acceptarea retragerii, la momentul oportun, din poziţia de frunte pe care o deţine pentru a lăsa locul celor mai tineri; refuzul de a transforma poziţia de lider într-o sursă de privilegii; responsabilitatea morală pentru faptele şi acţiunile întreprinse, faţă de cei care l-au ales, dar şi faţă de propria conştiinţă; încrederea în valorile naţionale şi efortul în vederea afirmării lor pe plan internaţional10.

Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia sunt tot atâtea mijloace de a realiza o bună comunicare cu cercurile puterii, opoziţiei politice, cu societatea civilă. Liderul trebuie să se adapteze, să se sincronizeze cu dinamica situaţiilor politice concrete, să se manifeste ca o adevărată „personalitate tranzacţională” prin stăpânirea „artei compromisului” şi „manevrarea oamenilor”11 în sensul atingerii obiectivelor obţinerii şi exercitării în condiţii de eficienţă a puterii.

*Studii sociologice şi de psihologie socială valoroase scot în evidenţă

că numai realismul, raţionalitatea politică, inteligenţa nu sunt suficiente pentru câştigarea încrederii/susţinerii adepţilor şi simpatizanţilor în vederea exercitării puterii. Adesea, în percepţia şi opinia publică sunt mai apreciaţi liderii politici care se remarcă prin efortul şi angajarea în rezolvarea problemelor cu care se confruntă marea masă a cetăţenilor.

Angajarea. Această trăsătură exprimă devotamentul complet pe care liderul politic trebuie să îl manifeste faţă de îndatoririle şi atribuţiile ce îi revin, el consolidându-şi, astfel, legitimitatea şi autoritatea. Una din condiţiile sine qua non ale reuşitei activităţii liderului implicat în obţinerea şi exercitarea puterii este dăruirea pentru această cauză, care trebuie completată, pe bună dreptate, de conştientizarea poziţiei sale şi a sarcinilor pe care le are de îndeplinit, simţul proporţiilor, evaluarea efectelor şi urmărilor faptelor sale.

Energia. Energia face trimitere la entuziasmul (elanul şi efortul de asumare a iniţiativei) pe care este necesar să îl demonstreze liderul politic în realizarea scopului şi intereselor urmărite. Este de reţinut că eficienţa energiei cu care el îşi îndeplineşte îndatoririle şi atribuţiile încredinţate depinde de loialitatea şi integritatea manifestate.

Nu de puţine ori, entuziasmul liderului are un rol la fel de important ca şi calitatea pregătirii sau munca susţinută pentru realizarea scopurilor politice propuse şi poate suplini un coeficient de inteligenţă mai redus, competenţa, calităţile deficitare. În acest sens, este cu atât mai îndreptăţită remarca potrivit

10 Ibidem.11 Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2001, p.99.

30

căreia: „Capacitatea de a transmite altor oameni entuziasmul pentru un ţel comun este aproape o definiţie a calităţii de lider”12.

Hotărârea exprimă dorinţa de acţiune, perseverenţa, voinţa, încrederea în victorie, concentrarea, disciplina, şi asumarea responsabilităţii liderului în raport cu sarcinile politice asumate/încredinţate. Trebuie reţinut că liderul politic, care are o voinţă puternică şi de lungă durată, exercită o influenţă importantă asupra maselor şi este urmat (ascultat) de acestea pe o perioadă mai îndelungată. „Un mare geniu politic - arăta, foarte sugestiv, Emil Cioran - trebuie să fie un dominator. Dacă ştie şi nu poate comanda, n-are nici o valoare”13.

Integritatea. Integritatea presupune aderarea de către lider la un set de valori morale (onestitate, corectitudine etc.) în activitatea politică pe care o desfăşoară, fără de care nu poate obţine şi/sau consolida încrederea celor pe care îi conduce.

Loialitatea reprezintă sinceritatea abordării responsabilităţilor politice asumate/încredinţate, faţă de superiori, faţă de sine şi faţă de subalterni. Pentru o reuşită deplină în atingerea scopurilor propuse, loialitatea pe care liderul o pretinde subalternilor trebuie completată cu cea manifestată de acesta faţă de nivele ierarhice inferioare.

