POLUAREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTORObiective:Acest capitol introductiv îşi propune prezentarea şi definirea principalilor termeni şi concepte

necesare descrierii proceselor de poluare. Poluarea este tratată la nivel global de mediu înconjurător, evidenţiind procesele ce au loc şi factorii implicaţi, din momentul declanşării ei şi până la efectele dăunătoare ce se fac resimţite atât asupra vieţuitoarelor cât şi bunurilor materiale din cauza acesteia.

Rezumat:După prezentarea pe larg a componentelor principale ale unui proces de poluare, sursa de poluare şi

factorul poluant, se fac referiri la modul în care are loc răspândirea poluanţilor în mediu, la efectele generate de poluare dar şi la modalităţile existente de a preveni şi combate apariţia poluării.

1.1. Noţiuni de bază privind conceptul de mediu înconjurătorMediu, mediu înconjurător, mediu ambiant reprezintă totalitatea factorilor fizici, chimici,

meteorologici si biologici dintr-un loc dat (areal) cu care un organism vine in contact (NEACŞU, APOSTOLACHE, 1982).

Mediul este influenţat de către om, atât în mod pozitiv (lucrări de îmbunătăţiri funciare, lucrări agropedoamelorative) cât şi în mod negativ (lucrări care deteriorează mediul-poluare antropică). Noţiunea de mediu este sinonimă cu cea de mediu înconjurător, mediu ambiant, mediu de viaţă (după Dicţionarul de ecologie). Conform dictionarului Larousse mediul desemnează ansamblul elementelor naturale sau artificiale care condiţioneaza viata omuluiIn legea 9/1973 privind reglementarea protecţiei mediului, aflată în vigoare până în anul 1995, mediul este definit ca reprezentând totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi de om care în strânsă interacţiune influenţează echilibrul ecologic determinând condiţiile de viaţă pentruom şi de dezvoltare a societăţii.

"Conform Legii Protecţiei Mediului nr. 137/1995 (aflată actualmente în vigoare) mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, inclusiv. Valorile materiale şi spirituale.

In concluzie se poate afirma că mediul înconjurător reprezintă totalitatea formelor de materie şi energie care înconjoară sistemul biologic considerat. Mediul este o entitate cu dimensiuni nelimitate ce se desfăşoară din imediata vecinătate a sistemului considerat până în spaţiul cosmic putând fi denumit mediu general. Delimitarea din acest mediu a unui ansamblu mai restrâns de factori, ce influenţează direct şi semnificativ structura şi funcţionarea organismelor, formează mediul eficient (COSTE, 1986).

Mediul poate fi subîmpărţit în mediu abiotic şi mediu biotic.Mediul abiotic, mediul fără viaţă cuprinde elementele fizice, chimice sau de altă natură care

acţionează direct sau indirect asupra vieţuitoarelor dintr-un spaţiu sau volum al Terrei.Mediul biotic reprezintă totalitatea vieţuitoarelor şi al relaţiilor ce se stabilesc între acestea.Echilibrul ecologic reprezintă ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale

unui sistem ecologic care asigura menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia (LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI, 1995).

Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de microorganisme, plante şi animale şi mediul lor abiotic cu care interacţionează într-o unitate funcţională (LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI, 1995).

Factori de mediu, principalii factori naturali de mediu sunt: apa, aerul, solul şi subsolul şi orice altă vegetaţie terestră sau acvatică, rezervaţiile şi monumentele naturii (plante sau animale rare, arbori izolaţi, formaţiuni geologice care prezintă interes ştiinţific sau peisagistic). Păstrarea şi ameliorarea calităţii acestor factori nu pot fi asigurate decât prin planificarea ecologică care permite asigurarea unui echilibru între cerinţele omului şi mijloacele de satisfacere pe care le oferă mediul înconjurător.

Protecţia mediului are ca scop păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea calităţii

factorilor de mediu naturali, dezvoltarea valorilor naturale, asigurarea unor condiţii de munca şi viaţă tot mai bune generaţiilor actuale şi viitoare. Acest deziderat se poate realiza prin utilizarea raţionala a resurselornaturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare datorate unor fenomene naturale.

Poluarea mediului constă în acele acţiuni care pot produce ruperea echilibrului ecologic sau pot dăuna sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor ori pot provoca pagube economiei naţionale prin modificarea calităţii factorilor naturali sau celor creaţi prin activităţi umane.

Deteriorarea mediului reprezintă alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversitătii şi a productivităţii biologice, ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii cauzate în principal de poluarea atmosferei, apei, solului şi subsolului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului (LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI, 1995).1.2. Conceptul de poluare a mediului

Termenul provine din latinescul pollue (verbul polluere) ceea ce înseamnă a murdari, a întina, a profana.

Noţiunea desemnează în vorbirea curentă orice acţiune de deteriorare a mediului normal de viaţă a organismelor. In sens biologic poluarea constituie procesul de deteriorare a unor echilibre din ecosferă prin modificarea până la valori toxice a concentraţiei unor factori existenţi sau noi introduşi în mediu, în special ca urmare a unor activităţi antropice.

Deteriorarea mediului semnifică întreaga gamă de fenomene şi procese dăunătoare mediului înconjurător fiind mult mai extinsă şi mai cuprinzătoare decât poluarea care presupune introducerea directă sau indirectă în mediu, mai ales prin activitatea umană, a unor substanţe sau energii susceptibile de a contribui sau a cauza un pericol potenţial pentru sănătatea omului, deteriorarea resurselor biologice a ecosistemelor sau a bunurilor materiale şi un obstacol în calea utilizării legitime a mediului (NEAG, 1997).

Poluantul reprezintă orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii aducând daune bunurilor materiale (LEGEA PROTECŢIEI MEDIULUI, 1995).

1.3. Tipuri şi forme de poluareClasificarea fenomenelor de poluare se poate face în funcţie de mai multe criterii, din care pot fi

enumerate:• In funcţie de natura ei, poluarea poate fi;

-fizică (termică, radioactivă, fonică, cu materiale minerale şi organice în suspensie sau sub formă de particule solide);

-chimică (substanţe anorganice sau organice, naturale sau artificiale);-biologică (diferite specii vegetale sau animale, germeni patogeni, microorganisme,

viruşi şi bacterii);• După originea sa, poluarea poate fi:

-punctiformă saulocală datoratădeversării/depozitării necontrolate a unor substanţe

poluante;-liniară, care se manifestă de-a lungul şoselelor, căilor ferate, cursurilor de apă sau

canalelor de evacuare a apelor uzate;-difuză, ce poate apărea ca urmare a aplicării îngrăşămintelor şi produselor

fitofarmaceutice, determinând concomitent o poluare masivă a atmosferei;• In funcţie de durată, poluarea poate fi:

-permanentă prin administrarea neadecvată a îngrăşămintelor sau prin depozitarea necontrolată a deşeurilor;

-accidentalădatorată unor evenimenteneprevăzute;• In funcţie de durata în timp (de la momentuldeclanşării), poluarea este:

-actuală, fiind rezultatul unei acţiuni recente; -veche, datând de mai mulţi ani;

• După intervenţia factorului uman în declanşareaprocesului, poluarea poate fi:-naturală (fenomene naturale, ce apar independent de voinţa omului);-

artificială (antropică, determinată de activităţi umane);• In funcţie de activităţile şi domeniile de activitate caregenerează poluarea, se pot iferenţia

următoareleforme principale de poluare:

-poluare domestică (menajeră sau casnică);-poluare industrială (datorată diferitelor ramuri ale industriei);

-poluare agricolă (generată de sectorul vegetal sau zootehnic);-poluare prin transport (transporturi terestre, maritime şi aeriene);

1.4. Factori poluanţiFactor poluant poate fi considerat orice element al mediului aflat în cantităţi ce depăşesc limita de

toleranţă a uneia sau a mai multor specii de vieţuitoare, împiedicând astfel înmulţirea şi dezvoltarea speciei printr-o acţiune nocivă. Orice element din mediu poate deveni factor poluant când depăşeşte anumite concentraţii, responsabilitatea principală pentru poluarea mediului revenindu-i omului, ca o consecinţă a activităţilor sale de natură biologică şi social-economică.

Factorii poluanţi sunt elemente ale mediului, existente în mod natural în mediu sau introduse de către om ca urmare a activităţii acestuia.

După natura lor, factorii poluanţi pot fi clasificaţi astfel: Factori fizici : -particule solide de orice natură; -radiaţii ionizante sau termice; -emisiuni masive de energie, zgomot; Factori chimici: -compuşi naturali sau de sinteză; -compuşi organici sau anorganici; Factori biologici (genetici): -anumite specii de plante sau animale;

1.5. Surse de poluareSursele care generează factorii poluanţi se numesc surse de poluare. Ele pot fi grupate în surse

naturale şi artificiale (antropice).Sursele de poluare naturale există independent de activităţile umane şi emit temporar sau continuu.

Poluanţii emişi de acestea pot acţiona local sau regional. Dintre sursele de poluare naturale pot fi enumerate următoarele:

- incendiile naturale din păduri şi savane produc cantităţiapreciabile de cenuşă, fum şi hidrocarburi provenite dinarderea materialului vegetal;

- vânturile, antrenează la distanţe mari cantităţi importantede praf şi nisip, îndeosebi în zonele de stepă şi deşert;

- vulcanii activi emit în mod violent lavă, pulberi şi gazecare afectează viaţa din împrejurimi şi care pot fivehiculate de către curenţii de aer deasupra unor suprafeţeîntinse, modificând pentru un timp parametrii generali aiclimatului;

- apele subterane acide sau alcaline aduse la suprafaţăîntâmplător sau ca urmare a unor exploatări industriale oribalneare reprezintă surse de poluare cu efect local;

- plantele pot deveni surse de poluare, prin polenul pus înlibertate în perioada de înflorire, ca urmare a produceriiunor fenomene alergice la anumite persoane;

- schimbările meteorologice bruşte, însoţite de modificăriale stării de ionizare a atmosferei, provoacă îndeosebi labolnavii cardiovasculari agravarea bolii şi uneoriaccidente mortale;

Sursele de poluare artificiale (antropice) sunt create de către om şi manifestă o diversitate corespunzătoare multitudinii activităţilor umane. De cele mai multe ori poluanţii generaţi de acestea se întrepătrund în natură determinând un nivel de poluare specifică cu acţiune complexă.

Sursele artificiale de poluare pot fi grupate, în funcţie de activităţile umane care le generează, astfel:- industria;- agricultura;- transporturile;- activitatea menajeră;

Industria pune în libertate un număr mare de poluanţi rezultaţi din procesele tehnologice. Sursele de poluare din industrie sunt stabile iar poluanţii emişi au concentraţia maximă în punctul de emisie şi se dispersează pe măsură ce se îndepărtează de sursă. Aceaste caracteristici impun adoptarea unor tehnici de reţinere a poluanţilor în punctul de emisie .

Industria energetică produce prin arderea combustibililor fosili mari cantităţi de cenuşă, oxizi de sulf, oxizi de azot, oxizi de carbon şi metale grele pe care le emit în atmosferă.

Siderurgia determină o puternică poluare a atmosferei cu pulberi, coloizi, monoxid de carbon, dioxid de sulf şi alte noxe gazoase. Probleme deosebite le pune metalurgia neferoasă cu elemente ca Pb, Hg, Cd, Zn, Cu, As, F datorită punerii lor în libertate la prelucrarea minereurilor sau ca urmare a adausului unor compuşi în procesele tehnologice. Volume importante de ape uzate (de spălare) generate de siderurgie, poluează cursurile de apă limitrofe datorită încărcării acestora cu suspensii, metale grele, acizi, baze şi săruri.

Industria chimică este răspunzătoare de o poluare intensă, în special a atmosferei, datorată noxelor gazoase rezultate în timpul proceselor tehnologice. Acestea sunt reprezentate de către oxizi de azot, sulf şi carbon, amoniac, hidrogen sulfurat, cloruri şi fluoruri precum şi alţi compuşi ca de exemplu, fenoli, hidrocarburi saturate şi nesaturate, negru de fum şi pesticide.

Industria materialelor de construcţii, în mod special fabricile de ciment, poluează mediul, impurificând atmosfera cu praf de ciment.

Industria nucleară creează poluanţi radioactivi datorită depozitării deşeurilor radioactive, a emanaţiilor în atmosferă şi a apelor uzate de spălare şi răcire care conţin materiale radioactive şi se deversează neepurate în receptorii naturali. Pulverizarea în atmosferă a unor compuşi radioactivi determină creşterea nivelului radioactiv al acesteia.

Transporturile terestre, maritime şi aeriene determină preponderent poluarea atmosferică şi fonică. Efectul poluant al transporturilor se face simţit în mod acut în aglomerările urbane şi de-a lungul căilor de comunicaţie intens circulate. Natura emisiilor generate de transporturi diferă în funcţie de combustibilul folosit şi de tipul motorului. Noxele degajate conţin monoxid şi dioxid de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi nearse şi metale grele (mercur, tetraetilplumb sau tetrametilplumb).

Comunităţiile umane au produs întotdeauna efecte poluante. Acestea s-au făcut simţite însă, numai din momentul în care, datorită numărului mare de locuitori, a aglomerării excesive s-a depăşit capacitatea naturală de autoepurare a mediului.

Dintre poluanţii specifici nişei umane se pot aminti:- deşeurile solide rezultate din uzura unorobiecte sau ambalaje;- deşeurile lichide, de tipul apelor uzatemenajere;- noxe gazoase generate în procesul deardere utilizat la încălzirea

încăperilor;Participarea deşeurilor solide la componenţa gunoiului menajer este următoarea: 26% hârtie, 13%

sticlă, 5% metale, 6% plastic, 50% materii organice.Apele menajere antrenează poluanţi de natură diversă cum ar fi dejecţii, resturi de alimente,

detergenţi, solvenţi, coloranţi, vopsele, substanţe medicamentoase, uleiuri cât şi microorganisme patogene sau saprofite a căror apariţie este favorizată de aglomerările umane.

Sectorul agricol, agricultura este una dintre cele mai vechi ocupaţii umane. In forma sa tradiţionala nu a generat fenomene de poluare pentru că s-a bazat pe ciclurile naturale de transformare ale resurselor.

Agricultura modernă practicată în sistem intensiv este condiţionată de intervenţia omului şi are drept scop modificarea proceselor biologice în favoarea realizării producţiei agricole momentane respectiv obţinerea unor producţii cât mai mari, în timp cât mai scurt.

Poluarea generată de agricultură, spre deosebire de poluarea industrială, acoperă spaţii vaste fiind mai greu de controlat. Poluarea agricolă afectează în mod direct resursele alimentare (alimente, furaje), ceea ce are consecinţe directe asupra sănătăţii umane şi animale.

Poluanţii generaţi de agricultură pot fi grupaţi în poluanţi specifici sectorului vegetal şi poluanţi generaţi de sectorul zootehnic.

Poluarea generată de sectorul vegetal are ca principali poluanţi:• îngraşămintele chimice- caracterul poluant al acestora estedeterminat numai de supradozarea lor.

Aceasta poate fiprevenită prin calculul agrochimie al dozei de elementnutritiv, ţinând cont de cerinţele nutritive ale plantei pefaze de vegetaţie şi rezerva accesibilă de elementenutritive din sol. Supradozarea îngrăşămintelor prinutilizarea unor fertilizanţi cu reacţie fiziologică acidă(NH4NO3) determină acidifierea solului. Folosirea unorcantităţi sporite de îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiupoate induce o carenţă de microelemente în sol.Supradozarea fosforului şi apariţia fenomenului desuprafosfatare are drept urmare declanşarea unei carenţeîn zinc. Doze sporite de fertilizanţi cu azot, în special subformă de azotaţi, generează o concentrare a nitraţilor înculturi. Consumul acestora sub formă de aliment sau furajinduce o acumulare nitrică în organismul uman şi animal,ceea ce are ca urmare apariţia unor manifestări toxicegrave.

• pesticidele (organoclorurate, organofosforice,tiocarbamice) -poluarea se atorează efectului selectivredus al acestora şi remanentei lor. Ele pot produce întimp, datorită remanentei lor, acumulări de reziduuri caredetermină grave dezechilibre ecologice afectând prinintermediul lanţului trofic sănătatea omului. Toxicitatealor se apreciază în funcţie de doza letala (DL50) ce revineprin administrare la unitatea de suprafaţă şi nu în funcţiede cantitatea totală folosită. Insecticidele determină în

general efecte de intoxicare acută spre deosebire de ierbicide a căror efect toxic este cronic cu instalare lentă. In vederea combaterii efectelor poluante asupra mediului se urmăreşte utilizarea unor pesticide selective sau a unor compuşi la care doza de administrare se situează între 10-30 g substanţă activă la unitatea de suprafaţă. • In cadrul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din sectorul vegetal irigarea cu norme de udare neadaptate la cerinţe şi pierderi accidentale de apă pot genera urmări negative asupra structurii solului. Acestea se pot manifesta prin procese de compactare, ridicare a nivelului freatic cât şi sarăturarea solului ca urmare a compoziţiei chimice a apei de irigare ce nu corespunde STAS-ului 9450/88 (calitatea apelor folosite în irigaţii). Poluarea din sectorul zootehnic se datorează practicării

sistemului de creştere intensivă a animalelor în ferme zootehnice.Poluanţii în acest caz sunt reprezentaţi de către:

• cantităţi sporite de dejecţii lichide şi solide;• ape uzate ce se formează ca urmare a evacuării pe calehidraulică a dejecţiilor din adăposturi;

In scopul aprecierii potenţialului poluant al acestor reziduuri trebuie amintit faptul că un animal produce zilnic o cantitate de dejecţii egală cu 6-7% din greutatea corporală a acestuia. Apa de spălare utilizată pentru evacuarea dejecţiilor din adăposturi reprezintă un volum de 4-6 ori mai mare decât cantitatea de

dejecţii produsă. în afara volumului impresionant de ape uzate provenite din sectorul zootehnic trebuie avută în vedere şi compoziţia acestora, respectiv conţinutul acestor ape în produse folosite la igienizarea adăposturilor (sodă, var, pesticide) şi substanţe farmaceutice care se regăsesc în dejecţii ca urmare a introducerii lor în furajul animalelor. Creşterea intensivă a animalelor reprezintă o sursă de poluare datorită hormonilor, enzimelor, biostimulatorilor şi altor substanţe farmaceutice adăugate în hrana animalelor pentru combaterea diverselor boli şi a accelerării ritmului de creştere, care se regăsesc ulterior în produsele de origine animală.Industria alimentară constituie o sursă de poluare ca urmare a folosirii de către aceasta a unor materii prime din agricultură. Ea poluează prin intermediul reziduurilor organice ajunse în mediu odată cu apele folosite în procesele tehnologice (ape tehnologice). In conservarea şi prelucrarea unor alimente, poluarea poate apare datorită folosirii, în cantităţi neadecvate (depăşind cerinţele din reţete), unor conservând şi aditivi alimentari. Altă sursă de poluare o constituie depozitarea în condiţii neadecvate a alimentelor (temperatură, lumină, aer, umiditate) timp îndelungat ceea ce permite dezvoltarea unor microorganisme producătoare de toxine (afla-toxine generate de mucegaiuri).

In procesele de conservare şi prelucrare a materiei brute în vederea comercializării poate fi afectată direct calitatea alimentelor prin utilizarea unor aditivi alimentari pentru menţinerea aspectului comercial sau prin păstrare necorespunzătoare, favorabilă dezvoltării unor populaţii de microorganisme.

1.6. Căi de răspândire a poluanţilor în mediuPrincipalele căi de răspândire a poluanţiilor în mediul înconjurător sunt reprezentate de către

atmosferă, hidrosferă, sol şi biosferă.1.6.1. Atmosfera

Atmosfera reprezintă învelişul gazos al pământului, de formă ovoidă care se roteşte odată cu pământul şi este menţinut în jurul acestuia de către forţa gravitaţională şi centrifugă.

Componentele de baza ale aerului sunt azotul (78%), oxigenul (21%), dioxidul de carbon (0,03%) şi până la 100% mai conţine vapori de apă, gaze rare, ozon şi altele.

Datorită caracteristicilor atmosferei, aceasta vehiculează un număr mare de poluanţi sub forma de pulberi, picaturi fin pulverizate (aerosoli) gaze care formează în permanenţă o încărcătură poluantă specifică unei anumite regiuni. Poluanţii din atmosferă se răspândesc foarte rapid, difuzând printre moleculele de gaze ce alcătuiesc aerul, fiind apoi transportaţi de curenţii de aer la distanţe apreciabile. In acest fel se poate explica prezenţa pesticidelor în zăpada Antarcticii.

Dispersia rapidă a poluanţilor prezintă avantajul micşorării concentraţiei spre valori nepericuloase pentru organismele vii şi activitatea umană. Sporesc astfel posibilităţile de autoepurare ale atmosferei dar în acelaşi timp se reduce posibilitatea de epurare artificială a aerului şi de control a poluanţilor deja emişi în atmosferă.Contrar situaţiei generale când poluanţii sunt diluaţi prin curenţi orizontali sau verticali (ascendenţi) -au înregistrat şi situaţii de calm total. In acest caz datorită unui plafon de aer cald, care împiedică ridicarea stratului de aer rece aflat în imediata apropiere a solului, se constată acumularea poluanţilor în zona aerului respirabil, fenomenul numindu-se inversiune termică. Un fenomen asemănător cu inversiunea termică este ceaţa densă care, în cazul persistenţei timp îndelungat, determină o amplificare a gradului de poluare în zone apropiate de suprafaţa solului.

Un alt proces ce determină creşterea gradului de poluare atmosferică este oxidoreducerea. Prezenţa în atmosferă a unui număr foarte mare de substanţe chimice cu potenţial oxidoreducător dau naştere la apariţia unor compuşi noi. Un rol foarte important în acest sens îl au radiaţiile solare care reprezintă sursa de energie a procesului. Oxidarea fotochimică se desfăşoară în sensul obţinerii unor compuşii cu structuri stabile (oxizi ai azotului, sulfului, carbonului şi alţi oxizi ) care trec în omologii lor superiori (anhidride) iar prin reacţia cu apa din precipitaţii, dau naştere la acizi.

SO2+ 1/2O2---SO3 +H2O---H2SO4

Ploile intervin semnificativ în circuitul poluanţiilor din atmosferă curăţind-o, prin diluţia acestora în apă, accelerând transformarea anhidridelor în acizi şi antrenând particulele solide şi aerosolii în căderea lor pe sol. Astfel ploile acţionează benefic în purificarea atmosferei.

De-a lungul şirului de reacţii ce au loc în atmosferă cu formarea în final a unor compuşi stabili, există cazuri în care apar produşi finali sau intermediari cu potenţial toxic mai ridicat decât cel al poluantului iniţial emis.

1.6.2. HidrosferaHidrosfera are un volum mai redus decât atmosfera şi un caracter discontinuu, fapt pentru care

circulaţia şi acumularea poluanţilor în ape prezintă însuşiri speciale cu determinare locală.Apele curgătoare de suprafaţă sunt principalele resurse de apă pentru industrie şi agricultură precum

şi pentru consumul menajer. Utilizarea acestora este condiţionată de compoziţia lor respectiv de calitatea sau gradul lor de puritate. Ca urmare a utilizării lor în diverse scopuri se formează ape uzate, degradarea acestora datorându-se încărcării cu diverşi produşi rezultaţi din procese tehnologice sau deşeuri de altă natură.Evacuarea poluanţilor în apele curgătoare poate avea loc în mod concentrat prin conducte de canalizare sau rampe de descărcare precum şi în mod difuz, acesta modalitate realizându-se prin colectarea de pe terenuri greu de delimitat cum sunt terenurile agricole, haldele de gunoi, diverse depozite, cariere, etc. în cazul evacuării concentrate se constată o diluare a concentraţiei pe măsura îndepărtării de sursa de poluare, pe când la poluarea difuză aceasta se menţine la un nivel constant pe distanţe mari ale cursului de apă. Reducerea poluării odată cu mărirea distanţei faţă de sursă este proporţională cu viteza de scurgere, care asigură dispersarea apei poluate şi aerarea acesteia. Oxigenarea este esenţială în procesul de autoepurare a apei.

O parte din poluanţii existenţi în ape sub forma de particule solide se sedimentează prin procese fizice sau prin încorporare de către microorganisme. Parţial poluanţii se inactivează ca urmare a unor reacţii chimice sau biochimice la care iau parte, fiind posibil şi transportul unor fracţiuni de poluanţi sub formă de soluţie în bazinele de vărsare. Fenomenele cele mai acute de poluare se constată în bazinele continentale închise care recepţionează poluanţii din bazinele hidrografice înconjurătoare , ce se varsă în acestea.

Majoritatea poluanţilor din apele curgătoare se regăsesc ca sedimente, nămoluri, pe fundul lacurilor sau a bazinelor în care se revarsă. Datorită acestui fapt circulaţia poluanţilor este redusă (pasivă) fiind asigurată doar de valuri sau curenţi (verticali în mări şi oceane). In aceste condiţii datorită unei circulaţii foarte reduse, procesul de aerare este deficitar iar autoepurarea se realizează anevoios.

Inflorirea apelor este consecinţa instalării procesului de eutrofizare determinat de concentrarea în apele stătătoare a unor cantităţi importante de azot, fosfor şi substanţă organică, ceea ce produce un dezechilibru în ecosistemul acvatic.

Poluarea marilor şi oceanelor este produsă de deversarea directă a deşeurilor din regiunea litorală, din activităţi portuare precum şi de poluanţii aduşi de pe continente odată cu apele curgătoare. Aceşti poluanţi se pot depune ca sedimente în mări şi oceane sau sunt antrenaţi în lanţurile trofice ajungând să se concentreze şi să afecteze sănătatea omului.

Poluarea generată de scurgerile de ţiţei (accidente navale) au consecinţe dezastroase asupra florei şi faunei acvatice şi pot proveni de la exploatările marine, naufragii a unor petroliere sau activităţi de întreţinere a acestora. Urmarea acestei poluări consta în formarea unei pelicule moleculare irizante pe suprafaţa apei, peliculă ce acoperă o suprafaţă de 10-12 km2 pentru l t ţiţei deversată în apă. Datorită vântului şi valurilor pata este transportată către ţărm, producând daune florei şi faunei marine.Poluarea apelor subterane se realizează prin infiltrări ale poluanţiilor de la suprafaţa solului, datorită unei permeabilităţi sporite a solului. Gradul de poluare a acestor ape depinde de natura poluantului (solubilitate) cât şi de cantitatea cu care a fost poluat solul. Astfel de poluări apar mai frecvent în jurul unor obiective industriale, ferme zootehnice sau terenuri excesiv fertilizate unde poluarea se constată până la adâncimi mari (40-60m, 120-150m). Circulaţia poluanţilor în apele subterane este redusă iar procesele de autopurificare sunt

extrem de lente.Deşi în general apele de suprafaţă sunt mai poluate decât cele subterane, ele tind să ajungă la

calitatea iniţială mai uşor decât apele subterane.1.6.3. Solul

Solul face parte din litosferă şi reprezintă stratul superficial al acesteia, capabil să satisfacă cerinţele de apă şi elemente nutritive ale plantelor.

Cu excepţia substanţelor împrăştiate intenţionat în agroecosisteme, cum ar fi îngrăşămintele chimice şi pesticidele, poluanţii recepţionaţi de sol se găsesc anterior în atmosferă, în apa precipitaţilor sau în ape de suprafaţă. Pulberile prezente la un moment dat în atmosferă cad liber sau sunt antrenate de precipitaţii şi ajung pe această cale la suprafaţa solului. Aici o parte se acumulează, prin scurgeri de suprafaţă, în zone depresionare sau ajung în cursurile de apă din apropiere. Pe de altă parte pot pătrunde în straturile superficiale ale solului unde aceste particule sunt adsorbite de complexul coloidal determinând iniţierea proceselor de autoepurare a solului. In cazul în care cantitatea de pulberi depăşeşte capacitatea de adsorbţie a solului se poate produce colmatarea straturilor superioare ale solului cu consecinţe grave asupra echilibrului hidrogazos din sol.

In cazul în care poluanţii sunt gazoşi, aceştia pot pătrunde în sistemul capilar al solului odată cu aerul, formând împreună cu apa din precipitaţii compuşi solubili care pot determina o poluare a soluţiei solului.

Prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf determină prin oxidare fotochimică formarea anhidridelor, care în reacţie cu apa formează acizi. Aceştia ajunşi pe sol produc acidifierea solului şi a soluţiei acestuia. Fenomenul ploilor acide reprezintă un aspect complex de etică internaţionala deoarece poluanţii emişi de industria unei ţări pot genera pagube materiale importante pe teritoriul altei ţări.Poluanţii nefixaţi în straturile superioare ale solului pot circula prin spaţiile libere din sol ca suspensii, soluţii apoase sau sub formă gazoasă. Cu cât permeabilitatea solului este mai mare cu atât poluanţii ajunşi în sol pot genera o poluare mai complexă. Poluanţii din soluţia solului ajung sa se concentreze prin absorbţie în vegetaţia de la suprafaţa solului sau, prin procese de levigare, pot determina poluarea stratului freatic şi a apelor subterane de adâncime medie şi mare. Pe parcursul acestui proces de levigare solul acţionează ca un filtru care reţine suspensiile şi fracţiunile absorbite din soluţia apoasă. Coloizii şi fracţiunea argiloasă din sol au proprietatea de a reţine o mare varietate de substanţe poluante determinând astfel o poluare intensă a solului.

Reţinerea substanţelor dizolvate favorizează acţiunea depoluantă a microflorei din sol, asimilaţia şi exportul mineralelor de către vegetaţie fapt ce realizează o protecţie parţială a straturilor profunde.1.6.4. Biosfera

Biosfera reprezintă totalitatea biocenozelor de pe planetă. Aceasta asigură prin activitatea metabolică a diferitelor populaţii de vieţuitoare o circulaţie activă a substanţelor poluante manifestată pe de o parte prin dispersia şi interacţiunea acestora, iar pe de altă parte prin amplificarea efectului nociv al poluanţilor datorită procesului de bioconcentrare.

In majoritatea cazurilor poluanţii pătrund în organismele vii odată cu hrana (elementele nutritive) sau prin contact direct, fiind antrenate pe aceiaşi cale în lanţurile trofice ale ecosistemelor.

Dintre organismele vii, o importanţă deosebită în concentrarea poluanţilor îl au consumatorii animali de dimensiuni reduse (viermi, insecte, păianjeni). Reducătorii (bacterii şi ciuperci) în schimb prestează o activitate uriaşă de dispersie a elementelor determinând pe acesta cale o diluare a efectului poluant prin reducerea concentraţiei poluanţilor până la valori netoxice.

Organismele realizează prin transferul de-a lungul lanţurilor trofice o importantă activitate de concentrare a unor poluanţi, pe care nu au posibilitatea să-i inactiveze sau să-i elimine în mod treptat din mediu. Poluanţii tipici ce se concentrează prin intermediul acestui proces sunt metalele grele (Pb, Cd, Hg, As) cât şi unele substanţe organoclorurate folosite ca pesticide. Poluanţii îşi măresc concentraţia prin transferul repetat spre nivelele superioare ale piramidei trofice. Fenomenul este denumit amplificare biologică sau

bioconcentrare şi se poate aprecia prin coeficientul de acumulare reprezentat prin raportul dintre cantitatea de poluant acumulată de specie şi cantitatea existentă în biotop.

Spre deosebire de metalele grele şi pesticide, care sunt poluanţi ce nu pot fi degradaţi metabolic, în mediu se găsesc frecvent substanţe inofensive ce nu au caracter poluant. Unele dintre acestea pot deveni prin metabolizare toxice, acumulându-se sub formă de compuşi poluanţi în diverse specii. In acest sens se citează cazul fertilizanţilor sub formă de azotaţi, care prin supradozare pot determina o concentrare nitrică în culturi. Efectele toxice se constată odată cu ingerarea acestor culturi sub formă de aliment sau furaj şi concentrarea nitraţilor în organismul uman şi animal.

Un exemplu concret al fenomenului de amplificare biologică îl constituie concentrarea biologică a insecticidelor (DDT şi HCH) în ecosistemul acvatic. Astfel concentraţia izomerilor alfa şi beta ai HCH-ului în apa din Delta Dunării a fost măsurată ca fiind egală cu 0,38-4.12 ppb. Dozarea aceloraşi izomeri a evidenţiat o concentrare de 91 de ori mai mare în sedimente, de 360 de ori mai mare în plancton iar în organismul peştilor de 3600 de ori mai mare faţă de valoarea constatată în apă.

In organismul uman insecticidele se acumulează în ţesutul adipos.Ca urmare a consumului de hrană s-a constatat o acumulare medie de 6 mg/kg DDT în organism la populaţia S.U.A. şi 13,7 mg/kg la locuitorii ţărilor în curs de dezvoltare. In cazul în care contactul cu pesticidele este zilnic (lucrători în industria producerii de insecticide) după 11-19 ani de expunere, în ţesutul adipos se ajunge la o concentraţie ce variază între 38-647 mg/kg DDT (ŞCHIOPU, 1997). Depozitarea în ţesutul adipos reprezintă un mijloc de apărare momentană a organismului, prin sustragerea acestui compus liposolubil din metabolismul activ. Antrenarea grăsimilor în metabolism, poate activa efectul toxic latent al pesticidului.1.7. Efecte generate de poluare

Efectele biologice ale factorilor poluanţi pot fi apreciate în raport cu modificarea mediului general al planetei, sub formă de efecte globale şi în raport cu reacţia organismelor la fiecare factor sau grupă de factori poluanţi ca efecte specifice.

1.7.1. Efecte globaleEfectele globale cele mai semnificative sunt cele care au ca urmare modificarea concentraţiei ozonului

şi a dioxidului de carbon în atmosferă.Ozonul apare în atmosferă prin acţiunea radiaţiilor U.V. asupra moleculei de oxigen (O2) pe care o

disociază, dând naştere la un atom de oxigen foarte reactiv. Atomul de oxigen astfel format generează prin reacţia cu moleculele de oxigen din aer, ozonul (O3). Prezenţa ozonului în atmosferă peste anumite concentraţii este toxică, limita maximă admisa (CMA) în aerul atmosferic nu trebuie să depăşească intervalul de concentraţie cuprins între 0.08-0.1 ppmo3.

Ozonul formează în straturile superioare ale atmosferei un strat continuu care are o grosime medie de 0.5 cm în timpul verii. Acest strat de ozon are proprietatea de a absorbii total radiaţiile U.V. cu lungimi de undă sub 290 nm şi parţial pe cele cu lungimi de undă cuprinse între 290-320 nm, protejând astfel organismele de efectul nociv al radiaţiilor U.V. şi făcând posibilă viaţa pe Terra.

Creşterea umidităţii în atmosferă şi a concentraţiei oxizilor de azot precum şi acumularea compuşilor cu fluor, fluorcarboni (freoni) determină reducerea respectiv subţierea stratului de ozon cu rol protector. Rărirea până la distrugere a acestui strat are ca rezultat pătrunderea în atmosferă a unor cantităţi importante de radiaţii U.V. care determină o serie de mutaţii genetice. Urmările constatate indică creşterea frecvenţei cancerului epitelial şi perturbarea procesului de fotosinteză, cu afectarea producţiei de oxigen şi substanţă organică.

Efectul de seră respectiv apariţia lui se datorează creşterii concentraţiei de dioxid de carbon (CO2) din atmosferă peste limitele normale situate între 0,03-0,04%.

Ca urmare a echilibrului natural statornicit la nivel global între sinteza şi descompunerea substanţelor organice, concentraţia dioxidului de carbon din atmosferă a rămas relativ constantă, o îndelungată perioadă

de timp pe parcursul existenţei omenirii. Modificarea respectiv creşterea concentraţiei de dioxid de carbon din atmosferă s-a constatat odată cu industrializarea intensivă din ultimele decenii având ca suport producerea de energie prin arderea combustibililor fosili şi totodată reducerea suprafeţelor ocupate de păduri.Bioxidul de carbon (CO2) care se acumulează pe această cale în atmosferă, are propietatea de a absorbi radiaţiile calorice determinând în acest fel creşterea temperaturii aerului. Această creştere are ca urmare apariţia efectului de seră care a produs o creştere a temperaturii, până la sfârşitul secolului trecut, cu aproximativ 2°C ceea ce înseamnă o încălzire a climatului pe planeta noastră.

Având în vedere complexele interacţiuni climatice şi labilitatea acestora, specialiştii în domeniu apreciază că fenomenul va fi corelat cu extinderea zonelor deşertice astfel încât zonele astăzi fertile se vor deplasa spre nord.

Din punct de vedere al producţiei de alimente nu va exista efect compensator deoarece chiar favorabile climatic, noile zone agricole din nord vor avea un substrat pedologie incomparabil mai sărac decât cel existent astăzi în regiunile temperate.

1.7.2. Efecte specificeEfectele specifice se datorează fiecărui factor poluant în parte sau sunt generate de un complex de

factori poluanţi şi pot fi analizate sub aspect morfo-fiziologic şi genetic la nivel individual şi populaţional. Analiza se poate realiza sub aspect cenotic la nivel de ecosistem. In acest context sunt semnificative acţiunea şi pagubele produse de poluanţii generaţi de activitatea industrială şi cei proveniţi din activitatea agrozootehnică.

Poluanţii industriali, reprezentativi cantitativ şi ca efect poluant generat, pot fi grupaţi astfel:• oxizii de sulf• fluorul şi compuşii fluoruraţi• poluanţii oxidanţi• plumbul• pulberile de ciment şi cenuşa termocentralelor• detergenţiiPoluanţii proveniţi din sectorul agricol sunt reprezentaţi de către:• îngrăşăminte chimice(supradozare)• pesticide• reziduuri din complexele de creştere a animalelor• prelucrarea şi depozitarea necorespunzătoare a alimentelor

(de natură vegetală şi animală)Poluanţi industrialiOxizii de sulf manifestă efect toxic direct sau prin transformarea lor în anhidride şi acid sulfuric (ploi

acide).Efectele vătămătoare ale dioxidului de sulf din atmosferă se manifestă asupra plantelor prin

distrugerea clorofilei, precipitareataninurilor şi inactivarea unor enzime. La om şi animale prezenţa dioxidului de sulf în aer produce iritarea mucoaselor respiratorii şi dilatarea bronhiolelor. In reacţia cu sângele, dioxidul de sulf formează sulfhemoglobina care imprimă sângelui o culoare roşie-brună, distruge vitamina B! şi determină creşterea glucozei în sânge. Deasemenea produce aberaţii cromozomiale şi dereglează sinteza acizilor nucleici.

Fluorul şi compuşii fluoruraţi din atmosferă provoacă la plante inhibarea unor enzime şi stimularea altora, deformarea mitocondriilor şi plasmoliza celulelor. Compuşii fluoruraţi prezenţi în cantităţi moderate în sol nu provoacă simptome de intoxicare iar elementul se acumulează în cantităţi reduse. La poluarea atmosferică cu fluor acesta ajunge să se concentreze în plante în proporţie de 20 ori mai mare decât în aer. In organismul animal fluorul poate ajunge prin ingerare odată cu furajele. Simptomele de intoxicare apar datorită acumulării fluorului în organism. Fluorul absorbit este eliminat în parte prin rinichi iar partea rămasă

se depune în oase şi dinţi, tulburând metabolismul acestora. Albinele şi larvele fluturilor de mătase nu rezista în zonele poluate cu fluor datorită ingerării unor cantităţi importante prin consumul de nectar şi frunze. Acţiunea genetică a compuşilor fluoruraţi se manifesta prin inhibarea diviziunii celulare şi apariţia de aberaţii cromozomiale.

Poluanţii oxidanţi caracteristici smogului urban grupează ca principali compuşi chimici ozon, oxizi de azot, peroxiacetilnitrat, hidrocarburi nesaturate. Acestea sub acţiunea radiaţiilor solare manifestă un pronunţat potenţial reactiv.

Smogul ca formă de manifestare a poluanţilor oxidanţi , specific zonelor urbane puternic industrializate, poate apare în .următoarele forme:

Smog de iarnă (de Londra) caracterizat prin apariţia fenomenului de inversiune termică în condiţiile existenţei în atmosferă a unor concentraţii sporite de oxizi de sulf şi fum generate de procesele de ardere a combustibililor fosili. Apariţia acestui fenomen determină o concentrare a poluanţilor în apropiarea solului şi imposibilitatea dispersării acestora, datorită unui plafon de aer cald situat deasupra, în absenţa curenţilor de aer.

Smogul de vara (de Los Angeles) apare frecvent datorită temperaturilor ridicate şi a radiaţiilor solare care determină apariţia în atmosferă a unor compuşi fotooxidanţi, cum sunt ozonul şi peroxiacetilnitratul, caracterizaţi printr-un potenţial reactiv sporit.Asupra animalelor substanţele oxidante acţionează prin reducerea consumului de oxigen, modificarea mucoaselor respiratorii, tulburări enzimologice şi ale conţinutului de acizi nucleici precum şi ale factorilor imunologici. S-au constatat deasemenea apariţia unor tumori canceroase. La plante s-a evidenţiat o reducere a conţinutului de proteina şi acid ribonucleic cât şi o distrugere parţiala a pigmenţilor clorofilieni.

Plumbul -prezenţa acestuia în concentraţii ridicate, îngrijorătoare s-a determinat în jurul combinatelor metalurgice dar şi de-a lungul căilor de comunicaţii intens circulate. S-a constatat o creştere a concentraţiei de plumb în vegetaţia din zone limitrofe arterelor de circulaţie cât şi în atmosfera aglomerărilor urbane.

Efectul plumbului asupra plantelor se manifesta prin blocarea proceselor de fotosinteză iar la om şi animale prin apariţia bolii numită saturnism. Acesta se manifestă prin tulburări respiratorii, paralizii ale muşchilor laringieni, tumefieri ale articulaţiilor, uneori chiar şi prin dereglări neurologice.

Pulberile de ciment şi cenuşa termocentralelor sunt poluanţi care produc stări pronunţate de disconfort în special pentru aşezările umane. Praful şi cenuşa se depun pe vegetaţie împiedicând fotosinteză şi sinteza clorofilei cât şi procesele de respiraţie-transpiraţie. La om aceste pulberi sunt absorbite prin caile respiratorii producând apariţia silicozei. Acesta boală se manifestă prin fibrozarea bronhiilor, determinând o scădere a sensibilităţii organismelor şi se manifestă prin descuamarea celulelor epiteliale.

Detergenţii acţionează în special asupra organismelor acvatice ca agenţi tensioactivi. La peşti, prezenţa unor concentraţii ridicate de detergenţi modifică procesele de respiraţie şi balanţa minerala, pe când la păsări perturbă absorbţia intestinală, îndepărtează stratului protector de aer existent între pene şi poate provoca pe acesta cale moartea prin hipotermie.

Reacţii caracteristice faţă de poluanţii industriali determină modificarea cenotică a ecosistemelor naturale şi a agroecosistemelor.

Poluanţi generaţi de activitatea agricolăîngraşămintele chimice provoacă fenomene de poluare prin supradozare şi prin impurităţile pe care le conţin îngrăşămintele brute. In condiţiile administrării unor doze sporite de fertilizanţi cu azot (mineral) poate avea loc o accelerare a absorbţiei nitratilor determinând pe aceasta cale acumularea nitrica în plante ce merge până la 8% din greutatea acestora. Aceste acumulări nitrice au ca urmare efecte toxice asupra organismului animal şi uman în care pătrund prin ingerare ca furaj sau aliment. Astfel nivelul nitric din organism poate depăşi concentraţia tolerabilă, exprimată prin intermediul dozei zilnice admisibilă. Simptomele ce apar la om şi animale sunt cele specifice apariţiei cancerului la nivelul tubului digestiv şi a cianozei (methemoglobinemia) specifică vârstei de sugar. Cancerul la om se datoreşte formării nitrozaminelor care sunt combinaţii cu caracter

teratogen şi mutagen.Supradozarea îngrăşămintelor chimice determină, ca urmare a spălărilor de suprafaţă, o acumulare a

substanţelor nutritive (nitraţi, fosfaţi) în apele de suprafaţa unde produc apariţia procesului de eutrofizare. Acest tip de contaminare a surselor de apă curgătoare/stătătoare are ca urmare înflorirea apelor. Eutrofizarea determină dezvoltarea luxuriantă a florei acvatice concomitent cu modificarea în sensul scăderii conţinutului de oxigen din ape, ceea ce determina o modificare a vieţii faunei acvatice.

Datorită spălărilor de suprafaţă cât şi a proceselor de levigare în adâncime apele se îmbogăţesc în nitriţi , nitraţi şi amoniac determinând pe acesta cale modificarea calităţii unor eventuale surse de apă potabilă.

Ingrăşămintele chimice pot produce alterări ale florei bacteriene din sol. Concentraţii ridicate de nitraţi în sol determină micşorarea şi chiar dispariţia bacteriilor fixatoare de azot sau transformarea lor în bacterii nefixatoare. In acest fel se constată o scădere a fertilităţii solului, reducere care se poate atenua doar prin procese de chimizare. Astfel regenerarea fertilităţii solului este complet dependentă de chimizare.

Supradozarea îngrăşămintelor chimice e determinată de neluarea în calcul a proprietăţilor solului, a rezervei de elemente nutritive accesibile cât şi de aprecierea incorectă a consumului specific al plantelor pentru fiecare element nutritiv în parte, de-a lungul fenofazelor vegetative.

Poluarea generată prin acumularea metalelor grele se datoreşte prezenţei acestora în nămoluri şi ape uzate utilizate ca surse de fertilizare. Se constată existenţa metalelor grele, la nivelul solului şi în sursa de fertilizare sub forma unor combinaţii uşor accesibile plantelor. Prezenţa unor cantităţi mari de metale grele generează acumularea prin absorbţia acestora în vegetaţie urmată de amplificarea biologică în organismul animal şi uman.Pesticidele poluează datorită acţiunii selective reduse şi a persistenţei acestora în ecosistem. Se constată că o cantitate foarte mică de substanţă activă din pesticidul brut acţionează cu rol de combatere. In funcţie de cantitatea de substanţă activă absorbită care acţionează exclusiv cu rol de combatere s-a putut determina coeficientul de agrodisponibiliiate a cărui valoare este în general foarte redusa. Se apreciază că ierbicidele au un coeficient de agrodisponibilitate ridicat ceea ce presupune că numai în acest caz se ajunge la un consum eficient de aproximativ 15% din substanţa activă. Restul pesticidului rămâne în mediu neutilizat, ca reziduu în biomasa plantelor sau în organismul animal precum şi în om ca urmare a procesului de amplificare biologică. Sub aspectul persistenţei acestor pesticide se pot diferenţia compuşi organofosforici cu toxicitate mare, puţin selective dar cu persistenţă redusă în mediu. Compuşii organocloruraţi prezintă o toxicitate mai redusă sunt mai selectivi la dozele uzuale folosite dar au persistenţă îndelungată în mediu ceea ce determină un efect poluant mai mare decât cel al compuşilor organofosforici. Dintre substanţele utilizate astăzi ca pesticide se apreciază că cea. 70% au caracter mutagen determinând apariţia cancerului.

Pesticidele de sinteză au generat datorită utilizării timp îndelungat importante modificări în genofondul populaţiilor de dăunători şi în structura cenotica a numeroase ecosisteme. Datorită acestui fapt au apărut treptat populaţii rezistente la acţiunea anumitor substanţe active din pesticide.

Apele uzate şi nămolurile rezultate din complexele de creştere industrială a animalelor se formează datorită evacuării pe cale umedă, prin intermediul apelor de spălare, a dejecţiilor din adăposturi. Efectul poluant se datorează atât volumului mare cât şi compoziţiei complexe al acestor ape uzate.

Procesul de evacuare şi stocare a apelor formate generează efecte nocive, evidenţiate prin procese de putrefacţie care epuizează oxigenul din apă şi determină apariţia unor compuşi toxici de descompunere. In general degradarea materiei organice este asigurată de prezenţa microorganismelor aerobe prin intermediul unor oxidări biochimice. Consumul de oxigen în acest caz este proporţional cu cantitatea de materie organică prezentă în ape. Epuizarea pe acesta cale a oxigenului, din apele puternic poluate cu substanţe organice, are ca urmare dispariţia organismelor aerobe şi înmulţirea celor anaerobe.

Evacuarea acestor ape uzate în cursurile de ape naturale, prin canale de desecare, modifică calitatea apelor receptoare. Deversarea unor volume mari de ape uzate în receptori cu debit redus poate determina

apariţia unor dezechilibre ecologice, ca urmare a efectului produs asupra ecosistemelor acvatice.Prelucrarea şi depozitarea necorespunzătoare a alimentelor utilizând materii brute provenite din

sectorul vegetal sau zootehnic pot determina poluarea acestora. Adausul de aditivi, utilizaţi pentru păstrarea şi conferirea unui aspect comercial plăcut diferitelor produse alimentare, are ca urmare creşterea frecvenţei îmbolnăvirilor tubului digestiv şi a recţiilor alergice.

Păstrarea îndelungată în condiţii necorespunzatoare (temperatură, lumină, aer, umiditate) face posibilă dezvoltarea unor populaţii de microorganisme patogene care pot produce intoxicaţii în masă. Pe lângă îmbolnăviri caracteristice fiecărei specii de microorgamisme patogene au fost semnalate în timp şi contaminări cu toxine (aflatoxine) care sunt cancerigene şi sunt produse de specii aparent inofensive de mucegaiuri.

Impurificarea deliberată prin adaus de aditivi alimentari şi contaminarea ilicită cu poluanţi propriu-zişi creşte potenţialul poluant al alimentelor nu numai prin doză ci şi prin varietatea mare a noxelor şi accesul permanent al acestora la consumator.

Efectele toxice manifestate se pot produce acut cu evoluţie rapidă în timp sau cronic cu evoluţie lentă şi de durată.

1.8. Pagube produse de poluareEvaluarea pagubelor produse de poluarea mediului reprezintă o acţiune deosebit de dificilă deoarece

fenomenul este foarte complex. Efectele care trec în mod obişnuit neobservate pot să se însumeze cu timpul într-o rezultantă vizibil păgubitoare.

Poluarea tinde să diminueze o serie de avantaje materiale, rezultate în timp din dezvoltarea materială a societăţii, prin înrăutăţirea calităţii vieţii sub raport biomedical. Această înrăutăţire se manifestă prin apariţia unor boli profesionale sau prin creşterea frecvenţei îmbolnăvirilor la populaţia care se găseşte în zone intens şi continuu poluate.

Poluarea generată de industrie şi mijloacele de transport determină o creştere a nivelului de poluare specifica în zona respectivă. Se constată sporirea puterii corozive a mediului fapt care accelerează procesul de distrugere a bunurilor materiale şi solicită cheltuieli importante pentru restaurarea şi protejarea lor.

Acumulările de deşeuri urbane sporesc prin stimularea consumului de mărfuri cu durată scurtă de întrebuinţare, necesitând cheltuieli semnificative pentru transportul, depozitarea şi gestionarea eficientă a acestora, prin diverse tehnologi de tratare.

Apele uzate sunt improprii consumului sau folosirii lor ulterioare. Utilizarea lor în irigaţii presupune cheltuieli importante de îmbunătăţire a calităţii acestora, respectiv reducerea gradului de deteriorare şi aducerea lor din punct de vedere calitativ la nivelul de puritate avut inainte de utilizare. Se constată totodată că producţia de peşte devine neglijabilă.La analizarea producţiei agricole, pagubele provocate de poluare indică o reducere a producţiei la cereale cu 8-25% din valoarea acesteia. Rezultatul reprezintă o consecinţă a utilizării abuzive uneori neglijente de produse fitofarmaceutice care aduc agriculturii nu numai avantaje ci şi pagube apreciabile. Se are în vedere supradozarea îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor care perturbă în majoritatea cazurilor rotaţia tradiţională a culturilor. Se reduc pe acesta cale avantajul fertilizării naturale a solului şi contribuţia asolamentului la combaterea buruienilor, producând indirect pagube greu de evaluat.

Apicultura suferă mari pagube de pe urma poluării cu insecticide şi a celei industriale în general. Chiar dacă tratamentele fitosanitare nu provoacă întotdeauna distrugerea stupilor, productivitatea lor este mult diminuată.

In ceea ce priveşte efectul poluant asupra pădurilor, în special a celor de răsinoase deosebit de sensibile la poluarea industrială, se ştie că speciile de molid şi pin sunt bioindicatori ai poluării industriale. S-a constatat că la acelaşi grad de poluare pădurile de răsinoase sunt mult mai afectate decât cele de foioase. Pagubele produse economiei ca urmare a consecinţelor poluării industriale asupra vegetaţiei forestiere sunt uscarea unor specii, încetinirea ritmului de creştere, apariţia unor creşteri neregulate, mărirea sensibilităţii şi

reducerea capacităţii de apărare împotriva unor agenţi patogeni cât şi a celei de autoreglare a ecosistemului. Acestea reprezintă doar câteva dintre urmările poluării industriale.

Evaluarea pagubelor produse de sărăcirea florei şi faunei sălbatice echivalează cu dispariţia ireversibilă a numeroase gene valoroase, a căror efecte economice nu pot fi evaluate în prezent dar se vor resimţi acut la generaţiile viitoare.

1.9. Acţiuni de prevenire, combatere şi limitare a poluăriimediuluiAceste acţiuni diferă în funcţie de tipul de poluare şi de mediul în care sunt dispersaţi poluanţii

generaţi de diverse surse de poluare.Modalităţile de acţiune vizează preponderent următoarele direcţii: scăderea emisiilor de agenţi

poluanţi, canalizarea şi captarea agenţilor poluanţi la sursa de emisie, tratarea agenţilor poluanţi în vederea reducerii acţiunii nocive a acestora prin intermediul unor procese naturale sau artificiale.

Abordarea problematicii poate fi tratată în mod sintetic în funcţie de principalele ramuri ale economiei care constituie surse de poluare ale mediului înconjurător.

In industrie şi transporturi reducerea emisiilor poluante este posibilă prin utilizarea de soluţii tehnologice care să ţină cont nu numai de randamentul imediat ci şi de efectul de durată asupra mediului. Astfel se vizează introducerea unor tehnologii noi, îmbunătăţirea şi revizuirea tehnologiilor vechi cât şi captarea, purificarea sau neutralizarea eventualilor poluanţi la locul producerii lor. Aceste soluţii s-au dovedit a avea evidente avantaje economice.

Emisiile poluante de noxe gazoase din transporturi pot fi reduse sau eliminate prin introducerea în exploatare a unor autovehicule cu randament sporit şi consum redus de combustibil, înlocuirea tetraetilplumbului sau a tetrametilplumbului din benzina cu alte substanţe netoxice în vederea creşterii cifrei octanice şi a calităţii benzinei, alegerea benzinei fără plumb sau înlocuirea benzinei cu alcoolul precum şi introducerea pe scară largă în exploatare a motorului electric la autovehicule.

Dotarea autovehiculelor cu tobă catalitică presupune utilizarea de catalizatori pe bază de platină care au rolul de a reduce volumul de noxe gazoase prin asigurarea unui amestec optim între benzină şi aer, realizat cu ajutorul sondei Lambda.

Poluanţii nişei umane sunt reprezentaţi de diferite deşeuri provenite din ambalaje a căror cantitate poate fi redusă prin confecţionarea unor ambalaje ecologice. Se urmăreşte reciclarea acestora prin dimensionarea consumurilor şi colectarea materialelor refolosibile (hârtie, sticlă, plastic, metal). Prin amplasarea judicioasă, în raport cu vânturile dominante, a surselor de poluare ce emit poluanţi atmosferici este posibilă protejarea aşezărilor umane şi a culturilor agricole.

Capacitatea naturală de autoepurare a mediului contribuie foarte mult la reducerea efectului nociv al poluanţilor în special a celor atmosferici. Depăşirea capacităţii de autoepurare a mediului presupune intervenţia omului în vederea reducerii nivelului de poluare prin acţiuni antropice.

O acţiune intensă de purificare a mediului se desfăşoară prin intermediul vegetaţiei care realizează depoluarea atmosferei prin reţinerea gazelor şi pulberilor şi depoluarea solurilor prin absorbţia poluanţilor din soluţia solului. Existenţa unor perdele de protecţie sau gard viu reduce gradul de poluare atmosferică şi fonică. Solul poate funcţiona ca un sistem epurator pentru numeroşi poluanţi datorită caracteristicilor sale adsorbante şi absorbante cât şi a activităţii biologice din sol.Limitarea poluării generată de activitatea agricolă vizează reducerea cantităţii de substanţă cu efect poluant, prin creşterea randamentului de utilizare şi substituirea treptată cu produşi sau tehnologii nepoluante specifice agriculturii ecologice.

Acţiunile de prevenire a poluării de natură agricolă urmăresc stabilirea unor doze optime de îngrăşăminte minerale şi organice, reducerea poluării prin administrarea unor pesticide selective şi cu remanentă redusă cât şi diminuarea volumelor de ape uzate rezultate din complexele industriale de creştere a animalelor. Având în vedere materiile prime de natură agricolă din nutriţia umană şi animală se urmăreşte prevenirea poluării prin utilizarea unor tehnologii optime de prelucrare şi depozitare a alimentelor.

Modalităţile de limitare a poluării produsă ca urmare a supradozării fertilizanţilor sunt următoarele:• prevenirea poluării produselor agricole ca urmare a fertilizăriiurmăreşte stabilirea prin calcul

agrochimie a dozelor deîngrăşăminte, calcul ce are în vedere rezerva solului înelemente nutritive accesibile şi consumul de elementenutritive al plantelor, diferenţiat pe fenofaze exprimat prinintermediul consumului specific.

• selectarea unor modalităţi de aplicare a îngrăşămintelor carepot limita fenomenul de poluare prin aplicarea fracţionată aacestora, având avantajul aprovizionării permanente aplantelor cu elemente nutritive şi prevenirea pierderilor desubstanţă activă prin spălare de suprafaţă sau levigare;

• utilizarea unor îngrăşăminte care să pună treptat în libertateelementele nutritive prevenind excesul sau carenţa;

• în scopul folosirii deşeurilor ca surse neconvenţionale defertilizare trebuie avută în vedere compoziţia acestora. Seurmăreşte conţinutul în elemente nutritive şi impurităţi care,prin intermediul dozei administrate, ar putea generafenomene de poluare;Reducerea poluării datorată administrării de pesticide reprezintă unul din dezideratele de bază ale

combaterii integrate a bolilor şi dăunătorilor. Activitatea de combatere integrată reuneşte mijloace biologice şi agrotehnice bazate pe controlul reciproc al populaţiilor din ecosistem şi pe utilizarea raţională a pesticidelor cu selectivitate mare. Mijloacele de combatere integrată de tip biologic au un efect mai tardiv dar de lungă durată, reducând la valori minime efectele generate de boli şi dăunători. Alte măsuri de combatere integrată, în vederea diminuării poluării generată de pesticide, sunt:

- cultivarea unor soiuri de plante şi creşterea unor rase de animale rezistente la boli şi dăunători;- limitarea tratamentelor chimice şi înlocuirea pesticidelor curemanentă mare şi selectivitate

redusă prin altele uşorbiodegradabile cu selectivitate ridicată;- perfecţionarea mijloacelor tehnice de aplicare atratamentelor chimice cu scopul măririi

concentraţiei de substanţăactivă la locul de combatere, reducând pierderile în mediu;- optimizarea măsurilor agrotehnice în vederea realizării unor densităţi optime a culturilor la hectar şi

sporirea vigurozităţii culturilor în scopul atingerii unei capacităţi de apărare sporită împotriva bolilor şi dăunătorilor;

Prevenirea poluării datorată creşterii intensive a animalelor se rezolvă tehnic prin utilizarea directă a apelor uzate, generate prin evacuarea hidraulică a dejecţilor din adăposturi sau prin epurare. Utilizarea în irigare a acestor ape uzate se face numai după ce în prealabil acestea au fost epurate sau diluate, corespunzând calitativ cerinţelor STAS-9450/88 care prevede calitatea apelor folosite în irigarea culturilor.

Apele uzate au o importantă încărcătura de agenţi patogeni ce poate determina concomitent o degradare şi contaminare a solurilor irigate cât şi a vegetaţiei. Substanţele organice existente în suspensie, în nămolul obţinut din procesul de epurare este o sursă bună pentru fertilizare, înainte şi după compostare, având în vedere cantitatea de elemente nutritive existente în masa nămolului.

Dejecţiile, rezultate din procesul de creştere intensivă a animalelor, evacuate pe cale umedă sau uscată din adăposturi reprezintă o sursă de materie primă în procesul de obţinere a biogazului.

Poluarea produselor alimentare, pentru care materia prima provine din sectorul agricol, se poate datora prezenţei substanţelor fitofarmaceutice (hormoni, enzime, biostimulatori, antibiotice) în compoziţia materiei prime. Acest fapt se datoreşte sistemului de creştere intensivă practicat ce urmăreşte obţinerea de producţii cât mai mari în timp scurt. Pentru a preveni poluarea acestora se analizează cantitatea de substanţe medicamentoase şi stimulatori de creştere în toate alimentele de origine animală. Acest tip de poluare este redusă ca urmare a existenţei şi respectării legislaţiei veterinare în vigoare.

Pentru prevenirea poluării alimentelor trebuie respectate dozele ce se introduc conform reţetelor tehnologice, privind o serie de aditivi alimentari şi conservanţi respectând concomitent condiţiile şi durata de depozitare a alimentelor (conform perioadei de garanţie specificată pe ambalaj).

Capitolul 2 POLUAREA AERULUI. PREVENIREA ŞI COMBATEREA ACESTEIAObiective:Capitolul urmăreşte descrierea procesului de poluare a aerului atmosferic generat de surse şi factori

specifici acestuia. Sunt prezentate efectele poluării atmosferei asupra celorlalţi factori de mediu cât şi asupra sănătăţii omului. Pentru protecţia calităţii aerului atmosferic se impune aplicarea unor tehnici de prevenire şi combatere a poluării. In completare este abordată poluarea fonică o formă de poluare ce se propagă prin intermediul aerului atmosferic.

Rezumat:Poluarea aerului este prezentată diferenţiat în funcţie de sursa şi factorul poluant generator. Aria de

răspândire a poluării este condiţionată de factori specifici şi influenţează direct amploarea efectelor asupra mediului înconjurător cât şi asupra bunăstării vieţuitoarelor. In vederea prevenirii şi combaterii poluării atmosferei pot fi aplicate o serie de tehnici şi tehnologii care urmăresc epurarea aerului înaintea evacuării noxelor gazoase în atmosferă, tehnici distincte în funcţie de natura poluantului cât şi a procesului ce stă la baza epurării.

Poluarea fonică este poluarea datorată depăşirii unui nivel critic a intensităţii zgomotului. Poluarea fonică are ca urmare crearea unei stări de disconfort, stres psihic iar în timp prin cronicizare duce la apariţia bolilor profesionale. In vederea prevenirii acestor efecte se pot lua o serie de măsuri medicale, urbanistice, tehnice şi administrativ-educative.2.1. Compoziţia aerului

In troposferă, compoziţia chimică a aerului se caracterizează printr-o constanţă relativă a componentelor.

Componentele de bază sunt azotul (78,09% volum) oxigenul (20,95%) şi bioxidul de carbon (0,03 - 0,04%). Aerul mai conţine cantităţi mici de hidrogen, ozon, urme de argon, kripton, neon, xenon şi vapori de apă.

Oxigenul (O2) - Concentraţia lui relativ constantă este asigurată de echilibrul stabilit între producerea de oxigen prin sinteză clorofiliană şi consumul de oxigen din procesele oxidative.

Autopurificarea mediilor naturale are loc cu ajutorul oxigenului. Diminuarea sau lipsa oxigenului sunt cauze datorate depăşirii capacităţii de autopurificare a mediului, cu producere şi acumulare de compuşi toxici.

Circuitul oxigenului poate fi deteriorat prin procese diverse. Plantele planctonice şi plantele terestre, în special pădurile tropicale, constituie adevărate „uzine" de oxigen. Cantitatea de oxigen produsă de un hectar de pădure este de 50 de ori mai mare faţă de cea produsă de aceeaşi suprafaţă cultivată cu iarbă sau plante agricole. Reducerea suprafeţelor împădurite prin exploatarea neraţională a pădurilor şi ca urmare a proceselor de urbanizare, determină o scădere a cantităţii de oxigen produsă prin fotosinteză. Poluarea aerului reprezintă un pericol pentru desfăşurarea procesului de fotosinteză a plantelor terestre. Fotosinteză plantelor acvatice este periclitată prin depozitarea în oceanul planetar a deşeurilor şi gunoaielor (pesticide clorurate, substanţe toxice inhibitoare ale procesului de fotosinteză şi producătoare de maree neagră).

Bioxidul de carbon (CO2) se găseşte într-o concentraţie relativ constantă în aerul atmosferic(0,03 - 0,04%) ,datorită echilibrului dintre producţia şi consumul de CO2. Sursele de poluare generatoare de bioxid de carbon sunt următoarele:

• combustia naturală din sol;• respiraţia fiinţelor vii;• combustii industriale;• putrefacţia şi descompunerea substanţelor organice;• arderea combustibililor;• transformarea bicarbonaţilor în carbonaţi ,1a nivelulmărilor şi oceanelor, cu eliberare de CO2;• izvoarele minerale;• emanaţiile vulcanice.

Consumul de CO2 are loc prin desfăşurarea următoarelor procese:- fotosinteză plantelor verzi;- formarea de bicarbonaţi din carbonaţi ,1a suprafaţamărilor şi oceanelor;- solubilizarea de către precipitaţii;

Principalele cauze ale creşterii concentraţiei de CO2 în aerul atmosferic, în a doua jumătate a secolului XX, au fost:

• distrugerea pădurilor, în special în zona ecuatorială şica urmare, scăderea capacităţii de fixare a CO?,sărăcirea în humus şi grăbirea oxidării sale cu eliberarede CO2;

• extinderea agriculturii, cu accelerarea oxidăriisubstanţelor organice din sol şi trecerea pesticidelorfolosite în apă, cauză a reducerii fotosintezeifitoplanctonului;

• arderea combustibililor în mijloace de transport,centrale termoelectrice, industrii etc.Dioxidul de carbon absoarbe o parte din radiaţia infraroşie solară şi formează un ecran ce se opune

difuziunii căldurii de la sol spre altitudine, reflectând căldura spre sol. Astfel are loc, ca urmare a creşterii temperaturii la sol, o schimbare a regimului hidric al continentelor.

In perioada actuală se constată un alt fenomen concurenţial şi anume o creştere semnificativă a încărcării atmosferice cu pulberi în suspensie (Dm < 5 μ ). Prin absorbţia radiaţiei solare de către acestea, regimul radiaţiei incidente pe sol se modifică.

Apare astfel o competiţie inversă între creşterea temperaturii atmosferei, datorată creşterii concentraţiei de dioxid de carbon şi scăderea temperaturii atmosferice ca urmare a creşterii numărului de particule aflate în suspensie.

Dacă se ţine cont de scăderea temperaturii medii pe glob în ultima jumătate de secol (scădere numită mica glaciaţiune) este posibil ca încărcarea atmosferei cu pulberi să fie mai importantă decât creşterea concentraţiei de dioxid de carbon.

Azotul (N2) deţine cel mai ridicat procentaj în cadrul compoziţiei aerului atmosferic şi anume 78,09% voi, fiind un gaz inert impropriu pentru viaţă.

In afara azotului elementar, în mediul de viaţă se întâlnesc oxizi de azot (rezultaţi din combustii la temperaturi ridicate, care au loc în motoarele cu ardere internă, termocentrale şi industria chimică sau se formează sub acţiunea descărcărilor electrice şi a radiaţiei ultraviolete), amoniac (rezultat din industrie sau din descompunerea reziduurilor organice), acid azotic şi azotos (provenit din industria sintezei acidului azotic).

Ciclul azotului se caracterizează printr-o mare complexitate şi are loc cu participarea organismelor vii (fixarea azotului etc).

Ozonul (O3), stare alotropică a oxigenului este întâlnit doar sub formă de urme (0,2 - 0,8 mg./ 100 m3) în aerul din apropierea solului.

Ozonul este dispus diferenţiat pe verticală, de la suprafaţa solului până la 20 - 22 km depărtare de sol. Acesta atinge cea mai mare concentraţie în stratosfera, unde formează un strat gros de 2 -5 mm. Sinteza ozonului are loc cu predilecţie la tropice ,de unde difuzează cu latitudinea.

Cantitatea de ozon respectiv ozonul stratosferic, purtând denumirea de ozonosferă, depinde de echilibrul dintre reacţiile de formare şi de descompunere ale ozonului, care pot fi prezentate schematic astfel:

-formarea ozonului are loc pornind de la O2. sub influenţa radiaţiei ultraviolete.U.V. + O2

O2 ------------>2 O •; O-----------------> O3185nm

-descompunerea ozonului cu formare de O2, se desfăşoară sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.U.V.

2O3 ---------------->3O2

185-290nmOzonosferă are rol de ecran protector faţă de radiaţia ultravioletă cu lungime de undă mică (sub 280

milimicroni) improprie vieţii, reţinând-o în procent de 99% cât şi pentru schimburile energetice dintre straturile atmosferice superioare şi inferioare (VLAICU, 1996).

începând cu anul 1985 s-a semnalat apariţia unor „găuri de ozon", respectiv o subţiere a stratului de ozon (sub 2 mm până la dispariţie). Ele au apărut iniţial în emisfera sudică, în Antarctica. Aici oxizii de clor prin acumulare au atins o concentraţie de peste 500 de ori mai mare faţă de normal. Odată cu începerea verii polare aceste substanţe, prin eliberare degradează masiv ozonul. Deasupra Europei se semnalează distrugeri ale stratului de ozon în Scandinavia şi Europa Centrală.

Printre cauzele subţierii stratului de ozon figurează:-zborurile stratosferice, preferenţial la aproximativ 20 km altitudine, cu eliberare de gaze arse (oxizi de

azot), oxigen atomic, hidrogen, grupări hidroxil care, interacţionează fotochimic cu ozonul consumându-l;-zgomotul avioanelor supersonice (numit bang sonic) are de asemenea rol în distrugerea

ozonului-halocarbonii, (cloroflorocarboni = freoni)rezultaţi din industria refrigeratoare, industria

aerului condiţionat, industria chimică sau industria extinctoare;Printre consecinţele diminuării ozonului stratosferic se numără:

- creşterea incidenţei cancerelor de piele( cu 4 - 6%),determinată de o scădere a ozonului cu circa 1%;

- degradarea vegetaţiei uscatului;- dezechilibre ale florei şi faunei marine.

Ziua de 16 septembrie a fost declarată Ziua Internaţională a Protecţiei Stratului de Ozon, deoarece în această zi în anul 1987 a fost promulgat Protocolul de la Montreal, referitor la substanţe care epuizează stratul de ozon.

în apropierea solului, în absenţa radiaţiei ultraviolete cu lungime de undă scurtă, ozonul troposferic în concentraţie foarte mică provine din ozonosferă, prin mişcarea aerului pe verticală şi din regruparea atomilor de oxigen (formaţi din descărcări electrice sau prin evaporarea suprafeţelor mari de apă) prin reacţia cu oxigen molecular.

Atmosfera marilor oraşe nu conţine ozon decât după precipitaţii importante. Ozonul este uşor descompus de către substanţele organice (cu eliberare de oxigen atomic, puternic oxidant pentru impurităţi) până la dispariţia acestuia.

Alţi componenţi atmosferici sunt:Hidrogenul -(H2) prezent constant în aer în concentraţie foarte redusă, care provine din fermentaţii şi

degajări vulcanice.Gazele rare - nobile sunt reprezentate de către argon (în concentraţie mică) neon, kripton, heliu şi

xenon (doar sub formă de urme), reprezentând un total de 0,97% în aer.Vaporii de apă -(H2O) sunt întâlniţi în cantităţi variabile.

2.2. Poluarea aeruluiPoluarea aerului este determinată de prezenţa unor substanţe străine de compoziţia sa naturală sau

variaţia importantă a concentraţiei componenţilor acestuia ,care pot produce direct sau indirect alterarea sănătăţii omului (OMS).

Noţiunea de aer curat este relativă deoarece nu există aer lipsit de impurităţi nici chiar în cele mai izolate locuri ale planetei.

Poluarea aerului reprezintă o problemă contemporană sub aspect ecologic, economic, social şi al sănătăţii populaţiei, afectând în special ţările industrializate şi centrele urbane dens populate, fiind de aceea intens monitorizată.

Poluanţii emişi în atmosferă au o persistenţă relativă datorită intervenţiei unor fenomene fizice şi

chimice cum ar fi:• îndepărtarea poluanţilor de la sursa producătoare,datorită curenţilor de aer, urmată de

scăderea concentraţieilor prin diluţie;• sedimentarea pe sol;• dizolvarea în apă;• absorbţia pe particule aflate în suspensie;• reacţii chimice de inactivare sau din contră, formarea denoi substanţe cu agresivitate crescută faţă

de poluantuliniţial(ŞCHIOPU, 1997)2.2.1. Surse de poluare ale aerului.

Sursele de poluare ale aerului pot fi definite ca locul în care se produce şi se evacuează în atmosferă diferiţi poluanţi.

In funcţie de natura lor acestea pot fi clasificate în surse naturale_(existente independent de voinţa omului fiind şi cele mai vechi) şi artificiale sau antropice (datorate activităţilor umane prin apariţia, utilizarea şi dezvoltarea de tehnologii diferite). Poluarea artificială se diversifică continuu concomitent cu poluanţii generaţi de către sursele antropice .

Principalele surse naturale de poluare şi poluanţii eliberaţi în mediul înconjurător de acestea, pot fi grupate astfel:

- vulcani: poluare în timpul erupţiilor prin pulberi, CO2 şiCO, SO2, NOx(oxizi de azot);- vânturi, uragane, taifune: poluare masivă a aerului printransport de praf şi particule solide fine la

distanţe mari în special înzone cu vegetaţie redusă şi secetă, determinând erodarea solului decătre vânt;

- descompunerea substanţelor organice, ce poate generaaccidente mortale, explozii, incendii prin acumulări în locurideclive a poluanţilor, poluare generată prin formarea unor cantităţimari de CO2, NH3, CH4, H2S, mercaptani;

- vegetaţia, unele specii poluează prin transportul la distanţemari, datorită vântului, a polenului, fungilor şi mucegaiurilor;

- incendii spontane ale pădurilor, mai frecvente în anotimpul secetos şi în păduri de conifere, cu predominanţa arderilor incomplete şi generare de fum, cenuşă, CO, hidrocarburi;

Sursele naturale de poluare determină poluarea aerului preponderent discontinuu.La sursele artificiale de poluare a aerului eliminarea impurităţilor în bazinul aerian are loc continuu,

poluanţii degajaţi sub formă de gaze şi vapori, având o toxicitate crescută prin ei însăşi cât şi prin interacţiunea cu alţi poluanţi.

In conformitate cu statisticile anterioare, o prezentare cât mai succintă a surselor de poluare antropice presupune clasificarea acestora având drept criteriu aspectul cantitativ al formării de poluanţi.(Tabelul 2.2)

Procesele de combustie în instalaţii fixe sau mobile sunt sursele care generează cele mai mari cantităţi de poluanţi ai aerului. Fiecare tonă de cărbune ars înseamnă 10 - 60 kg de SO2, 5 - 15kg de NO şi 6 - 60 kg de praf în atmosferă . In energetica cărbunelui, puterea generată de 1000 MW înseamnă emisia anuală a 50.000t poluanţi în atmosfera .

Producerea unei tone de metal înseamnă concomitent formarea a 3-6 tone de deşeuri şi poluanţi, din care mai mult de jumătate sunt emişi în atmosferă.Pe timpul deplasării, fiecare autovehicul emană de 3-4 ori mai mulţi poluanţi decât propria greutate.(ANNUAL REPORTS G.V.S). 2.2.2. Factori care condiţionează poluarea aerului

Condiţiile meteoroclimatice. Temperatura aerului, prinscăderea să odată cu creşterea altitudinii, determină mişcarea aerului pe verticală şi antrenarea poluanţilor la distanţă de sol (diluare). Inversiunea termică este un fenomen natural care apare când solul şi aerul din apropierea acestuia se răcesc mai repede decât aerul aflat la distanţa mare de sol. Ecranul de

aer cald aflat deasupra stratului de aer rece se opune difuziei poluanţilor. Inversiunea termică dispare la răsăritul soarelui sau poate dura zile când nebulozitatea este crescută.

Umiditatea crescută a aerului determină formarea ceţei, ceea ce favorizează acumularea poluanţilor. Bioxidul de sulf (SO2) şi oxizii de azot (NOX) sunt transportaţi la distanţe mari prin intermediul curenţilor de aer, fiind apoi transformaţi în acizii corespunzători prin intermediul precipitaţiilor. Acestea cad apoi sub formă de ploaie sau zăpadă acidă pe sol.

Precipitaţiile favorizează antrenarea şi depunerea particulelor sedimentabile pe sol, dar nu acţionează asupra suspensiilor.

Curenţii de aer, mai ales cei orizontali, au rol în dispersia poluanţilor. Calmul atmosferic duce la acumularea şi creşterea concentraţiei poluanţilor într-un teritoriu. Existenţa unor curenţi de aer poate genera o răspândire transfrontalieră a poluanţilor, până la distanţe de până la 1000-2000 km. Prezenţa în aer a bioxidului de sulf (SO 2), oxizilor de azot (Nox), hidrocarburilor şi metalelor grele poate genera în aceste condiţii o poluare cu fotooxidanti, ozon(O3), peroxiacetilnitraţi (P.A.N.), acid sulfuric (H2SO4), acid azotic (HNO3) şi depozite solide.

Radiaţia solară prin componenta ultravioletă ( X = 190-360 nm) determina producerea unor reacţii fotochimice, la care participă atât poluanţii aerului cât şi componenţii normali ai acestuia. Rezultă în acest fel smogul oxidant sau ceaţa fotochimică, un amestec de compuşi toxici, mai agresivi decât poluanţii iniţiali: ozon, radicali liberi , substanţe oxidante. Smogul oxidant poate apare în toate centrele industriale cu circulaţie intensă a autovehiculelor (fenomenul a fost sesizat pentru prima dată în 1944 la Los Angeles).

Particularităţi topografice naturale (geografice) şi artificiale (urbanistice). Dinamica proceselor de poluare existenţi este puternic influenţată de factorii topografici naturali si artificiali.

Obstacolele naturale (dealuri, munţi) şi artificiale (construcţiile) existente pe direcţia de deplasare a unei mase de aer poluat poate proteja teritoriul din spatele obstacolului. (TUMANOV, 1989)

Depresiunile şi văile sunt locuri unde se acumulează impurităţile, cu împiedicarea difuzării în afara perimetrului lor, mai ales în caz de inversiune termică. Temperatura mai scăzută din depresiuni favorizează formarea ceţei.

Relieful plat, prin favorizarea mişcării aerului pe orizontală, determină şi dispersia poluanţilor.Procesele biologice din sol, producătoare de căldură, intervin în generarea de curenţi de aer

ascendenţi şi contribuie la difuzarea impurităţilor pe verticală.Curenţii locali din zonele de litoral, briza de uscat (noaptea) şi briza de mare (ziua), contribuie la

transportul poluanţilor.Vegetaţia participă la autopurificarea aerului prin crearea unor zone tampon între sursele de poluare

şi zonele rezidenţiale. Pădurile, spaţiile verzi, chiar şi iarba fixează bioxidul de carbon, pulberile, SO2, şi undele sonore .

Sistematizarea centrelor populate poate intervenii favorabil în protecţia acestora faţă de procesele de poluare. Se urmăreşte amplasarea corespunzătoare a zonei industriale în raport cu zonele de locuit şi cu direcţia vânturilor dominante. Aceste cerinţe pot fi realizate prin respectarea zonei de protecţie sanitară în jurul surselor de poluare, orientarea corectă a reţelei stradale sau crearea de spaţii verzi şi oglinzi de apă intravilane (MĂNESCU şi colab., 1996).2.3. Autoepurarea aerului

Autoepurarea sau autopurificarea aerului reprezintă procesul prin care aerul revine la compoziţia avută anterior apariţiei procesului de poluare. Acest proces presupune o restabilire a proprietăţilor naturale ale aerului fiind posibil numai în cazul în care, cantitatea de poluanţi nu depăşeşte anumite limite respectiv capacitatea de autoepurare a atmosferei.

Principalii factori implicaţii în procesul de autoepurare al aerului sunt: curenţii de aer, procesul de sedimentare şi precipitaţiile.

Existenţa unor curenţi de aer (verticali sau orizontali) determină deplasarea poluanţilor din atmosferă

odată cu masele de aer. Astfel urmările poluării se vor resimţii departe de sursa de poluare şi nu în locul în care au fost generaţi poluanţii. In funcţie de distanţa şi direcţia deplasării curenţilor poate lua naştere „poluarea transfrontiera" când poluanţii, în deplasarea lor, depăşesc graniţele ţării în care s-au format (SCHIOPU, 1997).

Desfăşurarea procesului de sedimentare este posibilă numai în condiţii de acalmie. Pe această cale se depun, separându-se din aer, particulele sedimentabile şi praful. Prin depunere, pulberile ajung pe sol determinând concomitent poluarea acestuia, a apelor de suprafaţă cât şi a vegetaţiei.

Precipitaţiile joacă un rol important în procesul de autoepurare a aerului. Ele purifică aerul atmosferic prin antrenarea mecanică a poluanţilor, dizolvarea lor în apă sau prin reacţia poluanţilor cu apa precipitaţiilor, dând naştere la „ploi acide".

Se observă că prin procesul de autoepurare a aerului, poluanţii nu sunt distruşi ci sunt translocati din aer în alţi factori ai mediului înconjurător respectiv transferaţi în alte medii. Astfel se poate constata că urmările procesului de poluare şi a celui de autoepurare a aerului sunt deseori comune şi la fel de periculoase pentru mediile în care ajung să se concentreze poluanţii respectiv sol, apă, vegetaţia şi întregul lanţ trofic.

2.4. Consecinţe ale poluării şi autoepurării aerului2.4.1. Consecinţe ale poluării autoepurării aerului asupra mediului înconjurător.

Cei mai frecvenţi poluanţi ai aerului, identificaţi în cele mai mari concentraţii sunt bioxidul de sulf (SO2), oxizii de azot (NOx), hidrocarburile şi metalele grele. Ca urmare a condiţiilor specifice ale atmosferei cât şi a prezenţei radiaţiilor solare, aceştia suferă o serie de transformări chimice, sporind potenţialul poluant al aerului. Se formează astfel ozon(C >3) peroxiacetilnitraţi (P.A.N.), anhidride sulfurice şi alte depozite solide.

Prezenţa precipitaţiilor solubilizează unii compuşi, iar anhidridele reacţionează chimic cu apa, generând ploile acide.

Alte efecte globale ale poluării atmosferice sunt subţierea stratului de ozon şi apariţia efectului de seră. Subţierea stratului de ozon de la 5mm la l-2mm şi apariţia unor potenţiale găuri de ozon permit o incidenţă sporită a radiaţiilor ultraviolete la suprafaţa solului ceea ce are ca urmare o creştere a numărului de cancere epiteliale. Efectul de seră, datorat creşterii concentraţiei de CO2 (peste 0,04% voi. în aer) se manifestă printr-o încălzire generală a climatului reprezentată printr-o creştere medie cu 2 C, până la sfârşitul secolului trecut. Urmările imediate sunt creşterea nivelului mărilor şi întinderea zonelor deşertice spre nord (tratate pe larg în capitolul introductiv de generalităţi).

Industralizarea cât şi răspândirea transfrontieră la distanţe mari (1.000-2.OOOkm) a poluanţilor generaţi de ramurile economiei au determinat ca la sfârşitul secolului XX, emisiile de sulf în atmosferă să se situeze între 50.000 t/an (Europa centrală şi de vest) şi 200.000 t/an (Europa de est).

Formarea şi căderea ploilor acide (ca urmare a poluărilor locale sau transfrontiere cu SO2) afectează în ţara noastră 20-35% din suprafaţa forestieră. Urmările acţiunii ploilor acide asupra vegetaţiei se datoresc atât acţiunii directe, a contactului cu părţile aeriene ale plantei cât şi a celei indirecte, determinată prin intermediul solului asupra rădăcinilor. Efectele constatate asupra vegetaţiei se manifestă prin:

- afectarea şi deteriorarea stratului cerat de pe ace sau frunze;- deteriorarea stomatitelor;

intensificarea proceselor de evaporaţie;- deficitul de apă din plantă;

dezechilibre în activitatea regulatorilor de creştere şi a enzimelor;- levigarea nutrienţilor (Mg, Ca, Mn);- distrugerea clorofilei;- dereglarea fotosintezei;- stoparea asimilaţiei.