Altruismul. Altruismul implică sacrificarea intereselor şi ambiţiilor personale şi angajarea plenară a liderului politic în rezolvarea şi realizarea intereselor colective şi performanţei grupului/organizaţiei pe care le reprezintă, dar şi stabilirea, în egală măsură, de relaţii interpersonale pozitive cu membrii acestora, destinate scopului în cauză.

Încrederea în subordonaţi este acea trăsătură care conduce spre stabilirea de relaţii interpersonale bazate pe încredere reciprocă, întrucât încrederea liderului în subordonaţii săi implică, în mod direct, încrederea acestora în autoritatea şi personalitatea sa. Capitalul de încredere câştigat, astfel, de lider are efecte benefice în planul iniţiativei, angajării sale în rezolvarea sarcinilor încredinţate şi convingerii cu care le abordează.

Succesul şi performanţa lidership-ului (activitatea de conducere) politic sunt obţinute, în mod special, de liderii care se sprijină mai mult pe subalterni, pe experienţa, participarea, capacitatea, competenţa şi iniţiativa acestora. În acelaşi timp, liderul de succes trebuie să-şi conştientizeze

12 D. Carnegie, S.R. Levine, M.A. Crom, Liderul poţi fi tu, Editura „Curtea Veche”, 2002, p. 197-201.13 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1990, p. 166.

31

subalternii de rolul său determinant în cadrul organizaţiei şi de faptul că fără sprijinul şi competenţa sa organizaţia va eşua14.

11.2. PRINCIPII ŞI CERINŢE ALE ACTIVITĂŢII LIDERULUI POLITIC

Eficienţa activităţii de lidership depinde de respectarea/aplicarea în practică a unor principii (reguli şi norme specifice, rezultate din experienţa pozitivă a acelor lideri şi organizaţii politice care realizează performanţe notabile ori de câte ori le respectă) şi cerinţe menite să-i consolideze liderului puterea şi poziţia în cadrul grupului/colectivităţii pe care o conduce. Cele mai semnificative tehnici manageriale şi mecanisme psihosociale prin care conducătorul politic îşi exercită puterea şi influenţa sunt15:

Organizarea şi direcţionarea activităţii politice spre îndeplinirea obiectivelor colectivităţii pe care o conduce. Practica exercitării eficiente a puterii politice face necesară cunoaşterea şi susţinerea corespunzătoare, de către lider, a obiectivelor şi standardelor de calitate ale activităţii de conducere, îndeplinirea funcţiilor şi responsabilităţilor specifice ce-i revin. Între acestea, organizarea şi coordonarea activităţii unei anumite comunităţi de interese politice au un rol esenţial. În context, conducătorul trebuie să facă dovada capacităţii de a motiva şi concentra eforturile celor pe care îi conduce (să aibă aptitudini organizatorice), de a le supraveghea şi evalua corect şi obiectiv contribuţiile în acest sens (să manifeste, de asemenea, calităţi psihosociale, exprimate prin inteligenţă interpersonală şi emoţională sau socială).

Demonstrarea competenţei şi abilităţii politice şi manageriale. Competenţa (capacitatea) şi abilitatea conducătorului politic derivă din cunoaşterea şi pregătirea îndeplinirii adecvate a răspunderilor şi responsabilităţilor rezultate din rolul/statutul său. Demonstrarea competenţei şi autorităţii, esenţiale în activitatea de organizare şi conducere pe care o desfăşoară, depind de nivelul pregătirii sale politice, dar şi de cel al pregătirii psihologice şi psihosociologice. Orice lider politic, cu atât mai mult cel care se pregăteşte să exercite puterea politică, trebuie să aibă un „simţ” psihologic şi psihosociologic dezvoltat, în măsură să îi permită să recepteze corect mesajele şi informaţiile primite, să le prelucreze şi să le valorifice în favoarea sa.

Prin pregătirea şi competenţa dovedite, liderul poate fi un model viabil pentru cei pe care îi conduce şi le poate mări capitalul de încredere în

14 Ioan Jude, op. cit., p. 157.15 A se vedea, pe larg, ibidem, p. 149-155 şi 160-167.

32

capacitatea sa de a gestiona problemele fundamentale ale colectivităţii, în conformitate cu orizontul lor de aşteptare. În mod obişnuit, sunt preferaţi şi acceptaţi liderii pragmatici, în proporţie mai mare decât cei sofisticaţi, la care prevalează mai ales abordările teoretice ale realităţii politice.

Comunicarea eficientă cu subordonaţii (guvernaţii). Comunicarea este un principiu şi, totodată, o cerinţă de mare importanţă în activitatea liderului politic. Ea are rolul de a realiza coeziunea şi legătura dintre acesta şi membrii organizaţiei/colectivităţii pe care o conduce, de a le orienta, confirma, infirma, analiza şi evalua activitatea pentru îndeplinirea în bune condiţiuni a scopului şi obiectivelor asumate/încredinţate (de lider/liderului) sau, după caz, în legătură cu care se exprimă speranţe, aşteptări în direcţia realizării (de către colectivitate/populaţie). Comunicarea/informarea bilaterală corectă, eficientă în cadrul activităţii de exercitare a puterii politice specifică binomului lider-guvernaţi determină efecte pozitive: pe de o parte, liderul reuşeşte să evalueze în mod realist activitatea, speranţele celor pe care îi conduce şi, pe cale de consecinţă, să ia cele mai oportune şi eficiente decizii; pe de altă parte, se diminuează suspiciunea, neîncrederea subordonaţilor (guvernaţilor) faţă de lider şi sporeşte autoritatea acestuia.

Nu puţine studii sociologice şi de psihologie socială au abordat şi explicat convingător rolul benefic al comunicării asupra eficientizării raportului dintre conducători-conduşi în procesul exercitării puterii. Comunicarea politică facilitează, astfel:

a) reacţii pozitive, care pot determina sentimente/atitudini de solidaritate prin care cei doi termeni ai relaţiei de putere se încurajează /se ajută reciproc; reacţii de destindere prin care se încearcă diminuarea tensiunii acumulate în timp (se utilizează, în acest sens, unele „artificii” ce intră în recuzita şi retorica politicii - gluma, anecdota, acordul disimulat, înţelegerea şi acceptarea tacită, consensul);

b) formularea de răspunsuri prin care liderul politic oferă sugestii şi indicaţii la problemele presante cu care se confruntă comunitatea. Exprimarea opiniilor personale, a sentimentelor şi dorinţelor liderului cu privire la probleme politice, sociale, economice etc. de interes major pentru colectivitate, informarea cetăţenilor, criticarea unor soluţii şi iniţiative ale adversarilor politici, asumarea responsabilităţii, într-un cuvânt transparenţa relaţiei cu obiectul actului puterii îi întăreşte autoritatea şi poziţia. Cetăţenii îşi arată, de multe ori, preferinţa şi susţinerea pentru liderii politici care comunică, dialoghează, se implică direct în rezolvarea problemelor comunitare, decât faţă de cei care conduc „din umbră” şi sunt lipsiţi de transparenţă;

33

c) reacţii negative, ce vizează dezacordul, dezaprobarea, refuzul, tensiunea, încordarea şi, în consecinţă, respingerea liderului de către organizaţie/populaţie sau respingerea acestora de către lider. Reacţiile negative rezultate în procesul comunicării au rolul de a contribui la rezolvarea unor probleme latente care agravează tensiunea şi predispun la conflicte organizaţionale şi, în ultimă instanţă, conduc la scăderea autorităţii şi legitimităţii liderului şi a structurii de putere din cadrul grupurilor, organizaţiilor, comunităţilor politice.

Motivarea subordonaţilor (guvernaţilor). Un lider politic eficient trebuie să asigure condiţii favorabile, stimulative ale motivaţiei celor conduşi de a-i recunoaşte competenţa şi autoritatea în procesul exercitării puterii. Există diferite modalităţi prin care guvernaţii pot fi motivaţi într-o asemenea direcţie. Cele mai semnificative sunt: atitudinea pozitivă (angajarea) şi interesul (preocuparea) manifestate cu privire la satisfacerea nevoilor lor personale; recunoaşterea competenţei acestora în îndeplinirea unor misiuni şi atribuţii; recompensarea succesului şi performanţelor obţinute; crearea şi întreţinerea unui climat psihosocial favorabil şi a unei coeziuni ridicate; existenţa unor structuri şi facilităţi care să le permită ascensiunea în mod democratic spre funcţii de conducere politică (puterea politică).