Căderea ploilor acide pe sol determină acidifierea acestuia ceea ce are ca urmare levigarea şi carenţa în elemente nutritive. Se constată de asemenea o acumulare a elementelor toxice şi afectarea rădăcinilor,

concomitent cu o deteriorare a simbiozei cu fungi.Efectele cumulate ale celor două tipuri de acţiuni determinate de ploile acide generează o senescenţă

fiziologică timpurie şi deteriorarea rezistenţei biologice la dăunători şi boli. Urmările constatate în timp evidenţiază deteriorarea şi distrugerea vegetaţiei în general şi a pădurilor în special.

Acoperirea frunzelor cu pulberi, ca urmare a procesului de sedimentare, determină obturarea ostiolelor, diminuarea respiraţiei şi a procesului de fotosinteză cât şi micşorarea producţiei de fitomasă şi scăderea recoltelor. Reducerea intensităţii fotosintezei are ca urmare o micşorare a cantităţii de oxigen emanat. Micşorarea producţiei de fitomasă determină scăderea rolului protector al vegetaţiei împotriva eroziunii solului şi intensificarea acesteia.

2.4.2 Consecinţe ale poluării aerului asupra sănătăţii umanePoluanţii chimici din aer pot afecta sănătatea dacă pătrund în organism şi depăşesc capacitatea

acestuia de a se apăra. Rareori substanţele chimice din aer acţionează izolat. Acţiunea în comun a diferiţilor factori poluanţi din aer, pot determina apariţia următoarelor tipuri de efecte:

- efect aditiv ( de însumare)- multiplicativ (de potenţare)- antagonic (de neutralizare)- de toleranţă (faţă de o anumită substanţă, datorat intoxicaţiiprealabile)Efectul biologic este un fenomen obiectiv sau subiectiv, resimţit sau măsurat într-o perioadă de timp

mai scurtă sau mai lungă.în cercetarea poluării aerului se au în vedere următoarele criterii:

• starea de agregare a substanţelor chimice poluante înatmosferă şi anume:• aerosoli (solizi şi lichizi) sau starea de dispersie grosieră şicoloidală - sunt cunoscute sub denumirea de

praf, pulberi,ceaţă sau fum, având dimensiunile particulelor cuprinse între10-2 - 102 μ. Distingem aici pulberi sedimentabile (>10 μ)) şipulberi în suspensie (< 10 μ).

• gazele şi vaporii sau starea de dispersie moleculară sauionică, cu diametrul <10-3 μ ce cuprind atât compuşii denatură anorganică: (SO2, CO, CO2, NOx, CU, H2S) cât şi denatura organică (hidrocarburi alifatice şi aromatice, aldehide,alcooli) naturale sau sintetice.

• poarta de intrare în organism a poluanţilor din aer este cearespiratorie, prin piele intactă sau digestivă. Calearespiratorie este cea mai importantă poartă de pătrundere înorganism, odată cu aerul inspirat. Reţinerea poluanţilor estepredominant fizică şi diferă pentru pulberi şi gaze.Una dintre metodele cele mai potrivite spre a fi utilizată în cercetarea stării de sănătate este

clasificarea substanţelor după toxicitatea specifică. Aceasta depinde de transformările chimice ale substanţelor toxice când sunt absorbite în organismul uman şi de afectarea unor organe şi sisteme (VLAICU, 1996).

Poluanţii chimici din aer, generatori de probleme de sănătate, pot fi clasificaţi astfel:- poluanţi toxici- poluanţi alergogeni- poluanţi mutageni, cancerigeni şi teratogeniPoluanţii toxici sunt substanţe chimice care lezează organismul viu producând dezorganizarea

structurilor şi deteriorarea funcţiilor la diferite niveluri, de la molecule la întregul organism. Efectele toxice pot fi acute sau cronice.

Poluanţii toxici sistemici includ diferite substanţe existente în concentraţii mici în factorii de mediu şi care ajung în organismul uman, putând fi concentrate în lanţurile trofice. Aceste substanţe sunt improprii vieţii prin simpla lor prezenţă, iar în cazul creşterii concentraţiei devin nocive cu producere de intoxicaţii acute sau cronice. In această categorie pot fi incluşi compuşii anorganici de tipul metale grele şi metaloizi iar ca produse organice pesticidele organo-clorurate şi fosforice.

Poluanţii toxici asfixianţi cuprind un număr crescut de substanţe care prin diferite mecanisme

fiziopatologice producIn general, în jur de 90% dintre cancere sunt asociate factorilor de mediu, în realitate însă doar un

număr relativ mic de cancere poate fi asociat unui anumit factor de mediu. Cancerele asociate expunerii organismului pe cale aerogenă sunt importante; organele afectate fiind cavitatea bucală, laringe, trahee, plămânul, stomacul, ficatul, rinichii, cea mai mare frecvenţă având-o cancerul pulmonar.

Factorii de risc în apariţia cancerului pulmonar sunt fumatul (primordial), combustii incomplete, gaze de eşapament şi poluarea aerului ocupaţional industrial.

Din aceasta clasă fac parte:- cancerigenii organici: hidrocarburi aromatice policiclice, nitrozaminele, amine aromatice, coloranţi aromatici, pesticide organoclorurate, aflatoxine;

cancerigeni anorganici: As, Be, Cd, Cr, Ni, Fe, Se, azbest.2.5. Indicatori folosiţi în aprecierea calităţii aerului

Concentraţiiie maxime admise (CMA), pot fi definite ca doze de poluanţi care nu determină direct sau indirect efecte nocive asupra organismului uman. Odată stabilite, acestea primesc caracter de lege şi trebuie respectate.

CMA se stabilesc astfel încât:- să fie sub pragul de acţiune acută şi cronică pentru om şicelelalte componente ale regnului animal şi

vegetal;- să se situeze sub pragul de percepere a mirosului şi alacţiunilor iritative asupra mucoasei respiratorii şi

conjuctivale;- să nu modifice cantitativ şi calitativ radiaţia solară;- să ţină seama de prezenţa concomitentă a mai multor poluanţişi de acţiunea lor cumulată (MĂNESCU

şi colab., 1978)Formele de CMA se apreciază pe termen scurt sau lung şi anume:

- concentraţia maximă admisă momentană: pentrudeterminarea concentraţiei de poluanţi pe termen scurt, durata deluare a probei este de 30 minute.

- concentraţia maximă admisă medie zilnică: determinareaconcentraţiei pe 24 ore, se iau probe în mod continuu timp de 24 oresau discontinuu, în mai multe reprize egale de timp, repartizateuniform de-a lungul a 24 ore.

- concentraţia maximă admisă medie lunară: pentrudeterminarea concentraţiei în interval de 30 zile.

Politica naţională de protecţie a atmosferei urmăreşte:-introducerea de tehnici şi tehnologi adecvate pentru reţinerea poluanţilor la sursă;-gestionarea sursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi până la realizarea celor mai scăzute

niveluri care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei;-gestionarea sursei de aer, în sensul asigurării calităţii corespunzătoare securităţii sănătăţii umane.-modernizarea şi perfecţionarea sistemului de monitorizare integrală a calităţii aerului.

2.7. Tehnici de prevenire şi combatere a poluării aeruluiîntreprinderile care prin specificul tehnologiei utilizate generează noxe care ar putea determina o

poluare a aerului atmosferic, au obligaţia introducerii în fluxul tehnologic a unei trepte de epurare în scopul reţinerii poluanţilor la sursă.

Tehnicile adoptate trebuie să aibă în vedere natura, respectiv starea de agregare a poluanţilor generaţi (praf, aerosoli, gaze) pentru ca în funcţie de specificul fiecărui fluid poluant să poată fi aleasă metoda optimă de epurare. (URSU, FROSIN, 1981)

Metodele de epurare ale aerului pot fi grupate, în funcţie de natura procesului prin intermediul căruia se reţin poluanţii, în:

- metode fizice- metode chimice

După modul de acţiune, metodele fizice pot fi grupate astfel: umede, uscate, şi combinate. Metodele chimice realizează epurarea prin procese de spălare, reducere, separare, absorbţie sau adsorbţie.

Din punct de vedere al modului de exploatare al utilajelor în epurarea aerului poluat se pot distinge:- instalaţii sau aparate de epurare directă;- instalaţii sau aparate care necesită un tratament al

agenţilor nocivi înainte de epurare;- instalaţii şi aparate care folosesc ambele principii.

Foarte frecvent instalaţia de epurare a aerului, având învedere specificul fluidului poluant, este reprezentată de către aparatele de captare a impurităţilor respectiv de separatoarele de praf. După principiul folosit în practica separării şi captării prafului putem distinge mai multe categorii de aparate.

Biofiltrarea - se practică în scopul distrugerii unor contaminanţi organici, aflaţi în stare de vapori într-un amestec de gaze reziduale. Stratul filtrant îl constituie solul care conţine microorganisme ce pot degrada compuşii organici contaminanţi. Alegerea microorganismelor specifice (suşe speciale de bacterii, ciuperci, etc.) se face în funcţie de natura poluantului. Capacitatea biofiltrului depinde de viteza şi debitul influentului.

Oxidaţia termică - realizează purificarea fluidului de contaminanţi organici prin incinerare la temperaturi înalte de 1000°C (MARTON, MOŢ, 1997).

Ca urmare a intensificării traficului rutier, a noxelor gazoase generate de acestea s-au impus, în vederea reducerii poluării atmosferice şi a prevenirii acesteia, măsuri specifice.

Modalitatea actuală de reducere a emanaţiilor gazoase toxice, provenite din gazele de ardere a motoarelor cu aprindere electrică, constă în dotarea vehiculelor cu catalizator. Catalizatorul are rolul de a mări viteza de desfăşurare a unei reacţii chimice fără a interveni direct păstrându-şi nemodificată forma iniţială. Catalizatorii instalaţi pe autovehicule sunt formaţi dintr-un cilindru ceramic prevăzut în interior cu o reţea de canale placate cu platină, având rol catalitic (figura 2.13).

Se obţine astfel o reducere a emanaţiilor toxice cu 90%, prin transformarea acestora în bioxid de carbon ( CO2), azot (N2) şi vapori de apă (H2O). Eficienţa de acţiune a catalizatorului depinde de existenţa sondei Lambda şi de folosirea benzinei fără plumb. Rolul sondei Lambda este acela de a asigura în motor un raport optim între benzină şi aer, respectiv de a regla compoziţia acestui amestec. Funcţionalitatea catalizatorului depinde de realizarea unui amestec optim benzină : aer. Sonda Lambda verifică aportul de oxigen în gazele arse corectând pe baza acestor date compoziţia amestecului combustibil.

Pădurile reprezintă un mijloc natural de depoluare al atmosferei. In sprijinul acestei afirmaţii vin rezultatele unor ani îndelungaţi de cercetări care evidenţiază această concluzie (World Forestry Congress, 1978).

Pădurea produce circa 26,6 miliarde tone de oxigen, ceea ce reprezintă mai mult de 50% din rezerva anuală de oxigen(O2) a Pământului.

Un hectar de pădure emană de 3 - 10 ori mai mult oxigen decât aceeaşi suprafaţă de teren arabil.Un singur exemplar de pin, având vârsta de 60 de ani, produce în 24 de ore o cantitate de oxigen

necesară consumului zilnic a trei persoane (1350 - 1800 1 O2).Un hectar de pădure de pin are aria de asimilare egală cu 70 -150.000 m2, absoarbe 150 - 200 t de CO2

şi produce circa 13 t de substanţă organică anual.Un hectar de pădure de foioase reţine 500.000 m3 de apă pe care o retrocedează mediului

înconjurător prevenind procesele de eroziune şi inundaţiile. Pădurea constituie rezervorul natural de reţinere a apei, filtru şi depozit a unei ape curate şi sănătoase.

Datorită secreţiilor de germicide şi fitoncide ale copacilor, aerul pădurilor conţine o cantitate de 46 - 70 de ori mai mică de organisme patogene comparativ cu atmosfera marilor aglomerări urbane.

Pinul, molidul şi ienupărul creează în jurul lor (3 - 5m) o zonă lipsită de bacterii. Fitoncidele pinului vindecă tuberculoza. Compuşii secretaţi de stejar distrug bacteriile dezenterice , iar acele de răşinoase vindecă difteria.

Pădurea purifică aerul prin captarea unor cantităţi importante de praf. Astfel pe parcursul unui ciclu vegetativ un hectar de pădure de molid reţine circa 30t de praf, iar un hectar de pădure de fag mai mult de 65t de praf.

Rolul vegetaţiei forestiere se face simţit şi în prevenirea poluării fonice. O perdea forestieră de foioase groasă, de 150m, reduce nivelul de zgomot cu 18-28 decibeli.

Absorbţia şi reţinerea poluanţilor atmosferici de către vegetaţia forestieră constituie o modalitate de protecţie a mediului înconjurător care însă deteriorează şi distruge în timp pădurile (figura 2.14).

2.8. Poluarea fonica sau cea datorata zgomotului2.8.1. ZgomotulZgomotul reprezinta un factor de mediu cu caracter permanent, inclusiv in spatiul locuibil. In

aglomeratiile urbane zgomotele provin atat din exterior cat §i din interiorul cladirilor. Zgomotele exterioare sunt produse de circulate (terestra si aeriana) la care se adauga productia (industria, meste^ugurile), constructiile si montajele, comertul, joaca copiilor §i sporturile. Ele se caracterizeaza, printr-o componenta de fond, permanenta intr-un interval de timp (ore, zile), peste care se suprapune componenta de varf, respectiv cres.teri mtamplatoare sau periodice, la intervale scurte de timp (secunde, minute) si care devine maxima in conditii de trafic aglomerat.

Zgomotele exterioare patrund In locuinte sau cladiri cu alt uz, pe cale aeriana (usi, ferestre deschise, conducte de aerisire), sau pe cale solida (prin pereti si podea). Factorii care influenteaza penetrarea sunt amplasarea si distanta cladirii fata de sursele externe de zgomot, natura materialelor de constructii §i caracteristicile constructive (materiale protectoare fonic: vata de sticla, sticla speciala, etc).

Zgomotele interioare sunt in cre§tere §i provin de la diverse instalatii sanitare, aparate de uz casnic (intensitatea nu trebuie sa depaseasca 35dB ziua si 30 dB noaptea), conversatia cu voce tare, joaca copiilor, soneria, inchiderea si deschiderea usilor (trantirea).(tabelul 2.4.)2.8.2. Zgomotul şi sănătatea

Zgomotele exterioare şi interioare se însumează, putând fi cauze de disconfort. Zgomotul acţionează asupra omului prin caracteristicile sale fizice cu potente nocive. Zgomotul devine supărător când are un nivel crescut, dar şi când este inoportun. Astfel el devine perturbator pentru activitatea omului, inteligibilitatea vorbirii şi somn. De asemenea poate genera o stare de stres asupra organismului care poate ajunge, în funcţie de intensitate, până la afectarea funcţiei auzului sau leziuni ale organului auditiv (125 dB) şi atingerea pragului de durere cu senzaţie dureroasă (135 dB). Efectele psihice pot apărea începând cu pragul de 50 dB, iar la valori peste 85 şi expunerea zilnică pe o durată de 8 ore se constată în timp slăbirea auzului ca boală profesională (Figura 2.15.)

Valorile optime ale intensităţii fonice pentru somn se situează între 30 - 35 dB, iar pentru comunicare în locuinţe şi săli de clasă 30-40dB.

Valorile limite impuse în cadrul construcţiilor de clădiri noi sau de drumuri, şosele şi autostrăzi variază între 60 - 70 dB ziua şi 50 - 62 dB noaptea.

2.8.3. Prevenirea şi combaterea poluării fonicePrevenirea şi combaterea poluării fonice se poate realiza prin respectarea câtorva măsuri eficiente

precizate în continuare:- măsuri medicale: reducere nivelurilor maxime de zgomot pentru zone de locuit la 50 dB ziua şi 40 dB

noaptea, iar în interiorul locuinţei 35 dB.

capitolul 3 POLUAREA APELOR. PREVENIREA ŞI COMBATEREA POLUĂRIIObiective:Se urmăreşte evidenţierea modalităţilor de poluare a principalelor resurse de apă din natură în funcţie de

sursa şi factorul poluant generator. Preîntâmpinarea consecinţelor cauzate de poluarea apelor este posibilă prin prevenirea şi combaterea poluării sau depoluarea apelor uzate cu ajutorul proceselor de epurare şi autoepurare.

Rezumat:Conceptul de poluare a apelor este prezentat prin enumerarea şi clasificarea tipurilor şi a surselor de

poluare existente cât şi a factorilor poluanţi specifici generatori de poluare. Abordarea proceselor de poluare se face în funcţie de natura resursei de apă analizată. Readucerea calităţii apei la cea avută înainte de utilizare sau degradare se realizează prin procese naturale de autoepurare sau prin aplicarea unor tehnologii de epurare simple sau complexe având la bază o serie de procese fizice, chimice sau biologice.3.1. Poluarea apelor

In urma utilizării apei de către consumatori aceasta îşi modifică compoziţia, suferind o schimbare a calităţilor sale naturale, astfel încât nu mai poate servi în scopurile pentru care era folosită anterior. Apele restituite sunt ape uzate, care au o compoziţie fizico-chimică şi bacteriologică diferită faţă de apa prelevată. Substanţele şi agenţii care determină modificarea compoziţiei iniţiale a apelor naturale în care sunt evacuaţi se numesc poluanţi.

După definiţia dată de O.N.U., poluarea apei reprezintă modificarea în mod direct sau indirect a compoziţiei normale a acesteia, într-o măsură în care impietează asupra tuturor folosinţelor la care putea servi în starea sa naturală. Poluarea poate fi consecinţa unor fenomene naturale dar, cel mai frecvent apare ca urmare a activităţii omului. Deşi poluarea se produce preponderent ca urmare a unor activităţi antropice, nu trebuie neglijată nici autopoluarea (MĂNESCU şi colab, 1978).

Autopoluarea reprezintă un fenomen natural şi constă în distrugerea masivă a florei şi faunei din ape, mai ales după perioade de înmulţire intensă, cunoscută sub denumirea de "înflorirea apei". Ca urmare a acestui fenomen apa îşi sporeşte conţinutul de substanţe organice în descompunere, cu consum mare de oxigen, apărând fenomene de putrefacţie şi degradare (GRUIA, 1979).

Modificarea compoziţiei calitative şi cantitative a apelor naturale nu semnifică întotdeauna poluare. Acesta nu apare ca fenomen decât în momentul când modificarea produsă în compoziţia apei ajunge să împiedice folosirea acesteia în diferite scopuri, respectiv produce inconveniente în utilizarea apei sau periclitează sănătatea oamenilor şi a animalelor. Ca urmare, impurificarea corespunde doar modificării compoziţiei apei şi ajunge la poluare când aceste modificări împiedică utilizarea ulterioară a apei.

3.1.1. Factori poluanţiFactorii care conduc la poluarea apei (variaţi şi numeroşi) pot fi grupaţi astfel:• factori demografici , dependenţi de numărul locuitorilordintr-o anumită zonă, poluarea fiind

proporţională cudensitatea populaţiei;• factori urbanistici, corespunzători dezvoltării aşezărilorumane, care utilizează cantităţi mari de apă

pe care le scotdin circuitul hidrologic local sau le întorc în natură subformă de ape uzate intens impurificate;

• factori industriali sau economici, reprezentaţi de nivelul dedezvoltare economică şi cu precădere industrială al uneiregiuni, în sensul creşterii poluării în paralel cu dezvoltareaindustriei.

3.1.2. Surse de poluareDupă provenienţă respectiv sursa de poluare ,apele uzate se pot grupa astfel:• Ape uzate menajere, poluanţii fiind resturi alimentare,dejecţii, săpun, detergenţi,

microorganisme, ouă deparaziţi şi provin în general de la populaţie, dinactivitatea casnică.

• Ape uzate zootehnice în care poluanţii sunt resturi defuraje, aşternut, dejecţii, substanţe

utilizate la spălare şidezinfecţie, microorganisme, ouă de paraziţi, antibiotice, biostimulatori şi rezultă din activitatea de creştere intensivă, industrială a animalelor. Ape uzate industriale, care au efectul poluant major şi sunt reprezentate de către:- ape de răcire, poluantul fiind căldura;- ape uzate de spălare şi transport, rezultate dincondiţionarea materiilor prime;- ape provenite din secţiile de producţie, utilizate directîn procesul de fabricaţie ca mediu de dizolvare sau dereacţie, poluanţii fiind substanţe provenite din materiileprime.3.1.3. Tipuri de poluare

Poluanţii din ape se găsesc sub formă de substanţe dizolvate, în stare de dispersie coloidală sau suspensii variate. In funcţie de natura agenţilor poluanţi existenţi în apele uzate, poluarea ca fenomen general poate fi diferenţiată pe mai multe tipuri de poluare (Mănescu,1978):

-poluare fizică-poluare chimică-poluare biologică

Poluarea fizică (cu substanţe radioactive, termică sau determinată de elemente insolubile plutitoare sau sedimentabile) este cel mai recent tip de poluare caracteristic zonelor avansate sau intens dezvoltate.

Poluarea biologic-bacteriologică (virusulologică şi parazitologică) este legată în mod direct de prezenţa omului. Ea poate rezulta din aglomerările umane, zootehnice (abatoare) şi este caracterizată de prezenţa microorganismelor patogene care găsesc condiţii propice de dezvoltare în apele stătătoare, calde şi murdare .Este cel mai vechi tip de poluare cunoscut fiind caracteristic zonelor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. Bolile transmise prin apă pot fi boli bacteriene (febra tifoidă, dezinterie, holeră), parazitare (ambiază, giardiază, tricomoniază) sau alte boli infecţioase.

Poluarea chimică este reprezentată de pătrunderea în apă a unor substanţe chimice de natură organică şi /sau anorganică (de tipul celor organice uşor degradabile până la cele toxice cu persistenţă îndelungată şi remanenta)

Poluarea chimică organică este generată de prezenţa substanţelor organice, de tipul glucidelor, lipidelor sau proteinelorîn ape. Ea este specifică apelor uzate rezultate de la fabricile de hârtie şi celuloză, abatoare, din industria petrochimică şi de sinteză organică. Descompunerea substanţelor organice şi a produşilor generaţi prin descompunerea lor se realizează de către microorganisme, prin procese chimice cu consum de oxigen. Ca produşi de descompunere a substanţelor organice rezultă fenoli,amine, uree, amoniac, hidrogen sulfurat (H2S), nitraţi şi nitriţi. Poluanţii acestor ape sunt prezenţi în cantităţi mari, unele substanţe poluante fiind toxice pentru vieţuitoare chiar şi în cantităţi reduse (pesticide). Compuşii organici de sinteză au în general o persistenţă ridicată în mediu (compuşi organocloruraţi).

Poluarea chimică anorganică este generată de compuşi anorganici, de tipul sărurilor. Ea este caracteristică industriei petroliere de extracţie, industriei petrochimice şi industriei chimice anorganice (industria clorosodică). Acizii şi bazele libere rezultate în procesele de producţie determină formarea unor ape uzate cu valori extreme ale pH-ului ce pot fi stresante sau letale pentru organismele acvatice. (DIUDEA şi colab, 1986)

In funcţie de modul în care se produce poluarea apelor, aceasta poate fi naturală sau artificială (antropică).

Poluarea naturală a apei apare independent de activitatea social- economică a omului, ca urmare a încărcării apelor de suprafaţă cu suspensii de natură minerală (nisip, argilă fină, clorură de sodiu dizolvată) sau organică (resturi de animale sau plante aflate în descompunere). Poluarea este intensă în perioadele de ape mari, când râul are capacitate mare de transport şi slabă în perioadele de secetă.

Poluarea artificială a apei apare ca rezultat al activităţii omului în diverse sectoare economice sau gospodării industriale şi menajere. Se pot distinge astfel poluarea urbană, industrială şi agricolă. Dispersia

poluanţilor, generaţi de aceste activităţi, în cadrul circuitului pe care îl urmează apa în natură este prezentată în figura 3.2.

- zona de localizare a efectelor poluării în mediul acvatic (MĂRUŢĂ ,CHIRIAC, 1981).Efectele poluării pot fi apreciate în funcţie de reacţia biocenozelor, în dependenţă cu gradul de

conservativitate a poluanţilor, astfel:- cazul poluării cu substanţe biologic degradabile;- cazul poluării cu substanţe greu sau nedegradabile;

Aceste efecte au ca urmare modificării corespunzătoare alebiocenozelor, reprezentate de către proliferarea unor specii nocive şi până la dispariţia unor populaţii acvatice.3.1.4. Indicatori ai poluării apelor

Aprecierea gradului de poluare a apelor se face prin intermediul unor indicatori fizici, chimici, biologici şi bacteriologici dintre care nici unul nu poate caracteriza singur poluarea, cel mult un aspect al poluării.

Indicatori fizici sunt consideraţi:- conţinutul în substanţe solide nedizolvate, denumit MTS (materii totale în suspensie) ce cuprinde

materii organice sau minerale ale căror dimensiuni pot fi:• >0,1 mm (grosiere)• 0,1 mm-0,1 μm (fine)• < 0,1 μm (coloidale)

- temperatura (influenţează procesele fizice, chimice şi biologice ce se desfăşoară în apă);- gustul şi mirosul (au importanţă pentru alimentarea cu apă potabilă sau condiţii de agrement);- conductivitatea electrică (indicator al substanţelor dizolvate în apă);

- radioactivitatea (după natura radiaţiilor corpusculare se deosebesc radiaţii α, β, ג sau x; Indicatori chimici

Din categoria indicatorilor chimici de poluare a apei fac parte: oxigenul dizolvat (O2),deficitul de oxigen (O2),cerinţa biochimică de oxigen (CBO5), consumul chimic de oxigen (CCO), diverse forme de azot (N organic, N total, amoniac, nitriţi, nitraţi), fosfaţi şi hidrogen sulfurat (H2S).

Elementele ce aparţin acestei categorii (enumerate mai sus) nu au efecte nocive, toxice sau de altă natură asupra organismului uman şi nici nu produc modificări ale caracteristicilor apei, care să fie uşor evidenţiate sau să limiteze utilizarea acesteia. Prezenţa lor în apă indică existenţa altor elemente care pot avea o acţiune nocivăsau dezorganizat şi a apelor de canalizare care pătrund în sol prin neetanşeităţile reţelei de conducte.

Sursele de impurificare în cazul apelor subterane pot fi:- impurificări produse ca urmare a unor lucrări miniere sauforaje de ape saline, gaze sau hidrocarburi;- impurificări produse de infiltraţii de la suprafaţa solului atuturor categoriilor de ape care produc şi

impurificarea dispersată asurselor de suprafaţă;- impurificarea produsă în secţiunea de captare datoritănerespectării zonei de protecţie sanitară

sau a condiţiilor deexecuţie.Calitatea apelor subterane este determinată de structura geologică a stratului străbătut şi de factorii

hidrodinamici. Gradul de poluare a apelor subterane depinde de asemenea de caracteristicile mediului poros din zona de pătrundere spre pânza de apă subterană, de caracteristicile şi cantitatea substanţelor poluante.

După originea sa, poluarea apelor subterane poate fi:- punctiformă sau locală, datorată deversării şi depozităriinecontrolate a unor substanţe

poluante, precum şi exploatăriidefectuoase a instalaţiilor de extracţie a apelor subterane, pe unspaţiu relativ redus;

- liniară, care se manifestă de-a lungul şoselelor, căilorferate,cursurilor de ape şi canalelor de evacuare a apelor uzate;

- difuză, care rezultă în urma aplicării îngrăşămintelor şiproduselor fitosanitare, determinând

poluarea masivă a atmosferei.(NEAG, 1997)Poluarea poate avea un caracter permanent (prin administrarea neraţională a îngrăşămintelor şi prin

depozitarea necontrolată a unor deşeuri) sau accidental (spargerea unor conducte de transport a hidrocarburilor).

In ceea ce priveşte durata fenomenului, poluare a poate fi actuală, când aceasta este rezultatul unei activităţi recente sau poate fi veche, dacă datează de mai mulţi ani.

Activităţile care generează poluarea apelor subterane permit identificarea a patru forme principale de poluare: poluarea menajeră, industrială, agricolă şi prin transporturi.

Procesul de poluare la nivelul apelor subterane decurge prin intermediul unur fenomene de natura fizică (adsorbţie, desorbţie, retenţie capilară, schimb ionic), chimică (precipitare, formare de geluri) şi biologică (procese de biodegradare) a căror durată se prelungeşte în timp, datorită vitezei de deplasare mici a apelor subterane.

La apele subterane de mică adâncime posibilităţile de poluare sunt mai frecvente, la aceste ape distingându-se 2 zone:86

- zona saturată cu apă, situată pe stratul impermeabil;- zona nesaturată cu apă, situată deasupra zonei saturate;Până aproape de stratul acvifer apa poluată, provenită de la

suprafaţă suferă fenomene de depoluare, substanţele poluante fiind oprite în straturile parcurse. Ulterior, aceşti poluanţi sunt preluaţi de apele care aprovizionează stratul acvifer, astfel că poluarea apelor subterane continuă chiar dacă la suprafaţă nu se mai găsesc ape poluate.

Principalele tipuri de poluare care ameninţă calitatea apelor subterane se datoresc:- diversităţii de compuşi organici şi anorganici proveniţidin activităţile menajere, industriale, de

minerit, militare şi agricole;- levigării nitraţilor;- levigării pesticidelor;- acidifierii;

Poluarea solului, în zone urbane şi industriale, pe suprafeţe pe care se practică mineritul, activităţile militare sau sistemul intensiv de agricultură acţionează direct, imediat sau în timp ,asupra calităţii apelor subterane.

Supradozarea îngrăşămintelor şi a gunoiului de grajd (dejecţii animale) poate conduce la levigarea nitratului, amoniului, sulfatului şi potasiului, chiar şi a fosforului în apele de adâncime.

Conform statisticilor s-a constatat că în ultimii 20 de ani nivelul nitraţilor în apele freatice, situate sub terenuri agricole exploatate intensiv, a înregistrat o creştere anuală de l-l,5mgNO"3/l (LEU şi BIEDER MANN,1985). Asfel, conţinutul nitric în stratul de apă freatică ca şi în cel de adâncime depăşeşte limita maxim admisă de 45mg NO"3/1 în apa potabilă. (STAS 1342-91)

Poluarea apelor subterane, ca urmare a levigării nitraţilor acumulaţi în sol, depinde în principal de conţinutul şi repartiţia nitraţilor în sol, forma de vegetaţie de la suprafaţă sau modul de exploatare a terenului în zona respectivă, volumul apelor de infiltraţie şi intensitatea precipitaţiilor căzute. (RÂDULESCU, GOIAN, 1999)

In agricultura, silvicultura şi horticultura europeană se utilizează la ora actuală un număr aproximativ de 600 tipuri de pesticide. Concomitent cu acţiunea de degradare a substanţei active, rămasă neutilizată în combatere, se formează o serie de produşi de degradare care în timp pot să contamineze apele subterane. Amploarea procesului de poluare cu pesticide a apelor depinde de forma şi cantitatea în care se găseşte pesticidul în sol, de solubilitatea, remanenta şi toxicitatea acestuia cât şi de caracteristicile solului (conţinut de substanţă organică) şi condiţiile climatice. Contaminarea pânzei freatice şi a apelor subterane cupesticide are loc ca urmare a levigării acestora din zona radiculară spre adâncime. Monitorizarea nivelului de pesticide în

potenţiale surse de apă potabilă indică o depăşire a standardului Uniunii Europene, care admite o concentraţie maximă de 0,5mg/l conţinut total de pesticide şi reziduuri ale acestora (Directivă a Consiliului UE-80/778/EEC).

Poluarea prin acidifiere a apelor subterane este urmarea directă a acidifierii solului sau a acidităţii naturale a acestuia. Infiltrarea apelor venite de la suprafaţă prin soluri cu reacţie acidă determină o acidifiere a acviferului, existând posibilitatea ca apele de adâncime să devină acide. Solurile nisipoase cu o capacitate de tamponare redusă (alcalinitate redusă) sunt soluri cu tendinţă de acidifiere, cauzată de depunerile atmosferice pe bază de sulf şi azot, aplicarea unor fertilizând cu reacţie acidă sau drenajul solului. Consecinţele cele mai importante ale acidifierii apelor subterane le reprezintă creşterea mobilităţii unor microelemente (în special aluminiu) şi a solubilizării unor metale din sistemul de distribuţie al apelor. Astfel majoritatea metalelor grele ,existente sub formă insolubilă în sol sau fixate pe coloizii solului,trec în forme accesibile plantelor. Se constată o poluare concomitentă a apelor subterane cât şi a vegetaţiei din zonă.

3.2. Autoepurarea apelorLa ajungerea în emisar, apele uzate neepurate sau parţial epurate suferă o serie de procese de natură

fizică, chimică şi biologică, care în final redau apei o compoziţie asemănătoare cu cea avută iniţial înaintea utilizării ei.

Fenomenul prin care apa din emisar, datorită unui ansamblu de procese autonome, fizice, chimice şi biologice se debarasează de diverşii poluanţi pe care îi conţine se numeşte autoepurare (GRUIA, 1979; MĂNESCU, 1981; 1982) sau autopurificare (NEGULESCU, 1982; MĂNESCU şi colab.,1996) uneori şi capacitatea de asimilare a materiilor poluante. ( MĂNESCU, 1981).

Autopurificarea apelor de suprafaţă este totdeauna mai accentuată decât a celor subterane, dar cu toate acestea, datorită frecventelor poluării la care sunt supuse apele de suprafaţă, acestea sunt mai poluate decât cele subterane.

La baza procesului de autoepurare a apelor stau 2 grupe de procese şi anume procese fizice şi fizico-chimice respectiv procese biologice şi biochimice, care determină autoepurarea fizico-chimică respectiv autoepurarea biologică. (GRUIA, 1979).

3.2.1. Procese fizice şi fizico-chimice de autoepurare a apeiDiluţia respectiv reducerea concentraţiei diverşilor poluanţi este urmarea pătrunderii acestora în masa

apei. Procesul are loc după un anumit timp, timp în care se realizează amestecul apă-poluant. Cu cât raportul acesta este mai mic, cu atât amestecul se realizează mai rapid dar diluţia este mică iar reducerea poluării scăzută.

Sedimentarea are loc în cazul poluanţilor aflaţi în suspensie, care în funcţie de mărime,greutate şi formă se depun mai mult sau mai puţin repede. Un rol important în grăbirea sedimentării îl au temperatura apei (sedimentarea se realizează mai rapid în apa caldă), adâncimea şi viteza de curgere a apei (sedimentarea are loc mai rapid la viteze mici de curgere ale apei).

Radiaţiile solare, în special cele ultraviolete, au putere bactericidă (omoară bacteriile) şi bacteriostatică (opreşte dezvoltarea şi înmulţirea bacteriilor). Acţiunea lor depinde însă de limpezimea apei, adică cu cât apa este mai tulbure cu atît radiaţiile pătrund mai puţin adânc în apă,având un efect mai slab.

Temperatura apei influenţează asupra vitezei de desfăşurare a reacţiilor chimice şi biochimice cât şi asupra sedimentării. Ea acţionează direct asupra germenilor patogeni pătrunşi în apă, în sensul că aceştia fiind adaptaţi temperaturii corpului uman nu întâlnesc condiţii prielnice de supravieţuire în apă.

Intre elementele poluante şi cele naturale din apă, se produc fenomene de adsorbţie şi absorbţie, dar şi reacţii chimice de oxidare, reducere şi precipitare. In desfăşurarea acestor reacţii, oxigenarea şi reoxigenarea apei prezintă o mare importanţă. Gradul de oxigenare şi reoxigenare al apei depinde de factorii care favorizează contactul apei cu aerul atmosferic şi dizolvarea oxigenului în apă, având în vedere că principala sursă de oxigen o reprezintă aerul atmosferic.

3.2.2. Procese biologice şi biochimice de autoepurare a apei

Concurenţa microbiană sau antagonismul dintre flora saprofită proprie apei şi flora patogenă supraadăugată prin poluare se manifestă prin efecte antibiotice, exercitate de către produşii de metabolism ai florei proprii apei asupra florei supraadăugate. Relaţiile antagonice se manifestă mai intens vara, când metabolismul germenilor este mai ridicat decât ia

Acţiunea bacterivoră a organismelor acvatice (protozoare, infuzorii, crustacee, moluşte) are loc ca urmare a hrănirii acestora cu bacterii care nu fac diferenţa între flora saprofită şi cea patogenă. Astfel se constată o scădere a florei patogene, care nu se înmulţeşte în apă.

Acţiunea litică a bacteriofagilor duce la distrugerea germenilor, fenomen confirmat prin prezenţa concomitentă a fagilor şi germenilor omologi în apă (MĂNESCU,1982).

Biodegradarea substanţelor organice prin descompunerea lor, duce în final la transformarea acestora în substanţe minerale. Această descompunere este realizată de către microorganismele din apă (microflora saprofită şi cu rol secundar protozoare, alge, plante acvatice, chiar şi unele animale) fapt pentru care poartă denumirea de biodegradare.

încărcarea apei cu poluanţi oxidabili scade conţinutul de oxigen al receptorului în aval, deoarece consumul de oxigen din apă este mai mare decât reoxigenarea apei. Când cantitatea de poluanţi a scăzut în timp, reoxigenarea compensează consumul de oxigen şi treptat conţinutul de oxigen din apă creşte din nou. In absenţa reoxigenării sau dacă în aval poluarea cu substanţe organice ar fi continuă, conţinutul de oxigen ar scădea continuu.

Gradul de poluare (încărcare) organică se poate estima în funcţie de conţinutul de oxigen din apă. Limita conţinutului de oxigen la care o apă se consideră degradată este de 6,0 mg/l (STAS 4706-88)

Având în vedere importanţa pe care oxigenul o are în autoepurarea apelor se recurge frecvent la procesul de aerare a apelor de suprafaţă. Acesta poate avea loc pe următoarele căi:

- trecerea apei emisarului peste trepte (praguri sau micibaraje) realizând astfel căderea liberă a apei şi un contact mai bunîntre aer şi apă;

- insuflarea de aer printr-o reţea de conducte aşezate pefundul receptorului;- amestecarea aerului cu apa prin intermediul turbinelorhidroenergetice;- introducerea de aer folosind aeratoare mecanice cu rotor.

3.3. Combaterea poluării apelorApele uzate generate de diverse ramuri ale economiei sunt evacuate în reţeaua de canalizare sau în

receptori naturali. In general debite mici de ape uzate sunt evacuate în reţeaua de canalizare orăşenească pe când în cazul debitelor mari de ape uzate,90generate de combinate sau platforme industriale, soluţia frecvent aleasă este evacuarea acestora în receptorii cei mai apropiaţi.

Această soluţie poate fi aplicată numai când apele uzate nu degradează calitatea receptorilor naturali. Evitarea sau reducerea poluării apelor receptorului ca urmare a deversării de ape uzate se realizează cel mai frecvent prin epurare înainte de deversare.

Epurarea apelor reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate apei uzate care au ca rezultat diminuarea conţinutului de poluanţi astfel încât cantităţile rămase să determine concentraţii mici în apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice şi să nu poată stânjeni utilizările ulterioare (ŞCHIOPU,1997).

Procesul de epurare a apelor uzate cuprinde două grupe de operaţii succesive reţinerea şi neutralizarea substanţelor nocive urmate de prelucrarea substanţelor rezultate din prima operaţie, denumite nămoluri. Ca produşi ai procesului de epurare rezultă apa epurată şi nămolul, care pot fi valorificaţi pe diverse căi în continuare. Apa epurată este evacuată în emisari sau poate fi valorificată în agricultură, prin fertirigare. Nămolul, în funcţie de compoziţia sa, după o prealabilă prelucrare este evacuat din staţie putând fi valorificat de exemplu ca îngrăşământ organic.

Gestionarea nămolurilor orăşeneşti trebuie să aibe în vedere câteva probleme legate de protecţia mediului înconjurător respectiv să nu constituie o sursă de infestare cu agenţi patogeni a terenurilor agricole, conţinutul în substanţe poluante (metale grele) să nu depăşească limitele admise, să se respecte tehnologia şi doza de aplicare şi să se instituie în perimetrele utilizate, un sistem adecvat de monitoring a factorilor de mediu (tratate în capitolul 6).

3.3.1. Metode şi tehnici de depoluare a apelor Procesul tehnologic de epurare a apelor uzate decurge pe baza unor procese fizice, chimice şi biologice care se intercondiţionează şi se completează reciproc. In fluxul tehnologic general al unui proces de epurare se pot distinge 3 etape ale procesului de epurare : epurare mecanică, chimică şi biologică. Având în vedere natura proceselor ce se desfăşoară în cele trei etape ale epurării, ele sunt cunoscute mai frecvent sub denumirea de epurare mecanică, epurare mecano-chimică şi epurare mecano-biologică. Uneori procesul de epurare este completat prin epurarea avansată în vederea îmbunătăţirii calităţilor apei rezultate la epurare.

Prin epurarea apelor uzate se înţelege ansamblul proceselor tehnologice prin care sunt reţinute, neutralizate şi îndepărtate

n primul caz, epurarea chimică poate fii inclusă în noţiunea de epurare mecano-chimică reprezentând o epurare primară. Prin aplicarea procedeului de decantare cu coagulanţi, materiile în suspensie se separă în proporţie de 95%.

în cel de-al doilea caz, reactivii chimici introduşi asigură precipitarea poluanţilor dizolvaţi sau oxidarea lor, transformându-i în substanţe inactive. Astfel pot fi eliminate din soluţie metale grele, cianuri, fenoli (folosind drept reactivi lapte de var, clor, ozon). Procedeele se încadrează în treaptă de epurare numită epurare terţiară.

Epurarea biologică (secundară) se foloseşte la eliminarea din apă a substanţelor biodegradabile şi asigură oxidarea, descompunerea şi mineralizarea substanţelor organice prin activitatea controlată a unor microorganisme aerobe. Acestea se pot dezvolta pe suportul nutritiv oferit de substanţele organice respective. Elementul esenţial în procesul de epurare biologică este oxigenul (O2) consumat de către bacteriile aerobe pentru desăvârşirea mineralizării substanţelor organice.

Epurarea biologică poate avea loc în bazine cu nămol activ, biofiltre iazuri de oxidare biologică sau câmpuri de filtrare şi irigare, ultimile urmărind atât epurarea apelor uzate cât şi valorificarea substanţelor nutritive pe care acestea le conţin.

In vederea valorificării nămolurilor rezultate în procesul de epurare acestea pot fi supuse unor procese cum sunt:

- fermentarea: proces de descompunere şi mineralizare a substanţelor organice care poate decurge alcalin (fermentaţia metanică are loc în mediu alcalin, lipsit de O2, în prezenţa bacteriilor anaerobe având ca produs principal biogazul) sau acid;

- stabilizarea: operaţie de mineralizare completă prinaerare, în comun cu apa de epurat, fără ca nămolul să mai fie supusunei fermentări separate;

- îngroşarea: operaţie de reducere a umidităţiinămolului fără schimbarea stării de fluiditate;

- deshidratarea: operaţie de reducere a umidităţiinămolului fermentat până la 45-80%.Epurarea avansată (terţiară) se foloseşte de regulă în continuarea celorlalte două trepte de epurare şi

vizează un grad ridicat de epurare al apei. Se aplică în cazurile în care apa trebuie restituită unor emisari, în vederea evitării proceselor de eutrofizare sau în cazul recirculării apei în fluxul tehnologic.

Epurarea terţiară are la bază procese fizico-chimice folosite frecvent în tehnologiile chimice:- adsorbţia: fenomen de reţinere pe suprafaţa unui corpdenumit adsorbant, a moleculelor unei alte

substanţe, denumităadsorbat;- neutralizarea: operaţie aplicată apelor uzate acide saualcaline, în scopul aducerii pH-ului la valori

neutre, folosindu-selapte de var, dolomita calcinată sau CO2 şi acizi rezidualiindustriali;

- flotaţia: proces de antrenare a unor particule solide de cătrebule de gaz care se ataşează de acestea;

- extracţia, bazată pe solubilitatea selectivă a unorcomponenţi chimici ai apei uzate în care se introduce un solvent.Acesta permite, după sedimentarea particulelor solide, realizarea adouă straturi lichide: rafinatul şi extractul, strat care se separă prinprocedee tehnice şi din care se recuperează solventul;

- distilarea, prin care pe principiul vaporizării, se separă apade substanţele chimice şi suspensiile conţinute, microorganismelefiind de asemenea distruse;

- îngheţarea, bazată pe formarea de cristale de gheaţă careconţin apă pură şi care se pot separa din soluţia reziduală îmbogăţităîn impurităţi;

- spumarea, bazată pe formarea de spumă în care are locacumularea unora din impurităţile prezente în apă. Ea este stimulatăprin procedee de insuflare de aer în masa apei uzate şi dă rezultateîn cazul substanţelor poluante superficial active, care au capacitateade a micşora tensiunea superficială a apei (detergenţii, proteinelesau compuşi de descompunere).

- schimbul ionic, bazat pe proprietatea unor materiale de aschimba sub influenţa unei ape mineralizate, conţinând săruriionizante, ionii din apă cu ionii proprii, realizând astfeldemineralizarea apei. Procedeul este folosit pentru eliminareaionilor de metale grele şi recuperarea unor materiale valoroase.

- oxidarea chimică, cea mai avansată formă de îndepărtare a impurităţilor, realizată prin oxidarea lor completă până la produşi minerali simpli (bioxid de carbon şi oxizi de azot). Se utilizează compuşi cu proprietăţi oxidante (ozon, apă oxigenată, clor).

- dezinfecţia definită ca un ansamblu de măsuri menite să distrugă agenţii patogeni. Drept agenţi de dezinfectie sunt utilizaţi frecvent clorul şi compuşii lui.

3.3.2. Tehnologii de epurare a apelor uzateEpurarea mecanică (epurare primară) realizează separarea unor poluanţi, având la bază procese fizice

de separare şi anume sedimentarea sau decantarea naturală.(figura 3.5.)Microorganismele se înmulţesc formând flocoane sau pelicule, care se pot separa de apă prin

decantare. Din activitatea acestor microorganisme rezultă dioxid de carbon şi săruri minerale. După tipul microorganismelor care asigură descompunerea poluanţilor organici din apă se disting procese aerobe şi anaerobe. Principalele produse finale ale degradării aerobe sunt bioxidul de carbon, apa şi nitraţii, pe când produşii descompunerii anaerobe sunt în principal metanul şi bioxidul de carbon. Atât în procesele aerobe cât şi în cele anaerobe înmulţirea microorganismelor determină formarea de biomasă nouă (nămol excedentar), care este unul dintre produsele concentrate ale epurării biologice. Ambele tipuri de procese se aplică la epurarea apelor uzate în diferite variante. Epurarea mecano-biologică se poate desfăşura după metoda epurării mecano-biologice naturale sau metoda epurării mecano-biologice artificiale.

Metoda epurării mecano-biologică naturală presupune trecerea apei tratate, după treapta de epurare mecanică, într-un bazin de înmagazinare de unde aceasta va fi folosită în fertilizarea terenurilor agricole (figura 3.7).

Metoda epurării mecano-biologică artificială realizează epurarea în instalaţii speciale, de tip filtru biologic sau bazin cu nămol activ, urmate în fluxul tehnologic de decantoarele secundare, care au rolul de a reţine şi a separa nămolul activ. Acesta conţine biomasa şi este parţial recirculat (figura 3.8).

Filtrele biologice sunt bazine umplute cu material filtrant, la suprafaţa căruia se formează o peliculă din material organic şi bacterii aerobe.Aceasta are rolul de a descompune substanţa organică biodegradabilă din apele uzate. Epurarea biologică decurge aerob în sistem cu biomasă fixată sub formă de peliculă pe un suport solid.

Pelicula gelatinoasă de microorganisme formată pe stratul filtrant, după un anumit timp de la începerea alimentării cu apă uzată, elimină poluanţii organici din apă utilizând pentru respiraţie oxigenul din aer (NEGULESCU, 1987).

Cea mai uzuală variantă de epurare în care microorganismele sunt suspendate în apă sub formă de flocoane este procesul cu nămol activ. Apa uzată este introdusă într-un bazin de aerare care conţine o suspensie de flocoane biologice (nămol activ) în care se administrează oxigenul necesar respiraţiei. Pe măsura admisiei de apă uzată, suspensia din bazinul de aerare trece într-un decantor secundar, unde biomasa este separată prin decantare.

Capitolul 4 POLUAREA SOLULUI. PREVENIREA ŞI COMBATEREA POLUĂRIIObiective:

Se urmăreşte prezentarea principalelor procese naturale şi antropice, respectiv ramuri ale activităţilor umane care în timp pot determina deteriorarea calităţii solului ca urmare a poluării generate. In vederea preîntâmpinării apariţiei unor procese de degradare a solului. Sunt descrise principalele măsuri şi tehnici de prevenire şi combatere a poluării cât şi de depoluare ce pot fi aplicate la sol.

Rezumat:Conceptul de poluare a solului este descris prin intermediul prezentării tipurilor de poluare constatate la

sol. In vederea prezentării sistematice a tuturor proceselor de poluare întâlnite la sol se face o clasificare având drept criterii natura, clasa şi gradul de poluare. Variantele de poluare determinate sunt tratate în funcţie de domeniul de activitate (sursa de poluare) generator de poluanţi ai solului. Concomitent sunt prezentate şi măsurile de prevenire şi combatere a apariţiei poluării la sol. Pentru cazurile de sol poluat cu anumiţi poluanţi şi grade diferite de poluare sunt descrise tehnicile de depoluare specifice ce pot fi aplicate. De asemenea sunt amintite principalele măsuri de protecţie a calităţii solurilor din România.

4.1.Tipuri de poluare ale soluluiExtinderea şi marea diversitate a fenomenelor de poluare cât şi implicaţiile grave asupra

calităţii/cantităţii producţiei vegetale agricole şi forestiere necesită o urmărire atentă în ceea ce priveşte tipurile de poluare ale solului şi amploarea acestora. Pentru identificarea, caracterizarea, clasificarea şi cartografierea solurilor poluate s-a elaborat o clasificare la nivelul a patru ranguri sistematice, luând în considerare natura şi sursa poluării, gradul de poluare şi activitatea care generează poluarea solului. Aceasta clasificare a solurilor, din punct de vedere al poluării acestora, are următoarele criterii de bază:

Amplasarea surselor de poluare pe teritoriul ţării noastre cât şi gradul de poluare al solurilor determinat de activitatea acestora pot fi reprezentate sinoptic pe harta României (figura 4.2)

Solurile poluate se delimitează şi se evidenţiază pe harta de soluri prin limite şi semne convenţionale distincte iar harta se completează cu legendă explicativă corespunzătoare procesului de poluare constatat la nivelul solului.

Monitorizarea acestei activităţi respectiv urmărirea poluării şi a efectelor acesteia constatate la nivelul solului este coordonată de I.C.P.A., aceste date fiind transmise la dispeceratele de control din cadrul ministerului de profil.

Prin precizarea activităţii care generează poluanţii implicaţi în poluarea solului se poate avea o imagine mai completă la nivel judeţean şi naţional asupra amplorii şi extinderii fenomenului de poluare şi a gravitaţii acestuia generat de diversele activităţi socio-economice de pe teritoriul României.

4.1.1. Poluarea solului prin lucrări de excavare la ziNoţiunea are în vedere poluarea datorată distrugerii solului prin lucrările de exploatare miniera la zi (la

suprafaţă), balastiere, cariere, foraje şi alte lucrări de acest fel necesare executării diferitelor construcţii.în ţara noastră, la nivelul anului 1998, acest tip de poluare cuprindea 15.000 hectare, din suprafaţa

agricolă (BERCA,1998).Dintre lucrările amintite, cea mai agresivă formă de distrugere a solului o reprezintă exploatarea

miniera la suprafaţă (extracţia cărbunelui). Acest tip de poluare este foarte extinsă şi în ţările dezvoltate, datorită faptului că până la ora actuală cărbunii sunt combustibilii fosili cei mai folosiţi. In cazul exploatărilor de acest fel trebuie să se facă mai întâi decopertarea, separat pe straturi de sol, iar apoi sterilul. Materialele

acestea se vor depozita separat, iar după epuizarea zăcamântului pe teren se vor aduce straturile de steril, iar apoi de sol, refăcând ordinea în care au fost iniţial. La decopertare se ia întâi stratul de sol cu materie organică, apoi straturile succesive de sol şi la urmă sterilul

Se apreciază că în jurul solurilor distruse în mod direct prin excavări este afectată o suprafaţă de 10 ori mai mare decât cea exploatată propriu-zis. Datorită acestui fapt se constat că pe teritoriile învecinate apar modificări în regimul apelor subterane şi migrarea geochimică naturală a elementelor cât şi procese de eroziune.

Depoluarea pentru readucerea în circuitul economic (agricol şi silvic) a acestor "pustiuri industriale" cuprinde lucrări de recultivare a respectivelor terenuri. Prin recultivare se înţelege un complex de lucrări şi măsuri tehnice, tehnico-miniere şi de inginerie tehnologică, hidroameliorative şi agropedoameliorative în scopul realizării unor noi landşafturi culturalizate care să permită restaurarea învelişului de sol şi vegetaţie. Noţiunea de landşaft defineşte un teritoriu cu caractere proprii, rezultat al unei anumite interacţiuni între relief, climă, hidrografie, sol, vegetaţie şi activitate umană, care îl disting de alte teritorii învecinate.

In principiu prin recultivare se urmăreşte realizarea din materialul obţinut, rezultat în urma degradării, a unui nou profil de sol. Realizarea acestuia poate avea loc prin adăugare (copertare) desol proaspăt, astfel încât profilul nou format să poată fi folosit în agricultură sau silvicultură precum şi ca suport pentru alte activităţi social-economice. In acest scop se au în vedere proprietăţile materialului excavat, favorabile creării unui nou profil de sol, stabilindu-se pentru fiecare caz în parte, excavarea şi depunerea selectivă a diferitelor materiale sterile în haldă.

Un teren distrus prin excavări se consideră recultivat atunci când poate fi reintrodus în circuitul agricol. Solul se consideră reintrodus în circuitul agricol atunci când de pe suprafaţa acestuia se poate obţine o producţie echivalentă (calitativ /cantitativ) cu cea obţinută de pe terenul respectiv în condiţii normale din punct de vedere climatic şi tehnologic.

4.1.2. Poluarea solului prin acoperirea cu deponii, halde, iazuri de decantare, depozite de steril şi depozite de gunoiExplicitând titlul se apreciază că deponia (conform dicţionarului de ştiinţa solului) reprezintă materialul

rezultat dintr-o săpătură, aflat în exces faţă de umplutura necesară acoperirii gropii respective şi depus la suprafaţa unui teren. Deponiile proaspete sunt puţin productive şi cer măsuri speciale pentru a putea fi folosite ca şi terenuri agricole. Halda reprezintă forma pozitivă de relief antropic constituită prin depozitarea materialelor sterile provenite de la lucrări miniere, lucrări de construcţii, etc.

Ca urmare a dezvoltării civilizaţiei umane şi a creşterii numărului populaţiei pe plan mondial, în toate regiunile locuite de oameni se constată o creştere a depozitelor de deşeuri solide. Acestea pot fi deşeuri minerale, depozite de steril în apropierea exploatărilor miniere, deşeuri şi reziduuri industriale sau deşeuri şi gunoaie urbane (menajere şi comerciale) şi rurale. Acestea au ajuns în ultimii ani la cantităţi foarte mari astfel încât solul este afectat pe suprafeţe foarte întinse datorită acestui fenomen.

Se apreciază că în prezent un om produce zilnic în medie 2-4 kg deşeuri şi gunoaie ceea ce la nivelul planetei înseamnă 8-16 milioane tone/zi adică 3-6 miliarde tone/an. La nivelul anului 2000 deşeurile şi reziduurile solide reprezentau o valoare medie de 15 miliarde tone.

Haldele de reziduuri industriale blochează mari suprafeţe de teren care devin total inutilizabile. La aceste cantităţi nu se mai poate vorbi de vegetaţie sau de regenererea naturii în zona respectivă.

In poluarea solului, prin intermediul agenţilor poluanţi din atmosferă, pot fi evidenţiate unele particularităţi. Ca regulă generală, solurile cele mai poluate se găsesc în vecinătatea surselor de poluare. Pe măsură ce înălţimea coşurilor prin care se evacueză emisiile cresc, poluarea solurilor din zona limitrofa scade în intensitate dar suprafaţa supusă poluării se extinde.

O altă particularitate a poluării solului cu substanţe purtate de aer o reprezintă poziţia şi caracteristicile solului, acesta reprezentând locul de întâlnire a tuturor poluanţilor care vin pe calea aerului (figura 4.3). Poluarea solului are loc concomitent cu o poluare indirectă de aceeaşi amploare a vegetaţiei,

animalelor şi omului.Poluanţii solului purtaţi de aer se datoresc nu numai activităţii umane, ci şi acţiunii diferiţilor factori

naturali respectiv surselor naturale de poluare.Principalele surse generatoare de poluanţi purtaţi de aer sunt:Surse naturale - solul - poluare cu particule minerale şi organice;

- vulcanii şi alte cataclisme naturale- poluarecu particole minerale , gaze şi vapori;- cosmosul- poluare cu praf cosmic;

Surse antropice -poluanţii generaţi de acestea pot fi grupaţi pe ramuri economice, astfel:- Uzinele termoenergetice - generează în principalpulberi de cărbune, cenuşă, fum şi unele

particole solidetoxice, gaze (oxizi de sulf, hidrogen sulfurat, oxizi de azot şihidrocarburi policiclice), compuşi cu fluor şi arsen.

- Industria extractivă - pulberi, oxizi de sulf, hidrogensulfurat compuşi cu arsen şi plumb;- Industria siderurgică - pulberi de minereu şi de fier,oxizi de fier, mangan, arsen, cenuşă,

funingine, oxizi de sulf,amoniac, oxizi de azot şi acid clorhidric;

- Metalurgia neferoasă - pulberi, vapori şi oxizimetalici de plumb, zinc, cadmiu, cupru, arsen, mercur,compuşi cu fluor şi oxizi de sulf;

- Industria materialelor de construcţii - pulberi deciment, fluor;- Industria chimică de produse anorganice - oxizi desulf, hidrogen sulfurat, cloruri, fluoruri,

acizi halogenaţi, acidsulfuric, acid azotic şi amoniac;- Industria chimică de produse organice -hidrocarburiaromatice policiclice, solvenţi, eteri,

fenoli, mercaptan, negrude fum;- Industria de hârtie şi celuloză -pulberi, oxizi de sulf,cloruri, mercaptani;- Industria farmaceutică -hidrocarburi;- Industria cauciucului sintetic -eteri, cetone, fenoli;- Industria alimentară - pulberi, compuşi cu sulf,amoniac, plumb;- Transporturile -hidrocarburi, sodiu, plumb, particulede fum, cenuşă, oxizi de sulf, hidrogen

sulfurat, hidrocarburinearse, oxizi de azot;- Aşezările umane -cenuşă, fum, oxizi de sulf;- Agricultura şi silvicultură -pesticide, îngrăşăminte,pulberi;

Clasificarea poluanţilor, prezentaţi mai sus, permite împărţirea lor în trei grupe principale:: - particule minerale solide, precum şi diverşi compuşichimici sub formă de sulfaţi, carbonaţi şi fosfaţi;

- compuşi gazoşi de tipul oxizilor de sulf, azot, carbonşi hidrocarburi;- compuşi cu argint, arsen, beriliu, brom, cadmiu,crom, cupru, fluor, mercur, nichel, plumb,

seleniu, stibiu,vanadiu şi zinc ;Arderile combustibililor fosili duc la degajarea unor cantităţi importante de poluanţi, mai ales gaze sub

formă de oxizi de sulf, oxizi de azot, oxizi de carbon şi unele hidrocarburi nearse. Poluanţii aflaţi în atmosferă cad pe sol şi pătrund direct sau odată cu precipitaţiile ceea ce are ca efect poluarea solului. Fenomenul este evidenţiat prin reducerea producţiei de biomasă, contaminarea produselor agricole sau prin deteriorarea ecosistemelor. Efectul final al procesului de poluare este în general acelaşi, diferenţa constând doar în ritmul şi intensitatea de manifestare a poluantului.

Precipitaţiile căzute, odată cu spălarea atmosferei de poluanţi şi depunerea lor pe sol, determină infiltrarea acestora în sol ceea ce are ca urmare poluarea stratului de apă freatică. Concomitent se constată o posibila poluare a emisarilor ca urmare a spălărilor de suprafaţă. Precipitaţiile pot favoriza o poluare a solului în adâncime, determinând astfel sărăcirea stratului arabil fertil în elemente nutritive.

Cercetări efectuate de-a lungul şoselelor intens circulate evidenţiază acumularea în sol a plumbului,

provenit din gazele de eşapament ale autovehiculelor care folosesc benzina cu tetraetil- sau tetrametilplumb. Concentraţia plumbului în sol se reduce odată cu creşterea distanţei de la marginea şoselei şi a adâncimii pe profilul solului.

In jurul combinatelor de îngrăşăminte chimice cu fosfor, a intreprinderilor de prelucrare a aluminiului şi de producere a sticlei şî ceramicii se degajă în atmosferă compuşi gazoşi cu conţinut de fluor. Fluorul ajunge prin intermediul precipitaţiilor pe sol concentrându-se ulterior în vegetaţia din zonă.

Transportul pesticidelor de către curenţii de aer determină concentrarea acestora în zone ale planetei în care acestea nu au fost administrate. Datorită remanentei îndelungate a DDT-ului, o parte din cantitatea administrată în trecut, se găseşte şi la ora actuală nedescompus, el intrând prin volatilizare în circuitul global al Terrei.

Cantităţi mari de pesticide sunt reţinute de către vegetaţia forestieră. Datorită faptului că pădurea constituie un filtru atmosferic, transportul este mai intens iar descompunerea mai lentă. în păduri expunerea la lumină a acestor pesticide este mai scăzută astfel încât descompunerea fotochimica se desfăşoară cu intensitate redusă.

Alţi agenţi poluanţi ce vin pe calea aerului şi care afecteazăsolul sunt particulele solide, pulberile de marnă, argilă, metale, prafde ciment şi cărbune. In anumite cazuri aceste pulberi sunt netoxicedar, odată cu pătrunderea lor în sol, determină o serie de modificăriale proprietăţilor acestuia. Faptul se datorează aducerii în sol deelemente străine compoziţiei acestuia a depăşirii concentraţieitolerabile a acestor elemente în sol. Ardereacombustibililorutilizaţi frecvent pentru producerea de energie termică (cărbuni, păcură, gaze) generează o serie de compuşi toxici care se datoresc fie arderilor incomplete sau compoziţiei brute a acestora. Combustibili conţin pe lângă substanţele ce iau parte la ardere o serie de impurităţi ce se regăsesc ca produşi finali ai arderii. Toţi aceşti compuşi ce ajung pe sol din atmosferă, indiferent de starea lor de agregare, rămân sau se infiltrează în sol determinând concomitent poluarea vegetaţiei şi a apelor sau hrana omului şi a animalelor.

Tehnicile de prevenire şi combatere a poluării solului cu substanţe purtate de aer constau în reţinerea noxelor atmosferice la sursa care le emite şi sunt specifice fiecărei surse de poluare în parte. Acestea urmăresc reţinerea poluanţilor prin tehnici bine puse la punct, înainte ca aceştia să poată ajunge în atmosferă (filtre, electrofiltre, scrubere, catalizatori).

Ploile acideIn mod normal precipitaţiile se caracterizează printr-un pH mediu de 5,6. Această aciditate se

datoreşte prezenţei dioxidului de carbon existent în cantitate variabila în atmosferă. Acesta imprimăploilor un caracter acid datorită solubilităţii lui în apă. Ca urmare a fenomenului de poluare, datorată prezenţei noxelor gazoase în atmosferă, pH-ul natural al precipitaţiilor scade astfel încât valoarea acestuia poată ajunge la 3. Caracterul acid se datoreşte acizilor, ce se formează în reacţia dintre anhidridele ce se găsesc în atmosferă şi apa din precipitaţii. Cauza principală a apariţiei ploilor acide o reprezintă activitatea antropică din sectorului industrial, mai exact gazele nocive emanate de aceasta, adică oxizi de sulf, azot şi carbon.

Reacţia de formare a acizilor parcurge în general două etape în care oxizii sunt transformaţi prin reacţii fotochimice în anhidride iar acestea prin reacţia cu apa, dau naştere la acizi.

In ceea ce priveşte aria de răspândire a poluanţilor şi suprafaţa poluată atmosferic, aceasta depinde de modalitatea de evacuare a noxelor în atmosferă. Cu ajutorul coşurilor de evacuare înalte noxele gazoase sunt evacuate la câteva sute de metri înălţime şi dispersate de curenţii de aer pe suprafeţe mari. întinderea acestora depinde de volumul de noxe cât şi de prezenţa, viteza şi direcţia de deplasare a curenţilor atmosferici.

Se poate afirma că efectul ploilor acide, intensitatea şi nocivitatea acestora, depinde de natura şi proprietăţile poluanţiilor atmosferici dar şi de natura şi proprietăţiile materialelor sau a factorilor de mediu afectaţi de aceste ploi.

Consecinţele poluării solului datorată ploilor acide, sunt în principal spălarea solului de elemente

nutritive şi modificarea pH-ului acestuia.Gravitatea acestor procese depinde de structura şi caracteristicile solului şi influenţează în mod direct

viaţa bacteriană din sol. Modificarea reacţiei solului determină o schimbare a solubilităţii compuşilor nutritivi din sol şi apariţia unui potenţial important de poluare a apelor subterane cât şi a vegetaţiei din teritoriu.

Capacitatea solurilor de neutralizare a efectului ploilor acide este diferită şi depinde de capacitatea de tamponare a acestora. Acesta capacitate este limitată în cazul solurilor în care se constată prezenţa unor ape cu alcalinitate redusă, sărace în calciu, ce nu pot neutraliza efectul acid.

In zona de influenţă a emisiilor de oxizi de sulf de la combinatului chimic Valea Călugărească valoarea pH-ului la nivelul solului a scăzut pe parcursul a 4 ani cu 0,1-0,47 unităţi. Modificarea pH-ului este în funcţie de distanţa faţă de sursă şi caracteristicile solului.

4.1.4. Poluarea solului cu metale greleGrupa metalelor grele include metalele cu densitate mai mare de 5. Interesul pentru aceste metale se

datoreşte importanţei pe care acestea o au ca microelemente în nutriţia plantelor.Dintre metalele grele care fac parte din grupa microelementelor pot fi enumerate: fierul, manganul,

cuprul, zincul, molibdenul, nichelul, seleniul, cobaltul, borul (Fe, Mn, Cu, Zn, Mo, Ni, Se, Co, B). Tot din categoria metalelor grele fac parte şi metalele toxice: plumb, mercur, cadmiu, arsen ( Pb, Hg, Cd, As). Acestea sunt cunoscute ca fiind deosebit de periculoase, chiar şi în cantităţi limitate, pentru sănătatea animalelor şi a omului.

Sursele de poluare care generează preponderent deşeuri ce conţin metale grele sunt diverse ramuri ale industriei, transporturile, iar în agricultură acestea pot fi întâlnite, în varietăţi şi cantităţi diferite, în apele şi nămolurile zootehnice. Ele pot apărea în sol şi ca urmare a utilizării în agricultură a unor surse de fertilizare, amendare precum şi datorită folosirii de pesticide . Emisiile de la mijloacele de transport, aplicarea pe teren a nămolurilor de la staţiile de epurare, irigarea cu ape uzate, deşeurile şi reziduurile provenite de la exploataţiile miniere şi platforme industriale, fertilizarea şi amendarea solurilor, aplicarea de îngrăşăminte organice şi utilizarea pesticidelor au determinat o creştere a concentraţiei de metale grele în soluri.

Aspectul cel mai important privind poluarea cu metalele grele la nivelul solului îl reprezintă combinaţia, forma sub care se găsesc aceste metale grele în sol.

Cât timp acestea sunt fixate pe coloizii solului, accesibilitatea lor este redusă şi efectul acestora asupra vieţii din sol şi celorlalţi factori de mediu rămâne limitat. In momentul în care sunt create condiţiile ca metalul greu să ajungă în soluţia solului, acesta prezintă un risc important de poluare a apelor, plantelor şi indirect a animalelor şi omului. Combinaţiile solubile ale metalelor grele ajunse în soluţia solului pot contamina prin levigare apele subterane. Levigarea decurge începând din stratul freatic până la mare adâncime în funcţie de permeabilitatea solului. Din soluţia solului concentraţii importante de metale grele pot fi absorbite de vegetaţia aflată la suprafaţa solului. Ca urmare a procesului de amplificare biologică, sursele de hrană poluate cu metale grele afectează sănătatea animalelor şi omului.

Riscul de poluare a solului şi plantelor depinde de structura şi caracteristicile solului, specia plantei, forma chimică şi combinaţiile metalelelor grele în sol. Prezenţa altor elemente în sol pot influenţa solubilitatea acestora prin efecte de contracarare (reacţii decomplexare, absorbţie, adsorbţie, desorbţie). Cantitatea accesibilă de metal greu din sol şi condiţiile climatice influenţează deasemenea asupra gradului de poluare. Efectele dăunătoarea ale metalelor grele depind de mobilitatea lor în sol adică de solubilitatea combinaţiilor în care se găsesc acestea.

Factorii edafici care influenţează mobilitatea metalelor grele şi accesibilitatea lor pentru plante sunt textura, reacţia, conţinutul de materie organică, capacitatea de schimb cationic şi drenajul solului.

Textura solului - solurile argiloase şi grele prezintă un pericol mai mic pentru plante, de a absorbii cantităţi în exces de metalele grele. Metalele grele sunt reţinute prin fixare de către argilă astfel încât accesibilitatea lor pentru plante este limitată.

Reacţia solului (pH)- pentru ca acesibilitatea acestor metale grele în sol să fie cât mai redusă, valoarea

pH-ului trebuie să fie aproximativ de 6,5. La aceste valori ale pH-ului majoritatea metalelor grele se găsesc sub formă de combinaţii insolubile (carbonaţi şi hidroxizi) în soluţia solului astfel că poluarea vegetală şi a apelor subterane în acest caz este redusă.

Conţinutul de materie organică- solurile cu un conţinut ridicat de materie organică permit fixarea metalelor grele reducând astfel accesibilitatea acestora. Această fixare se ralizează datorită formării unor complecşi, între materia organică şi metalele grele insolubili în soluţia solului.

Capacitatea de schimb cationic- cu cât conţinutul solului în argilă şi materie organică este mai ridicat cu atât conferă solului o capacitate de reţinere mai mare a metalelor grele limitând astfel posibilitatea ajungerii unor conţinuturi toxice în plante.

Drenajul- excesul de umiditate din sol favorizează prezenţa metalelor grele în forme solubile ceea ce determină o accesibilitate sporită a acestora. Practica injectării nămolurilor în sol sau a încorporării acestora sub brazdă imediat după aplicare are drept scop menţinerea solubilitaţii metalelor grele la valori cât mai reduse. In acest scop se recomandă afânarea adâncă a solurilor cu drenaj deficitar în special când se aplică nămoluri obţinute de la prelucrarea apelor uzate.

Metalele grele se găsesc în soluţia solului sub formă de ioni sau complecşi. Intre metalele grele aflate în soluţia solului şi cele reţinute pe suprafaţa coloizilor se stabileşte un echilibru dinamic. Rezistenţa solului la poluarea cu metale grele este dependentă de capacitatea de tamponare a acestuia. Solurile cu capacitate mare de adsorbţie (conţinut ridicat de argilă şi materie organică) reţin aceste elemente în orizonturile superioare. In aceste soluri cantitatea de compuşi toxici care poate fi absorbită de către plante sau levigaţă în apele subterane este mai mică decât în solurile nisipoase sau acide.

- o metodă de depoluare radicală aplicabilă în cazul solurilorpoluate constă în decopertarea solului, îndepărtarea stratului de solpoluat de la suprafaţă urmate de copertare cu sol nepoluat pe ogrosime suficient de mare;

- administrarea unor substanţe care să precipite şi săinactiveze metalele grele aflate în exces în sol;

- cultivarea anumitor specii de plante recunoscute princonsumul redus de metale grele. în care nu se constată acumulareaacestora, ele nefiind dăunătoare în momentul consumului;

- cultivarea unor specii care, chiar dacă acumulează metelegrele nu se folosesc în alimentaţia animalelor şi a omului ca deexemplu plante textile;

- Înfiinţarea de culturi silvice sau plantaţii ornamentale peterenurile poluate cu metale grele;- calculul ştiinţific al dozelor de substanţe folosite în scopulmenţinerii sau creşterii fertilităţii solului

prin surse neconvenţionalede fertilizare ce conţin şi metale grele. Formula de calcul a dozeiaplicabile de nămol, acceptată pe plan mondial şi stabilită pentru unnumăr de 30 de ani. este următoarea:

Dn30 (t S.U./ha)=0.8 x Cmax sol x K/CnămolK- factor indicând greutatea stratului de sol pe adâncimea de 20 cm şi suprafaţa de un ha

(K=3000)C max sol - concentraţia tolerabilă de metal greu în sol (ppm)

C nămol - concentraţia metalului greu în nămol (ppm)4.1.5. Poluarea cu fluor

Fluorul poate apărea ca factor poluant al solului generat atât de surse industriale cât şi agricole. Cele mai frecvente combinaţii ale fluorului răspândite în scoarţa terestră sunt insolubile sau puţin solubile, fluorura de sodiu (NaF) fiind combinaţia cea mai solubilă existentă însă în cantitate redusă în sol.

Frecvent fluorul se găseşte în sol în cantităţi ce variază între 50-200 ppm, iar în solurile poluate cu fluor poate ajunge la 8000 ppm. Limita tolerabilă privind concentraţia de fluor în sol este de 200 ppm.

Solurile nisipoase sunt solurile cele mai slab aprovizionate cu fluor. In cele argiloase, conţinutul de fluor variază proporţional cu conţinutul de argilă. în straturile superioare ale solului fluorul are tendinţa de a fi

levigat prin intermediul precipitaţiilor.Principalele surse de poluare cu fluor sunt reprezentate de către industria aluminiului, industria

îngrăşămintelor chimice pe bază de fosfor şi industria prodcătoare de ceramică şi sticlă. Unele îngrăşăminte minerale contribuie la creşterea aportului de fluor în sol. Utilizarea fosfogipsului ca amendament în tratarea solurilor alcaline poate constitui o sursă de poluare datorită conţinutului de fluor (50-60 ppm) şi a dozelor administrate, care variază între 6-12 t/ha.

Prezenţa fluorului în sol în limite normale, mobilizează cantităţi importante de materie organică şi argilă şi mai reduse de fier. Intensitatea proceselor de levigare constate depind de proprietăţile solului respectiv de permeabilitate şi capacitatea de câmp a solului.

Ca urmare a poluării solului cu fluor s-a constatat o reducere a producţiei datorită translocării fluorului din sol în plantă. Urmarea acestui proces îl reprezintă o scădere a intensităţii fotosintezei cât şi inhibarea proceselor vitale pentru dezvoltarea plantelor. Utilizarea culturilor poluate cu fluor (1 ppm) în furajarea animalelor sau în alimentaţia omului pot avea urmări toxice nedorite asupra acestora. Ca măsuri de limitare a efectului poluant al fluorului din sol se pot menţiona utilizarea respectivelor soluri în cultivarea unor plante rezistente la fluor şi care nu se utilizează în alimentaţie.

4.1.6. Poluarea solului cu materii radioactiveIradierile pot reprezenta o sursă importantă de poluare a solului. Prin prepararea şi utilizarea

substanţelor radioactive acestea pot contamina mediul înconjurător şi solul devenind astfel foarte toxice pentru toate organismele vii. O contribuţie foarte importantă la poluarea radioactivă a solului o reprezintă transferul radionucleidelor cu viaţă lungă, stronţiu-90 (Sr-90) şi cesiu-137 (Cs-137).

Efectul nociv al izotopilor radioactivi depinde de natura radiaţiei, de perioada de înjumătăţire a substanţei radioactive şi de posibilitatea de eliminare a acesteia din mediul poluat.

Nucleidele cu viaţă scurtă sau moderată (Ba-110, Ce-144, I-133, Ru-103, Ru-106, Sr-89, Zr-95) se inactivează înainte de a ajunge pe suprafaţa solului. Ele pot deveni periculoase pe timp ploios, când datorită precipitaţiilor viteza lor de cădere pe sol este accelerată. Alte elemente periculoase sunt Ba-140, 1-131, U-238 şi mai ales radioizotopii cu viaţă lungă cum sunt Cs-137 (50 de ani) şi Sr-90 (27 de ani).

Sursele de radiaţii ionizante, care constituie surse de poluare ale solului, se pot împărţi în surse artificiale şi surse naturale.

Sursele artificiale sunt reprezentate de către:- surse controlate (instalaţii nucleare, surse utilizate înlaboratoare, experienţe cu armament

nuclear, etc)- surse necontrolate (deşeuri care ajung în mod accidental înmediu sau sunt depozitate

necorespunzător, provenite de lamineritul uraniului, de la uzinele de prelucrare a unor surse deelemente combustibile sau de la centrale electronucleare rezultateca urmare a unor avarii sau accidente);

Sursele naturale de poluare radioactivă sunt reprezentate de radiaţia cosmică şi componenta telurică, cauzată de prezenţa în scoarţa pământului a numeroase elemente radioactive care emit radiaţii ionizante.

întrucât Sr-90 şi Cs-137 au o perioadă lungă de fisiune, comportarea lor în sol şi posibila lor absorbţie de către plante prezintă un interes special în ceea ce priveşte sănătatea omului. Strontiul este fixat puternic de către materia organică din sol iar creşterea valorii pH-ului şi a cationilor schimbabili de Ca şi K sporesc adsorbtia acestuia. Cesiul este fixat puternic prin intermediul mineralelor argiloase iar adsorbtia acestuia creşte odată cu ridicarea valorii pH-ului.

In ultimul timp se acordă importanţă şi carbonului 14 (C-14) care ia naştere în aer sub acţiunea radiaţiilor cosmice plecând de la azot. Acesta se depozitează în sol de unde poate intra cu uşurinţă în ciclul metabolic al plantelor, ajungând ulterior în organismul uman.

O alta sursă de poluare radioactivă a solurilor din ţara noastră o constituie irigarea cu apă din Dunăre. Centralele nucleare electrice din bazinul dunărean poluează apele Dunării prin intermediul apelor radioactive uzate generate de acestea şi deversate în Dunăre.

Cercetările efectuate de I.C.P.A. au evidenţiat creşterea conţinutului de Cs-137 de 5-10 ori fără însă ca acesta să atingă valori critice. Rezultatele recente ale Laboratorului de radioactivitate din cadrul Institutului de cercetări pentru ingineria mediului din Bucureşti au indicat o creştere sensibila a radioactivităţii solului, invers proporţional cu adâncimea, în perimetrele învecinate termocentralelor pe cărbune şi a combinatelor de îngrăşăminte fosfatice ce prelucrează apatite.

4.1.7. Poluarea solului cu dejecţii animaleProblema poluării solului cu dejecţii animale, provenite din sectorul zootehnic, se datoreşte apariţiei

crescătoriilor de tip industrial capabile să livreze cantităţi foarte mari de produse alimentare respectiv datorită sistemului de creştere intensivă al animalelor. Creşterea intensivă a determinat concentrarea unui număr mare de animale în aceste crescătorii, generând cantităţi sporite de dejecţii, care au pus probleme cu totul deosebite protecţiei mediului înconjurător (ferme cu 150-300 mii capete animale).

Factorul poluant în acest caz îl constituie dejecţiile animalelor şi apele uzate formate ca urmare a sistemului de evacuare pe cale umedă (hidraulică) a dejecţiilor din adăposturi.

Dejecţiile de la animale şi păsări, datorită conţinutului ridicat de materie organică, în general uşor degradabilă, elemente nutritive ca azot, fosfor, potasiu, calciu (N, P, K, Ca) şi microelemente, reprezintă o importantă sursă de fertilizare a solului. Astfel cea mai eficientă cale de degajare a acestora este cea sub formă de îngrăşământ.

Cantitatea de dejecţii, compoziţia acestora şi volumul de ape uzate evacuate de la complexele de creştere industrială a animalelor variază în funcţie de specia, rasa şi talia animalului, tipul şi categoria de producţie, sistemul de întreţinere şi exploatare a acestora, regimul de furajare a animalelor cât şi starea tehnică şi exploatarea instalaţiilor şi utilajelor folosite la gestionarea dejecţiilor.

în ceea ce priveşte volumul de dejecţii rezultat de la vaci de lapte, pe cap de animal şi zi, acesta are următoarea componenţă:

- dejecţii solide 20-30 kg;- dejecţii lichide 10-15 l;- apă tehnologică de spălare 20-25 1;rezultând un volum total de 50-70 1

apeuzate brute;

Din complexele de creştere şi îngraşare a porcinelor în sistem industrial (150 mii capete de porcine), la care modalitatea de evacuare a dejecţiilor se realizează pe cale umedă, rezultă volume zilnice de ape uzate care variază între 2000-4000 m3.

Aplicarea unor doze sporite de dejecţii animale, în sopul fertilizării, duce la creşterea concentraţiei de elemente nutritive în sol dar şi la scurgeri de suprafaţă de pe respectivele terenuri agricole. Datorită conţinutului acestor dejecţii în agenţi patogeni se constată o translocare a acestora din dejecţii în sol şi din scurgerile de suprafaţă în ape.

Conţinutului ridicat în materie organică şi elemente nutritive (N, P) din aceste dejecţii determină apariţia proceselor de eutrofizare în apele de suprafaţă. Eutrofizarea determină dereglări în echilibrul ecosistemelor acvatice care se manifestă prin dezvoltarea luxuriantă a florei acvatice şi scăderea conţinutului de oxigen din apă sub nivelul necesar viaţii peştilor şi faunei acvatice.

Cu toate că sunt biodegradabile aceste dejecţii, aplicate în exces pe sol, determină dereglarea mecanismului natural de transformare a lor. Ca urmare apar modificări ale unor proprietăţi ale solului cum sunt starea fizică, permeabilitatea, capacitatea de reţinere a apei, conţinutul de oxigen şi fertilitatea solului. Concomitent cu acesta este afectată şi viaţa microorganismelor din sol, datorită faptului că aceste dejecţii conţin pe lângă elementetele specificate şi o serie de substanţe nocive. Aceste substanţe provin din furajarea animalelor (substanţe farmaceutice, biostimulatori, enzime, hormoni) iar în cazul apelor uzate, din igienizarea adăposturilor sau din activitatea de combatere a unor dăunători existenţi în adăposturi (insecticide, sodă caustică, var). Dejecţiile sunt purtătoare de agenţi patogeni care se pot transmite omului.

Administrarea unor cantităţi ce depăşesc 45 t/ha/an determină o acumulare excesivă a sărurilor solubile în sol, ceea ce are ca urmare inhibarea dezvoltării normale a vegetaţiei din zonă sau, pe soluri permeabile, o impurificare a stratului freatic prin levigare.

Prezenţa cuprului şi arsenului în dejecţiile provenite de la păsări fac posibilă concentrarea acestora în sol, odată cu administrarea acestor dejecţii ca sursă de fertilizare.

Alt factor poluant ce intră în compoziţia dejecţiilor sunt nitraţii, care fiind solubili în apă, pot fi levigaţi în solurile permeabile impurificând apa subterană sau prin intermediul spălărilor de suprafaţă, apele de suprafaţă. Acumulări mari de nitraţi în sol determină o posibila poluare a vegetaţiei din zonă. Dezechilibrele nutritive din sol duc la dezechilibre metabolice la animalele care consumă furaje cultivate pe aceste soluri. Furajele cu conţinut ridicat de nitraţi (0,21-0,48%) pot fi dăunătoare animalelor. La om, ingerarea unor alimente cu conţinut ridicat de nitraţi, favorizează apariţia unor boli grave cum ar fi cancerul sau cianoza, la sugari. Omul, prin consumarea în stare proaspătă a unor legume, cu o capacitate mare de acumulare a nitratilor (morcov, sfeclă, spanac, salată, ţelină) este supus unui potenţial toxic sporit generat de alimente poluate cu nitraţi.

Fertilizarea solului cu dejecţii animale determină datorită supradozării o poluare concomitentă a solului prin sărăturare, acumulare de nitraţi dar şi de metale grele. In ţara noastră cercetările confirmă că pe lângă rezultatele pozitive obţinute prin irigarea cu ape uzate provenite de la creşterea porcilor are loc şi o acumulare în profilul solului a sărurilor, nitratilor şi a unor metale grele (Zn, Cu). Conţinutul de azotat în orizontul arabil a ajuns la 250 ppm şi peste 100 ppm la adâncimea de Im. Excesul de sodiu şi potasiu rezultat din aplicarea dejecţiilor, contribuie la mărirea conţinutului de săruri solubile, la degradarea structurii solului şi la reducerea producţiei vegetale. S-a constatat deasemenea creşterea conţinutului de zinc şi fier mobil cât şi a cuprului şi magneziului. Compuşii cu arsen nu sunt esenţiali pentru plante şi sunt relativi insolubili rezistând la levigare. Datorită acestui fapt există pericolul de acumulare a elementului în sol.