Controlul îndeplinirii de către subordonaţi (guvernaţi) a sarcinilor şi obligaţiilor ce le revin. Una din cerinţele fundamentale ale activităţii conducătorului politic este controlul direct sau prin organisme statale specializate a modului de îndeplinire a atribuţiilor şi obligaţiilor pe care le au subordonaţii (guvernaţii). Prin evaluarea şi urmărirea executării unor asemenea atribuţii şi obligaţii, liderul are posibilitatea să cunoască dacă cei pe care îi conduce conştientizează responsabilităţile ce le revin şi să dispună, după caz, aplicarea unor măsuri corective adecvate în raport cu abordările de factură negativă (superficialitate, incompetenţă, dezinteres etc.) manifestate de aceştia în context. Necunoaşterea modului în care subordonaţii îşi îndeplinesc sarcinile şi obligaţiile încredinţate determină scăderea performanţelor, a autorităţii şi legitimităţii liderului şi se răsfrânge negativ, în ultimă instanţă, asupra eficienţei activităţii grupului/colectivităţii.

Educaţia şi instruirea. Eficienţa şi performanţa activităţii liderului de exercitare a puterii politice presupune, în mod necondiţionat, competenţă şi profesionalism. Acestea sunt rezultatul unui proces permanent de educaţie şi instruire atât a conducătorului, cât şi a celor pe care îi conduce.

Educaţia nu vizează numai formarea/dezvoltarea unor abilităţi, deprinderi, calităţi specifice domeniului politic şi culturii politice, ci şi dimensiunilor civică, morală, de cultură generală ale personalităţii umane. În acest sens, o atenţie aparte trebuie acordată formării liderului politic în spiritul

34

valorilor toleranţei, fair-play-ului, bunăvoinţei, bunului simţ şi respectului faţă de subalterni.

Cunoaşterea de sine. Autocunoaşterea îl determină pe liderul politic, implicat în procesul cuceririi şi exercitării puterii, să-şi formeze o imagine corectă asupra personalităţii sale (cunoaşterea trăsăturilor acesteia, a propriilor capacităţi şi limite etc.), care să-l determine să adopte un comportament adecvat realizării obiectivelor propuse/încredinţate. Respectarea acestui principiu conduce la punerea în valoare a potenţialului managerial, moral şi psihofizic al liderului, la dozarea corespunzătoare a eforturilor depuse pentru depăşirea anumitor limite şi vulnerabilităţi, deschide calea autoperfecţionării, determină consolidarea autorităţii şi legitimităţii puterii sale.

Modelul (exemplul) psihocomportamental personal. Modelul liderului este un principiu şi, în acelaşi timp, un mecanism de funcţionare al oricărui grup sau organizaţie.

Puterea poate fi creată şi susţinută, în mod direct, prin comportamentul şi prin personalitatea liderului, aflate în corespondenţă. Pe cale de consecinţă, liderul politic trebuie să fie sau să devină un model comportamental şi moral pentru cei pe care îi conduce, întrucât tocmai acest model constituie substratul motivaţional al recunoaşterii autorităţii şi legitimităţii sale. Reuşita angajării şi mobilizării corespunzătoare a subalternilor (guvernaţilor), respectiv eficienţa activităţii de conducere, depinde, într-o măsură semnificativă, de capacitatea liderului de a-şi demonstra calităţile prin modelul psihocomportamental pe care îl oferă (angajare, iniţiativă, competenţă, fermitate, consecvenţă, asumarea riscului, integritate morală, convingerea în ceea ce afirmă şi mai ales, în ceea ce face).

Formarea de noi lideri şi echipe de conducere. Între cerinţele fundamentale ale activităţii conducătorului politic, figurează şi aceea a selectării şi formării de noi lideri, care să continue exercitarea puterii, în conformitate cu ideologia şi practica politică specifice organizaţiei/grupului/colectivităţii pe care o reprezintă (de provenienţă). Eforturile subsumate identificării, pregătirii şi promovării de indivizi compatibili cu această cerinţă trebuie ferite de practicile dăunătoare (voluntarism, subiectivism, clientelism politic, arbitrariu etc.) care se manifestă, din păcate, nu de puţine ori, în prezent. Când activitatea în cauză este desfăşurată corect şi eficient ea are ca efecte nu numai dezvoltarea spiritului şi solidarităţii de grup (care motivează subalternii în participarea responsabilă la actul deciziei politice, prin conturarea speranţei că pot accede, astfel, la putere), dar şi întărirea autorităţii şi legitimităţii liderului aflat în exerciţiul mandatului.