Deasemenea s-a constatat şi o poluare cu agenţi patogeni cum ar fi viruşii enterici, cu o persistenţă în sol de până la nouă luni.

Valorificarea dejecţiilor animale prin administrarea acestora pe sol este condiţionată de condiţiile geografice (zone aride, umede, reci, calde), modul de folosinţă a terenurilor limitrofe şi potenţialul de irigare.

Calculul dozelor de dejecţii administrate trebuie să ţină cont de compoziţia acestora cât şi de cerinţele culturilor în elemente nutritive şi rezerva accesibilă a acestora în sol.

Prezenţa preponderentă a azotului în dejecţii cât şi mobilitatea acestuia îi conferă un rol limitativ în aprecierea corectă a dozei de dejecţii. Astfel componentele cele mai importante care limitează folosirea dejecţiilor zootehnice pe terenurile agricole sunt reprezentate de conţinutul în azot şi săruri al acestora. In vederea utilizării dejecţiilor ca surse de fertilizare au fost elaborate pentru ţara noastră criterii care ţin seama de: panta terenului, textura solului, permeabilitate, nivelul apei freatice, clasa de salinizare şi soloneţizare (I.C.P.A., 1987).

Condiţiile sanitar veterinare ce se impun respectate la valorificarea dejecţiilor ca sursă de elemente nutritive, sunt următoarele:

- utilizarea acestora pe terenurile pentru culturi de câmp,numai după trei luni de stocare;- la fertilizarea păşunilor pot fi folosite numai dejecţii stocateîn prealabil timp de o lună;- mijloacele folosite pentru transportul dejecţiilor, stocate maipuţin de trei luni, se vor dezinfecta de

câte ori sunt folosite;- paturile de uscare a nămolurilor se vor acoperi cu plasă încazul izbucnirii unor epidemii şi epizootii

de pestă porcină sau febră aftoasă.Frecvent, având în vedere sistemul de evacuare a dejecţiilor din adăposturi pe cale umedă, acestea se

administrează la sol sub formă de ape uzate sau ape decantate prin irigare şi sub formă de nămoluri de decantare sau epurare.

O altă modalitate de gestionare a dejecţiilor ca surse fertilizante îl reprezintă folosirea acestora ca

materie primă în procesul de compostare, care are ca rezultat obţinerea unor îngrăşăminte organice concentrate superioare din punct de vedere calitativ.care aplicarea nămolului este integrată într-un sistem de agricultură sau silvicultură. Dacă se urmăreşte în principal numai degajarea acestuia, atunci se pot administra l-125t de material uscat /ha /an la culturile de câmp. Doza de nămol degajată pe teren variază în funcţie de condiţiile de climă şi cultură.

Nămolul provenit de la staţiile de epurare a apelor uzate menajere poate fi utilizat ca şi condiţionator de sol sub formă de îngrăşământ uscat cu conţinut scăzut de azot (4-6%).

In mod curent, municipalităţile preferă aplicarea nămolului pe terenuri sărace în scopul ameliorării calităţii acestora.

O soluţie avantajoasă de valorificare finală a nămolurilor o constituie compostarea acestora împreună cu gunoiul menajer, obţinându-se ca produs compostul, un îngrăşământ organic complex sub formă concentrată.

Aplicarea nămolurilor de la staţiile de epurare ale apelor uzate orăşeneşti are efecte pozitive asupra caracteristicilor solurilor. Nămolurile măresc capacitatea solurilor pentru umiditate, sporesc cantitatea de materie organică a solului cu până la 35-40%, de azot total cu 70% şi îmbunătăţesc structura solului cu 25-60%. Nămolurile acţionează ca sursă de elemente nutritive cât şi ca un condiţionator de sol. Se estimează că prin aplicarea de nămol lichid într-un strat de 2,5 cm /ha la o compoziţie de 4,4% solide, 52% materie organica, 5% azot total, 1,6% azot amoniacal, 3,6% fosfor şi 0,2% potasiu se aduc în sol: 12,5 t/ha părţi solide, 6,5 t/ha material organic, 499 kg/ha azot total, 120 kg/ha azot amoniacal, 359 kg/ha fosfor total şi 20 kg potasiu total (RAUŢĂ, CÂRSTEA, 1983).

In general prin aplicarea nămolurilor pe terenurile agricole în doze optime se obţin sporuri de producţie. Astfel fertilizarea cu nămoluri de la apele uzate a determinat sporuri de producţie de 15% la cereale păioase, 7% la sfeclă de zahăr şi 4% la cartofi comparativ cu varianta nefertilizată. Fertilizarea cu nămol în doze de 45-245 t/ha, pe un sol luto-argilos-nisipos, asigură în primii 2 ani la anumite plante aceeaşi producţie ca şi în cazul asigurării dozei în totalitate cu îngrăşământ chimic.

Concomitent cu aspectul pozitiv al acestei surse de elemente nutritive, se atrage atenţia asupra riscului poluării apelor freatice cu nitraţi ca urmare a aplicării nămolurilor pe soluri nisipoase uşor permeabile.

Degajarea nămolurilor de la apele uzate, determină o creştere a concentraţiei de metale grele în sol. Prin aplicarea unei doze de 59 t/ha nămol conţinutul de metale grele în sol a atins următoarele valori: cadmiu 5 ppm, crom 6 ppm, cupru 23 ppm, mangan 346 ppm, sodiu 16 ppm şi zinc 289 ppm.

Efectele dăunătoare determinate de cantităţile toxice de metale grele (Zn, Cu, Ni) pot fi reduse la minim prin amendarea calcaroasă a solului până la un pH 7 sau mai mare. In unele soluri, mai ales în cele nisipoase, poate fi dificilă menţinerea pH-ului la un nivel ridicat astfel încât amendarea trebuie efectuată frecvent.

Consecinţele poluării solului în urma aplicării nămolurilor pot fi evaluate atât după influenţele lor asupra capacităţii de producţie a solurilor cât şi după efectul asupra creşterii şi dezvoltării plantelor. Consecinţele sunt vizibile şi după cum se reflectă în starea de sănătate a oamenilor şi animalelor care consumă produse agricole şi furaje obţinute de pe soluri fertilizate cu nămol.

Aplicarea nămolurilor cu concentraţie mare de metale grele exercită acţiune fitotoxică îndelungată, datorită acumulărilor excesive al acestora în plante. Speciile de plante se caracteriezează prin diferite niveluri de toleranţă faţă de acumulările metalelor grele. Toleranţa în ordine descrescătoare este următoarea: graminee, cereale, legume, cartofi şi sfeclă de zahăr. Elementele cu cea mai mare posibilitate de a provoca toxicitate la plante sunt zinc (Zn), cupru (Cu) şi nichel (Ni). O preocupare majoră o constituie pericolul generat asupra sănătăţii oamenilor, de acumularea cadmiului în culturi. Concentraţii de 1 ppm Cd în bobul de porumb a provocat intoxicaţii alimentare la oameni.

Contaminarea vegetaţiei şi ingerarea directă odată cu iarba a metalelor grele constituie un pericol pentru animalele care păşunează.

Pentru a fi folosit în agricultură, nămolul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:- să fie bogat în elemente nutritive pentru plante;- să nu conţină cantităţi excesive de microelemente şi metalegrele;- să fie nevătămator din punct de vedere sanitar;

Din cauza pericolului prezentat de agenţii patogeni, mirosurile neplăcute şi seminţele de buruieni, valorificarea în agricultură a nămolurilor este privită pe plan mondial cu unele rezerve. De aceea nămolul trebuie supus înainte de utilizare unor tratamente adecvate, cum ar fi fermenterea şi pasteurizarea, procedee aplicate în prezent de multe staţii de tratare ale apelor uzate. Folosirea terenului agricol concomitent pentru degajarea nămolurilor şî producerea de recolte necesită studii atente.

Doza optimă de administrare a nămolurilor cu rol fertilizant, se poate aprecia în funcţie de compoziţia respectiv conţinutul în elemente nutritive al acestuia (tabelul 4.11.)la drumul public, 6m de la locuinţa ocupată şi 60m de la o apă de suprafaţă. Aplicarea nămolului deshidratat necesită respectarea a 6m de la drumul public, 60m de la locuinţa ocupată şi 60m de la o apă de suprafaţă. Se recomandă deasemenea ca la alegerea parcelelor pentru fertilizare să se păstreze distanţa de cel puţin 90m de la fântâni (criterii legiferate în S.U.A.).

în scopul menţinerii productivităţii terenului şi a protecţiei mediului înconjurător este necesară instituirea unui sistem de monitoring al calităţii solurilor pe care se aplică nămol.

4.1.10. Poluarea solului cu hidrocarburiAcest tip de poluare poate apare datorită erupţiilor sondelor de petrol, scurgerilor accidentale în jurul

sondelor de extracţie, depozitelor şi rezervoarelor de ţiţei şi produse petroliere, datorită rafinăriilor, precum şi ca urmare a infiltraţiilor în sol, datorită scurgerilor din conductele îngropate.

In cazul erupţiilor sondelor de petrol concomitent cu poluarea datorată hidrocarburilor, poate avea loc şi o poluare a solului prin salinizare generată de apele mineralizate ce însoţesc petrolul. Ţiţeiul brut ca poluant are o compoziţie complexă a cărui acţiune depinde de cantitate, compoziţie şi proprietăţile componenţilor organici şi anorganici.

în sol se constată o distribuţie stratificată a componentelor petrolului care sunt reţinute în orizonturile superioare pe când apele mineralizate, cu o densitate mai mare şi mai puţin vâscoase, pătrund în orizonturile inferioare. Caracterul de sortare şi reţinere pe profilul solului a componentelor petrolului depinde de proprietăţiile fizice şi fizico-chimice ale solului, cantitatea şi compoziţia petrolului, relieful şi timpul de acţiune al poluantului asupra solului.

în poluarea cu hidrocarburi se constată concentrarea petrolului în orizontul superior (egală cu 10-20% din greutate solului), reţinerea petrolului pe profil de către orizonturile cu materie organică şi orizontul argiloiluvial cât şi îmbogăţirea solului în carbon organic şi componente bituminoase. Se consideră că viaţa plantelor începe să fie afectată la valori ce depăşesc 1 kg ţiţei/m2.

în solurile poluate cu hidrocarburi se observa o stimulare puternică a evoluţiei microfîorei totale (microorganisme, bacterii fîxatoare de azot, cele denitrificatoare şi sulfatoreducatoare), care utilizează petrolul ca sursă de carbon şi energie. Aceste procese au ca urmare mineralizarea şi oxidarea parţială a petrolului

Ca măsuri de depoluare a solului poluat cu hidrocarburi, pot fi menţionate următoarele:- Se arde excesul de ţiţei de la suprafaţă iar apoi, prin arătură şi discuire, se amestecă solul poluat de la

suprafaţă cu cel nepoluat din orizonturile inferioare..- O altă metodă de depoluare constă în inocularea bacteriană şi fertilizarea, în special cu azot, care vizează

creşterea ritmului de descompunere a ţiţeiului. Asigurarea în sol a unui raport C: N favorabil vieţii microbiene, care accelerează procesele de mineralizare a reziduurilor de petrol şi reduce perioada de poluare a solului.

Scurgerea accidentală a gazului metan din conducte îngropate poate genera deasemenea o formă de poluare a solului cu hidrocarburi. Aceasta se manifestă asupra vegetaţiei din apropierea conductelor, care suferă din cauza lipsei de oxigen. Epuizarea oxigenului din faza gazoasă a solului se datoreşte oxidării gazului

metan din sol de către microorganisme.In ţara noastră poluarea chimică a solului cu petrol şi apă sărată ocupă o suprafaţă de 50 mii hectare

din suprafaţa agricolă totală (BERCA, 1988).'4.1.11. Poluarea solului prin eroziune si alunecări

Practicarea unor sisteme neraţionale de agricultură şi defrişarea abuzivă a pădurilor au dus la apariţia fenomenului de eroziune. Acest proces prezintă tendinţe de extindere datorită unor cauze naturale cât şi antropice care au la bază o exploatare necorespunzătoare a terenului. In ţara noastră eroziunea este răspândită pe o suprafaţă ce depăşeşte 5 milioane ha din care apoximativ 600 mii ha sunt situate în vestul ţării (BORCEAN, 1998).

4065 mii ha din suprafaţa agricolă şi respectiv 2100 mii ha din suprafaţa arabilă reprezintă sol poluat prin eroziunea de către ape, din care 700 mii ha din suprafaţa agricolă sunt afectate de alunecările de teren. Eroziunea eoliană este prezentă pe 386.7 mii ha din suprafaţa agricolă, acoperind 278 mii ha din suprafaţa arabilă (BERCA, 1998).

Consecinţele determinate de instalarea procesului de eroziune sunt reprezentate în principal de pierderile de apă, sol şi substanţe nutritive. Particulele de sol desprinse prin eroziune, care transportă pesticide şi îngrăşăminte, degradează calitatea apelor de suprafaţă şi colmatează râurile reducându-le capacitatea de navigaţie şi drenare. Totodată se constată o scădere a recoltelor (10-90% faţă de terenurile nepoluate), datorită transportului unor substanţe toxice şi a alunecărilor de teren. Efectul global constatat îl reprezintă deşertificarea mediului înconjurător

Gravitatea fenomenului de eroziune este amplificată de viteza cu care se colmateaza lacurile de acumulare şi reducera perioadelor de funcţinare a hidrocentralelor electrice.

Eroziunea afecteză bazinul Carasului pe o arie extinsă la peste 70% din suprafaţa cultivată. Terenurile au în majoritatea lor un grad de eroziune moderat şi numai 30% sunt puternic sau excesiv erodate. Cuantumul pierderilor de sol ca urmare a eroziunii acestuia este de 1,5 milioane t/an (BORCEAN, 1998).

Materialele care se transportă anual de către râuri în oceane, fără intervenţia omului s-au evaluat la 9,3 milioane t/an, ajungându-se la 24 milioane t/an (prin activităţi antropice) din care 1% sunt transportate de vânt.

Anual se pierd prin eroziune pe întreg teritoriul ţării cea. 126 milioane t sol respectiv 106,6milioane de pe terenul agricol, din care 28 milioane t de pe terenul arabil. Ponderea cea mai mare o au suprafeţele cu eroziune moderată şi puternică (8-30 t/ha/an). Eroziunea specifică totală pe terenurile agricole variază între 3,2 şi 41,5 t/ha/an cu media ponderată pe ţară de 16,28t/ha/an. Se subliniază faptul că eroziunea în adâncime şi alunecările contribuie cu cel puţin 50% din eroziunea totală. In ceea ce priveşte pierderea de teren agricol, alunecările împreună cu eroziunea de adâncime determină scoaterea din cultură a cea. 5000 ha teren pe an (RĂUŢĂ, CÂRSTEA, 1983).

Un efect important al eroziunii solului este îndepărtarea odată cu solul a unei cantităţi însemnate de materie organică şi elemente nutritive. Prin pierderea a 1 cm de cernoziom se pierd la hectar, cea. 150t sol, 6 t humus, precum şi 210 kg azot, 12 kg fosfor accesibil şi 25 kg potasiu accesibil pentru a căror producere pe cale industrială este necesar un consum de 400 kg/ha petrol brut, respectiv 4-IO6 kcal/ha. Eroziunea în suprafaţă afectează fertilitatea solului acţionând asupra orizontului cu humus.

Reducerea fertilităţii solului depinde de cantitatea, tipul şi forma elementelor nutritive cât şi de proprietăţiile solului respectiv. Cercetările întreprinse în diferite ţări arată că pierderile de elemente nutritive de pe terenurile agricole prin eroziune reprezintă o problemă importantă pentru producţia agricolă, calitatea mediului înconjurător şi a vieţii omului.

Particulele de sol detaşate prin eroziune ajung la baza versanţilor iar materialul fin este transportat de apă în reţeaua hidrografică. Particulele fine colmateaza cursurile de apă, bazinele de acumulare şi înfundă construcţiile de pe cursurile de apă. Colmatarea ridica nivelul albiilor râurilor şi fundul bazinelor de acumulare a apelor,

143mărind pericolul inundării zonelor din jur, ridicând nivelul apelor freatice şi înmlăştinind terenurile din zonele respective. Acumulările de apă pentru piscicultura sunt serios afectate de colmatare.

Costul dragării canalelor şi râurilor, a unor acumulări de ape este foarte mare, ridicând costul transportului pe apa şi al apei de consum.

In unele zone montane ploile torenţiale pun în mişcare cantităţi uriaşe de material grosier (pietre sau chiar bolovăniş) care ameninţă existenţa multor construcţii şi aşezări umane.

Transportul particulelor prin eroziune eoliană are efecte dăunătoare în zonele afectate. Ele se depun pe vegetaţie şi aduc pagube construcţiilor şi comunităţilor poluând atmosfera şi afectând sănătatea oamenilor şi animalelor.

Solul conţine şi receptează (prin chimizarea agriculturii şi silviculturii, emisii, degajări, irigaţii) cantităţi mari de substanţe chimice de diverse tipuri şi niveluri de toxicitate. Transportul acestor substanţe prin eroziune prezintă pericol datorită faptului că substanţele chimice se pun foarte uşor în mişcare, iar eroziunea se manifesta pe suprafeţe mari. Din această cauză este foarte dificil să se stabilească şi să se implementeze măsuri eficiente şi economice de combatere a eroziunii.

Substanţele chimice sunt transportate de la locul de aplicare sau depozitare prin intermediul apei sau vântului. Evaluarea poluării apei, datorită îngrăşămintelor chimice îndepărtate prin eroziune depinde de modul de utilizare al apei. Cea mai gravă problemă o pune poluarea surselor de apă potabilă deoarece unele substanţe cum sunt fosfaţii, azotaţii şi clorul acţionează direct asupra organismului uman şi pot afecta serios sănătatea.

Poluarea apelor cu elemente nutritive din sol, conţinute în debitul solid al scurgerilor de suprafaţă ca şi în soluţie, acţionează asupra echilibrului biologic din râuri şi lacuri prin provocarea eutrofizării.

Procesul de poluare a solului prin eroziune şi alunecare poate fi contracarat prin protejarea solului cu covor vegetal, gard viu sau obstacole fizice. Covorul vegetal dens şi cu talie joasă este eficient în reducerea eroziunii prin impactul apei şi prin spulberare.

Pe terenurile arabile lucrările pe curba de nivel, culturile în fâşii cu sau fără benzi înierbate şi modificarea pantei prin crearea de valuri şi terase, cu asolament şi tehnici de cultură corespunzătoare, reprezintă măsuri eficiente de combatere a eroziunii prin apă.

Alte măsuri de protecţie împotriva eroziunii solurilor sunt amenajarea perdelelor de protecţie şi gardurilor de reţinere a materialului purtat de aer, lucrările simple biologice şi mecanice pentru protejarea malurilor ravenelor, râurilor precum şi a digurilor.

4.1.12. Poluarea solului prin sărăturarePrin sărăturare se înţelege procesul de acumulare a sărurilor solubile cât şi a sodiului schimbabil,în

cantitate suficient de mare pentru a dăuna capacităţii de producţie a solului.Săraturile includ atât soluri saline (cu conţinut foarte mare de săruri solubile- solonceacuri), soluri

alcalice (cu conţinut peste 5-10% sodiu schimbabil, până la soloneţ), cât şi soluri atât salinizate, cât şi/sau alcalice (soloneţizate).

Frecvent săraturile apar în zonele aride şi semiaride ale planetei. In zonele umede, sărurile solubile prezente în sol se levigă în profilul de sol, putând ajunge în apele freatice sau în râuri, lacuri, mări şi oceane.

Sărăturarea solurilor poate fi accelerată ca urmare a introducerii irigaţiei. Apele de irigaţie conţin cantităţi variabile de săruri solubile, care în condiţiile unui sol cu drenaj deficitar, se pot acumula. Irigarea necorespunzatoare, cu pierderi de apă din canalele de aducţîune, aplicarea unor norme de udare necorespunzătoare, fără asigurarea unui drenaj adecvat, poate determina ridicarea nivelului apei freatice. Odată ce nivelul apei ajunge la 1-2 m de suprafaţa solului, cantităţi însemnate de apă se ridica prin capilaritate în zona radiculară a plantelor, unde se pierd prin evaporare, iar sărurile dizolvate se acumulează în această zonă.

Problema poluării solului prin sărăturare nu se limitează la o anumită regiune specifică de pe glob. Este

greu de găsit o zonă geografică în care sistemele de irigaţii să nu aibe probleme legate de poluarea solului prin sărăturare.

In ţara noastră fenomenul de poluare a solului prin sărăturare se manifestă pe cea. 454 mii hectare teren agricol, din care cea. 274 mii hectare teren arabil. Suprafaţa solului cu risc potenţial de poluare prin sărăturare, în condiţiile amenajării şi exploatării necorespunzatoare a sistemelor de irigaţii se estimează la aproximativ 1.300 mii hectare.

Salinizarea secundară a solurilor din ţara noastră se datoreşte în principal:- ridicării nivelurilor freatice mineralizate;- suspendării regimului hidric periodic percolativ desalinizare -desalinizare sub influenţa

inundaţiilor curegim hidrosalin nereversibil;- intensificarea ascensiunii capilare a apei din pânzafreatică prin suprapăşunat şi

agrotehnicănecorespunzătoare;

- irigarea cu ape de calitate necorespunzătoare (ce nurespectă cerinţele STAS-9450/88);- aducerea la suprafaţă a stratelor salifere din adâncime;Soloneţizarea secundară a solurilor din

ţara noastră poateavea doua surse, una reziduală, ca urmare a infiltraţiei franjei capilare de apă cu compoziţie chimică alcalină şi alta, ca urmare a folosirii apei de irigaţie cu reacţie alcalină.

Efectul dăunător al sărurilor solubile în exces din sol este evident pentru plante.Astfel, la un conţinut sub 0,10% efectul este practic neglijabil,iar conţinutul situat între 0,1-0,15% poate fi restrictiv pentru culturile foarte sensibile. Intervalul 0,15-0,35% este restrictiv pentru majoritatea plantelor.Intervalul de conţinut situat între 0,35-0,70% este suportat satisfăcător numai de culturile tolerabile pe când la un conţinut mai mare de 0,70% numai culturile foarte tolerante la săruri pot asigura producţii satisfăcătoare.

Se constată o slaba dezvoltare a culturilor agricole când conţinutul solului în sodiu schimbabil reprezintă 10-15 % din capacitatea de schimb cationic.

La un conţinut de sodiu schimbabil de 20-35% plantele sunt puternic afectate. Toxicitatea sărurilor variază în funcţie de natura cationului şi a anionului respectiv. Limitele de toxicitate sunt influenţate de fenomenul antagonismului ionilor din sol, de tipul de salinizare sau de alţi factori care condiţionează mecanismele de schimb ionic la interfaţa sol-plantă.

In concluzie poluarea solurilor prin sărăturare are loc în principal datorită intervenţiei şi activităţii neraţionale a omului, prin executarea necorespunzătoare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi aplicarea de măsuri agrotehnice neadecvate. La acestea contribuie ignorarea legilor care dirijează echilibrul natural şi evoluţia solurilor, neglijarea sau desconsiderarea totală a modificărilor hidrologice, hidrochimice sau geochimice care au loc in teritoriu ca urmare a lucrărilor hidroameliorative.

4.1.13. Poluarea solului prin acidifiereSolurile acide sunt prin definiţie solurile ale căror valori de pH sunt mai mici de 7 pe scara pH-ului

situată între 0-14. In practica agrochimică interpretarea valorilor de pH ale solului respectiv reacţia acidă a acestuia poate fi încadrată în următoarele intervale: 5,8-6,8 (reacţie slab acidă) 5,0-5,8 (reacţie moderat acidă)146sub 5,0 (reacţie puternic acidă). Cu unele excepţii, solurile acide sunt considerate soluri sărace nefertile. Concomitent cu creşterea acidităţii solului , creşte conţinutul în aluminiu schimbabil şi în aceiaşi măsura scade conţinutul în ioni ai elementelor nutritive. Aciditatea solului se datoreşte mai multor cauze,cum sunt:

- disocierea grupărilor funcţionale ale humusului;- descompunerea microbiologică a materiei organice;- prezenţa mineralelor argiloase silicatice şi ahidroxizilor de fier şi aluminiu;- procesele de hidroliză sau nitrificare a îngrăşămintelorchimice;

Gradul de acidifiere al solului depinde de echilibrul care există între ionii de hidrogen şi aluminiu din

sol.Intensificarea fertilizării cu îngrăşăminte minerale cu azot, fiziologic acide, determină acidifierea

solului. Gradul de acidifiere al solului depinde de capacitatea de schimb cationic, gradul iniţial de saturaţie în baze , diferenţierea texturală a profilului de sol şi permeabilitatea pentru apă a acestuia cât şi de conţinutul în humus şi activitatea biologică.

Reacţia acidă şi conţinutul în aluminiu respectiv mangan mobil ,ca şi alte însuşiri chimice, fizice şi biologice, asociate cu reacţia acidă limitează capacitatea de producţie a solurilor şi reduc eficienţa îngrăşămintelor chimice.

In ţara noastră, din întreaga suprafaţă agricolă studiată agrochimie, aproape 2 milioane hectare respectiv cea. 1,5 milioane hectare teren arabil prezintă soluri acide care necesită corectarea acidităţii (BERCA,1998).

In scopul evitării acidifierii solurilor se aplică amendamente calcaroase, în doze de întreţinere sau îngrăşăminte bogate în calciu. Aceste măsuri urmăresc menţinerea reacţiei solurilor în domeniul optim, compensarea efectului de acidifiere al îngrăşămintelor cu azot, fiziologic acide, şi mai ales asigurarea unei eficiente ridicate a îngrăşămintelor.

4.1.14 . Poluarea solului cu exces de apăSolul intervine în circuitul hidrologic ca receptor , rezervor şi regulator al umidităţii, contribuind astfel

la tamponarea excedentelor şi deficitelor periodice ale bilanţului hidrologic (precipitaţii-evapotranspiraţie) al teritoriului. Capacitatea maximă a solului de înmagazinare a apei accesibilă plantelor depinde de anumite caracteristici ale acestuia .147

Unul dintre indicii sintetici ai solului este volumul edafic util pentru plante, adică volumul de sol accesibil sistemului radicular al plantelor. Datorită variaţiei teritoriale ale solurilor, acest volum nu este uniform. In ţara noastră numai pe 58,2% din suprafaţa agricolă, respectiv pe 65,3% din suprafaţa arabilă , volumul este foarte mare (RĂUŢĂ,CÂRSTEA, 1983).

Pe teritoriul agricol al României , capacitatea maximă a solului de înmagazinare a apei accesibile plantelor este cea. 20 km3 adică în medie de 134 mm. Aportul absolut de apă, din precipitaţii sau alte surse, care depăşeşte această valoare este excedentar din punct de vedere al bilanţului hidrologic actual al solului. Acest excedent poate să treacă în apa freatică prin infiltraţie, să se scurgă la suprafaţa terenului sau să băltească pe sol, provocând dereglarea echilibrului normal al bilanţului hidric.

Datorită excesului prelungit de umiditate în sol au loc procese chimice şi biologice care, în condiţii de anaerobioză, duc la apariţia fenomenelor de gleizare (sub influenţa excesului de apă freatică) şi de pseudogleizare (sub influenţa excesului de apă pluvială). In aceste condiţii, pe lângă lipsa de oxigen, apar o serie de compuşi toxici care inhibă viaţa din sol şi nutriţia plantelor, provocând pierderi de recoltă parţiale sau totale.

Pe plan mondial se estimează că 8% din suprafaţa uscatului este afectată de exces de apă şi inundaţii (OLDEMAN şi colab. 1991).

In ţara noastră suprafaţa totală potenţial poluabilă ,prin exces de apă în anii extrem de ploioşi, se estimează la cea. 7400 mii hectare teren agricol, respectiv cea. 4200 mii hectare teren arabil (BERCA,1998).

In anumiţi ani din cauza precipitaţiilor căzute, ce depăşesc media multianuala, precum şi a unor aporturi suplimentare de apă în sistemele de irigaţii se constată accentuarea fenomenului de poluare a solului prin exces de umiditate.

Irigarea prin sisteme neasigurate cu drenaj, având reţeaua de aducţiune insuficient impermeabilizată şi unele deficienţe de exploatare, în paralel cu intensificarea proceselor de compactare a solului determină accentuarea acestui fenomen şi extinderea suprafeţelor cu soluri poluate prin exces de apă.

Pentru prevenirea şi combaterea poluării prin exces de umiditate se au în vedere lucrările de hidroamelioraţie, agropedoameliorative şi de gospodărire a apelor.

In acest scop în ţara noastră s-au executat lucrări de apărare împotriva inundaţiilor pe 1610 mii hectare , desecare şi drenaj pe 2576 mii hectare iar afânare şi scarificare pe mai mult de 3000 mii hectare (RĂUŢĂ,CÂRSTEA,1983).condiţiile excesului de azot, devin sensibile la transport şi păstrare. Plantele fertilizate cu cantităţi excesive de azot formează ţesuturi suculente mai susceptibile la atacurile unor boli şi dăunători.

Excesul de azot din sol reduce capacitatea de păstrare şi calităţile cartofului , crează condiţii mai dificile de extragere şi rafinare a zahărului din sfeclă, creşte conţinutul de nitraţi din salată şi alte legume frunzoase şi le fac improprii pentru consum. Ajunşi în apa de băut, nitraţii în exces pot provoca methemoglobinemie ( cianoză ) la sugari şi cancer la persoanele în vârstă, datorită formării de nitrozamine în tractul digestiv.

Deficitul de azot se datoreşte nerecuperării prin fertilizare a azotului extras odată cu recoltele, ceea ce face ca cerinţele culturilor să se asigure în mare parte pe seama rezervei din sol. Diminuarea cantităţii de azot din sol este confirmată şi de tendinţa generală de scădere a conţinutului de humus din sol.

Cu toate că majoritatea solurilor prezintă carenţe de azot, local apar şi situaţii cu exces de azot, care au ca efecte poluarea solului şi a produselor agricole prin scăderea cantitativă şi calitativă a recoltelor cât şi poluarea apelor subterane şi de suprafaţă.

Deficitul sau excesul de fosfor din sol este mai puţin evident decât în cazul azotului. Carenţa de fosfor intârzie dezvoltarea plantei atât în partea aeriană cât şi în cea subterană. Pe solurile cu carenţă de fosfor se obţin furaje deficitare în fosfor din punct de vedere nutriţional. Insuficienta asigurare cu fosfor mobil a solurilor compromite efectul îngrăşămintelor cu azot şi a altor măsuri din cadrul tehnologiilor de cultură.

In ceea ce priveşte asigurarea solurilor din ţara noastră cu fosfor mobil, acestea sunt slab si foarte slab aprovizionate (8-18 ppm P) . Datorită acestui fapt, majoritate solurilor necesită o doză de intreţinere de 70-75 kg fosfor /ha care devine de 1,5 ori mai mare în cazul solurilor irigate.

Carenţa de potasiu (K) poate afecta convertirea aminoacizilor în proteine şi acumularea hidraţilor de carbon în plantă. Aceasta se evidenţiază prin căderea plantelor şi diverse alte modificări vizuale ale aparatului foliar. Rolul potasiului (K) în realizarea producţiilor scontate, cantitative şi calitative, este mai însemnat în anii când plantele sunt supuse unor stresuri fizice ( temperaturi scăzute în timpul iernii şi primăverii cu nebulozitate ridicată, exces de umiditate, secetă prelungită şi în anii cu incidenţă sporită a bolilor).

Carenţele de calciu (Ca) , care apar în mod obişnuit în solurile nisipoase din regiunile umede şi în solurile excesiv de acide, se observă chiar la plantele tinere. Cercetările de lungă durată150din ţara noastră, arată că manifestarea clorozei la viţa de vie se datoreşte prezenţei în exces a calciului (Ca)în sol care blochează accesibilitatea ferului (Fe) pentru plantă. Este afectată 10-15% din suprafaţa viticolă a ţării, fiind ameninţată cu uscarea şi distrugerea prematură a plantaţiilor viticole. Acelaşi fenomen se manifestă, din aceleaşi cauze, la unii pomi fructiferi (cais, piersic).

Poluarea solului are loc şi ca urmare a carenţei sau excesului altor elemente mai ales macro- şi microelemente (Mg, S, Zn, Mn, Fe, Cu, B, Mo).

In ţara noastră s-a detectat carenţă de zinc (Zn )în special la porumb, secară şi fasole, pe 1,5 milioane hectare teren arabil. De asemenea s-a semnalat carenţă de bor (B) la sfecla de zahăr, de molibden (Mo) la floarea soarelui şi de mangan,zinc,magneziu şi cobalt (Mn, Zn, Mg, Co) la pomii fructiferi, vita de vie şi legume.Poluarea prin exces a determinat efecte toxice ale manganului (Mn) şi aluminiului (Al) mai ales la pomii fructiferi şi viţa de vie. In România se constată o reducere a capacităţii productive a solului ca urmare a carenţelor de elemente nutritive esenţiale şi microelemente. Suprafeţele afectate de acest tip de poluare ocupă :

- 4377,9 mii hectare suprafaţă agricolă, respectiv 2877 miihectare suprafaţă arabilă asigurată slab şi foarte slab cu fosformobil;

- 490,8 mii hectare suprafaţă agricolă , respectiv 250,8 miihectare suprafaţă arabilă asigurată slab cu

potasiu mobil;- 3341,7 mii hectare suprafaţă agricolă respectiv 2467,3 miihectare suprafaţă arabilă asigurată slab cu

azot;- 1500 mii hectare suprafaţă arabilă afectată de carenţă demicroelemente, în special zinc

(BERCA,1998) .Aşadar în condiţiile unei agriculturi intensive cu consum mare de îngrăşăminte chimice, provenite din

surse convenţionale sau deşeuri valorificate cu scop fertilizant, cercetarea trebuie să urmărească realizarea practică a unui compromis între cerinţele agriculturii privind necesarul de îngrăşăminte pentru obţinerea de recolte maxime şi respectarea limitei admise pentru prevenirea poluării solului, apelor de suprafaţa şi altor factori ai mediului înconjurător.

4.1.16. Poluarea solului prin compactareO preocupare tot mai mare, datorită suprafeţelor afectate, o reprezintă fenomenul de compactare sau

tasare a solului. Acest tip de poluare se datorează executării lucrărilor agricole cu maşini151grele, creşterii numărului de treceri cu maşini şi alte utilaje grele, efectuării lucrărilor de bază ale solului în condiţii de umiditate necorespunzătoare şi lipsei unor asolamente adecvate cu predominarea culturilor prăsitoare. Datorită acestor cauze se constată reducerea capacităţii productive a solului. Aceasta poate fi afectată prin distrugerea structuri, reducerea aeraţiei şi permeabilităţii, afectarea regimului hidric şi termic sau dereglarea regimului de nutriţie din sol. Având în vedere urmările acestor procese asupra calităţii solului,ele pot fi echivalate cu procese de degradare ale solului.

Intensitatea fenomenului depinde de textura solului, lipsa materiei organice din sol, condiţiile climatice, specia cultivată şi gradul de dezvoltare al plantelor în momentul în care rădăcinile ajung la stratul compactat.

In ţara noastră marea majoritate a suprafaţei arabile prezintă o degradare evidentă a stării fizice şi structurii în stratul arat şi imediat sub acesta. Se constată apariţia compactării secundare şi o posibilă accentuare a acestei situaţii în condiţiile practicării sistemului actual de lucrare a solului. Procesul de compactare secundară se manifestă în general în primii 30 de cm ai profilului de sol, această grosime fiind depăşită numai in cazuri excepţionale.

Suprafaţa de sol afectată de acest tip de poluare este următoarea:- compactare solului din cauza lucrărilor necorespunzătoare(talpa plugului) ocupă 6500 mii hectare

din terenul arabil;- compactarea primară (pedogenetică) a solului se extindepe o suprafaţă de 2060 mii hectare din

arabil (BERCA,1998).Cercetările arată că arătura obişnuită (28-30 cm) precum şi efectul direct al îngheţului reuşesc să

elimine în parte compactarea produsă în anii anteriori iar lucrările de afânare pe solurile compactate secundar nu se recomandă să se execute pe adâncimi mai mari de 35-40 cm.

In ceea ce priveşte solurile cu compactare primară , pentru afanarea orizonturilor argiloiluviale, cercetările au stabilit ca fiind necesare pentru tara noastră :

- afanarea adâncă la 60-80 cm, pe aproape 800 miihectare;- afanarea adâncă la 50-60 cm, pe cea. 1250 mii hectare;Pentru prevenirea si combaterea

acestui fenomen, pe lângălucrările de reafânare periodică, se au în vedere aplicarea unei rotaţii de lungă durată şi alegerea unei structurii adecvate a culturilor, cu participarea ierburilor perene şi plantelor leguminoase, în vederea creşterii cantităţii în humus şi imbunatăţirea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.152

Pe lângă compactare, la unele soluri slab structurate şi sărace în humus, are loc formarea crustei. Acest fenomen este deosebit de răspândit, unul dintre agenţii externi ai formării crustei fiind ploaia .In cazul

solurilor irigate un efect intens în formarea crustei îl are irigaţia prin aspersiune. Crusta superficială formată, sub impactul picăturilor de ploaie, are incidenţă negativă asupra capacităţii productive a solului, stânjenind sau împiedicând total germinaţia seminţelor şi răsărirea plantelor.

Situaţii mai grave le prezintă compacterea care are loc în interiorul solului. Permeabilitatea unui asemenea strat compactat este scăzuta iar lipsa materialului organic împiedică consolidarea eventualelor spaţii lacunare care pot apărea sub acţiunea rădăcinilor sau a altor factori. Formele de compactare din interiorul solului sunt considerate stadii de trecere de la degradarea temporară la cea permanentă a stării fizice a solului.

4.1.17. Poluarea solului cu pesticidePesticidul defineşte orice substanţa sau amestec de substanţe, inclusiv amestecuri ale acestora cu

ingrediente, destinate utilizării în agricultură sau silvicultură, în spaţiile de depozitare precum şi în alte activităţii, în scopul prevenirii, diminuării, îndepărtării sau distrugerii dăunătorilor, agenţilor fitopatogeni, a buruienilor şi altor forme de viaţă animală sau vegetală , inclusiv al virusurilor dăunătoare plantelor şi animalelor domestice sau folositoare, a insectelor şi rozătoarelor purtătoare de maladii transmisibile la om , precum şi produse utilizate pentru reglarea creşterii plantelor,defolierea sau desicarea lor. Pesticidele sunt substanţe toxice, care după pătrunderea în organism într-o doză relativ ridicată, odată sau de mai multe ori intr-o perioadă scurtă de timp, sau în doze mici repetate timp îndelungat, provoacă în mod temporar, trecător sau permanent afectări ale uneia sau mai multor funcţii, afecţiuni care pot să meargă până la anihilarea completă a acestora sau să provoace sfârşit letal (RÂUŢĂ,CÂRSTEA, 1983).

Ca urmare a procesului de combatere, pesticidele parcurg diferite căi în ecosistem (figura 4.5).Ideal ar fi ca pesticidele să se epuizeze integral odată cu realizarea scopului urmărit. Dar, alături de

incontestabilele avantaje ale pesticidelor, acestea prezintă şi o serie de dezavantaje. Fiind toxice pentru o forma de viată, pesticidele prezintă nocivitate pentru om, animale domestice, vânat, păsări, insecte şi microfloră. Un loc particular îl ocupă pesticidele cu persistentă mare, greu biodegradabile, îndeosebi cele organoclorurate. Efectul lor dăunătorditiocarbamice, cuprice şi organoclorurate care au un efect puternic inhibitor asupra nitrobacteriilor şi a procesului de nitrificare din sol. In consecinţă au fost propuse drept criterii de apreciere a gradului de poluare, reducerea absolută a populaţiilor şi întârzierea regenerării densităţii iniţiale a acesteia, acordându-se importanţă mai mare întârzierii decât valorii absolute a scăderii populaţiei. In acest caz timpul de regenerare se poate interpreta astfel:

- o durate de 30 de zile pentru regenerare se poateneglija;- o durata de 60 de zile pentru regenerare este tolerabilă;- intervalele mai mari de 60 de zile sunt critice şireflectă forme de manifestare a unor

fenomene depoluarea solului;In funcţie de destinaţia pesticidelor, acestea se pot împărţi în următoarele grupe:• Zoocide- mijloace pentru combaterea dăunătoriloranimali.-Insecticide -pentru combaterea insectelor: -Rodenticide -pentru combaterea rozătoarelor; -Moluscocide -mijloace de combatere a moluştelor; -Nematocide -mijloace de combatere a nematozilor; -Larvicide -mijloace de combatere a larvelor; -Aficîde -mijloace de combatere a aridelor ; -Acaricide -mijloace de combatere a acarienilor; -Ovicide -mijloace de distrugere a ouălor de insecte şi acarieni;• Fungicide şi fungistatice -mijloace de combatere aciupercilor, ciupercostatice, bactericide şi

virocide;• Erbicidele -mijloace de combatere a buruienilor;• Regulatori de creştere -mijloace care stimulează sauinhibă procesele vitale la plante;

-Defoliante -mijloace de defoliere a plantelor;-Desicante -mijloace de uscare a plantelor înainte de

recoltare;

-Deflorante -mijloace de înlăturare a cantităţiiexcesive de flori;• Atractante -mijloace de ademenire;• Repelente - mijloace de respingere.

In cadrul zoocidelor o grupă majoră o reprezintă insecticidele din categoria cărora fac parte compuşii organocloruraţi, organofosforici şi carbamici..

Din grupa erbicidelor fac parte triazinele, derivaţii de uracili şi dipiridiil, derivaţii tiocarbamici şi carbamici.

în ţările cu agricultură dezvoltată, consumul total de pesticide pe categorii, înregistrează umătoarele valori: erbicidele reprezintă cca.65%, insecticidele pana la cea. 19% şi fungicidele până la cea. 20%.

Pesticidele sunt aplicate sub diferite forme,ca: praf, pulbere, granule, capsule, soluţie, suspensie, aerosol, spumă, gaz, vapori, pastă. Comod şi relativ lipsit de pericol este modul de aplicare al pesticidelor in sol, sub formă de capsule sau granule, care se dizolvă în condiţii corespunzătoare de umiditate şi reacţie a solului.

Acumularea reziduurilor de pesticide în sol are loc pe mai multe căi:- prin aplicare directă pe sau în sol;- datorită ajungerii pe sol a unei părţi din cantitateadestinată tratării părţilor aeriene ale

plantelor;- existenţa pe sau în sol a resturilor vegetele şi animaleîncărcate cu reziduuri de pesticide;- ajungerea pe sau în sol a pesticidelor purtate de aer,prin cădere directă de praf din atmosferă

sau prinspălarea atmosferei de către precipitaţii;Pesticidele sunt în general compuşi organici cu greutate moleculară mică şi solubilitate diferită în apă.

Caracterul chimic, forma şi configuraţia moleculară, aciditatea sau bazicitatea lor, solubilitatea în apă, polaritatea moleculei, mărimea şi polarizabilitatea moleculei, reprezintă caracteristici care singure sau impreună, influenţează procesele de adsorbţie-desorbţie a pesticidului pe coloizii solului.

Pesticidele se pot grupa în pesticide ionice şi neionice.Cele care conţin produşi cu caracter acid, bazic sau care prin disociere se comportă ca şi cationi alcătuiesc grupa de compuşi ionici. Produsele care nu au caracter acid sau bazic formează grupa de compuşi neionici.

Dintre caracteristicile structurale ,care determină caracterul chimic al compuşilor şi care influenţează adsorbţia şi desorbţia lor pe coloizii solului se pot enumera următoarele: natura grupelor funcţionale şi a celor de substituţie, poziţia grupelor de substituţie faţă de grupele funcţionale şi gradul de nesaturare a moleculei.

Solul acţionează ca receptor şi rezervor pentru pesticide, în care acestea se degradează sau în mod treptat sunt dispersate în mediu şi translocate în plante,unele putând persista în sol, mulţi ani după aplicare.

Pesticidele fin dispersate în sol sunt supuse la numeroase influenţe abiotice sau biotice care determină comportarea şi transformarea sau în final mineralizarea lor. Acţiunile la care sunt supuse pesticidele depind de locul în care se află acestea.Degradarea biotica ~ microorganismele din sol au o importantă deosebită în descompunerea pesticidelor. Perioada de descompunere a pesticidelor de către diferite organisme depinde de specificul substanţei active, de microorganismele care acţionează, de proprietăţile solului .şi poate dura câteva zile, luni, uneori chiar zeci de ani. Descompunerea substanţelor active din pesticide este realizată prin intermediul bacterilor, actinomicetelor,a ciupercilor sau chiar de plante superioare.

Microorganismele sunt cele mai frecvent implicate în degradarea pesticidelor, în special pentru substanţele solubile,acestea fiind mai puţin adsorbite pe coloizii din sol. Ciupercile au o capacitate mai mare de degradare a erbicidelor, puţin solubile şi puţin adsorbite de către coloizii solului.

Unele substanţe active din pesticide pot servii ca sursă de azot şi carbon pentru microorganismele din sol. Acestea posedă capacitate mare de adaptare la o varietate mare de substanţe chimice organice. Majoritatea erbicidelor pot fi atacate direct de către microorganismele adaptate din sol sau sunt descompuse

pe cale enzimatică prin procese metabolice.Uneori substanţa activă din insecticide, fungicide şi erbicide este descompusă imediat în produse

intermediare polare, ca de exemplu fenoli. In continuare acestea se pot disocia rapid prin mineralizare până la dioxid de carbon , apă şi amoniac. In ceea ce priveşte descompunerea insecticidelor s-a acordat o atenţie deosebită celor organo-clorurate (DDT, DDD, Aldrin, Dieldrin, Lindan, Heptaclor) datorită utilizării acestora pe o perioadă de timp mai lungă, pe scara larga precum şi datorită persistenţei lor mari în sol. Pesticidele organo-clorurate se descompun greu în solurile aerate, fiind favorizată degradarea anaerobiotică. Pentru intensificarea proceselor de de degradare biologică a reziduurilor de DDT s-a apelat la inundarea trenurilor.

Reziduul reprezintă cantitatea de substanţă activă sau produse de degradare ale acesteia, care se găsesc pe produsele alimentare în momentul consumului şi pot ajunge în organismul uman. Nivelul acestuia este în funcţie de numeroşi factori ,cum ar fi natura produsului , acumulabilitatea şi remanenta acestuia. Se tinde să se renunţe la pesticidele greu degradabile, datorită persistenţei îndelungate şi acumulării acestora în plante. Cel mai răspândit reziduu în boabe este HCH-ul (0,02-0,42 ppm). Se admite că unele pesticide pot fi ingerate zilnic cu alimentele în anumite cantităţi fără a avea o acţiune toxică. Această doză, notată DZA , reprezintă doza zilnică admisibilă şi se exprimă în ppm.

Se consideră reziduu de pesticide în sol ,orice substanţă sau amestec de substanţe care se găseşte pe sau în sol ca urmare a folosirii unui pesticid. Reziduul de pesticide include orice produşi derivaţi, cum sunt produsele de conversie şi degradare, produsele de reacţie, metaboliţii şi impurităţile. Efectele pe termen lung al reziduurilor de pesticide în sol au evidenţiat faptul că persistenţa unei substanţe chimice este un indicator cuantificabil care reprezintă rezistenţa acesteia la degradare.

In funcţie de rezistenţa la degradare, pesticidele se grupează în slab, moderat şi foarte rezistente. Dispariţia unui pesticid din sol nu reflectă întotdeauna degradabilitatea lui ci stadiul posibilităţilor noastre de a detecta reziduurile din sol, folosind metodele curente.

Termenul de persistentă reprezintă perioada de existenţă în sol a unui pesticid dat, care este exprimată în unităţi de timp. Persistenţa este determinată nu numai de proprietăţile fizice şi chimice ale p esticidului ci şi de mediu, respectiv solul în care se găseşte pesticidul. Pentru determinarea persistenţei se foloseşte conceptul de perioadă de înjumătatire, adică timpul necesar pentru ca să dispară 50% din pesticid.

Persistenţa unui pesticid în sol depinde de o serie de factori, cum sunt: conţinutul de materie organică, natura şi conţinutul de minerale argiloase, pH-ul, microflora si microfauna din sol, regimul aerohidric, temperatura, capacitatea de schimb cationic, practicile culturale, expunerea la vânt şi lumină şi volumul precipitaţilor. Cel mai important rol îl are natura chimică a pesticidului. Majoritatea acestor factori sunt intercondiţionaţi.

Având în vedere pericolul potenţial de poluare a solului şi mediului, prin intermediul pesticidelor cu remanenta mare s-a trecut la utilizarea de pesticide uşor degradabile cum sunt: insecticidele carbamice (timpul de înjumătatire variind de la câteva zile Ia câteva săptămâni), insecticidele organo-fosforice (îşi pierd acţiunea159insecticidă după 2-4 săptămâni) şi insecticidele piretroide (de exemplu, Permetrina cu timp de înjumătăţire situat între 4-7 săptămâni).

Unele pesticide sunt caracterizate prin produşi de degradare care pot persista în sol până la câteva luni şi sunt foarte toxici, fapt de care trebuie să se ţină seama riguros, la folosirea lor în producţia vegetală.

In solurile poluate cu reziduuri de pesticide, multe nevertebrate din sol absorb şi acumulează în organismul lor reziduuri, în concentraţii sporite faţă de cea din sol, având loc în acest fel un proces de bioconcentrare. Pe lanţul trofic se pot realiza acumulări, care în felul acesta pot deveni toxice sau chiar letale. In general substanţele cu solubilitate redusa (sub 0,1 mg/l) au capacitate mare de concentrare biologică. Un exemplu în acest sens îl constituie DDT, care la concentraţii de 0.08-5,4 ppm reziduu în sol, se concentrează în limacşi (până la 10,3-36,7 ppm), în râme (1,1-54,9 ppm) şi în melci ( 0,32-0,38 ppm).

Prezenţa pesticidelor în sol determină încărcarea plantelor cu reziduurile acestora. Absorbţia reziduurilor de insecticide în plante are loc numai când acestea se găsesc în cantităţi excesive în sol. Intensitatea absorbţiei reziduurilor de către plantă, poate fi diferită pentru pesticide cu acelaşi grad de persistenţa. Pesticidele sunt absorbite de către plante, mai uşor din solurile nisipoase şi în mică măsură din cele turboase ,care au un conţinut ridicat de materie organică.

Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă concentrarea de HCH în morcovi. Se constată o concentrare de 0,0249 ppm pentru un sol nisipos cu conţinut de 0.095 ppm HCH respectiv de 0,0225 ppm pentru un sol cu conţinut de 0,693 ppm HCH, în solul uscat (RĂUŢĂ, CÂRSTEA,1983).

Cantităţile de reziduuri determinate în plante se corelează cu capacitatea de reţinere a solului pentru insecticidele respective. Aceasta este determinată de textura fină, capacitate de schimb cationic mare şi procent ridicat de minerale argiloase. S-au determinat pentru HCH şi DDT următoarele valori ale coeficienţilor de translocare din sol în plantă:

In condiţii normale, decontaminarea solului de reziduuri de pesticide are loc lent ca urmare a cultivării solului sau a condiţiilor climatice. Pentru stimularea acestui proces, în scopul depoluării solului, se apelează la diverse procedee care depind de compoziţiaîn Legea 5/1982, privind protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor şi regimul pesticidelor.

4.2. Măsuri de prevenire şi combatere a poluării solului. Protecţia solurilor în RomâniaMăsurile ce pot fi aplicate în scopul prevenirii poluării solurilor se grupează în funcţie de sectorul

generator de poluanţi, respectiv poluarea menajeră,industrială, agricolă şi cea generată de transport. Ele depind de natura sursei de poluare mai exact de tipul şi cantitatea de poluant emanat în mediu.

combaterea apariţiei "pustiurilor industriale"prin recultivarea solului,ce va fi precedată de măsuri de copertare a solului poluat(acoperirea cu un strat fertil de 30~60cm grosime);

- prevenirea poluării solului pe suprafeţe întinse şi ladistanţe mari de sursa generatoare (ca urmare a poluanţilor purtaţide aer) prin înfiinţarea unor perdele protectoare (plantaţii forestieresau plantarea de arbori în fâşii);

- prevenirea poluării solului ca urmare a exploatărilorpetroliere, prin colectarea reziduurilor de petrol şi apă sărată dinforaje, în bazine speciale şi refacerea fertilităţii solului la închidereaexploatării.

Poluarea generată de sectorul agricol se datoreşte în principal practicării unui sistem intensiv de agricultură respectiv a agriculturii chimizate. Folosirea pe scară largă a îngrăşămintelor minerale, tratamentele frecvente şi susţinute împotriva bolilor şi dăunătorilor, ierbicidele folosite în combaterea buruienilor, substanţele hormonale de creştere, biostimulatorii şi desicatorii reprezintă prin natură şi cantităţile administrate şi poluanţi ai solului. Aceştia au ca urmare deteriorarea progresivă a fertilităţii solului, erodarea şi deşertificarea acestuia.

Măsurile ce se impun în vederea prevenirii poluării de natură agricolă a solului, sunt următoarele:• prevenirea dozării excesive, prin administrarea unor doze deîngrăşăminte, ce ţin seama de cerinţele

culturilor şi rezervadisponibilă de element nutritiv din sol cât şi aplicarea fazialăa acestora;• folosirea sortimentelor de îngrăşăminte cu azot, fara potenţialde acidifiere, pe soluri moderat şi slab

acide;• folosirea combinată a îngrăşămintelor organice cu cele ;• combaterea acidifierii solului prin administrarea deamendamente calcaroase;

164• folosirea în agricultură numai a pesticidelor şi produselor deuz fltosanitar omologate în România;• utilizarea în doze optime (limitate) a unor pesticide selectiveşi cu remanentă redusă în sol;• respectarea dozelor de pesticide impuse de către unităţifitosanitare autorizate şi inventarierea

administrărilor la zi, peparcele şi culturi respectiv evidenţa tratamentelor aplicate;• utilizarea nămolurilor de la staţiile de epurare ca sursă defertilizare a solului numai după o prealabilă

tratare a acestora(fermentare, pasteurizare, îndepărtarea agenţilor patogeni,eliminarea metalelor

grele ,etc);• irigarea culturilor cu ape uzate zootehnice sau provenite dinalte surse trebuie să respecte normele de

udare optime şicalitatea, impusă prin STAS 9450-88, care prevedeindicatorii de calitate necesari apei folosite în irigareaculturilor;

• aplicarea combaterii integrate a buruienilor, bolilor şidăunătorilor, care are în vedere scăderea cantităţii desubstanţe chimice aplicate şi creşterea rolului asolamentuluişi al practicilor agrotehnice în menţinerea fertilităţii şi acalităţii solurilor;

• practicarea unei agriculturi ecologice;• combaterea fenomenului de deşertificare prin ameliorareametodelor de cultură, evitarea

suprapăşunatului şi asupraexploatării terenului, stabilizarea dunelor de nisip,înfiinţarea unor perdele de protecţie şi reîmpădurirea zonelordefrişate;

• refolosirea deşeurilor din sectorul vegetal şi zootehnic casurse de fertilizare pentru agricultură (compost) şi adjuvantsau nutreţ (surse proteice) pentru animale.Poluarea generată de transportul terestru se datorează numărului mare de mijloace de transport şi

intensităţii sporite a circulaţiei acestora în special în aglomerările urbane. Poluanţii proveniţi din transporturi se formează preponderent în procesul de ardere a combustibililor (benzină sau motorină) din motoare. Pentru prevenirea poluării generate de transport se pot lua următoarele măsuri:

- utilizarea unor carburanţi, care prin ardere să nu elibereze noxe toxice, ca de exemplu benzina fără plumb şi motorina de calitate superioară. In acest mod poate fi prevenită poluarea cu metale grele a solului, aflat în apropierea magistralelor intens circulate cât şi acidifierea solului prin intermediul noxelor gazoase, generatoare de ploi acide;

- exploatarea, întreţinerea şi supravegherea mijloacelor şi acăilor de transport în condiţii de siguranţă sporită, din punct devedere al poluării solurilor (operaţii de întreţinere, curăţire şireparaţie a mijloacelor de transport efectuate în condiţiicorespunzătoare

- protejarea şi supravegherea reţelelor de transport acombustibililor în vederea prevenirii poluării solurilor, prin scurgerisau perforări accidentale ale conductelor .

Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre este reglementată prin intermediul Legii Protecţiei Mediului nr. 137/1995 în cadrul secţiunii a 3-a, articolele 47-53. Aceasta prevede obligaţia pentru toţi deţinătorii de terenuri de a proteja solul prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului. Autoritatea centrală respectiv Ministerul Apelor şi Mediului stabileşte sistemul de monitorizare a calităţii solului în scopul cunoaşterii stării actuale şi a tendinţelor de evoluţie ale acestuia. Deasemenea elaborează reglementările privind protecţia calităţii solului precum şi cele privind refacerea cadrului natural, în zonele în care solul a fost afectat de fenomene naturale sau antropice de poluare.

In vederea protecţiei calităţii solurilor, autorităţile centrale pentru agricultură şi silvicultură au obligaţia:

- să elaboreze reglementări privind sistemele dinagricultură, tehnologiile de cultură a plantelor şi de creştere aanimalelor, regenerarea păşunilor, recoltarea, colectarea şitransportul lemnului în scopul menţinerii şi ameliorării aces;

- să ţină evidenţa terenurilor devenite improprii pentruagricultură şi să ofere asistenţă tehnică pentru ameliorarea sauschimbarea folosinţei acestor;

- să îndrume şi să exercite controlul tehnic de specialitatepentru lucrări de îmbunătăţiri funciare şi agropedoameliorative.

Deţinătorii de terenuri au următoarele obligaţii privind protecţia calităţii solurilor :• - să prevină deteriorarea calităţii solurilor;• - să nu ardă miriştile, stuful, tufărişurile sau vegetaţiaierboasă fără autorizaţie;• - să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestieredin afara fondului forestier inclusiv a

jnepenişurilor,

tufişurilor şi pajiştilor existente;• - să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţiipădurilor, stabilită de amenajamentele

silvice;• - să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservarepentru pădurile cu funcţii deosebite de

protecţie, situatepe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare şi eroziune, pe grohotişuri, stâncării la limita superioară de altitudine a vegetaţiei forestiere, precum şi pentru alte asemenea păduri;

• - să se respecte regimul silvic, stabilit pentru conservareavegetaţiei lemnoase de pe păşunile împădurite careîndeplinesc funcţii de protecţie a solului şi a resurselor deapă.

• - să se asigure exploatarea raţională, organizarea şiamenajarea pajiştilor, în funcţie de capacitatea de refacerea acestora.

îndeplinirea acestor obligaţii, care reprezintă numai câteva cerinţe prevăzute în lege, permite protecţia calităţii solului ca urmare a respectării unor măsuri de prevenire a poluării solului.

4.3. Autoepurarea şi asanarea solului poluatAutoepurarea sau epurarea naturală a solului reprezintă procesul de natură biologică, chimică sau

fizică care permite unui mediu poluat să-şi recapete caracteristicile iniţiale (puritatea), fără intervenţii externe respectiv antropice.

Un rol important în înfăptuirea acestui proces îl au microorganismele (bacterii, alge, ciuperci, protozoare) precum şi unele animale nevertebrate şi vertebrate. Datorită prezenţei acestora în sol, puterea de autoepurare a solului este mult mai mare decât cea a apei sau a aerului. Durata şi intensitatea de desfăşurare a procesului de autoepurare depinde de capacitatea de epurare a solului (caracteristici şi structura solului) cât şi de gradul de poluare al acestuia (natura şi cantitatea de substanţe poluante).

Autoepurarea solului decurge în mod diferit în funcţie de natura poluanţilor. Poluanţii anorganici sunt integraţi în structura solului prin procese fizice (dizolvare şi difuzie), chimice (neutralizare, oxidare, reducere) şi biologice (asimilarea de microflora autotrofa sau absorbţia de către plante şi animale). Poluanţii organici sunt dezintegraţi în compuşi simpli (mineralizare) şi aceştia integraţi în structura solului prin procese fizice, chimice şi biologice. Durata procesului de autoepurare ( pentru un sol mediu poluat) variază între 5 zile (vara) şi 10 zile (toamna şi primăvara) (TEUŞDEA, 2000).

In solurile cu permeabilitate mare, bine aerate şi cu umiditate redusă ,autoepurarea este mai rapidă şi se desfăşoară pe baza unor procese de oxidare. Ca urmare a proceselor biologice aerobe se constată o mineralizare integrală a substanţelor organice cu formare de bioxid de carbon, oxizi de azot şi apă. Solurile compacte şi reci,caracterizate prin umiditate ridicată şi deficit de aer, realizează autoepurarea prin intermediul unor procese de reducere.

Procesele biochimice anaerobe generează ca şi compuşi finali amoniac, metan şi hidrogen sulfurat, acizi graşi interiori, aldehide sau mercaptani. Aceşti produşi nu pot fi utilizaţi de către plante, ceea ce determină acumularea lor în sol, solubilizarea în apă sau degajarea în atmosferă. Poluanţii de natură organică sunt mineralizaţi rezultând produşi finali simpli. Procesul decurge sub acţiunea microflorei heterotrofe şi determină concomitent autosterilizarea solului de germeni patogeni.

Asanarea solului reprezintă ansamblul de măsuri necesare pentru readucerea solului poluat la condiţiile igienice avute înaintea apariţiei poluării (MĂNESCU şi colab.,1982)

O primă măsură ce se ia în acest caz constă în îndepărtarea mecanică a excesului de poluanţi, ceea ce asigură condiţii favorabile iniţierii procesului de autoepurare. îndepărtarea excesului de apă din solurile umede se realizează prin asigurarea unui drenaj corespunzător solului în cauză. Arătura, respectiv întoarcerea straturilor de sol realizează o aşezare afinată a acestuia care favorizează pătrunderea aerului în sol. O mai bună aerare a solului intensifică procesul de autoepurare.

Concomitent cu desfăşurarea procesului de autoepurare, asanarea presupune şi o dezinfecţiee a solului. Dezinfecţia este realizată prin tratamente chimice ale solului, frecvent prin tratarea acestuia cu lapte

de var.Asanarea solului favorizează şi completează procesul de autoepurare, dar rezultatele obţinute nu

prezintă întotdeauna eficienţa dorită, în ceea ce priveşte salubrizarea şi depoluarea în întregime a solului tratat. Este preferabilă punerea în practică unor măsuri de prevenire a poluării solurilor.

4.4. Tehnologii de depoluare a solurilorDepoluarea cuprinde întreaga gamă de tehnici curative menite să neutralizeze sau să blocheze fluxul

de noxe generatoare de poluare.Criteriile folosite în clasificarea metodelor de depoluare a solului sunt reprezentate de către locul de

aplicare în raport situl poluant şi principiile tehnice de depoluare folosite.In funcţie de locul de aplicare, în raport cu situl poluant, se disting 3 categorii de metode de

depoluare:• - metode apicabile în afara sitului;• - metode aplicabile pe sit;• - metode aplicabile „in situ."

în funcţie de natura procesului, ce stă la baza metodei de depoluare folosite, se deosebesc:• - metode fizice de depoluare a solului;• - metode chimice de depoluare a solului;• - metode termice de depoluare a solului;• - metode biologice de depoluare a solului.Metodele fizice de depoluare a solurilor se pot deosebi, astfel:• - bazate pe imobilizarea fizică a poluanţilor:

- prin izolare (etanşare, blocare hidraulică);- prin stabilizare sau inertare;

• - bazate pe extracţia fizică a poluanţilor din mediulcontaminat: excavare, pompare, spălare, flotaţie, extracţiede gaze sub vid, injecţie de aer cu presiune, extracţieelectrocinetică etc.

Metode chimice, aplicate pentru distrugerea, separarea, neutralizarea sau transformarea poluanţilor în urma unor reacţii chimice specifice, ca de exemplu

• - extracţia chimică• - oxidarea• - reducerea• - declorurarea• - precipitareaMetode termice, care au ca principii de bază, extracţia, distrugerea sau imobilizarea poluanţilor prin

supunerea materialului contaminat la temperaturi ridicate, ca de exemplu:• - incinerarea• - desorbiţia termică• - vitrificarea mediului contaminatMetode biologice-care degradează poluanţii prin intermediul activităţii microorganismelor (bacterii,

ciuperci, etc) în condiţii aerobe sau anaerobe, ca de exemplu:• - bioreactorul• - biodegradarea în vrac (compostarea, landfarming sau biopile)• - biodegradarea în situ• - bioventing• - biosparging• - biolixivierea• -bioacumulareaUltimele două procese nu presupun distrugerea poluanţilor ci doar separarea lor din mediul

contaminat.4.4.1. Metode fizice de depoluare a solului

Metode fizice de imobilizare a poluanţilorImobilizarea fizică a poluanţilor presupune blocarea migrării lor, fapt care reduce impactul poluant

asupra mediului. Tehnicile sunt aplicate cu precădere „in situ", cele mai frecvent utilizate fiind etanşarea, blocarea hidraulică, stabilizarea şi inertarea.

Etanşarea constă în închiderea fizică a mediului contaminat, prin utilizarea unui sistem etanş de protecţie format din pereţi, cuvertură şi fund. Acest sistem, aplicat iniţial pentru rampele de reziduuri menajere, se poate folosi la izolarea solurilor şi apelor subterane contaminate. Principiul metodei constă din utilizarea unor bariere fizice care contracarează efectele dispersiei poluanţilor.

Blocarea hidraulică se aplică în regim de urgenţă, când poluanţii au atins pânza freatică şi se deplasează în direcţia de curgere a apei subterane. Metoda presupune instalarea unor sonde sau puţuri de pompare cu priză de apă sub nivelul zonei contaminate şi evacuarea apei în exterior.

Stabilizarea şi inertarea sunt metode asemănătoare ce pot fi aplicate atât pentru soluri poluate cât şi pentru deşeuri. Stabilizarea presupune transformarea poluantului solubil în unul insolubil pe baza unei reacţii chimice sau prin absorbţie pe o matrice neutră. Inertarea sau solidificarea realizează amestecul solului poluant cu anumite produse adjuvante şi obţinerea în final a unui material solid, impermeabil şi nereactiv. Ca produşi adjuvanţi se pot utiliza amestecul ciment-apă sau varul şi cenuşa de termocentrală.

Metodele fizice de extracţie a poluanţilorMetodele fizice de extracţie au un domeniu larg de aplicabilitate iar principiul care stă la baza

realizării lor constă în eliberarea solului de poluanţi prin mijloace şi procedee fizice. Extracţia substanţei poluante din sol este urmată de tratarea acesteia în vederea neutralizării ei.

Din această categorie de metode fizice fac parte: excavarea, pomparea, spălarea, flotaţie, extracţia gazelor sub vid (venting), injecţia de aer sub presiune şi extracţia electrocinetică.

Excavarea se aplică în cazul unor poluări accidentale şi punctiforme ale solului. Sunt folosite excavatoare care, în mod simplu şi rapid, elimină total materialul contaminat în condiţiile unor costuri reduse de execuţie.

Pomparea deţine aplicabilitatea cea mai extinsă în rândul metodelor de depoluare a acviferelor. Există trei procedee de pompare, care sunt frecvent utilizate şi a căror principiu de lucru decurge în felul următor:170

□ pomparea la suprafaţă a apei poluate din acvifer, urmată deoperaţii de decontaminare specifice;□ pomparea selectivă a poluanţilor care plutesc la partea superioară a acviferului;a combinaţii de pompări cu alte metode de separare selectivă;

Spălarea solurilor reprezintă o metodă fizică sau fizico-chimică de eliminare a fazei reziduale de poluant, care se găseşte imobilizat în matricea solului. Metoda are loc deobicei pe sit şi in situ iar poluanţii extraşi pot fi de natură organică, anorganică sau metale grele. Principiul metodei constă în extragerea poluanţilor din sol şi transferul lor în fază lichidă sau gazoasă sub acţiunea apei şi a energiei mecanice. Aplicabilitatea cea mai extinsă a spălării solurilor poluate a fost înregistrată în Germania şi Olanda (NEAG, 1997).

Instalaţii industriale care efectuează depoluarea solurilor pe principiul prezentat anterior, sunt:□ instalaţia de spălare EIMCO-WEMCOa instalaţia de spălare LURGI-DECONTERKA□ procedeul OECOTEC (spălare sub presiune)

Toate aceste procedee realizează spălarea solului excavat. Pentru cazul spălării solului „in situ" poate fi amintit procedeul HOLZMANN, care se bazează pe spălarea solului la presiune înaltă. Spălarea „in situ" se realizează frecvent prin două procedee clasice, cu apă caldă sau spălare cu abur.

Flotatia, ca procedeu de depoluare a solurilor poate avea loc pe sit sau în afara sitului, gama

poluanţilor extractibili prin această metodă fiind vastă (hidrocarburi, compuşi organocloruraţi, compuşi cianhidrici şi metale grele). Principiul metodei are la bază diferenţa dintre proprietăţile superficiale (tensiuni interfaciale) ale mineralelor din sol şi cele ale substanţelor poluante. Utilajele folosite în flotaţie se numesc maşini de flotaţie, ele adăpostind desfăşurarea principalelor etape ale procesului, adică:

- aerarea tulburelii în care se găseşte solul poluat;- dispersia omogenă a solului în tulbureală;- alimentarea continua şi uniformă ;- evacuarea optimă a spumei şi produsului de cameră;- asigurarea unei zone liniştite la partea superioară a incintei de flotaţie;Utilizarea flotaţiei, în depoluarea solurilor, a dat rezultate bune la separarea substanţelor grase

emulsionate, a materialelor fibroase şi a metalelor grele.Extracţia poluanţilor cu ajutorul curenţilor de aer este aplicabilă în cazul poluanţilor volatili şi depinde

de echilibrul stabilit între următoarele proprietăţi ale poluanţilor: solubilitatea înapă şi aer, adsorbţia în sol şi aer, raportul dintre faza lichidă şi faza gazoasă la diferite temperaturi şi presiuni.

Principalele tehnici de depoluare a solului cu ajutorul curenţilor de aer sunt: extracţia sub vid şi injecţia de aer cu presiune.

Extracţia poluanţilor sub vid sau ventingul în situ se aplică pentru poluanţi volatili sau semivolatili şi constă în punerea sub presiune a solului contaminat, utilizând ventilatoare sau pompe de vid, racordate la sonde sau puţuri de extracţie. Gradientul de presiune realizat, determină circulaţia gazelor în interiorul solului spre sondă sau puţul de extracţie.

Extracţia poluanţilor prin injecţia aerului cu presiune poate decurge în situ sau în coloană. Tehnica în situ presupune injecţia de aer sub presiune în mediul subteran contaminat, fapt ce determină o vaporizare intensă a poluanţilor volatili.

Procedeul în coloană se foloseşte la depoluarea la suprafaţă a apelor subterane evacuate din acvifer, ce conţin poluanţi organici volatili . Principiul metodei are la bază realizarea unui contact energic între apă şi aer, care determină trecerea compuşilor volatili din fază lichidă în cea gazoasă.

Depoluarea solurilor prin extracţia electrocinetică se bazează pe deplasarea controlată a poluanţilor în mediul subteran umed sub acţiunea unui câmp electric creat între doi electrozi. Metoda este aplicabilă pentru poluanţii aflaţi sub formă de compuşi ionici (metale grele, azotaţi, fosfaţi, cianuri, compuşi organici polari).

Extracţia electrocinetică aplicată in situ permite decontaminarea simultană a solului şi a apei subterane, fiind practicabilă numai în soluri îmbibate cu apă. Aplicarea pe sit a metodei, presupune excavarea solului contaminat şi depunerea acestuia în grămezi bine umectate.

4.4.2. Metode chimice de depoluare a solurilorDepoluarea prin metode chimice urmăreşte separarea, distrugerea sau transformarea poluanţilor din

sol în compuşi mai puţin nocivi prin provocarea unor reacţii între poluanţi şi reactivii introduşi în mediul de reacţie. Reacţiile pot avea loc in situ, pe sit sau înafara sitului, iar clasificarea acestora au drept criteriu reacţia dominantă (oxidare, reducere, reacţia elec solului prin extracţie chimică trochimică, neutralizare, precipitare, hidroliză).

Depoluarea solului prin extracţie chimică are ca principale forme aplicative extracţia cu solvenţi, extracţia acidă sau extracţia bazică. Principiul metodei se bazează pe separarea poluanţilor de mediul contaminat cu ajutorul unor reactivi chimici, fază urmată de recuperarea reactivilor şi distrugerea poluanţilor. Cea mai largă aplicabilitate o are extracţia cu solvenţi (organici). Metoda poate decurge pe sit sau în afara sitului, iar tipurile de poluanţi pentru care se pretează sunt hidrocarburile grele, gudroanele, hidrocarburile aromatice peliciclice, pesticidele organice etc. Extracţia acidă se foloseşte la depoluarea solului de metale grele. Ea poate avea loc in situ şi pe sit şi utilizează drept reactivi de decontaminare acidul clorhidric (HCÎ), acidul azotic (HNO3) sau acidul sulfuric (H2SO4). Extracţia bazica foloseşte pentru solubilizarea şi recuperarea

din sol a unor poluanţi specifici (cianuri, metale, amine, fenoli), hidroxizi (hidroxidul de sodiu)Depoluarea solului prin oxidare este provocată de către un oxidant puternic (ozon, apă oxigenată) care

intră în reacţie cu poluanţii din materialul supus tratamentului. Se impune o atenţie sporită în cazul aplicării acestei metode în depoluarea solurilor contaminate cu reziduuri de pesticide. Acestea se pot transforma prin oxidare în compuşi la fel de toxici, dar cu o stabilitate sporită (transformarea aldrinului în dieldrin, care se degradează foarte lent).

Decontaminarea solurilor fiind reacţia de reducere este aplicabilă pentru poluanţii din categoria produselor organice (substanţe aromatice, pesticide) şi metalelor (crom, seleniu). Se folosesc drept reducători metale, în special fierul sub formă de pulbere.

Toxicitatea compuşilor cloruraţi este direct proporţională cu numărul de atomi de clor din moleculă. In vederea reducerii toxicităţii unui produs clorurat cu potenţial poluant se urmăreşte decontaminarea, prin reducerea gradului de clorurare, respectiv prin declorurare.

In principal declorurarea decurge prin înlocuirea parţială sau totală a ionilor de clor din poluanţii organici, cu radicali hidroxil (OH"), în prezenţa unor baze tari (NaOH,KOH) şi a etilenglicolului.

Depoluarea prin reacţia de precipitare urmăreşte transformarea poluanţilor din apa contaminată sau sol în compuşi insolubili. Gradul de eliminare a poluanţilor prin intermediul precipitării depinde direct de valoarea pH~ului, concentraţia iniţială a ionilor metalici în mediul contaminat, natura agentului de precipitare cât şi de natura şi concentraţia celorlalte substanţe din mediu.

Metodele chimice de depoluare oferă avantajul unei game extinse de posibilităţi de decontaminare cu mijloace tehnice specifice tehnologiilor chimice. Dezavantajele constatate le,reprezintă riscul unor poluări secundare cât şi costurile ridicate ce însoţesc aceste tehnologii.

4.4.3. Metode termice de depoluare a solurilorMetodele termice de decontaminare a solurilor poluate reprezintă concomitent şi metode de

distrugere sau valorificare energică a deşeurilor menajere şi industriale, mai exact procedee termice specifice tratării deşeurilor. Principiul metodei constă în încălzirea materialului contaminat în vederea extracţiei, neutralizării, distrugerii sau imobilizării poluanţilor.

Cele mai importante tehnici de decontaminare termică a solului sunt incinerarea, desorbţia şi vitrificarea. Poluanţii supuşi acestui tratament, care răspund cel mai bine, sunt compuşii organici.

Tehnicile de incinerare a solurilor diferă în special prin utilajul folosit pentru ardere adică cuptoare cu strat fluidizat, cuptoare cu încălzire indirectă, cuptoare cu tambur rotativ, etc. După excavarea solului afectat de poluare, acesta este supus unor operaţii premergătoare incinerării cum sunt: uscarea, mărunţirea şi clasarea volumetrică. Incinerarea efectivă decurge în două trepte: volatilizarea poluanţilor la temperaturi de cea. 400 C şi distrugerea poluanţilor la temperaturi mai mari de 1000°C. Se iau precauţii suplimentare pentru cazul în care solul a fost contaminat cu policlorbifenili (PCB), deoarece prin ardere se formează furani şi dioxine. Dacă solul supus procesului de incinerare conţine metale grele, gazele ce se formează trebuie supuse unui tratament de recuperare şi revalorificare a acestora.

Desorbţia termică se recomandă ca metodă de depoluare a solurilor contaminate cu produşi volatili sau semivolatili. Procesul decurge în două etape respectiv volatilizarea poluanţilor prin încălzirea solului şi tratarea gazelor rezultate în vederea separării şi concentrării poluanţilor. Utilajele frecvent folosite sunt uscătoarele cu tambur rotativ, iar volatilizarea poluanţilor are loc la temperaturi cuprinse între 200-450 C. Cea mai recentă variantă de desorbţie termică o reprezintă desorbţia cu microunde, care deşi prezintă avantaje în comparaţie cu incinerarea şi superioritate faţă de toate celelalte metode termice ,este considerată o tehnică de lux, incompatibilă cu viziunea clasică.

Vitrificarea in situ constă în topirea solului prin încălzire la temperaturi înalte şi transformarea acestuia într-un material vitros, inert şi stabil chimic, după răcire. Procesul are loc prin introducerea în zona contaminată a patru electrozi, dispuşi în careu şi alimentaţi electric, care realizează temperaturi de aproximativ 2000°C. La aceste temperaturi, solul se transformă într-o sticlă silicatică în care toţi compuşii sunt

topiţi sau vaporizaţi. La ora actuală ,procedeul de decontaminare in situ a solurilor este aplicat numai în faza de laborator şi pilot. Inconvenientele ce însoţesc acest proces sunt numeroase. Astfel, solul este transformat într-o rocă sterilă, fără valoare agricolă; apare riscul migrării poluanţilor în afara zonei contaminate; costul ridicat al decontaminăr, datorat potenţialului energetic ridicat necesar.4.4.4. Metode biologice de depoluare a solurilor

Decontaminarea solurilor poluate prin metode biologice cuprinde trei categorii distincte şi anume: metode de biodegradare, metode de biolixiviere şi metode de bioacumulare.

Decontaminarea prin biodegradare are aria cea mai largă de aplicabilitate. Metoda se bazează pe acţiunea microorganismelor existente în sol, de a descompune poluanţii organici carbonataţi şi o parte a celor anorganici. Biodegradarea are loc după o reacţie în lanţ, în care compuşii organici sunt degradaţi în compuşi din ce în ce mai simpli, până la obţinerea în final a unor subproduse ca apa şi bioxidul de carbon. Principala grupă de microorganisme active în procesul de depoluare a solurilor sunt microorganismele heterotrofe (bacterii, ciuperci), care pentru a se dezvolta au nevoie de substanţe organice de tipul hidrocarburilor. Biodegradarea s-a dovedit adecvată pentru următoarele grupe de poluanţi:

• hidrocarburi petroliere (motorină, benzină, petrolulampant, benzen, toluen);• deşeuri de la exploatarea ţiţeiului, nămolurile şireziduurile uleioase;• produse şi reziduuri organice din industria chimică(alcooli, acetonă, fenoli);• compuşi organici halogenaţi, solvenţi alifatici şiaromatici;• hidrocarburi aromatice policiclice şi pesticidele;• nitraţi şi sulfaţi;

Decontaminarea solurilor prin procese de biodegradare este dependentă de următorii factori:• biodegradabilitatea poluanţilor;• tipul de microorganisme utilizate;• alegerea oxidantului şi a substanţelor nutritive;• caracteristicile mediului supus depoluăriiDintre tehnologiile care au la bază decontaminarea, prin intermediul procesului de biodegradare, pot

fi enumerate: bioreactorul, biodegradarea în vrac, biodegradarea in situ, bioventingul şi biospargingul.Principiul de funcţionare al bioreactorului constă în decontaminarea pe sit a solului excavat ,în utilaje

speciale şi anume reactoare biologice (cuve închise, bazine sau coloane). In vederea tratării solului în bioreactor se prevede înainte de demararea procesului de biodegradare o prepararea a solului, ce include operaţiuni de omogenizare, mărinţire şi clasare volumetrică. Biodegradarea poluanţilor se face în trepte succesive utilizând bioreactoare aşezate în serie. La nivelul primului reactor sunt dozate substanţele nutritive şi uneori bacteriile suplimentare. Metoda se recomandă pentru soluri poluate cu conţinuturi ridicate de poluanţi organici (motorină, combustibil lichid uşor, hidrocarburi aromatice policiclice, fenoli).

Biodegradarea în vrac are ca principiu de funcţionare decontaminarea solului prin intermediul operaţiei de compostare. Cele mai importante tehnici de compostare sunt metoda "landfarming" şi metoda "biopile". Bidegradarea în vrac constă în excavarea solului poluat şi dispunerea acestuia în vecinătatea locului de escavare cu scopul iniţierii şi desfăşurării procesului de biodegradare aerobă naturala. Factorii care accelerează procesul de biodegradare sunt aerarea, umiditatea, aportul de nutrienţi şi uneori un aport suplimentar de microorganisme din exterior. Sursa de microorganisme provine în mod obişnuit din flora bacteriană prezentă în sol.

Metoda "land farming" constă în tratarea solului poluat ,prin executarea unor lucrări cu specific agricol. Solul excavat este depus pe o suprafaţă întinsă impermeabilă ,într-un strat cu o grosime de câţiva centimetri. Se procedează la tratarea solului cu îngrăşăminte sau gunoi de grajd şi amestecarea acestora cu solul contaminat. La intervale regulate se procedează la săparea şi întoarcerea solului în scopul aerării şi omogenizării lui. In timpul acestor lucrări se pot completa cantităţile iniţiale de fertilizând sau se însămânţează leguminoase (fixează azotul din atmosferă). (figura 4.7.)

Principiul metodei constă în aerarea forţată a mediului contaminat, ce asigură mobilizarea poluanţilor volatili cât şi procesul aerob de biodegradare ,prin dezvoltarea biomasei din sol.

Biospargingul are loc prin injecţie de aer în zona contaminată, utilizând o reţea de foraje speciale. Aerul injectat vaporizează poluanţii reţinuţi în capilarele solului, mobilizându-i spre suprafaţă. în drumul lor ascendent poluanţii sunt degradaţi prin intermediul biomasei stimulată prin aerare şi aport de nutrienţi.

Bioventingul constă din extracţia sub vid a poluanţilor volatili, prin crearea unui curent de aer ce favorizează biodegradarea. Recuperarea gazelor din mediul subteran este posibilă cu ajutorul unui dren ,amplasat aproape de suprafaţă şi racordat la un ventilator.

Ambele metode se utilizează pe scară largă la decontaminarea solurilor poluate cu hidrocarburi petroliere (terenuri aferente aviaţiei militare şi depozite de carburanţi)

Biolixivierea, numită şi leşierea bacteriană, constă din extracţia prin biosolubilizare a elementelor metalice din solul poluat. Prin această metodă se favorizează separarea poluanţilor de mediul contaminat fără distrugerea lor. Bilixivierea are la bază acţiunea unor bacterii prezente în apele de mină, care au proprietatea de a oxida metalele, transformându-le în combinaţii uşor solubile. Metoda se poate desfăşura atât pe sit (biolixivierea în vrac şi în reactoare) cât şi in situ. Fluxul tehnologic presupune operaţii pregătitoare ca excavarea solului poluat, mărunţirea, umectarea şi depunerea acestuia în grămadă pe o suprafaţă impermeabilă. Urmează apoi stropire grămezii de sol poluat cu o soluţie biolixiviantă, formată din bacteriile pregătite în amestec cu apa. Avansarea gravitaţională a soluţiei bacteriene determină încărcarea acesteia cu metale şi acizi. Soluţia colectată, conţinând metale şi acizi, este pompată la o instalaţie de recuperare a metalelor sau poate fi recirculată ca soluţie de stropire.

Bioacumuîarea realizează decontaminarea solurilor poluate cu metale grele. Prin bioacumulare aceste metale sunt concentrate în vederea distrugerii lor ulterioare. Procesul se prezintă sub două forme distincte: bioacumuîarea pasivă şi cea activă.

Bioacumuîarea pasivă are loc prin fixarea elementelor poluante la suprafaţa anumitor microorganisme sau plante. Suprafaţa-suport prezintă o structură adsorbantă pentru unele metale grele şi elemente radioactive.

Bioacumuîarea activă constă în asimilarea poluanţilor de către celulele microorganismelor şi plantelor. Astfel se consideră bioacumulare activă procesul în urma căruia concentraţia

Capitolul 5 POLUAREA ALIMENTELOR.METODE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE AINSALUBRIZĂRII ACESTORAObiective:Cunoaşterea proceselor de depreciere nutritivă şi insalubrizare a alimentelor care în majoritatea

cazurilor cauzează poluarea acestora. Sursele de poluare cât şi factorii poluanţi specifici generaţi de acestea sunt analizate pe grupe principale de alimente. Recunoaşterea şi combaterea apariţiei poluării face posibilă prevenirea unor efecte toxice şi deteriorarea stării de sănătate a populaţiei pe cale directă.

Rezumat:Conceptul de poluare a alimentelor este prezentat prin prisma surselor şi a factorilor ce pot în anumite

condiţii genera poluarea, ca urmare a deprecierii nutritive şi a insalubrizării alimentelor. Poluarea prin insalubrizare cu substanţe chimice nocive respectiv căile de insalubrizare sunt descrise schematic pe grupe de alimente, în funcţie de originea alimentului şi stadiul de prelucrare a materiei brute în vederea consumului. Monitorizarea indicatorilor de apreciere a gradului de poluare a alimentelor face posibilă preîntâmpinarea efectelor nedorite a isalubrizării alimentelor asupra stării de sănătate a populaţiei. In scopul păstrării sănătăţii consumatorului se impune respectarea unor măsuri profilactice de prevenire şi combatere a poluării alimentelor.5.1. Poluarea alimentelor

Repercursiunile imediate sau în timp ale calităţii alimentelor asupra sănătăţii organismului uman au determinat apariţia noţiunii de poluare sau insalubrizare a alimentelor.

S-a constatat că poluarea, în cazul alimentelor este mult mai acentuată decât pentru ceilalţi factori de mediu.Această constatare se datoreşte următoarelor cauze specifice alimentelor:

- capacitatea alimentului de a cumula respectiv concentra noxele;- generarea de noxe în condiţiile unei tehnologii neadecvate (proces tehnologic, condiţii de

depozitare, modalităţii de pregătire a alimentului); - aportul suplimentar de noxe, ajunse în aliment în calitate de aditivi.

5.1.1. Factori poluanţiIn unele situaţii alimentele pot deveni factori cauzatori de îmbolnăviri pentru consumator, datorită

prezenţei unor agenţii nocivi în compoziţia acestora. Frecvent, aceşti agenţi pot fi de natură biologică sau chimică iar originea lor este foarte diferită.

Agenţii biologici au ca sursă animalele bolnave sau purtătoare, aparent sănătoase de la care s-a obţinut carnea, laptele şi ouăle. Apa, utilajele dar şi ambalajele pot constitui deasemenea surse de agenţi nocivi, prin prelucrarea materiei prime şi ambalarea produsului obţinut.

Substanţele chimice cu rol nociv pot face parte din următoarelecategorii:

componenţii naturali ai unor plante: amigdalina dinsâmburii fructelor, solanina în cartofii încolţiţi, toxineleciupercilor otrăvitoare etc;produşi rezultaţi din alterarea alimentelor sau sintetizaţi decătre unele microorganisme ca de exemplu: amine,peroxizi, aldehide, cetone, micotoxine, toxine botulinice şistafilococice;poluanţi chimici : reziduuri de pesticide, metale grele,metaloizi (Pb, Hg, Cd, Se, Cu, Zn, As etc), nitraţi, nitriţi,nitrozamine, hidrocarburi aromatice policiclice, monomeri toxici din masele plastice etc;aditivi alimentari nepermişi sau utilizarea în exces aacestora (conservând, coloranţi, arome sintetice etc).

5.1.2. Surse de poluareIn conformitate cu sursele şi agenţii ce pot genera nocivitatea alimentelor se poate aprecia că

poluarea acestora are loc pe două căi:- prin contaminarea chimică "ilicită"- consecinţă directă a industrializării în general şi ca urmare a

industrializării produţiei de alimente sau a chimizării agriculturii şi zootehniei în special;- prin impurificarea "deliberată" - ca urmare a adausului de aditivi alimentari;

Prin poluare sau insalubrizare are loc o creştere a potenţialului toxic negativ al alimentului, nu numai prin doza sau concentraţia agentului nociv ci şi ca urmare a multitudinii de noxe, diversităţii acestora şi permanenţei accesului lor la consumator. Alimentele purtătoare de agenţi nocivi se numesc insalubre iar consumul lor poate determina apariţia unor boli microbiene, virotice sau parazitare, intoxicaţii acute sau cronice cu efecte cancerigene, mutagene sau alergice. In vederea prevenirii şi a combaterii apariţiei procesului de insalubrizare a alimentelor este necesară cunoaşterea surselor şi căilor de contaminare, a mijloacelor de recunoaştere a contaminării şi măsuri de protecţie a produselor alimentare referitoare la igiena unităţilor de producere, preparare, depozitare, desfacere şi consum.

Principalele surse de poluare ale alimentelor sunt reprezentate de către industria alimentară şi agricultură. Agricultura poate polua prin sistemul de agricultură practicat respectiv tehnologia de cultivare a materiilor prime vegetale sau prin prin tehnlogia de creştere a animalelor practicată la nivel industrial, în sistem intensiv. Poluarea generată de industria alimentară poate să apară ca urmare a nerespectării tehnologiei şi a reţetelor de fabricaţie, a deteriorării utilajelor din instalaţie sau datorită unui proces de ambalare defectoasă. Riscuri de poluare a alimentelor pot exista şi datorită proceselor de depozitare şi desfacere comercială a acestora.

Sectorul vegetal din agricultură provoacă fenomene de poluare prin supradozarea îngrăşămintelor chimice în special a celor cu azot şi impurităţile existente în compoziţia îngrăşământului brut. Frecvent se

constată o poluare nitrică a culturilor, determinată de acumularea nitraţilor în plantă la momentul recoltării, mergând până la 10-15% din greutatea produsului proaspăt.Poluarea prin pesticide este rezultatul acţiunii selective incomplete şi a pesistenţei lor în produse, după încheierea rolului de combatere a acestora .Un procent foarte redus din cantitatea administrată acţionează cu rol de combatere, restul concentrându-se în biomasa plantelor şi în organismul animalelor furajate cu respectivele culturi. (COSTE, 1986)

Sectorul zootehnic prin sistemul intensiv de creştere a animalelor poate fi sursă de poluare a alimentelor de origine animală datorită conţinutului de antibiotice, hormoni şi alte produse farmaceutice din furaje. Acestea, adăugate în hrana animalelor în scop curativ sau pentru accelerarea ritmului de creştere şi dezvoltare, se regăsesc în carne şi produsele animaliere.

Industia alimentară, prin procesul de prelucrare a materiei prime brute de natură vegetală sau animală, presupune utilizarea a numeroşi aditivi (coloranţi, antiseptice, aromatizanţi etc.) cu rol în păstrarea şi conferirea unui aspect comercial cât mai plăcut. Efectul poluant al aditivilor se datoreşte nerespectării reţetarului tehnologic sau insuficientei testării a acestora ,cu scopul evidenţierii unor efecte nocive prin acumulare în timp.

O altă sursă de poluare a alimentelor o poate constitui procesul de depozitare. Păstrarea în condiţii necorespunzătoare (temperatură, aer, lumină, umiditate) timp îndelungat a alimentelor face posibilă dezvoltarea unor populaţii de microorganisme patogene sau formarea unor produşi chimici toxici. S-a semnalat contaminarea alimentelor cu toxine cancerigene produse de specii aparent inofensive cum sunt mucegaiurile (micotoxine ,aflatoxine). Păstrarea unor produse vegetale cu conţinut ridicat de nitraţi determină în timp o deteriorare a calităţii acestora, datorată reducerii nitraţilor cu formare de nitriţi. Aceştia sunt precursori ai nitrozaminelor, substanţe cu caracter cancerigen. Nitriţii ca factori poluanţi ai alimentelor pot apare atât în produsele de origine vegetală (prin supradozarea îngrăşăintelor chimice cu azot) cât şi în cele de origine animală (prin conservarea cărnii şi a produselor din carne).

5.1.3. Deprecierea nutritivă şi in salubriza rea alimentelorDe-a lungul fluxului tehnologic de obţinere a unui aliment şi până la momentul consumului acestuia,

alimentul parcurge o serie de operaţii ce pot determina modificarea valorii nutritive şi insalubrizarea.Aceste procese pot fi grupate în felul următor:• - prelucrarea culinară şi industrială a alimentelor;• - alterarea şi degradarea alimentelor;• - poluarea chimică a alimentelor .Prezentarea acestora se face ţinând cont de principalele grupe de alimente şi originea acestora:

• laptele şi derivate (origine animală)• carnea, peştele şi derivate(origine animală)• ouăle (origine animală)• fructele şi legumele (origine vegetală)• cerealele şi leguminoasele (origne vegetală)• produsele zaharoase (origine vegetală)• grăsimile alimentare (origine vegetală şi animală)• băuturile

iar valoarea lor nutritivă este apreciată prin prisma conţinutului de apă, proteine, lipide, glucide, săruri minerale şi vitamine.

Prelucrarea culinară şi industrială a alimentelorProdusele ce fac parte din hrana omului sunt supuse înaintea ingerării unei prealabile

pregătiri. Prepararea conferă alimentelor anumite proprietăţii suplimentare ca dîgerabilitate crescută, modificarea favorabilă a proprietăţilor organoleptice sau inactivarea unor agenţi patogeni. Această prelucrare se face de către consumator, beneficiar direct al calităţii alimentelor sau producător pe cale industrială, sub formă de preparate alimentare finite sau semipreparate.

Prelucrarea alimentului (indiferent de natura acestuia ), include operaţii mecanice (tranşare, sortare, curăţire de impurităţi, spălare, fragmentare, presare, malaxare, emulsionare) şi tratamente termice care se realizează prin încălzire la flacără directă sau indirectă (încălzire cu radiaţii infraroşii, curenţi de înaltă frecvenţă, fierbere în vapori cu sau fără presiune).

Uneori prelucrarea alimentelor presupune operaţiuni chimice care merg de la tratamente culinare simple (fierbere în soluţii acide sau alcaline) până la extracţii industriale complexe cu solvenţi, hidrolize chimice şi enzimatice parţiale sau totale şi tratamente speciale cu aditivi chimici.

Aceste procese de condiţionare a alimentelor au ca urmare creşterea sapidităţii produselor şi o influenţă favorabilă asupra papilelor gustative, determinând interesul complex al consumatorului pentru hrană.

Urmările preparării culinare sau industriale pot fi benefice, aducând uneori însă şi dezavantaje.Urmările benefice sunt în majoritatea cazurilor, inactivarea unor substanţe antinutritive, a principalilor germeni patogeni (inclusiv toxina botulinică ) şi a paraziţilor, reducând astfel riscul transmiterii bolilor infecţioase sau parazitare. Incovenientele preparării culinare sau industriale le constituie apariţia degradărilor, pierderilor şi inactivărilor de factori nutritivi.Alterarea şi degradarea alimentelor

Complexitatea compoziţională a alimentelor, posibilităţile de contaminare biologică şi chimică cât şi manipulările datorate preparării, condiţionării, stocării, desfacerii şi consumului acestora, expun alimentul la riscul de alterare, degradare, impurificare şi insalubrizare .

Alterarea alimentelor presupune modificarea proprietăţilor organoleptice ale produsului , fără modificarea obligatorie a caracteristicilor nutritive. In folosirea curentă, alterarea defineşte procesul în care alimentul îşi modifică proprietăţile organoleptice şi chiar nutritive, dobândind eventual proprietăţi nocive.

Impurificarea constă în apariţia unor compuşi străini de natura alimentului,indiferent dacă este vorba de agenţi biologici sau mecanici. Punctul de acces al agentului impurificator îl reprezintă materia primă, procedeul de condiţionare dar şi etapele de transport, stocaj sau desfacere al produsului finit. Prin procesul de degradare, alimentul îşi pierde din valoarea nutritivă fără să-şi modifice în mod obligatoriu şi proprietăţile organoleptice. Se constată o frecvenţă în creştere a fenomenului de degradare, consecinţă a înmulţirii prelucrărilor pe care le suportă alimentul sau datorită nerespectării reţetelor de preparare. Tratamentele termice şi expunerea la acţiunea oxigenului afectează conţinutul în vitaminele C, Bf, A şi E (uşor oxidabile). Reâncălzirea păstrarea mâncărurilor la cald, creşterea pH-ului şi prezenţa urmelor de metale grele accentuează aceste piederi. Degradări pot avea loc şi ca urmare a procesului de solubilizare a unor factori nutritivi (săruri minerale şi trofine solubile).

Impurificarea, degradarea şi chiar alterarea,nu presupune neapărat insalubrizarea alimentului.Prin insalubrizare se înţelege transformarea alimentului într-un produs nociv penru organism. Un

aliment poate fi insalubrizat prin contaminare microbiologică sau chimică fără ca aspectul organoleptic sau conţinutul în factori nutritivi să fie afectat.Poluarea chimică a alimentelor

Poluarea sau insalubrizarea alimentelor prezintă un interes deosebit pentru sănătatea omului, având în vedere amploarea fenomenului la ora actuală şi perspectiva extinderii lui. Procesul poluării alimentelor depăşeşte frecvent poluarea celorlalte elemente ale mediului, datorită capacităţii alimentelor de a acumula şi concentra noxele sau în condiţiile unei tehnologii neadecvate, chiar de a le genera.

Insalubrizarea chimică a alimentelor are loc prin impurificare "deliberată" (cu aditivi alimentari) sau "ilicită" (cu poluanţi propriu-zişi) determinând o creştere a potenţialului toxic al alimentului atât prin doză sau concentraţie cât şi prin multitudinea noxelor accesibile în permanenţă consumatorului.

Sursele de insalubrizare respectiv poluanţii ce pot genera nocivitatea alimentelor pot fi grupaţi, în funcţie de accesul acestora în alimente , în felul următor:

• Aditivi alimentari (poluare deliberată), reprezentaţi de

către:- conservanţi -antiseptici

-antibiotici-antioxidanţi

- de textură şi constituţie- amelioranţi -aromatizanţi

-edulcuranţi -coloranţi- aditivi tehnologici -acidifianţi-substanţe tampon -antispumanţi -emulsificatori -agenţi de gelifiere -stabilizatori -substanţe de îngroşare -agenţi de afânare -antiaglomeranţi Contaminanţi (poluare ilicită) reprezentaţi de către:

- pesticide (organoclorurate şi organofosforice);- substanţe biostimulatoare (folosite în zootehnie);- substanţe care ajung în alimente din ambalaje şiutilaje (metale toxice, monomeri,

plastefianţi,nitrozamine).

Analizele efectuate privind calitatea alimentelor evidenţiază un număr mare de compuşi chimici ce apar în compoziţia acestora şi care nu contribuie cu nimic la creşterea valorii nutritive a alimentelor. Aceştia pot însă să pună probleme sanitare(substanţe chimice care se pot forma în alimente în anumite condiţii de preparare şi depozitare). Clasificarea acestora permite gruparea lor în aditivi alimentari (în funcţie de scopul folosirii lor) şi poluanţi propriu-zişi sau contaminanţi_(după sursa care îi generează).

Aditivii alimentari sunt substanţe chimice adăugate în mod deliberat, în cantităţi controlate, conform unor prescripţii tehnologice şi cu condiţia inocuităţii lor. Adăugarea acestora urmăreşte îmbunătăţirea calităţii produselor (amelioranţi), micşorează pierderile de aliment şi factori nutritivi în procesul tehnologic, de depozitare şi conservare sau favorizează desfăşurarea procesului tehnologic (lubrifianţi).

Se interzice prezenţa lor în alimente în cazul în care se expune la riscuri sănătatea consumatorului(datorită naturii lor sau a cantităţii excesive). Deasemenea când disimulează contaminări cu germeni patogeni, maschează defecte ale procesului tehnologic sau când induc în eroare consumatorul asupra calităţii alimentelor, prin compoziţia şi micşorarea valorii nutritive a acestora. Utilizarea lor devine discutabilă, când se pot obţine aceleaşi efecte folosind mijloace mai puţin agresive (agenţi fizici sau măsuri igienico-sanitare adecvate).

Poluanţii alimentari ajung în alimente în mod imprevizibil şi necontrolat, ca urmare a adăugării ilicite sau prin manipulări necorespunzătoare. Prezenţa lor, uneori inevitabilă în alimente, este acceptată numai în concentraţii care nu afectează sănătatea consumatorului (acut sau cronic).

Din punct de vedere sanitar, nivelul acestora cât şi cel al aditivilor în alimente este legiferat prin ordine ale Ministerului Sănătăţii, având în vedere gradul diferit de toxicitate al acestor compuşi.(ORD.975/1998 al MS.). Cantitatea tolerabilă a acestor compuşi, în alimente de natură vegetală sau animală este reglementată prin legislaţia sanitară a fiecărei ţări şi exprimată sub formă de doză limită (pentru aditivi) sau concentraţie maximă admisă (pentru poluanţi propriu-zişi) determinată în mg substanţă activă/kg aliment (ppm).

Ca urmare a ingerării acestor poluanţi odată cu hrana , în scopul prevenirii apariţiei unor manifestări toxice ale organismului, se impune cunoaşterea dozei zilnic admisibile (d.z.a.) reglementată de F.A.O.(Organizaţia Mondială pentru Alimentaţie şi Agricultură) şi O.M.S. Acest aport zilnic admisibil reprezintă cantitatea maximă de substanţă, care poate fi ingerată zilnic pe tot timpul vieţii, fără să prezinte riscuri pentru consumator. Cifra se înmulţeşte cu un coeficient de securitate şi se exprimă în mg substanţă activă/kg corp. Acest lucru presupune că, pentru a calcula doza tolerabilă consumului zilnic ce revine unei persoane, valoarea de mai sus trebuie înmulţită cu greutatea corporală a respectivei persoane.

In cazul poluanţilor propriu-zişi expresia dozei zilnic admisibile este înlocuită cu termenul toleranţa unei concentraţii, pe zi sau săptămână şi reprezintă limita maximă la care aceşti poluanţi nu generează intoxicaţii la nivelul organismului (acţiune pe perioadă scurtă sau îndelungată).

5.1.4. Insalubrizarea cu substanţe chimice nociveCantitatea de substanţe nutritive cât şi prezenţa potenţială a unor contaminanţi variază de la un

aliment la altul şi depinde de o mulţime de factori. Aceştia sunt reprezentaţi de specia şi categoria de producţie a animalului ,sistemul de furajare şi reţeta ingredientelor folosite, tehnologia de cultivare a alimentelor de origine vegetală şi tehnologia de fabricaţie în cazul produselor industriale.

Un aliment, natural sau realizat industrial, nu conţine toate substanţele nutritive, în cantităţi adecvate diferitelor categorii de consumatori. Trebuie avută în vedere posibila prezenţă în alimente a unor componente cu efecte antinutritive.

In recoltarea, prepararea, transportul, depozitarea şi desfacerea produselor alimentare trebuie respectate o serie de norme sanitare. Altfel, acesta reprezintă calea cea mai frecventă de alterare sau insalubrizare a alimentelor.

Prezentarea modalităţilor de insalubrizare, prin contaminare cu substanţe chimice nocive, se poate realiza schematic pe grupe de alimente şi substanţe chimice nocive specifice fiecărei grupe, în funcţie de originea alimentului şi stadiul de prelucrare al materiei prime brute în vederea consumului.

Insalubrizarea la lapte şi produse lactateLaptele şi produsele lactate pot fi poluate cu o multitudine de substanţe dăunătoare, dintre care mai

importante şi mai frecvent întâlnite sunt următoarele:Substanţe pesticide (insecticide, ierbicide, fungicide etc), provenite din furaje, din desinsecţia şi

deratizarea grajdurilor sau din tratarea animalelor pentru combaterea ectoparaziţilor (larve de muşte situate în derm, păduchi, râie etc). O problemă deosebită o reprezintă insecticidele organo-clorurate cu remanentă îndelungată care, se concentrează în lipidele animalului şi trec în lapte, dizolvate adesea în grăsimea acestuia.

Antibiotice şi alte medicamente cu care a fost tratat animalul.Chiar când cantităţile eliminate sunt reduse, ele pot determina tulburări în special la copiii mici (sensibilizări, alergii,tulburări digestive) sau împrumută laptelui mirosul respectiv.

Micotoxinele sunt metaboliţi toxici şi cancerigeni produşi de mucegaiurile care se dezvoltă în furaje păstrate necorespunzător (fan, cereale, borhoturi, turte oleaginoase mucegăite). Fiind hidrosolubile, ele trec în lapte ca atare (de exemplu aflatoxine B şi G) sau transformate de către organismul animal, dar având încă potenţial nociv (exemplu aflatoxinele M).

Metale şi metaloizi toxici, cancerigeni sau radioactivi. Originea lor este diversă: pesticide ce conţin metale în moleculă (sulfat de cupru, arseniaţi şi arseniţi de plumb sau de cupru, fungicide organomercurice etc), furaje cultivate pe soluri poluate, ape uzate, utilaje şi ambalaje confecţionate din metale cu potenţial toxic (vase şi ţevi de cupru , tablă zincată, spoire sau lipire cu aliaje plumbifere, vase de pământ smălţuite cu oxizi de plumb etc). Riscul de poluare este mai mare în cazul produselor lactate acide care solubilizează metalele ca săruri ale acidului lactic.

Substanţele conservante sau neutralizante ale acidităţii nepermise sunt acid salicilic, acid boric, apă oxigenată, azotaţi, carbonat de sodiu şi altele.

Substanţe toxice sau iritante ale tubului digestiv care fac parte din componenţii naturali ai unor plante cum sunt măselăriţajaurul, brânduşele de toamnă , ricinul ş.a.

Insalubrizarea Ia carne, peşte şi derivateO problemă importantă o constituie prezenţa rezidurilor de pesticide şi de antibiotice sau alte

substanţe administrate animalelor ca biostimulatori sau medicamente în sistemul intensiv de creştere.Substanţele pesticide provin de obicei din furaje. Uneori animalele sau grajdurile sunt tratate cu astfel

de substanţe pentru a distruge ectoparaziţii şi rozătoarele. Produsele cu remanentă mare şi mai ales cele liposolubile (pesticidele organoclorurate) se pot cumula în ţesuturile grase ale animalelor până la niveluri care

devin dăunătoare consumatorilor.Antibioticele, în condiţii de igienă necorespunzătoare şi de administrare a unor raţii neechilibrate din

punct de vedere nutritiv, introducerea antibioticelor în hrana animalelor de fermă accelerează creşterea în greutate, diminuează consumul specific, morbiditatea şi mortalitatea, în special la tineret. Mecanismele prin care acţionează antibioticele în organismul animal nu sunt pe deplin elucidate.

Medicina veterinară apelează de asemenea frecvent la antibiotice în tratamentul bolilor microbiene ale animalelor. Consumul de carne cu reziduuri ale acestor substanţe poate determina apariţia fenomenelor de antibiorezistenţă, alergii, modificări ale echilibrului florei microbiene intestinale.

Pentru creşterea randamentului se adaugă uneori în hrana animalelor substanţe cu efect anabolizant ( hormoni sau substanţe hormonomimetice de sinteză) sau tranchilizante (pentru ca animalele să stea liniştite).

Prin intermediul furajelor, aerului şi apelor poluate, mamiferele, păsările şi peştii pot concentra metale şi metaloizi toxici ajunse în mediul ambiant ca rezultat al dezvoltării industriei în general şi a celei chimice în special (mercur, plumb, cadmiu, seleniu, crom, aluminiu, fior, arsen etc).

Contaminarea cu metale toxice poate avea loc din utilaje şi materiale de ambalaj care nu corespund cerinţelor sanitare.

In produsele afumate (mezeluri, peşte) se găsesc cantităţi variabile de hidrocarburi aromatice polinucleare, de tipul 3,4-benzpirenului, care au acţiune cancerigenă.

Studii epidemiologice au arătat că în zonele unde se consumă multe afumături, cancerul gastric şi hepatic este frecvent . Pentru evitarea acestui risc s-a propus înlocuirea fumului cu lichide de afumare care, au compoziţie chimică cunoscută şi sunt lipsite de hidrocarburi cancerigene .

Din neştiinţă sau neglijenţă, se pot utiliza cantităţi mai mari de azotiti de sodiu sau potasiu în prepararea mezelurilor. Este bine cunoscut efectul lor methemoglobinizant cât şi faptul că în reacţie cu aminele secundare, prezente în unele alimente, generează nitrozamine cu potenţial cancerigen. In ţara noastră conţinutul de azotiti al mezelurilor este normat la maxim 7mg /100g produs.

Substanţe toxice transmise prin legume şi fructeUnele substanţe toxice fac parte din componenţii naturali ai plantelor respective sau se formează în

anumite faze de dezvoltare ale acestora altele fiind rezultatul poluării chimice sau al folosirii de aditivi.In sâmburii de migdale, piersici, caise, prune se găseşte un glucozid numit amigdalina care, prin

hidroliză enzimatică sau acidă, eliberează glucoza, aldehidă benzoică şi acid cianhidric. Ingerarea unor cantităţi mari de astfel de sâmburi, mai ales de către copii, poate determina îmbolnăviri grave.

Tomatele verzi şi mai ales cartofii conţin solamina, glucozid ce are în structura sa solanidina (un alcaloid). Primăvara, concentraţia solaminei creşte mult în straturile periferice şi în lujerele cartofilor încolţiţi. Cojirea, spălarea şi tratarea termică îndepărtează şi inactivează o mare parte din glucozid.

In legumicultură,viticultură şi pomicultură se utilizează pe scară largă îngrăşăminte chimice şi numeroase pesticide. Fertilizarea terenurilor cu cantităţi mari de îngrăşăminte cu azot creşte concentraţia azotaţilor din sol şi plantele cultivate pe acesta. Legumele-frunze şi rădăcinoasele concentrează în mod deosebit aceşti azotaţi. Reducerea azotaţilor în azotiţi_sub influenţa florei intestinale poate determina efecte methemoglobinizante la consumatori.

Lista pesticidelor utilizate în ţara noastră este foarte mare, în continuă schimbare şi completare. Printre cele mai folosite sunt sulfatul de cupru, arsenaţii şi arseniţii (de plumb, cupru sau calciu), fungicidele organomercurice (cryptodin), insecticidele organofosforice (parathion, carbetox, wofatox), organoclorurate (DDT, izomeri ai H.C.H.), carbamice (sevin, fiiradan), nitrofenolice193(dibutox), ierbicide triazinice (atrazin, prometrin) şi ierbicide organice carboxilate (acidul 2,4-D).

Toxicitatea şi remanenta acestora prezintă limite largi de variaţie, depinzând de clasa din care fac parte substanţele active. Pentru a evita acumularea în organism şi apariţia unor intoxicaţii acute sau cronice, trebuie respectat intervalul de pauză. Spălarea cu grijă diminuează riscul îmbolnăvirii dar nu-1 elimină de tot

pentru că multe pesticide sunt puţin solubile în apă.In afară de substanţe pesticide, legumele şi fructele mai pot fi contaminate cu metale, metaloizi şi

alte produse toxice sau cancerigene eliminate în mediul ambiant de întreprinderile industriale sau generate de marile aglomeraţii urbane.

Contaminarea cu microorganisme patogene şi substanţe chimice nocive la cereale şi leguminoaseCerealele şi leguminoasele ca şi multe din produsele realizate pe baza lor, au umiditatea scăzută şi din

această cauză nu constituie medii prielnice pentru multiplicarea sau supravieţuirea microorganismelor patogene. Ele pot fi numai un suport, ca orice obiect contaminat de către bolnavi, purtători sau agenţi vectori (muşte, gândaci ş.a.)- Acelaşi lucru se poate spune despre infestarea cu paraziţi.

In preparatele bogate în apă care conţin faină, paste făinoase, orez, arpacaş cum sunt macaroanele cu sos, ciulamalele, grisul sau orezul cu lapte, mâncărurile cu sos, budincile, cremele, coliva, pilafurile etc, se dezvoltă bine microorganisme generatoare de toxiinfecţii alimentare (stafilococi coagulazo-pozitivi, streptococi, salmonele, tipuri patogene de Escherichia coli, Clostridium perfringens, Proteus, Bacillus cereus şi alţii).

Pe seminţele de cereale şi leguminoase sau în făinurile lor, în condiţii favorabile de umiditate şi temperatură , se dezvoltă cu uşurinţă o varietate largă de mucegaiuri dintre care unele produc substanţe toxice capabile să determine îmbolnăviri, numite în general micotoxicoze^ Este de multă vreme cunoscut ergotismul cauzat de ciuperca Ciaviceps purpurea (cornul secarei) care se dezvoltă în spicul cerealelor, în special al secarei. Ea produce alcaloizi toxici rezistenţi la tratamentul termic. In funcţie de concentraţia substanţelor toxice, îmbolnăvirile iau aspect acut sau cronic.

In cereale şi leguminoase se mai pot dezvolta mucegaiuri toxigene din genurile: Fusarium, Aspergillus, Penicillium, Cladosporium, Trichothecium etc. Dacă au condiţii favorabile, ele secretă micotoxine foarte nocive, cum sunt: aflatoxinele (BI; B2, Gis G2, Mi ,M2).

Numeroase cercetări şi experienţe au pus în evidenţă multiple efecte nocive cancerigene, hepatotoxice, teratogene, anemiante, leucopenizante, emetizante, abortive, etc. Datorită însuşirilor senzoriale neplăcute, omul evită de obicei să consume alimente mucegăite. Totuşi riscul persistă dacă astfel de produse sunt incluse în hrana animalelor deoarece, în acest caz, micotoxinele se vor găsi în lapte, carne, ouă şi grăsimi.

Cerealele şi leguminoasele mai pot fi contaminate cu reziduurile pesticidelor cu care au fost tratate fie pe câmp, în perioada de vegetaţie (insecticide, fungicide, ierbicide), fie în timpul păstrării în magazii şi silozuri (insecticide, raticide).

Prezenţa seminţelor de neghină este nefavorabilă pentru că acestea conţin o saponină cu acţiune hemolizantă şi un alcaloid toxic (agrostemină). De asemenea în seminţele de rapiţă sălbatică se găsesc substanţe toxice termorezistente care pot da tulburări la consumatori.Insalubrizarea la produse zaharoase

Aceste substanţe provin din materiile prime sau din utilaj. In prepararea dulciurilor se folosesc frecvent vase şi utilaje din cupru^ Dacă nu sunt bine întreţinute şi curăţate ele se oxidează şi cocleala trece în produse, mai ales dacă sunt acide (dulceţuri, marmelade, gemuri, siropuri).

Contaminarea se mai poate face cu plumb din aliajele cu care se cositoresc sau lipesc ustensilele, cu zinc din tabla galvanizată , cu staniu sau aluminiu din foiţele metalice de ambalare sau cu arsen existent ca poluant al coloranţilor sau glucozei.

In produsele zaharoase se pot încorpora aditivi nepermişi (coloranţi de anilină sau de plumb, arome toxice, îndulcitori sintetici nepermişi). Este interzisă utilizarea aditivilor autorizaţi în cantităţi foarte mari (obiceiul de a supracolora sau aromatiza exagerat produsele ), care depăşesc valorile reţete.

Insalubrizarea ouălorCând păsările sunt hrănite cu produse care conţin reziduuri de

pesticide, antibiotice, metale toxice, micotoxine şi alte substanţe cu potenţial nociv, acestea pot trece în ouă. Mirosurile puternice ale unor furaje se regăsesc de aesmenea în ouă (de exemplu miros de peşte, de mucegai

etc).Insalubrizarea la grăsimi alimentare

Riscul este mai mic decât la alte grupe de alimente pentru că majoritatea noxelor chimice sunt puţin solubile sau insolubile în grăsimi.Totuşi în acestea pot ajunge unele substanţe toxice cum sunt pesticidele organoclorurate, care se acumulează în ţesutul adipos şi în lipide (uleiuri sau grăsimi animale).

Insalubrizarea băuturilorO parte din aceste substanţe pot ajunge în băuturi din materiile prime din care se prepară. Tratarea

fructelor sau legumelor cu substanţe pesticide generează riscul ca rezidurile acestora să persiste în sucurile obţinute. De asemenea apa utilizată la prepararea apei carbo-gazoase, a băuturilor răcoritoare şi a rachiurilor industriale poate fi poluată chimic.

Acidul carbonic, acizii organici proveniţi din fructe sau adăugaţi prin reţeta de fabricaţie precum şi prezenţa alcoolului, conferă băuturilor proprietăţi corosive şi extractive. Din această cauză, se pot contamina cu metale (plumb, cupru, zinc, staniu, aluminiu) de pe utilaje şi recipienţi sau cu alţi poluanţi mai mult sau mai puţin nocivi (de exemplu monomeri antioxidanţi, stabilizatori şi alţi ingredienţi din compoziţia maselor plastice).

în ultimii ani s-au înregistrat intoxicaţii cu plumb la consumatori de rachiuri distilate în alambicuri necorespunzătoare. O altă cauză de insalubrizare chimică o constituie utilizarea neraţională a adjuvanţilor autorizaţi: conservând (benzoaţi în sucuri şi băuturi răcoritoare, bioxid de sulf în vinuri), coloranţi, arome şi îndulcitori sintetici. Riscul este mai mare dacă se introduc fraudulos adjuvanţi nepermişi (de exemplu acid salicilic, coloranţi de anilină, arome toxice etc.)5.1.5. Poluarea nitrică a alimentelor

Conform statisticilor pe plan mondial se constată că, majoritatea produselor alimentare conţin în proporţii diferite nitraţi sau nitriţi. Ingerarea lor odată cu hrana produce, prin acumulare, grave dereglări şi intoxicaţii ale organismului uman şi animal.

Prin ingerare nitraţii sunt reduşi bacterian, în tubul digestiv, la nitriţi, care au o acţiune methemoglobinizantă importantă, determinând anoxie tisulară. Boala generată este methemoglobinemia sau cianoza, iar simptomele ei apar preponderent la sugari şi copii mici. Există riscul ca nitriţii în organism să se cupleze cu amine secundare sau terţiare provenite din alimente şi să se formeze nitrozamine, care constituie precursori ai apariţiei diferitelor forme de cancer în organism.

Nitraţii ingeraţi prin hrană de către om au în medie următoarea provenienţă şi proporţie: 70% din legume, 20% din apă potabilă, 6% din carne, 1% din cereale şi 1,3% din produse lactate.196Aportul cel mai ridicat de nitraţi din hrană îl aduce consumul de legume şi apă potabilă (DANEK-JESIK,1990).

Aportul zilnic individual de nitriţi de natură exogenă, datorat consumului de alimente ,se situează în medie la 3,3mg. Din această cantitate, 55% se datoreşte consumului de carne şi produse din carne (mezeluri), 27% provin din cereale şi derivate iar 17% provin din legume, în special din cartofi (SELENKA şi BRAND GRIMM, 1976).

Nutriţia echilibrată, a omului având la bază un regim alimentar cu structură mixtă prevede, conform piramidei nutriţiei, un consum de 33% legume şi fructe, din totalul hranei ingerate.

La un aport mediu de 70% nitraţi şi constituind 1/3 din hrana zilnică, consumul de legume poate deveni un potenţial factor de risc, extrem de toxic pentru organism.

Se constată că principalele surse de ingerare a nitraţilor odată cu hrana le reprezintă legumele şi apa potabilă. In scopul menţinerii aportului zilnic de nitraţi şi nitriţi datorat alimentelor, sub valoarea dozei zilnic admisibile propusă de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (3,65mg NO3/kilocorp) se impun urmărirea permanentă şi menţinerea încărcării nitrice din legume şi apă potabilă la valori sub limita tolerabilă.

Acumularea nitraţilor în apa potabilă, având ca sursă pânza freatică are loc preponderent prin

infiltrarea, respectiv levigarea nitraţilor existenţi în soluţia solului, pe terenuri pe care se practică o agricultură intensivă (legumicultura, viticultură) concomitent cu creşterea intensivă a animalelor. Reducerea conţinutuluide nitraţi în apa potabilă până la nivelul tolerabil de 45mg NO3/1 se poate realiza, fie prin oprirea fenomenului de levigare (practic imposibilă), fie prin evitarea utilizării pânzei freatice din regiuni exploatate intensiv agricol.

Amploarea procesului de levigare este direct dependentă de conţinutul de nitraţi din sol, în special în perioadele cu precipitaţii abundente. Reducerea intensităţii procesului de levigare se poate realiza practic prin optimizarea dozelor de îngrăşăminte minerale şi organice cu azot administrate, cât şi prin creşterea duratei şi a intensităţii de absorbţie a nitratului din sol, de către plante.

Legumele au un conţinut foarte variat de nitraţi, chiar şi în cazul aceleiaşi specii. Nivelul nitraţilor în legume depinde de organul analizat şi utilizat în consum şi poate fi modificat preponderent prin nutriţia cu azot a plantelor, realizată în condiţii de iluminare optimă. Modalităţile prezentate mai sus, privind reducerea nivelului nitraţilor în legume presupune adeseori o reducere a producţiei acestora sau renunţarea la cultivare, în perioadele cu iluminare naturală redusă.197

Căile de rezolvare a problemei nitraţilor trebuie astfel selectate încât rezultatele obţinute să fie eficiente atât din punct de vedere ecologic şi fiziologic cât şi economic. Acest lucru presupune determinarea soluţiilor optime de creştere şi dezvoltare a plantei, în condiţiile date de sol şi climă, cu obţinerea în final a unei producţii optime (din punct de vedere economic) atât cantitativ cât şi calitativ.

O contribuţie însemnată la problema reducerii încărcării nitrice o are consumatorul, ca beneficiar direct al calităţii hranei consumate, prin selectarea şi pregătirea alimentelor de natură vegetală, fără a renunţa la avantajele oferite de o alimentaţie bogată în legume.

Reducerea consumului zilnic de nitraţi şi nitriţi, prin modalităţi aplicate de către consumator, impune limitarea speciilor acumulatoare de nitraţi şi a soiurilor de legume cultivate în perioade cu iluminare naturală redusă, curăţarea prin îndepărtarea părţilor necomestibile (tulpini, peţiol, coji), spălarea urmată la unele legume de fierbere sau pasteurizare.

Având în vedere acţiunea procesului de fierbere asupra reducerii conţinutului de nitraţi la unele legume, se administrează în hrana sugarilor preponderent piureuri şi creme pe bază de legume.

Depozitarea de durată, după recoltare sau achiziţionarea legumelor proaspete, reprezintă indiferent de condiţii o sursă de îmbogăţire a acestora în nitriţi. Precizarea se referă nu numai la legumele proaspete ci şi la cele pregătite prin fierbere sub formă de supe sau legume fierte. Este preferabil ca mâncarea să se consume proaspătă în momentul gătirii şi nu după o depozitare prealabilă de una sau mai multe zile, indiferent de condiţiile de depozitare.

Un plus de siguranţă în momentul consumului hranei, în ceea ce priveşte conţinutul de nitriţi, îl reprezintă posibilitatea calculului aportului de nitraţi-nitriţi datorat alimentului, ca urmare a cantităţii de aliment consumat şi a conţinutului determinat de nitraţi respectiv nitriţi (determinare simplă şi exactă realizată cu trusele rapide Merck).

Având în vedere stadiul actual al cunoştinţelor privind modificarea conţinutului de nitraţi-nitriţi din alimentele de origine vegetală, pe parcursul perioadei de vegetaţie cât şi după recoltare, este necesară o activitate de conştientizare privind limitarea conţinutului de nitraţi-nitriţi din culturile agricole, în special la nivelul micilor producători particulari. Aceştia realizează preponderent aprovizionarea pieţelor, respectiv asigurarea zilnică a majorităţii populaţiei cu produse vegetale proaspete.

Populaţia ca principal beneficiar al calităţii produselor de origine vegetală, poate desăvârşi problema limitării, a reducerii198conţinutului de nitraţi-nitriţi prin cunoaşterea şi aplicarea metodelor de depozitare cât şi a tehnicilor de pregătire a alimentelor în vederea consumului.

Ca urmare, problema toxicităţii nitraţilor din alimente poate dispare, prin cunoaşterea şi aplicarea unor metode relativ simple şi la îndemâna oricui, privind producerea, depozitarea şi pregătirea spre consum a alimentelor de natură vegetală (RĂDULESCU, GOIAN, 1999).

5.2. Acţiunea poluantului asupra substratului alimentarPrincipala problemă a poluării alimentelor o constituie contaminarea chimică, datorată procesului de

industrializare respectiv industrializării producţiei de alimente şi zootehniei sau chimizării agriculturii.Cantităţile existente la un moment dat în alimente (la momentul consumului) pot acţiona "acut"

(dozele mari) sau "cronic" (dozele mici). Particularităţile în modul de acţiune al dozelor sunt determinate de reacţia de răspuns a organismului, de capacitatea lui adaptivă sau de capacitatea antitoxică şi de neutralizare a acestuia. Se cunosc astfel noxe care au o toxicitate acută moderată sau mică, în schimb o toxicitate cronică considerabilă (izomerii HCH, izomerul a (lindan)-insecticid).

Legislaţia corelează concentraţia poluanţilor din alimente cu posibilitatea accesului acestora la om, ca urmare a frecvenţei consumului de alimente insalubrizate şi a structurii regimului alimentar, prin determinarea dozei zilnic admisibile D.Z.A.(ppm).

Un alt aspect legat de poluarea alimentelor îl constituie "substratul aliment" adică alimentul cu funcţie de vehicul al noxei, care ridică următoarele probleme:

- interacţiunea noxei cu alimentul, determinând sinergism sau antagonism, respectiv accentuarea sau diminuarea toxicităţii acestuia. Accentuarea are loc prin favorizarea absorbţiei noxei de către aliment iar diminuarea prin neutralizarea sau potenţarea capacităţii antitoxice metabolice a organismului.

- modificări greu previzibile ale noxei în metabolismulvegetal sau animal, care pot atenua sau accentua acţiunea acesteia.

- diseminarea noxelor şi a efectelor negative asuprasănătăţii, datorită accesului alimentului la orice consumator pe totparcursul vieţii. Zonarea poluării este dificilă, datorită diseminăriiconsiderabile a noxei vehiculate.

Aceste aspecte îngreunează sarcina analistului însărcinat cu controlul noxei şi a toxicologului care stabileşte toleranţa sau doza admisibilă privind noxa studiată.

5.3. Indicatori ai poluării alimentelor şi insalubrizăriiAnaliza fizico-chimică a poluării şi insalubrizării alimentelor (MĂNESCU şi colab, 1982) urmăreşte

identificarea şi dozarea aditivilor şi a contaminanţilor alimentari pentru ca prin compararea rezultatelor obţinute cu cele prevăzute în STAS (legiferate) să se poată evidenţia poluarea alimentară.

Indicatorii urmăriţi, în vederea evidenţierii insalubrizării prin intermediul aditivilor alimentari ,sunt:-conservanţii antiseptici şi antifungici• acid benzoic• acid sorbic• bioxid de sulf (SO2) şi derivaţi• nitraţi (NO3") şi nitriţi (NO2")• difenil şi ortofenilfenolul• acid salicilic• acid formic• acid boric şi derivaţi• principalii conservând• săruri cuaternare de amoniu-conservanţii antioxidanţi• esteri ai acidului galic• butilhidroxiani solul (BHA)• butilhidroxitoluenul (BHT)• antioxidanţi în amestec-substanţele chimice ameliorante

• coloranţi alimentari

• substanţe ameliorante de gust şi textură (glutamat de sodiuîn supe şi produse deshidratate, agenţi de îngroşare şistabilizare din derivate de lapte , maioneze, etc.)

• substanţe ameliorante îndulcitoare (zaharina, ciclamat desodiu, P4000, neoduxan)Aprecierea gradului de poluare al alimentului urmăreşte dozarea contaminanţilor alimentari:

• hidrocarburi policiclice aromatice (cancerigene)• micotoxine (aflatoxine)• pesticide (organoclorurate şi -fosforice)

ritmul de creştere, afectează capacitatea de reproducere şi potenţialul imunitar al organismului. In cazuri mai uşoare se constată o diminuare a capacităţii funcţionale a organisului şi o mai mare fragilitate a acestuia faţă de unele noxe sau agenţi patogeni (MĂNESCU şi colab, 1996).

Trebuie sublineată acţiunea mutagenă, teratogenă şi mai ales oncogenă a unor poluanţi sau chiar aditivi alimentari. Fenomenul se explică prin faptul că în afara poluanţilor şi aditivilor oncogeni proveniţi din exterior, alimentul crează condiţiile necesare formării unor substanţe oncogene. Astfel apar nitrozaminele oncogene (NO3-^NO2^nitrozarnine), micotoxine produse de mucegaiurile comun care cresc frecvent pe produsele alimentare, polimeri oncogeni rezultaţi la piroliza grăsimilor nesaturate sau formarea unor hidrocarburi policiclice aromate cancerigene, în timpul preparării alimentelor.

In unele cazuri acţiunea oncogenă s-a constatat şi la folosirea unor aditivi alimentari a căror caracteristică de bază ar trebui să fie inocuitatea.

Astfel: -galbenul de unt (marcarea margarinei); -saflorul şi cumarina (aromatizanţi); -ciclamatul, zaharina, dulcina (edulcoranti); -tioureea (conservant);Proprietatea oncogenă odată identificată, aditivul a fost interzis, dar în majoritatea cazurilor

identificarea s-a făcut datorită hazardului şi nu există nici o garanţie că şi alţi aditivi folosiţi nu se vor dovedi cândva nocivi. Situaţia se prezintă similar şi în cazul unor poluanţi al căror potenţial toxic nu este cunoscut în întregime,apărând astfel problema dificultăţii evaluării riscului.

Caracterul deosebit de grav al diseminării acestui tip de poluanţi în mediul ambiant (în aliment) constă nu atăt în ingerarea unor concentraţii ridicate (accidental şi sporadic) ci datorită însumării unor cantităţi mici de compuşi oncogeni cu structură diversă. Soluţia profilactică constă în micşorarea la maxim a nivelului contaminărilor, astfel încât "doza prag" care determină oncogeneza să apară într-un interval mai mare decât limita obişnuită de viaţă.

5.5. Măsuri de prevenire şi combatere a poluării alimentelorMăsurile profilactice,luate cu scopul păstrării sănătăţii consumatorului, pot fi grupate astfel:• depistarea surselor de insalubrizare şi a mecanismelor deformare sau vehiculare a poluanţilor prin

alimente;• recunoaşterea contaminării sau poluării prin identificareachimică a agentului nociv, precum

şi recunoaştereapotenţialului sau negativ sau a modului de acţiune;• măsuri de protecţie realizate prin prevederi legislative deprotecţie a alimentului şi norme de

conţinut care,urmăresc menţinerea concentraţiilor agenţilor nocivi sublimitele stabilite drept periculoase.

Legislaţia corelează concentraţia poluanţilor din alimente cu posibilitatea accesului acestora la om, prin frecvenţa consumului de alimente insalubrizate respectiv structura regimului alimentar. Nivelul concentraţiei acestor compuşi în organism este reglementat prin intermediul valorii dozei zilnic admisibilă (D.Z.A) exprimată în mg substanţă activă/kg corp (ppm).

DEŞEURILE. GESTIONAREA DEŞEURILORObiective:Evidenţierea principalelor categorii de deşeuri prin utilizarea drept criterii de clasificare a posibilităţii

reciclării, stării de agregare şi provenienţei lor. In vederea protecţiei mediului se impune o gestionare eficientă a deşeurilor prin reutilizarea lor în procese tehnologice ca materie brută sau depozitarea lor în condiţii în care impactul asupra mediului să fie minor.

Rezumat:In vederea prezentării cât mai complexe a tuturor deşeurilor, rezultate preponderent în procese

antropice, se poate realiza o clasificare a acestora în funcţie de următoarele criterii: natura, posibilitatea reciclării, starea de agregare şi provenienţa lor respectiv ramura de activitate care le generează. Cele mai uzuale metode de gestionare a deşeurilor sunt: depozitarea controlată, compostarea, incinerarea şi reciclarea lor sub formă de materie primă, în diverse procese tehnologice. Măsurile de prevenire şi combatere a poluării mediului datorată deşeurilor impun în primul rând reducerea cantităţilor de deşeuri sau neproducerea lor prin îmbunătăţirea sau modificarea procesului tehnologic din care rezultă acestea. Captarea la sursa de producere respectiv poluare face posibilă prevenirea răspândirii lor în mediu. Reciclarea lor prin utilizarea în diverse procese şi tehnologii reduce amploarea impactului pe care aceste deşeuri le-ar avea în cazul răspândirii lor în mediu.6.1. Categorii de deşeuri

Deşeul, întâlnit şi sub denumirea de reziduu, reprezintă materialul apărut în urma desfăşurării unui proces biologic sau tehnologic ce nu mai poate fi utilizat ca atare (NEACŞU, APOSTOLACHE, 1982).

Concomitent cu dezvoltarea societăţii umane şi cu apariţia unor tehnologii noi performante se constată o creştere cantitativă şi o diversificare a deşeurilor ce însoţesc în mod inevitabil produsul util.

Problema îndepărtării sau distrugerii deşeurilor a apărut odată cu dezvoltarea aşezărilor umane şi creşterea densităţii populaţiei, pe măsura ridicării standardului de viaţă.

Diversitatea mare de deşeuri permite gruparea lor după câteva criterii clasice şi anume:• După posibilitatea reciclării şi a neutralizării acestora,deşeurile pot fi :- deşeuri recuperabile: dejecţiile animalelor (îngrăşământnatural), părul (fabricarea periilor),

cenuşa (fabricarea unorcărămizi speciale), rumeguşul şi tălaşul (încălzirea locuinţelor) etc.- deşeuri nerecuperabile: resturi de pământ, praf şi nisipprovenite de la diverse construcţii, ape cu

conţinut şi diversitatemare de substanţe toxice, etc.• După starea de agregare a deşeului, acestea pot fi :- deşeuri lichide, denumite ape uzate sau ape reziduale(fecaloide, industriale , agro-zootehnice,

meteorice);- deşeuri solide (reziduuri menajere, industriale, agrozootehnice, speciale etc);• După provenienţă respectiv sectorul sau sursa care legenerează, deşeurile pot fi:

-menajere,-stradale,-industriale,-agro- zootehnice ,-speciale.

Deşeurile menajere provin din activitatea casnică sau din localuri publice şi reprezintă în medie l,5-2,5kg/zi/locuitor (O.M.S.). Din compoziţia acestora fac parte reziduuri precum textile, hârtie, sticlă, material plastic, metale, resturi alimentare, resturi lemnoase, cenuşă. Se constată că au scăzut cantităţile de resturi alimentare şi cenuşă crescând cele de hârtie , materiale plastice şi sticlă (MĂNESCU şi colab,1996). în general componenţa deşeurilor menajere poate fi reprezentată astfel: 5% metale, 6%materiale sintetice, 13% sticlă, 26% hârtie şi 50% deşeuri organice. Acestei categorii de deşeuri îi aparţin şi apele uzate, anume cele fecoloide (fecale diluate cu apă) şi cele menajere provenite din bucătării sau din activitatea de întreţinere a curăţeniei

casnice.O categorie aparte a deşeurilor menajere o constituie grupa deşeurilor dificile formată din

medicamente expirate, lacuri şi vopsele, pesticide şi produse pentru protecţia plantelor, acumulatori şi baterii, detergenţi şi alte mijloace de igienizare, ulei ars de maşină, solvenţi, metale grele, acizi şi baze, anvelope şi cauciucuri.

Situaţia din ţara noastră privind producerea şi valorificarea deşeurilor, pe categorii de deşeuri la nivelul anului 1993, este prezentată sinoptic în tabelul 6.1. (din raportul, Starea factorilor de mediu din România, a Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 1994).6.2. Gestionarea deşeurilor

Datorită cantităţilor mari de deşeuri şi a diversităţii lor, acestea ridică probleme deosebite în activitatea de protecţie şi prevenire a poluării mediului înconjurător. Prin compoziţia lor bogată în germeni patogeni, substanţe chimice nocive şi reziduuri radioactive, deşeurile au un potenţial toxic ridicat ce se răsfrânge asupra tuturor verigilor lanţului trofic. Ele pot polua solul, concomitent sursele de apă (de suprafaţă sau subterană) şi aerul prin produşii lor de descompunere sau pot contamina alimentele cu care vin în contact (aşa cum s-a arătat anterior). Contactul direct al acestora cu omul, produce frecvent îmbolnăvirea acestuia.

Având în vedere aceste considerente, se impune o activitate organizată de gospodărire a tuturor deşeurilor respectiv gestionarea acestora. Gospodărirea deşeurilor presupune o serie de activităţi, tehnici şi tehnologii la care sunt supuse acestea, din momentul formării şi până la anihilarea efectului nociv sau reciclarea lor productivă.

Sub aspect estetic, răspândirea deşeurilor la întâmplare pe suprafeţe întinse de sol, neamenajate în acest scop, ridică probleme legate şi de aspectul inestetic şi mirosul neplăcut. Aceasta denotă lipsă de civilizaţie, de educaţie sanitară şi civica, de bună comportare în societate şi nu în ultimul rând de păstrare a calităţii mediului înconjurător.

O gospodărire eficientă a deşeurilor trebuie să îndeplinească următoarele obiective:-combaterea formării de deşeuri; -deşeurile formate trebuie revalorificate; -deşeurile ce nu pot fi revalorificate trebuie înlăturate, fără ca acestea să aibe urmări nefavorabile asupra omului şi a mediului înconjurător.

Activităţile prin care se desfăşoară gospodărirea deşeurilor cuprind colectarea, îndepărtarea, neutralizarea şi revalorificarea deşeurilor.

Colectarea reziduurilor începe la locul de formare al acestora. Pentru reziduurile menajere solide, colectarea se face în saci dehârtie sau material plastic, selectiv sau neselectiv, care apoi se depozitează în recipiente de mică capacitate numite pubele.

Pentru deşeurile formate în cantităţi mari, colectarea se realizază în containere, reprezentând o depozitare în recipiente de capacitate mare. Reziduurile colectate în pubele sau containere sunt îndepărtate în mediul urban prin serviciile de salubritate, îndepărtarea se realizează zilnic sau o dată la 3-5 zile. Vehiculele utilizate în acest scop sunt autovehicule compactoare care realizează reducerea volumului deşeurilor colectate şi datorită etanşeietăţii lor, evită răspândirea mirosurilor în timpul transportului.

Neutralizarea deşeurilor cuprinde operaţiile prin care se înlătură complet nocivitatea acestora concomitent urmărindu-se şi o valorificare superioară a deşeurilor .In prezent se cunosc şi se folosesc mai multe metode de depozitare neutralizare a deşeurilor şi anume:

• depozitarea controlată (deponie);• compostarea, în spaţii deschise sau închise ;• incinerarea, în prezenţa sau absenţa aerului (piroliză);Depozitarea controlată are la bază capacitatea de

autopurificare a solului. Ea constă în depozitarea deşeurilor pe sol în locuri special amenajate, de preferinţă locuri declive, gropi naturale, cariere vechi sau crevase (figura 6.1.).

După umplerea cu deşeuri, aceste suprafeţe se acoperă cu un strat de sol (20-30cm) pentru iniţierea mineralizării. Procesul de biodegradare joacă în acest caz un rol foarte important , fiind favorizat

de prezenţa în masa deşeurilor a materialelor biodegradabile.PROTECŢIA PLANTELOR

CAPITOLUL 1INTRODUCERE

Protecţia plantelor, în ansamblu, înseamnă o sumă de activităţi specifice prin care omul reglează în scop economic, cu ajutorul unor mijloace specifice de natură chimică, fizică sau biologică, dezvoltarea plantelor de interes fitotehnic, pentru realizarea unor producţii superiore din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Dăunătorii şi patogenii prin atacurile lor, contribuie frecvent la limitarea producţiilor culturilor agricole sub nivelul potenţialului lor nominal, nivel determinat atât de potenţialul soiurilor sau hibrizilor de cultură, cât şi de condiţiile agrotehnice asigurate. Datorită acestui fapt, în tehnologia de cultură a plantelor agricole un rol important îl au măsurile de protecţie faţă de atacul diferiţilor patogeni sau dăunători.

Folosirea unilaterală, neraţională şi excesivă a unor pesticide a avut ca urmare apariţia, pe de o parte a fenomenului de rezistenţă a diferiţilor dăunători şi patogeni faţă de unele substanţe chimice şi pe de altă parte, a fenomenului de poluare a mediului. În consecinţă, în încercarea de a găsi soluţii viabile pentru protecţia culturilor s-a ajuns la elaborarea unor sisteme de combatere integrată a patogenilor şi dăunătorilor.

Combaterea integrată este definită ca un sistem de reglare a populaţiei dăunătorilor şi patogenilor, care, ţinând seama de mediul specific şi dinamica speciilor luate în considerare, foloseşte toate tehnicile şi metodele corespunzătoare într-un mod cât se poate de compatibil pentru a menţine populaţiile dăunătoare la un nivel la care să nu producă daune economice (conform experţilor FAO, 1967).

O definiţie mai corespunzătoare a acestui concept, sub denumirea de “protecţie integrată” a fost dată de O.I.L.B. prin BRADER (1974).

Conform acestei definiţii , protecţia integrată este “un concept de luptă care utilizează un ansamblu de metode satisfăcând în acelaşi timp exigenţele economice, ecologice şi sociologice, acordând prioritate în mod deliberat utilizării organismelor naturale de limitare şi respectând pragurile de toleranţă”.

Combaterea integrată vizează ca scop final, nu exterminarea organismelor dăunătoare, ci reducerea şi menţinerea populaţiilor lor la un nivel la care nu pot produce pagube culturilor, adică sub pragul economic de dăunare (PED).

Conceptul de combatere integrată, în cadrul căruia se asociază metode de combatere biologică împreună cu alte mijloace sau măsuri (biotehnice, fizice, mecanice, agrofitotehnice şi chimice) reprezintă o etapă nouă în tehnica protecţiei plantelor care atrage după sine schimbări şi în metodologia avertizării tratamentelor fitosanitare.

În consecinţă, în încercarea de a găsi soluţii viabile pentru protecţia culturilor, s-a ajuns la elaborarea unor sisteme de combatere integrată a patogenilor şi dăunătorilor (T. BAICU, A. SĂVESCU, 1986).

În cadrul acestor sisteme, metodica de avertizare se bazează tot pe criteriile biologice, ecologice şi fenologice, dar în plus, trebuie să ţină seama de comportamentul şi sensibilitatea factorilor combaterii biologice şi în special al zoofagilor (entomofagi, acarofagi), ceea ce impune folosirea pesticidelor cu toxicitate redusă, selective faţă de prădătorii naturali, care trebuiesc aplicate în momentul cu activitate şi eficacitate slabă sau redusă a zoofagilor, ori la intervale de timp admise. Combaterea integrată se bazează pe eficienţa mijloacelor şi măsurilor impuse mai sus.

Subliniem faptul că nici un mijloc de combatere, nici chiar cel chimic, nu trebuie exclus dintr-un asemenea sistem. Fiecare mijloc de combatere are un anumit rol, acţiunea sa îmbinându-se armonios cu aspectele celorlalte măsuri aplicate (T. BAICU, 1996).

Combaterea chimică reprezintă uneori o componentă chiar de bază, a conceptului de combatere integrată, cu condiţia ca ea să se bazeze pe următoarele principii ecologice:

- importanţa ecosistemului;

- utilizarea paraziţilor şi prădătorilor indigeni în combatere;- menţinerea complexităţii sistemului;- limitarea acţiunilor cu implicaţii negative asupra ecosistemelor;- respectarea principiului hazardului minim;- utilizarea pragurilor economice de dăunare;- prognozarea tendinţei populaţiei dăunătorului;- menţinerea populaţiilor de dăunători şi patogeni sub pragul economic de dăunare.Diferitele mijloace şi măsuri menţionate pentru combatere sunt fundamentale pentru o agricultură

durabilă, dar eficacitatea lor depinde de respectarea unor norme de monitorizare şi management corespunzător.

În această situaţie, folosirea de produse chimice va rămâne o forţă potenţială pentru distrugerea patogenilor şi dăunătorilor în vederea salvării pesticidelor. Produsele respective trebuie să fie specifice pentru a evita efectele secundare, să îndeplinească standardele rigide ale siguranţei mediului şi să asigure, totodată, o combatere mai bună decât în prezent.

Strategia de viitor, privind protecţia plantelor, trebuie să contribuie la creşterea producţiei agricole, fără a distruge ecosistemul, aceasta reprezentând baza unei agriculturi durabile.

Conceptul de management integrat al protecţiei plantelor, a apărut ca o alternativă a modului tradiţional de protecţie a plantelor, prin folosirea intensivă a pesticidelor. Din cele prezentate anterior, managementul integrat reprezintă o abordare globală a controlului, a protecţiei culturilor agricole, folosind o combinaţie de mijloace şi metode pentru reducerea populaţiilor dăunătoare la un nivel tolerabil, menţinând în acelaşi timp calitatea mediului.

Programul de management integrat al protecţiei plantelor are la bază următoarele elemente:– prevenirea reprezintă un set de măsuri indirecte, prin care se urmăreşte reducerea populaţiilor

iniţiale ale agenţilor patogeni, dăunătorilor şi buruienilor. Aceasta include cultivarea de specii şi soiuri potrivite pentru un anume areal, rezistente la boli şi dăunători, rotaţia culturilor, asigurarea habitatului şi a refugiilor pentru insecte şi animale folositoare, culturi capcană şi, mai ales, folosirea unor seminţe şi material săditor sănătos, din soiuri rezistente la boli.

- observarea stabileşte când şi ce acţiuni trebuie întreprinse. Pentru aceasta, culturile trebuie supravegheate continuu, ceea ce impune controale periodice în câmp, pentru a vedea cum se dezvoltă plantele. Supravegherea apariţiei şi evoluţiei buruienilor, dăunătorilor şi bolilor este o parte importantă a acestor controale în câmp. Monitorizarea câmpului şi înregistrarea datelor nu sunt însă suficiente. Pentru interpretarea şi luarea deciziilor sunt necesare sisteme suport “sisteme expert” care sunt necesare deciziilor luate în consultanţa agricolă.

– intervenţia se realizează prin măsuri directe şi are ca scop reducerea efectelor economice produse de boli, dăunători şi buruieni, la niveluri acceptabile. Acest lucru se realizează prin măsuri fizice şi culturale, cu ajutorul feromonilor, prin metode biologice şi prin control chimic.

Managementul integrat al dăunătorilor este bazat pe durabilitate (Lucrările celui de al XXI – lea Congres Internaţional de Entomologie - IGUASSU FALLS, Brazilia 2000).

Însă acest concept se goleşte de conţinut dacă nu este legat de conservarea biodiversităţii, care este grav afectată de agricultura dirijată cu imput-urile folosite pentru creşterea producţiilor pe unitatea de suprafaţă, în scopul de a satisface cerinţele unei populaţii mondiale în creştere.

Populaţia dăunătoare în general şi insectele în particular, reprezintă o ameninţare serioasă pentru exprimarea deplină a productivităţii şi calităţii potenţiale a tuturor culturilor majore. Unele insecte dăunătoare sunt aşa de larg răspândite şi au o diversitate de gazde şi potenţialul de dăunare atât de mare, încât sunt considerate dăunători cheie ai agriculturii. Printre acestea se numără muştele fructelor şi muştele albe.

Acestora din urmă li se acordă o atenţie deosebită deoarece, prin capacitatea de a avea o progenitură mare, au evoluat spre apariţia unor noi forme adaptate devenind dăunători economici de proporţii mondiale.

Concomitent au fost găsite noi rase şi biotipuri de Bemisa tabaci. Unul – cel mai proeminent – biotipul ”B”, a arătat o potrivire crescută în raport cu cel dintâi, biotipul

”A”. Se menţionează (în mesajul preşedintelui congresului al XXI – lea) că simpla descoperire şi descriere a noilor biotipuri are mică importanţă, dacă nu este elucidată relaţia cu trăsăturile funcţionale, ca pârghie pentru mai buna înţelegere biologică, ecologică şi agricolă, pe baza căreia să se ajungă la un management cât mai corespunzător.

Dar problema reală o reprezintă întrebarea: care este cel mai convenabil scenariu pentru societatea umană, biotehnologia sau pesticidele, ambele sau nici una din ele?

Iar de aici se naşte o a doua întrebare: cum se vor conforma programele de management integrat cu noile concepte, care vin din laboratoarele de cercetare?

Dacă în ştiinţă modernitatea decurge din utilitate, atunci conceptul de management integrat al protecţiei plantelor nu este doar modern, ci – în primul rând – şi practic.4.3. ESTIMAREA PAGUBELOR

În vederea estimării pagubelor şi a decide asupra nivelului atacului, se efectuează controlul fitosanitar al culturilor pentru stabilirea agenţilor patogeni şi dăunătorilor apăruţi în cultura cercetată, stadiul de evoluţie a acestora, care de fapt este frecvenţa, intensitatea şi gradul de atac.

Frecvenţa (F%) reprezintă valoarea relativă a numărului de plante sau organe de plante atacate (n) raportată la numărul total de plante sau de organe de plante analizate (N) şi se calculează după formula:

F% =n · 100N

Intensitatea atacului (I%) reprezintă procentul în care este atacată o plantă sau un organ de plantă. Expresia calitativă, relativă a intensităţii atacului se calculează după formula:

I% = Σ(i · f)

în care:n

i – reprezintă procentul în care este atacată o plantă sau un organ de plantă, în cazul că se folosesc scări de notare a intensităţii atacului care corespund unui anumit procent, “i” reprezintă procentul clasei din scara folosită;f – numărul de plante sau organe atacate pe fiecare clasă, cercetate analizate;n – numărul total de plante sau organe atacate.În situaţia că “i” reprezintă procentul unei singure clase, toate plantele sau organele atacate având

acelaşi procent de atac cu formula:

I% =i · fn

I % = Pentru exprimarea intensităţii atacului se folosesc note în diverse scări. O scară a intensităţii cu 6 clase

cuprinde:

Planta (organul) este atacată în proporţie (I) Nota intensităţii 0 % 0 0,1 – 3 % 1

3,1 – 10 % 2 10,1 – 25 % 3 25,1 – 50 % 4 50,1 – 75 % 5 75,1 – 100 % 6

Pentru exprimarea cantitativă a intensităţii atacului se foloseşte următoarea formulă:

I % = x 100 în care :

a = producţia plantei sau a culturii sănătoase b = producţia plantei sau a culturii atacate

Gradul de atac (GA) se calculează pe baza frecvenţei şi a intensităţii atacului după formula:

GA =

Gradul de pagubă (GP) se calculează din gradul de atac prin aplicarea unor coeficienţi de transformare care diferă de la 0,1 – 1, după formula:

GP = GA x Ct în care :

Ct = coeficient de transformare sau de corecţie

În situaţia în care coeficientul de corecţie este 1, atunci gradul de pagubă este egal cu gradul de atac. Pentru dăunători, în câmp, se stabileşte şi densitatea dăunătorilor, exprimată în număr de exemplare pe m2, plantă, metru linear de rând semănat, Kg de seminţe, la 100 – 300 de fructe, etc. Acesta este un indicator obiectiv asupra atacului.

4.4. PRAGUL ECONOMIC DE DĂUNARE (PED)Pragul economic de dăunare este o noţiune proprie a combaterii integrate şi reprezintă o densitate de

dăunători sau un nivel de atac pe planta de cultură, care produce o pierdere de recoltă egală cu costul tratamentului (T. BAICU, 1997 ).

Pragul de dăunare defineşte densitatea la care încep daunele, iar pragul economic de dăunare PED reprezintă deja pierderi care, economic justifică aplicarea de măsuri active de combatere. Spre deosebire de prognoză şi avertizare, PED permite diferenţierea măsurilor de combatere de la o solă la alta. PED are deci, o latură economică, întrucât se ia în considerare costul tratamentului şi nivelul pierderilor exprimate valoric; are şi o latură ecologică, ce derivă din eliminarea sau rărirea tratamentelor, precum şi din faptul că dăunătorii se menţin la un nivel scăzut, deci se pot menţine şi entomofagii fără să dispară complet.

Pentru stabilirea PED se pot folosi formulele:

a. PED =Cp · Cg · R

( 1 +Cr

) în care:Rc · Pr · P · E Pr

Cp = cheltuieli de protecţia plantelor / haCg = cheltuieli generaleR = rentabilitatea %RC = recolta q /haPr = preţul de vânzare /qP = pierderea de recoltă calculată la un ex. de dăunătorE = eficacitatea biologică în %Cr = cheltuieli pentru recoltarea suplimentară a recoltei protejate

prin măsurile aplicate /ha.

b) metoda complexă, de comparare a producţiei parcelei tratate cu parcela netratată, determinarea eficacităţii tehnice şi economice a pesticidelor folosite şi folosirea capcanelor feromonale, se face cu formula:

PED =X · N

în care:33,5 · S

X = producţia culturii de pe suprafaţa tratată ( Kg /ha )N = diferenţa de atac pe cele două parcele %S = surplusul de producţie obţinut pe parcela tratată33,5 = coeficient

Exemplu: la o plantaţie intensivă de prun, soiul Stanley, pe cele două parcele de formă dreptunghiulară ( S.C.P.P. Caransebeş, 1997 – GH. SIMERIA ) s-au obţinut rezultate în calculul PED pentru viermele prunelor (Cydia funebrana).

X = 7.425 Kg /ha, parcela tratată = 6.725 Kg /ha = parcela netratată

S = 7.425 – 6.725 = 700 Kg /ha

Frecvenţa atacului de Cydia funebrana în parcela tratată cu Decis 2,5 CE concentraţie – 0,0125 % a fost 5,7 %, iar pe parcela netratată de 38,2 %.

N = 38,2 – 5,7 = 32,5 %

PED =X · N

=7.425 · 32,5

= 10,3%33,5 · S 33,5 · 700

În acest an, folosind două capcane feromonale ATRAFUN pentru acest dăunător, s-a înregistrat 490 de captări de adulţi masculi în interval de 51 de zile, revenind 4,8 captări (în medie 5) pe zi şi capcană. Concluzia a fost aceea că, pentru anul 1997, la dăunătorul Cydia funebrana PED estimat a fost de 10,3% şi 5 capturi de masculi adulţi pe capcană şi zi. Pentru dăunătorii fără capcane feromonale se foloseşte doar formula prezentată anterior. PED variază deci, în funcţie de mulţi factori, coeficientul determinat prin calcule de 33,5 se foloseşte când de pe parcele se obţin producţii normale sau mari, la producţii mici coeficientul folosit este de 20.

CAPITOLUL 5POFILAXIA ŞI TERAPIA INTEGRATĂ A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR PLANTELORRezumat

Combaterea integrată este definită ca un sistem de reglare a populaţiilor de organisme dăunătoare, care, ţinând seama de mediul specific şi dinamica speciilor luate în considerare, foloseşte toate tehnicile şi metodele corespunzătoare, într-un mod cât se poate de compatibil, pentru a menţine dăunătorii şi agenţii patogeni la un nivel care să nu producă pagube economice, adică să nu depăşească (PED) pragul economic de dăunare. Sistemul de combatere integrată prezentat în acest capitol are la bază următoare măsuri şi metode: controlul fitosanitar al culturilor şi produselor agricole, măsuri de carantină fitosanitară, metode agrofitotehnice, metode biologice, folosirea însuşirilor de rezistenţă, metode şi mijloace fizico – mecanice, metode chimice, prognoza şi avertizarea ca elemente de organizare raţională a acţiunilor fitosanitare. În cadrul chimioterapiei sunt prezentate şi măsurile de protecţie a ecosistemelor la folosirea pesticidelor şi anume: măsuri de protecţia muncii, de prevenire şi stingere a incendiilor precum şi măsuri pentru prevenirea poluării cu pesticide a produselor agricole, a solului şi apelor.

Combaterea integrată este o concepţie de bază a protecţiei plantelor dezvoltată de specialiştii din acest domeniu, pentru limitarea fenomenului de poluare datorat folosirii excesive a combaterii chimice, precum şi îmbunătăţirea eficienţei prevenirii şi combaterii bolilor şi dăunătorilor plantelor. Protecţia integrată a culturilor agricole de la fundamentarea ei în anul 1959, a parcurs un drum important îmbogăţindu-se permanent cu noi elemente şi sisteme. Treptat s-au acumulat date care au permis să se definească mai exact principiile protecţiei integrate.

Conform experţilor F.A.O. (1967), combaterea integrată este definită ca un sistem de reglare a populaţiilor de organisme dăunătoare, care, ţinând seama de mediul specific şi dinamica speciilor luat în considerare, foloseşte toate tehnicile şi metodele corespunzătoare, într-un mod cât se poate de compatibil, pentru a menţine dăunătorii şi agenţii patogeni la un nivel care să nu producă pagube economice. Se presupune deci, utilizarea armonioasă a diferitelor metode de combatere care de fapt, constituie baza materială a sistemelor de combatere integrată ce sau îmbogăţit permanent cu noi soluţii.

Ca urmare, în cea de-a doua jumătate a sec. XX s-a produs o nouă concepţie de protecţia plantelor, faţă de boli şi dăunători, şi anume “lupta integrată” (BARLET şi STERN), denumire înlocuită cu “sistem de combatere integrată” (S.C.1) – BAICU şi SĂVESCU, 1986.

Acest sistem de combatere are la bază următoarele măsuri şi metode: controlul fitosanitar al culturilor şi produselor agricole, măsuri de carantină fitosanitară, metode agrofitotehnice, metode biologice, folosirea însuşirilor de rezistenţă, metode şi mijloace fizico – mecanice, metode chimice, prognoză şi avertizarea ca elemente de organizare raţională a acţiunilor fitosanitare.5.1. CONTROLUL FITOSANITAR AL CULTURILOR ŞI AL PRODUSELOR AGRICOLE

Controlul fitosanitar al culturilor şi a produselor agricole se efectuează în baza normelor de control elaborată de către Direcţia Fitosanitară din cadrul Ministerului Agriculturii. Aceasta se face diferenţiat, în funcţie de cultură, fază de vegetaţie, de specificul bolilor şi dăunătorilor, ţinând cont de factorii de mediu. Produsele agricole depozitate, mai ales rădăcinoase, bulboase, tuberculifere, trebuie controlate săptămânal pe toată perioada păstrării şi se va urmări şi întocmi graficul temperaturii zilnice, pentru a putea interveni adecvat şi la timp. Pe baza rezultatelor obţinute din controlul efectuat, se întocmesc fişe privind starea fitosanitară a culturilor; grafice privind dinamica patogenilor şi dăunătorilor; harta fitosanitară.5.2. MĂSURI DE CARANTINĂ FITOSANITARĂ

Prin carantină fitosanitară se înţelege complexul de măsuri ce se aplică în scopul împiedicării răspândirii unor dăunători animali, agenţi patogeni şi buruieni periculoase dintr-o zonă, ţară, continent. După obiectivul urmărit, carantina fitosanitară poate fi internă şi externă.

Carantina internă limitează şi lichidează patogenii, dăunătorii şi seminţele de buruieni existente deja în anumite zone ale ţării, cu scopul de a împiedica răspândirea acestora în zone încă necontaminate.

Carantina externă preîntâmpină pătrunderea în ţară a patogenilor, dăunătorilor şi seminţelor de buruieni periculoase care nu există încă în ţară. Dacă la controlul efectuat la punctele vamale terestre, aeriene, fluviale şi maritime sunt identificaţi agenţi fitopatogeni, dăunători şi buruieni de carantină, atunci materialul

vegetal se returnează, gazează, refrigerează sau se distruge prin ardere. Atât la export, import cât şi tranzit, toate produsele vegetale trebuie să fie însoţite de certificate fitosanitare, care să ateste originea produsului cât şi starea lui de sănătate, adică să fie liber de patogeni, dăunători şi buruieni de carantină. Ţara noastră a încheiat convenţii bilaterale privind carantina şi protecţia plantelor cu toate ţările cu care se realizează schimburi de produse vegetale, precum şi cu Organizaţia Europeană de Protecţia Plantelor (O.E.P.P.). Agenţii fitopatogeni, dăunătorii şi buruienile sunt cuprinse în liste ce diferă de la o ţară la alta, după specificul lor, iar în cadrul fiecărei ţări de la un an la altul.5.3. METODE AGROFITOTEHNICE

Acestea pot contribui într-o măsură foarte mare la reducerea posibilităţilor de răspândire, înmulţire şi iernare a patogenilor şi, implicit, a pagubelor produse. O parte din măsurile agrofitotehnice, pot acţiona direct asupra patogenilor şi dăunătorilor distrugându-i, sau punându-i în condiţii care să-i facă inofensivi sau să piară, iar o parte acţionează indirect, adică creează un mediu favorabil plantelor, care devin mai tolerante la atacurile unor patogeni sau dăunători şi îndeosebi la fiziopatii (boli fiziologice) pe de o parte, iar pe de altă parte creează condiţii nefavorabile pentru patogenii şi dăunătorii plantelor. Principalele măsuri agrofitotehnice care au rol mai important în profilactica bolilor şi dăunătorilor sunt: alegerea terenului, drenarea terenului, rotaţia sau asolamentul, arăturile de vară şi de toamnă, fertilizarea raţională, aplicarea amendamentelor, data semănatului, adâncimea de semănat sau plantat, densitatea plantelor, folosirea de seminţe şi material săditor sănătos, lucrările de întreţinere a culturilor, irigarea culturilor, recoltarea în epoca optimă, etc.5.4. FOLOSIREA DE SOIURI ŞI HIBRIZI DE PLANTE REZISTENTE

Rezistenţa reprezintă după PAINTER (1951) capacitatea unui anumit soi (hibrid) de a produce o recoltă mai mare, de bună calitate, decât ar produce alte soiuri ale aceleiaşi specii de plante, la acelaşi nivel iniţial al populaţiei de insecte dăunătoare sau indivizi patogeni în condiţii similare de mediu. Pentru a fi folositoare, caracteristica de rezistenţă trebuie să fie ereditară; o astfel de plantă este întotdeauna rezistentă la aceleaşi condiţii de mediu. În cazul în care condiţiile de mediu se schimbă, planta ereditar rezistentă îşi păstrează rezistenţa. Deci, plantele care în mod ereditar sunt mai puţin atacate de către agenţii patogeni şi insecte decât alte plante, în condiţii comparabile de mediu, sunt considerate rezistente.

Rezistenţa plantelor faţă de boli este rezultatul interacţiunii dintre gazdă – patogen – mediu – timp – spaţiu (ZADOKS şi VAN DER PLANK, AGRIOS); de modul cum interacţionează cele cinci elemente amintite depinde comportamentul sistemului gazdă – parazit sau patosistem (ROBINSON). Rezistenţa faţă de patogeni se referă numai la primul element a conceptului de boală la plante şi anume gazda, care deşi contaminată cu sute şi mii de indivizi patogeni din aceeaşi specie, a reuşit de multe ori să se dezvolte, să producă o recoltă apreciabilă numai datorată rezistenţei (GH. POPESCU, 1998).

În afară de rezistenţa genetică, care se află sub controlul primar al factorilor genetici, există şi rezistenţa ecologică, care se află sub controlul primar al factorilor ecologici. Rezistenţa ecologică sau “pseudorezistenţa” cuprinde: evitarea gazdei şi rezistenţa indusă.

Rezistenţa poate fi: oligogenică (rezistenţa faţă de anumite rase fiziologice ale patogenului şi este de scurtă durată); poligenică sau orizontală (se manifestă faţă de toate rasele patogenului).

Toleranţa este o trăsătură a plantei datorită căreia producţia nu este semnificativ redusă chiar în prezenţa unei populaţii mari de insecte sau de indivizi patogeni, care în mod normal ar reduce producţia soiurilor sensibile, la acelaşi nivel de infestare. Prin toleranţă se înţelege capacitatea plantelor de a suporta un atac sever al unei boli sau dăunător, fără a se înregistra pierderi însemnate în ceea ce priveşte producţia şi calitatea. Un soi tolerant este un soi care exteriorizează o bună dezvoltare în ciuda unei bune evoluţii a patogenului sau dăunătorului. Numeroase rezultate obţinute pe plan mondial şi în ţara noastră au dovedit, în mod evident, că prevenirea atacului unor patogeni sau dăunători ai culturilor agricole, prin utilizarea de soiuri sau hibrizi rezistenţi, reprezintă o metodă ideală, deoarece implică un cost minim, nu poluează mediul înconjurător, nu afectează fauna utilă şi, ca atare, nu perturbă echilibrul biocenotic natural.

Astfel, la măr, faţă de pătarea cafenie a frunzelor şi fructelor, rapănul ramurilor de măr – Venturia inaequalis, soiul Prima este imun; soiurile Generos, Voinea, Florina sunt foarte rezistente, iar soiurile Remus 1, Romus 1, Romus 2, Romus 3, Aurii de Bistriţa sunt rezistente.

La viţa de vie, faţă de mană – Plasmopara viticola, soiurile Victoria, Timpurie de Cluj, Greaca, Cadarca 123 Mn, Aromat de Iaşi, Triumph, Andrevit şi Valeria sunt foarte rezistente; soiul Mamaia este mijlociu rezistent, iar soiul Radames este tolerant.

Asocierea rezistenţei genetice la boli cu rezistenţă genetică la insecte şi paianjeni apare ca un obiectiv de mare actualitate şi importanţă economică. Au fost lansate, din acest program, 6 selecţii cu rezistenţă asociată boli – dăunători (V. COCIU, I. BOTU, L. ŞERBOIU, 1999):

E 11 – 24: rezistenţă la rapăn – Venturia inaequalis şi viermele merelor – Cydia pomonella;

E 11 – 32 cu aceleaşi rezistenţe;E 36 – 7: rezistenţă la rapăn – Conotrachelus nenuphar, Panonycus

ulmi (40);E 31 – 10: rezistenţă la rapăn – Cydia pomonella şi Panonicus ulmi;E 29 – 56: rezistenţă la rapăn şi Rhagoletis pomonella;E 7 – 47: rezistenţă la rapăn – Agryrotaenia velutiana şi Panonicus

ulmiSelecţiile de mai sus prezintă şi fruct cu aspect şi calitate superioară, fiind lansate atât pentru livezile

comerciale câţ şi spre uzul amelioratorilor, ca surse de rezistenţă asociată boli – dăunători. Crearea şi introducerea în cultură a plantelor modificate genetic, rezistente la patogeni, dăunători sau la alţi factori de mediu constitui o aplicaţie modernă a biotehnologiilor în agricultură.5.5. METODE MECANICE

Combaterea dăunătorilor prin metode mecanice este limitată datorită faptului că aceste procedee necesită un volum mare de muncă şi nu pot asigura întotdeauna o combatere eficientă în comparaţie cu celelalte metode.

Dintre metodele mecanice folosite menţionăm: adunarea insectelor cu diferite aparate; scuturarea pomilor; folosirea momelilor; curse; capcane (simple, alimentare, pe bază de culori); feromoni specifici, etc.5.6. METODE FIZICE

Procedee termice. Temperaturile ridicate se folosesc în combaterea dăunătorilor de depozite, respectiv, expunerea produselor atacate de gărgăriţe, molii, acarieni, la 50 – 55°C dă bune rezultate. Apa caldă se foloseşte la dezinsecţia bulbilor de flori, a legumelor, etc. Vapori supraîncălziţi de apă se utilizează cu bune rezultate la dezinsecţia solului din sere şi răsadniţe.

Focul: arderea miriştilor şi distrugerea resturilor. Lumina: ca mijloc de capturare a speciilor de Noctuidae, Tortricidae, care sunt atrase de diferite surse

de lumină dar sunt distruse şi insecte folositoare.Alte mijloace fizice: - ultrasunetele;- pentru insecte cu organe timpanale; - razele infraroşii, în perioada copulaţiei; - radiaţiile ionizante, se folosesc în carantina fitosanitară la control şi pentru combaterea unor

dăunători de depozit. În cercetare se folosesc trasori radioactivi.

5.7. METODE BIOLOGICE ( BIOTERAPIA )Combaterea biologică a fost definită de O.I.L.B. ca “folosirea organismelor vii şi a substanţelor

biologice active în scopul reglării populaţiilor organismelor dăunătoare”. În acest caz, prin substanţe biologice active se înţelege acele substanţe, diferite de pesticide, care pot influenţa unele activităţi sau

comportamentul dăunătorilor, multe din acestea având la bază compuşi organici naturali existenţi în natură. Măsurile biologice, bioterapia sau lupta biologică privind combaterea bolilor şi dăunătorii plantelor a

luat naştere din următoarele motive: lipsa unor preparate virusocide, insuccesele în combaterea chimică a unor patogeni şi dăunători, creşterea numărului de tratamente chimice, impactul chimic asupra mediului înconjurător etc.