35

11.3. STRATEGII ŞI TACTICI UTILIZATE DE LIDERUL POLITIC PENTRU DOBÂNDIREA ŞI EXERCITAREA PUTERII

Practica social-istorică relevă că liderul politic, angrenat în procesul obţinerii şi exercitării puterii, foloseşte o serie de strategii, tactici şi tehnici menite a conduce la îndeplinirea obiectivelor pe care şi le-a asumat. Unele dintre acestea au valenţe pozitive, altele fac parte dintr-un „arsenal” aflat în dezacord cu normele morale. Asupra câtorva dintre ele ne vom opri, pe scurt, în cele ce urmează16.

Recurgerea la consilieri. Recurgerea la consilieri constă în consilierea liderului politic sau a staff-ului acestuia de către specialiştii în diferite domenii. O asemenea tactică este menită să dea consistenţă şi eficienţă sporite actului de management politic înfăptuit de lider, cu efecte benefice asupra creşterii cotelor sale de autoritate, legitimitate şi popularitate.

Alianţele-coaliţiile. Consolidarea puterii liderului şi a grupului/organizaţiei din care face parte se poate realiza, între altele, prin folosirea alianţelor-coaliţiilor cu lideri şi grupuri/organizaţii care au convingeri sau interese politice asemănătoare. Punerea de acord şi coroborarea, pe anumite paliere, a strategiilor, tacticilor şi resurselor de care dispun, la un moment dat, grupurile/organizaţiile politice animate de interese convergente este, de regulă, de bun augur pentru îndeplinirea obiectivelor fixate. Practica demonstrează însă că rolul coaliţiilor, în acest context, nu trebuie absolutizat: ele pot produce şi efecte contrare, determinate de interesele ascunse ale anumitor organizaţii/grupuri de a pătrunde în intimitatea procesului decizional al celor concurente, sub acoperirea încheierii de alianţe formale cu acestea.

Comunicarea. Comunicarea are un rol esenţial în întărirea autorităţii şi legitimităţii liderului la nivelul organizaţiei politice care este angrenată în procesul dobândirii/exercitării puterii. Liderul cu abilităţi relaţionale şi de comunicare are şanse superioare să-şi mărească influenţa, atât asupra organizaţiei/grupului, ca întreg, cât şi asupra fiecăruia din membrii acestora, să le menţină sub control, să prevadă şi să anihileze acţiunile ce pot să-i submineze autoritatea. Comunicarea favorizează relaţionarea liderului cu subordonaţii (prin înlesnirea cunoaşterii reciproce) în acţiunea de coroborare a eforturilor pentru atingerea obiectivelor politice de interes comun.

Manipularea. Manipularea, respectiv tactica de care cel care manipulează se foloseşte pentru a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze în funcţie de interesele sale,

16 Ibidem, p. 123-127.

36

apelând la tehnici de persuasiune ce induc, în mod fals, impresia libertăţii de decizie a respectivului actor social, este din ce în ce mai prezentă astăzi în procesul obţinerii şi exercitării puterii politice. Nu de puţine ori, liderul politic utilizează instrumente specifice manipulării (minciuna, demagogia, optimismul triumfalist afişat, argumentul falsificat etc.) pentru convingerea membrilor grupului din care provine sau ai altor colectivităţi, animate de interese comune sau apropiate, cu privire la justeţea şi eficienţa activităţii de organizare şi conducere pe care el o desfăşoară.

Compromisul. Ca tactică utilizată mai ales în rezolvarea stărilor conflictuale, ce au o anvergură ridicată şi un impact complex, compromisul politic este caracterizat prin cedarea temporară de către majoritate în raport cu minoritatea. Realizarea compromisului presupune conştientizarea reciprocă, de către majoritate şi minoritate, a intereselor lor politice prezente şi de perspectivă şi căutarea unor soluţii care să conducă spre convergenţa acestor interese, satisfacerea, pe cât posibil, a intenţiilor nedeclarate, evitarea viitoarelor conflicte şi asigurarea stabilităţii/echilibrului de forţe în cadrul unor structuri sau zone geografice de influenţă.

Având în vedere rolul foarte important pe care liderul politic îl are în acţiunile de obţinere, menţinere sau exercitare a puterii de către grupul/organizaţia din care provine şi ale cărei interese le promovează, se impune ca el să stăpânească perfect tactica compromisului. Este relevant, astfel, că deşi, pentru moment, compromisul determină scăderea autorităţii şi puterii părţilor care intră în relaţie (majoritatea şi minoritatea), o asemenea tactică va contribui, în timp, la refacerea sau chiar la creşterea credibilităţii lor şi a liderilor acestora.

Utilitatea şi eficienţa compromisului, devenit o modalitate curentă de rezolvare a numeroase probleme politice contemporane, sunt determinate de abilităţile celor care negociază şi impun condiţii şi soluţii favorabile acceptării sale.

Încrederea. Crearea unui capital consistent de credibilitate (încredere) în rândul subordonaţilor/guvernaţilor este, de asemenea, o problemă de importanţă majoră cu care se confruntă liderul politic preocupat de obţinerea/exercitarea puterii. Câştigarea şi menţinerea încrederii este un proces complex, care presupune competenţă, cunoaştere, realism etc.. Ea limitează sentimentul de incertitudine al colectivităţii pe care o conduce liderul şi, pe cale de consecinţă, măreşte autoritatea şi legitimitatea acestuia.

Entuziasmul. Din „arsenalul” şi „recuzita” de tactici şi tehnici politice utilizate în scopul mai sus menţionat nu poate lipsi entuziasmul. Acesta reflectă optimismul şi încrederea liderului politic în viabilitatea şi eficienţa acţiunilor specifice de organizare şi conducere pe care le desfăşoară, uneori

37

chiar în dezacord cu realitatea şi posibilităţile oferite, şi este menit să alimenteze/stimuleze încrederea comunităţii în persoana sa. Când un asemenea comportament depăşeşte anumite limite ale raţionalităţii, liderul şi puterea pot cădea în derizoriu şi desuetudine.

Temporizarea. Tactica temporizării presupune amânarea (dar nu şi renunţarea definitivă) realizării proiectului politic iniţial sau chiar schimbări de ordin decizional şi strategic, ca urmare a anticipării insuccesului şi scăderii credibilităţii liderului şi puterii. Recurgerea la temporizare este determinată de lipsa, la un moment dat, a resurselor organizaţionale necesare (materiale, umane etc.) sau de presiuni externe şi vizează refacerea acestor resurse pentru îndeplinirea obiectivelor asumate.

Tactica „cacialmalei”/bluffing-ului. O asemenea tactică presupune adoptarea de către liderul politic a unui comportament apropiat celui al jucătorului de pocker, luîndu-se în calcul analogia existentă uneori între „etica” jocului în cauză şi etica politică. Este relevant de reţinut, în context, că imperativul îndeplinirii obiectivelor asumate, cere liderului politic, ca oricărui „jucător”, pe lângă pregătire, experienţă etc. - îndrăzneală, fler, risc asumat, disimularea atitudinilor, determinându-l, uneori, să apeleze la modalităţi „neortodoxe” de acţiune şi relaţionare (şantaj, trişare etc.). Fără îndoială că, în final, un asemenea comportament va conduce la „cacialma”, care are efecte negative, la nivel individual şi comunitar.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2001.

CARNEGIE, D.; LEVINE, S.R.; CROM, M.A., Liderul poţi fi tu, Editura „Curtea Veche”, 2002.

CIORAN, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1990.

GIDDENS, Anthony, Sociologie, Editura „Bic All”, Bucureşti, 2001.HERMET, G., Poporul contra democraţiei, Institutul European, Iaşi,

1998.JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o

posibilă ştiinţă despre putere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.

LE BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura „Anima”, Bucureşti, 1990.

38

MORRIS, D., Noul principe. Machiavelli în secolul XXI-lea, Editura „Ziua”, Bucureşti.

NAZARE, Vasile, Liderul politic. Note de personalitate şi tipologie, în „Sfera politicii”, Bucureşti, anul XII, 2004, nr. 110-111.

SÎNTION, F.; PAPARI, A., Psihologie managerială, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2000.

TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura „Nemira”, Bucureşti, 2000.

39

BIBLIOGRAFIE

ANDREI, Petre, Opere sociologice, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.

Idem, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Editura „Polirom”, Fundaţia Academică Petre Andrei, Iaşi, 1999.