În comparaţie cu combaterea chimică a bolilor şi dăunătorilor, combaterea biologică prezintă următoarele avantaje (BAICU, 1992):

- elimină riscurile de toxicitate acută pentru om;- elimină sau reduce riscurile de toxicitate cronică pentru om;- previne poluarea aerului, apei şi solului, şi acumularea de reziduuri toxice;- previne prezenţa reziduurilor în produsele agroalimentare;- elimină toxicitatea acută pentru peşti, păsări;- fiind foarte selective, elimină sau reduce influenţa asupra organismelor utile în combaterea

integrată din agroecosisteme;- au acţiune de durată asupra stadiilor următoare;- prezintă o probabilitate redusă de inducere a genelor de rezistenţă;- prezintă o lipsă de fitotoxicitate redusă;- nu modifică calităţile gustative;- nu cere perioada de pauză de la aplicarea tratamentului, până în momentul de consum al

produselor vegetale, ca substanţele fitofarmaceutice;- prezintă posibilitatea de aplicare în orice fază de dezvoltare a plantelor, cu condiţia ca la

aplicarea biopreparatelor să se realizeze pragul biologic al antagoniştilor.Pe lângă avantaje, combaterea biologică în sens strict are şi dezavantaje:- eficacitate adesea mai scăzută;- eficacitate oscilantă;- nivel mai scăzut de elaborare a diferitelor metode şi mijloace;- dificultăţi mari de păstrare;- dificultăţi mari de formulare a produselor microbiologice;- dificultăţi în aplicarea mecanizată a preparatelor antagonice;- necesitatea unor cunoştinţe multiple de ecologie şi biologie;- necesitatea unor cercetări fundamentale;- absenţa legiferării proiectării de biofabrici.Deşi prezintă multe dezavantaje, numeroasele avantaje ale metodei, costul mai redus al unui preparat

biologic în comparaţie cu costul unui preparat chimic şi numeroasele reuşite în combaterea biologică fac să se extindă treptat această metodă.

Schema combaterii biologice a patogenilor şi dăunătorilor plantelor este redată în figura 4.5.7.1. COMBATEREA BIOLOGICĂ A PATOGENILOR PLANTELOR

Până în prezent, agenţii patogeni care au fost obiectul combaterii biologice în România sunt: - Fusarium sp. – fuzarioza la cereale, bumbac, năut, legume şi in; - Nygrospora oryzae – putregaiul uscat al porumbului; - Pythium debaryanum – putrezirea şi căderea plăntuţelor; - Rhizoctonia solani – rizoctonioza sfeclei, bumbacului, leguminoaselor anuale, legumelor; - Phoma betae – putregaiul inimii rădăcinilor de sfeclă;- Aphanomyces sp. – putrezirea seminţelor şi plăntuţelor de sfeclă;- Ascochyta rabiei – ascochitoza năutului; - Sclerotinia sclerotiorum – putregai alb şi cu scleroţi la floarea soarelui, soia, cânepă, salată, tomate,

castraveţi, rădăcinoase, plante medicinale;

- Botrytis cinerea – putregai cenuşiu la floarea soarelui, căpşuni;- Botrytis fuckeliana – putregaiul cenuşiu al strugurilor; - Stemphyllium radicinum – putrezirea morcovilor depozitaţi; - Alternaria solani – alternarioza sau pătarea concentrică la cartof;- Uncinula necator – făinarea viţei de vie; - Phomopsis viticola – brunificarea şi uscarea viţei de vie; - Eutypa lata – eutipoza viţei de vie; - Phomes annosus – putregaiul ruginos al răşinoaselor; - Armillaria mellea – putregaiul alb al rădăcinilor viţei de vie, pomilor fructiferi şi arborilor.Combaterea biologică a patogenilor plantelor se poate realiza în prezent prin premuniţie, antagonism

microbian, micorize şi alţi factori biotici destructivi (GH. POPESCU şi CAMELIA GIUCHICI, 1997).57.1.1. PREMUNIŢIA

Denumirea acestei metode de combatere biologică vine din fr. “prémunition”, care înseamnă a feri, a apăra din vreme şi se referă, în general, la inducerea rezistenţei unei plante prin utilizarea unui organism pentru combaterea altuia. Sunt utilizate în acest sens, suşe sau tulpini, rase fiziologice, hipo – sau non – virulente (a – virulente) sau microorganisme saprofite pentru combaterea efectelor distructive ale patogenilor plantelor. Descoperită în 1970 în Franţa, de către LAPIERRE, SEMAIRE, JOUAN şi MOLIN, premuniţia poate fi de mai multe tipuri: virală, bacteriană şi micotică.

Premuniţia virală poate avea loc între virionii aceluiaşi virus, între virusuri şi bacterii sau ciuperci.Premuniţia intravirionică are loc atunci când, în cazul unui virus, o variaţie genetică (tulpină) pe cale

naturală (variaţie bruscă a temperaturii) sau artificială (acid nitric) devine, din virulentă, hipo – sau non – virulentă şi împiedică variaţiile patogene (virotice) să se manifeste. Pentru a avea succes în combatere, trebuie ca tulpina “protectoare” sau premunizată să ocupe prima organul plantei şi să aibă un ritm de reproducere biochimică superior tulpinii patogene. În caz contrar, protecţia (combaterea) nu se realizează. Această formă premuniţială a fost utilizată în Franţa (1971) pentru protejarea tomatelor de atacul unei tulpini VMT care deforma frunzele şi fructele (P = 50 – 60%). Când infecţia virotică este puternică, prin premuniţie nu se mai poate asigura protecţie.

Premuniţia în cuplul “virus contra bacterie” utilizează bacteriofagii (virusuri cu ADN) temperaţi sau lenţi în combatere.

Pseudomonas tolaasii este o bacterie parazită pe macromicetele cultivate. Bacteria parazită are ca antagonist pe Pseudomonas fluorescens, o bacterie tipic saprofită. Stropirea ciupercilor cultivate cu o suspensie antagonică a redus pierderile de recoltă cu 30 – 60%, procente care nu reprezintă un succes în combatere. Combaterea biologică a avut succes în următoarele condiţii: cu fagii virulenţi s-a stropit bacteria Pseudomonas tolaasii, iar cu cei temperaţi bacteria saprofită.

Premuniţia prin folosirea “virusurilor contra ciupercilor” a fost descoperită în Franţa în anul 1970 de către SAPIERRE şi colaboratorii la unele suşe ale ciupercii ce cauzează îngenuncherea poaceelor păioase – Gäeumannomyces graminis. Acestea au devenit hipovirulente datorită devierii metabolismului lor de către un virus identificat în hifele patogenului. Prin pudrarea sau stropirea cariopselor de grâu şi orz cu suşe hipovirulente purtătoare de virus, plantele nu au mai fost atacate de patotipurile virulente, această formă a premuniţiei implicându-se şi în metabolismul plantelor. Prezenţa virionilor în hifele de Helminthosporium victoriae (helmintosporioza ovăzului) reduce viteza de creştere a ciupercii.

Premuniţia bacteriană. Un exemplu captivant de luptă împotriva unei bacterii prin folosirea altei bacterii este acel dintre Agrobacterium radiobacter saprofit şi Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens care produce cancerul bacterian la plante (cais, piersic, viţa de vie, căpşun, trandafir, sfeclă, crizanteme, dalie). În afară de bacteria saprofită este implicată în combaterea cancerului şi rasa fiziologică K. 84 care, prin pierderea plasmei cu genele cancerigene, a devenit avirulentă. Bacteriile premunizante (saprofite şi avirulente) condiţionate cu turbă sau agar şi inoculate într-un sol contaminat natural cu patovarul tumefaciens au avut o

reuşită de 100 % în combatere. Această metodă simplă şi ieftină (nu poate fi aplicată la viţa de vie, crizanteme şi dalii) a avut eşecuri.

Premuniţia micotică, presupune folosirea unei ciuperci împotriva alteia. Premunizarea coniferelor, piersicului şi caisului cu ciupercile non – patogene (saprofite) Peniophora gigantea, Trichoderma viride, Trichoderma harzianum şi Fusarium sp. au salvat de la pieire aceste plante în Marea Britanie – Fomes annosus (patogenul coniferelor), Franţa – Stereum purpureum (boala plumbului la piersic) şi Australia – Eutypa armeniacae (uscarea ramurilor la cais). Crestarea ramurilor cu un fierăstrău a cărui lamă era unsă cu ulei lubrifiant în care erau dispersaţi sporii “protectori” ai ciupercii Peniophora gigantea a avut un succes extraordinar în premunizarea a 40.000 ha de răşinoase în Marea Britanie.

Formele premunizante de perspectivă la noi sunt:- Agrobacterium radiobacter saprofit împotriva la cancerul bacterian la pomi fructiferi, plante

ornamentale şi viţei de vie;- Rhizoctonia solani hipovirulent împotriva rizoctoniozei cartofului;- Phytophthora infestans hipovirulent împotriva manei cartofului şi vinetelor;- Fusarium oxysporum f. sp. lycopersici împotriva ofilirii fuzariene la tomate;- VMT hipovirulent împotriva virusului mozaicului tomatelor;- VMC (Marmor cucumeris) ARN satelit împotriva virusului mozaicului castraveţilor, filozităţii

tomatelor şi îndesirea virotică la ardei.5.7.1.2. Antagonismul microbian

În natură, unele microorganisme favorizează dezvoltarea altora formând asociaţii sinergice ce le permit coevoluţia în sistem, în timp ce altele se exclud, fiind antagoniste. Formele antagonice implicate în combaterea biologică a agenţilor patogeni sau în atenuarea agresivităţii şi virulenţa acestora care nu au favorizat patogenia (infecţia şi evoluţia procesului patologic) identificate până în prezent sunt: hiperparazitismul, antibioza, toxicoza, rizobioza, nişa ecologică, competiţia nutritivă, modificarea mediului.

*Hiperparazitismul, este un fenomen biologic destul de frecvent în natură; frecvente sunt variantele: micoparazitism (ciupercă patogenă parazitată de altă ciupercă), hiperparazitism bacterian şi fagoterapia (fagi care parazitează bacterii patogene).

Micoparaziţii: având o virulenţă pronunţată, micoparaziţii inhibă dezvoltarea, reproducerea, reproducerea şi răspândirea ciupercilor patogene pe seama cărora cresc şi se dezvoltă. De exemplu, ciuperca Ampelomyces quisqualis (sin. Cicinnobolus cesati) parazitează ciupercile ce produc făinări la plante; scleroţii ciupercilor Sclerotinia sclerotiorum, Sclerotinia minor – putregaiul alb şi cu scleroţi ai florii soarelui sunt distruşi foarte uşor de ciupercile hiperparazite Sporidesmium sclerotiorum şi Coniothyrium minitans; ciupercilor care produc rugini la plante (Uromyces, Puccinia etc.) li se anulează din ciclul de viaţă uredosporii de ciuperca hiperparazită Aphanocladium album; rasa fiziologică Sambucinum apărută în cadrul speciei patogene Fusarium roseum este hiperparazită pe scleroţii de Claviceps purpurea; unele Ustilaginales (tăciuni) sunt parazitate de ciupercile Macrosporium utile şi Fusarium ustilaginis.

Hiperparazitismul bacterian se referă la prezenţa unei bacterii parazite pe altă bacterie. A fost semnalat de STOLP şi PETZOLD (1962). Bacteria Bdellovibrio bacteriovorus este hiperparazită pe specii de bacterii patogene ale genurilor Xanthomonas, Pseudomonas (fasole, tutun, cânepă, orez, zambie, muşcată), Erwinia (rozacee, cartofi, legume rădăcinoase) şi Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens (cancerul bacterian al pomilor, plantelor ornamentale etc.). Această bacterie hiperparazită dezintegrează patogenul.

Procedeele de utilizare practică a micoparazitismului şi hiperparazitismului bacterian sunt:- folosirea de compost sau bălegar care aduce aport însemnat de antagonişti; solul care s-a dovedit

inhibat se amestecă în proporţie de 1 – 10% cu solul în care cultivăm planta ce trebuie protejată;- formele vegetative (bacterii sau ciuperci) şi sporii culturali (ciuperci), cu care se fac suspensii

pentru tratarea solului sau a seminţelor;- antagoniştii sub formă de preparate biologice etc;

- antofitele parazite Cuscuta şi Orobanche sunt parazitate şi distruse de specii de ciuperci non – patogene din genurile Alternaria şi Fusarium;

- bacteriile saprofite din genurile Xanthomonas, Pseudomonas şi grupul Actynomycetes lizează (topesc şi distrug) miceliile şi sporii unor ciuperci fitopatogene.

Bacteriofagie – Fagoterapie. Bacteriile fitopatogene pot fi distruse de bacteriofagi sau fagi (virusuri cu ADN). Mecanismul de acţiune este liza (fagoliza) celulelor bacteriene – fagi virulenţi cu ciclu litic (după ce au pătruns în bacterie, se reproduc biochimic şi apoi provoacă fagoliza) şi fagi temperaţi sau profagi (după o simbioză de mai multe generaţii provoacă fagoliza). Aceştia din urmă sunt consideraţi vectori ai variabilităţii bacteriene prin transducţie (profagul, când se separă de cromozomul bacterian, ia şi o genă – profag recombinat – pe care o va include în cromozomul altei bacterii contaminate). Bacteriofagii pot fi folosiţi pentru identificarea speciilor de bacterii în cercetare, în epidemiologia bacteriozelor şi mai puţin în combatere, deoarece există foarte multe bacterii rezistente la fagi – fagorezistenţa.

Fagii pot fi specifici (lizează bacteriile numai dintr-o specie bacteriană) şi polivirulenţi (lizează speciile bacteriene ale unui gen).

Folosirea fagilor în combaterea bacteriilor fitopatogene se numeşte fagoterapie.Metodele de aplicare a bacteriofagiei includ: - înmuierea seminţelor sau a rădăcinilor răsadului în suspensia culturii fagice;- stropirea plantelor sau aplicarea de tampoane cu suspensie de fagi;- injectarea plantelor cu suspensia amintită.*Antibioza este formarea de substanţe antibiotice. După natura organismului producător, se

deosebesc bacterine produse de bacterii, micoine produse de ciuperci şi fitoncide produse de plante superioare.

Bacterinele sunt sintetizate de specii ale genului Bacillus şi Pseudomonas, iar din grupul Actinomycetes, speciile genului Streptomyces.

Actidiona sub formă de pulbere umectabilă se foloseşte în concentraţie de 0,5 – 2 ppm, fiind indicată în combaterea ciupercilor care produc făinări, tăciuni, antracnoze, pătări foliare. Este obţinută ca subprodus în fabricarea streptomicinei.

Pioluterina este un produs secundar al pirrolnitrinei, sintetizată de Pseudomonas fluorescens, (rasa PF.5) este folosită la combaterea ciupercii Pythium ultimum, care provoacă putrezirea seminţelor de bumbac (faza germinativă).

Agrocina este produsă de Agrobacterium radiobacter, suşa avirulentă K. 84, analogă adeninei ca structură. Previne Agrobacterium radiobacter pv. tumefaciens la cais, piersic, viţă de vie, căpşun, trandafir, sfeclă şi crizantemă. Agrocina, care inhibă sinteza ADN – ului bacterian, se comercializează sub numele GALTROL – A (SUA), NOGAL (Austria) şi GALEINE – A (Franţa), suşa bacteriană folosită în combaterea biologică a cancerului este încorporată în turbă sau agarizată.

Micoinele sunt sintetizate de specii de ciuperci din genurile Trichoderma, Trichotecium, Aspergillus, Penicillium, Alternaria, Fusarium etc.

Viridina sau trichodermina, antibiotic al metabolismului ciupercii Trichoderma viride, combate 119 specii de ciuperci patogene, fiind cunoscută ca preparate comerciale cu denumirile TRICHODERMIN (Rusia), BINAB T. SEPPIC (Franţa).

Trichotecina, antibiotic produs de ciuperca Trichotecium roseum, care cuprinde în spectrul său de toxicitate 35 de ciuperci. Exemple: Fusarium graminearum, Blumeria graminis, Ustilago nuda, Venturia, Podosphaera, Monilinia, etc. Este unul din antibioticele folosite cu mare succes în Rusia pentru combaterea micozelor castraveţilor de seră. O altă ciupercă susceptibilă de a fi folosită în practică pentru combaterea diferitelor boli ale plantelor prin însuşirea sa de antibioză este Gliocladium roseum, utilizată în combaterea ciupercilor scleroţiale.

Fitoncidele sunt substanţele volatile cu acţiune antibiotică produse de către unele plante superioare.

Fitoncidele extrase din bulbi de usturoi, ceapă sau hrean au dat rezultate promiţătoare în combaterea ascochitozelor, putregaiul uscat al verzei – Phoma lingam, manelor – Phytophthora, mălurii grâului – Tilletia foetida.

*Toxicoza este definită ca formarea de substanţe toxice. Între patogenii plantelor şi diferite microorganisme care se găsesc în aceleaşi biocenoze, există raporturi antagoniste care presupun eliminarea de la patogenie a agenţilor infecţioşi:

- bacteria Bacillus subtilis stinghereşte dezvoltarea ciupercilor Uromyces phaseoli şi Puccinia porri;- la rapănul mărului Venturia inaequalis, ciupercile saprofite Athelia bombacina şi Chaetomium

globosum secretă o toxină care inhibă formarea periteciilor pe perioada de iarnă;- tot la măr, Erwinia herbicola mediază creşterea rapidă a concentraţiei de hidrochinonă, substanţa

toxică pentru patogenul Erwinia amylovora;- ciuperca Botrytis allii (putregaiul cenuşiu al bulbilor de ceapă) exercită, prin toxine, o acţiune

inhibitoare asupra ciupercii Monilinia fructigena.Sunt cazuri când metaboliţii sau toxinele unor ciuperci stimulează la patogen formarea unei anumite

categorii de spori: de exemplu, ciuperca Aphanocladium album inhibă formarea uredosporilor şi favorizează teleutosporilor la ciupercile care produc rugina la plante.

Non – patogenii producători de toxine sunt: Acremonium alternatum, Trichoderma harzianum, Gliocladium roseum, Erwinia herbicola, etc. *Rhizobioza. Rolul bacteriilor fixatoare de azot de azot cu gene Nif (N = azot; F = fixation) în plasmidă (care guvernează această fixare) în combaterea biologică a patogenilor este menţionată de GARDON şi BIGOT (1987). De exemplu, în condiţii de seră, putrezirea rădăcinilor şi tulpinilor de soia cauzată de Phytophthora megasperma a fost prevenită cu ajutorul bacteriei fixatoare de azot Rhizobium japonicum. Multe dintre aceste rizobacterii produc antibiotice cu spectru larg (de fapt, substanţa care asigură reuşita în combaterea biologică). Bacteriile fixatoare de azot sunt compatibile cu ciuperca Trichoderma viride folosită în combaterea patogenilor leguminoaselor pentru boabe.

Această compatibilitate vine în sprijinul extinderii metodelor biologice de combatere a unor patogeni ai seminţelor plantelor legumicole.

*Nişa ecologică. Suşele, rasele fiziologice hipo – şi a – virulente din cadrul aceleiaşi specii patogene sau speciile aceluiaşi gen cu patogenul care ocupă aceeaşi nişă ecologică pun în acţiune mecanismele de apărare ale plantei suficient pentru a le salva de infecţie cu un patogen avirulent (Phytophthora infestans împotriva rasei Phytophthora infestans, patogenă). Un alt exemplu îl constituie suşele de Erwinia herbicola (nepatogenă) care au capacitatea de a ocupa aceeaşi nişă ecologică ca şi bacteria patogenă Erwinia amylovora, şi anume stigmatul, poarta de intrare preferată a ciupercii. Printr-un antagonism ce se rezumă la competiţie pentru aceeaşi nişă, se întrevede posibilitatea de a combate focul bacterian la rozacee.

*Competiţia nutritivă este o formă antagonică prin care se combat patogenii din ecosistemele rizosferă şi filosferă. Patogenii din rizosfera cerealelor păioase se dezvoltă foarte greu în solurile mai puţin fertile unde concentraţia substanţelor nutritive este scăzută în comparaţie cu cele fertile. În solurile supresive (sărace), bacteria nepatogenă Pseudomonas fluorescens este mult mai activă în competiţia nutritivă decât Gäeumannomyces graminis; prin drajarea cariopselor cu diferite suşe ale bacteriei s-a obţinut o diminuare a pagubelor produse de boală. Pentru declanşarea germinaţiei clamidosporilor de Fusarium sp. în rizosfera supresivă trebuie să existe concentraţii nutritive mult mai mari decât în solurile fertile. Aceeaşi bacterii, dar nu numai, consumă atât de mult fier încât privează microorganismele (în special Fusarium sp.) de acest element necesar. Deci, competiţia pentru fier este unul din mecanismele atribuite lui Pseudomonas fluorescens. Această competiţie este cu atât mai importantă cu cât solul este mai sărac. Competiţia pentru exudate, roua de miere sau polen este activă în filosferă şi este în mare măsură responsabilă de diminuarea până la 50% a atacurilor patogenilor necrotrofici. Există o competiţie biochimică, cum este cea dintre Erwinia herbicola, bacteria nepatogenă, pigmentată cu galben, prezentă în filosfera mărului şi părului, şi Erwinia amylovora.

Prima este mult mai competitivă în conversia arbutinei şi fluoridazinei. Prin competiţia respectivă se induce rezistenţa faţă de boală (SEVERIN şi colab.1985).

Între ciupercile care produc pătările şi putregaiurile bazale la grâu există relaţii antagonice, dominantă fiind Rhizoctonia cerealis.

Antagonismul se păstrează dacă factorii climatici şi edafici se găsesc în echilibru sau armonie, care să favorizeze ambii parteneri. Când cad multe precipitaţii şi în sol este rece, echilibrul se strică şi antagonismul se anulează, ciupercile dominante găsind drum liber în realizarea patogeniei.

*Modificarea mediului (pH). Microorganismele nepatogene inoculate la plante la o densitate superioară patogenului modifică concentraţia ionilor de hidrogen în sens acid sau alcalin. De exemplu, o suspensie formată din Xanthomonas campestris pv. oryzae şi Erwinia herbicola (nepatogenă) cu densitatea de 108 /ml, inoculată la orez, duce la o reducere a simptomelor alături de o prelungire a perioadei de incubaţie. Explicaţia este în modificarea pH - ului spre acid, care inhibă patogenul. Creşterea pH - ului frânează dezvoltarea ciupercii Botrytis cinerea. Această creştere este realizată de ciupercile saprofite Cladosporium herbarum şi Aureobasidium pullulans, des întâlnite în filosfera căpşunului. Colonizarea naturală a necrozelor cu ciupercile amintite face ca pH-ul să crească până la 8,4. În aceste condiţii, ciuperca Botrytis creşte lent, activitatea pectinazelor este slabă şi atacul se reduce cu 40%. Pentru practică non – patogenul trebuie să fie foarte puţin dependent de condiţiile de mediu şi să persiste mult timp (prin sporii de rezistenţă sau alte forme).

5.7.1.3. MicorizeleMajoritatea plantelor au rădăcini asociate cu o ciupercă după principiul simbiozei. Se disting trei tipuri

de micorize – ectomicorize, endomicorize şi ectoendomicorize, primele două fiind cunoscute în patografia vegetală.

Ectomicorizele de tipul Ascomycotina şi Basidiomycotina se caracterizează printr-un manşon micelian care înfăşoară rădăcinile arborilor din familiile Betulaceae, Fagaceae, Mytaceae şi Pinaceae. Rădăcinile acestor arbori, datorită manşonului fungic, par mult mai groase din punct de vedere fizic, sunt protejate de atacul patogenilor din sol, sau de cel al nematozilor. Hifele acestor ciuperci pot penetra intracelular în zona corticală a rădăcinilor şi cresc pe medii artificiale de cultură.

Endomicorizele de tipul Mastigomycotina şi Basidiomycotina prezintă miceliile în interiorul rădăcinilor, iar grupul cel mai răspândit este vezicular – arbusculare, care formează vezicule sau organe de depozitare; miceliile acestor ciuperci devin intracelulare prin intermediul haustorilor sau sugătorilor foarte ramificate şi aceste organisme nu pot fi cultivate pe medii artificiale. Plantele micorizate au o creştere mai bună, un sistem radicular mai dezvoltat, absorb mai uşor apa şi fosforul, sunt mai puţin sensibile la factorii stresanţi (uscăciune şi transplantare). Ciupercile micorizice, prin protejarea rădăcinilor şi a altor organe subterane ale plantelor de atacul patogenilor şi a nematozilor de sol, reprezintă o nouă cale de combatere biologică (SCHENK 1981). Ex.: Endogene mosseae prezentă pe rădăcinile tinere de bumbac, au redus pierderi cauzate de ciupercile de sol şi nematozi.

Endomicorizele s-au evidenţiat cu eficienţă în combaterea ciupercii Fusarium oxysporum f. sp. lycopersici – ofilirea tomatelor. Acţiunea protectoare a endomicorizelor a fost stabilită pentru patogenii Phytophthora megasperma, Rhizoctonia solani şi Poinsettia (floare decorativă prin frunze). Endomicorizele, spre deosebire de ectomicorize, nu pot fi încă utilizate pe scară largă datorită faptului că nu pot fi cultivate pe medii artificiale de cultură.5.7.1.4. Alţi factori biotici destructivi

Mixobacteriile, mixomicetele şi nematozii, sunt consideraţi factori biotici cu acţiune distructivă asupra unor agenţi fitopatogeni.

Specii de mixobacterii din genul Polyangium şi amibele mixomicetelor care cu ajutorul enzimelor perforează hifele ciupercilor patogene Rhizoctonia solani şi conidiile de Drechselera (sin. Helminthosporium), joacă un rol important în ecologia patogenilor de sol Pythium, Phoma etc. (HOMA şi colab. 1979).

Speciile de nematozi din genul Aphelecoides sunt considerate micofage, adică distrug ciupercile patogene din sol. De exemplu: aceste specii împreună cu ciupercile antagoniste din genul Trichoderma combat ciupercile de sol Botrytis cinerea şi Sclerotinia sclerotiorum (COMBETTES, 1983).5.7.2. COMBATEREA BIOLOGICĂ A DĂUNĂTORILOR

Combaterea biologică a dăunătorilor se împarte în următoarele categorii: cu ajutorul speciilor de animale (zoofagi), combaterea microbiologică, autocidia (metoda genetică), utilizarea substanţelor biologic active şi metoda fiziologică (GHIZDAVU şi colab., 1997).5.7.2.1. Combaterea biologică cu ajutorul speciilor de animale

Combaterea biologică cu ajutorul speciilor animale se împarte în: introducere şi aclimatizare; combaterea naturală şi stimularea ei; creşterea şi lansarea periodică în masă de prădători şi paraziţi.

Zoofagii sunt animale care se hrănesc cu alte animale şi, în special cu dăunători. Aceştia se aplică pe suprafeţe foarte mari în unele ţări, în special utilizarea viespilor parazite din genul Trichogramma.

În acest sens se recomandă:a) introducerea şi aclimatizarea de paraziţi şi dăunători – metodă eficace de combatere, mai ales când

zoofagii provin de pe un alt continent; b) combaterea naturală, o expresie, de fapt, a luptei pentru existenţă, poate fi utilizată prin păstrarea

şi crearea de condiţii favorabile înmulţirii prădătorilor şi paraziţilor. Pentru creşterea activităţii entomofagilor se pot utiliza următoarele metode: cultivarea de plante nectarifere, colonizarea unor păsări şi, mai ales, utilizarea de atractanţi pentru entomofagi. Stropirea culturilor cu extracte de drojdii, diferiţi aminoacizi, zaharuri etc. poate duce la concentrarea multor entomofagi pe plante, ceea ce duce la reducerea densităţii dăunătorilor. Aceste metode au, însă, caracter tehnologic şi nu se recomandă încă în practică. O importanţă deosebită o are cunoaşterea raportului numeric de dăunători – entomofagi la care evoluţia dăunătorilor poate fi menţinută la nivel sub PED, de către entomofagi;

c) creşterea zoofagilor şi lansarea lor în culturi este o direcţie deosebit de fertilă pentru combaterea biologică, metodele elaborat pot fi incluse în tehnologiile moderne pentru cultura plantelor de câmp.

Cei mai importanţi zoofagi sunt viespile oofage din genul Trichogramma (PERJU, 1995).Trichogramma evanescens Westw. este specia pe care s-au pus la punct tehnologiile de înmulţire pe

ouă de Sitotroga cerealiera sau Ephestia kűkniella, folosită în combaterea dăunătorilor de câmp, fiind aplicată pe milioane de hectare în Rusia, Bulgaria, Germania şi Franţa. Viespea are dimensiuni foarte mici de 0,32 – 0,36 mm şi o culoare brun – deschisă. Lungimea ovipozitorului reprezintă 1 /3 din lungimea toracelui şi abdomenului. Iernează sub formă de prepupă în ouăle gazdelor (Lepidoptera).

La ieşirea din gazdă, femelele sunt mature sexual şi depun ouăle în primele zile după împerechere prin străpungerea cu ovipozitorul a ouălor dăunătorilor.

Dacă nu se hrănesc, mor după 2 – 4 zile, iar dacă se hrănesc suplimentar cu nectar, pot trăi până la 15 zile. Insecta nu este prea mobilă; de la punctul de lansare se deplasează 15 – 30 mm în funcţie de temperatură. Frecvent parazitul nu se dezvoltă sincronic cu gazdele de bază Agrotis segetum şi Mamestra brassicae.

Durata dezvoltării parazitului în an este de 8 zile la o temperatură de 30°C şi 53 de zile la o temperatură de 11,5°C; în condiţiile climatice de la noi din ţară, poate avea 8 – 10 generaţii pe an.

Foarte apropiată de aceasta este Trichogramma euproctidis Gir. ce se întâlneşte în culturile de talie joasă. Principalele utilizări ale acestor specii în combaterea dăunătorilor: buha semănăturilor – Agrotis segetum, buha sfeclei – Agrotis exclamations, buha verzei – Mamestra brasicae, buha gama – Autographa gamma. În pomicultură este utilizată Trichogramma embryophagum Htg pentru viermele prunelor – Cydia funebrana şi viermele merelor – Cydia pomonella.

Trichogramele produse se păstrează în frigider, la 1 – 3°C şi 85 – 90% umiditate, în stadiul de prepupă 3 – 40 de zile, pupă 20 de zile, şi adult înainte de zbor, 10 zile.

În câmp se aplică manual (cartonaşe, frunze cu ouă parazitate) sau mecanic (capsule, suspensii de ouă, ouă în vrac) în perioada depunerii ouălor dăunătorului. În ţara noastră se întâlneşte frecvent Trichogramma dendrolini care în momentul de faţă este în studiu la I.C.P.P. Piteşti – Mărăcineni (TEODORESCU, 1984).

O altă viespe parazită ce se înmulţeşte în vederea combaterii biologice a păduchelui din San Jośe este Prospaltella pernicios şi Tow. În acest scop păduchele se creşte în condiţii de laborator, la 26 – 27°C, pe dovleci, iar când coloniile devin numeroase, dovlecii se pun în cuşti cu pereţi din pânză cu ochiuri fine, în care se introduc 10 – 15 viespi. Acestea depun ouă în corpul păduchelui şi astfel se înmulţesc. După dezvoltarea unei generaţii care durează 35 – 45 de zile la temperatură obişnuită, dovlecii cu coloniile păduchelui infestat cu viespi se duc în livezile atacate de păduchele din San Jośe şi se pun în locuri amenajate de unde viespile ies şi se răspândesc pe pomii atacaţi.

În acest fel, viespile trec şi se înmulţesc pe coloniile păduchelui de pe pomi, aclimatizându-se la condiţiile climatice naturale. Acest mijloc dă rezultate în special în ţările cu climă mediteraneană, fără îngheţuri de iarnă ce ar putea distruge în număr mare populaţia viespilor. De obicei, viespea este utilizată în combaterea păduchelui din San Jośe în 4 lansări: 2 la G1 şi 2 la G2, câte 1500 – 2000 viespi /pom. Aphelinus mali Hald. se numără printre cele mai eficiente viespi folosite în combaterea biologică a păduchelui lânos – Eriosoma lanigerum Hausm..

Alţi entomofagi utilizaţi combaterea păduchelui lânos sunt: Aphytis proclia Walk. (se pot face lansări o dată cu Prospaltella utilizând câte 1000 viespi /pom); Chiloporus bipustulatus L.( 200 buburuze /pom în 2 lansări: 1 la G1 şi 1 la G2). În ţările cu climă continentală, printre care se numără şi ţara noastră, se folosesc în stadiul experimental rase de viespi prolifice şi rezistente la îngheţ (SĂVESCU şi PETRESCU, 1968).

În acest scop, viespea se înmulţeşte iniţial pe coloniile păduchelui lânos, apoi se eliberează în livezile de meri atacate de păduche unde, fiind rezistente la îngheţ iarna, continuă să se înmulţească în condiţii naturale.

Apanteles glomeratus L. este, de asemenea, o viespe parazită care se înmulţeşte pe omizile fluturelui alb al verzei – Pieris brassicae, mai ales la generaţia de vară şi de toamnă. Viespea se înmulţeşte în cuşti unde se cresc omizile fluturelui alb al verzei şi în care aceştia îşi depun ouăle, înmulţindu-se prin poliembrionie. Larvele ieşite din omizi se încoconează şi astfel pot fi păstrate la +4°C un timp îndelungat, până la folosirea lor în combaterea biologică. În acest scop, coconii păstraţi se duc în culturile de varză sau de conopidă atacate, unde se pun în locuri amenajate în aşteptarea viespilor. Viespile apărute se împrăştie în câmp şi infestează omizile sănătoase a fluturelui alb al verzei. În condiţii naturale, procentul de omizi parazitate este de 60% (SĂVESCU şi PETRESCU, 1968).

În ţările cu climă mediteraneană se folosesc multe specii de paraziţi şi prădători cu efect mare în combaterea biologică. Astfel, în Italia, Grecia şi în alte ţări, viespea Prospaltella berlesei How. se foloseşte cu succes în combaterea păduchelui ţestos al dudului – Pseudoulocaspis pentagona iar viespea – Scila maniliae, introdusă în insulele Filipine, a dus la lichidarea pericolului cărăbuşeilor – Anomala orientalis în insulele Hawai. (SĂVESCU şi PETRESCU, 1968).5.7.2.2. Combaterea microbiologică

Combaterea microbiologică este o direcţie care se bazează pe utilizarea microorganismelor şi a virusurilor patogene specifice insectelor. Acestea produc îmbolnăvire în masă a insectelor dăunătoare, mai ales la densităţi mari, şi, după aceea, mortalităţi ridicate. Primul preparat de acest fel a fost obţinut în 1886 de KRASILSCHI şi MECINIKOV pe baza ciupercii Metarrhizium anisoplaie pentru combaterea cărăbuşeilor.

a) Virusurile entomopatogene, mai ales cele din familia Baculoviridae, care nu se înmulţesc la vertebrate, se pot folosi cu succes în obţinerea de preparate virale cum sunt: Virin OS (pentru buha semănăturilor), Virin EKS (buha verzei); Elcar – Heliotis sp., la porumb şi pentru omida capsulelor de bumbac;

b) Bacteriile entomopatogene au un mare rol în reducerea populaţiilor de dăunători. Acestea se întâlnesc printre reprezentanţii a 3 familii şi anume: Pseudomonaceae, Enterobacteriaceae şi Bacillaceae cu speciile Bacillus lentimorbus, Bacillus popilliae şi mai ales Bacillus thuringiensis (bacterie entomopatogenă care

se poate cultiva pe medii nutritive în instalaţii speciale pentru obţinerea de preparate cu acţiune puternică faţă de insecte).

În diverse ţări cum se produc preparate comerciale pe baza acestei bacterii cum sunt: Dipel, Bathurin, Biospor, Bactospeine, Thuricide, Lepidocid, Entobacterin, Bip etc. În România la Calafat, s-a produs preparatul Thuringin 6000 folosit la culturile de câmp pentru combaterea larvelor de Pieris rapae la rapiţă şi Pieris brassicae în concentraţie de 0,1 – 0,2%, în horticultură pentru omizi defoliatoare în concentraţie de 0,2 – 0,25%, omida păroasă a dudului 0,2% şi a altor dăunători.

c) Ciupercile entomopatogene ca Beaveria bassiana parazitează numeroase insecte. Prin cultivarea pe medii nutritive se pot obţine preparate active faţă de insectele dăunătoare: Boverin (SUA, Rusia), în combaterea gândacului de Colorado; Muscardin A 45 M (I.C.P.P. Bucureşti) 2 kg /ha, în combaterea larvelor gândacului din Colorado în amestec cu Oltitox 85 PU – 0,4 kg /ha; Metarazin conţine sporii şi miceliul ciupercii Matarrhizium anisopliae şi este eficient în combaterea cărăbuşeilor cerealelor.

Nematozii paraziţi. Există tehnologii de înmulţire a nematodului parazit Neoaplectana carpocapsae care poate fi utilizat în combaterea multor dăunători de sol. Cercetările sunt în curs de desfăşurare.5.7.2.3. Autocidia (metoda genetică)

Este metoda bazată pe idea autodistrugerii speciei dăunătoare, dar cu ajutorul unor măsuri aplicate de om. Prin aceasta, la o parte din populaţia dăunătorului se slăbeşte capacitatea de înmulţire şi se folosesc indivizi sterilizaţi sau cu gene letale sau cu potenţial scăzut de înmulţire, insecte transmiţătoare de boli etc. Prin împerecherea acestor indivizi cu cei din natură se obţine o descendenţă neviabilă sau nu se mai produc deloc descendenţi. La baza procedeelor genetice de combatere a insectelor dăunătoare stă principiul utilizării diferitelor manipulări genetice prin care populaţiile de insecte să regreseze şi eventual să fie eradicate.

Aceste procedee sunt: - incompatibilitatea dintre rase; - sterilitatea hibrizilor; - utilizarea genelor letale; - crearea de gene defavorabile.Sterilizarea se poate realiza cu radiaţii gamma în laborator şi, după aceea, se lansează populaţia în

natură. Sterilizarea chimică se poate aplica direct în natură prin aplicarea de stropiri cu produsele Apholate, Thiotepa, Tepa, Metepa, diverşi metaboliţi (purin şi pirimidine) şi alte substanţe ca fosfamidele şi triazinele. O sterilizare a populaţiei de 1:1, duce la scăderea descendenţei cu 50%. Metoda a fost aplicată mai ales în horticultură (Rhagoletis cerasi L.). Sterilizarea cu radiaţii poate fi aplicată direct pe insectele din depozitele de cereale, dar instalaţiile de iradiere sunt foarte costisitoare (BERATLIEF şi colab., 1990).5.7.2.4. Utilizarea substanţelor biologic active

Unele substanţe secretate de artropode, de plantele de cultură sau microorganisme pot influenţa comportarea şi procesele fiziologice şi biochimice, astfel încât pot fi utilizate în combatere. Aceste substanţe au fost izolate în stare pură, adeseori sintetizate în laborator şi au fost modificate ca structură pentru îmbunătăţirea proprietăţilor lor. În funcţie de modul lor de acţiune, acestea se împart în: regulatori de creştere ai insectelor, sterilizanţi, feromoni şi alte substanţe biologic active. În cele ce urmează ne vom referi la regulatorii de creştere şi la feromoni.

Regulatorii de creştere utilizaţi în combaterea insectelor dăunătoare se bazează, de fapt, pe endohormoni, care asigură creştere şi dezvoltarea normală a insectelor. Aplicarea lor în doze mai mari decât cele utilizate de organism duce la dereglarea dezvoltării şi la metabolism şi insectele mor.

Analogii sintetici ai acestor substanţe (juvenoizi) produşi în multe ţări au permis producerea de produşi foarte activi, unii chiar sistemici în plante. Dintre aceştia pot fi citaţi: Hidropren , Kinopren, Metopren. La noi în ţară s-au sintetizat substanţe din acest grup din seriile JTC, JTN, JA şi au manifestat un efect ridicat faţă de dăunători. O acţiune similară de dereglare a năpârliri manifestă derivaţii Benzoilureei. Structura chimică este similară la juvenoizi obţinându-se prin sinteza chimică, sunt cuprinşi la insecticide.

Feromonii, insectele sunt în mare măsură, dependente de informaţiile pe care le transmit şi recepţionează prin intermediul mesagerilor chimici care circulă în ecosisteme, numiţi ecomoni sau telergoni. În funcţie de apartenenţa partenerilor comunicării la aceeaşi specie sau la specii diferite ecomonii se împart în două grupe mari: alomoni (care privesc relaţiile la nivel interspecific) şi feromoni (care privesc relaţiile la nivel intraspecific) GHIZDAVU şi colab. 1983.

Rolul biologic al feromonilor şi clasificarea lor. Feromonii sunt exohormoni produşi de glandele exocrine ale insectelor. Ei determină anumite comportamente în găsirea hranei, în sesizarea unei primejdii, în căutarea sexului opus. Există două categorii feromoni: feromoni de dezvoltare şi feromoni de acţiune:

Feromonii de dezvoltare (metabolici) induc la indivizii receptori modificări metabolice sau de dezvoltare. Sunt mai importanţi şi mai bine studiaţi la insectele sociale şi la cele cu comportamente de gregare.

Feromonii de acţiune induc schimbări de comportament.Amintim cele mai importante tipuri: – feromonii de balizaj, care servesc la marcarea itinerarului de deplasare spre sursa de hrană sau

spre un nou loc de cuibărire (la insectele sociale, carii de scoarţă sau lemn); – feromonii de ovipoziţie, cu care sunt marcate locurile propice (ţânţari) sau interzise (muştele

fructelor) pentru depunerea ouălor; – feromonii de agregare, care asigură coeziunea familiei la insectele sociale sau concentrarea în

vederea migraţiei sau populării unui biotop;– feromonii de alarmă, care determină dispersarea populaţiei în momentul atacului unui prădător; – feromonii sexuali, care mediază relaţiile dintre partenerii sexuali înainte, în timpul şi după

împerechere. Se cunosc trei grupe de feromoni sexuali – atractanţi sexuali, afrodisiaci şi repelenţi sexuali: - atractanţii sexuali sunt produşi de reprezentanţii unui sex pentru atragerea sexului opus în vederea

împerecherii (la majoritatea insectelor sunt produşi de femele); - afrodisiaci, produşi de către masculii atraşi în scopul de a excita femelele şi de a le determina să

accepte împerecherea; - repelenţi sexuali, produşi în aparatul genital al masculului şi transferaţi o dată cu sperma în cel al

femelei (ei marchează, astfel, femelele fecundate şi îi determină pe ceilalţi masculi să le evite, şi să se împerecheze cu cele nefecundate) GHIZDAVU şi colab., 1983.5.7.2.5. Metoda fiziologică

Această metodă se referă la mecanismele fiziologice sau efectele psihice care influenţează comportamentul insectelor, schimbându-le modul de nutriţie.5.8. METODE CHIMICE (CHIMIOTERAPIA)

Efectuarea tratamentelor pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor cu substanţe chimice s-a dovedit, până în prezent, foarte eficace, din care cauză procedeul a evoluat repede, cuprinzând în momentul de faţă, suprafeţe mari. Cercetările efectuate în ultimii 5 ani au dus la descoperirea unui număr mare de substanţe care pot reduce pe diferite căi pierderile de recolte, provocate de patogeni, dăunători şi buruieni. Substanţele chimice utilizate în combaterea organismelor dăunătoare se numesc fitofarmaceutice sau pesticide. Cele destinate combaterii patogenilor şi, dăunătorilor şi buruienilor, poartă o denumire formată, în prima parte, din cuvântul care desemnează grupa de dăunători sau fitopatogeni şi a doua parte din cuvântul latin caedo, caedere = a ucide (ex. insecticide, fungicide, acaricide, etc.).

Noţiunea de pesticid este mai restrânsă decât cea de substanţe fitofarmaceutice, întrucât nu cuprinde regulatorii de creştere, defoliaţii, atractanţii, substanţe care previn îngheţurile etc., dar este mai largă decât “substanţe toxice” pentru că în protecţia plantelor nu se folosesc numai substanţe toxice, ci şi multe produse biologice active (ANA HULEA, VERA BONTEA, E. RĂDULESCU, 1983).

Pesticidele sunt substanţe chimice simple sau complexe, utilizate la combaterea bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor care afectează culturile în câmp sau produse consumabile din depozite (M. GOIAN şi colab.,

1998).Avantajele şi efectele secundare negative ale chimioterapiei.Faţă de alte metode de combatere cale chimice prezintă o serie de avantaje, printre care cele mai

importante sunt următoarele:- eficacitate foarte ridicată, putând trece uşor de 95%, ceea ce este foarte important pentru

dăunătorii cu viteză mare de înmulţire;- viteză de acţiune ridicată, astfel la invazii sau calamităţi asigură distrugerea patogenilor şi

dăunătorilor în timp scurt;- permite utilizarea mijloacelor moderne de aplicare a pesticidelor, fiind posibilă o mecanizare

integrală a lucrărilor de aplicare;- posibilităţi de combinare a mai multor produse, reducându-se numărul de tratamente;- uşurinţă de aplicare de amestecuri;- forme variate de condiţionare, adaptate metodelor de aplicare;- posibilitatea tratării unor mari suprafeţe, etc.Dezavantajele combaterii chimice sau efectele secundare negative ale acestei sunt:- toxicitatea acută sau cronică pentru om şi animalele domestice, cu influenţă asupra

descendenţilor;- poluarea aerului, apei, solului şi acumularea de reziduuri toxice;- influenţă negativă asupra albinelor, vânatului, peştilor, etc.;- perturbarea echilibrului ecologic, cu influenţă negativă asupra entomofaunei utile din culturile

agricole şi schimbarea relaţiilor dintre specii;- apariţia de rase rezistente sau selectarea de specii de buruieni rezistente;- apariţia de noi dăunători cu importanţă economică din entomofauna puţin dăunătoare, etc.Dar aceasta nu înseamnă că fiecare produs comercial sau substanţă activă prezintă toate aceste efecte

negative. În funcţie de o serie de factori, poate apărea un efect sau altul. Un loc important îl ocupă problemele de toxicitate acută şi cele de persistenţă.

Ca principiu general pentru rezolvarea acestor probleme s-a adoptat eliminarea treptată din uz, pe măsura descoperirii de înlocuitori, a insecticidelor foarte toxice (unele organofosforice şi carbamice) şi a celor foarte persistente (unele cloroderivate). Acestea de fapt produc o mare parte din fenomenele secundare negative redate anterior.

Noţiuni de fitofarmacie (Agrofarmacie)Fitofarmacia (agrofarmacia) este o disciplină ce face parte din protecţia plantelor şi care se ocupă cu

studiul chimic, biologic, toxicologic şi din punct de vedere al mediului înconjurător, al produselor chimice folosite în combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor, sau la îmbunătăţirea producţiei vegetale (cu excepţia îngrăşămintelor şi amendamentelor) precum şi al substanţelor destinate protejării produselor agricole recoltate şi depozitate (T. BAICU, 1997).

În cadrul fitofarmaciei se pot distinge 4 mari diviziuni: chimia pesticidelor, utilizarea pesticidelor, toxicologia pesticidelor şi acţiunea pesticidelor asupra mediului înconjurător. În cadrul fitofarmaciei se utilizează o serie de noţiuni importante pentru utilizarea corectă a produsului şi înţelegerea fenomenelor legate de combatere, dintre care pot fi menţionate următoarele:

Doza este cantitatea de substanţă activă sau produs condiţionat pe o unitate de suprafaţă de cultură agricolă, pe unitate de greutate, volum sau pe obiectul de combatere luat separat (kg /ha, kg /t, g /m2, etc.).

Doza Letală (DL 50) sau doza eficace (DE 50) se înţelege doza unică de substanţă activă (s.a.), exprimată în mg /kg corp, care administrată oral la şobolanii albi – masculi şi femele – supuşi în prealabil la un post de 24 ore, provoacă moartea la 50% din lotul experimental, în cursul perioadei de observaţie de 14 zile (la 3 ore de la administrarea produsului animalele sunt hrănite normal). În sinteză DE 50 sau DL 50 este o

cantitate de substanţă activă care produce un efect de 50% sau o mortalitate de 50% pe organismele din experienţe.

Concentraţia de utilizare (%) reprezintă calitatea de substanţă activă sau produs condiţionat exprimată în kg care se adaugă la 100 kg apă (sau mg /100 ml).

Reziduurile, sunt cantităţile de substanţe prezente într-un produs alimentar destinat omului sau animalelor domestice, ca urmare a utilizării unui pesticid.

Timpul de pauză este perioada de timp (zile) de la ultimul tratament cu pesticide până la recoltare, necesară pentru detoxificarea substanţelor şi reducerea reziduurilor sub limita maximă admisibilă.

Limita maximă admisibilă (LMA) reprezintă cantitatea de reziduuri de pesticid sau metaboliţi activi din recoltă, exprimată în mg /kg (ppm), care nu trebuie depăşită.5.8.5. PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA CA ELEMENTE DE RAŢIONALIZARE A TRATAMENTELOR CHIMICE

Dezvoltarea patogenilor, dăunătorilor şi a atacurile acestora, este un proces care se desfăşoară sub influenţa factorilor naturali şi în special, a condiţiilor meteorologice. Într-un anumit biotop, cu o anumită cultură agricolă, se creează o serie de condiţii, care pot fi cunoscute şi pe baza cărora se pot face previziuni sau prognoză privind atacul unor patogeni sau dăunători.

Prin prognoză, în protecţia plantelor, se înţelege stabilirea anticipată a datei de apariţie în masă a agenţilor patogeni şi a speciilor de dăunători, în anumite perioade de timp şi pe anumite teritorii, precum şi estimarea gravităţii atacurilor pe care le pot produce. Pentru o prognoză relativ exactă, timp de mai mulţi ani trebuie să se cunoască: apariţia şi răspândirea patogenului şi dăunătorului într-o anumită regiune, biologia acestora în condiţiile de climă ale regiunii pentru care se face prognoza, posibilitatea de răspândire şi transmitere de la o perioadă de vegetaţie la alta, cercul de plante gazdă al patogenului sau dăunătorului, ş.a. În legătură cu termenele de apariţie, prognoza poate fi de lungă durată sau de scurtă durată.

Prognoza de lungă durată prevede cu mult timp înainte – câteva luni, sau ani – apariţia în masă a agenţilor patogeni sau dăunători. În acest scop se folosesc metode ecologice, biologice şi chiar fiziologice. Datele se prelucrează statistic pe mai mulţi ani şi sunt prezentate sub formă de hărţi de prognoză, care au la bază în principal arealul patogenilor sau dăunătorilor, frecvenţa şi intensitatea atacului în anii precedenţi. Prognoza de lungă durată se face, obişnuit, pe un an, pentru ploşniţele cerealelor – Eurygaster sp., lăcuste – Calliptamus italicus L., Dociostaurus marocanus Thumb., etc., dar şi pe termen mai lung de 3 şi chiar 5 ani la unele specii de insecte cu generaţie multianuală (Melolontha melolontha L., Anoxia villosa F., Agriotes sp. etc.) (I. GHIZDAVU şi colab., 1997).

Prognoza de scurtă durată prevede apariţia populaţiilor unui agent patogen sau dăunător cu numai câteva săptămâni sau zile înainte. Ea se stabileşte în funcţie de influenţa condiţiilor climatice, într-o perioadă scurtă de timp, prin compararea valorilor termice şi de umiditate înregistrate cu cerinţele optime ale patogenului sau dăunătorului. Datele de prognoză se stabilesc de către laboratoarele de prognoză pentru prognoza de lungă durată şi de staţiile de avertizare pentru cea de scurtă durată.

Avertizarea este stabilirea momentului optim de aplicare a tratamentului chimic pentru combaterea agenţilor patogeni şi dăunătorilor în funcţie de biologia acestora (criteriul biologic), corelată cu fenologia (criteriul fenologic) şi cu condiţiile climatice locale (criteriul ecologic). De fapt, studiul interrelaţiei gazdă – patogen – mediu, numit de VAN DER PLANK 1968 triunghiul bolii, formează obiectul avertizărilor, în cazul patogenilor (GH. POPESCU,1998).

Avertizarea aplicării mijloacelor de combatere a patogenilor şi dăunătorilor, este o lucrare, pe baza căreia se indică perioada optimă în zile, în care trebuiesc efectuate operaţiunile de combatere (profilactice şi terapeutice). În principal, avertizarea se emite pentru aplicarea de tratamente cu pesticide în perioada de vegetaţie. În acest scop, se urmăresc datele meteorologice, în special, temperatura, precipitaţiile (ploaie, rouă), durata umectării frunzelor şi umiditatea relativă a aerului. Datele fenologice se culeg de pe principalele soiuri ale culturii din zona respectivă, în funcţie de fazele biologice cheie ale plantelor. Datele privind biologia patogenului sau dăunătorului au o importanţă deosebită, deoarece acestea sunt cele care, în final, ne permit

să decidem asupra perioadei de tratament. Aceste date se însumează în tabele şi sub forma unui grafic de avertizare.

EVALUAREA IMPACTULUI ECOLOGICCapitolul 1.CONCEPTE ACTUALE DESPRE SOL1.1. PARTICULARITĂŢI ALE SOLULUI

O privire asupra unui peisaj arată că şi pe suprafeţe mici se pot întâlni o mare varietate de soluri, în funcţie de factorii ce au condus la formarea acestora: climatul local, roca, relieful, altitudinea, expunerea, panta, tipul de vegetaţie, hidrologie, perioada de timp în care s-a format solul şi influenţa omului.

Totuşi aceste soluri au şi ceva în comun. Ele au diverse orizonturi între suprafaţa pământului şi roca pe care s-au format şi au caracteristici fizice, chimice şi biologice specifice. Ele s-au dezvoltat ca rezultat al schimbărilor ce au avut loc în rocile şi materialul organic parental sub influenţa substanţelor şi energiei venite din atmosferă (Blum, 1990). Chiar şi acum, sub ochii noştri, aceste procese de formare şi transformare continuă odată cu schimbul de masă şi energie ce are loc între cele trei faze ale solului: solidă, lichidă şi gazoasă.

Deşi posedă capacitate de autoregenerare, condiţiile specifice de formare fac ca odată distrus solul să nu se mai poată reface aşa cum a fost, deoarece nu se pot reproduce condiţiile şi istoria milenară a formării lui. Se poate crea cel mult un corp cu funcţii analogice. Crearea lui la suprafaţa uscatului prin procese complexe de dezagregare, alterare, acumulare, transport, depunere, sinteză şi descompunere, face ca solul să fie limitat ca întindere, deci odată distrus pierdem definitiv suprafaţa respectivă cu funcţiile ei specifice strict necesare pentru protecţia calităţii mediului, dezvoltarea unei agiculturi şi silviculturi durabile şi protecţie împotriva schimbărilor climatice nedorite.

Până în ultimele decenii, solul a fost privit, în principal, datorită fertilităţii, respectiv capacităţii de a întreţine viaţa plantelor, doar ca principal mijloc de producţie în agricultură, recunoscându-se astfel că existenţa şi dezvoltarea societăţii umane vor fi condiţionate şi în viitor de abundenţa şi calitatea plantelor superioare terestre, ce trebuie să asigure oamenilor hrană şi materii prime pentru îmbrăcăminte, adăpost, medicamente şi alte cerinţe (Răuţă şi Cârstea, 1979). Solul se deosebeşte de celelalte mijloace de producţie prin faptul că prin utilizare raţională el nu se epuizează în timp, ci dimpotrivă, poate chiar să îşi sporească fertilitatea, capacitatea de producţie căpătând calităţi noi, superioare, necunoscute în condiţii normale. Dar, ca mijloc de producţie, el nu poate fi mutat dintr-un loc în altul, nici multiplicat după nevoi, aşa cum se întâmplă cu celelalte mijloace de producţie. In plus, numai pe sol se pot face investiţii succesive fără ca noile de investiţii să le anuleze pe cele anterioare.

Solul constituie suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, iar orizontul cu humus este principalul depozitar al substanţei vii a uscatului şi a energiei potenţiale biotice captată prin fotosinteză, ca şi al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf, etc.). Este depozitar şi furnizor de elemente nutritive şi apă pe de o parte şi de recipient şi transformator de reziduuri şi deşeuri pe de altă parte, având deci rolul de regulator al ecosistemului şi de purificator al mediului înconjurător. Departe de a fi stabil şi inert cum pare la prima vedere, solul constituie, dimpotrivă, un mediu complex în permanentă schimbare, supus unor legi proprii, pe baza cărora are loc geneza, evoluţia şi distrugerea lui; fiind un mediu complex mereu în schimbare, el poate fi foarte uşor afectat şi chiar distrus, fie din cauze naturale, fie, într-o manieră mult mai rapidă prin intervenţii neraţionale ale omului.

În ceea ce priveşte poluarea solului, aceasta constă în acele acţiuni care pot produce dereglarea funcţionării normale a solului ca mediu de viaţă (mai ales pentru plantele superioare), în cadrul diferitelor ecosisteme rurale sau create de om, provocând apariţia în sol a unor fenomene dăunătoare, care afectează negativ menţinerea sau stabilitatea capacităţii bioproductive a solului, expresia sintetică a efectului rezultant al acestor caracteristici negative fiind scăderea cantitativă şi/sau calitativă a producţiei vegetale sau creşterea cheltuielilor necesare menţinerii producţiei vegetale la parametrii cantitativi sau calitativi anteriori poluării

solului (Răuţă şi colab., 1980). Efectele şi consecinţele degradării solului sunt în interdependenţă cu ceilalţi factori ai mediului, cu întreaga ecosferă.

Se disting două tipuri de poluare:- poluarea difuză, care afectează mari suprafeţe de teren ca urmare a proceselor de difuzie a

produşilor fitosanitari şi poluanţilor industriali împrăştiaţi prin atmosferă;- poluare localizată sau punctiformă, care este mult mai intensă şi rezultă din deversări

accidentale sau nu, de produşi solizi sau lichizi şi care sunt la originea locurilor (siturilor) poluate.La aceste criterii spaţiale se pot adăuga şi criteriile temporale:- şiruri poluate în trecut (poluare istorică): mine vechi, zone industriale părăsite, zone de

depozitare (halde) abandonate;- situri poluate (poluare istorică, prezentă şi viitoare) prin activităţi industriale, agricole şi

domestice; la această poluare de origine antropică se adaugă şi poluarea mediului înconjurător prin prezenţa metalelor în fondul geochimic specific al solurilor;

- situri ce vor fi poluate (poluare viitoare) prin prezenţa unor produşi chimici noi, prin activităţi industriale şi agricole noi, aceste situri fiind în zonă cu risc de poluare.

În multe cazuri poluarea unui sol este doar o ipoteză care trebuie confirmată sau infirmată.Diferitele strategii elaborate pentru evaluarea calităţii solurilor şi a siturilor se referă la trei obiective

principale:- stabilirea datelor (limitelor) de referinţă sau a criteriilor de apreciere a calităţii solului, pe baze

chimice şi /sau toxicologice (definirea pragurilor sau limitelor);- elaborarea metodelor de ierarhizare pentru clasificarea siturilor poluate în vedea stabilirii

ordinii decontaminării acestora (stabilirea unui clasament);- stabilirea metodelor de evaluare a riscurilor, complete sau simplificate, pentru caracterizarea

impactului ecotoxic (evaluarea riscului).Toate se bazează, pe evaluarea riscului apreciat pe date mai mult sau mai puţin detaliate şi susţinut de

ipoteza implicită conform căreia cu cât concentraţia în poluanţi este mai ridicată cu atât riscul efectelor toxice este mai mare. în teorie aceste metode servesc în rezolvarea diferitelor probleme, cum ar fi utilizarea criteriilor de referinţă în definirea calităţii unui sol poluat şi fixarea unei valori limitative peste care nu va mai putea avea o anumită utilizare. Metoda de ierarhizare este a priori valabilă pentru clasificarea siturilor şi stabilirea priorităţilor pentru decontaminare. Riscul ecotoxic înglobează riscul sanitar (adică riscul pentru sănătatea umană) şi vistul ecologic (adică riscul pentru mediul înconjurător). în Directiva 91/414/UE, privind evaluarea riscului produselor fitofarmaceutice, înaintea lansării pe piaţă, mediul înconjurător este definit ca "apa, aerul, pământul, fauna şi flora sălbatică, precum şi din interrelaţiile dintre ele ca şi de relaţiile între acestea şi organismelor vii". Această definiţie face referire nu doar la constituenţii ecosistemului, adică la mediul vegetal, animal, acvatic, atmosferic, ci şi la relaţiile dintre aceste medii, ceea ce înseamnă că scopul final al evaluării este însăşi ecosistemul chiar dacă în definiţie acest termen nu este utilizat. Strategiile de evaluare a riscului ecologic au ca obiectiv efectuarea unei caracterizări cât mai complete posibil a efectelor potenţiale sau neobservabile ale poluanţilor asupra mediului înconjurător. Primul obiectiv al evaluării constă în specificarea elementelor de risc (populaţia animală, vegetală, capacitatea funcţională a ecosistemului, etc.) de către toţi factorii implicaţi (factori de decizie, responsabili ai siturilor poluate, public, etc.). în final, riscul va fi caracterizat prin evaluarea importanţei efectelor previzibile şi a probabilităţii de producere a acestora în funcţie de nivelul de vulnerabilitate sau expunere. Datele necesare vor fi obţinute prin diferite studii predictive: pătrunderea şi comportarea produşilor în aer, apă, sol se vor caracteriza prin încercări şi teste în laborator, măsurători în teren sau simulări prin modele matematice; estimarea efectelor toxice ale poluanţilor va fi pusă în evidenţă prin aceleaşi metode, adică studii în laborator pe diferite specii vegetale sau animale, studii epidemiologice ale populaţiilor vegetale, animale sau umane sau prin modele matematice.

Pentru a putea aprecia nivelele de încărcare cu poluanţi, ar trebui să apreciem care este starea

normală de încărcare a solurilor în aceste elemente şi cum influenţează acestea asupra calităţii solului.De Haan (1993) arată că dintre cele 3 componente ale mediului ambiant, apa, aerul şi solul, ultimul dă,

fără îndoială, cele mai mari dificultăţi în evaluarea calităţii sale într-o formă cantitativă. Aceasta este, în principal, datorată faptului că solurile au o mare variabilitate în compoziţie, care influenţează comportarea şi efectul compuşilor în sistemul sol din punct de vedere chimic, fizic şi biologic. Deoarece solurile au diferite capacităţi de tamponare, este necesară de obicei o anumită perioadă de timp înainte ca efectele negative să devină evidente.

J. Vegter (1993) arată că principala grijă în protecţia solului este menţinerea ori restaurarea "multifuncţionalităţii" solului. Solul se consideră multifuncţional atât timp cât numărul potenţial de funcţiuni rămâne neafectat de activităţile umane.

Dar multifuncţionalitatea nu însemnă "omnifuncţionalitate". Bazat pe acest principiu al multifuncţionalităţii, toate activităţile umane care au efecte ireversibile asupra solului (cum este poluarea cu metale grele), primesc o atenţie specială deoarece impun restricţii într-o viitoare utilizare a solului pentru existenţa oamenilor, plantelor şi animalelor.

O bună calitate a solului (multifuncţionalitate) înseamnă că:• Nu produce nici un efect dăunător pentru folosinţe umane, plante şi animale.• Poate funcţiona fără restricţii în ciclurile naturale.• Nu contaminează alte părţi ale mediului natural.Principalele căi prin care poluanţii pot avea influenţă asupra oamenilor sunt:• Inhalarea aerului conţinând compuşi volatili sau sub formă de aerosoli.• Prin intermediul apei potabile.• Prin ingestia solului, în special de copii mici.• Prin alimente, sub formă de produse vegetale şi animale.Pentru aprecierea calităţii solului a fost introdus şi conceptul de "bioaccesibilitate", care arată

legăturile dintre comportarea compuşilor poluanţi şi efectul acestor compuşi asupra organismelor. Bioaccesibilitatea unui element ori specia organică prezentă în matricea (complexul) solului arată posibilitatea de a cauza un efect (pozitiv sau negativ) asupra unui organism specific. Deci bioaccesibilitatea unui element prezent într-o formă specifică depinde de tipul de organism.

Diferite specii chimice ale aceluiaşi element pot avea o bioaccesibilitate complet diferită. Bioaccesibilitatea este dependentă de forma în care este prezent elementul şi de compoziţia matricei în care este înglobat. Efectele matricei pot, de exemplu, să fie cauzate de efecte de competitivitate a altor specii prezente în diferite cantităţi în diferite soluri, diferenţe de pH, suprafaţa de reacţie etc. Formarea complexelor solubile dintre un metal şi liganzii organici, cum sunt acizii huminici şi fulvici, pot creşte sau descreşte bioaccesibilitatea. Concentraţia protonilor ori pH-ul pot avea un efect puternic asupra bioaccesibilităţii unui element, dar acest efect poate depinde puternic de compoziţia matricei.1.2. FUNCŢIILE SOLULUI

Blum şi Santelises (1994) arătau că pot fi identificate 6 funcţii de bază ale solului, care nu întodeauna sunt complementare. Trei funcţii sunt în principal ecologice şi trei sunt legate de activitatea umană.

Cele trei funcţii ecologice sunt:1) Producţia de biomasă, ca bază de susţinere a vieţii oamenilor şi animalelor, asigurând necesarul de

hrană, energie reînoibilă şi materii prime. Fără îndoială producţiade alimente a lumii este dependentă, pe lângă alţi factori, de accesibilitatea terenurilor agricole.

Date recente indică că un ha de teren este pierdut pentru producţie la fiecare 6 secunde datorită tuturor formelor de degradare şi că multe ţări au atins sau vor atingelimitele resurselor lor de terenuri arabile în aceşti ani. Această situaţie împreună cu faptul că populaţia lumii a depăşit 6 miliarde impun dezvoltarea unei noi strategii şi concepteglobale cum este cel al folosirii durabile a terenurilor (Blum şi Santelises, 1994).

Solurile ca o componentă a resurselor de bază joacă un rol fundamental în promovarea unei agriculturi

durabile. Durabilitatea are ca scop menţinerea sau chiar îmbunătăţirea condiţiilor ecologice, sociale şi

economice pentru generaţiile viitoare şi totodată include dimensiuni ecologice, sociale şi economice, ca şi o dimensiune de timp (Comisia Mondialăpentru Mediul Ambiant şi Dezvoltare, 1987, citată de Blum, 1999).

2) Capacitatea de filtrare, tamponare şi transformare a solului între atmosferă, apa freatică şi covorul vegetal.

Solul acţionează ca un mediu de protecţie, prevenind preluarea substanţelor dăunătore de către rădăcinile plantelor, transferul lor către apa freatică, producând în acelaşi timp gaze prin procesele de transformare biochimică (Blum, 1998, a).

Această funcţie devine din ce în ce mai importantă deoarece pe sol au loc tot mai multe depuneri de substanţe solide, lichide sau gazoase, organice sau anorganice, la care solurile reacţionează prin filtrare mecanică, absorbţie şi precipitare pe suprafeţele interne, ori mineralizare microbiologică şi biochimică şi metabolizarea compuşilor organici. Activităţile de filtrare, tamponare şi transformare cuprind trei mari procese: Filtrarea mecanică, de ex. în spaţiul poros. Solul datorită alcătuirii sale granulometrice şi stării sale structurale se prezintă ca un corp poros, care lasă să treacă prin el numai particule cu dimensiuni mai mici decât cele ale porilor. Are loc astfel o reţinere pur mecanică (solul comportându-se ca un filtru) a particulelor grosiere administrate. Particulele mai fine vor putea străbate distanţe scurte în sol şi chiar bacteriile şi celelalte microorganisme vor fi reţinute în primii centimetri de la suprafaţa solului şi supuse acţiunii factorilor de mediu. Ca orice filtru, solul se poate colmata. Colmatarea se poate datora următorilor factori: 1) aport excesiv de materii în suspensie; 2) exces de materie organică, care prin degradare duce la proliferarea ţesuturilor microbiene şi obturarea porilor; 3)degradarea structurii solului sub acţiunea sodiului sau a altor substanţe. (Dumitru, 1997).

Tamponare fizico-chimică prin adsorbţia şi precipitarea pe suprafeţele componentelor organice şi anorganice ale solului. Prin fenomenele de schimb, cationii sunt reţinuţi în complex, feriţi de spălare şi trecuţi în mod treptat în soluţia solului de unde vor fi folosiţi de către plante.

Transformarea prin procese microbiologice şi biochimice, în specia) descompunerea şi alterarea componentelor organice prin mineralizare şi metabolizare.

Funcţia de filtrare, tamponare şi transformare este explicată de natura poroasă a solurilor ce controlează transportul soluţiilor spre apele freatice şi de suprafaţă şi absoarbe componentele chimice astfel încât solul acţionează ca un filtru şi factor tampon. în acelaşi timp flora şi fauna sunt responsabile pentru transformarea substanţelor toxice ori a altor substanţe organice. Când capacitatea de filtrare mecanică, tamponare fizico-chimică şi transformare microbiologică /biochimică sunt depăşite, compuşii organici şi anorganici pot fi transferaţi în soluţia solului şi de acolo intră în apa freatică ori sunt luaţi de către rădăcinile plantelor. în primul caz are loc contaminarea apei freatice, iar în al doilea contaminarea lanţului alimentar (Blum şi Santelises, 1994).

Observarea distribuţiei globale a carbonului organic relevă că acesta se găseşte în soluri într-o cantitate de trei ori mai mare decât în biomasa de la suprafaţa pământului şi de două ori mai mult decât carbonul din atmosferă. Deci, solurile sunt legătura centrală în biotransformarea carbonului organic şi continuă să joace un rol în cedarea CO2 şi a altor microelemente gazoase în atmosferă. Aceste gaze sunt foarte importante pentru procesele de schimbări globale, care în acest caz implică un feedback la scară mare pentru multe procese localizate la scară mică (Blum, 1999,a).

Humusul este produsul transformărilor substanţelor vegetale în care se acumulează o cantitate importantă de energie. Energia potenţială totală acumulată în humus, în solurile României, se estimează a fi de circa 40 de ori mai mare decât energia reprezentată de cantitatea de petrol, gaz metan şi cărbune produsă în anul 1980 în România (Răuţă şi Cârstea,1983).

Atâta timp cât capacităţile de filtrare, tamponare şi transformare pot fi menţinute nu există nici un pericol de poluare a apelor freatice şi lanţului alimentar. Totuşi, aceste capacităţi sunt limitate şi variază în

acord cu condiţiile individuale ale solurilor.3) Habitat biologic şi rezervă de gene, deoarece o mai mare varietate de organisme trăiesc în sol decât

în biomasa de la suprafaţa scoarţei pământului. Totodată, folosirea solului este direct legată de biodiversitate, care este de asemenea un factor important pentru viaţa oamenilor, aducându-ne aminte că (antibioticele) penicilina a fost obţinută din ciupercile penicilium prezente peste tot în sol (Blum, 1999, b). Noi nu ştim astăzi dacă vom avea nevoie de noi gene pentru menţinerea vieţii oamenilor în viitor. In plus, genele din sol sînt din ce în ce mai mult folosite pentru biotehnologii şi inginerie genetică.Conservarea acestui patrimoniu genetic reprezintă unul din cei mai importanţi factori pentru supravieţuirea omului.

Solurile au de asemenea trei funcţii tehnice, industriale şi socio-economice, respectiv:4) Bază spaţială pentru structuri tehnice, industriale şi socio-economice şi dezvoltarea lor, ex.

platforme industriale, locuinţe, transport, sport, recreere, depunerea de reziduuri şi altele.5) Solul serveşte ca sursă de energie geogenă, materii prime (ex. Argilă, nisip, pietriş, minereuri,

cărbune, petrol, etc.) şi apă. De obicei se omite că apa constitue o materie primă esenţială care se extrage din sol.

6) Solurile adăpostesc vestigii arheologice şi paleontologice, ce ne ajută să înţelegem istoria şi cultura ţării noastre şi a omenirii (Blum, 1998, b).

Folosirea terenurilor presupune folosirea simultană spaţial şi temporar a tuturor celor 6 funcţii ale solului, care nu sunt totdeauna complementare într-o anumită zonă. Există o competiţie şi o interacţiune puternică între aceste principale funcţii şi folosinţe ale solurilor şi terenurilor.

Competiţia dintre funcţiile şi folosinţele principale ale solului.Una din cheile de înţelegere a problemelor de astăzi cu privire la protecţia solului constă în aprecierea

faptului că funcţiile şi folosinţele individuale ale solului sunt în competiţie, în termeni de spaţiu, între funcţiile ecologice pe de o parte şi funcţiile tehnice/industriale, socio-economice şi culturale pe de altă parte. Sunt de asemenea surse semnificative de rivalitate între fiecare grup de funcţii. Pot fi distinse trei tipuri de competiţii şi interacţiuni:

• Competiţie exclusivă există între folosirea solului pentru infrastructură, ca sursă de materii prime şi ca sursă de vestigii culturale şi geogene pe de o parte şi pe de altă parte pentru producţia de biomasă şi activităţi de filtrare, tamponare şi transformare şi ca rezervă de gene.

Este evident că acoperirea solului prin dezvoltare urbană şi industrială, de ex. construcţia de drumuri, platforme industriale, locuinţe, facilităţi sportive ori unde solurile sunt folosite pentru depunerea reziduurilor, toate acestea fiind cunoscute ca procese de urbanizare şi industrializare, acestea exclud toate celelalte feluri de folosinţă a solurilor şi terenurilor. Procesul de acoperire a solurilor este foarte intens în cele mai multe ţări europene şi conduce la pierderi foarte mari de soluri şi terenuri chiar şi în ţări cu o reglementare juridică foarte bună şi respectată. Un exemplu de pierdere ireversibilă a multifuncţionalităţii solului şi de competiţie dură între funcţiile solului îl reprezintă Egiptul, ţară cu numai 3,8 %terenuri fertile, amplasate în sudul văii râului Nil şi în delta sa în apropierea Mării Mediterane, dar unde sunt amplasate şi se dezvoltă încă şi marile aglomerări urbane (Blum, 1998, b). O situaţie asemănătoare se poate vedea şi în ţara noastră în apropierea marilor oraşe ce se extind în extravilan pe terenuri din clasa îşi II de fertilitate a căror scoatere din circuitul agricol este interzisă prin legea 18 din 1991 a fondului funciar.

• Există o interacţiune intensă între folosirea terenurilor pentru infrastructură şi dezvoltarea acesteia şi folosirea terenurilor pentru agricultură şi păduri.

În ţări dezvoltate ca Germania şi Olanda densitatea infrastructurii tehnice contribuie semnificativ la problemele de contaminare a solului. Dezvoltarea urbană şi periurbană şi legăturile lor cu infrastructura transporturilor sunt probleme alarmante pentru managementul durabil al terenurilor. Mai mult de două treimi din populaţia totală s-a născut în aceste zone aglomerate, ce au o tendinţă de creştere.

Solurile şi fundul oceanelor sunt ultimul loc de depunere a multor produse organice şi anorganice. Multe din aceste încărcături provoacă acidifiere puternică, poluare cu metale grele şi alte elemente, poluarea

cu compuşi organici xenobiotici, depunerea de alte materiale decât sol, (Blum, 1999, a).• O intensă competiţie există deja între cele trei folosinţe ecologice ale solului, unde contaminarea

solurilor agricole prin tratarea cu reziduuri şi nămol orăşenesc, dar şi printr-o intensă folosire a îngrăşămintelor chimice şi a substanţelor de protecţie a plantelor este în conflict cu celelalte funcţii ecologice, adăugându-se la contaminarea produsă datorită folosirii terenurilor pentru infrastructură.

Acestea vor fi luate în calcul atunci când se implementează sisteme agricole intensive în condiţii tropicale deoarece în multe cazuri poate fi depăşită capacitatea naturală a solurilor pentru filtrare mecanică, tamponare chimică şi transformare biochimică. în acest contest trebuie să se amintească fermierilor care produc biomasă (alimente, furaje şi energie regenerabilă) pe terenurile lor că ei contribuie şi la alimentarea pânzei de apă freatică, deoarece fiecare picătură de apă de ploaie trece prin solul lor înainte de a ajunge în apa freatică. Deci fermierii influenţează nu numai lanţul alimentar ci şi cantitatea şi calitatea apei freatice, prin practicile lor agricole în special prin folosirea pesticidelor şi îngrăşămintelor chimice. Acolo unde apa freatică este folosită ca apă potabilă, de obicei fără nici un alt tratament, aşa cum se întâmplă în România pentru circa 45 % din populaţia ţării, competiţia dintre producţia de alimente şi de apă freatică este destul de intensă, ea fiind însă neglijată, deşi este o competiţie pentru satisfacerea unor nevoi de bază ale oamenilor. în Europa Centrală şi de Est producţia agricolă convenţională devine din ce în ce mai controlată de standardele de calitate ale apei freatice. Este mult mai uşor să transporţi alimente şi furaje decât apa necesară pentru băut şi gospodărie (Blum, 1998, a).

Managementul intensiv al terenurilor agricole infiuenţează de asemenea rezerva de gene şi biodiversitatea (Blum, 1999, b).

O importantă consecinţă a multifuncţionalităţii solului şi a accesibilităţii limitate a resurselor - şi una din principalele cauze a degradării terenurilor - o constituie creşterea competiţiei dintre folosinţele concurente a solurilor şi terenurilor (hrănirea oamenilor, creşterea spaţiului pentru producţia vie şi industrială, îmbunătăţirea surselor de energie şi a mobilităţii). Problema este cum pot fi dezvoltate aceste folosinţe într-o manieră sustenabilă fără daune şi reduceri ale resurselor de sol. Este necesară o abordare holistică, bazată pe un larg concept despre sol şi armonizarea spaţială şi ecologică a celor 6 moduri de folosire a terenurilor, pentru a defini problemele de rezilienţă a solului şi folosire durabilă şi a stabili metodele de rezolvare şi a găsi căile de cooperare cu alte ştiinţe care sunt direct sau indirect legate de sol ori folosirea solului, incluzând biologie, hidrologie, geologie, climatologie, medicină umană şi multe alte ştiinţe.

În deceniile ce vor veni, folosirea sustenabilă a solurilor va constitui o mare provocare, comparabilă şi în strânsă interrelaţie cu grija pentru schimbările globale ale climei şi a biodiversităţii. Aceasta va cere să fie luate astăzi acţiunile necesare în scopul întâlnirii astăzi a cererilor diverse şi potenţial conflictuale asupra resurselor de sol, fără a compromite folosirea şi accesibilitatea lui pentru generaţiile viitoare.1.3. CONCEPTUL DE REZILIENŢĂ A SOLULUI

Rezilienţă este înţeleasă ca "abilitatea unui sistem de a se întoarce la echilibrul dinamic după deranjare". Aceasta sugerează că solul este mai mult sau mai puţin un sistem nederanjat care după deranjare se poate întoarce mai mult sau mai puţin la echilibrul dinamic natural. în realitate nu aceasta este situaţia, deoarece cu puţine excepţii solurile sunt mai mult sau mai puţin deranjate atât la nivel global, de ex. de factorii atmosferici, cât şi local ori regional de către activităţile umane. Ca urmare Blum şi Santelises (1994) propun o altă definiţie: "rezilienţă solului este abilitatea sistemului deranjat de a se reîntoarce după noi deranjări la un nou echilibru dinamic". Termenul de rezilienţă bazat pe această definiţie poate fi folosit numai pentru acele caracteristici ale solului care sunt influenţate de activităţile biologice. Motivul-pentru această restricţie este faptul că în soluri există în principal două surse de energie:

a) Energia derivată din resursele minerale provenită din materialele de roci parentale care reflectă inputul de energie din trecut şi care este diminuat constant, de ex. prin dezagregarea şi alterarea mineralelor primare în minerale secundare cu un conţinut mai mic de energie, ceea ce conduce la o creştere constantă a entropiei în sistemul sol. Acesta este un proces nereversibil de lungă durată.

b) în contrast cu acesta, partea superioară a solului primeşte energie din radiaţia solară, şi o depozitează în principal sub formă de compuşi organici prin fotosinteză. Această energie constituie baza tuturor proceselor biologice din sol. Prin această sursă de energie, rezilienţă poate fi activată şi influenţată pozitiv prin manipularea cu grijă a fluxurilor energetice şi proceselor. Toate aceste procese sunt reversibile datorită unui flux constant de nouă energie în sistem (Blum şi Santelises, 1994).

Ca proces de lungă durată, creşterea entropiei prin dezagregarea şi alterarea rocilor este dificil de măsurat. Se poate postula că rezilienţa solului este posibilă numai pe termen scurt şi mediu, deci ea reprezintă capacitatea solului de a rezista la deranjamente externe pe termen scurt şi mediu (Blum, 1997).

Capacitatea de tamponare a solului, rezilienţa lui şi capacitatea sa de a filtra şi absorbi contaminanţii fac ca daunele să nu fie percepute înainte de a fi foarte avansate. Acesta este probabil cauza majoră pentru care protecţia solului nu a fost promovată cu aceeaşi amploare ca protecţia aerului şi apei. Acestea constituie în acelaşi timp un motiv important pentru instituirea unui bun sistem de monitoring.1.4. CONCEPTUL DE REABILITARE A SOLULUI

Reabilitarea şi remedierea solului sunt ultimele măsuri luate în întregul ansamblu de combatere a degradării solului, şi urmăresc readucerea solului la starea dinainte de degradare, la reluarea tuturor funcţiilor normale, la anularea impactului negativ al solului asupra celorlalţi factori de mediu.

Problemele de bază pentru reabilitarea solului sunt cunoştinţele exacte despre procesele de degradare a solului şi cât de mult a avansat degradarea solului cu timpul. Sunt multe exemple de măsuri de reabilitare a solului în cazuri unde, de exemplu, eroziunea a ajuns la un echilibru stabil şi orice nouă interferenţă va cauza numai noi eroziuni. Mai mult decât atât, sunt fapte clare ce indică că multe procedee de reabilitare sunt extrem d scumpe şi consumatoare de timp, şi sunt în multe cazuri foarte nesatisfăcătoare (Blum, 1997).

1.5. CONCEPTUL ENERGETIC AL SOLULUIMulte feluri de procese din sol, cum sunt degradarea, rezilienţa şi reabilitarea, pot fi înţelese numai pe

baza conceptului energetic al sistemului sol. Pe această bază, solul poate fi descris ca un bazin de energie la interfaţa dintre atmosferă, geosferă, hidrosferă şi biosferă, bazat pe trei forme de energie, care derivă din trei surse diferite:

- gravitaţia, un factor important pentru toate procesele ce decurg în sol, deoarece el controlează în cea mai mare parte energia pentru mişcarea solidelor, lichidelor şi gazelor însol, din sol în mediile adiacente şi viceversa.

- energia conservată în materialele de roci parentale, în special în multe diferite forme de minerale (ex., mice, feldspaţi, piroxeni, cuarţ şi altele) şi forţele de legătură dintre acestea (textura şi structura rocilor), care au fost formate prin orogeneză cu imputuri mari energetice (presiune şi temperatură), care sunt încă prezente în compoziţia chimică şi structura cristalină a acestor minerale şi roci, cu două consecinţe importante pentru formarea solului ca şi pentru degradarea solului:

- Sunt materiale de roci parentale foarte diferite (magmatice, metamorfice şi sedimentare) cu compoziţii chimice şi mineralogice foarte Oferite, acestea producând bazine ori nivele energetice foarte diferite în solurile cărora le-au dat naştere. Aceste bazine energetice influenţează toate tipurile de procese ce au loc în sol şi relaţiile lui cu celelalte sfere.

- Aceste energii nu pot fi regenerate (în contrast cu energia solară), exceptând cazurile de o nouă orogeneză, ex. activitatea vulcanică.

- Energia solară, furnizând componentele organice ale solului, dar şi susţinând toate formele de viaţă din sol, are două forme diferite, care sunt importante pentru procesele din sol:

- Radiaţia solară directă şi indirectă (difuză), incluzând schimb energetic în sol dar şi între sol şi atmosferă.

- Forme de energie pe termen mediu şi lung, derivate din bazinul energetic stocat în - biomasă şi toate tipurile de carbon organic (humus şi alte forme în şi deasupra solului).

Scara de timp a fluxurilor pentru ambele forme de energie este destul de diferită. Radiaţia directă este

un proces foarte rapid, cedarea energiei din bazinul de carbon organic este un proces lent (Blum, 1997).Ambele forme de energie solară continuă să contribuie la procesele de dezagregare şi alterare a rocilor

şi mineralelor. De aceea, formarea solului a produs o constantă formă de energie, deoarece produsele de dezagregare şi alterare, cum sunt mineralele argiloase, oxizii şi altele au un conţinut energetic mult mai mic decât mineralele primare, ceea ce înseamnă că dezagregarea şi alterarea produc o creştere constantă a entropiei în sistemul sol. Acest lucru este important atât pentru formarea solului cât şi pentru degradarea solului.

Acest concept energetic relevă că solurile sunt medii unice în geo-biosferă, deoarece ele sunt singurele care conţin prin definiţie energie orogenă moştenită dar şi energie solară regenerabilă, în contrast cu biosfera, care este bazată numai pe energie solară regenerabilă, ori geosfera, care este bazată numai pe energie orogenă. Acesta este unul din principalele cauze pentru care diferite soluri prezintă rezistenţe foarte diferite (rezilienţă) la forţele externe, cum sunt eroziunea prin apă şi vânt, acidifiere, salinizare şi alte forme de degradare a solului.

Acest concept energetic relevă că solurile sunt medii unice în geo-biosferă, deoarece ele sunt singurele care conţin prin definiţie energie orogenă moştenită dar şi energie solară regenerabilă, în contrast cu biosfera, care este bazată numai pe energie solară regenerabilă, ori geosfera, care este bazată numai pe energie orogenă.