*** Antologie filozofică. Filozofia antică, vol. 1, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1975.

ANTONIADE, C., Machiavelli. Omul. Timpurile. Opera, Editura „Cultura naţională”, Bucureşti, f.a..

ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2001.

BALANDIER, Georges, Antropologie politică, Editura „Amarcord”, Timişoara şi Open Society Institute - Budapest, 1998.

BAUDOUIN, Jean, Introducere în sociologia politică, Editura „Amarcord”, Timişoara, 1999.

BORDEIU, Puiu Dumitru, Partide politice şi grupuri de presiune, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2005.

BURDEAU, Georges, Traité de science politique, Deuxieme edition, tome I, Le pouvoir, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1966.

CARNEGIE, D.; LEVINE, S.R.; CROM, M.A., Liderul poţi fi tu, Editura „Curtea Veche”, 2002.

CARPINSCHI, Anton, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, Iaşi, 1995.

Idem, Inovaţia socială şi puterea politică - fundamente pentru o paradigmă anti-utopică, studiu introductiv la lucrarea lui Jean-William Lapierre, Viaţă fără stat? Eseu asupra puterii politice şi inovaţiei sociale, Institutul European, Iaşi, 1997.

Idem, Paradigma complexităţii şi sistemul acţiunii concrete, în Adrian Paul Iliescu (coord.), Mentalităţi şi instituţii. Carenţe de mentalitate şi înapoiere instituţională în România modernă, Editura „Ars Docendi”, Bucureşti, 2002.

40

Idem, Sistemul politic şi modelarea complexităţii, studiu introductiv la lucrarea lui Puiu Dumitru Bordeiu, Partide politice şi grupuri de presiune, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2005.

Idem, Spre o paradigmă a inovaţiei sociale şi puterii politice, în „Cultură şi civilizaţie românească” (Revista I.N.S.C.R.), nr. 1/decembrie 1996.

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.

CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1997.

CHEŢAN, Octavian; SOMMER, Radu (coordonatori), Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978.

CIORAN, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1990.

COLAS, Dominique, Sociologie politică, Editura „Univers”, Bucureşti, 2004.

DE AGOSTINI, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2004, (traducere, din limba italiană, după lucrarea cu aceeaşi denumire, întocmită sub egida Istituto Geografico De Agostini S.p.A., Novara, Italia, 1996).

Idem, Enciclopedie de istorie universală, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2003 (traducere, din limba italiană, după lucrarea cu aceeaşi denumire, întocmită sub egida Istituto Geografico De Agostini S.p.A., Novara, Italia, 1993, 1995, 1999).

DOGAN, Mattei, Sociologie politică. Opere alese, Editura „Alternative”, Bucureşti, 1999.

DOWDING, Keith, Puterea, Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998.DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs,

Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2003.DUVERGER, Maurice, Sociologie de la politique, Paris, P.U.F.,

1963.ENGELS, Friedrich, Originea familiei, a proprietăţii private şi a

statului, în Marx, Engels, Opere, vol. 21, Editura Politică, Bucureşti, 1965.FREUND, Julien, L'Essence du politique, Paris, Éditions Sirey, 1965.GIDDENS, Anthony, Sociologie, Editura „Bic All”, Bucureşti, 2001.GIRARDET, R., Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi,

1997.GOODIN, Robert E.; KLINGEMANN, Hans-Dieter (coordonatori),

Manual de ştiinţă politică, Editura „Polirom”, Iaşi, 2005.

41

GORUN, Adrian, Teorie politică. Concepte fundamentale şi fenomene politice (vol. I - Putere, legitimitate, stat), Presa Universitară Clujeană, f.a..

HASTINGS, Michel, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000.

HERMET, G., Poporul contra democraţiei, Institutul European, Iaşi, 1998.

ILIESCU, Adrian Paul; SOCACIU, Emanuel Mihail, Fundamentele gândirii politice moderne, Editura „Polirom”, Iaşi, 1999.

JOUVENEL, Bertrand, Progresul în om. Contribuţii la o critică a civilizaţiei puterii, Editura Politică, Bucureşti, 1983.

JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.

KERTZER, David, Ritual, politică şi putere, Editura „Univers”, Bucureşti, 2002.

LAPIERRE, Jean-William, Essai sur le fondament du pouvoir politique, Publications des Annales de la Faculté des lettres, Ėditions „Ophrys”, Aix-en-Provence, 1968.