Acesta este unul din principalele cauze pentru care diferite soluri prezintă rezistenţe foarte diferite (rezilienţă) la forţele externe, cum sunt eroziunea prin apă şi vânt, acidifiere, salinizare şi alte forme de degradare a solului.1.6. CONTAMINAREA SOLULUI

Se estimează că in România există circa 40.000 locuri contaminate, din acestea fiind identificate numai 3833 (tabelul 1). 100 locuri contaminate pot fi considerate ca fiind de primă urgenţă în procesul de remediere, iar din acestea 50 sunt în lucru iar 50 au fost deja remediate ele fiind afectate de poluarea cu hidrocarburi sau de exploatările miniere.

În tabelul 2 se prezintă contribuţia diverselor surse de poluare la contaminarea terenurilor agricole. Se observă ponderea importantă a depunerii reziduurilor municipale (25%), a locurilor de depunere a reziduurilor industriale (20%), a extracţiei, transportului şi prelucrării petrolului (15%) şi a accidentelor (10%). O atenţie deosebită a fost acordată rezolvării problemelor produse de accidente, unele din acestea având impact transfrontalier cum a fost în cazul inundaţiei cu ape încărcate cu cianuri de la flotaţia minereurilor aurifere de la Baia Mare, care au poluat grav Someşul, Tisa şi Dunărea, provocând distrugeri masive de peşte şi perturbând aprovizionarea cu apă din aceste râuri.

Unele dintre formele cele mai severe de poluare a solurilor, ce afectează 32.462 ha, le constitue excavaţiile, depozitele de steril, haldele, bazinele de decantare, haldele de steril rezultate de la flotaţia minereurilor care pot conţine substanţe toxice, haldele de reziduuri municipale neecologice, reziduurile anorganice (minereuri, substanţe anorganice, incluzând metale, săruri, acizi, baze din industrie, inclusiv industria extractivă). Poluarea cu substanţe purtate de aer afectează 342.814 ha, din care 147.000 ha sunt puternic - excesiv poluate. în această categorie sunt incluse locurile poluate cu hidrocarburi, etilena, amoniac, dioxid de sulf, cloruri, fluoruri, oxizi de azot, compuşi cu Pb, Cd, Cu, etc. (tabelul 3).

Un tip important de poluare îl constituie poluarea cu reziduuri agricole, ape uzate, nămoluri, gunoi de grajd din complexele zootehnice care a afectat peste 4.632 ha. O parte din aceste surse de poluare au dispărut ca rezultat al distrugerii complexelor, dar numărul de locuri contaminate a crescut ca urmare a dispersiei unităţilor de creştere a animalelor. Astfel, au fost identificate multiple cazuri de impurificare a apelor freatice cu nitraţi şi alte substanţe scurse din locurile de depozitare a produselor reziduale provenite din zootehnie. Lipsa canalizării urbane sau distrugerea acesteia contribuie în mod esenţial la poluarea apelor freatice cu nitraţi şi alte elemente poluante. Reziduurile din industria uşoară şi alimentară ocupă 623 ha (30 locuri de depozitare) dar numărul lor este în creştere datorită micşorării unităţilor şi creşterii numărului lor. Un alt tip de

poluare care afectează solul pe o suprafaţă de 3.370 ha răspândite în peste 80 de locuri îl constituie poluarea cu petrol şi apă sărată rezultată din procesul de extracţie (Toţi şi colab.,1999). în plus, la această suprafaţă se mai adaugă încă 46.630 ha soluri poluate datorită transportului şi prelucrării petrolului.

Gradul de poluare a fost stabilit în acord cu procentul de reducere cantitativă ori calitativă a producţiei, şi este: ne-poluat (NP) <5%; slab poluat (SP) 6-10%; moderat poluat (MP) 11-25%; puternic poluat (PP) 26-50%; foarte puternic poluat (FPP) 51-75% şi excesiv poluat (EP) >76%. Locurile poluate sunt amplasate în acord cu grila de nivel I 16x16 km, astfel încât suprafaţa de teren total afectată nu poate fi stabilită exact. Aceste suprafeţe de teren vor creşte cu circa 520.000 ha cu soluri slab-foarte puternic poluate, cu hidrocarburi provenite din procesele de extracţie, transport şi procesare a petrolului, dar şi cu alţi poluanţi.

În Europa se apreciază că există circa 750.000 locuri suspecte a fi contaminate ca urmare a activităţilor umane ce au avut ca rezultat introducerea contaminanţilor în sol şi apa freatică. Incertitudinile despre natura şi semnificaţia contaminanţilor chimici pot fi griji majore şi factori ce blochează dezvoltarea sustenabilă în oraşe şi zonele rurale, şi cresc presiunea asupra spaţiilor verzi. Sunt deci necesare metode mai bune pentru evaluarea impactului asupra oamenilor şi mediului ambiant, pentru a confirma că aceste locuri sunt pretabile pentru folosinţele lor curente sau dorite şi pentru a direcţiona acţiunile de remediere necesare pentru a asigura pretabilitatea pentru folosire, conservarea resurselor de apă şi reducerea sarcinilor pentru generaţiile viitoare (Franzius şi Kasamas, 1998).

Produsele reziduale aflate în aceste depozite (locuri contaminate) trebuie tratate sau depozitate în condiţii controlate, pentru a se reduce impactul lor extrem de periculos pentru mediu. Dezvoltarea industrială a condus la apariţia unui număr extrem de mare de produs toxice, care în cazul unui accident, pot crea situaţii de criză ecologică acută.

În raportul Societăţii Internaţionale de Cruce Roşie se arată că în perioada 1967-1991 accidentele chimice au fost în număr de 271 (3,5% din totalul dezastrelor care ai condus la pierderi mari de vieţi omeneşti). Acestea au produs moartea a 15.787 persoane au accidentat 175.715 persoane şi au afectat 1.202.536 persoane.

Trebuie să creăm baza ştiinţifică şi tehnică necesară unei intervenţii eficiente în astfel de condiţii de criză. Trebuie deci să depoluăm solurile astfel contaminate, pentru ca viaţa să-şi poată urma cursul ei normal în zonele de accident. Este de obicei extrem de dificil şi nepractic ori economic imposibil să restaurezi multifuncţionalitatea completă a solurilor degradate sau poluate. în unele ţări strategiile de remediere au ca scop să restaureze solul numai pentru unele din funcţiile lui.

În tabelul 4 sunt prezentate cauzele majore ce au condus la contaminarea locurilor în câteva ţări ale Europei. Pierderile provenite din activităţile industriale sunt cauzele majore ale contaminărilor în cele mai multe din ţările analizate (Blum şi colab.,2000).

În tabelul 5 se prezentă progresul realizat în managementul locurilor contaminate în câteva ţări Europene. Datele prezentate sunt foarte generale, la ora actuală informaţiile accesibile nefiind complete. Rezultate mai deosebite sunt înregistrate în Germania (95%) şi Belgia (90%) în cadrul primei faza de identificare. Faza a doua de studiu detaliat este implementată în procente de 35% în Belgia şi 20% în Danemarca (Blum şi colab.,2003) Solul poate fi considerat un organism viu, el este izvor permanent de viaţă, fiind capabil într-o oarecare măsură de autoregenerare. Apa, aerul, materia organică şi cea anorganică - vie şi moartă - toate fac din sol o uzină în care procesele de transformare complexă de la materia minerală la cea organică se produc continuu.

Capitolul 2.EVALUAREA IMPACTULUI ECOLOGIC2.1. NECESITATEA EVALUĂRII IMPACTULUI ECOLOGIC

O componentă importantă a dezvoltării durabile o constituie protecţia mediului ambiant, ceea ce presupune controlul tuturor surselor de poluare şi evaluarea impactului activităţilor economice asupra

mediului, pentru că orice tehnologie produce, pe lângă efectele directe pentru care a fost concepută (proiectată) şi efecte indirecte, care la un moment dat, pun sub semnul întrebării valabilitatea tehnologiei. Ericson citat de Riviere (1998) a apreciat impactul asupra mediului ca fiind lucrarea menită să identifice şi să evalueze consecinţele activităţilor umane asupra mediului şi dacă este necesar să le remedieze. Evaluarea impactului asupra mediului este o aproximaţie predictivă, care urmăreşte stabilirea consecinţelor asupra mediului ale lucrărilor de infrastructură cum ar fi: construirea uzinelor, liniilor electrice, a autostrăzilor, etc.

Rojanschi şi colab. (2000) apreciază că evaluarea impactului ecologic (EIE) urmăreşte investigarea ştiinţifică a efectelor complexe ce ar rezulta sau rezultă din impactul unei activităţi ce urmează a fi promovată sau există fie asupra mediului în general, fie asupra factorului social, cultural, economic şi posibil politic. EIE va urmări deci efectele existente sau cele ce pot fi determinate de o anumită activitate sau proiect. Acesta analiză şi analiza contextului în care se desfăşoară activitatea va permite identificarea, estimarea şi apoi evaluarea efectelor complexe pe care acestea le determină. Pe baza evaluării efectelor, se formulează o gamă de acţiuni şi măsuri menite să contracareze efectele negative şi să le dezvolte pe cele pozitive. Datorită naturii factorilor implicaţi, EIE nu se realizează printr-o simplă parcurgere secvenţială a etapelor specifice: analiză, identificare, evaluare şi proiectare de acţiuni, ci printr-un proces continuu iterativ, în care unele etape se repetă în noi condiţii, în noi alternative. Pentru comunicarea rezultatelor obţinute studiul trebuie să identifice potenţialii utilizatori şi cerinţele lor încă din etapele iniţiale de analiză şi identificarea celor mai adecvate tipuri şi forme de prezentare a informaţiilor.

Evaluarea impactului ecologic are un puternic caracter interdisciplinar, caracter impus de analiza sistemică necesar a fi făcută prin evaluarea impactului asupra elementelor economice, cadrului instituţional, culturii, structurii sociale şi nu în ultimul rând asupra mediului. Acest caracter impune, atât modul cum se realizează EIE cât şi cine le realizează.

EIE este o activitate de protecţia mediului care stabileşte în avans impactul asupra mediului al activităţilor planificate şi şi acordul (concordanţa) cu legile, normele şi standardele existente. Sunt o multitudine de definiţii ale EIA, dar înţelegerea comună este că EIE se bazează, pe: (1) este efectuat în primul stadiu al procesului de proiectare; (2) se bazează pe o abordare ştiinţifică în prognozarea impactului potenţial; (3) ia în considerare aspecte economice şi sociale, (4) asigură informaţiile de bază necesare (din perspectivă socială şi de mediu) pentru decizia finală aprobând activităţile planificate); (5) poate fi condus într-un mod pe deplin transparent, cu implicarea publicului şi a tuturor proprietarilor interesaţi în analizarea studiului de evaluare a mediului şi în luarea deciziilor şi (6) este aplicat în principal pentru activităţile şi proiectele care au un impact semnificativ asupra mediului şi sănătăţii — nu pentru toate activităţile care pot avea un impact minor (ECSSD, 2002) Procesul de evaluare a mediului în Uniunea Europeană este prezentat în tabelul 6.

Paşii prezentaţi trebuie să fie urmaţi de către toate statele membre datorită Directivelor 85/337/EC şi 97/11/EC ale Uniunii Europene.

Informaţiile despre scop nu sunt obligatoriu impuse de directive, dar statele membre trebuie să stabilească o procedură voluntară prin care ofertantul poate cere dacă doreşte o opinie asupra scopului de la autoritatea responsabilă. Paşii prezentaţi mai sus sunt părţi ale codului de bună practică în evaluarea impactului de mediu şi au fost riguros urmăriţi în unele state membre, dar nu în toate.

Consultaţii cu autorităţile de mediu şi alte părţi interesate pot fi cerute în timpul unor paşi adăugaţi acestora în unele state membre.

Evaluarea strategică de mediu este o formă de de evaluare de mediu aplicată nu proiectelor ci planurulor, politicilor şi prograramelor. Evaluarea strategică de mediu este un proces sistematic de evaluare a consecinţelor asupra mediului a politicilor propuse, planirilor şi programelor iniţiate în scopul asigurării că ele sunt în întregime incluse şi corect adresate încă din cel mai timpuriu stadiu organelor de decizie responsabile cu consideraţiile economice şi sociale. Iniţiativele la care se aplică evaluarea strategică de mediu include planurile sectoriale de transport, ape, păduri, planificarea folosirii terenurilor şi strategii şi înţelegeri de dezvoltare naţională şi internaţională, inclusiv programe de ajustare structurală. Pe 5 iunie 2001, directiva de

evaluare strategică de mediu 2001/42/EC a fost adoptată de Comunitatea Europeană. Ea îşi propune să asigure că diverse planuri şi programe nu au consecinţe pentru mediu şii sunt identificate şi evaluate în timpul pregătirii şi înainte de adoptarea lor. Ţările ce acced la Uniunea Europeană vor fi chemate să aplice directive de evaluare strategică de mediu.

Într-o schemă eficientă de autorizare, nici o sursă nouă de poluare nu poate intra în funcţiune şi nici o sursă de poluare existentă nu poate continua funcţionarea după o perioadă de graţie (tranziţie) fără să fi obţinut de la autoritatea corespunzătoare o autorizaţie care autorizează activitatea poluantă. Această metodă plasează asupra operatorului activităţii răspunderea de a asigura autorizarea necesară şi permite guvernului să protejeze sănătatea publică şi mediul în cazuri disputate, putând opri activităţile neautorizate pur şi simplu prin dovedirea lipsei autorizaţiei necesare. Nu este nevoie să se demonstreze lipsa conformării cu cerinţele de fond sau o vătămare a mediului. Acele dispute pot fi soluţionate numai în procesul analizei unei cereri de autorizare, care se poate face numai într-un moment când activitatea nu este în desfăşurare (cu excepţia surselor existente la data cerinţelor de autorizaţii noi, care trebuie să-şi facă demonstraţia pe durata perioadei de tranziţie).

Asigurare normelor şi cerinţelor de reglementare şi conformare depinde în egală măsură de trei componente. Conformarea nu poate avea loc decât dacă:

- entitatea supusă reglementării înţelege norma(ele) aplicabile;- entitatea supusă reglementării este capabilă să satisfacă normele; şi- entitatea supusă reglementării are dorinţa de a satisface normele.Contrar opiniei publice, aplicarea nu este cel mai important mecanism de realizare a conformării.

Aplicarea, într-adevăr, poate influienţa doar una - cea de-a treia - dintre aceste componente esenţiale. Autorizarea este cel mai puternic instrument pentru stabilirea normelor de reglementare de fond, şi ea este legată atât de prima cât şi de cea de-a doua dintre aceste componente.

Autorizaţiile, şi procesul prin care acestea se emit, ar trebui să îndeplinească trei scopuri importante pentru un program de reglementere:

- să stabilească norme de fond de funcţionare pentru sursele de poluare;- să stabilească cerinţe procedurale care să descrie cum se va determina conformarea cu

cerinţele de fond şi să stabilească alţi termeni şi condiţii specifice amplasamentului; şi- să utilizeze un proces care oferă tuturor părţilor interesate accesul la informaţiile relevante,

înţelegerea etapelor semnificative şi o ocazie concretă de a participa.Ţinerea sub control a impactului presupune cunoaşterea în detaliu a fenomenului, ceea ce presupune

parcurgerea etapelor de identificare, estimare, apreciere, etc. Este ceea ce se urmăreşte prin conceptul general al Evaluării Impactului Ecologic (EIE). La nivelul legislaţiei din România, în timp, s-au promovat ca elemente componente ale EIE:

- studiu de impact (SI);- bilanţ de mediu nivel 0,1, II (BM O, BMI, BM II)- evaluarea riscului de mediu (ERM).Menţionăm că studiul de impact este necesar să fie realizat pentru activităţi care se proiectează, în

timp ce toate celelalte tipuri de studii se referă la activităţi existente.La nivelul legislaţiei internaţionale sunt promovate prin seria ISO 14000 "Sistemul de management de

mediu" sau a unor legislaţii naţionale şi alte concepte, printre care menţionăm:- auditul de mediu -AM;- analiza ciclului de viaţă -ACV;- evaluarea performanţei de mediu -EPM.Se remarcă un dinamism accentuat al legislaţiei de mediu şi nevoia de armonizare legislativă a

României cu Uniunea Europeană.2.2. LEGISLAŢIA ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ŞI AUTORIZĂRII ACTIVITĂŢILOR CU IMPACT ASUPRA

MEDIULUIÎn dorinţa de armonizare cu legislaţii* Uniunii Europene România a demonstrat un puternic dinamism

în abordarea şi aplicarea legislaţiei de mediu. în acesta legislaţie deosebit de complexă se pot încadra: Legi, Decrete, Hotărâri de Guvern, Ordonanţe de Urgenţă, Ordine ala MAPPM şi MAPAM, Standarde sau Normative.

Din ansamblul actelor normative pentru evaluarea impactului ecologic prezentăm pe cele ce apreciem că prezintă cel mai mare interes:

Legea nr. 137/1995 -Legea Protecţiei Mediului;Legea nr.22/2001 pentru ratificarea "Convenţiei privind evaluarea impactului asupra mediului în

context transfrontieră", adoptată la Espoo la 25 februarie 1991.Legea apelornr. 107/1996.Hotărârea Guvernului nr.964/2000 privind aprobarea "Planului de acţiune pentru protecţia apelor

împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole". Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 526/25. X. 2000.

Ordinul nr. 125/1996 -Procedura de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului înconjurător;

Ordinul 860/2003 pentru aprobarea "Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu".

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile.Legea nr. 465/2001 pentru aproba»* "Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2001 privind

gestionarea deşeurilor industriale reciclabile".Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea "Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind

regimul deşeurilor".Hotărârea Guvernului României nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor.Hotărârea Guvernului României nr. 128/2002 privind incinerarea deşeurilor.Ordinul 863/2003 pentru aprobarea "Ghidurilor metodologice aplicabile etapelor procedurii cadru de

evaluare a impactului asupra mediului".Ordinul nr. 278/1996 -Regulament de atestare a personalului pentru elaborarea studiilor de impact

asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu;Ordinul 978/2003 — Regulamentul de atestare a persoanelor fizice şi juridice care elaborează studii de

evaluare a impactului asupra mediului şi bilanţuri de mediu.Ordinul nr. 184/1997- Procedura de realizare a bilanţului de mediu,Ordinul nr. 756/1997 - Regulament privind evaluarea poluării mediului.Ordinul 645/1997 - Normativ privind condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale

localităţilor NTPA - 002/1997.Hotărârea Guvernului României nr. 472/2000 privind unele măsuri de protecţie a calităţii resurselor de

apă.Hotărâre a Guvernului României nr. 760/2001 privind aprobarea Normelor tehnice de exploatare şi

comercializare a apelor minerale naturale.Hotărârea Guvernului României nr. 100/2002 pentru aprobarea Normelor de calitate pe care trebuie

să le îndeplinească apele de suprafaţă utilizate pentru potabilizare şi a Normativului privind metodele de măsurare şi frecvenţa de prelevare şi analiză a probelor din apele de suprafaţă destinate producerii de apă potabilă.

Hotărâre a Guvernului României nr. 118/2002 privind aprobarea Programului de acţiune pentru reducerea poluării mediului acvatic şi a apelor subterane, cauzată de evacuarea unor substanţe periculoase.

Hotărârea Guvernului României nr. 188/2002 pentru aprobarea unor norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor uzate.

Ordinul 35/2003 pentru aprobarea "Metodelor de măsurare şi analiză folosite la determinarea

substanţelor prioritare/prioritare periculoase din apele uzate evacuate şi apele de suprafaţă".Ordinul 44/1998 — Norme privind protecţia mediului ca urmare a impactului drum - mediu

înconjurător.Ordinul nr. 331/1999 pentru aprobarea "Normelor de avizare sanitară a proiectelor obiectivelor şi de

autorizere sanitară a obiectivelor cu impact asupra sănătăţii publice".Ordinul 214/1999 pentru aprobarea procedurilor de promovare a documentaţiilor şi de emitere a

acordului de mediu la planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului.Hotărârea Guvernului nr. 382/2003 pentru aprobarea "Normelor metodologice privind exigenţele

minime de conţinut ale documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism pentru zonele de riscuri naturale".

Legea nr. 5/2000 privind aprobarea "Planului de amenajare a teritoriului naţional -Secţiunea a IlI-a - zone protejate".

Ordonanţă de urgenţă a Guvernului României nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor natufaie, a florei şi faunei sălbatice.

Legea nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.

Ordonanţă de urgenţă nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere.Legea nr. 451/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa la 20

octombrie 2000.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei.Legea nr.655/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind

protecţia atmosferei.Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 356/2001 pentru aprobarea Normei

sanitare veterinare privind limitele maxime stabilite pentru reziduuri de pesticide, reziduuri de medicamente de uz veterinar şi pentru alţi contaminanţi în produsele de origiune animală.

Ordinul nr. 293/2002 privind condiţiile de securitate şi calitate pentru legume şi fructe proaspete destinate consumului uman.

Hotărârea Guvernului nr. 447/2003 - "Norme metodologice privind modul de elaborare şi conţinutul hărţilor de risc natural la alunecările de teren şi inundaţii". Ordonanţă de urgenţă a Guvernului României nr. 34 din 21 martie 2002 privind "Prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării".

Ordinul 1144/2002 privind înfiinţarea Registrului poluanţilor emişi de activităţile care intră sub incidenţa art. 3 alin. (1) lit. g) şi h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării şi modul de raportare a acestora.

Ordinul 818/2003 pentru aprobarea "Procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu".Hotărâre a Guvernului României nr. 124/2003 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării

mediului cu azbest.Legea nr. 404/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 107/2002 privind

înfiinţarea Administraţiei Naţionale "Apele Române".Ordinul 501/2003 privind aprobarea "Regulamentului pentru întocmirea inventarului iniţial al surselor

de poluare pentru mediul acvatic şi apele subterane".Ordin nr. 1146/2003 pentru aprobarea Normativului privind obiectivele de referinţă pentru clasificarea

calităţii apelor de suprafaţă.Ordinul 1241/2003 pentru aprobarea "Procedurii de modificare sau de retragere a avizelor şi

autorizaţiilor de gospodărire a apelor".Hotărâre a Guvernului României nr.541/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor

în aer ale anumitor poluai provenişi din instalaţii mari de ardere.Ordin al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului nr. 712/2003 pentru aprobarea Ghidului

privind elaborarea propunerilor de programe de reducere progresivă a emisiilor anuale de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite din instalaţii mari de ardere.

Hotărâre a Guvernului României nr. 699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea emisiilor de compuşi organici volatili datorate utilizării solvenţilor organici în anumite activităţi şi instalaţii.

Ordinul 1072/2003 - Ordin privind aprobarea organizării Monitoringului suport naţional integrat de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole în apele subterane şi de suprafaţă şi pentru aprobarea Programului de supraveghere şi control corespunzător şi a procedurilor şi instrucţiunulor de evaluare a datelor de monitorizare a poluanţilor proveniţi din surse agricole în apele de suprafaţă şi în apele subterane.

Ordonanţă de urgenţă nr. 86/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul de mediu.

Hotărârea Guvernului nr. 230/2003 privind delimitarea rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor naturale şi constituirea administraţiilor acestora.

Ordinul Nr. 552/2003 privind aprobarea zonării interioare a parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale, din punct de vedere al necesităţii de conservare a diversităţii biologice.

Ordinul 49/2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind protecţia mediului şi în special a solurilor, când se utilizează nămoluri de epurare în agricultură.

Ordinul 72/2004 pentru contingentarea consumului şi producţiei de substanţe care epuizează stratul de ozon în anul 2004.

Hotărârea Guvernului României nr. 88/2004 pentru aprobarea Normelor de supraveghere, inspecţie sanitară şi control al zonelor naturale utilizate pentru îmbăiere.

Ordinul nr. 106/2004 privind completarea Ordinului ministrului sănătăţii şi familiei şi al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 84/91/2002 pentru aprobarea Normelor privind contaminanţii din alimente.2.3. ÎNŢELESUL UNOR TERMENI ÎN SENSUL ACTELOR LEGISLATIVE

Autoritate de mediu competentă — autoritatea centrală sau locală de protecţie a mediului care funcţionează în concordanţă cu legislaţia în vigoare ce reglementează protecţia mediului.

Acord de mediu — actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului asupra mediului.

Acumulare nepermanentă — acumulare realizată prin bararea unui curs de apă sau ca incintă laterală îndiguită, având rol numai pentru atenuarea viiturilor.

Administrarea ariilor naturale protejate — ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru asigurarea regimului speciai ăc protecţie şi conservare instituit conform dispoziţiilor legale.

Aer ambiental — aer la care sunt expuse persoanele, plantele, animalele şl bunurile materiale, în spaţii deschise din afara perimetrului uzinal.

Agregate minerale — material inert granular (nisip, pietriş, bolovăniş, etc.) de natură minerală, utilizat ca material de construcţie existent în albiile şi malurile cursurilor de apă, ale lacurilor, precum şi pe ţărmul mării.

Albie minoră — suprafaţa de teren ocupată permanent sau temporar de apă, care asigură curgerea nestingherită, din mal în mal, a apelor la niveluri obişnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturală a apelor.

Albie majoră — porţiunea de teren din valea naturală a unui curs de apă, peste care se revarsă apele mari, la ieşirea lor din albia minoră.

Ape uzate — ape provenind din activităţi casnice, sociale sau economice, conţinând substanţe poluante sau reziduuri care-i alterează caracteristicile fizice, chimice şi bacteriologice iniţiale, precum şi ape de ploaie ce curg pe terenuri poluate.

Ape uzate orăşeneşti — ape uzate menajere sau amestec de ape uzate menajere cu ape uzate

industriale şi/sau ape meteorice.Ape uzate menajere — ape uzate provenite din gospodării şi servicii, care rezultă de regulă din

metabolismul umanm şi din activităţile menajere.Ape uzate industriale — orice fel de ape uzate ce se evacuează din incintele în care se desfăşoară

activităţi industriale şi/sau comerciale, altele decât apele uzate menajere şi apele meteorice.Arie naturală protejată — zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru legal stabilit şi având

un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiunibiogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită.

Arie specială de conservare — sit protejat pentru conservarea habitatelor naturale de interes comunitar şi/sau a populaţiilor speciilor de interes comunitar, altele decât păsările sălbatice, în conformitate cu reglementările comunitare.

Arie de protecţie specială avifaunistică — sit protejat pentru conservarea speciilor de păsări sălbatice, în conformitate cu reglementările comunitare.

Atestare — certificarea părţilor pentru executarea EIM şi a BM.Autorizaţie de mediu — actul tehnico- juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de

funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu.Azbest înseamnă următorii sili câţi fibroşi:- crocidolit - CAS nr. 12001 - 28 - 4 (cunoscut şi ca azbest albastru);- actinolit - CAS nr. 77536 -66 - 4;- antofilit - CAS nr. 77536 - 67 - 5;- crizotil - CAS nr. 12001 - 29 — 5 (cunoscut şi ca azbest alb);- amozit - CAS nr. 12172-73-5 (cunoscut şi ca azbest brun);- tremolit - CAS nr. 77536 - 68 - 6.Azbest brut — este produsul rezultat din concasarea primară a minereului de azbest.Bazin hidrografic — unitate fizico - geografică ce înglobează reţeaua hidrografică până la cumpăna

apelor.Beneficiar de nămol — orice persoană fizică sau juridică care este proprietar, arendaş sau reprezentant

al acestora, care acceptă aplicarea nămolului pe terenul său.Bilanţ de mediu — procedură de a obţine informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative

cumulate, anterioare şi anticipate, care fac parte din acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului.Bilanţ de mediu de nivel 0 — fişă de verificare conţinând elemente caracteristice activităţii şi care

permite autorităţii de mediu competente să identifice şi să stabilească necesitatea efectuării unui bilanţ de mediu nivel I sau nivel II sau a unei evaluări a riscului, înainte de autorizarea de mediu sau de privatizarea societăţii comerciale.

Bilanţ de mediu de nivel I — studiu de mediu constând din culegere de date şi documentare (fără prelevare de probe şi fără analize de laborator privind factorii de mediu), care include toate elementele analizei tehnice a aspectelor de mediu pentru luarea unei decizii privind dimensionarea impactului de mediu potenţial sau efectiv de pe un amplasament.

Bilanţ de mediu de nivel II — investigaţii asupra unui amplasament, efectuate în cadrul unui bilanţ de mediu, pentru a cuantifica dimensiunea poluării prin prelevări de probe şi analize fizice, chimice sau biologice ale factorilor de mediu.

Biodiversitate — diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte: cuprind diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între ecosisteme.

Bun al patrimoniului natural — componentă a patrimoniului natural care necesită un regim special de ocrotire, conservare şi utilizare durabilă în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare.

Cadastrul apelor — activitatea privind inventarierea, clasificarea, evidenţa şi sinteza datelor referitoare la reţeaua hidrografică, resursele de apă, lucrările de gospodărire a apelor, precum şi la prelevările şi restituţiile de apă.

Capacitate nominală — masa maximă a fluxului de intrare într-o instalaţie, a solvenţilor organici, atunci când această instalaţie funcţionează în condiţii normale şi la randamentul proiectat; se calculează ca valoare medie pe zi.

Cele mai bune tehnici disponibile — stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi eficient înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor- limită de emisie în scopul prevenirii, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru reducerea globală a emisiilor şi a impactului asupra mediului în întregul său;

- cele mai bune - se înţelege tehnicile cele mai eficiente pentru atingerea unui nivel general ridicat de protecţie a mediului în ansamblul său. În determinarea celor mai bune tehnici disponibile trebuie luate în considerare, în special, elementele enunţate în anexa 4;

- tehnici - atât tehnologia utilizată, cât şi modul în care instalaţia este proiectată, construită, întreţinută, exploatată şi scoasă din funcţiune;

- disponibile - acele tehnici care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor in sectorul industrial respectiv, în condiţii economice şi tehnice viabile, luându-se în considerare costurile şi beneficiile, indiferent dacă aceasta este sau nu utilizată ori produsă în România, astfel încât titularul activităţii să poată avea acces în condiţii rezonabile şi în conformitate cu prevederile anexei 4.

Cerneală — un preparat, inclusiv toţi solvenţii organici şi preparatele care conţin solvenţi organici necesari pentru aplicarea corespunzătoare a acestuia, utilizat într-o activitate de tipărire, pentru a imprima un text sau o imagine pe o suprafaţă.

Certificat de atestare — un certificat valabil o perioadă de 2 ani, care se acordă ca dovadă a atestării.Ciclu de viaţă al produsului — intervalul de tomp cuprins între data de fabricaţie a unui produs şi data

când acesta devine deşeu.Colectare — strângerea, sortarea şi/sau regruparea (depozitarea temporară), a deşeurilor în vederea

transportării lor spre valorificare.Compus organic — orice compus care conţine cel puţin elementul carbon şi unul sau mai multe dintre

elementele următoare: hidrogen, halogeni, oxigen, sulf, fosfor, siliciu sau azot, cu excepţia oxizilor de carbon, carbonaţilor şi bicarbonaţilor anorganici.

Compus organic voloatil (COV) — orice compus organic având o presiune a vaporilor de minimum 0,01 kPa la o temperatură de 293,15 K sau având o volatilitate corespunzătoare în condiţii speciale de utilizare. în sensul prezentei hotărâri (699/2003), fracţiunea de creozot care depăşeşte această valoare a presiunii vaporilor la temperatura de 293,15 K este considerată compus organic volatil.

Conservare in situ — ocrotirea şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în mediul lor natural de geneză, existenţă şi evoluţie.

Conservare ex situ — ocrotirea şi conservarea bunurilor patrimoniului natural în afara mediului lor natural de geneză, existenţă şi evoluţie.

Coridor ecologic — zonă naturală sau amenajată care asigură cerinţele de deplasare, reproducere şi refugiu pentru speciile sălbatice terestre şi acvatice.

Debit masic — cantitatea de compuşi organici volatili eliberaţi, exprimată în unitate de masă/oră.Debit salubru — debitul minim necesar într.o secţiune pe un curs de apă, pentru asigurarea condiţiilor

naturale de viaţă ale ecosistemelor acvatice existente.Debit de servitute — debitul minim necesar a fi lăsat permanent într.o secţiune pe un curs de apă, în

aval de o lucrare de barare, format din debitul salubru şi debitul minim necesar utilizatorilor de apă din aval.Depozit — amplasament pentru eliminarea finală a deşeurilor prin depozitare pe sol sau în subteran,

inclusiv:

- spaţii interne de depozitare a deşeurilor, adică depozite în care un producător de deşeuri execută propria eliminare a deşeurilor la locul de producere;

- un loc stabilit pentru o perioadă de peste un an pentru stocarea temporară a deşeurilor; dar exclusiv:

- spaţiul unde deşeurile sunt descărcate pentru a permite pregătirea lor pentru un transport ulterior în scopul recuperării, tratării sau eliminării finale în altă parte;

- spaţiul de stocare a deşeurilor brute înainte de recuperare sau tratare, pentru o perioadă mai mică de 3 ani, ca regulă grnarală, sau spaţiul de stocare a deşeurilor înainte de depozitare, pentru o perioadă mai mică de un an.

Deşeu — orice substanţă în stare solidă sau lichidă, provenită din procese de producţie sau din activităţi casnice şi sociale, care nu mai poate fi utilizată conform destinaţiei iniţiale şi care, în vederea unei eventuale reutilizări în alte scopuri sau pentru limitarea efectelor poluante, necesită măsuri speciale de depozitare şi păstrare.

Deşeuri biodegradabile — deşeuri care suferă descompuneri anaerobe sau aerobe, cum ar fi deşeurile alimentare sau de grădină, hârtia şi cartonul.

Deşeuri inerte — deşeuri care nu suferă nici o transformare semnificativă fizică, chimică sau biologică, nu se dizolvă, nu ard ori nu reacţionează în nici un fel fizic sau chimic, nu sunt biodegradabile şi nu afectează materialele cu care vin în contact într-un mod care să poată duce la poluarea mediului sau să dăuneze sănătăţii omului. Levigabilitatea totală şi conţinutul de poluanţi ai deşeurilor, ca şi ecotoxicitatea levigatului trebuie să fie nesemnificative şi, în special, să nu pericliteze calitatea apei de suprafaţă şi/sau subterane.

Deteriorarea mediului — alterarea caracteristcilor fizico- chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului.

Dezvoltare durabilă — dezvoltare care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor.

Echilibru ecologic — ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia.

Echivalent locuitor — încărcarea organică biodegradabilă având un consum biochimic de oxigen la 5 zile (CBO5) de 60 g O2 /zi.

Ecosistem — complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională.

Eluat — soluţie obţinută printr-un test de levigare a deşeurilor, efectuat în laborator.Emisie — degajarea directă sau indirectă din instalaţie da substanţe, vibraţii, căldură sau zgomote din

surse individuale ori difuze, în aer, apă sau sol.Emisie de poluanţi — descărcare în atmosferă a poluanţilor proveniţi din surse staţionare sau mobile.Emisie figitivă — orice emisie, care nu provine din gaze reziduale, de compuşi organici volatili în aer,

sol şi apă, precum şi de solvenţi din compoziţia produselor, cu excepţia cazului în care există indicaţii contrare prevăzute în anexa nr. 2 la hotărâre; acest termen acoperă şi emisiile necaptate care sunt eliberate în mediul exterior prin ferestre, uşi, guri de aerisire sau alte orificii similare.

Emisii totale — suma emisiilor de compuşi organici volatili, fugitive şi din gazele reziduale.Evaluarea impactului asupra mediului — cuantificarea efectelor eactivităţii umane şi a proceselor

naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de orice fel.Evaluare a riscului — analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale unui impact de

mediu.Executant de bilanţ de mediu — uniitate specializată, persoană fizică sau juridică, atestată conform

prevederilor art. 12 din Legea nr. 137/1995, şi a altor prevederi legale, emise în baza acesteia.Folosinţă sensibilă şi mai puţin sensibilă — tipuri de folosinţe ale terenurilor, care implică o anumită

calitate a solurilor, caracterizată printr-un nivel maxim acceptat al poluanţilor.Gaz de depozit — amestecul de compuşi în stare gazoasă, generat de deşeurile depozitate.Gaze reziduale — descărcare gazoasă finală care conţine compuşi organici volatili sau alţi poluanţi şi

care se evacuează în aer printr-un coş de dispersie sau alte echipamente de reducere a emisiilor; debitele volumetrice sunt exprimate în m3/h în condiţii standard.

Gestionare — colectarea, transportul, valorificarea şi eliminarea deşeurilor, inclusiv supravegherea zonelor de depozitare după închiderea acestora.

Gospodărirea apelor — activităţile care, printr-un ansamblu de mijloace tehnice şi măsuri legislative, economice şi administrative, conduc la cunoaşterea, utilizarea, valorificarea raţională, menţinerea sau îmbunătăţirea resurselor de apă pentru satisfacerea nevoilor sociale şi economice, la protecţia împotriva epuizării şi poluării acestor resurse, precum şi la prevenirea şi combaterea acţiunilor distructive ale apelor.

Habitat natural — zonă terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferenţiează prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice.

Habitate naturale de interes comunitar — acele habitate care: (1) sunt în pericol de dispariţie în arealul lor natural; (2) au un areal natural mic ca urmare a restrângerii acestuia sau prin faptul că au o suprafaţă restrânsă; sau (3) reprezintă eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe dintre următoarele regiuni biogeografice: alpină, continentală, panonică, stepică şi pontif

Habitat natural prioritar — tip de habitat ameninţat, pentru a cărui conservare există o responsabilitate deosebită.

Habitatul unei specii — mediul natural sau seminatural definit prin factori abiotici şi biotici în care trăieşte o specie în orice stadiu al ciclului biologic.

Impact — orice efect produs asupra mediului de o activitate propusă, inclusiv asupra sănătăţii şi securităţii umane, asupra florei, faunei, solului, aerului, apei, climei, peisajului şi monumentelor istorice sau asupra altor construcţii, ori interacţiunea dintre aceşti factori; totodată termenul desemnează şi efectele asupra patrimoniului cultural sau asupra condiţiilor socio-economice rezultate din modificarea acestor factori.

Impact transfrontieră — orice impact, nu neapărat de natură globală, produs de o activitate propusă în limitele unei zone de sub jurisdicţia unei părţi, a cărui origine fizică se situează, total sau parţial, în cadrul zonei aflate sub jurisdicţia unei alte părţi.

Impact de mediu — modificarea negativă considerabilă a caracteristicilor fizice, chimice sau structurale ale componentelor mediului natural; dimensiunea diversităţii biologice; modificarea negativă considerabilă a productivităţii ecosistemelor naturale şi antropizate; deteriorarea echilibrului ecologic, reducerea considerabilă a calităţii vieţii sau deteriorarea structurilor antropizate, cauzată în principal de poluarea apelor, a aerului şi a solului; supraexploatarea resurselornaturale, gestionarea, folosirea sau planificarea teritorială necorespunzătoare a acestora. Un astfel de impact poate să apară în prezent sau să aibă o probabilitate ridicată de manifestare în viitor, inacceptabilă de autorităţile de mediu competente.

Impact potenţial de mediu — impactul generat de un amplasament, dacă există probabilitatea ca un bilanţ de mediu nivel I să arate că amplasamentul prezintă un impact de mediu.

Instalaţie — o unitate tehnică fixă în care se efectuiază una sau mai multe activităţi care intră în domeniul de aplicare prevăzut la art. 1 alin. (2) din prezenta hotărâre (699/2003), precum şi orice altă activitate asociată direct, care este legată tehnic de activităţile exercitate pe acel amplasament şi caic poate afecta emisiile de compuşi organici volatili.

Instalaţie de tip I — o instalaţie în funcţiune şi/sau care a fost supusă procedurii complete de autorizare d către autoritatea competentă pentru protecţia mediului, în conformitate cu legislaţia în vigoare, înainte de 1 aprilie2001, cu condiţia ca instalaţia să fi fost pusă în funcţiune cel mai târziu la data de 1 aprilie 2002.

Instalaţie de tip II — o instalaţie care este supusă procedurii complete de autorizare de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului, în conformitate cu legislaţia în vigoare, în perioada cuprinsă între 1 aprilie 2001 şi data intrării în vigoare a prezentei hotărâri (699/2003).

Instalaţie de tip III — o instalaţie care se supune procedurii complete de autorizare de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului, în conformitate cu legislaţia în vigoare, după data intrării în vigoare a prezentei hotărâri (699/2003).

Instalaţie mică — o instalaţie al cărui consum de solvenţi organici cu conţinut de compuşi organici volatilise situiază la cele mai mici valori prag prevăzute pentru activităţile de la nr. crt. 1, 3, 4, 5, 8, 10, 13, 16 sau 17 din tabelul nr.l al anexei nr. 2 la hotărâre (699/2003) sau al cărei consum de solvenţi organici cu conţinut de compuşi organici volatili este mai mic de 10 tone/an, pentru celelalte activităţi prevăzute în anexa nr.2 la hotărâre.

Instalaţie de coincinerare — orice instalaţie fixă sau mobilă, al cărui scop principal este generarea energiei sau a unor produse materiale, care foloseşte deşeuri drept combustinil uzual sau suplimentar sau în care deşeurile sunt tratate termic pentru eliminare.

Instalaţie de indnarare — orice unitate tehnică staţionară sau mobilă şi echipamentul destinat tratamentului termic al deşeurilor, cu sau fără recuperarea căldurii de ardere rezultate. Aceasta include incinerarea prin oxidarea deşeurilor, precum şi piroliza, gazeificarea sau alte procese de tratament termic, cum sunt procesele cu plasmă, în măsura în care produsele rezultate în urma tratamentului sunt incinerate ulterior. Această definiţie se referă la amplasament şi la întrega instalaţie, incluzând toate liniile de incinerare, recepţie a deşeurilor, depozitare, dispozitive de pretratare locală; sistemele de alimentare cu deşeuri - combustibil - aer; boilerul; dispozitivele de tratare a gazelor de ardere şi a apei uzate sau depozitarea reziduurilor; coşul de fum; dispozitivele şi sistemele de control al operaţiunilor de control al incinerării," ue înregistrare şi urmărire a condiţiilor de incinerare.

Inventar iniţial al surselor de poluare pentru mediul acvatic şi apele subterane din activităţi industriale — inventar al surselor de poluare care conţine:

- surse de poluare din activitatea socio-economică;- fişe de securitate a proprietarilor substanţelor chimice potenţial toxice pentru mediul acvatic şi

apele subterane;- dinamica cantităţilor utilizate, produse, comercializate, stocate şi evacuate în mediul acvatic şi

în apele subterane;- apele afectate de poluare;- elementele specifice din avizele/autorizaţiile de gospodărire a apelor;- actualizarea inventarului - coordonată de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Mediului;- măsuri tehnologice de neutralizare/distrugere a substanţelor prioritare/prioritar periculoase.Levigat — orice lichid care a percolat deşeurile depozitate şi este eliminat sau menţinut în depozit.Mediu — ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate

straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale.

Mediu natural — ansamblul componentelor, structurilor şi proceselor fizico-geografice, biologice şi biocenotice naturale, terestre şi acvatice, având calitatea intrinsecă de păstrător al vieţii şi generator de resurse necesare acestuia.

Modificarea modului de exploatare/funcţionare — o modificare a caracteristicilor sau în natura funcţionării ori o extindere a instalaţiei, carea ar putea avea consecinţe asupra sănătăţii populaţiei şi/sau asupra mediului prin depăşirea valorilor limită de emisie stabilite în autorizaţie.

Modificare substanţială — o modificare a modului de exploatare, care, din punctul de vedere al autorităţii competente pentru protecţia mediului, poate avea consecinţe semnificative asupra sănătăţii populaţiei şi/sau a mediului.

Monitorizarea mediului — sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi intervenţie, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsuri care se propun.

Nămoluri — 1- nămoluri provenite de la staţiile de epurare a apelor uzate din localităţi şi de la alte staţii de epurare a apelor uzate cu o compoziţie asemănătoare apelor uzate orăşeneşti; - 2- nămoluri provenite de la fosele septice şi de la alte instalaţii similare pentru epurarea apelor uzate; - 3- nămoluri provenite de la staţiile de epurare, altele decât cele menţionate la pct.1 şi 2.

Nămoluri tratate — nămolurile tratate printr-un proces biologic, chimic sau termic, prin stocare pe termen lung ori prin orice alt procedeu corespunzător care să reducă în mod semnificativ puterea lor de fermentare şi riscurile sanitare rezultate prin utilizarea lor.

Nivel de competenţă — una dintre cele trei categorii de atestare a persoanelor fizice şi juridice care execută evaluarea impactului asupra mediului sau bilanţul de mediu.

Obiective de remediere — concentraţii de poluanţi, stabilite de autoritatea competentă, privind reducerea poluării solului, şi care vor reprezenta concentraţiile maxime ale poluanţilor din sol după operaţiunile de depoluare. Aceste valori se vor situa sub nivelurile de alertă sau intervenţie ale agenţilor contaminanţi, în funcţie de rezultatele şi recomandările studiului de evaluare a riscului.

Patrimoniu natural — ansamblul componentelor şi structurilor fizico-geografice, floristice, faunistice şi biocenotice ale mediului natural a căror importanţă şi valoare ecologică, economică, ştiinţifică, biocenă, sanogenă, peisagistică, recreativă şi cultural -istorică au o semnificaţie relevantă sub aspectul conservării diversităţii biologice, floristice şi faunistice, al integrităţii funcţionale a ecosistemelor, conservării patrimoniului genetic, vegetal şi animal, precum şi pentru satisfacerea cerinţelor de viaţă, bunăstare, cultură şi civilizaţie ale generaţiilor prezente şi viitoare.

Poluant — orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori sau formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituienţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.

Poluare — concentraţii de poluanţi în mediu ce depăşesc valorile naturale.Poluarea apei — orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste o limită

admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie pentru o folosire normală în scopurile î care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea.

Poluare potenţial semnificativă — concentraţii de poluanţi în mediu ce depăşesc pragurile de alertă prevăzute în reglementările privind evaluarea poluării mediului. Aceste valori definesc pragul poluării la care autorităţile competente consideră că un amplasament poate avea un impact asupra mediului şi stabileşte necesitatea unor studii suplimentare.

Poluare semnificativă — concentraşţii de poluanţi în mediu ce depăşesc pragurile de intervenţie prevăzute în reglementările privind evaluarea poluării mediului.

Prag de alertă — concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în emisu/evacuări, care au rolul de a avertiza autorităţile competente asupra unui impact potenţial asupra mediului şi care determină declanşarea unei monitorizări suplimentare şi/sau reducerea concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări.

Prag de intervenţie — concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în emisie/evacuări, la care autorităţile competente vor dispune executarea studiilor de evaluare a riscului şi reducerea concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări.

Prejudiciu — efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre.

Preparat — amestec sau soluţie compusă din două sau mai multe substanţe.Preparat de acoperire — orice aparat, inclusiv toţi solvenţii organici şi preparatelencare conţin solvenţi

organici necesari pentru aplicarea corespunzătoare a acestuia, utilizat pentru a obţine un efect decorativ, protector sau alt efect funcţional pe o suprafaţă.

Probă de referinţă — probă materială produsă de un institut specializat, ce poate fi utilizată pentru a identifica precizia şi acurateţea tehnicilor de analiză chimică a solurilor.

Program pentru conformare — plan de măsuri cuprinzând etape care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu, de către autoritatea competentă, în scopul respectării reglementărilor privind protecţia mediului.

Public — una sau mai multe persoane fizice sau juridice.Reciclare — operaţiunea de reprelucrare, într-un proces de producţie a deşeurilor industriale pentru a

fi reutilizate în scopul iniţial sau pentru alte scopuri.Recirculare — refolosirea apei în cadrul unei folosinţe, în scopul reducerii volumului de apă proaspătă

prelevată din sursă.Resurse naturale — totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea

umană: resurse neregenerabile- minerale şi combustibili fosili- regenerabile -apă, aer,sol, floră, faună sălbatică - şi permanente - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor.

Reţeaua ecologică a ariilor protejate — ansamblul de arii naturale protejate, împreună cu coridoarele ecologice.

Reţeaua ecologică EMERALD — reţeaua europeană de arii de interes conservativ special, creată în baza Convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, Berna, 1979.

Reţeaua ecologică NATURA 2000 — reţeaua ecologică de arii naturale protejate constând în arii de protecţie specială şi arii speciale de conservare, instalată prin Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a faunei şi florei sălbatice.

Risc ecologic potenţial — probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului, care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare.

Sit de conservare — sinonim cu arie naturală protejată.Solvent organic — orice compus organic volatil folosit separat sau în combinaţie cu alte substanţe ori

preparate, fără a suferi modificări chimice, pentru a dizolva materii prime, produse sau deşeuri, ori utilizat ca agent de curăţire pentru a dizolva impurităţi, dizolvant, mediu de dispersie, regulator de vâscozitate, regulator de tensiune superficială, plastifiant sau conservant.

Solvent organic halogenat — solvent organic care conţine cel puţin un atom de brom, clor, fluor sau iod în moleculă.

Specie ameninţată — specie periclitată, vulnerabilă sau rară.Specie prioritară — specie periclitată şi/sau endemică pentru a cârei conservare sunt necesare măsuri

urgente.Specie de interes comunitar — specie care pe teritoriul Uniunii Europene este periclitată, vulnerabilă,

rară sau endemică.Stare de conservare favorabilă a unui habitat — se consideră atunci când: (1) arealul său natural şi

suprafeţele pe care le acoperă în cadrul acestui areal sunt stabile sau în creştere; (2) are structura şi funcţiile specifice necesare pentru menţinerea sa pe termen lung; şi (3) speciile care îi sunt caracteristice se află într-o stare de conservare favorabilă.

Stare de conservare favorabilă a unei specii — starea în care: (1) specia se menţine şi este susceptibilă să se menţină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său natural; (2) aria sa de repartiţie naturală nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor; (3) există un habitat destul de întins pentru ca populaţiile speciei să se menţină pe termen lung.

Substanţe — orice element chimic şi compuşii săi, în stare naturală sau rezultaţi în urma unor procese industriale, sub formă soîidî, lichidă sau gazoasă.

Substanţe chimice potenţial toxice pentru mediul acvatic — substanţe chimice provenite din activitatea

socio-economică, care când pătrund în mediul acvatic pot produce, în funcţie de cantitate şi de timpul de expunere, efecte negative temporare sau ireversibile pe termen scurt, mediu ori lung asupra mediului acvatic; în funcţie de efectul apărut, substanţele chimice pot fi considerate prioritare seu prioritar periculoase pentru mediul acvatic.

Titularul proiectului sau al activităţii — persoana fizică sau juridică care propune, deţine şi/sau gospodăreşte o activitate economică şi socială.

Utilizare durabilă — folosirea resurselor regenerabile într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare.

Utilizare — împrăştierea nămolurilor pe soluri sau orice altă aplicare a nămolurilor pe şi în soluri.Utilizarea azbestului — activităţi care implică manipularea unei cantităţi mai mari de 100 kg de azbest

brup pe an şi care se referă la:- producerea minereului de azbest brut, exclusiv orice proces asociat direct cu extracţia minereului;- fabricarea şi finisarea industrială a următoarelor produse la care se utilizează azbest brut: azbociment

sau produse din azbociment, produse de fricţiune, filtre, textile, hârtie şi carton, garnituri, materiale pentru ambalare şi pentru armare, căptuşeli pentru pardoseală, materiale de etanşare.

Utilizator de nămol — orice persoană fizică sau juridică autorizată, implicată în încărcarea, transportul, depozitarea, împrăştierea şi încorporarea nămolului în terenul agricol al beneficiarului.

Valoarea limită de emisie — masa compuşilor organici volatili, exprimată pe baza unor parametri specifici: concentraţie, procent şi/sau nivel al unei emisii, calculaţi în condiţii normale, N, care nu trebuie depăşită în cursul uneia sau mai multor perioade de timp.

Valorificare — orice operaţiune de dezmembrare, sortare, reciclare, tăiere, mărunţire, presare, balotare, topire-turnare, pretratare, amestec cu altă operaţiune care determină schimbarea naturii sau a compoziţiei, efectuată asupra unui deşeu industrial prin procedee industriale, în vederea reutilizării.

Zonă de protecţie — zona adiacentă cursurilor de apă, lucrărilor de gospodărire a apelor, construcţiilor şi instalaţiilor aferente, în care se introduc, după caz, interdicţii sau restricţii privind regimul construcţiilor sau exploatarea fondului funciar, pentr a asigura stabilitatea malurilor sau a construcţiilor, î^v^tiv pentru prevenirea poluării resurselor de apă. Are şi sensul de zonă înconjurătoare pentru un bun al patrimoniului natural, destinată să prevină impactul activităţilor antropice asupra acelui bun.

Zonă umedă — întinderi de bălţi, mlaştini, turbării şi alte suprafeţe ocupate permanent sau temporar de ape stătătoare sau curgătoare, dulci salmastre sau sărate.2.4. PREZENTAREA PRINCIPALELOR ACTE NORMATIVE ÎN DOMENIUL EVALUĂRII IMPACTULUI DE MEDIU2.4.1. Legea protecţiei mediului 135/1995

Aceasta cuprinde: C1-principii şi dispoziţii generale C2-Reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului S1-Procedura de autorizare; S2-Regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, precum şi al altor deşeuri; S3-Regimul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor; S4-Regimul privind asigurarea protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante şi securităţii surselor de radiaţii; C3-Protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii; S1-Protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice; S2-Protecţia atmosferei; S3-Protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre; S4-Regimul ariilor protejate şi al monumentelor naturii; S5-Protecţia aşezărilor umane; C4 - Atribuţii şi răspunderi;

S1-Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor pentru protecţia mediului; S2-Atribuţii şi răspunderi ale altor autorităţi centrale şi locale; S3-Obligaţiile persoanelor fizice şi Juridice. C5 - Sancţiuni; C6 - Dispoziţii tranzitorii şi finale.

Anexa nr. 1. Înţelesul unor termeni în sensul prezentei legi.Anexa nr. 2. Lista activităţilor care sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului

pentru eliberarea acordului şi /sau autorizaţiei de mediu.Această lege reglementează protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major, pe baza principiilor

şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii. Pentru asigurarea dezvoltării durabile, la baza legii au fost aşezate următoarele principii şi elemente strategice:

- principiul precauţiei în luarea deciziei;- principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural,- principiul poluatorul plăteşte;- înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor;- crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;- utilizarea durabilă;- menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;- crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la

elaborarea şi aplicarea deciziilor;- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului.Modalităţile de implementare a principiilor şi a elementelor strategice sunt:- adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare;- obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în faza iniţială a

proiectelor, programelor sau a activităţilor;- corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;- introducerea pârghiilor economice stimulative sau coercitive;- rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de mediu, în funcţie de amploarea

acestora;- elaborarea de norme şi standarde, armonizarea acestora cu reglementările internaţionale şi

introducerea programelor pentru conformare;- promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului;- instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor neguvernamentale la

elaborarea şi aplicarea deciziilor.Statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la unmediu sănătos, garantând în acest scop:- accesul la informaţiile privind calitatea mediului;- dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;- dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a

normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

- dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.Protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum

şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.Procedura de autorizare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului şi emiterea

acordului de mediu:- procedura de autorizare şi emitere a acordul-ui şi autorizaţiei de mediu este condusă de autorităţile

pentru protecţia mediului,- cererea de acord de mediu este obligatorie pentru investiţii noi, modificarea celor existente şi

pentru activităţile prevăzute în anexa 2 a legii;- cererea de autorizaţie este obligatorie la punerea în funcţiune a obiectivelor noi care au acord

de mediu şi, în termen de un an pentru activităţile existente;- activităţile care nu implică lucrări de construcţii montaj necesită numai autorizaţie de mediu

(cu unele excepţii prezentate în lege;- acordul şi/sau autorizaţia de mediu se eliberează după obţinerea tuturor celorlalte avize;- valabilitatea acordului şi a autorizaţiei de mediu este de maximum 5 ani;- acordul sau autorizaţia de mediu nu se emite în cazul în care nici o variantă de proiect sau

program pentru conformare nu prevede eliminarea efectelor negative asupra mediului, raportate la standardele şi la reglementările în vigore;

- acordul sau autorizaţia de mediu poate fi revizuită, dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii, şi în cazul reînnoirii acestora, când se poate cere şi refacerea raportului privind studiul de impact asupra mediului;

- acordul sau autorizaţia de mediu se suspendă pentru neconformare cu prevederile precizate în aceasta, după o somaţie prealabilă, cu termen, şi se menţine până la eliminarea cauzelor care au determinat suspendarea, dar nu mai mult de 6 luni;

- autorităţile pentru protecţia mediului dispun după expirarea termenului suspendarea, oprirea execuţiei proiectului sau încetarea activităţii;

- pentru activităţile existente care nu întrunesc condiţiile de autorizare, autoritatea pentru protecţia mediului dispune efectuarea bilanţului de mediu şi stabileşte programul pentru conformare, de comun acord cu titularul; după expirarea fiecărui termen acordat, în caz de neconformare, autoritatea competentă pentru protecţia mediului dispune încetarea activităţii respective; dispoziţia de încetare este executorie.

Procedura de evaluare a impactului asupra mediului constă din 3 faze: preliminară, propriu-zisă şi cea de analiză şi validare.

Autoritatea pentru protecţia mediului organizează şi decide aplicarea fazelor procedurii, după cum urmează:

- cererea, însoţită de descrierea proiectului, adresată în scris autorităţii pentru protecţia mediului de către titularul proiectului sau al activităţii;

- încadrarea acţiunii propuse în tipurile de activităţi care se supun sau nu studiului de impact asupra mediului; dacă sunt necesare informaţii suplimentare, se poate cere titularului unstudiu suplimentar;

- analiza scopului acţiunii propuse, cu participarea autorităţii pentru protecţia mediului, a titularului, a unor experţi şi reprezentanţi ai administraşiei publice locale, care pot fi afectaţi de modificările de mediu generate de punerea în aplicare a acesteia;

- întocmirea de către autoritatea pentru protecţia mediului a îndrumaruluicu problemele rezultate pe baza analizei, şi care trebuie urmărite în raportul privind studiul de impact asupra mediului; comunicarea acestuia către titular, o dată cu lista celorlalte avize necesar a fi obţinute;

- prezentarea, de către titularul proiectului sau al activităţii, a raportului privind studiul de impact asupra mediului, ţinînd seama de toate alternativele, inclusiv de cea de renunţare la acţiunea propusă;

- analiza preliminară a raportului de către autoritatea pentru protecţia mediului şi acceptarea sau dispunerea motivată a refacerii acestuia;

- aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea publică a raportului, consemnarea observaţiilor şi a concluziilor rezultate;

- decizia finală a autorităţii pentru protecţia mediului, făcută publică şi motivată pe baza celor

constatate;- eliberarea sau respingerea motivată a acordului sau a autorizaţiei de mediu în maximum 30 de

zile de la decizia finală.Procedura de autorizare este publică. Mediatizarea proiectelor şi activităţilor pentru care se cere acord

sau autorizaţie de mediu şi a studiilor de impact, precum şi dezbaterea publică se asigură de către autoritatea de protecţia mediului.

Studiile de impact se realizează prin unităţi specislizate, persoane fizice sau juridice atestate, cheltuielile fiind suportate de titularul proiectului sau al activităţii şi atunci când i se cere refacerea sau reluarea studiului.

La schimbarea destinaţiei sau proprietarului investiţiei, precum şi la încetarea activităţilor generatoare de impact asupra mediului este obligatorie asigurarea efectuării bilanţului de mediu de câtre fostul proprietar, în scopul stabilirii obligaţiilor privind refacerea calităţii mediului în zona de impact a activităţii respective.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului revizuieşte bilanţul de mediu, stabileşte programul pentru conformare, iar fostul proprietar negociază cu noul proprietar asumarea unor obligaţii anterioare şi compensaţiile de care va beneficia prin aplicarea măsurilor de protecţie şi reconstrucţie ecologică.2.4.3. Hotărâre a Guvernului nr. 964/2000 privind aprobarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole

Acest HG a permis înfiinţarea comisiei pentru aplicarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole, aprobarea Planului de acţiune menţionat, stabilirea criteriilor pentru identificarea apelor afectate de poluarea cu nitraţi şi a apelor care sunt susceptibile să fie expuse unei astfel de poluări, stabilirea metodelor de analiză a îngrăşămintelor chimice, aprobarea conţinutului cadru al Codului bunelor practici agricole, aprobarea măsurilor ce trebuie incluse în programele de acţiune conform art. 6 alin.(4) dinplanul de acţiune şi a conţinutului rapoartelor la care se face referire în art. 8 din planul de acţiune. "

Prin Ordinul nr.452/2001 al ministrului apelor şi protecţiei mediului a fost aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei şi a Grupului de sprijin pentru aplicarea Planului de acţiune pentru protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole.2.4.4. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului în scopul emiterii acordului şi autorizaţiei de mediu

Aceasta este reglementată prin Ordinul 125/1996 - Procedura de reglementare a activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului înconjurător.

Această reglementare stabileşte procedura pentru evaluare a impactului asupra mediului, pentru solicitarea şi obţinerea acordului şi/sau, după caz, a autorizaţiei de mediu şi pentru alte elemente asociate acestora în concordanţă cu prevederile Legii protecţiei mediului şi cu obligaţiile internaţionale.

Reglementarea are următorul conţinut: S1- Precizări cu caracter general- Autoritate;- Scopul;S2 - Definiţii;S3 - Domeniul de aplicare al reglementării; Competenţe- acordul de mediu- autorizaţia de mediuCategorii de obiective şi activităţi care necesită acorduri de mediu şi/sau autorizaţii de mediu-obiective şi activităţi noi-obiective şi activităţi existente-Obiective şi activităţi care necesită studiu de impactS4- Etapele procedurii de emitere a acordului de mediu.

S5- Etapele procedurii de emitere a autorizaţiei de mediuS6- Programul de conformare- Utilizarea programului de conformare- Conţinutul programului de conformare- Baza programului de conformare;- Factorii participanţi la elaborarea programului de conformare;- Documentele folosite pentru elaborarea programului de conformare;- Etapele elaborării programului de conformare;- Durata programului de conformare.S7 - Revizuirea sau suspendarea acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu;- Revizuirea acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu,- Revizuirea programului de conformare,- Suspendarea acordului de mediu şi a autorizaţiei de mediu;S8 - Etapele procedurii în cazul schimbării proprietarului sau a destinaţiei activităţii şi al încetării

activităţii;S9 - Dispoziţii finale.Anexa 1 - Competenţa de emitere a acordului de mediu;Anexa 2 - Lista activităţilor pentru care este obligatorie obţinerea autorizaţiei de mediu;Anexa 3 - Procedura de dezbatere publică,Anexa 4 - Metodologia de elaborare a studiului de impact asupra mediului;Anexa 5 - Conţinutul minim al Raportului privind studiul de impact asupra mediului;Anexa 6 - Normativ de conţinut pentru memoriul tehnic necesar emiterii acordului de mediu;Anexa 7 - Conţinutul cadru al acordului de mediu; Anexa 8 - Conţinutul cadru al fişei de prezentare şi

de declaraţie, necesară emiterii autorizaţiei de mediu;Anexa 9 - Conţinutul cadru al autorizaţiei de mediu;Anexa 9 a - Model autorizaţie de mediu; Anexa 9b- Anexa nr. 1 la Autorizaţia de mediu;9c- Anexa nr. 2 la Autorizaţia de mediu,9 d - Anexa nr. 3 la Autorizaţia de mediu;9 e - Anexa nr. 4 la Autorizaţia de mediu;9 f - Anexa nr. 5 la Autorizaţia de mediu; Anexa 10 - Procedura de obţinere a bilanţului de mediu;Anexa 11 - Conţinutul programului de conformare, care este parte integrantă din autorizaţia de

mediu. Schema 1 - Procedura de emitere a acordului de mediu (Autoritatea Centrală de Protecţia Mediului), Schema 2 - Procedura de emitere a acordului de mediu (Autoritatea Teritorială de Protecţia Mediului) -

cu studiu de impact; Schema 3 - Procedura de emitere a acordului de mediu (Autoritatea Teritorială de Protecţia Mediului) -

iară studiu de impact; Scheme 4 - Procedura de emitere a autorizaţiei de mediu (Autoritatea Teritorială de Protecţia

Mediului). Schema 5 - Procedura de emitere a autorizaţiei de mediu (Autoritatea Teritorială de Protecţia

Mediului) - fără bilanţ de mediu.În acord cu Legea protecţiei mediului acest ordin prevede că sunt necesare studii de impact asupra

mediului pentru orice obiectiv sau activitate care poate să aibă un impact deosebit asupra mediului prin natura, dimensiunea sau amplasarea sa, şi dispune ca:

- iniţierea unei lucrări de construcţii şi montaj la un obiectiv nou este permisă numai cu acord de

mediu (obţinut conform procedurilor prezentate în acest ordin);- funcţionarea unui obiectiv nou este permisă numai cu autorizaţie de mediu (obţinută conform

procedurilor prezentate în acest ordin);- modificarea cu construcţii şi montaj a unui obiectiv existent este permisă numai cu acord de

mediu, iar funcţionarea obiectivului este permisă numai cu autorizaţie de mediu;- modificarea funcţionării unui obiectiv este permisă cu autorizaţie de mediu;- continuarea unei activităţi existente este permisă numai cu autorizaţie de mediu sau acord de

mediu, după caz (în acord cu cele specificate în ordin);-orice obiectiv care continuă sau care înceteaţă activitatea şi care aduce prejudicii mediului prin

funcţionarea curentă sau anterioară este necesar să urmeze un program de conformare.Ordinul, anexele şi schemele prezintă detaliat conţinutul documentaţiilor necesare pentru obţinerea

autorizaţiei şi acordului de mediu, circuitul documentelor necesare în diferite situaţii şi tote măsurile pe care trebuie să le ia titularul proiectului pentru a putea funcţiona în condiţiile respectării legislaţiei de mediu. Pentru respectarea normelor legale este necesar să se studieze cu atenţie conţinutul ordinului 125/1996 publicat în Monitorul oficial al României nr.73 din anul VIII la data de 11 aprilie 1996.

Înainte de emiterea acordului de mediu sau autorizaţiei de mediu se elaborează studiul de impact.Obiectivele studiului de impact asupra mediului au în vedere stabilirea:- modului de amplasare a obiectivului în mediu, de încadrare în planurile şi schemele de

amenajare, de valorificare a resurselor existente în zonă;- modificărilor posibile pozitive sau negative ce pot interveni în calitetea factorilor de mediu prin

promovarea proiectului sau activităţii;- nivelului de afectare a factorilor de mediu şi a sănătăţii populaţiei şi al riscului declanşării unor

accidente sau avarii cu impact major asupra mediului;- modului de încadrare în reglementările legale în vigoare privind protecţia mediului;- măsurilor ce pot fi luate pentru a se asigura protecţia mediului;- posibilităţii de acceptare sau nu a proiectului sau a activităţii.Studiul de impact va fi elaborat în două faze:- studiul preliminar de impact asupra mediului, din care se vor prelua datele necesare întocmirii

raportului privind studiul de impact asupra mediului;- studiul de impact asupra mediului.Raportul privind studiul de impact asupra mediului va avea următorul conţinut minim:I. Date generale> Denumirea proiectului sau a profilului de activitate> Amplasamentul şi adresa> Titularul proiectului sau al activităţii> Proiectantul lucrărilor> Perioada de execuţie propusă.II. Informaţii despre proiect sau activitate1. Scop şi necesitate> Scopul proiectului sau al activităţii> Utilitatea publică.2.Descrierea> Informaţii privind conţinutul sau prezentarea datelor, de care se dispune, despre activitatea

existentă sau propusă.III. Surse de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu> Prezentarea surselor şi emisiilor de poluanţi în factorii de mediu.> Staţiile, instalaţiile, dotările şi măsurile existente sau propuse pentru protecţia mediului

înconjurător.IV. Calitatea factorilor de mediu> Informaţii privind calitatea factorilor de mediu în zona obiectivului sau a activităţii.> Populaţia afectată.V. Evaluarea impactului produs asupra mediuluiEvaluarea posibilelor modificări în calitatea factorilor de mediu şi în starea de sănătate a populaţiei pe

baza mărimii emisiilor de poluanţi în mediu. Evaluarea riscului declanşării unor accidente sau avarii cu impact major asupra sănătăţii populaţiei şi mediului înconjurător. Măsuri şi programe de prevenire.

VI. Concluzii şi propuneri> Concluzii asupra nivelului de afectare w« lectorilor de mediu şi a sănătăţii populaţiei, precum şi

asupra efectelor benefice.> Recomandări: îmbunătăţirea proiectului, schimbarea amplasamentului, introducerea de

tehnologii alternative, dotări şi amenajări speciale, alte măsuri, renunţarea la acţiune.Metodologia de elaborare a studiului de impact asupra mediului:I. Date generale> Denumirea proiectului sau profilul de activitate.> Amplasamentul şi adresa> Titularul proiectului sau al activităţii.II. Descrierea activităţii propuse2.1.Scopul şi necesitatea> Scopul proiectului sau al activităţii> Utilitatea publică.2.2. Descrierea> Informaţii privind conţinutul proiectului.> Descrierea principalelor faze ale activităţii existente sau propuse, cu date privind materiile

prime, auxiliare, combustibili, ambalaje utilizate, produse şi subproduse rezultate, precum şi alte informaţii specifice activităţii.

2.3. Detalii de amplasament> Elementele geografice de delimitare a amplasamentului.Accesul în zonă.> Modul de încadrare a obiectivului în planurile de urbanism şi amenajare a teritoriului, alte

scheme de amenajare şi în peisaj.> Suprafaţa de teren ocupată în total, din care: pentru clădiri, instalaţii, diverse amenajări,

parcări, suprafaţa pavată, suprafaţa nepavată.2.4. Realizarea şi funcţionarea obiectivului> Perioada de execuţie propusă, posibilităţi de dezvoltare ulterioară.> Timpul şi programul de funcţionare.> Dacă funcţionarea obiectivului are termen limitat şi măsurile ce urmează a se lua după

încetarea activităţii.3. Amplasarea în mediu3.1. Elemente de geologie> Prezentarea structurii geologice a subsolului, a resurselor minerale extractive etc.> Potenţialul seismic al zonei3.2. Solul> Tipurile de sol al zonei, cu caracteristicile acestora (capacitate de infiltrare, portantă etc.) şi

modul de folosire.> Descrierea topografiei zonei.3.3. Resursele de apă

> Apa subterană - nivelul şi adâncimea pânzei freatice, variaţii sezoniere, calitate, posibilităţi de folosire, utilizatorii actuali.

> Apa de suprafaţă - resurse, calitate, posibilităţi de folosire, utilizatorii actuali, situaţia inundabilităţii.

3.4. Clima şi calitatea aerului> Datele climatologice caracteristice zonei (temperaturi, umiditate, precipitaţii, vânturi, etc.)> Calitatea aerului în zonă, identificarea surselor de poluare fixe şi mobile, receptorii sensibili la

poluare.3.5. Elemente de ecologie acvatică şi terestră> Vegetaţia - tipuri, specii predominante, specii rare, ocrotite, ameninţate cu dispatiţia, arii

protejate, ecosisteme specifice.> Fauna - specii caracteristice zonei, specii rare, ocrotite, ameninţate cu dispariţia.> Ecologia acvatică - specii şi biotipuri specifice bazinelor acvatice (cursuri de apă, ape

stătătoare).> Zonele umede în perimetrul şi în jurul amplasamentului, efecte asupra obiectivului.3.6. Aşezările umane şi alte obiective de interes public> Distanţa faţă de aşezările umane, diverse anexe gospodăreşti, instituţii publice, monumente

istorice şi de arhitectură, parcuri, scuare, spitale şi alte aşezăminte de interes public.> Direcţia dominantă a vânturilor faţă de aşezările umane şi alte obiective de interes public,

istoric, arhitectural, etc.> Demografie, preocupări, starea de sănătate a populaţiei.> Alte construcţii şi amenajări existente în zona obiectivului ale statului sau ale agenţilor

economici privaţi.> Sursele de zgomot şi nivelul de zgomot în zonă.> Căile de transport şi alte facilităţi de care poate dispune obiectivul.> Zonele şi obiectivele de interes tradiţional.> Populaţia afectată.4. Sursele de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu4.1. Emisii de poluanţi în ape şi protecţia factorilor de mediu> Sursele de poluanţi pentru ape, posibile sau existente, concentraţii şi debite masice de

poluanţi rezultaţi sau care vor rezulta pe faze tehnologice sau de activitate.> Staţiile şi instalaţiile de epurare sau de preepurare a apelor uzate care vor fi proiectate, care

sunt deja proiectate sau existente, randamentele de reţinere a poluanţilor.> Concentraţiile şi debitele masice de poluanţi estimaţi a fi evacuaţi în mediu sau comparativ cu

normele legale în vigoare, lac de evacuare sau emisar.4.2. Emisii de poluanţi în aer şi protecţia calităţii aerului> Sursele de poluanţi pentru aer, posibile sau existente, concentraţiile şi debitele masice de

poluanţi rezultaţi sau care vor rezulta pe faze tehnologice sau de activitate.> Instalaţiile pentru epurarea gazelor reziduale şi reţinerea pulberilor, instalaţiile de colectare şi

dispersie în atmosferă, care vor fi proiectate, care sunt deja proiectate sau existente, randamentele de reţinere a poluanţilor.

> Debitele, concentraţiile şi debitele masice de poluanţi estimaţi a fi evacuaţi în mediu sau evacuaţi, faţă de normele legale în vigoare.

4.3. Sursele şi protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor> Sursele de zgomot şi de vibraţii.> Amenajările şi dotările ori măsurile pentru protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor.> Nivelul de zgomot şi de vibraţii la limita incintei obiectivului şi la cel mai apropiat receptor

protejat.4.4. Sursele şi protecţia împotriva radiaţiilor> Sursele de radiaţii.> Lucrările, amenajările, dotările şi măsurile pentru protecţia împotriva radiaţiilor.> Nivelul de radiaţii la limita incintei obiectivului şi la cel mai apropiat receptor protejat.4.5. Gospodărirea deşeurilor> Tipuri şi cantităţi de deşeuri rezultate.> Modul de gospodărire a deşeurilor.4.6. Gospodărirea substanţelor toxice şi periculoase> Substanţe toxice şi periculoase, folosite, comercializate.> Modul de gospodărire a substanţelor toxice şi periculoase.5. Impactul produs asupra mediului înconjurător(Se prezintă separat pentru fiecare dintre cele două faze menţionate la cap.I)5.1. Impactul produs asupra apelor> Dispersia poluanţilor în ape, aria de extindere şi modificările calitative ale receptorilor naturali,

inclusiv ale apelor subterane.> Afectarea ecosistemelor acvatice şi a folosinţelor de apă.> Efectele pozitive asupra calităţii apelor.5.2. Impactul produs asupra aeruluiuanţilor în aer, în zona maximă de influenţă, modificările

calitative intervenite sau care se vor înregistra în calitatea aerului, efectele de sinergism.> Factorii de mediu care sunt sau pot fi afectaţi de emisia poluanţilor în atmosferă şi modul de

manifestare.> Efectele pozitive asupra calităţii aerului.5.3. Impactul asupra vegetaţiei şi faunei terestre> Imisiile de poluanţi care pot afecta vegetaţia şi fauna terestră.> Modul de manifestare a impactului asupra vegetaţiei şi faunei terestre.> Reducerea sau diminuarea impactului produs de poluare asupra factorilor de mediu.5.4. Impactul produs asupra solului şi subsolului> Poluanţii ce pot afecta solul şi subsolul zonei.> Modificările intervenite în calitatea şi în structura solului şi subsolului.5.5. Impactul produs asupra aşezărilor umane şi altor obiective> Poluanţii ce pot afecta aşezările umane şi obiectivele zonei de interes naţional şi public, efecte

sinergice cu alte imisii, manifestarea impactului.> Efectele asupra sănătăţii populaţiei şi eventualul risc pentru siguranţa locuitorilor.5.6. Evaluarea riscului declanşării unor accidente sau avarii cu impact major asupra sănătăţii

populaţiei şi mediului înconjurător> Evaluare, măsuri şi programe de prevenire.6. Posibilităţile de diminuare sau eliminare a impactului produs asupra mediului> Măsurile ce pot fi luate în tehnologie sau în activitatea propriu-zisă.> Lucrările, dotările şi măsurile speciale sau suplimentare pentru reţinerea poluanţilor.7. Evaluarea impactului şi concluziiReprezentarea grafică şi stabilirea unui punctaj pe baza unei grile de apreciere a nivelului de afectare

sau de îmbunătăţire a calităţii mediului, prin care să se evidenţieze limitele admise ale imisiilor, calitatea actuală a factorilor de mediu şi modificările ce pot interveni în aceasta, precum şi utilitatea obiectivului.

Concluzii asupra gradului de afectare a factorilor de mediu şi a sănătăţii populaţiei, precum şi asupra efectelor benefice ale proiectului sau ale activităţii.

Recomandări fundamentate: îmbunătăţirea proiectului, schimbarea amplasamentului, introducerea de

tehnologii alternative, dotări şi amenajări speciale, alte măsuri, renunţarea la acţiune.Precizări:Studiul preliminar de impact asupra mediului va aborda aspectele şi problematica din acest capitol al

metodologiei până la nivelul pentru care se dispune de informaţii şi date certe, la data elaborării studiului.În studiul de impact se vor menţiona sursele de informaţii şi documentare, metodologia de calcul a

emisiilor de poluanţi şi de dispersie în mediu, prezentându-se acolo unde sunt efectuate - şi determinările proprii ale elaboratorului studiului.

Grila de evaluare a impactului va fi întocmită şi supusă acceptului autorităţii pentru protecţia mediului, cu ocazia prezentării Raportului privind studiul de impact asupra mediului, aceasta având un conţinut adaptat specificului proiectului sau al activităţii.

8. Elaboratorii studiilor de impact asupra mediuluiElaboratorii studiilor de impact asupra mediului sunt unităţile şi persoanele menţionate în art. 12 din

LPM, atestate de către ACPM conform metodologiei aprobate de către această autoritate.Nu este ceva neobişnuit ca unităţile existente să nu se poată conforma imediat cerinţelor de fond de

funcţionare. Nu este, de asemenea, neobişnuit ca proiectele noi, în special cele cu contribuţii importante la o economie în dezvoltare, să dorească să înceapă funcţionarea şi să se conformeze în timp. Aceasta se realizează cel mai simplu prin elaborarea unui program pentru conformare în autorizaţie. Este important ca agenţia să emită o autorizaţie şi ca autorizaţia să descrie" normele aplicabile relevante chiar şi acolo unde agenţia agreează în autorizaţie să exercite libertate de acţiune în cazul nerespectării normelor pe perioada programului pentru conformare. Aceasta serveşte mai multor funcţii.

Este în concordanţă cu ideia că guvernul nu poate scuti o normă aplicabilă; cel mult poate să stipuleze în avans cum va răspunde unei nerespectări de normă. în plus, ea stabileşte de la bun început relaţia de reglementare corectă dintre agenţie şi entitate. în cele din urmă, crearea statutului celui autorizat oferă justificarea legală pentru cerinţele procedurale ce pot fi impuse şi aplicate imediat, chiar cţnd se întârzie conformarea de fond.

Un program pentru conformare ar trebui să facă cel puţin trei lucruri:- să identifice norma finală corespunzătoare de comportare şi data până la care cel autorizat

trebuie să se conformeze acesteia;- să identifice măsurile interimare care vor fi luate de cel autorizat pentru a atinge norma finală,

şi termenii până la care trebuie încheiate aceste măsuri; şi- să identifice normele interimare pe care cel autorizat trebuie să le satisfacă în perioada de

conformare.2.4.5. Metodologia de elaborare a programelor de conformare

Scopul programelor de conformareProgramele de conformare se elaborează în scopul:- realizării lucrărilor, dotărilor şi aplicării măsurilor necesare pentru încadrarea în standardele,

normele şi alte reglementări legale în vigoare privind protecţia mediului;- prevenirii poluărilor accidentale datorate avariilor la instalaţiile tehnologice, la instalaţiile de

depoluare, de transport etc;- introducerii unor tehnologii nepoluante sau puţin poluante şi modernizării celor existente;- îndeplinirii măsurilor stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului în scopul diminuării

impactului negativ produs de unele activităţi până la nivelul ecologic de suportabilitate într-o anumită zonă;- exploatării raţionale a resurselor naturale pentru garantarea unei dezvoltări durabile în

conformitate cu programele speciale întocmite în acest sens;- punerii sub protecţie şi asigurării unor condiţii mai bune de ocrotire a monumentelor naturii,

parcurilor naţionale şi rezervaţiilor naturale şi conservării biodiversităţii;- valorificării bazei de materii prime secundare prin reciclarea materialelor utile, deşeurilor,

ambalajelor şi produselor secundare;- respectării planurilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului aprobate;- realizării lucrărilor de reconstrucţie ecologică necesare;- aplicării şi respectării convenţiilor internaţionale, reglementărilor comunitare şi ale

organismelor ONU, la care România este parte;- îndeplinirii prevederilor Strategiei Naţionale de Protecţia Mediului şi altor planuri şi programe

speciale, care vizează protejarea factorilor de mediu;- aducerii la îndeplinire a reglementărilor elaborate de autoritatea centrală pentru protecţia

mediului, a altor organe centrale şi locale ale administraţiei de stat şi publice, precum şi a dispoziţiilor şi hotărârilor luate de către Parlament.

Factori participanţi la elaborarea programului de conformare.La elaborarea, îmbunătăţirea şi aprobarea programului de conformare participă următorii factori

interesaţi:- titularul activităţii;- autoritatea teritorială pentru protecţia mediului şi, după caz, autoritatea centrală pentru

protecţia mediului;- administraţia publică locală;- organele locale ale administraţiei de stat centrale: gospodărirea apelor, silvice, sanitare,

protecţia plantelor, protecţia muncii şi altele, după cum este nevoie;- populaţia şi asociaţiile nonguvernamentale prin consultaţia făcută către titularul activităţii prin

mass media.Conţinutul programului de conformareProgramul de conformare se poate întocmi sub forma:- programului de conformare pentru respectarea legislaţiei pentru protecţia mediului;- programului de conformare pentru prevenirea poluărilor accidentale cu risc ecologic major.În cuprinsul programului se vor înscrie măsurile ce se iau pentru protecţia mediului în:- procesele de fabricaţie sau activitatea propriuzisă;- dotarea cu noi instalaţii de depoluare, completarea şi exploatarea corespunzătoare a celor

existente;- gestiunea resurselor, combustibililor şi energiei, produselor şi subproduselor, substanţelor

chimice toxice şi periculoase, deşeurilor şi ambalajelor;- reconstrucţia ecologică a mediului deteriorat;- prevenirea poluărilor datorate unor avarii în tehnologie, activitate şi la instalaţiile de

depoluare;- supravegherea emisiilor şi imisiilor de poluanţi în mediu;- protecţia aşezărilor umane şi în domeniul ocrotirii naturii;- respectarea convenţiilor internaţionale, reglementărilor comunitare şi ale organismelor ONU,

la care România a aderat.Fiecare măsură va cuprinde sursa de finanţare, un termen realizabil şi cine răspunde de îndeplinire, cu

funcţie în cadrul unităţii.Documente folosite pentru elaborarea programului de conformare.Pentru elaborarea şi îmbunătăţirea programului de conformare se folosesc:- constatările organelor de control care răspund de protecţia unor factori de mediu şi ale

administraţiei publice locale;- date deţinute de titularul activităţii şi de organele locale ale adminstraţiei centrale de stat

privind emisia şi imisia poluanţilor în mediu;- studii, oferte, diverse materiale de documentare etc;

- studii şi observaţii făcute de organizaţiile nonguvernamentale.Menţiune: Programul de conformare poate fi extins de la nivelul unui agent economic la nivelul mai

multor agenţi economici dintr-o zonă sau un sector de activitate, dacă există situaţii care impun elaborarea unui astfel de program special de conformare.2.4.6. Managementul deşeurilor şi substanţelor periculoase

Un set important de acte normative se referă la managementul deşeurilor şi substanţelor periculoase, respectiv:

Hotărârea Guvernului Rămăniei nr. 168 din 5 mai 1997 privind regimul produselor şi serviciilor care pot pune în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi protecţia mediului înconjurător.