Idem, Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi inovaţiei sociale, Institutul European, Iaşi, 1997.

LAROUSSE, Dicţionar de sociologie, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996.

LE BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura „Anima”, Bucureşti, 1990.

LEE, Blaine, Principiul puterii: impune-te cu onoare, Editura „Alfa”, Bucureşti, 2001.

LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti, 2000.

MĂGUREANU, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura „RAO”, Bucureşti, 2003.

Idem, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.Idem, Puterea politică şi sistemul social, Editura Politică, Bucureşti,

1985.Idem, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti,

1997.MIHĂILESCU, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi

studii de caz, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000.MILLER, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice,

Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2000.

42

MIROIU, Mihaela; MIROIU, Adrian, Ghid de idei politice, Editura „Pan-Terra”, Bucureşti, 1991.

MITRAN, Ion, Politologia în faţa secolului XXI, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1997.

MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

MORRIS, D., Noul principe. Machiavelli în secolul XXI-lea, Editura „Ziua”, Bucureşti.

NAZARE, Vasile, Liderul politic. Note de personalitate şi tipologie, în „Sfera politicii”, Bucureşti, anul XII, 2004, nr. 110-111.

Idem, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002.

NEDELCU, Mioara, Pluralismul reprezentării. Partide politice şi grupuri de presiune, Editura „Edict”, Iaşi, 2003.

OXFORD, Dicţionar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001.

PALMOWSKI, Jan, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană. De la 1900 până azi, vol. 1-2, Editura „Bic All”, Bucureşti, 2005.

PÂRVULESCU, Cristian, Politici şi instituţii politice, Editura „Trei”, Bucureşti, 2000.

PETCU, Costel, Universitatea din Craiova, Colegiul universitar Drobeta - Turnu Severin, Elemente de politologie - note de curs, Drobeta - Turnu Severin, 1993.

PETRESCU, Nicolae, Thomas Hobbes. Viaţa şi opera, Societatea românească de filosofie, Bucureşti, 1939.

PLANO, Jack; RIGGS, Robert; ROBIN, Helenan, Dicţionar de analiză politică, Editura „Ecce Homo”, Bucureşti, 1993.

ROMANATO, Gianpaolo; LOMBARDO, Mario; CULIANU, Ioan Petru, Religie şi putere, Editura „Nemira”, Bucureşti, 1996.

ROUSSEAU, Jean Jacques, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Editura „Mondero”, Bucureşti, 2000.

SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura „Polirom”, Iaşi, 1999.

SIMON, Herbert A., Administration et processus de décision, Edition „Economica”, Paris, 1983.

SIMION, Mihail, Ştiinţa politică, Ediţia a II-a, Editura „Universitaria”, Craiova, 2003.

SÎNTION, F.; PAPARI, A., Psihologie managerială, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2000.

43

SMITH, Hedrick, Jocul puterii, Editura „All”, Bucureşti, 1998.STĂNCIUGELU, Ştefan, Introducere la ediţia românească a lucrării

Puterea (autor Keith DOWDING), Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998.TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura

civică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.

TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura „Nemira”, Bucureşti, 2000.

TOFFLER, Alvin, Puterea în mişcare, Editura „Antet”, 1995.TOMPEA, D., Etică, Morală şi Putere, Editura „Polirom”, Iaşi, 2000.TRĂSNEA, Ovidiu, Curente şi tendinţe în politologia contemporană,

Editura Politică, Bucureşti, 1972.Idem, Filosofia politică. Momente şi semnificaţii, Editura Politică,

Bucureşti, 1986.Idem, Ştiinţa politică. Studiu istorico-epistemologic, Editura Politică,

Bucureşti, 1970.TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori), Mică

enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.VOICU, Ileana, Ştiinţa politicii, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca,

Cluj-Napoca, 1992.VOICULESCU, Marin, Politologie, Editura „Victor”, Bucureşti, 1998.Idem, Tratat de politologie, Editura Universitară, Bucureşti, 2002.WEBER, Max, Politica - o vocaţie şi o profesie, Editura „Anima”,

Bucureşti, 1992.ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de

sociologie, Editura „Babel”, Bucureşti, 1998.ZĂPÂRŢAN, Liviu Petru, Repere în ştiinţa politică, Editura Fundaţiei

„Chemarea”, Iaşi, 1992.

44

45