Hotărârea Guvernului României nr. 155 din 8 martie 1999 pentru introducerea evidenţei gestiunii deşeurilor şi a Catalogului European al Deşeurilor.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor.Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul

deşeurilor.Hotărâre a Guvernului României nr. 383/2000 pentru completarea anexei nr. 1 la Hotărârea

Guvernului nr. 340/1992 privind regimul de import al reziduurilor de orice natură, precum şi al altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile.Legea nr.465/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2001 privind

gestionarea deşeurilor industriale reciclabile.Ordinul nr. 373/2001 al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor pentru aprobarea Normei

sanitare veterinare privind gestionarea deşeurilor toxice şi de risc din laboratoarele sanitare veterinare.Legea 451/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 200/2000 privind

clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.Hotărârea Guvernului României nr. 1057/2001 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor care conţin

substanţe periculoase.Ordinul nr. 219/2002 pentru aprobarea Normelor tehnice privind gestionarea deşeurilor rezultate din

activităţile medicale şi a Metodologiei de culegere a datelor pentru baza naţională de date privind deşeurile rezultate din activităţile medicale;

Hotărârea Guvernului Romîniei nr. 128/2002 privind incinerarea deşeurilor.Hotărârea Guvernului României nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor.Hotărârea Guvernului Romîniei nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor din

ambalaje.Hotărârea Guvernului României nr. 490/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

Ordinul nr. 498/2002 al ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor pentru aprobarea "Normei sanitare veterinare privind unele măsuri de protecţie în ceea ce priveşte comerţul cu anumite tipuri de deşeuri animale provenite de la mamifare".

Ordinul nr.867/2002 privind definirea criteriilor care trebuie îndeplinite de deşeuri pentru a se regăsi pe lista specifică unui depozit şi pe lista naţională de deşeuri acceptate în fiecare clasă de depozit de deşeuri;

Legea nr.320/2003 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 11/2003 privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea finală;

Ordinul nr. 1147/2003 pentru aprobarea Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor -construirea, exploatarea, monitorizarea şi închiderea depozitelor de deşeuri.

Ordinul nr. 1215/2003 pentru aprobarea Normativului tehnic privind incinerarea deşeurilor.Ordinul nr. 26/2003 privind unele măsuri pregătitoare pentru organizarea activităţilor aferente

notificării substanţelor chimice;Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;Hotărârea Guvernului nr. 1071/2003 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 340/1992 privind

regimul de import al deşeurilor şi reziduurilor de orice natură, precum şi al altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător.

Redăm mai jos unele aspecte din conţinutul unor acte normative cu privire la deşeuri.2.4.7. Gestionarea deşeurilor industriale reciclabile

Aceasta este reglementată prin Legea nr. 465/2001 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2001 privind gestionarea deşeurilor industriale reciclabile.

Scopul acestei ordonanţe îl constituie asigurarea gestionării eficiente a deşeurilor industriale reciclabile în condiţii de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei.

Din grupele de deşeuri industriale reciclabile fac parte: Deşeuri metalice feroase; Deşeuri metalice neferoase; Deşeuri de hârtii - cartoane; Deşeuri de sticlă (spărturi de sticlă); Deşeuri de mase plastice;

Deşeuri de cauciuc (anvelope uzate, camere de aer şi articole din cauciuc uzate); Deşeuri textile.La baza gestionării grupelor de deşeuri industriale reciclabile prezentate mai sus stau următoarele

principii generale:- principiul utilizării numai a acelor procedee de gestionare a deşeurilor industriale reciclabile care nu

constituie un risc pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediul înconjurător;- principiul "poluatorul plăteşte";- principiul "responsabilităţii producătorului";- principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive.Deţinătorii de deşeuri industriale reciclabile, persoane juridice, sunt obligaţi să asigure strângerea,

sortarea şi depozitarea temporară a acestora, cu respectarea normelor de protecţie a mediului şi a sănătăţii populaţiei, precum şi reintroducerea lor în circuitul productiv prin: a) reutilizare în propriile procese de producţie; b) valorificarea, cu respectarea prevederilor art. 8, şi comercializarea materiilor prime secundare şi, respectiv, a produselor reutilizabile obţinute prin reciclare, c) predarea către agenţii economici specializaţi, autorizaţi pentru valorificare, a deşeurilor industriale reciclabile, pe baza documentelor de provenienţă.2.4.8. Reglementarea regimului deşeurilor

Legea nr. 426/2001 pentru aprobarea "Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor".

Această lege reglementează activităţile de gestionare a deşeurilor în condiţii de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului. Prevederile acestei legi se aplică: a) deşeurilor menajere; b) deşeurilor de producţie; c) deşeurilor de construcţie şi demolări; şi d) deşeurilor periculoase.

Gestionarea deşeurilor are în vedere utilizarea proceselor şi metodelor care nu pun în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului, iar autorităţile competente autorizează şi controlează activităţile de valorificare şi eliminare a deşeurilor, urmând ca acestea : a) să nu prezinte riscuri pentru sănătatea populaţiei şi pentru apă, aer, sol, faună şi vegetaţie; b) să nu producă poluare fonică sau miros neplăcut; şi c) să nu afecteze peisajele sau zonele protejate.

Operatorii cu deşeuri trebuie să fie autorizaţi. Prezentăm mai jos anexele acestei legi pentru a putea evalua conţinutul şi direcţia de acţiune.

Anexa nr. I BCategorii de deşeuri1. reziduuri de producţie sau de consum nespecificate la poziţiile următoare;2. produse în afara specificaţiilor tehnice;3. produse cu termenul de valabilitate expirat;4. materiale împrăştiate sau distruse într-un accident, inclusiv orice material, echipament etc,

contaminat în urma accidentului;

5. materiale provenite de la construcţii, demolări, amenajări în spaţii construite etc;6. materiale contaminate sau impurificate în urma unei acţiuni voluntare (de exemplu: reziduuri

de la operaţiunile de curăţare, materiale de ambalare, containere etc);7. obiecte consumabile şi părţi ale acestora (de exemplu: baterii consumate, catalizatori epuizaţi

etc);8. substanţe devenite improprii utilizării (de exemplu: acizi contaminaţi, solvenţi contaminaţi,

amestec de săruri epuizate etc);9. reziduuri de la procesele industriale (de exemplu: zguri, blazuri etc);10. reziduuri de la procesele de combatere a poluării (nămoluri de scruber, pulberi din filtrele de

desprăfuire, filtre uzate etc);11. reziduuri de fabricaţie/finisare (de exemplu: aşchii de la strunjire sau frezare etc);12. reziduuri de la extracţia şi prelucrarea materiilor prime (de exemplu: reziduurile de la

exploatările miniere sau petroliere etc);13. materiale contaminate (de exemplu: uleiuri contaminate cu PCB etc);14. toate materialele, substanţele sau produsele a căror utilizare este interzisă de lege;15. produse pe care deţinătorul nu le mai utilizează (de exemplu: reziduuri din agricultură,

menajere, din birouri, activităţi comerciale etc);16. materiale, substanţe sau produse contaminate care rezultă din acţiunile de remediere a

solului;17. toate materialele, substanţele sau produsele incluse în categoriile de mai sus.Anexa nr. I CCategorii sau tipuri generice de deşeuri periculoaseDeşeuri care prezintă una dintre proprietăţile descrise în anexa nr. I E şi care constau în:1. deşeuri anatomice, deşeuri spitaliceşti sau alte deşeuri clinice;2. componente farmaceutice, medicinale sau veterinare;3. conservanţi pentru lemn;4. biocide şi substanţe fitofarmaceutice;5. reziduuri de substanţe refolosite ca solvenţi;6.substanţe organice halogenate, neutilizate ca solvenţi, cu excepţia materialelor polimerizate

inerte;7. amestecuri de săruri ce conţin cianuri;8. uleiuri minerale şi substanţe uleioase;9. amestecuri sau emulsii de uleiuri şi hidrocarburi, cu/în apă;10. substanţe conţinând PCB (bifenilpolicloruraţi) sau PCT (trifenilpolicloruraţi);11. gudroane rezultate de la rafinare, distilare sau de la orice alt tratament pirolitic;12. cerneluri, coloranţi, pigmenţi, vopsele, grunduri, lacuri;13. răşini, latex, plastifianţi, cleiuri/adezivi;14. substanţe chimice rezultate din activităţi de cercetare, dezvoltare sau învăţământ, care nu sunt

identificate sau/şi sunt noi şi ale căror efecte asupra omului sau mediului nu sunt cunoscute (de exemplu, reziduuri de laborator), dar se presupune că sunt periculoase;

15. materiale pirotehnice sau alte materiale explozibile;16. substanţe sau materiale folosite la procesarea filmelor fotografice;17. orice material contaminat cu un produs din grupa dibenzofuranilor policloruraţi;18.orice material contaminat cu un produs din grupa dibenzo-para-dioxinelor policlorurate.B. Deşeuri care conţin unul dintre constituenţii cuprinşi în anexa nr. I D şi care au proprietăţile descrise

în anexa nr. IE, constând în:19. săpun, grăsimi, ceară de natură animală sau vegetală;

20. substanţe organice nehalogenate, neutilizabile ca solvenţi;21. substanţe anorganice, fără metale sau compuşi metalici;22. cenuşă şi/sau zgură;23. sol, nisip, argilă, inclusiv material din dragare;24. amestecuri de săruri fără cianuri;25. prafuri şi pulberi metalice;26. catalizatori uzaţi;27. lichide sau nămoluri conţinând metale ori compuşi metalici;28. reziduuri rezultate din tehnologiile de reducere a poluării (praful reţinut în sacii filtrelor de

aer), cu excepţia celor prevăzute la pct. 29, 30 şi 33;29. nămoluri de la scrubere;30. nămoluri de la staţiile de tratare a apei;31. reziduuri de decarbonatare;32. reziduuri de schimbători de ioni;33. nămoluri de la staţiile de epurare, netratate sau improprii pentru folosinţă agricolă;34. reziduuri de la spălarea/curăţarea rezervoarelor şi/sau a echipamentelor;35. echipamente contaminate;36. containere contaminate al căror conţinut include unul sau

mai multe componente cuprinse în anexa nr. ID;37. acumulatori, baterii sau alte tipuri de celule electrice;38. uleiuri vegetale;39. materiale rezultate din colectarea selectivă a deşeurilor menajere şi care prezintă una dintre

caracteristicile menţionate în anexa nr. IE;40. orice alte deşeuri care conţin unul dintre constituenţii cuprinşi în anexa nr. I D şi oricare dintre

proprietăţile înscrise în anexa nr. I E."Anexa nr. I DConstituenţi ai deşeurilor cuprinse la Ut. B din anexa nr. I C, care fac ca aceste deşeuri să fie

periculoase atunci când au proprietăţile descrise în anexa nr. IE1. beriliu; compuşi ai beriliului;2. compuşi ai vanadiului;3. compuşi ai cromului hexavalent;4. compuşi ai cobaltului;5. compuşi ai nichelului;6. compuşi ai cuprului;7. compuşi ai zincului;8. arseniu; compuşi ai arseniului;9. seleniu; compuşi ai seleniului;10. compuşi ai argintului;11. cadmiu; compuşi ai cadmiului;12. compuşi ai staniului;13. antimoniu; compuşi ai antimoniului;14. teluriu; compuşi ai teluriului;15. compuşi ai bariului, cu excepţia sulfatului de bariu;16. mercur; compuşi ai mercurului;17. taliu; compuşi ai taliului;18. plumb; compuşi ai plumbului;19. sulfuri anorganice;

20. compuşi anorganici ai fluorului, cu excepţia fluorurii de calciu;21. cianuri anorganice;22. următoarele metale alcaline sau alcalino-pământoase: litiu, sodiu, potasiu, calciu, magneziu în

formă necombinată;23. soluţii acide sau acizi în formă solidă;24. soluţii bazice sau baze în formă solidă;25. azbest (praf şi fibre);26. fosfor; compuşi ai fosforului, cu excepţia fosfaţilor minerali;27. carbonili ai metalelor;28. peroxizi;29. cloraţi;30. percloraţi;31. azide;32. PCB (bifenilpolicloruraţi) şi/sau PCT (trifenilpolicloruraţi)33. compuşi farmaceutici sau veterinari;34. biocide şi substanţe fitofarmaceutice;35. substanţe infecţioase;36. creozoturi;37. izocianaţi; tiocianaţi;38. cianuri organice;39. fenoli; compuşi ai fenolului;40. solvenţi halogenaţi;41. solvenţi organici, cu excepţia solvenţilor halogenaţi;42. compuşi organohalogenaţi, cu excepţia materialelor polimerizate inerte şi a altor substanţe

care sunt cuprinse în prezenta ancXu,43. compuşi aromatici; compuşi organici policiclici şi heterociclici;44. amine alifatice;45. amine aromatice;46. eteri;47. substanţe cu caracter exploziv, cu excepţia celor cuprinse în alt punct din anexă;48. compuşi organici cu sulf;49. orice compus din familia dibenzofuranilor policloruraţi;50. orice compus din familia dibenzo-para-dioxinelor policlorurate;51. hidrocarburi şi compuşi ai acestora cu oxigen, azot sau sulf, care nu au fost cuprinşi la alt punct

din prezenta anexă.Anexa nr. IEProprietăţi ale deşeurilor care fac ca acestea să fie periculoaseHI. explozive - substanţe şi preparate care pot exploda sub efectul unei scântei sau caresunt mai sensibile la foc ori la frecare decât dinitrobenzenul;H2. oxidante - substanţe şi preparate care produc reacţii puternic exoterme în contact cu alte

substanţe, mai ales cu cele inflamabile;H3.A. foarte inflamabile:- substanţe lichide şi preparate care au punctul de aprindere sub 210C (inclusiv lichide extrem

de inflamabile);- substanţe şi preparate care se pot încălzi şi apoi se pot aprinde în contact cu aerul la

temperatura mediului ambiant, fără adaos de energie suplimentară;- substanţe solide şi preparate care iau foc cu uşurinţă la contactul cu o sursă de aprindere şi

care continuă să ardă sau să se consume şi după îndepărtarea sursei de aprindere;- substanţe gazoase şi preparate care sunt inflamabile în aer la presiune normală;- substanţe şi preparate care, în contact cu apa sau cu aerul umed, produc gaze uşor inflamabile

în cantităţi periculoase;H3.B. inflamabile - substanţe şi preparate lichide care au punctul de aprindere egal sau mai mare de

2IOC şi mai mic sau egal cu 550C;H4. iritante - substanţe şi preparate necorosive care, prin contact imediat, prelungit sau repetat cu

pielea sau cu mucoasele, pot cauza inflamaţii;H5. nocive - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează pielea,

pot constitui riscuri limitate pentru sănătate;H6. toxice - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau dacă penetrează pielea, pot provoca

vătămări serioase, acute sau cronice ale sănătăţii şi chiar moartea;H7. cancerigene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează

pielea, pot induce cancer sau un risc crescut de incidenţă a acestuia;H8. corosive - substanţe şi preparate care pot distruge ţesuturile vii la contactul cu acestea;H9. infecţioase - substanţe cu conţinut de microorganisme viabile sau toxinele acestora, care sunt

cunoscute ca producând boli omului sau altor organisme vii;H10. teratogene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează

pielea, pot induce malformaţii congenitale neereditare sau creşterea incidenţei acestora;H11. mutagene - substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate ori dacă penetrează

pielea, pot produce defecte genetice ereditare sau creşterea incidenţei acestora; HI2. substanţe şi preparate care, în contact cu apa, cu aerul sau cu un acid, produc gaze toxice sau foarte toxice;

H13. substanţe şi preparate capabile ca, după depozitare, să producă pe diferite căi altă substanţă (de exemplu, levigat), care posedă una dintre caracteristicile prezentate mai sus; HI4. ecotoxice - substanţe şi preparate care prezintă sau pot prezenta riscuri imediate sau întârziate pentru unul sau mai multe sectoare ale mediului.

Anexa nr. IIAOperaţiuni de eliminare a deşeurilor1. depozitarea pe sol şi în subsol (de exemplu: depunerea în depozite de gunoi);2. tratarea prin contact cu solul (de exemplu: biodegradarea deşeurilor lichide sau a nămolurilor

depozitate pe sol);3. injectarea în subteran (de exemplu: injectarea deşeurilor pompabile în puţuri, saline sau în

straturi geologice);4. descărcarea pe suprafeţe (de exemplu: descărcarea de deşeuri lichide sau de nămoluri în

depresiuni, iazuri sau lagune);5. depozitarea pe teren special amenajat (de exemplu: dispunerea în celule etanşe separate,

acoperite şi izolate unele de celelalte şi de mediu);6. evacuarea deşeurilor solide în apele interioare de suprafaţă şi subterane;7. evacuarea în mări/oceane, inclusiv îngroparea în subsolul marin;8. tratament biologic nespecificat la alt punct din prezenta anexă, din care rezultă în final

compuşi sau amestecuri care sunt eliminate prin intermediul oricărei operaţiuni enumerate lapct. 1-12;9. tratament fizico-chimic nespecificat la alt p.mct din prezenta anexă, din care rezultă în final

compuşi sau amestecuri care sunt eliminate prin intermediul oricărei operaţiuni enumerate la pct. 1-12 (de exemplu: evaporare, uscare, calcinare etc);

10. incinerare pe sol;11. incinerare pe mare;12. stocare permanentă (de exemplu, introducerea de containere cu deşeuri într-o mină);

13. amestecare, înainte de a se încadra în oricare dintre operaţiunile de la pct. 1-12;14. reambalare înainte de a se încadra în oricare dintre operaţiunile de la pct. 1-13;15. stocarea înainte de efectuarea oricărei operaţiuni menţionate la pct. 1-14, cu excepţia

depozitării temporare, înaintea colectării, pe zona de producere.Anexa nr. IIBOperaţiuni de valorificare a deşeurilorutilizarea ca material combustibil sau ca mijloc de producere a energiei;reciclarea sau recuperarea substanţelor organice care nu sunt utilizate ca solvenţi;reciclarea sau recuperarea metalelor sau compuşilor metalici;reciclarea sau recuperarea altor materiale anorganice;regenerarea acizilor sau bazelor;valorificarea produselor folosite la captarea poluanţilor;valorificarea produselor din catalizatori;rerafinarea uleiurilor uzate sau alte reutilizări ale acestora;recuperarea sau regenerarea solvenţilor;10. împrăştierea pe sol, în beneficiul agriculturii sau pentru reconstrucţie ecologică, inclusiv

operaţiunile de compostare şi alte procese de transformare biologică;11. utilizarea deşeurilor obţinute în urma oricărei operaţiuni menţionate la pct. 1-10;12. schimb de deşeuri între deţinători, pentru a fi supuse uneia dintre operaţiunile menţionate la pct.

1-11;13. stocarea de deşeuri în scopul de a fi supuse uneia dintre operaţiunile menţionate la pct.1-12,

exclusiv depozitarea temporară înaintea colectării, în zona de producere.

2.4.9. Depozitarea deşeurilorReglementarea depozitării deşeurilor este stabilită prin Hotărârea Guvernului României nr. 162/2002

privind depozitarea deşeurilor.Hotărârea are ca obiect stabilirea cadrului legal pentru desfăşurarea activităţii de depozitare a

deşeurilor, atât pentru realizarea, exploatarea, monitorizarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor noi, cât şi pentru închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor existente, în condiţii de protecţie a mediului şi sănătăţii populaţiei. Reglementarea acestei activităţi are drept scop prevenirea sau reducerea pe cât posibil a efectelor negative asupra mediului, în special poluarea apelor de suprafaţă, subterane, a solului, aerului, inclusiv a efectului de seră, precum şi a oricărui risc pentru sănătatea populaţiei, pe întrega durată de viaţă a depozitului, cât şi după expirarea acesteia.

Acesta hotărâre nu se aplică următoarelor activităţi:- împrăştierea pe sol, în scopul ameliorării calităţii sau fertilizării, a nămolurilor de la staţiile de

epurare orăşeneşti, a nămolurilor de dragare sau a altor tipuri de nămoluri similare,- folosirea unor deşeuri inerte la lucrări de reamenaj are/restaurare, umplere sau pentru

construcţii de depozite de deşeuri;- depunerea nămolurilor de dragare nepericuloase în lungul apelor din care au fost extrase sau

în albia râurilor;- depozitarea solului necontaminat sau a deşeurilor inerte rezultate în urma activităţilor de

prospectare şi extracţie, a tratării şi stocării resurselor minerale, precum şi a celor din exploatarea carierelor.În hotărâre sunt prezentate şi:- procedura de emitere a acordului şi a autorizaţiei de mediu pentru un depozit de deşeuri;- proceduri de acceptare a deşeurilor în depozitul de deşeuri;- proceduri de control şi urmărire în faza de exploatare a depozitului de deşeuri;- proceduri de închidere a depozitelor de deşeuri şi urmărirea postînchidere a acestora;

- activităţile ce trebuie desfăşurate la depozitele existente.- sancţiuni, dispoziţii finale şi anexe.În cele ce urmează vom prezenta din hotărâre cerinţele generale pentru toate clasele de depozite de

deşeuri, criteriile şi procedurile de acceptare a deşeurilor în depozit şi procedurile de control şi urmărire a depozitelor de deşeuri.

Anexa nr. 2Cerinţe generale pentru toate clasele de depozite de deşeuriCerinţe generale la amplasarea şi proiectarea unui depozit 1.1. Cerinţe generale pentru amplasarea unui depozit1.1.1. Amplasarea unui depozit de deşeuri se face ţinându-se seama de planurile de urbanism general

şi planurile de urbanism zonal.1.1.1. Alegerea unui amplasament se face conform următoarei scheme:- se defineşte clasa de depozit care se intenţionează să se realizeze;- se identifică şi se inventariază amplasamentele posibile;- se analizează amplasamentele, în funcţie de clasa de depozit şi de tipurile de deşeuri ce vor fi

acceptate la depozitare, pe baza unei comparaţii pluricriteriale;- amplasamentul considerat în urma analizei pluricriteriale ca fiind cel mai favorabil realizării

obiectivului propus trebuie evaluat din punct de vedere ecologic, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, prin întocmirea studiului de impact, după care solicitantul va parcurge etapele legale pentru obţinerea acordului de mediu;

- autoritatea competentă analizează studiul de impact şi stabileşte în colectivul de analiză tehnică oportunitatea alegerii amplasamentului, în funcţie de care se ia decizia realizării obiectivului.

Analiza amplasamentelor posibile se tace în funcţie de:- topografia şi structura hidrogeologică a terenului, luându-se în considerare în special

adâncimea pânzei freatice şi folosinţele de apă;- configuraţia terenului, forma depozitului şi încadrarea în peisaj;- fluxul de ape spre amplasament, precum şi poziţia faţă de apele şi instalaţiile de canalizare şi epurare

existente;- direcţia vânturilor dominante şi efectul lor în raport cu poziţia faţă de zonele locuite;- folosinţa terenului;- existenţa unor zone protejate, culturale sau ecologice;- distanţa faţă de centrele de producere a deşeurilor şi faţă de infrastructura existentă;- pericole de inundare, de alunecare, tasare sau de avalanşe;- riscuri seismice majore;- existenţa în zonă a unor aeroporturi, linii de înaltă tensiune sau obiective militare.Distanţele minime de amplasare faţă de anumite repere se stabilesc pentru fiecare caz pe baza

analizării emisiilor şi a altor reglementări existente, în cadrul unor studii de impact asupra mediului şi sănătăţii.Criteriile pentru analiza amplasamentelor sunt: Criterii geologice, pedologice şi hidrogeologice:-caracteristicile şi dispunerea în adâncime a straturilor geologice;-folosinţele actuale ale terenurilor şi clîu>s. de fertilitate, evaluarea lor economică, financiară şi socială

pentru populaţia din zonă;- structura, adâncimea şi direcţia de curgere a apei subterane;- distanţa faţă de cursurile de apă, faţă de albia minoră şi majoră a acestora, faţă de ape

stătătoare, faţă de ape cu regim special şi surse de alimentare cu apă;- starea de inundabilitate a zonei;- aportul de apă de pe versanţi la precipitaţii.Criterii climatice:

- direcţia dominantă a vânturilor în raport cu aşezările umane sau cu alte obiective ce pot fi afectate de emisii de poluanţi în atmosferă;

- regimul precipitaţiilor.Criterii economice:- capacitatea depozitului şi durata de exploatare;- distanţa pe care sunt transportate deşeurile de la sursa de producere la locul de depozitare;- necesitatea unor amenajări secundare pentru depozit (drumuri de acces, utilităţi).Criterii suplimentare:- vizibilitatea amplasamentului;- accesul la amplasament.Depozitul poate fi autorizat numai în cazul în care caracteristicile amplasamentului din punct de

vedere al condiţiilor sus-menţionate sau al măsurilor de remediere ce trebuie luate respectă legislaţia de mediu în vigoare.

1.2.Cerinţe generale la proiectarea şi realizarea unui depozit1.2.1. Proiectul depozitului trebuie să respecte următoarele:- dimensiunile depozitului trebuie să fie corelate cu volumul total de deşeuri ce urmează a fi

acceptat la depozitare din zona sau zonele deservite, pe baza prognozelor de dezvoltare municipală sau zonală;

- perioada de exploatare să fie de minimum 10 ani.1.2.2. Proiectul unui depozit trebuie să prezinte:- natura şi provenienţa deşeurilor ce urmează să fie depozitate;- cantităţile de deşeuri;- tehnologii de tratare a deşeurilor înainte de depozitare şi/sau în incinta depozitului;- modul de realizare a bazei depozitului, adică:- modul de impermeabilizare a cuvetei depozitului (bază şi pereţi laterali);- modul de protecţie a sistemului de impermeabilizare;- sistemul de drenare, colectare, epurare şi evacuare a apelor exfiltrate;- sistemul de colectare, înmagazinare şi valorificare a gazelor de fermentare, unde este cazul;- organizarea tehnică a depozitului, utilităţi;- instrucţiuni de exploatare a depozitului;- procedura de închidere a depozitului;- sistemul de control şi supraveghere a depozitului;- măsurile de siguranţă în timpul exploatării, cum ar fi: prevenirea incendiilor, prevenirea şi

combaterea exploziilor şi planul de intervenţie în caz de accidente sau avarii într-un depozit;- măsuri pentru asigurarea condiţiilor igienico-sanitare: deratizare, dezinsecţie;- măsuri de protecţie a muncii.Soluţia tehnologică ce va fi adoptată este opţiunea proiectantului, acesta asumându-şi răspunderea că

depozitul nu va prezenta riscuri pentru factorii de mediu. 1.2.3. După atingerea cotei finale de depozitare trebuie realizată acoperirea finală, cu continuarea

acţiunii de captare a gazelor de fermentare şi a drenării apelor infiltrate prin stratul de sol vegetal.1.2.4. Materiale folositePentru impermeabilizare se folosesc argile sau alte materiale minerale cu caracteristici similare argilei

şi o impermeabilizare artificială cu geomembrană sau alt material similar, care trebuie să asigure un coeficient de permeabilitate K <= 1 x 10-9 m/s şi condiţiile de rezistenţă fizico-chimică şi de stabilitate în timp cerute de proiectant. Se va folosi geomembrană netedă la baza depozitului şi rugoasă pe taluzuri şi pentru acoperirea finală.

Pentru separarea straturilor de drenare şi impermeabilizare de corpul depozitului se vor folosi

geotextile cu rol de protecţie.Tuburile de drenaj folosite pentru drenarea levigatului trebuie să fie de polietilenă şi trebuie să fie

prevăzute cu fante.Stratul drenant constă dintr-un strat de pietriş cu diametrul granulelor între 16 şi 32 mm.1.3. Cerinţe generale pentru impermeabilizarea depozitelor1.3.1. în vederea protecţiei solului şi a apei subterane şi de suprafaţă baza, pereţii laterali şi acoperişul

depozitelor trebuie impermeabilizate. Soluţiile de impermeabilizare se stabilesc de către proiectant, astfel încât depozitul să răspundă cerinţelor prezentei hotărâri, inclusiv ale anexelor.

1.3.2. Un depozit trebuie să fie amplasat şi proiectat astfel încât să satisfacă condiţiile necesare pentru a preveni poluarea solului, apei subterane sau de suprafaţă şi a asigura colectarea eficientă a levigatului în conformitate cu prevederile pct.

2.1.Controlul apei şi gestiunea levigatului"; aceasta se realizează prin combinarea barierei geologice naturale cu o impermeabilizare a bazei depozitului în timpul fazei de exploatare/active şi prin combinarea unei bariere geologice cu o impermeabilizare superioară în cursul fazei pasive/postînchidere.

1.3.3. Bariera geologică este creată de condiţiile geologice şi hidrogeologice de sub şi din vecinătatea unui depozit şi trebuie să confere o capacitate suficientă de atenuare şi prevenire a unui potenţial risc ecologic pentru sol şi apa subterană.

Bariera geologică a bazei şi taluzurilor depozitului va consta dintr-un strat mineral care îndeplineşte cerinţele de permeabilitate şi grosime, cu un efect cel puţin echivalent cu cel rezultat din următoarele condiţii:

- depozit pentru deşeuri periculoase: K <= 1,0 x 10-9 m/s; grosime >= 5 m;- depozit pentru deşeuri nepericuloase: K <= 1,0 x 10-9 m/s; grosime >= 1 m;- depozit pentru deşeuri inerte: K <= 1,0 x 10-7 m/s; grosime >= 1 m.1.3.4. Metoda folosită pentru determinarea coeficientului de permeabilitate pentru depozite, pe

suprafaţa analizată şi pentru tot amplasamentul, trebuie să fie metoda standardizată sau recunoscută internaţional.

1.3.5. Acolo unde bariera geologică nu îndeplineşte în mod natural condiţiile de mai sus, ea poate fi completată cu argilă (sau cu alt material natural cu proprietăţi de impermeabilizare echivalente), oferind o protecţie echivalentă. O barieră geologică de impermeabilizare naturală nu trebuie să fie mai subţire de 0,5 m (tabelul 2.1).

1.3.6. în afara barierei geologice descrise mai sus, depozitul este prevăzut cu o impermeabilizare artificială care îndeplineşte condiţiile de rezistenţă fizico-chimică şi de stabilitate în timp, corespunzător condiţiilor de etanşare cerute, şi un sistem etanş de colectare a levigatului, pentru a se asigura că acumularea de levigat la baza depozitului se menţine la un nivel minim.

1.3.8. Autoritatea centrală sau teritorială pentru protecţia mediului stabileşte condiţii generale sau specifice pentru depozitele de deşeuri inerte şi pentru caracteristicile mijloacelor tehnice sus-menţionate.

1.3.9. Autoritatea centrală stabileşte condiţiile generale sau specifice pentru depozitele de deşeuri subterane şi pentru caracteristicile mijloacelor tehnice sus menţionate.

Cerinţe generale de control şi protecţia factorilor de mediu Controlul apei şi gestiunea levigatului.2.1.1. în corelaţie cu caracteristicile depozitului şi condiţiile meteorologice, vor fi luate măsurile

corespunzătoare pentru:- controlul cantităţii de apă din precipitaţiile care pătrund în corpul depozitului;- prevenirea pătrunderii apei de suprafaţă şi/sau subterane în deşeurile depozitate;- colectarea apei contaminate şi a levigatului;- epurarea apei contaminate şi a levigatului colectat din depozit la standardul corespunzător

cerut pentru evacuarea lor din depozit.2.1.2. Prevederile de mai sus nu se aplică la depozitele de deşeuri inerte; decizia este luată de

autoritatea teritorială pentru protecţia mediului, dacă evaluarea, ţinându-se seama de amplasarea depozitului

şi a deşeurilor care trebuie acceptate, arată că depozitul nu reprezintă un pericol potenţial pentru mediu.Levigatul colectat la baza depozitului prin intermediul sistemului de drenaj se evacuează conform

următoarelor variante:- la o staţie de epurare proprie şi apoi într-un receptor natural;- la o staţie de epurare orăşenească;- într-un bazin şi apoi este transportat periodic la o staţie de epurare.Şanţurile de gardă trebuie prevăzute pe tot conturul depozitului pentru colectarea apelor meteorice

care cad pe suprafeţele învecinate depozitului.2.1.3. Dacă autoritatea competentă, pe baza unui studiu de impact şi/sau bilanţ de mediu, decide, în

conformitate cu prevederile pct. 2.1."Controlul apei şi gestiunea levigatului", că nu sunt necesare colectarea şi tratarea levigatului sau a

stabilit că depozitul nu prezintă pericol potenţial pentru sol, apa freatică sau de suprafaţă, condiţiile prevăzute la pct. 1.3.3.-1.3.7 nu se aplică.

Controlul gazului2.2.1. Sistemul de colectare şi de evacuare a gazelor de fermentare constă din conducte, puţuri,

drenuri, dispozitive de colectare ce conduc la instalaţii de prelucrare/valorificare.2.2.2. Gazul de depozit se colectează în toate depozitele care acceptă deşeuri biodegradabile. Dacă

gazul colectat nu poate fi folosit pentru a produce energie, el trebuie ars.2.2.3. Colectarea, tratarea şi folosirea gazului de depozit conform pct. 2.2.2 se efectuează astfel încât

să nu se producă pagube sau distrugerea mediului şi să se reducă riscurile pentru sănătatea populaţiei.2.2.4. Controlul acumulării şi migrării gazului de depozit, precum şi cantitatea şi compoziţia gazului se

realizează conform prevederilor pct. 2.2.4 şi tabelului 4.2 din anexa nr. 4.Asigurarea stabilităţii2.3.1. Repartizarea deşeurilor în depozit trebuie făcută astfel încât să se asigure stabilitatea masei de

deşeuri şi a structurilor asociate (sistemele de impermeabilizare, sistemele de colectare şi evacuare a apelor exfiltrate şi a gazelor etc), în special pentru evitarea alunecărilor.

2.3.2. Dacă există impermeabilizare artificială, trebuie apreciat dacă substratul geologic - ţinându-se seama de morfologia depozitului - este suficient de stabil pentru a preveni deteriorarea impermeabilizării. Sisteme de siguranţă şi pază

2.4.1. Depozitele se împrejmuiesc şi se instituie paza lor, pentru reducerea posibilităţilor de pătrundere ilegală pe amplasament a oamenilor şi animalelor.

2.4.2. Porţile se închid în afara orelor de lucru.2.4.3. Sistemul de control şi acces la fiecare depozit trebuie să conţină un program de măsuri pentru a

detecta şi descuraja aruncarea ilegală de deşeuri în depozit.Combaterea altor inconveniente şi riscuri2.5.1. La amenajarea depozitelor trebuie luate măsuri pentru diminuarea şi a altor noxe şi riscuri,

precum:- emisia de mirosuri şi praf;- particule materiale antrenate de vânt;- zgomot şi trafic;- păsări, paraziţi şi insecte;- formarea de aerosoli;- incendii, explozii, alunecări.2.5.2. Depozitul trebuie echipat astfel încât noxele provenite de pe amplasament să nu fie dispersate

pe drumurile publice şi în zonele învecinate.Încadrarea în peisajAmenajările pentru reducerea impactului vizual determinat de amplasarea unui depozit de deşeuri se

realizează în funcţie de folosinţele terenurilor adiacente, prin:- realizarea unei perdele vegetale de protecţie cu o lăţime ce se va stabili în proiect şi, dacă este

cazul, plantarea unei perdele formate din mai multe etaje de arbori şi arbuşti repedecrescători;- amplasarea în frontul vizual a construcţiilor social-administrative;- amplasarea unor panouri metalice pentru diverse reclame;- înierbarea cu plante ierboase - graminee- şi plantarea unor specii rezistente la poluanţi pe

suprafeţele acoperite ale depozitului, care au ajuns la cota finală, pentru refacerea structuriisolului şi a biocenozei, în paralel cu eliminarea poluanţilor şi cu introducerea treptată a acestor terenuri în peisajul natural al zonei.

Prin executarea lucrărilor tehnice de închidere a depozitului trebuie să i se confere terenului încadrarea în peisajul zonal.

Anexa nr. 3Criterii şi proceduri de acceptare a deşeurilor în depozit1. Principii generale1.1. Criteriile pentru acceptarea deşeurilor la o anumită clasă de depozite trebuie să ţină seama în

special de:- protecţia factorilor de mediu, în special a apei subterane şi de suprafaţă;- sistemele de impermeabilizare a depozitelor, sistemele de colectare şi de tratare a levigatului,

sistemele de colectare şi de evacuare a gazului de depozit;- asigurarea desfăşurării normale a proceselor de stabilizare a deşeurilor în depozit;- protecţia sănătăţii umane.1.2. Acceptarea deşeurilor la o anumită clasă de depozite se bazează pe:- listele de deşeuri acceptate, definite după natură şi origine;- caracteristicile deşeurilor, determinate prin metode de analiză standardizate.2. Criterii de acceptare2.1. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului, conform prevederilor art. 6 alin.(5) din hotărâre,

stabileşte listele naţionale de deşeuri acceptate (sau refuzate) pentru fiecare clasă de depozite şi defineşte criteriile ce trebuie îndeplinite de deşeuri pentru a se regăsi pe liste.

2.2. Lista naţională de deşeuri acceptate pe fiecare clasă de depozite şi criteriile de acceptare servesc acceptate ce vor fi specificate în autorizaţia de mediu a depozitului.

2.3. Criteriile de acceptare a deşeurilor într-o clasă de depozite, bazate pe caracteristicile deşeurilor, se vor referi la:

- compoziţia fizico-chimică;- conţinutul de materie organică;- biodegradabilitatea compuşilor organici din deşeuri;- concentraţia compuşilor potenţial periculoşi/toxici în relaţie cu criteriile enunţate anterior;- levigabilitatea prognozată sau testată a compuşilor potenţial periculoşi/toxici în relaţie cu

criteriile enunţate mai sus;- proprietăţile ecotoxicologice ale deşeurilor şi ale levigatului rezultat.2.4. Criteriile de acceptare la depozitare a deşeurilor inerte, bazate pe caracteristicile deşeurilor, vor

fi corelate cu nivelul scăzut al dotărilor şi amenajărilor pentru protecţia factorilor de mediu ale depozitelor de deşeuri inerte.

3. Proceduri generale pentru testarea şi acceptarea deşeurilor3.1. Procedurile generale pentru caracterizarea şi testarea deşeurilor în vederea acceptării la

depozitare se stabilesc pe 3 niveluri ierarhice:Nivelul 1: Caracterizare generală, realizată cu metode de analiză standardizate pentru determinarea

compoziţiei fizico-chimice a deşeurilor şi pentru testarea comportării la levigare şi/sau a variaţiei

caracteristicilor deşeurilor pe termen scurt şi lung. Nivelul 2: Testarea încadrării corecte a deşeurilor într-un depozit, care se realizează prin verificări

periodice efectuate prin analize simple, standardizate şi prin metode de caracterizare a comportării, pentru a se determina dacă un deşeu îşi menţine încadrarea în condiţiile prevăzute în autorizaţia de mediu şi/sau în criteriile specifice de referinţă. Testele se vor concentra pe variabile-cheie (indicatori variabili) şi pe comportarea identificată prin caracterizarea generală.

Nivelul 3: Verificarea la faţa locului printr-un control rapid pentru a se confirma că deşeul depozitat este acelaşi cu cel care a fost supus la testarea de nivel 2 şi că este cel descris în documentele de însoţire. Ea poate consta într-o inspecţie vizuală a încărcăturii de deşeuri înainte şi după descărcarea la depozit.

3.2. Pentru a se regăsi pe o listă de referinţă un deşeu este caracterizat la nivelul 1 şi trebuie să satisfacă criteriile corespunzătoare, care vor fi stabilite pentru fiecare tip dedepozit.

3.3.Pentru a rămâne pe o listă specifică a depozitului un deşeu se testează la nivelul 2 la intervale regulate de timp, semestrial sau anual, şi trebuie să satisfacă criteriile corespunzătoare pentru fiecare tip de depozit.

3.4. Toate încărcăturile de deşeuri ce intră într-un depozit se supun nivelului 3 de verificare. Nivelurile 1 şi 2 se realizează în măsura în care este posibil.

3.5. în situaţia în care testarea nu se poate realiza, nu sunt accesibile procedurile de testare sau există alte prevederi legislative c.prevalează, anumite deşeuri pot fi exceptate permanent sau temporar de la testarea la nivelul 1.

3.6. Informaţiile furnizate de determinările efectuate pot fi completate cu informaţii de la producătorii deşeurilor, de la laboratoare de cercetare şi din literatura de specialitate.Recomandări pentru criteriile preliminare de acceptare a deşeurilor.

4.1. în această fază preliminară deşeunle acceptate într-o anumită clasă de depozite trebuie să fie nominalizate pe o listă naţională ori să îndeplinească criterii similare cu celeimpuse pentru includerea pe listă.

4.2. Pentru cele 3 clase principale de depozite pot fi folosite următoarele recomandări generale pentru a stabili criterii preliminare de acceptare a deşeurilor la depozitare sau pe listele corespunzătoare:

(i) depozite de deşeuri inerte: pe lista prevăzută în autorizaţia de mediu a depozitului pot fi acceptate numai deşeurile definite conform anexei nr. 1 lit. f) la hotărâre; (ii) depozite pentru deşeuri nepericuloase: pe listele de acceptare nu trebuie să se regăsească deşeuri definite conform anexei nr.I E la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001; (iii) depozite de deşeuri periculoase: lista preliminară pentru deşeurile periculoase acceptate conţine doar acele tipuri de deşeuri definite în anexa nr. I E la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 426/2001. Deşeurile care conţin compuşi potenţial toxici în concentraţii ridicate şi constituie un risc profesional şi/sau ecologic ori care ar împiedica stabilizarea deşeurilor în cadrul ciclului proiectat de viaţă al depozitului nu vor fi acceptate pe liste fără o tratare prealabilă.

Anexa nr. 4Proceduri de control şi urmărire a depozitelor de deşeuri1. Prevederi generale1.1. Procedurile de control şi urmărire se aplică:- amplasamentelor viitoarelor depozite de deşeuri, pentru obţinerea unor date de referinţă pe

factori de mediu, anterior construcţiei şi exploatării acestora;- depozitelor în exploatare;- depozitelor după închidere.1.2. Prin activitatea de urmărire şi control se garantează că:- depozitul este realizat conform proiectului şi sistemele de protecţie a mediului funcţionează

integral;- depozitul existent, care funcţionează în baza unui program pentru conformare, îndeplineşte

măsurile de remediere la termenele prevăzute;- depozitul îndeplineşte condiţiile prevăzute în autorizaţia de mediu;- deşeurile acceptate la depozitare sunt cele care îndeplinesc criteriile pentru categoria

respectivă de depozit.1.3. Metodele aplicate pentru controlul, prelevarea şi analiza probelor sunt cele standardizate la nivel

naţional ori european sau sunt metodologii cuprinse în Normativul tehnic privind depozitarea deşeurilor - exploatarea, monitorizarea şi închiderea depozitelorde deşeuri, care se aprobă prin ordin al ministrului autorităţii centrale pentru protecţia mediului.

1.4. Probele prelevate pentru determinarea unor indicatori, în vederea definirii nivelului de afectare a calităţii factorilor de mediu, vor fi analizate de laboratoare acreditate.

2. Sistemul de control şi urmărire a calităţii factorilor de mediu.Sistemul de control şi urmărire a calităţii factorilor de mediu cuprinde:2.1. Datele meteorologice2.1.1. Datele meteorologice servesc la realizarea balanţei apei din depozit şi implicit la evaluarea

volumului de levigat ce se acumulează la baza depozitului sau se deversează din depozit.2.1.2. Datele necesare întocmirii balanţei apei se colectează de la cea mai apropiată staţie

meteorologică sau prin monitorizarea depozitului. Frecvenţa urmăririi în faza de exploatare, precum şi în cea de urmărire postînchidere este prezentată în tabelul 4.1.

2.2. Controlul apei de suprafaţă, al levigatului şi al gazului de depozit2.2.1. Controlul calităţii apei de suprafaţă, a levigatului, a gazului de depozit şi frecvenţa

determinărilor se realizează conform tabelului 4.2.2.2.2. Măsurarea volumului levigatului, prelevarea şi analizarea probelor de levigat se efectuează

pentru fiecare punct de evacuare a acestuia din depozit.2.2.3. Urmărirea calităţii apei de suprafaţă, aflată în vecinătatea unui depozit, se efectuează în cel

puţin două puncte, unul în amonte şi unul în aval de depozit.2.2.4. Urmărirea cantităţii şi calităţii gazului de depozit se efectuează pe secţiuni reprezentative ale

depozitului.2.2.5. Frecvenţa prelevării probelor se adaptează morfologiei depozitului (rambleu, debleu etc).1. Frecvenţa prelevării poate fi adaptată pe baza morfologiei depozitului (rambleu, debleu etc).

Aceasta trebuie specificată în autorizaţia de mediu.2.Parametrii şi indicatorii analizaţi variază în funcţie de compoziţia deşeurilor depozitate; ele trebuie

stabilite în autorizaţia de mediu şi trebuie să reflecte caracteristicile deşeurilor.3.Dacă în punctele de prelevare volumul şi compoziţia apei de suprafaţă sunt relativ constante,

măsurătorile se pot face la intervale mai mari de timp.4.Măsurătorile sunt legate în special de conţinutul de materie organică din deşeuri.5.CH4, CO2, O2 - regulat, alte gaze după necesitate, în funcţie de compoziţia deşeurilor depozitate, în

scopul de a reflecta afectarea levigatului.6.Sistemul de colectare a gazului trebuie verificat regulat.7.Pe baza caracteristicilor amplasamentului depozitului autoritatea competentă poate decide dacă

aceste măsurători nu sunt necesare.2.3. Protecţia apei subterane2.3.1. Urmărirea calităţii apei subterane oferă informaţii privind contaminarea acesteia, datorată

depozitării deşeurilor.2.3.2. Controlul calităţii apei subterane se realizează prin foraje de control în cel puţin 3 puncte, un

punct amplasat în amonte şi două în aval faţă de depozit, pe direcţia de curgere.2.3.3. Numărul punctelor de urmărire se poate mări pe baza unor prospecţiuni hidrogeologice

şi a necesităţii depistării urgente a infiltraţiilor accidentale de levigat în apă.

2.3.4. Înaintea intrării în exploatare a depozitelor noi se prelevează probe din cel puţin 3 puncte pentru a se stabili valori de referinţă pentru prelevările ulterioare.

2.3.5. Indicatorii care sunt analizaţi în probele prelevate sunt aleşi pe baza calităţii apei freatice din zonă şi a compoziţiei prognozate a levigatului (tabelul 4.3). Alegerea corectă a indicatorilor de analizat şi datele privind mobilitatea apei subterane în zonă asigură identificarea rapidă a schimbării calităţii apei.

Frecvenţa se stabileşte pe baza cunoştinţelor şi a evaluării vitezei fluxului de apă subterană.Când prin determinările efectuate pe probele prelevate se constată atingerea unui prag de alertă, se

repetă prelevarea şi se reiau determinările efectuate. Dacă nivelul de poluare este confirmat, trebuie urmat planul de intervenţie specificat în autorizaţia de mediu.

Pragurile de alertă se determină ţinându-se seama de formaţiunile hidrogeologice specifice zonei în care este amplasat depozitul şi de calitatea apei. Nivelul de control al poluării se bazează pe compoziţia medie determinată din variaţiile locale ale calităţii apei subterane pentru fiecare foraj de control. Dacă există date şi este posibil, pragul de alertă se specifică în autorizaţia de mediu.

2.4. Topografia depozitului Urmărirea topografiei depozitului se realizează conform datelor înscrise în tabelul 4.4.

Date pentru planul de situaţie al depozitului: suprafaţa ocupată de deşeuri, volumul şi compoziţia deşeurilor, metodele de depozitare, timpul şi durata depozitării, calculul capacităţii remanente de depozitare.

2.4.1. Incinerarea deşeurilor.Reglementarea activităţii de incinerare şi coincinerare este stabilită prin Hotărârea Guvernului

României nr. 128/2002.Procedura are drept scop prevenirea sau reducerea efectelor negative asupra mediului, în special

poluarea aerului, solului, apelor de suprafaţă şi subterane, şi a oricăror riscuri pentru sănătatea populaţiei. Prezenta hotărâre se aplică tuturor instalaţiilor de incinerare şi coincinerare cu excepţia instalaţiilor care tratează doar următoarele deşeuri: a) deşeuri vegetale din agricultură şi forestiere; b) deşeuri vegetale din industria alimentară, dacă se recuperează căldura generată; c) deşeuri fibroase din producţia de celuloză virgină şi producţia de hârtie din celuloză, dacă sunt coincinerate la locul de producţie şi căldura generată este recuperată, cu excepţia celor care folosesc în tehnologia de albire derivaţi al clorului; d) deşeuri de lemn, cu excepţi? Eseurilor de lemn care pot conţine compuşi organici halogenaţi sau metale grele în urma tratării cu conservanţi pentru lemn sau a vopsirii, şi care include în special deşeuri de lemn provenite de la deşeuri de construcţii sau damolări; e) deşeuri de plută; f) deşeuri radioactive; g) cadavre de animale; h) deşeuri rezultate din explorarea şi exploatarea petrolului şi a gazelor în instalaţii marine, incinerate la bordul instalaţiei; j) deşeuri sub 50 de tone pe an, pentru instalaţii experimentale folosite pentru cercetare, proiectare şi testare în vederea îmbunătăţirii procesului de incinerare.

În hotărâre sunt prezentate şi aspecte privind autorizarea activităţii de incinerare şi coincinerare, accesul publicului la informaţie, sancţiuni, dispoziţii tranzitorii şi finale şi anexe.

În continuare sunt prezentate: a) normele tehnice privind exploatarea, urmărirea şi controlul instalaţiilor şi proceselor de incinerare şi coincinerare; b) factorii de echivalenţă pentru dibenzo -p - dioxine şi dibenzofurani; c) determinarea valorilor limită de emisie în aer pentru coincinerarea deşeurilor; d) tehnici de măsurare; e) valori limită de emisie pentru poluanţii din apele uzate de la spălarea gazelor de ardere la dversarea din instalaţia de incinerare sau coincinerare; f) valori limită pentru emisia în aer; şi g) formula de calcul al concentraţiai de emisie şa procentul standard al concentraţiei de oxigen.

Normă tehnică privind exploatarea, urmărirea şi controlul instalaţiilor şi proceselor de incinerare şi coincinerare a deşeurilor.

Prezentele norme tehnice stabilesc condiţiile de lucru şi regimul de funcţionare pentru instalaţiile de incinerare şi coincinerare ale deşeurilor, precum şi controlul instalaţiilor şi monitorizarea emisiilor.

Capitolul 1 Predarea şi recepţia deşeurilor1.1. Operatorul instalaţiei de incinerare sau coincinerare ia toate măsurile necesare privind predarea şi

recepţia deşeurilor pentru a preveni sau a limita efectele negative asupra mediului, în special poluarea aerului, solului, apei de suprafaţă şi subterane, precum şi mirosurile, zgomotele şi riscurile directe asupra sănătăţii populaţiei. Aceste măsuri trebuie să fie cel puţin în conformitate cu cerinţele stabilite la pct. 1.3 şi 1.4.

1.2. Înainte de a accepta deşeurile în instalaţia de incinerare sau coincinerare operatorul determină, dacă este posibil, masa fiecărei categorii de deşeuri, categorii prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 155/1999 pentru introducerea evidenţei gestiunii deşeurilor şi a Catalogului European al Deşeurilor.

1.3. Înainte de a accepta deşeuri periculoase la instalaţia de incinerare sau e o incinerare operatorul trebuie să dispună de informaţii asupra deşeurilor pentru a verifica, între altele, conformitatea cu cerinţele din autorizaţia de mediu. Aceste informaţii cuprind:

a) toate datele utile asupra procesului de generare, conţinute în documentele menţionate la pct 1.4 lit. a);

b) compoziţia fizică şi, pe cât posibil, chimică a deşeurilor şi toate informaţiile necesare pentru a evalua comportarea lor în procesul de incinerare;

c) caracteristicile periculoase ale deşeurilor, substanţele cu care nu pot fi amestecate şi precauţiile ce trebuie luate de operator în manipularea acestora.

1.4. înainte de acceptarea deşeurilor periculoase la instalaţia de incinerare sau coincinerare operatorul efectuează cel puţin următoarele proceduri de recepţie:

a) verificarea documentelor care însoţesc deşeul şi, acolo unde este cazul, a celor cerute prin actele normative care controlează transporturile de deşeuri şi de reglementările pentru transportul mărfurilor periculoase;

b) prelevarea de probe reprezentative, înainte de descărcare, cu excepţia cazurilor în care nu este posibil, de exemplu pentru deşeuri clinice infecţioase, pentru a verifica conformitatea cu descrierea de la pct. 1.3, efectuând controale şi permiţând autorităţilor competente pentru protecţia mediului să identifice natura deşeurilor supuse incinerării.

Aceste probe sunt păstrate cel puţin o lună după incinerare.1.5. Autorităţile competente pentru protecţia mediului pot acorda derogări de la prevederile pct.

1.2, 1.3 şi 1.4 pentru instalaţiile industriale şi întreprinderile care incinerează sau coincinerează doar propriile deşeuri la locul de producere, cu condiţia de a se respecta prevederile prezentei hotărâri.

Capitolul 2 Condiţii de lucru2.1. Instalaţiile de incinerare trebuie să funcţioneze astfel încât să se atingă un nivel de incinerare care

să asigure un nivel total de carbon organic (TOC) al zgurii şi cenuşii de vatră, sub 3%, sau pierderea lor la calcinare să fie sub 5% din substanţa uscată a materialului.

Dacă este necesar, se folosesc tehnici adecvate de pretratare a deşeurilor. Toate instalaţiile de incinerare vor fi proiectate, echipate, construite şi exploatate astfel încât gazul rezultat din proces să ajungă în mod controlat şi omogen după ultima injectare de aer de combustie, chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii, la o temperatură de cel puţin 8500C timp de două secunde, măsurată lângă peretele interior al camerei de combustie sau în oricare punct reprezentativ al camerei, autorizat de autoritatea competentă pentru protecţia mediului.

Dacă se incinerează deşeuri periculoase cu un conţinut de peste 1% substanţe organice halogenate, exprimate ca clor, temperatura trebuie ridicată la cel puţin 1.1000C pentru o perioadă de minimum două secunde.

Fiecare linie a instalaţiei de incinerare se echipează cu cel puţin un arzător auxiliar. Acest arzător trebuie pornit automat atunci când temperatura gazelor de combustie după ultima injectare de aer de combustie scade sub 85000C sau 1.10000C, după caz. De asemenea, el trebuie folosit la pornirea şi oprirea instalaţiei, pentru a se asigura că temperatura de 85000C, respectiv de 1.10000C, după caz, este menţinută permanent în timpul acestor operaţiuni şi atâta vreme cât există deşeuri nearse în camera de combustie.

În cursul porniri sau opririi ori când temperatura gazului de ardere scade sub 85000C sau sub

1.10000C, după caz, arzătoarele auxiliare nu trebuie alimentate cu combustibili care pot provoca emisii mai mari decât cele rezultate prin arderea motorinei, gazului lichefiat sau a gazului natural.

2.2. Toate instalaţiile de coincinerare vor fi proiectate, echipate, construite şi exploatate astfel încât gazul rezultat din proces să ajungă în mod controlat şi omogen după ultima injectare de aer de combustie, chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii, la o temperatură de cel puţin 85000C timp de cel puţin două secunde. Dacă se coincinerează deşeuri periculoase cu un conţinut de peste 1% substanţe organice halogenate, exprimate ca clor, temperatura trebuie ridicată la cel puţin 1.10000C.

2.3. Instalaţiile de incinerare şi coincinerare trebuie să aibă şi să folosească un sistem automat de întrerupere a alimentării cu deşeuri:

a) la pornire, până când temperatura ajunge la 85000C sau la 1.1000C, după caz, ori temperatura specificată în conformitate cu pct. 2.4;

b) de câte ori nu este menţinută temperatura de 85000C sau 1.10000C, după caz, ori temperatura specificată în conformitate cu pct. 2.4;

c) ori de câte ori măsurătorile continue impuse de prezenta hotărâre arată că este depăşită oricare dintre valorile limită din cauza unor perturbări sau defecţiuni ale echipamentelor de depoluare.

2.4. Condiţiile diferite de cele stabilite la pct. 2.1 şi 2.3 pentru anumite categorii de deşeuri sau anumite procese termice pot fi autorizate de către autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu condiţia respectării cerinţelor prezentei hotărâri. Schimbarea condiţiilor de lucru nu trebuie să genereze mai multe reziduuri sau reziduuri cu un conţinut mai mare de poluanţi organici în comparaţie cu cele care ar fi de aşteptat în condiţiile stabilite la pct. 2.1.

Condiţiile diferite de cele stabilite la pct. 2.2 şi 2.3 pentru anumite categorii de deşeuri sau anumite procese termice pot fi autorizate Jc către autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu condiţia respectării cerinţelor prezentei hotărâri. Autorizarea de mediu trebuie condiţionată cel puţin de respectarea prevederilor pentru valorile limită de emisii stabilite în anexa nr. 7 pentru carbonul organic total (TOC) şi monoxidul de carbon (CO).

În cazul coincinerării propriilor deşeuri la locul de producţie, în cazane existente, din industria celulozei şi hârtiei, emiterea autorizaţiei de mediu trebuie să fie condiţionată cel puţin de respectarea prevederilor pentru valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 7 pentru carbonul organic total (TOC).

2.5. Toate instalaţiile de incinerare şi coincinerare trebuie proiectate, echipate, construite şi exploatate astfel încât să se prevină emisii în atmosferă care să genereze creşterea semnificativă a poluării aerului la nivelul solului; în particular gazele de ardere trebuie evacuate, într-o manieră controlată şi în conformitate cu standardele naţionale şi internaţionale privind calitatea aerului, prin intermediul unui coş a cărui înălţime este astfel calculată încât să asigure, cel puţin la limita primei zone locuite, o dispersie corespunzătoare a unor emisii sub valorile normate ale indicatorilor de poluare, în orice condiţii atmosferice.

2.6. Căldura generată prin procesul de incinerare sau coincinerare trebuie recuperată pe cât posibil.

2.7. Deşeurile infecţioase rezultate din activitatea medicală, comerţ, transport şi din alte activităţi trebuie plasate direct în camera de ardere, fără a fi mai întâi amestecate cu alte categorii de deşeuri şi fără manipulare directă.

2.8. Conducerea instalaţiei de incinerare sau coincinerare trebuie să fie asigurată de o persoană fizică cu pregătire adecvată pentru această activitate.

Capitolul 3Valori limită pentru emisiile în aer3.1. Instalaţiile de incinerare trebuie proiectate, echipate, construite şi exploatate astfel încât în gazele

de ardere să nu fie depăşite valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 7.3.2. Instalaţiile de coincinerare trebuie proiectate, echipate, construite şi exploatate astfel încât în

gazele de ardere să nu fie depăşite valorile limită de emisie stabilite în conformitate cu prevederile anexei nr.

4.Dacă într-o instalaţie de coincinerare peste 40% din căldura rezultată provine de la deşeuri

periculoase, trebuie aplicate valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 7.3.3. Rezultatele măsurătorilor făcute pentru a verifica conformitatea cu valorile limită de emisie

trebuie recalculate la condiţiile standard stabilite în cap. 7.3.4. În cazul coincinerării deşeurilor municipale amestecate, netratate, valorile limită de emisie se

determină în conformitate cu prevederile anexei nr. 7, iar prevederile anexei nr. 4 nu se aplică.3.5. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului stabileşte necesitatea introducerii unor valori

limită de emisie pentru hidrocarburi aromatice policiclice sau pentru alţi poluanţi.Capitolul 4Valori limită pentru emisiile în apă4.1. Orice deversare de apă de spălare a gazelor de ardere de la o instalaţie de incinerare sau

coincinerare se realizează cu respectarea condiţiilor autorizaţiei de mediu.4.2. Deversările în mediul acvatic ale apelor uzate provenite de la spălarea gazelor de ardere se

limitează cât mai mult posibil, valorile limită de emisie trebuind să se conformeze cerinţelor prevăzute în anexa nr. 6.

4.3. Cu condiţia unei prevederi specifice din autorizaţia de mediu, apa uzată de la spălarea gazelor de ardere poate fi deversată în mediu acvatic după epurarea separată, cu condiţia ca:

a) să fie respectate condiţiile prevederilor locale, naţionale şi internaţionale în ceea ce priveşte valorile limită de emisie;

b) concentraţiile gravimetrice ale substanţelor poluante menţionate în anexa nr. 6 să nu depăşească valorile limită stabilite în aceasta.

4.4. Valorile limită de emisie se aplică la punctul unde apele uzate de la spălarea gazelor de ardere, conţinând substanţele poluante menţionate în anexa nr. 6, sunt deversate din instalaţia de incinerare sau coincinerare.

Acolo unde apa uzată de la spălarea gazelor de ardere este tratată colectiv cu alte surse locale de ape uzate similare, operatorul va lua măsurile menţionate la cap. 7:

a) pe circuitul de apă uzată de la procesul de spălare a gazelor de ardere, înainte de introducerea sa în instalaţia de tratare colectivă a apelor uzate;

b) pe celălalt circuit sau celelalte circuite de apă uzată, înainte de introducerea lor în instalaţia de tratare colectivă a apelor uzate;

c) la punctul final de deversare a apelor uzate, după epurare, din instalaţia de incinerare sau coincinerare.

Operatorul va efectua calcule adecvate de bilanţ de masă pentru a determina nivelurile de emisii de la deversarea finală a apelor uzate care pot fi atribuite apei uzate de la spălarea gazelor de ardere, în scopul de a verifica conformitatea cu valorile limită de emisii stabilite în anexa nr. 6 pentru fluxul de apă uzată de la procesul de spălare a gazelor de ardere.

Este interzisă diluarea apelor uzate în scopul conformării cu valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 6.

4.5. Când apele uzate de la spălarea gazelor de ardere, conţinând substanţele poluante menţionate în anexa nr. 6, sunt tratate în afara instalaţiei de incinerare sau coincinerare la o instalaţie de epurare destinată doar pentru acest tip de ape uzate, valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 6 se vor aplica în punctul unde apele uzate părăsesc instalata de tratare. Dacă această instalaţie de tratare exterioară nu este destinată doar tratării apelor uzate de la incinerare, operatorul va face calcule adecvate de bilanţ de masă în conformitate cu pct. 4.4 lit. a), b) şi c), pentru a determina nivelurile de emisie în deversarea finală de ape uzate, care pot fi atribuite apelor uzate de la procesul de spălare a gazelor de ardere, pentru a verifica conformitatea cu valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 6 pentru fluxul de ape uzate de la procesul de

spălare a gazelor de ardere.Este interzisă diluarea apelor uzate în scopul conformării cu valorile limită de emisie stabilite în anexa

nr. 6.4.6. Autorizaţia de mediu stabileşte: valorile limită de emisie pentru substanţele poluante, la care

se referă anexa nr. 6, în conformitate cu pct. 4.2 şi în scopul de a satisface cerinţele menţionate la pct. 4.3 lit. a); parametrii operaţionali de control pentru apă uzată, cel puţin pentru pH, temperatură şi debit.

4.7. Amplasamentele pentru instalaţiile de incinerare sau coincinerare, inclusiv locurile asociate pentru depozitarea deşeurilor, trebuie proiectate astfel încât să se prevină deversarea neautorizată şi accidentală a oricăror substanţe poluante pe sol şi în apele de suprafaţă sau freatice, în conformitate cu prevederile legislaţiei de mediu în vigoare. In plus, trebuie asigurată capacitatea de stocare pentru scurgerile de apă de ploaie dinspre amplasamentul instalaţiei de incinerare sau coincinerare ori pentru apa contaminată, rezultată prin scurgeri sau operaţiuni de stingere a incendiilor.

Capacitatea de stocare trebuie să fie adecvată pentru a avea siguranţa că asemenea ape pot fi testate şi tratate înainte de a fi deversate, conform specificaţiei din autorizaţia de mediu.

4.8. Autoritatea centrală pentru protecţia mediului stabileşte necesitatea introducerii unor valori limită de emisie pentru hidrocarburi aromatice policiclice sau alţi poluanţi.

Capitolul 5 Reziduuri5.1. Reziduurile rezultate din funcţionarea instalaţiei de incinerare sau coincinerare trebuie

reduse din punct de vedere cantitativ şi al gradului de nocivitate.Reziduurile trebuie reciclate, pe cât posibil, direct sau în afara instalaţiei, în conformitate cu

prevederile relevante ale legislaţiei de mediu în vigoare.5.2. Transportul şi depozitarea intermediară a reziduurilor uscate, sub formă pulverulentă, ca

cenuşa şi reziduurile uscutc de la tratarea gazelor de ardere, se fac astfel încât să se prevină dispersarea în mediu, de exemplu în containere închise.

5.3. înainte de a determina rutele pentru eliminarea sau reciclarea reziduurilor de la instalaţiile de incinerare sau coincinerare se efectuează teste adecvate pentru a se stabili caracteristicile fizice şi chimice şi potenţialul poluant al diferitelor reziduuri rezultate din procesul de incinerare. Analiza priveşte în special fracţia solubilă totală şi metalele grele din fracţia solubilă.

Capitolul 6Controlul şi monitorizarea6.1. Trebuie instalate echipamente de măsurare şi trebuie folosite tehnici pentru amonitoriza

parametrii, condiţiile de funcţionare şi concentraţiile de masă relevante pentru procesul de incinerare şi coincinerare.

6.2. Condiţiile de măsurare trebuie stabilite în autorizaţia de mediu emisă de autorităţile competente pentru protecţia mediului.

6.3. Instalarea şi funcţionarea corespunzătoare a echipamentului automat de monitorizare a emisiilor în aer şi apă se verifică prin controale şi teste anuale de supraveghere. Calibrarea se face prin măsurători paralele cu metode de referinţă, cel puţin o dată la 3 ani.

6.4. Amplasarea punctelor de prelevare sau măsurare se realizează de comun acord cu autoritatea competentă pentru protecţia mediului.

6.5. Măsurătorile periodice ale emisiilor în aer şi apă trebuie efectuate în conformitate cu pct. 1 şi 2 din anexa nr. 5.

Capitolul 7 Condiţii de măsurare7.1. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului controlează aplicarea prevederilor pct.

7.2-7.12 şi 7.17 cu privire la aer şi ale pct. 7.9-7.19 cu privire la apă, fie prin specificarea acestor prevederi în condiţiile autorizaţiei de mediu, fie prin introducerea unor reguli generale obligatorii.

7.2. Se vor efectua următoarele măsurători ale poluanţilor aerului, în conformitate cu anexa nr. 5,

la instalaţia de incinerare sau coincinerare:a) măsurători continue ale următoarelor substanţe: oxizi de azot (NO(x)), cu condiţia să fie stabilite

valorile limită de emisie, monoxid de carbon (CO), pulberi totale, carbon organic total (TOC), acid clorhidric (HCI), acid fluorhidric (HF), bioxid de sulf (SO2);

b) măsurători continue ale următorilor parametri de proces: temperatura lângă peretele interior al camerei de ardere sau alt punct reprezentativ al camerei de ardere şi/sau postardere, aprobat de autoritatea competentă pentru protecţia mediului; concentraţia de oxigen, presiunea, temperatura şi conţinutul în vapori de apă în gazele de ardere;

c) cel puţin două măsurători pe an ale metalelor grele, dioxinelor şi furanilor, dar pentru primul an de funcţionare măsurătorile se vor face trimestrial. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate stabili perioade de măsurare, acolo unde s-au stabilit valorile limită de emisie, pentru hidrocarburi policiclice aromatice sau pentru alţi poluanţi.

7.3. Timpul de tratare, temperatura minimă şi conţinutul de oxigen al gazelor de ardere se supun unei verificări adecvate, cel puţin o dată, când instalaţia de incinerare sau coincinerare este pusă în funcţiune şi în cele mai nefavorabile condiţii de operare anticipate.

7.4. Măsurarea continuă a acidului fluorhidric (HF) poate fi omisă dacă se folosesc etape de tratare pentru acidul clorhidric (HCŞ care asigură că nu este depăşită valoarea limită a acidului clorhidric (HCI). în acest caz emisiile de HF vor fi supuse unei măsurători periodice, conform prevederilor pct. 7.2 lit. c).

7.5. Măsurarea continuă a conţinutului de vapori de apă nu se impune dacă gazul de arde-re prelevat este uscat înainte de a fi analizate emisiile.

7.6. Măsurători periodice în conformitate cu pct. 7.2 lit. c) ale acidului clorhidric (HCI), acidului fluorhidric (HF) şi bioxidului de sulf (SO2) în locul măsurărilor continue pot fi autorizate de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului pentru instalaţiile de incinerare sau coincinerare, dacă operatorul poate dovedi că emisiile acestor poluanţi nu pot fi în nici o împrejurare mai mari decât valorile limită de emisie prevăzute.

7.7. Reducerea frecvenţei măsurătorilor periodice pentru metale grele, de la două ori pe an la o dată la 2 ani, şi pentru dioxine şi furani, de la de două ori pe an la o dată pe an, poate fi autorizată de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului, dacă emisiile rezultate de la incinerare sau coincinerare sunt sub 50% din valorile limită de emisie, determinate în conformitate cu anexa nr. 7, respectiv cu anexa nr. 4, şi cu condiţia să fie disponibile criteriile pentru respectarea acestor prevederi. Aceste criterii trebuie să se bazeze cel puţin pe prevederile cuprinse la lit. a) şi d).

Până la 1 ianuarie 2008 reducerea frecvenţei poate fi autorizată chiar dacă nu sunt disponibile asemenea criterii, în următoarele condiţii: deşeurile nepericuloase care urmează să fie coincinerate sau incinerate trebuie să fie constituite doar din anumite fracţii combustibile sortate de deşeuri, inadecvate pentru reciclare şi prezentând anumite caracteristici, care sunt specificate pe baza evaluării menţionate la lit. d); pentru aceste deşeuri sunt disponibile criterii naţionale de calitate; c) coincinerarea şi incinerarea acestor deşeuri se fac în conformitate cu planurile naţionale de gestiune a deşeurilor;

d) operatorul poate dovedi autorităţii competente pentru protecţia mediului că pentru metale grele, dioxine şi furani emisiile sunt în toate circumstanţele semnificativ sub valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 4 sau 7; această evaluare se va baza pe informaţii asupra calităţii deşeurilor implicate şi pe măsurători ale emisiilor;

e) criteriile de calitate şi noua perioadă pentru măsurătorile periodice trebuie să fie specificate în autorizaţia de mediu;

f) toate deciziile asupra frecvenţei măsurătorilor menţionate, completate cu informaţii asupra cantităţii şi calităţii de deşeuri implicate, trebuie să fie comunicate anual autorităţii teritoriale pentru protecţia mediului.

7.8. Rezultatele măsurătorilor făcute pentru a verifica respectarea valorilor limită de emisie trebuie

recalculate în condiţii standard stabilite în continuare, iar pentru oxigen, în conformitate cu formula menţionată în anexa nr. 8:

- temperatura 273 K, presiunea 101,3 kPa, 11% oxigen, gaz uscat, în gazele de ardere la instalaţiile de incinerare;

- temperatura 273 K, presiunea 101,3 kPa, 3% oxigen, gaz uscat, în gazele de ardere de la incinerarea uleiului uzat, definit conform Hotărârii Guvernului nr. 662/2001 privind gestiunea uleiurilor uzate;

- când deşeurile sunt incinerate sau coincinerate într-o atmosferă îmbogăţită în oxigen, rezultatele măsurătorilor trebuie exprimate în condiţii standard, la un conţinut de oxigen stabilit de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, reflectând circumstanţele speciale ale cazului individual;

- în cazul coincinerării rezultatele măsurătorilor trebuie exprimate în condiţii standard, la un conţinut total de oxigen conform celui calculat în anexa nr. 4. într-o instalaţie de incinerare sau coincinerare care tratează deşeuri periculoase, în care emisiile poluante sunt reduse prin tratarea gazelor de ardere, standardizarea referitoare la conţinutul de oxigen, potrivit primului alineat, poate fi făcută doar dacă conţinutul de oxigen măsurat pe aceeaşi perioadă ca pentru poluantul implicat depăşeşte conţinutul de oxigen standard relevant.

7.9. Toate rezultatele măsurătorilor trebuie înregistrate, prelucrate şi prezentate într-o formă adecvată, pentru a permite autorităţilor competente pentru protecţia mediului să verifice conformitatea cu condiţiile de funcţionare autorizate şi valorile limită de emisie stabilite în prezenta hotărâre, în conformitate cu procedurile decise de autorităţile competente pentru protecţia mediului.

7.10. Valorile limită de emisie pentru aer se consideră respectate dacă:a) nici una dintre valorile medii zilnice nu depăşeşte vreuna dintre valorile limită de emisie stabilite în

anexa nr. 7 lit. a) sau în anexa nr. 4, şi 97% din valoarea medie zilnică pe un an nu depăşeşte valorile limită de emisie stabilite în primul alineat al anexei nr. 7 lit. e);

b) nici una dintre valorile medii la jumătate de oră nu depăşeşte vreuna dintre valorile limită de emisie din coloana A a anexei nr. 7 lit. b) sau, acolo unde este relevant, 97% din valoarea medie la jumătate de oră pe un an nu depăşeşte nici una dintre valorile limită de emisie stabilite în coloana B a anexei nr. 7 lit. b);

- nici una dintre valorile medii pe perioada de prelevare stabilită pentru metale grele şi dioxine şi furani nu depăşeşte valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 7 lit. c) şi d) sau în anexa nr. 4;

- sunt respectate prevederile celui de-al doilea alineat al anexei nr. 7 lit. e) sau ale anexei nr. 4.7.11. Valorile medii la jumătate de oră şi valorile medii la 10 minute se determină în cadrul timpului

de lucru efectiv (excluzând perioadele de pornire şi oprire, dacă nu sunt incinerate deşeuri) din valorile măsurate, după ce s-a scăzut valoarea intervalului de încredere specificat la pct. 3 din anexa nr. 5. Valorile medii zilnice se determină din acele valori medii validate.

Pentru a obţine o valoare medie zilnică validată nu se elimină mai mult de 5 valori medii la jumătate de oră, în fiecare zi, din cauza nefuncţionării sau intervenţiilor la sistemul de măsurare continuă. Nu se elimină mai mult de 10 valori zilnice medii pe an din cauza nefuncţionării sau întreţinerii sistemului de măsurare continuă.

7.12. Valorile medii pe perioada de prelevare şi, în cazul măsurării periodice, ale acidului fluorhidric (HF), acidului clorhidric (HCI) şi bioxidului de sulf (SO2) se determină în conformitate cu condiţiile pct. 6.2 şi 6.4 şi cu prevederile anexei nr. 5.

7.13. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabileşte, imediat ce sunt disponibile tehnicile adecvate de măsură, data de la care se efectuează măsurători continue ale valorilor limită de emisie pentru dioxine ^l vestale grele, în conformitate cu prevederile anexei nr. 5.

7.14. Următoarele măsurători trebuie efectuate în punctul de deversare a apelor uzate:a) măsurători continue ale parametrilor menţionaţi la pct. 4.6. lit, b);b) măsurători zilnice instantanee ale materiilor solide totale în suspensie; autoritatea competentă

pentru protecţia mediului poate prevedea alternativ măsurători pentru o probă reprezentativă proporţională

cu fluxul de ape pe o perioadă de 24 de ore;c) măsurători, cel puţin lunar pe o probă reprezentativă, ale substanţelor poluante menţionate la pct.

4.3 cu respectarea pct. 2-10 din anexa nr. 6; cel puţin 6 măsurători pe an ale dioxinelor şi furanilor; în primul an de funcţionare se recomandă ca aceste măsurători să se facă trimestrial. Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate fixa perioade de măsurare dacă a stabilit valori limită de emisie pentru hidrocarburi policiclice aromatice sau alţi poluanţi.

7.15. Monitorizarea masei poluanţilor în apele uzate epurate trebuie făcută în conformitate cu legislaţia din domeniul apelor în vigoare şi trebuie descrisă în autorizaţia de mediu, la fel ca şi frecvenţa măsurătorilor.

7.16. Valorile limită de emisie pentru apă se consideră respectate dacă:a) pentru materiile solide totale în suspensie, substanţa poluantă nr. 1,95% şi 100% dintre valorile

măsurate nu depăşesc valorile lirnită de emisie stabilite în anexa nr. 6;b) pentru metalele grele, substanţele poluante nr. 2-10, nu mai mult de o măsurătoare pe an

depăşeşte valorile limită de emisie stabilite în anexa nr. 6 sau, dacă autoritatea competentă pentru protecţia mediului impune peste 20 de eşantioane pe an, nu mai mult de 5% din aceste eşantioane depăşesc valorile limită de emisie stabilite în anexa nr, 6;

c) măsurătorile făcute de două ori pe an ale dioxinelor şi furanilor, substanţa poluantă nr. 11, nu depăşesc valoarea limită de emisie stabilită în anexa nr. 6.

7.17. Dacă măsurătorile efectuate arată că au fost depăşite valorile limită de emisie stabilite în prezenta hotărâre pentru aer sau apă, autorităţile competente pentru protecţia mediului vor fi informate fără întârziere.

Anexa nr. 4Determinarea valorilor limită de emisie în aer pentru coincinerarea deşeurilorI. Următoarea formulă (regulă de amestec) se aplică atunci când o anumită valoare limită totală "C" nu

a fost stabilită într-un tabel din această anexă.Valoarea limită pentru fiecare poluant relevant şi pentru monoxid de carbon în gazul de ardere de la o

instalaţie de coincinerare se calculează astfel:(Vdeşeuri x Cdeşeuri + Vproc x Cproc) (Vdeşeuri + Vproc)În care:Vdeşeuri: volumul de gaze de ardere rezultate exclusiv din incinerarea deşeurilor, determinat pe baza

deşeurilor cu cea mai mică putere calorică specificată în autorizaţie şi recalculat la condiţiile date în prezenta hotărâre.

În cazul în care căldura rezultată de la incinerarea deşeurilor periculoase reprezintă sub 10% din căldura totală degajată de instalaţie, atunci V(deşeuri) trebuie calculat pe baza unei cantităţi presupuse de deşeuri care, fiind incinerate, ar degaja 10% din căldura totală, la o cantitate de căldură degajată totală constantă.

Cdeşeuri: valorile limită de emisie stabilite pentru instalaţiile cu destinaţia de incinerare a deşeurilor în anexa nr. 7, pentru poluanţi relevanţi şi monoxid de carbon.

Vproc: volumul gazelor de ardere rezultate din proces, inclusiv din arderea combustibililor autorizaţi, folosiţi în mod normal în instalaţie (excluzând deşeurile), determinat pe baza conţinutului de oxigen la care trebuie recalculate emisiile, aşa cum este stabilit în reglementările naţionale. în absenţa reglementărilor pentru acest tip de instalaţii trebuie folosit conţinutul real de oxigen din gazul de ardere, fără a fi diluat prin adăugarea de aer care nu este necesar procesului. Recalcularea pentru celelalte condiţii este dată în prezenta hotărâre.

Cproc: valori limită de emisie, astfei cuin sunt stabilite în tabelele din această anexă pentru anumite sectoare industriale sau, în cazul absenţei unui asemenea tabel sau a unei asemenea valori, valorile limită de emisie ale poluanţilor relevanţi şi ale monoxidului de carbon în gazele de coş ale instalaţiilor care sunt în

conformitate cu legislaţia naţională, reglementările şi prevederile administrative pentru asemenea instalaţii, la arderea unor combustibili normali autorizaţi (excluzând deşeurile). In absenţa acestor măsuri se folosesc valorile limită de emisie stabilite în autorizaţie. în absenţa unei asemenea autorizaţii se folosesc valorile reale ale concentraţiei gravimetrice.

C = valori limită ale emisiilor totale şi conţinutul de oxigen, aşa cum sunt stabilite în tabelele acestei anexe pentru anumite sectoare industriale şi anumiţi poluanţi sau, în cazul absenţei unui asemenea tabel ori valori, valorile limită de emisii totale pentru monoxid de carbon (CO) şi anumiţi poluanţi, care înlocuiesc valorile limită de emisie, aşa cum sunt stabilite în anexele specifice la prezenta hotărâre. Conţinutul total de oxigen care trebuie să înlocuiască conţinutul de oxigen pentru standardizare este calculat pe baza conţinutului de mai sus, respectându-se volumele parţiale.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate stabili reguli pentru excepţiile specificate în această anexă.

II. 1. Prevederi speciale pentru cuptoare de ciment cu coincinerare de deşeuriValorile medii zilnice pentru parametrii care se măsoară continuu, perioadele de prelevare de probe şi

alte cerinţe legate de măsurare respectă prevederile cap. 3 din anexa nr.2.Toate valorile sunt în mg/m3 (pentru dioxine şi furani în ng/m3). Măsurătorile la jumătate de oră sunt

necesare doar pentru a se calcula valorile medii zilnice.Rezultatele măsurătorilor făcute pentru a se verifica respectarea valorilor limită de emisie trebuie

recalculate la următoarele condiţii: temperatura 273 K, presiunea 101,3 kPa, 10% oxigen, gaz uscat.II.3. Prevederi speciale pentru alte sectoare industriale care coincinerează deşeuri, netratate la pct. II.

1 sau II.2La nivelul valorii limită de emisie zilnică valorile intervalelor de încredere de 95% ale unui singur

rezultat măsurat nu vor depăşi următoarele procente din valorile limită de emisie:- monoxid de carbon: 10%- bioxid de sulf: 20%- bioxid de azot: 20%- pulberi totale: 30%- carbon organic total: 30%- acid fluorhidric: 40%- acid clorhidric: 40%Până la data de 1 ianuarie 2008 autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate autoriza

excepţii pentru materii solide totale în suspensie la instalaţiile existente de incinerare, cu condiţia ca autorizaţia să prevadă ca 80% din valorile măsurate să nu depăşească 30 mg/l şi nici una dintre ele să nu depăşească 45 mg/l.

Valorile limită pentru indicatorii normaţi din apele uzate rezultate de la spălarea gazelor de ardere trebuie să respecte valorile din NTPA-001/1997 sau NTPA-002/1997, după caz, dacă acestea sunt mai mici decât cele prevăzute mai sus.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate autoriza excepţii pentru NO(x) la instalaţiile existente de incinerare:

- cu o capacitate nominală de până la 6 tone pe oră inclusiv, cu condiţia ca autorizaţia să prevadă că valorile medii zilnice nu depăşesc 500 mg/m3 şi aceasta până la data de 1 ianuarie 2008;

- cu o capacitate nominală de peste 6 tone pe oră, dar până la 16 tone pe oră inclusiv, cu condiţia ca autorizaţia să prevadă ca valorile medii zilnice să nu depăşească 400 mg/m3 şi aceasta până la data de 1 ianuarie 2010;

- cu o capacitate nominală de peste 16 tone pe oră, dar sub 25 tone pe oră inclusiv, şi care nu produc deversări de apă, cu condiţia ca autorizaţia să prevadă ca valorile medii zilnice să nu depăşească 400 mg/m3 şi aceasta până la data de 1 ianuarie 2008.

Până la data de 1 ianuarie 2008 excepţiile pentru pulberi pot fi autorizate de autoritatea competentă pentru protecţia mediului la instalaţiile existente de incinerare, cu condiţia ca autorizaţia să prevadă ca valorile medii zilnice să nu depăşească 20 mg/m3.

a) Valori medii la jumătate de orăPână la data de 1 ianuarie 2010 excepţiile pentru NO(x) pot fi autorizate de autoritatea competentă

pentru protecţia mediului pentru instalaţiile existente de incinerare cu o capacitate nominală între 6 şi 16 tone pe oră, cu condiţia ca valorile medii la jumătate de oră să nu depăşească 600 mg/m3 pentru col. A sau cel mult 400 mg/m3 pentru col. B.

b) Toate valorile medii se referă la o perioadă de prelevare de minimum 30 de minute şi maximum 8 ore

Aceste valori medii acoperă, de asemenea, formele gazoase şi în stare de vapori ale emisiilor relevante de metale grele, precum şi combinaţiile lor.

c) Valorile medii vor fi măsurate pe o perioadă de prelevare de minimum 6 ore şi maximum 8 ore. Valoarea limită de emisie este valabilă pentru o concentraţie totală de dioxine şi furani, calculată folosindu-se noţiunea de echivalent toxic în conformitate cu anexa nr. 3.

e) Următoarele valori limită de emisie pentru concentraţiile de monoxid de carbon (CO) nu vor fi depăşite în gazele de combustie (cu excepţia fazei de pornire şi oprire):

- 50 mg/m3 în gaz de combustie determinat ca valoare zilnică medie;-150 mg/m3 în gaz de combustie la minimum 95% din toate măsurătorile (determinate ca valori medii

de 10 minute) sau 100 mg/m3 î," gaz de combustie din toate măsurătorile (determinate ca valori medii la jumătate de oră, luate pe o durată de 24 de ore).

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate autoriza excepţii pentru instalaţii de incinerare folosind tehnologia patului fluidizat, cu condiţia ca autorizaţia să prevadă o valoare limită de emisie pentru monoxidul de carbon (CO) de maximum 100 mg/m3 ca valoare medie orară.

f) Autoritatea centrală pentru protecţia mediului poate stabili reguli pentru excepţii oferite la aceste valori.

Anexa nr. 8Formula de calcul al concentraţiei de emisie la procentul standard al concentraţiei de oxigen

E(S) = (21 - O(S)) x E(M),(21 - O(M))

În care:E(S) = concentraţia de emisie calculată la procentul standard al concentraţiei de oxigen;E(M) = concentraţia de emisie măsurată;O(S) = concentraţia standard de oxigen;O(M) = concentraţia de oxigen măsurată.2.4.10. Procedura de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu

(conform Ordinului 860/2003)Această procedură reglementează condiţiile de solicitare şi de obţinere a acordurilor de mediu pentru

proiectele cu impact semnificativ asupra mediului înconjurător. Sunt considerate cu impact semnificativ asupra mediului activităţile astfel menţiomate în anexa 1.1 a ordinului, precum şi cele menţionate în anexa 1.2 care în urma parcurgerii etapei de încadrare se supun procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Pentru proiectele de instalaţii noi sau modificarea substanţială a celor axistente, inclusiv pentru proiecte de dezafectare, aferente acelor activităţi, se emit acorduri de mediu sau, după caz, acorduri integrate de mediu. Documentaţia depusă pentru obţinerea acordului de mediu va sta la baza emiterii autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu, înainte de punerea în funcţiune a obiectivului. Procedura are următorul conţinut:

- Cadrul legal al procedurii.- Aplicabilitate şi competenţe de emitere a acordurilor de mediu.- Clasificarea activităţilor după impactul asupra mediului.- Depunerea solicitării şi evaluarea iniţială a acesteia.- Etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului.- Procedura simplificată de avizare.- Etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind studiul de evaluare a

impactului asupra mediului.- Etapa de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.- Informarea şi participarea publicului la procedura de evaluare a impactului asupra mediului.Valabilitatea acordului/acordului integrat de mediu. Revizuirea, suspendarea şi anularea acordurilor de

mediu.Dispoziţii finale.Anaxa I. Lista activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului, care se supun evaluării impactului

asupra mediului (EIM).Anexa II. Lista activităţilor şi/sau instalaţiilor cu potenţial semnificativ asupra mediului, care se supun

etapei de încadrare în procedura de evaluare a impactului asupra mediului.Anexa HI. Formatul ştampilelor.Anexa IV. Normativ de conţinut pentru memoriul tehnic necesar emiterii

acordului/acordului integrat de mediu.Anexa V. Proces verbal de verificare a amplasamentului.Anexa VI. Anunţul public.Anexa VIL Conţinutul acordului de mediu.Anexa VIII. Formular pentru consemnarea observaţiilor publicului privind evaluarea impactului asupra

mediului.Anexa IX. Evaluarea propunerilor publicului.Anexa X. Cuantumul tarifelor.Anexa XI. Schema logică a procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a

acordului de mediu.Pentru o înţelegere mai bună a paşilor necesari pentru evaluarea impactului asupra mediului şi de

emitere a acordului de mediu prezentăm mai jos lista cu cele două categorii de unităţi (anexele I şi II), normativul de conţinut pentru memoriul tehnic necesar emiterii acordului/acordului integrat de mediu şi Anexa XI cu schema logică a procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu. O analiză atentă a conţinutului ordinului 860/2003 este strict necesară.

Anexa IVNormativ de conţinut pentru memoriul tehnic necesar acordului/acordului integrat de mediuI. Date generaleDenumirea obiectivului de investiţiiAmplasamentul obiectivului şi adresaProiectantul lucrărilorBeneficiarul lucrărilor / titularul proiectului / proprietarul depozitului*)/ operatorul depozitului )Valoarea estimativă a lucrărilor, din care: pentru protecţia mediuluiPerioada de execuţie propusăII. Date specifice proiectului1. Oportunitatea investiţiei:- scopul şi importanţa obiectivului de investiţii:- utilitatea publică şi/sau modul de încadrare în planurile de urbanism şi amenajare,

programe speciale, inclusiv planul naţional de gestiune a deşeurilor*)2. Descrierea proiectului Se prezintă elementele caracteristice proiectului, incluzând mai ales:- descrierea caracteristicilor fizice ale întregului proiect şi a necesităţilor de folosinţă în timpul fazelor

de construcţie şi funcţionare, cu modul de asigurare cantitativă şi calitativă a utilităţilor;- descrierea principalelor caracteristici ale proceselor de producţie, de exemplu: natura şi cantitatea

materialelor folosite, capacităţi de producţie, materii prime, auxiliare şi combustibili utilizaţi, produse şi subproduse obţinute şi destinaţia acestora, alte date specifice;

- descrierea efectelor semnificative probabile ale proiectului propus asupra mediului, rezultând din utilizarea resurselor naturale.

În cazul proiectelor privind instalaţii pentru depozitarea deşeurilor vor fi prezentate, de asemenea:- clasa din care face parte depozitul - pentru :!;~3uri inerte, pentru deşeuri nepericuloase, pentru

deşeuri periculoase;- numărul de locuitori deserviţi (inclusiv localităţile) - în cazul depozitelor de deşeuri nepericuloase;- suprafaţa ocupată şi capacitatea maximă;- durata de funcţionare estimată (corelat cu prognozele de generare a deşeurilor pe următorii 10-15

ani);- lista deşeurilor care sunt acceptate la depozitare;- procedura de acceptare a deşeurilor la depozitare (inclusiv modul de înregistrare a datelor);- infrastructura depozitului şi alte elemente componente, în cazul în care proiectul prevede şi

realizarea altor activităţi în plus faţă de depozitare (inclusiv tehnologii şi instalaţii pentru tratarea deşeurilor, dacă este cazul);

- sistemul de impermeabilizare a cuvetei depozitului;- sistemul de automonitorizare tehnologică;- aspecte privind protecţia muncii şi paza contra incendiilor.III. Surse de poluanţi şi protecţia factorilor de mediu1. Protecţia calităţii apelor:- sursele de poluanţi pentru ape, concentraţii şi debite masice de poluanţi rezultaţi pe faze tehnologice

şi de activitate;- staţii şi instalaţiile de epurare sau de preepurare a apelor uzate, proiectate, elementele de

dimensionare, randamentele de reţinere a poluanţilor;- concentraţiile şi debitele masice de poluanţi evacuaţi în mediu, locul de evacuare sau emisarul.În cazul proiectelor privind instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor va fi prezentat, de asemenea,

sistemul de colectare, tratare şi eliminare a levigatului (inclusiv descrierea tehnologiei şi a instalaţiei de tratare propuse, în cazul în care aceasta se realizează pe amplasament).

2. Protecţia aerului:- sursele de poluanţi pentru aer, debitele, concentraţiile şi debitele masice de poluanţi rezultaţi şi

caracteristicele acestora pe faze tehnologice sau de activitate;- instalaţiile pentru epurarea gazelor reziduale şi reţinerea pulberilor, pentru colectarea şi dispersia

gazelor reziduale în atmosferă, elementele de dimensionare, randamentele;- concentraţiile şi debitele masice de poluanţi evacuaţi în atmosferă.În cazul proiectelor privind instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor va fi prezentat, de asemenea,

sistemul de colectare şi evacuare a gazului de depozit (inclusiv modalitatea de tratare propusă - ardere controlată, utilizare etc).

3. Protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor:- sursele de zgomot şi de vibraţii;- amenajările şi dotările pentru protecţia împotriva zgomotului şi vibraţiilor;- nivelul de zgomot şi de vibraţii la limita incintei obiectivului şi la cel mai apropiat receptor protejat

4. Protecţia împotriva radiaţiilor:- sursele de radiaţii;- amenajările şi dotările pentru protecţia împotriva radiaţiilor;- nivelul de radiaţii la limita incintei obiectivului şi la cel mai apropiat receptor protejat5. Protecţia solului şi subsolului:- sursele de poluanţi pentru sol şi subsol;- lucrările şi dotările pentru protecţia solului şi a subsolului;6. Protecţia ecosistemelor terestre şi acvatice:- descrierea aspectelor de mediu Ce vor fi semnificativ afectate prin proiectul propus, inclusiv, în

special, populaţia, fauna, flora, solul, apa, aerul, factorii climatici, peisajul şi interrelaţiile dintre aceşti factori;- poluanţii şi activităţile ce pot afecta ecosistemele acvatice şi terestre;- lucrările, dotările şi măsurile pentru protecţia faunei şi florei terestre şi acvatice, a biodiversităţii,

monumentelor naturii şi ariilor protejate.7. Protecţia aşezărilor umane şi a altor obiective de interes public;- distanţa faţă de aşezările umane şi obiectivele de interes public, respectiv investiţii, monumente

istorice şi de arhitectură, diverse aşezăminte, zone de interes tradiţional, etc;- lucrările, dotările şi măsurile pentru protecţia aşezărilor umane şi a obiectivelor protejate şi/sau de

interes public.8. Gospodărirea deşeurilor generate pe amplasament:- tipurile şi cantităţile de deşeuri de orice natură rezultate;- modul de gospodărire a deşeurilor şi asigurarea condiţiilor de protecţie a mediului9. Gospodărirea substanţelor toxice şi periculoase:- substanţele toxice şi periculoase produse, folosite, comercializate;- modul de gospodărire a substanţelor toxice şi periculoase şi asigurarea condiţiilor de protecţie a

factorilor de mediu şi a sănătăţii populaţiei.IV. Lucrări de refacere/ restaurare a amplasamentului- Situaţii identificate de risc potenţial; zonele şi factorii de mediu posibil a fi afectaţi;- Descrierea măsurilor preconizate pentru prevenirea, reducerea şi, acolo unde este posibil,

contracararea afectelor adverse semnificative asupra mediului;- Lucrările propuse pentru refacerea/restaurarea amplasamentului în caz de accidente şi/sau la

încetarea activităţii.În cazul proiectelor privind instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor vor fi prezentate, de asemenea:- prevederi privind modul de constituire a Fondului pentru închiderea depozitului de deşeuri şi

urmărirea acestuia postînchidere, inclusiv pentru acoperirea parţială (a unei celule de capacitatea epuizată), în cazul în care proiectul prevede acest lucru;

- aspecte referitoare la planul de intervenţie pentru cazuri accidentale şi/sau de urgenţă;- sistemul de închidere şi monitoring postînchidere;- modalităţi de reabilitare şi utilizare ulterioară a terenului.V. Prevederi pentru monitorizarea mediuluiDotările şi măsurile prevăzute pentru controlul emisiilor de poluanţi în mediu, supravegherea calităţii

factorilor de mediu şi monitorizarea activităţilor destinate protecţiei mediului.În cazul proiectelor privind instalaţiile pentru depozitarea deşeurilor vor fi prezentate, de asemenea:- sistemul de automonitorizare a emisiilor şi a calităţii factorilor de mediu în zona de influenţă (în

conformitate cu prevederile legale în vigoare);- modul de înregistrare şi de raportare a datelor de monitoring în timpul exploatării şi în postînchidere.VI. Anexe - piese desenate1. Planul de încadrare în zonă a obiectivului şi planul de situaţie cu modul de planificare a utilizării

suprafeţelor.2. Schemele - flux pentru:- procesul tehnologic şi fazele activităţii, cu bilanţ cantitativ şi calitativ, cu sursele de poluanţi, mod de

colectare şi dirijare la instalaţiile de depoluare;- procesele de reţinere a poluanţilor.3. Alte piese desenate, stabilite de autoritarea publică teritorială pentru protecţia mediului.Note:I. Pentru proiectele de investiţii care urmează a fi finanţate din fonduri comunitare (ISPA, SAP ARD,

etc) parametrii instalaţiilor şi condiţiile de funcţionare vor avea în vedere condiţiile de emisie/evacuare de poluanţi stabilite prin legislaţia Uniunii Europene.

Se păstrează limitele naţionale în situaţii în care acestea sunt mai restrictive decât cele stabilite de legislaţia Uniunii Europene.

II. Pentru activităţile cuprinse în Anexa nr. 1.1. respectiv în Anexa nr. 1 la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării, aprobată şi modificată prin Legea nr 645/2002, vor fi avute în vedere următoarele:

1. memoriul tehnic va specifica modul cum au fost aplicate cerinţele specifice autorizării integrate de mediu, inclusiv cele referitoare la limitele de poluanţi, în raport cu aplicarea celor mai bune tehnici disponibile;

2. se vor consulta şi aplica prevederile legale privind limitele de emisie a poluanţilor în aer şi în apă, conţinute în următoarele acte legislative, privind:

a) incinerarea deşeurilor, conform Hotărârii Guvernului nr. 128/2002;b) gestionarea uleiurilor uzate, conf^m Hotărârii Guvernului nr. 662/2001, cu modificările ulterioare;c) Programul de acţiune pentru reducerea poluării mediului acvatic şi a apelor subterane, cauzată de

evacuarea unor substanţe periculoase, aprobat prin Horărârea Guvernului nr. 118/2002;d) stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor anumitor poluanţi în aer, proveniţi din instalaţii

mari de ardere, conform prevederilor legale şi de la data intrării în vigoare a acestora;e) reducerea emisiilor de compuşi organici volatili, datorate utilizării solvenţilor organici în anumite

activităţi şi instalaţii, conform prevederilor legale şi de la data intrării în vigoare a acestora;f) prevenirea şi reducerea poluării mediului cu azbest, conform prevederilor legale şi de la data intrării

în vigoare a acestora.2.4.11. Ghidurile metodologice aplicabile etapelor procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului (Ordin 863/2003)

Ordinul menţionat aprobă ghidul metodologic privind etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului, ghidul metodologic privind etapa de definre a domeniului evaluării şi de realizare a raportului la studiul de evaluare şi ghidul metodologic privind etapa de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului. Ghidurile metodologice se utilizează de către autorităţile competente pentru protecţia mediului în parcurgerea diferitelor etape ale procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului.

Ghidul metodologic privind etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului este structurat astfel:

1. Locul şi rolul etapei de încadrare ca parte componentă a procedurii EIM;2. Aspecte practice ale realizării etapei de încadrare;3. Folosirea listei de control.4. Luarea deciziei etapei de încadrare.Acest ghid metodologic este destinat în principal autorităţii competente pentru protecţia mediului, dar

poate fi folosit şi de: „a) membrii colectivului de analiză tehnică (CAT), b) titularii de proiecte, dacă aceştia doresc să fie pregătiţi pentru eventualitatea în care li se va cere efectuarea evaluării impactului asupra mediului sau/şi atunci când pregătesc dosarul care însoţeşte cererea de acord de mediu, c) elaboratorii

studiilor de impact şi d) cadrelor didactice, în procesul de instruire cu privire la EIM.Deoarece nu putem copia tot conţinutul ordinului, vom prezenta în detaliu numai ghidul metodologic

privind etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului la studiul de mediu.Anexa nr. 2Ghid metodologic privind etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului la studiul

de evaluare.Prezentul ghid metodologic are ca obiect o etapă a procedurii de evaluare a impactului asupra

mediului (EIM), şi anume aceea prin care autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabileşte problemele care trebuie tratate în raportul la studiul de evaluare a impactului şi gradul de extindere a acestora.

Această etapă va fi numită în continuare etapa de definire a domeniului evaluării. Prezentul ghid metodologic este destinat autorităţilor competente pentru protecţia mediului pentru a fi folosit în scopul stabilirii îndrumarului, dar poate fi consultat şi de către elaboratorii studiului de evaluare sau de către alţi factori interesaţi.

Scopul etapei de definire a domeniului evaluării este ca în final raportul la studiul de evaluare să răspundă cerinţelor specificate în îndrumar, identificate pe baza caracteristicilor fiecărui proiect. Ghidul metodologic este structurat în două părţi. Partea I:

Locul şi rolul etapei de definire a domeniului evaluării ca parte componentă a procedurii EIM.Aspecte practice ale realizării etapei de definire a domeniului EIM Folosirea listei de control pentru

definirea domeniului EIM.Partea a II-a:- Structura raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.Partea I1. Locul şi rolul etapei de definire a domeniului evaluării ca parte componentă a procedurii EIM.Evaluarea impactului asupra mediului este procesul prin care proiectele activităţilor cu potenţial

impact semnificativ asupra mediului, prin natura activităţii, mărimea şi/sau amplasamentul lor, sunt supuse unei evaluări a acestor efecte înainte de a li se elibera acordul de mediu.

În cadrul acestui proces etapa prin care se determină problemele care vor fi supuse evaluării şi gradul de extindere a acestora este numită etapa de definire a domeniului evaluării.

Într-o analiză privind modul în care a fost implementată Directiva 85/337/EEC, efectuată în 1997 pentru Comisia Europeană, s-a făcut recomandarea ca etapa de definire a domeniului să fie introdusă ca unul dintre mijloacele de întărire a rolului EIM în atingerea obiectivelor de protecţie a mediului. Această recomandare a fost adoptată prin Directiva 97/11/EC care modifică Directiva 85/337/EEC, prin care se cere statelor membre care nu au încă această etapă în procedura EIM să introducă o asemenea etapă măcar într-o formă minimă, şi anume: autoritatea competentă trebuie să emită o opinie asupra conţinutului raportului la studiul de evaluare a impactului.

Directiva permite, de asemenea, ca etapa de definire a domeniului să fie introdusă ca parte obligatorie a procedurii EIM, atunci" când statele membre doresc acest lucru.

Procesul EIM este conform cu Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede ca proiectele activităţilor cu potenţial impact semnificativ asupra mediului, prin natura activităţii, mărimea şi/sau amplasamentul lor, să fie supuse unui proces de evaluare a acestor efecte înainte de a li se elibera acordul de mediu.

Faza de definire a domeniului evaluării urmează celei de încadrare a acţiunii propuse în tipurile de obiective şi activităţi cu impact semnificativ asupra mediului care se supun evaluării acestor efecte. Această fază era prevăzută la art. 11 lit. c) şi d) din Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată, iar modul său de desfăşurare era reglementat prin Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 125/1996, paragraful 4.3.1.

în urma procesului de armonizare a legislaţiei naţionale de mediu cu cea a Uniunii Europene, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2002 pentru modificarea şi completarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995, şi prin Hotărârea Guvernului nr.918/2002 privind stabilirea procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei proceduri a fost modificată o serie de prevederi în legătură cu evaluarea impactului asupra mediului.

Cerinţele privind etapa de definire a domeniului sunt continuate în:- art. 3 alin. (4) lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 918/2002;- art. 8 din Hotărârea Guvernului nr. 918/2002.Stabilirea domeniului evaluării se realizează de către autoritatea competentă pentru protecţia

mediului cu sprijinul autorităţilor din colectivul de analiză tehnică (CAT), respectându-se Procedura de evaluare a impactului asupra mediului şi de emitere a acordului de mediu, aprobată prin Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr.860/2002, şi pe baza indicaţiilor din prezentul ghid.

Ca urmare a definirii domeniului evaluării, autorităţile competente pentru protecţia mediului transmit titularului de proiect un îndrumar pe care acesta este obligat să îl respecte în evaluarea impactului asupra mediului şi la întocmirea raportului la studiul de evaluare.

2. Aspecte practice ale realizării etapei de definire a domeniului EIM Prin realizarea etapei de definire a domeniului frebuie să se răspundă la 3 întrebări majore:

- care sunt efectele potenţiale asupra mediului, generate de proiect;- care dintre aceste efecte sunt cele mai importante şi de aceea necesită o analiză mai profundă în

studiul de evaluare a impactului asupra mediului;- care sunt variantele de realizare a proiectului care ar trebui luate în considerare.Indicaţii practice pentru abordarea primelor două probleme sunt prezentate la pct. 3.2.1. Identificarea variantelor posibilePrin variante posibile se înţelege celelalte moduri fezabile în care titularul proiectului ar putea atinge

scopul pentru care realizează proiectul, ca de exemplu un alt mod de acţiune, alegerea unui alt amplasament sau modificarea proiectului.

Variantele pot lua forme diferite, mergându-se de la o strategie de înalt nivel până la un proiect detaliat, şi pot să se refere la:

- strategii alternative: de exemplu, aceea de a gestiona resursele sau de a reduce pierderile în loc de a exploata alte resurse;

- variante de amplasament sau de traseu pentru întregul proiect sau pentru părţi componente ale acestuia;

- variante de tehnologii şi/sau de materii prime: de exemplu, construirea unei centrale termice pe gaze în locul unei centrale termice pe cărbuni;

- variante de realizare a unor părţi componente ale proiectului sau de amplasare a acestora (de exemplu, amplasarea activităţilor care produc zgomot la distanţă mai mare faţă de receptorii sensibili);

- variante de măsuri de limitare a efectelor adverse (de exemplu, construirea unui ecoduct pentru a asigura posibilitatea traversării unei autostrăzi de către animalele din zonă, în loc de a realiza un habitat compensatoriu).

Alternativa "zero", care corespunde situaţiei fără realizarea proiectului, trebuie să fie considerată referinţa faţă de care se determină efectele proiectului. Aceasta va include, unde este cazul, modificările condiţiilor de mediu faţă de situaţia momentului prezent, rezultate ca urmare a altor dezvoltări care sunt în curs de realizare în vecinătate.

Tipurile de variante pot să depindă de statutul titularului proiectului; de exemplu, un titular de proiect din domeniul public dispune de o gamă de variante mai largă decât titularul proiectului din sectorul privat.

În etapa de definire a domeniului evaluării se determină şi gradul de detaliere în care titularul proiectului va analiza variantele, de exemplu modul în care va acţiona pentru a identifica variantele posibile

sau cât de detaliat va estima impactul asupra mediului în comparaţie cu proiectul propus. Dacă titularul proiectului a adoptat o atitudine pozitivă în considerarea aspectelor de mediu încă din fazele timpurii ale planificării proiectului, variantele ar trebui să fi fost explorate deja, iar definirea domeniului va trebui numai să confirme că au fost luate în considerare toate variantele posibile.Tabelul nr. 1 se utilizează în aprecierea făcută de autoritatea competentă pentru protecţia mediului asupra alternativelor/variantelor pe care titularul proiectului le-a luat în considerare.

2.2. Alte rezultate ale etapei de definire a domeniuluiPe lângă identificarea principalelor efecte şi a variantelor care urmează să fie luate în considerare în

raportul la studiul de evaluare a impactului, definirea domeniului poate să se refere şi la planul de lucru pentru elaborarea studiului de impact. în acest caz se pot avea în vedere următoarele:

- identificarea şi planificarea studiilor necesare pentru caracterizarea stării existente a mediului şi pentru stabilirea vulnerabilităţii acestuia la impactul advers generat de proiect;

- trecerea în revistă a metodelor disponibile pentru prognozarea impactului şi selectarea celor mai potrivite metode în funcţie de importanţa şi de complexitatea fiecărui aspect, de tipul şi resursele disponibile, precum şi de tipul de informaţii care ar putea fi folositoare în procesul de decizie;

- selectarea celor mai potrivite criterii pentru evaluarea importanţei impactului, luându-se în considerare cerinţele legislative, politicile şi practicile curente şi condiţiile locale;

- identificarea organizaţiilor sau a autorităţilor ce vor fi consultate pentru elaborarea studiului de impact;

- specificarea programului şi a termenelor/punctelor-cheie legate de procesul de planificare a proiectului şi de procedurile de autorizare relevante;

- definirea cerinţelor care se impun echipei de elaborare a studiului de impact, inclusiv organizarea, managementul, experienţa necesară etc, fără a se indica o anumită persoană fizică sau juridică atestată;

- definirea cuprinsului raportului la studiul de impact.La definirea domeniului este util să se ţină seama de aspectele care se iau în considerare la eliberarea

celorlalte avize necesare pentru activitatea respectivă.3. Folosirea listei de control pentru definirea domeniului EIM în acest capitol se prezintă indicaţii

asupra modului în care se poate identifica impactul semnificativ, care va trebui să fie analizat mai detaliat în cadrul evaluării.

Unul dintre cele mai utilizate moduri de identificare a impactului este acela de a lua în considerare:- toate activităţile implicate de realizarea proiectului;- toate componentele mediului receptor, adică mediul care va suporta efectele proiectului;- toate interacţiunile potenţiale dintre activităţi şi componente.In acest scop se folosesc lista de control pentru definirea domeniului şi o listă ajutătoare.Lista de control pentru definirea domeniului, prezentată în tabelul nr. 2, conţine aceleaşi 90 de

întrebări care în lista de control la etapa de încadrare se refereau la caracteristicile proiectului. Faţă de cele trei coloane din lista de la etapa de încadrare, se adaugă alte 2 coloane, astfel: coloana 4, care cuprinde componentele de mediu afectate, şi coloana 5, în care se exprimă posibilitatea ca efectul asupra respectivei componente de mediu din coloana 4 să fie semnificativ.

3.1. Identificarea impactului potenţialPentru fiecare întrebare la care, în urma etapei de încadrare, răspunsul din coloana 3 este de tipul

"Da" sau "?", utilizatorul trebuie să completeze coloana 4 cu acele componente de mediu care vor fi afectate.Pentru a identifica componentele mediului receptor care ar putea fi afectate, utilizatorul va folosi lista

componentelor de mediu potenţial afectate, prezentate în tabelul nr. 3.Se recomandă discutarea listei de control de către autoritatea publică pentru protecţia mediului în

colaborare cu titularul proiectului, cu elaboratorul raportului la studiul de evaluare a impactului, cu specialişti în domeniu şi cu reprezentanţi ai altor instituţii potenţial interesate.

Atunci când se utilizează lista de control, este important să se ţină seama de faptul că o interacţiune directă/primară dintre o acţiune implicată de proiect şi o componentă de mediu poate avea ca rezultat şi efecte secundare, de ordinul 3, 4 ş.a.m.d. De exemplu, o modificare a albiei unui curs de apă poate conduce la modificarea parametrilor hidrologici; acest lucru ar putea avea ca urmare afectarea calităţii apei şi a stării ecologice a cursului de apă, iar acest fapt va afecta folosinţa piscicolă şi alţi utilizatori de apă.

Utilizatorii listei de control trebuie, de izmenea, să ţină seama de faptul că efectele pot fi permanente sau pe termen lung, temporare (de exemplu, numai în perioada de construcţie) sau intermitente (de exemplu, numai în anumite perioade de activitate sau numai în anumite perioade ale anului).

3.2. Concentrarea atenţiei pe impactul-cheieEste de multe ori dificil pentru persoanele care efectuează definirea domeniului să decidă care efect

este semnificativ. Gradul de semnificaţie poate fi definit în funcţie de importanţa pe care efectul respectiv o poate avea în luarea deciziei de eliberare a acordului de mediu. Pentru a decide dacă un efect poate fi considerat ca semnificativ, pentru fiecare dintre componentele identificate în coloana 4 se vor pune următoarele întrebări:

• Natura efectului - impactul este deosebit de complex sau este unul neobişnuit în zona respectivă?• Mărimea sau importanţa efectului - cât de mult se va schimba situaţia existentă?• Extinderea geografică a efectului - pe ce zonă se va resimţi efectul?• Există posibilitatea unui impact transfrontieră?• Câţi oameni sau câţi alţi receptori vor fi afectaţi?• Vor fi afectate resurse ori alte caracteristici valoroase sau rare ale mediului?• Există riscul de depăşire a standardelor de mediu?• Există riscul să fie afectate arii sau zone proteiate?• Care este probabilitatea de apariţie a impactului?• Impactul va fi pe termen scurt, mediu sau lung?• Impactul va fi permanent sau temporar?• Impactul se va manifesta continuu sau intermitent? Pentru un impact intermitent care va fi frecvenţa

de manifestare?• Impactul va fi ireversibil?• Impactul poate fi remediat sau compensat?• Titularul de proiect este de acord să introducă în propunerea de proiect măsurile necesare pentru a

evita, reduce sau compensa impactul advers semnificativ?Pe baza răspunsurilor la aceste întrebări utilizatorul va completa coloana 5 cu DA/NU, după cum se

întrevede posibilitatea ca impactul asupra componentei analizate să fie sau nu semnificativ. Pentru cazurile în care răspunsul din coloana 5 este de tipul DA, utilizatorul va explica de ce consideră că impactul este semnificativ.

3.3. Elaborarea îndrumaruluiînscrisurile din coloanele 4 şi 5 reprezintă totalitatea problemelor care trebuie tratate în evaluarea

impactului asupra mediului şi cuprinse în raportul la studiul de impact, constituind astfel conţinutul îndrumarului.

3.4. Varianta de utilizare a listelor de controlIn mod opţional, lista de control pentru definirea domeniului poate fi utilizată şi sub formă de matrice,

în care, pe linii, se trec acţiunile/efectele proiectului, iar în coloane se trec componentele de mediu. Potenţialele interacţiuni sau relaţii dintre activităţi şi componente sunt identificate prin marcarea celulelor relevante din cadrul matricei.

Partea a II-aStructura raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.La redactarea raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului se recomandă următoarea

structură: 1. Informaţii generale- informaţii despre titularul proiectului: numele şi adresa companiei titularului, numele, telefonul şi

faxul persoanei de contact;- informaţii despre autorul atestat al studiului de evaluare a impactului asupra mediului şi al raportului

la acest studiu: numele şi adresa (persoanei fizice sau juridice), numele, telefonul şi faxul persoanei de contact;- denumirea proiectului;- descrierea proiectului şi descrierea etapelor acestuia

(construcţie,funcţionare,demontare/dezafectare/închidere/postînchidere); - durata etapei de funcţionare;- informaţii privind producţia care se va realiza şi resursele folosite în scopul producerii energiei

necesare asigurării producţiei - se completează tabelul nr. 1.1.*) Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi

ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, aprobată şi modificată prin Legea nr. 451/2001, şi Hotărârii Guvernului nr. 490/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

**) Conform art. 7 din Ordonanţa de urgenţii a Guvernului nr. 200/2000, aprobată şi modificată prin Legea nr. 451/2001.

- informaţii despre poluanţii fizici şi biologici care afectează mediul, generaţi de activitatea propusă - se completează tabelul nr. 1.3, unde prin tipul poluării se înţelege: zgomot, radiaţie electromagnetică, radiaţie ionizantă, poluare biologică (microorganisme, viruşi);

- alte tipuri de poluare fizică sau biologică;- descrierea principalelor alternative studiate de titularul proiectului şi indicarea motivelor alegerii

uneia dintre ele;- localizarea geografică şi administrativă a amplasamentelor pentru alternativele la proiect;- pentru fiecare alternativă: informaţii despre utilizarea curentă a terenului, infrastructura existentă,

valori naturale, istorice, culturale, arheologice, arii naturale protejate/zone protejate, zone de protecţie sanitară etc;

- informaţii despre documentele / reglementările existente privind planificarea / amenajarea teritorială în zona amplasamentului proiectului;

- informaţii despre modalităţile propuse pentru conectare la infrastructura existentă. 2. Procese tehnologice2.1. Procese tehnologice de producţie:- descrierea proceselor tehnologice propuse, a tehnicilor şi echipamentelor necesare; alternative avute

în vedere;- valorile limită atinse prin tehnicile propuse de titular şi prin cele mai bune tehnici disponibile - se

completează tabelul nr. 2.1.*) consum de energie, în GJ, raportat la unitatea de produs sau de materie primă;*) consum de apă, în m3, raportat la unitatea de produs sau de materie primă;*) emisii de poluanţi atmosferici: concentraţii în mg/m3 şi cantităţi în g sau kg, raportate la unitatea de produs sau de materie primă;*) emisii de poluanţi în apă: concentraţii în mg/l şi cantităţi în g sau kg, raportate la unitatea de produs sau de materie primă;*) deşeuri generate: cantităţi în kg raportate la unitatea de produs sau de materie primă.**) Compararea şi evaluarea viabilităţii acestea în concordanţa, după caz, cu cele mai bune practici de mediu şi cu cele mai bune tehnici disponibile în Uniunea Europeană**) conform documentelor relevante privind cele mai bune tehnici disponibile şi bazelor de date privind

prevenirea şi controlul integrat al poluării, ca de exemplu bazele de date ale Biroului IPPC de la Sevilla.**) Compararea cu cele mai bune practici de mediu şi cu cele mai bune tehnici disponibile se face numai pentru proiectele unor activităţi propuse, prevăzute în anexa nr. 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlulintegrat al poluării, aprobată şi modificată prin Legea nr. 645/2002;***) conform recomandărilor Comisiei de la Helsinki (HELCOM) privind implementarea măsurilor tehnologice pentru tipuri de activităţi relevante.

2.2. Activităţi de dezafectareEchipamentele, instalaţiile, utilajele, clădirile ce urmează a fi dezafectate: descriere; substanţe

conţinute/stocate (inclusiv azbest şi PCB); tehnologia de dezafectare aferentă; măsuri, echipamente şi condiţii de protecţie.

3. DeşeuriGenerarea deşeurilor, managementul deşeurilor, eliminarea şi reciclarea deşeurilor. Aceste aspecte se

tratează în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Se completează tabelul nr. 3.1.4. Impactul potenţial, inclusiv cel transfrontieră, asupra componentelor mediului şi măsuri de reducere

a acestora:Descrierea şi analiza impactului potenţial datorat atât perioadei de construcţie, cât şi perioadei de

funcţionare a proiectului.După caz, se descrie şi se analizează impactul potenţial datorat şi perioadelor de închidere a activităţii,

refacere a mediului şi postînchidere.Se analizează orice impact semnificativ (direct, indirect, cumulativ, permanent, temporar, reversibil,

ireversibil, pozitiv sau negativ), cu indicarea metodelor de prognozare a impactului şi de evaluare.Se recomandă exprimarea cantitativă în ceea ce priveşte mărimea impactului pozitiv sau negativ

asupra mediului natural sau antropic.Descrierea şi analiza măsurilor de prevenire/evitare, reducere sau eliminare a impactului negativ.

Aceste măsuri se stabilesc pentru fiecare componentă de mediu. Descrierea şi analiza impactului transfrontieră.

4.1. Apa: condiţiile hidrogeologice ale amplasamentului:•starea apelor subterane: dinamica, compoziţia chimică, tipuri şi concentraţii de poluanţi;evaluarea contaminării - obligatoriu pentru straturile freatice şi, după caz, pentru cele de medie şi

mare adâncime;•caracteristici ale apelor/izvoarelor arteziene, orizonturi de exploatare, distanţa faţă de prizele de apă,

abundenţa apei în zonă;-informaţii de bază despre corpurile de apă de suprafaţă, după caz: numele, debite caracteristice

(pentru râuri), suprafaţa, volumul, adâncimea medie şi maximă (pentru lacuri) etc;-informaţii de bază despre apa subterană: orizontul, adâncimea, capacitatea;-descrierea surselor de alimentare cu apă (ape subterane, corpuri de apă de suprafaţă, sursa de

alimentare cu apă a localităţii respective şi condiţiile tehnice ale alimentării cu apă a localităţii, ape pluviale etc);

-descrierea sistemelor de drenaj şi ameliorare.Alimentarea cu apă:-caracteristici cantitative ale sursei de apă în secţiunea de prelevare: debit modul, debit mediu

lunar/zilnic cu diverse asigurări (95%, 80% etc);-instalaţii hidrotehnice: tip, presiune, stare tehnică;-motivarea metodei propuse de alimentare cu apă;-măsuri de îmbunătăţire a alimentării cu apă;

-informaţii privind calitatea apei folosite: indicatori fizici, chimici, microbiologici;-motivarea folosirii apei potabile subterane în scopuri de producţie, dacă este cazul;-alţi utilizatori de apă curenţi sau prognozaţi în zona de impact a activităţii propuse;-alte informaţii prezentate tabelar ca în tabelul nr. 4.1.1.Managementul apelor uzate:- descrierea surselor de generare a apelor uzate;- cantităţi şi caracteristici fizico-chimice ale apelor uzate evacuate (menajere, industriale, pluviale etc.)

- se completează tabelul nr. 4.1.2.-regimul/graficul generării apelor uzate;-refolosirea apelor uzate, dacă este cazul;-alte măsuri pentru micşorarea cantităţii de ape uzate şi de poluanţi etc;-sistemul de colectare a apelor uzate;-locul de descărcare a apelor uzate neepurate/epurate: în canalizarea orăşenească,-în staţia de epurare sau direct în receptori naturali etc.;- condiţii tehnice pentru evacuarea-apelor uzate în reţeaua de canalizare a altor obiective economice;-indicatori ai apelor uzate: concentraţii de poluanţi;-instalaţiile de preepurare şi/sau epurare, dacă există: capacitatea staţiei şi metoda de epurare

folosită;-gospodărirea nămolului rezultat.După caz:•încărcarea cu poluanţi a apelor evacuate în reţeaua de canalizare orăşenească sau direct în staţia de

epurare, comparativ cu valorile-limită admisibile (conform NTPA 002/2002); sau•încărcarea cu poluanţi a apelor uzate industriale/orăşeneşti provenite sau nu din staţii de epurare

evacuate în receptorii naturali, comparativ cu valorile-limită admisibile (conform NTPA 001/2002);-receptorul apelor uzate provenite de la staţia de epurare sau al celor neepurate descărcate direct:

numele receptorului, caracteristicile acestuia, eventuala amplasare în zone sensibile, condiţiile iniţiale de calitate a apei, amplasamentul descărcării faţă de coordonatele receptorului etc.

Prognozarea impactului:-impactul produs de prelevarea apei asupra condiţiilor hidrologice şi hidrogeologice ale

amplasamentului proiectului;-impactul secundar asupra componentelor mediului, cauzat de schimbări previzibile ale condiţiilor

hidrologice şi hidrogeologice ale amplasamentului;-calitatea apei receptorului după descărcarea apelor uzate, comparativ cu condiţiile prevăzute de

legislaţia de mediu în vigoare;-impactul previzibil asupra ecosistemelor corpurilor de apă şi asupra zonelor de coastă, provocat de

apele uzate generate şi evacuate;- folosinţe de apă (zone de recreere, prize de apă, zone protejate, alţi utilizatori) în zona deimpact

potenţial provocat de evacuarea apelor uzate;- posibile descărcări accidentale de substanţe poluante în corpurile de apă (descrierea pagubelor

potenţiale);- impactul transfrontieră.Măsuri de diminuare a impactului:- măsuri pentru reducerea impactului asupra caracteristicilor cantitative ale corpurilor de apă;-alte măsuri de diminuare a impactului asupra corpurilor de apă şi a zonelor de mal ale acestora;-zone de protecţie sanitară şi perimetre de protecţie hidrologică în jurul surselor de apă, lucrărilor de

captare, al construcţiilor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă, zăcămintelor de ape minerale utilizate pentru cura internă, al lacurilor şi nămolurilor terapeutice, conform Hotărârii Guvernului nr. 101/1997 pentru

aprobarea Normelor speciale privind caracterul şi mărimea zonele de protecţie sanitară;- măsuri de prevenire a poluărilor accidentale ale apelor.Hărţi şi desene la capitolul "Apa":- plan de situaţie, cu indicarea surselor de alimentare cu apă, reţele de alimentare, staţii de tratare a

apelor uzate, locul de evacuare a apelor uzate, centuri şi zone de protecţie a corpurilor de ape de suprafaţă, zone de protecţie sanitară şi perimetre de protecţiehidrologică;

-pentru obiectivele/proiectele din agricultură - amplasamente ale utilizării de nămoluri şi îngrăşăminte naturale, amplasamente propuse pentru prelevarea de probe şi efectuarea de măsurători asupra apelor de suprafaţă;

-plan de situaţie, cu indicarea clădirilor existente sau planificate să fie demolate, reţele de utilităţi, depozitarea substanţelor periculoase şi a deşeurilor, zone recuperate şi reutilizate;

- încadrarea în planul de sistematizare pe verticală a teritoriului.4.2. Aerul Date generale:-condiţii de climă şi meteorologice pe amplasament/zonă;-informaţii despre temperatură, precipitaţii, vânt dominant, radiaţie solară, condiţii de transport şi

difuzie a poluanţilor;- scurtă caracterizare a surselor de poluare ^ţionare şi mobile existente în zonă, surse de poluare

dirijate şi nedirijate; informaţii privind nivelul de poluare a aerului ambiental din zona amplasamentului obiectivului.

Surse şi poluanţi generaţi:- identificarea şi caracterizarea surselor de poluanţi atmosferici aferente obiectivului:

activităţi/instalaţii/echipamente generatoare de poluanţi, caracteristici fizice ale surselor/emisiilor asociate acestora - inclusiv geometria surselor, poluanţi atmosferici emişi de fiecare sursă.

Vor fi identificate şi caracterizate toate sursele de poluanţi atmosferici: staţionare, mobile, dirijate, nedirijate, punctuale, liniare, de suprafaţă, de volum, elaborându-se un inventar complet al emisiilor specific obiectivului.

Inventarele de emisii se vor elabora în mod distinct pentru toate etapele proiectului: construcţie, funcţionare şi, după caz, închidere, refacerea mediului, postînchidere.

Pentru un obiectiv aflat în funcţiune (proiect de reconstrucţie sau extindere) se prezintă, pe lângă datele cerute pentru obiective noi, şi date privind inventarul poluanţilor emişi pentru anul calendaristic anterior efectuării studiului sau pentru un an corespunzător funcţionării obiectivului la cea mai mare capacitate.

Pentru obiective noi: debitele de poluanţi emişi se calculează separat pentru fiecare dintre sursele staţionare şi cele mobile, prezentându-se consumul de combustibil, consumul de materii prime, producţia, tipul de echipament de producere a energiei şi cel tehnologic, condiţii de funcţionare, variabilitatea temporală a consumurilor şi producţiei - anuală, lunară, săptămânală, zilnică, orară -, metodologiile de calcul al emisiilor de poluanţi (cu referire la metodologiile aprobate prin acte normative), alte caracteristici necesare calculului şi rezultatele calculului.

Inventarul emisiilor de poluanţi atmosferici va evidenţia poluanţii toxici şi periculoşi (inclusiv mutageni şi cancerigeni).

Rezultatele calculelor: se vor prezenta tabelar comparativ, după caz, cu limitele maxime admise în concordanţă cu normativele de mediu în vigoare, conform modelelor din tabelele nr. 4.2.1-4.2.3.

Se întocmeşte o listă a poluanţilor/grupelor de poluanţi emişi de sursele aferente obiectivului, comuni cu poluanţii emişi de obiectivele învecinate, care se cumulează cu poluarea existentă în zonă.

Pentru surse de poluare staţionare se completează şi tabelul nr. 4.2.4.

Notă:Coloanele 23 şi 24 se vor completa numai pentru sursele liniare şi de suprafaţă.Se va utiliza sistemul de coordonate geografic. In cazul în care nu este posibil, se va utiliza un sistem de

coordonate relativ, stabilit pe harta topografică a zonei în care se va amplasa obiectivul, indicându-se coordonatele geografice ale originii sistemului ales.

Prognozarea poluării aerului:Pentru calculul concentraţiilor de poluanţi (imisii), utilizându-se modelarea matematică a dispersiei

poluanţilor în atmosferă, se vor furniza următoarele informaţii:- scurtă descriere a modelului/modelelor de calcul utilizat/utilizate;- datele de intrare în model/modele: inventarul de emisii, datele meteorologice, grila de calcul;- dimensiunile şi coordonatele ariei (sau ale punctelor separate) în care se calculează dispersia

poluanţilor în aer (se vor utiliza coordonatele geografice sau un sistem relativ, stabilit pe harta topografică a zonei, cu indicarea coordonatelor geografice ale originii);

- informaţii despre poluarea de fond a aerului.Calculele de dispersie se fac pentru poluanţii emişi şi pentru grupele de poluanţi care au efect

cumulativ (inclusiv poluanţii emişi de obiectiv şi poluarea de fond), luându-se ca baze de timp perioadele de mediere cărora le sunt asociate valori-limită prevăzute de legislaţia în vigoare.

În cazul poluanţilor mutageni şi cancerigeni se va efectua o evaluare a riscului potenţial pentru sănătatea populaţiei, luându-se în considerare informaţiile din literatura de specialitate, cu indicarea surselor documentare.

Rezultatele calculelor de dispersie, respectiv concentraţiile maxime de poluanţi la nivelul solului (inclusiv distanţa faţă de sursa/limita amplasamentului), se prezintă comparativ cu valorile-limită şi, după caz, cu pragurile de alertă, conform legislaţiei de mediu în vigoare; aceste informaţii se vor prezenta tabelar şi utilizându-se reprezentarea pe hărţi, la scară convenabilă, a curbelor de izoconcentraţie. Pentru prezentarea rezultatelor se vor utiliza tabelele 4.2.5 şi 4.2.6.

Pentru prezentarea rezultatelor se pot utiliza şi alte modele de tabele relevante.Analiza rezultatelor obţinute în urma "^delării matematice a dispersiei poluanţilor în atmosferă se va

efectua comparativ cu valorile-limită pentru concentraţiile de poluanţi în atmosferă (imisii), prevăzute de legislaţia în vigoare. Analiza rezultatelor va viza toţi receptorii sensibili din zona de influenţă a obiectivului.

Pentru un obiectiv aflat în funcţiune (proiect de reconstrucţie sau extindere) calculele de dispersie se vor efectua în trei variante privind emisiile de poluanţi: emisii de la sursele existente în cadrul obiectivului, emisii de la sursele viitoare, emisii cumulate de la sursele existente şi sursele viitoare.

Analiza rezultatelor va evidenţia aportul surselor viitoare la poluarea aerului din zona de influenţă, inclusiv potenţialul impact transfrontieră. Măsuri de diminuare a impactului:

- soluţii tehnice pentru controlul poluării aerului (reducerea poluării, epurarea gazelor emise, îmbunătăţirea parametrilor de emisie etc). Dacă există soluţii tehnice alternative, se va motiva alternativa aleasă;

- instalaţii propuse pentru controlul emisiilor (epurarea gazelor evacuate) şi eficienţa lor -se completează tabelul nr. 4.2.7;- măsuri de diminuare a poluării aerului în condiţii de dispersie nefavorabile;

- zone de protecţie sanitară (ZPS); mărimea ZPS în concordanţă cu normativele; modificarea ZPS, luându-se în considerare impactul proiectului asupra sănătăţii şi mediului;

- descrierea ZPS - informaţia despre zone rezidenţiale/zone cu receptori sensibili şi despre alte activităţi existente sau

propuse în zona de impact;- alte măsuri de diminuare a impactului asupra aerului în zonă.Hărţi şi desene la capitolul "Aer":

- plan de situaţie al teritoriului pe o rază de cel puţin 2 km depărtare de la amplasamentul proiectului propus. Dacă înălţimea unei surse de poluare este H > 40 m, planul de situaţie va acoperi o zonă cu raza de cel puţin 50 x H.

Planul de situaţie va cuprinde o arie suficient de extinsă pentru a se evidenţia zonele în care nivelurile de poluare ating sau depăşesc valorile limită şi/sau alte praguri de evaluare pentru toţi receptorii sensibili.

Planul de situaţie va fi constituit din harta topografică a teritoriului.Planul de situaţie va include: obiectivul propus, cu delimitarea perimetrului amplasamentului,

localizarea surselor de poluare aferente acestuia, zona de protecţie sanitară (cea definită conform normativelor şi cea modificată, dacă este cazul), roza vânturilor, zone de recreere existente, alte zone cu receptori sensibili, sursele de poluare existente în zonă.

Se întocmesc hărţi-diagrame ale concentraţiilor de poluanţi la nivelul solului, cu figurarea obiectivului/proiectului propus şi a curbelor de izoconcentraţie pentru poluanţii emişi, precum şi cu indicarea efectului cumulativ pentru poluanţii/grupele de poluanţi în zona de impact semnificativ.

4.3. Solul:- caracteristicile solurilor dominante (tipul, compoziţia granulometrică, permeabilitatea, densitatea);- condiţiile chimice din sol (pH, cantitatea de material organic-humus etc), activitate biologică,

poluarea în zonă. Acestea se prezintă diferenţiat după tipul de folosinţă actuală a terenului: teren agricol, zonă forestieră, zonă industrială etc;

- vulnerabilitatea şi rezistenţa solurilor dominante;- tipuri de culturi pe solul din zona respectivă;- poluarea existentă: tipuri şi concentraţii de poluanţi.Surse de poluare a solurilor:- surse de poluare a solului, fixe sau mobile, ale activităţii economice propuse (chimice, entomologice,

parazitologice, microbiologice, radiaţii), tipuri şi cantităţi/concentraţii estimate de poluanţi. Prognozarea impactului:- suprafaţa, grosimea şi volumul stratului de sol fertil care este decopertat în timpul diferitelor etape

ale implementării proiectului; locul depozitării temporare a acestui strat, perioada de depozitare, impactul prognozat al acestei decopertări asupra elementelor mediului;

- impactul prognozat cauzat de poluare, luându-se în considerare tipurile dominante de sol; acumulări şi migrări de poluanţi în sol;

- impactul fizic (mecanic) asupra solului provocat de activitatea propusă (proiect);- modificarea factorilor care favorizează apariţia eroziunilor;- compactarea solurilor, tasarea solurilor, amestecarea straturilor de sol, schimbarea densităţii

solurilor;- modificări în activitatea biologică a solurilor, a calităţii, vulnerabilităţii şi rezistenţei;- impactul transfrontieră.Măsuri de diminuare a impactului:- propuneri de refolosire a stratului de sol decopertat;- măsuri de diminuare a poluării şi impactului;- măsuri de diminuare a impactului fizic asupra solului;- alte măsuri.Hărţi la capitolul "Sol":Se trasează diagrame ale zonei cu: indicarea solurilor dominante, compoziţiei granulometrice,

eroziunea curentă etc, precum şi diagrame cu suprafeţele de sol afectate de activitatea propusă, cum ar fi: decopertarea stratului de sol fertil, depozitarea şi refolosirea lui, eroziunea prognozată etc.

4.4. Geologia subsolului:- caracterizarea subsolului pe amplasamentul propus: compoziţie, origini, condiţii de formare;

- structura tectonică, activitatea neotectonică, activitate seismologică;- protecţia subsolului şi a resurselor de apă subterane;- poluarea subsolului, inclusiv a rocilor;- calitatea subsolului;- resursele subsolului - prospectate preliminar şi comprehensiv, preconizate şi detectate;- condiţii de extragere a resurselor naturale;- relaţia dintre resursele subsolului şi zone protejate, zone de recreere sau peisaj;- condiţii pentru realizarea lucrărilor de inginerie geologică;- procese geologice - alunecări de teren, eroziuni, zone carstice, zone predispuse alunecărilor de

teren;- obiective geologice valoroase protejate.Impactul prognozat:- impactul direct asupra componentelor subterane - geologice;- impactul schimbărilor în mediul geologic asupra elementelor mediului - condiţii hidro, reţeaua

hidrologică, zone umede, biotopuri etc, produse de proiectul propus;- impactul transfrontieră. Măsuri de diminuare a impactului:- diminuarea impactului asupra subsolului renaturalizare etc.Hărţi la capitolul "Subsol":- harta geologică; - alegerea amplasamentului, recultivare,- profile transversale geologice pentru extragerea resurselor naturale sau pentru lucrări de inginerie

geologică de construcţie;- localizarea resurselor subterane;- vulnerabilitatea subsolului;- localizarea obiectivelor geologice protejate, a proceselor geologice sau a altor zone problematice.4.5. Biodiversitatea:- informaţii despre biotopurile de pe amplasament: păduri, mlaştini, zone umede, corpuri de apă de

suprafaţă - lacuri, râuri, heleşteie - şi nisipuri;- informaţii despre flora locală; vârsta şi tipul pădurii, compoziţia pe specii;- habitate ale speciilor de plante incluse în Cartea Roşie; specii locale şi specii aclimatizate; specii de

plante cu importanţă economică, resursele acestora; zone verzi protejate; păşuni;- informaţii despre fauna locală; habitate ale speciilor de animale incluse în Cartea Roşie; specii de

păsări, mamifere, peşti, amfibii, reptile, nevertebrate; vânat, specii rare de peşti;- rute de migrare; adăposturi de animale pentru creştere, hrană, odihnă, iernat;- informaţii despre speciile locale de ciuperci; cele mai valoroase specii care se recoltează în mod

obişnuit, resursele acestora.Impactul prognozat:- modificări ale suprafeţelor de păduri, mlaştini, zone umede, corpuri de apă (lacuri, râuri etc), plaje

produse de proiectul propus. Im^îul potenţial asupra mediului natural;- modificarea suprafeţei zonelor împădurite (%, ha) produsă din cauza proiectului propus; schimbări

asupra vârstei, compoziţiei pe specii şi a tipurilor de pădure, impactul acestor schimbări asupra mediului;- distrugerea sau alterarea habitatelor speciilor de plante incluse în Cartea Roşie;- modificarea/distrugerea populaţiei de plante;- modificarea compoziţiei pe specii: specii locale sau aclimatizate, răspândirea speciilor invadatoare;- modificări ale resurselor speciilor de plante cu importanţă economică;- degradarea florei din cauza factorilor fizici (lipsa luminii, compactarea solului, modificarea

condiţiilor hidrologice etc), impactul potenţial asupra mediului;- distrugerea sau modificarea habitatelor speciilor de animale incluse în Cartea Roşie;- alterarea speciilor şi populaţiilor de păsări, mamifere, peşti, amfibii, reptile, nevertebrate;- dinamica resurselor de specii de vânat şi a speciilor rare de peşti; dinamica resurselor animale;- modificarea / distrugerea rutelor de migrare;- modificarea/reducerea spaţiilor pentru adăposturi, de odihnă, hrană, creştere, contra frigului;- alterarea sau modificarea speciilor de fungi/ciuperci; modificarea resurselor celor mai valoroase

specii de ciuperci;- pericolul distrugerii mediului natural în caz de accident;- impactul transfrontieră.Măsuri de diminuare a impactului:- măsuri pentru diminuarea impactului provocat de schimbări ale suprafeţelor împădurite, mlaştinilor,

zonelor umede - deltei, corpurilor de apă (lacuri, râuri etc.) şi plajelor;- protecţia şi reconstrucţia resurselor biologice;- protecţia şi reconstrucţia speciilor incluse în Cartea Roşie;- măsuri de protecţie şi restaurare a rutelor de emigrare;- măsuri de protecţie sau reducere a degradării florei;- măsuri de protecţie sau reconstrucţie a adăposturilor pentru animale;- replantarea arborilor sau a ierbii;- măsuri de protejare a faunei acvatice în timp_4 prelevării apei;- alte măsuri pentru reducerea impactului asupra biodiversităţii.Hărţi şi desene la capitolul "Biodiversitate":Se realizează hărţi/desene, cu indicarea habitatelor şi a rutelor de migratie a speciilor din Cartea Roşie,

modificărilor suprafeţelor împădurite, pajiştilor, zonelor umede, corpurilor de apă, plajelor.4.6. Peisajul:- informaţii despre peisaj, încadrarea în regiune, diversitatea acestuia;- caracteristicile şi geomorfologia reliefului pe amplasament;- caracteristicile reţelei hidrologice;- zone împădurite în arealul amplasamentului.Impactul prognozat:- tipuri de peisaj, utilizarea terenului, modificări în utilizarea terenului; impactul acestor schimbări

asupra stabilităţii peisajului;- explicarea utilizării terenului pe amplasamentul propus - se completează tabelul nr. 4.6.1;-raportul dintre teritoriul natural sau cel parţial antropizat şi cel din zonele urbanizate (drumuri,

suprafeţe construite), schimbări ale acestui raport;- impactul proiectului asupra cadrului natural, fragmentării biotopului, valoarea estetică a peisajului,

inclusiv cel transfrontieră;- relaţia dintre proiect şi zonele protejate (rezervaţii, parcuri naturale, zone-tampon etc), impactul

prognozat asupra acestor zone, stadiul de protecţie şi stadiul folosirii lor;

- relaţia dintre proiect şi zonele naturale folosite în scop recreativ (păduri, zone verzi, parcuri în zonele împădurite, campinguri, corpuri de apă), impactul prognozat asupra acestor zone şi asupra folosinţei lor;

- vizibilitatea amplasamentului proiectului din diferite locuri de observare;- numărul (abundenţa) şi diversitatea punctelor de observare şi rezistenţa acestora la un număr mare

de vizitatori; stabilirea punctelor de observare.Măsuri de diminuare a impactului:- fezabilitatea, dimensiunile şi măsurile de recultivare sau renaturalizare a terenului degradat din

interiorul şi din afara amplasamentului;- folosirea terenului din amplasamentul propus în scop recreativ;- măsuri de evitare a impactului - alegerea amplasamentului obiectivului, planificarea pe amplasament,

alegerea proiectului potrivit, a materialelor şi a tipului de construcţie, modelarea interacţiunii dintre relief şi clădiri, zone verzi pe amplasament, creşterea potenţialului estetic.

Hărţi la capitolul "Peisaj":- o hartă cu indicarea folosinţei terenului, schimbărilor şi măsurilor de protecţie;- o hartă cu indicarea impactului produs de proiect asupra cadrului natural şi asupra zonelor protejate;- o hartă/schiţă cu indicarea impactului estimat asupra resurselor estetice şi care asigură recreerea;- o schiţă cu indicarea zonelor verzi plantate în teritoriu.4.7. Mediul social şi economic:- impactul potenţial al activităţii propuse asupra caracteristicilor demografice/populaţiei locale;- număr de locuitori în zona de impact, schimbări de populaţie;- locuitori permanenţi şi vizitatori; tendinţe de migraţie a locuitorilor;- caracteristicile populaţiei în zona de impact (distribuţie după vârstă, sex, educaţie, dimensiunea

familiei, grup etnic);- impactul potenţial al proiectului asupra condiţiilor economice locale, piaţa de muncă, dinamica

şomerilor;- investiţiile locale şi dinamica acestora;- preţul terenului în zona aflată în discuţie (rezidenţială, comercială, zone industriale) şi dinamica

acestuia;- impactul potenţial asupra activităţilor economice (agricultură, silvicultură, piscicultura, recreere,

turism, transport, minerit, construcţia de locuinţe cu unul sau mai multe etaje, comerţ angro sau en detail);- impact potenţial al proiectului asupra condiţiilor de viaţă din zonă;- public posibil nemulţumit de existenţa proiectului;- informaţii despre rata îmbolnăvirilor la nivelul locuitorilor;- impactul potenţial al proiectului asupra condiţiilor de viaţă ale locuitorilor (schimbări asupra calităţii

mediului, zgomot, scăderea calităţii hranei).Măsuri de diminuare a impactului: măsuri pentru diminuarea impactului proiectului asupra mediului

natural şi economic. 4.8. Condiţii culturale şi etnice, patrimoniul cultural:- impactul potenţial al proiectului asupra condiţiilor etnice şi culturale;- impactul potenţial al proiectului asupra obiectivelor de patrimoniu cultural, arheologic sau asupra

monumentelor istorice.5. Analiza alternativelorPentru identificarea alternativei optime, raportul la studiul de evaluare a impactului asupra mediului

va cuprinde:• descrierea alternativelor: amplasament alternativ, alt moment pentru demararea

proiectului, alte soluţii tehnice şi tehnologice, măsuri de ameliorare a impactului asupra mediului etc, cu indicarea motivelor care au condus la alegerea făcută;

• analiza mărimii impactului, durata, reversibilitatea, viabilitatea şi eficienţa măsurilor de ameliorare pentru fiecare alternativă a proiectului şi pe fiecare componentă de mediu.

În funcţie de tipul proiectului se pot aplica diverse metode de analiză şi de comparaţie a alternativelor, precum: liste de control, matrice, hărţi, modele matematice (inclusiv GIS - Geographical Information System), metode de analiză statistică şi economică etc.

Pe baza informaţiilor de mai sus se efectuează analiza şi compararea alternativelor studiate, cu luarea în considerare a impactului asupra componentelor mediului şi a interacţiunii dintre acestea.

6. MonitorizareaSe furnizează un plan de monitorizare a mediului, cu indicarea componentelor de mediu care urmează

a fi monitorizate, a periodicităţii, a parametrilor şi a amplasamentului ales pentru monitorizarea fiecărui factor.În funcţie de tipul proiectului se prevede ca monitorizarea să se facă atât în timpul fazelor de

construcţie, cât şi de funcţionare, respectiv în timpul fazelor de închidere, refacere a mediului şi postînchidere.7. Situaţii de risc:- riscuri naturale (cutremur, inundaţii, secetă, alunecări de teren etc);- accidente potenţiale (analiză de risc);- analiza posibilităţii apariţiei unor accidente industriale cu impact semnificativ asupra mediului,

inclusiv cu impact negativ semnificativ dincolo de graniţele ţării;- planuri pentru situaţii de risc;- măsuri de prevenire a accidentelor.Analiza situaţiilor de risc se prezintă în rezumat, comparativ, pentru fiecare alternativă la proiect.8. Descrierea dificultăţilorSe descriu dificultăţile (tehnice sau practice) întâmpinate de titular în timpul efectuării evaluării

impactului asupra mediului.9. Rezumat fără caracter tehnicSe realizează un rezumat, fără date tehnice, al tuturor informaţiilor furnizate în raport, care să

cuprindă cel puţin:- descrierea activităţii, evitându-se utilizarea termenilor tehnici, a explicaţiilor ştiinţifice etc; - metodologiile utilizate în evaluarea impactului asupra mediului şi, dacă există, incertitudini

semnificative despre proiect şi efectele sale asupra mediului;- impactul prognozat asupra mediului;- identificarea şi descrierea zonei în care se resimte impactul;- masurile de diminuare a impactului pe componente de mediu;- concluziile majore care au rezultat din evaluarea impactului asupra mediului;- prognoza asupra calităţii vieţii/standardului de viaţă şi asupra condiţiilor sociale în comunităţile

afectate de impact; enumerarea, după caz, a altor avize, acorduri obţinute;10. Documente anexateEvaluarea propunerilor motivate (justificate) ale publicului şi minutele prezentării raportului de

evaluare a impactului asupra mediului în dezbaterea publică.Ghidul metodologic privind etapa de analiză a calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului

asupra mediului are ca obiect etapa procesului de evaluare a impactului asupra mediului (EIM) prin care autoritatea competentă pentru protecţia mediului analizează informaţiile cu privire la efectele proiectului asupra mediului, furnizate de titular în cadrul raportului la studiul de evaluare. Această etapă se mai numeşte şi etapă de analiză. Acest ghid este structurat astfel:

a) Locul şi rolul etapei de analiză ca parte componentă a procedurii EIM.b) Aspecte practice ale realizării etapei de analiză.c) Folosirea listei de control pentru etapa de analiză, a raportului.d) Luarea deciziei etapei de analiză.Trebuie menţionat că este de dorit ca toate analizele fizice, chimice, biologice, etc, să fie efectuate în

laboratoare acreditate sau autorizate.Ordinul Ministrului apelor şi protecţiei mediului nr. 370/2003 prezintă sistemul de autorizare a

laboratoarelor de mediu.2.4.12. Regulamentul de atestare a persoanelor fizice şi juridice rare elaborează studii de evaluare a impactului asupra mediului şi bilanţuri de mediu (Ordinul 978/2003)

Ordinul menţionat înlocuieşte Ordinul 278/1996 referitor la Atestarea imitaţiilor specializate a

persoanelor juridice şi fizice în vederea evaluărilor impactului asupra mediului şi bilanţurilor de mediu.Noul cadru legal stabileşte că părţile care execută EIM sau Bm trebuie să fie independenţi din punct de

vedere juridic atât faţă de proiectant, cât şi de titularul proiectului şi/sau al activităţii.Părţile care execută EIM sau BM pot fi şi din afara României, dacă sunt atestate conform prezentului regulament sau dacă prezintă un certificat de atestare emis într-o ţară membră a UE sau în ţări cu legislaţie armonizată cu a acesteia şi recunoscut de către Comisia de Atestare.Părţile din afara României vor respecta legislaţia în vigoare privind regimul străinilor în România.

Pentru persoanele fizice care sunt atestate ca experţi în BM vor exista trei niveluri de competenţă. Persoanele fizice atestate pentru nuvelul cu cea mai mică competenţă se vor numi auditori asociaţi. Persoanele fizice atestate pentru nivelul de competenţă medie, clasificate astfel de comisia de atestare (CA), se vor numi experţi auditori în BM. Persoanele fizice atestate pentru nivelul cu tea mai mare competenţă, clasificate astfel de comisia de atestare, se vor numi experţi auditori principali în BM.

Pentru persoanele fizice care sunt atestate ca evaluatori ai impactului asupra mediului vor exista trei niveluri de expertiză. Persoanele fizice atestate lpentru nivelul cu cea mai mică competenţă se vor numi evaluatori asociaţi. Persoanele fizice atestate în nivelul mediu de competenţă se vor numi experţi evaluatori de mediu, iar cele atestate la nivelul superior de competenţă se vor numi experţi evaluatori principali în EIM.

Fiecare persoană fizică care solicită certificat de atestare pentru BM sau EIM va trebui să îndeplinească condiţiile minime de vechime şi experienţă înscrise în ordin. Sunt prezentate detalii privind procedura pentru atestarea experţilor în BM /EIM şi procedura de reînnoire a certificatelor de atestare.

Domeniile specifice de expertiză care pot fi utilizate sunt:• Agricultura, silvicultura şi piscicultura."• Industria extractivă a petrolului, gazelor naturale, cărbunelui şi turbei.• Industria energetică.• Producerea şi prelucrarea metalelor.• Industria mineralelor şi a materialelor de construcţii.• Industria chimică, petrochimică şi a cauciucului.• Industria alimentară.• Industria textilă, a pielăriei, a lemnului şi hârtiei.• Gestiunea deşeurilor.• Proiecte de infrastructură.• Turism şi recreere.• Alte tipuri de proiecte.Solicitantul trebuie să facă dovada experienţei pentru domeniile pentru care doreşte atestarea prin

prezentarea în formularele de înscriere a cel puţin unei lucrări relevante elaborate. Comisia de atestare stabileşte domeniile de expertiză pentru care se va acorda atestarea.

În cazul în care experienţa solicitantului se limitează numai la anumite componenţe: ale mediului, cuprinse în bilanţul de mediu, şi anume:

- terenuri contaminate, inclusiv sol şi subsol;- poluarea aerului şi domenii conexe;- poluarea apei şi tratarea/evacuarea apei uzate;- gestionarea deşeurilor solide şi domenii conexe;- materiale periculoase şi domenii conexe;- sănătatea muncii şi domenii conexe;- prevenirea şi controlul integrat al poluării;- alte domenii specifice considerate relevante în circumstanţe specifice,Comisia de Atestare poate restrânge atestarea acelui expert la componentele de mediu pentru care

solicitantul a Scut dovada experienţei în domeniu. Domeniile şi componentele de mediu vor fi înscrise în

certificatul de atestare şi în baza de date privind atestarea.Statutul atestării persoanelor juridice pentru elaborarea BM şi EIM va fi definit exclusiv prin numărul şi

nivelul de competenţă al persoanelor fizice angajate permanent în colectivele desemnate pentru atestare. Atestarea acordată persoanei juridice nu implică atestarea individuală a nici unuia dintre cei angajaţi de persoana juridică. Atestarea persoanelor juridice se face numai colectiv, prin emiterea unui singur certificat de atestare al cărui titular este persoana juridică. în certificatul de atestare se înscriu numele, domeniul de expertiză şi nivelul de competenţă dovedit al membrilor colectivului desemnat. Atestarea persoanelor juridice se face pe trei niveluri, în funcţie de numărul personalului cuprins în colectivul de lucru şi de calificările şi pregătirea profesională dovedită a membrilor colectivului atestat.

În continuare sunt prezentate procedurile de atestare pentru persoanele juridice şi se arată că pentru realizarea BM/EIM într-un anumit domeniu de activitate, persoane juridică trebuie să aibă în colectivul de lucru cel puţin un membru cu calificarea şi experienţa necesare pentru atestarea ca expert auditor/evaluator principal. Acesta va răspunde pentru calitatea lucrărilor efectuate. Persoanele juridice care nu au în colectivul de lucru o astfel de persoană nu vor putea efectua BM/EIM decât în colaborare cu o persoană fizică sau juridică atestată ca expert auditor/evaluator principal.

Ordinul prezintă în continuare regulamentul de funcţionare a comisiei de atestare, tarifele şi finanţarea, mecanismul contestaţiilor, condiţiile în care pot fi anulate certificatele de atestare, dispoziţii privind durata până la care mai sunt valabile vechile certificate şi anexe în care sunt prezentate:

• Formular de cerere pentru atestarea experţilor auditori/evaluatori de mediu - persoane fizice;• Formular de cerere pentru atestarea experţilor auditori/evaluatori de mediu - persoane juridice;• Cerinţe minime pe fiecare nivel de competenţă al experţilor auditori/evaluatori de mediu - persoane

fizice;• Cerinţe minime pe fiecare nivel de competenţă al experţilor auditori/evaluatori de mediu —

persoane juridice;• Sistemul de punctaj pentru persoanele fizice şi juridice care fac cerere pentru atestarea ca Experţi în

Bilanţuri de Mediu sau Evaluatori de impact asupra mediului în domeniile solicitate;• Punctajul minim necesar pentru atestare;• Punctajul minim necesar pentru reânnoire;• Acticităţi relevante pentru elaborarea BM/EIM;• Domenii de expertiză;• Tarife pentru atestarea persoanelor fizice şi juridice în vederea efectuării studiilor de evaluare a

impactului asupra mediului şi a bilanţului de mediu.Activităţile relevante pentru elaborarea BM ŞI EIM sunt prezentate mai jos.

2.4.13. Procedura de realizare a bilanţurilor de mediu (Ordinul 184/1997)Ordinul prevede că bilanţurile de mediu de nivel I şi II şi evaluările de risc, inclusiv când sunt executate

ca părţi din evaluarea impactului asupra mediului, vor fi executate doar de unităţi specializate, persoane fizice şi juridice, atestate conform reglementărilor în domeniu. Analizele de probe prelevate pentru executarea bilanţurilor de mediu vor fi efectuate numai de laboratoare specializate, care utilizează aparatură adecvată şi metodologii în conformitate cu normele şi reglementările în vigoare. Răspunderea pentru concluziile şi informaţiile prezentate într-un bilanţ de mediu sau de evaluare a riscului va fi asumată după cum urmează:

- răspunderea pentru acurateţea şi corectitudinea unui bilanţ de mediu (nivel 0,1 şi II) sau a unei evaluări a riscului revine autorului;

- titularul răspunde pentru exactitatea datelor pe care le furnizează pentru executarea bilanţului de mediu sau a evaluării riscului;

- răspunderea pentru precizia rezultatelor privind concentraţiile de poluanţi în probele de mediu analizate revine părţii care prelevează probele şi laboratorului care efectuează analizele.

Procedura de realizare a bilanţurilor de mediu cuprinde:

Cap. I - Dispoziţii generale;Cap. II - Stabilirea domeniului bilanţurilor de mediu solicitate în procedura de autorizare; Cap. III - Bilanţul de mediu de nivel 0 pentru procedura de autorizare;Cap. IV - Bilanţul de mediu nivel I; Cap. V - Bilanţul de mediu nivel II; Cap. VI - Evaluarea riscului;Cap. VII - Bilanţul de mediu în procesul de privatizare; Cap. VIII - Dispoziţii finale.Anexa 1. Schema de prezentare a bilanţului de mediu nivel 0 pentru procedura de autorizare.Anexa 2. Schema de realizare a bilanţului de mediu de nivel I, scopul şi domeniul bilanţului de mediu

nivel I prevede următoarea structură.- Introducere (bilanţul de mediu nivel I reprezintă procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi

consecinţelor efectelor negative, anterioare, asupra mediului şi constă în identificarea surselor de informaţii, culegerea, analizarea şi interpretarea de studii teoretice a informaţiilor disponibile şi elaborarea raportului la bilanţul de mediu nivel I, conform modelului anexat).

• Domenii de analiză• utilizarea terenului în zona amplasamentului obiectivului şi în vecinătatea acestuia;• istoricul zonei;• posibilitatea poluării solului;• depozitarea deşeurilor;• condensatori/transformarori electric»,• securitatea zonei;• măsuri de pază înpotriva incendiilor;• evacuarea apelor uzate;• emisii atmosferice;• impactul zgomotului;• proximitatea cablurilor de tensiune;• surse de informare.Anexa 2.1- Raport cu privire la bilanţul de mediu nivel I - conţinutul cadru.Anexa 3. Schema de realizare a bilanţului de mediu nivel II - scopul şi domeniul bilanţului de mediu

nivel II.Anexa 3.1 Analizele ce trebuie incluse în investigaţii, în funcţie de istoricul zonei.Anexa 4. Evaluarea riscului. Scopul evaluării riscului.Anexa 4.1 Identificarea factorilor sursă - cale - receptor pe un amplasament contaminat.Anexa 4.2 Matrice pentru analiza relaţiei sursă - cale - receptor.Anexa 5.1 Bilanţul de mediu nivel 0 pentru procesul de privatizare.Anexa 5.2 Autorizaţii de funcţionare şi situaţia conformării (se completează de către autoritatea de

mediu competentă).Anexa 6. Clasificarea activităţilor cu impact negativ asupra mediului.Din multitudinea de informaţii prezentate în acest ordin prezentăm detaliat numai modelul de bilanţ

de mediu nivel Ii, tabelul cu analizele minime ce trebuie incluse în investigaţii, în nftincţie de istoricul zonei, evaluarea riscului şi identificarea factorilor sursă - cale - receptor. Atragem atenţia că unele aspecte prezentate în ordin sunt greu de respectat. Spre exemplu, în cazul unor surse mari şi vechi de poluare cum sunt cele din industria metalurgică, fabrici de ciment, termocentrale, etc. suprafeţele potenţial poluate sunt foarte mari, de ordinul a mii de ha, deci ar trebui recoltate 15 probe pe ha ori x mii ha, ar duce la un număr enorm de probe, ce nu pot fi analizate, ar fi foarte costisitor şi ar fi şi inutil deoarece nu ar mai aduce nimic nou. în acest caz trebuie de la început discutat cu titularul obiectivului economic şi explicat planul de lucru. Un alt aspect ce

trebuie analizat îl reprezintă setul de analize minime ce trebuie incluse în investigaţii, în funcţie de istoricul zonei. Se va acorda o atenţie deosebită specificului obiectivului economic pentru care se execută bilanţul de mediu nivel II, şi se vor alege poluanţii specifici obiectivului. Setul de analize minime nu le exclude pe cele specifice obiectivului chiar dacă nu sunt prezentate în acest tabel. în plus trebuie să fie efectuate acele analize care reprezintă caracteristici ce influienţează comportarea poluanţilor în diferiţii factori de mediu analizaţi (sol-apă-plantă-atmosferă-animal). Necunoaşterea acestor caracteristici ce influienţează comportarea poluanţilor în mediul ambiant nu permite evaluarea corectă a impactului de mediu şi elaborarea unor măsuri de limitare şi combatere a poluării.

Pentru a putea aplica cerinţele ordinelor prezentate în această lucrare este obligatoriu să lucraţi numai cu materialul prezentat integral în monitorul oficial şi nu prezentări ale acestora efectuate de diferiţi autori. Se prezintă ca exemple conţimutul raportului cu privire la bilanţul de mediu nivel I, modul de întocmire a bilanţului de mediu nivel II şi analizele minime ce trebuie incluse în investigaţii, în funcţie de istoricul zonei.

Anexa A.2,1. Raport cu privire la bilanţul de mediu nivel I

Conţinutul-cadruCuprins: 1. Introducere2. Identificarea amplasamentului şi localizarea2.1. Localizare şi topografie2.2. Geologie şi hidrogeologie3. Istoricul amplasamentului şi dezvoltări viitoare3.1. Istoricul amplasamentului3.2. Dezvoltări viitoare4. Activităţi desfăşurate în cadrul obiectivului4.1. Generalităţi - angajaţi / schimb; procese tehnologice4.2. Materiale de construcţii4.3. Stocarea materialelor - depozite de materii prime, rezervoare subterane4.4. Emisii în atmosferă - emisii din procese tehnologice, alte emisii în atmosferă4.5. Alimentarea cu apă, efluenţi tehnologici şi menajeri, sistemul de canalizare al apelor pluviale4.6. Producerea şi eliminarea deşeurilor4.7. Alimentarea cu energie electrică4.8. Protecţia şi igiena muncii4.9. Prevenirea şi stingerea incendiilor4.10. Zgomotul şi vibraţiile4.11. Securitatea zonei4.12. Administraţie5. Calitatea solului5.1. Efecte potenţiale ale activităţii de pe amplasamentul analizat5.2. Efecte potenţiale ale activităţilor învecinate6. Concluzii şi recomandări6.1. Rezumatul aspectelor de neconformare şi cuantificarea acestora, după caz, în propuneri pentru obiective de mediu minim acceptate sau programe de conformare.6.2. Rezumatul obligaţiilor necuantificabile şi/sau al obligaţiilor condiţionate de un eveniment viitor şi incert; în cazul privatizării, se include şi lista obligaţiilor de mediu de tip B identificate.6.3. Recomandări pentru studii următoare privind responsabilităţile necuantificabile şi condiţionate de un eveniment viitor şi incert (dacă este necesar).

Anexa A.3

Bilanţul de mediu nivel II Scopul şi domeniul bilanţului de mediu nivel II

1. IntroducereInvestigaţiile bilanţului de mediu nivel II sunt cerute atunci când se identifică anticipat poluarea unei

zone sau când rezultatele bilanţului de mediu nivel II indică o potenţială poluare a zonei şi sunt necesare clarificări privind natura şi intensitatea poluării identificate. Trebuie întreprinse investigaţii aprofundate pentru a se realiza o evaluare cantitativă a nivelurilor de poluare din zona analizată. Metodele de prelevare a probelor din diferite medii vor respecta reglementările, normele metodologice şi standardele existente. Acolo unde este posibil, se recomandă recoltarea unei probe - etalon dintr-o zonă învecinată neafectată de poluare, pentru a stabili o valoare — cadru cu care să fie comparat rezultatul probelor din zona poluată.

2. Recomandări privind prelevarea probelor2.1. Probe de sol2.1.1. Prevederi generale privind probele de solNatura şi gradul de poluare a solului se vor stabili pe baza rezultatelor analizelor fizice, chimice şi

biologice ale probelor de sol recoltate din arealul poluat. Amplasarea punctelor de prelevare a probelor se face ţinând seama de natura surselor de poluare şi a poluanţilor, de gradul de uniformitate al reliefului şi de caracteristicile tipurilor de sol dominante.

Numărul de probe ce urmează a fi prelevate depinde de mărimea suprafeţei potenţial poluate, care se stabileşte în funcţie de sursele de poluare. în unele situaţii, sursa predominantă poate fi reprezentată de părţi distincte de instalaţii/echipamente sau de anumite zone ale unei unităţi industriale. Astfel de exemple sunt rezervoarele subterane sau locurile unde au fost depozitate sau împrăştiate accidental materiale periculoase. în astfel de situaţii, raza de colectare a probelor va porni de la sursa suspectată de poluare, mărind distanţele dintre punctele de colectare spre zonele presupuse a fi necontaminate.

În alte situaţii, când surse de poluare atmosferică contribuie la poluarea solului, arealul potenţial poluat se stabileşte pe baza rr.îdelării dispersiei poluanţilor, se recomandă ca raza suprafeţei analizate în jurul sursei să fie de cel puţin 10 -15 ori mai mare decât înălţimea coşurilor de dispersie.

La amplasarea punctelor de prelevare a probelor se vor lua în considerare următoarele:>Să fie amplasate pe toate direcţiile cardinale, în jurul unor surse de poluanţi atmosferici, având grijă

ca distanţele faţă de surse, până la care se prelevează probe de sol, să fie mai mari pe direcţia vânturilor dominante;

>Să se amplaseze, pe fiecare direcţie în jurul surselor de poluare atmosferică, cel puţin câte un punct de prelevare a probelor pe fiecare categorie de folosinţă a solului (arabil, păşune, fâneaţă, vii şi livezi etc.)

>Să se aprecieze posibilitatea contribuţiei mai multor surse la poluarea potenţială a solului;>Să se analizeze influenţa reliefului î&uistribuţia poluanţilor în sol;>Să fie amplasate puncte de prelevare pe toate suprafeţele ce au servit la depozitarea temporară a

materiilor prime conţinând substanţe periculoase şi/sau a deşeurilor periculoase.Acolo unde este relevant, vor fi investigate asimilarea şi concentrarea poluanţilor în plantele de

cultură.2.1.2. Probe de la suprafaţa şi de sub suprafaţa soluluiPentru prelevarea probelor de sol se vor marca în prealabil punctele de prelevare pe planul de situaţie

al zonei. Vegetaţia va fi complet îndepărtată de pe aria de prelevare a probei şi se va utiliza un instrument de prelevare care să asigure prelevarea unui volum de mostră suficient analizei. Acesta trebuie transferat într-un container adecvat, care a fost pregătit în prealabil pentru a corespunde probei analitice şi care va fi marcat în mod clar, identifcându-se numărul probei cu sistemul de evidenţă din registrul prelevărilor. în mod normal, probele de sol vor fi prelevate de la două adâncimi diferite (reprezentând adâncimile situate la 5 cm şi, respectiv, 30 cm de suprafaţa solului). Când se presupune că o poluare atmosferică poate constitui o sursă majoră a poluării solului, vor fi analizate adâncimi adiţionale, iar suprafaţa solului t~"Mie analizată în mod

independent de straturile de adâncime.În registrul de evidenţă a prelevărilor vor fi consemnate informaţii şi observaţii pertinente despre locul

de prelevare. Acestea trebuie să includă: numărul probei, adâncimea de prelevare, tipul şi culoarea solului, existenţa oricărui miros, prezenţa sau absenţa apelor subterane şi orice alte informaţii considerate relevante.

După fiecare probă, instrumentul utilizat pentru prelevare va fi curăţat cu atenţie pentru a preveni contactul accidental al substanţelor conţinute în probe şi alte influenţe care pot modifica rezultatul analizelor.

În zone în care există poluare semnificativă este necesară efectuarea unui profil de sol pentru aprecierea: adâncimii de pătrundere a poluantului, limitărilor datorate straturilor de sol ce influenţează circulaţia poluantului şi intensitatea poluării.

Atunci când este necesară prelevarea de probe din straturi mai adânci se vor practica, respectând prevederile legale, foraje de prospectare. Executarea acestora se va face controlat, menţionând în fişa forajului straturile litologice întâlnite şi orice parametri ca: mirosuri, tipuri şi culori de sol, adâncimile la care s-au întâlnit ape subterane. Detalii referitoare la foraje sunt prezentate în secţiunea următoare.

2.2. Prelevarea probelor din ape subteraneForajele vor fi executate cu utilaje mecanice rotative, acţionate manual sau electric,în funcţie de

structura geologică şi de adâncimea necesară de forare.Forajele trebuie executate înecat pentru a menţine neperturbată oglinda apei stratului acvifer din foraj

înainte de orice prelevare de probe. De asemenea, forajele trebuie purificate înainte de prelevare pentru a recolta „adevărata" apă subterană şi nu apa stocată în puţ şi alterată chimic datorită contactului cu aerul. Cantitatea de apă ce trebuie extrasă pentru a asigura purificarea puţului depinde de volumul acestuia şi reprezintă, în general, triplul acestui volum. Purificară şi prelevarea de probe vor fi efectuate folosindu~se dispozitive speciale, ca de exemplu, prelevatorul Waterra. Acest prelevator cuprinde un tub de teflon de unică folosinţă, racordat la o vană unidirecţională din oţel inoxidabil. Tehnica de prelevare asigură menţinerea constantă a presiunii, evitând orice inadvertenţe datorate posibilei volatilizări prin vacuum a compuşilor organici care pot fi prezenţi în probă. După prelevare, proba va fi transferată în recipiente adecvate şi transportată imediat la laborator, în vederea efectuării analizei.

2.3. Studiul gazelor şi al vaporilor din solAceste studii oferă date despre concentraţiile compuşilor volatili şi gazoşi din sol. Se folosesc pentru a

identifica sursa poluanţilor volatili (de exemplu: rezervor sau conductă subterană care prezintă scurgeri) sau pentru a monitoriza generarea, emisia sau migrarea gazului din halde de deşeuri.

Monitorizarea in situ implică aspirarea gazelor şi vaporilor din sol printr-un dispozitiv de măsurare fix sau portabil. De obicei se foloseşte în acest scop un dispozitiv de aspiraţie cu pară acţionată manual sau cu pompă acţionată electric. Pe durata măsurătorilor se vor înregistra în sistemul de evidenţe:

>locul şi adâncimea punctelor de monitorizare (la instalare);>prezenţa şi adâncimea apei freatice, dacă este depistată;>citiri de vârf şi stabile obţinute la instrumentele portabile;>condiţiile atmosferice, inclusiv presiunea atmosferică în momentul măsurătorilor2.4. Colectare de probe din apele de suprafaţăLa analiza apelor de suprafaţă se va avea în vedere obţinerea de probe pentru comparaţie, situate în

amonte şi în aval de zona de interes. Probele de apă, ca şi cele de sediment pot fi de interes în evaluare şi pot fi obţinute în diferite moduri.

Se vor evita atât cursurile turbulente, cât şi apele stătătoare care nu asigură probe reprezentative. Trebuie evitate, de asemenea, zonele cursurilor de apă care prezintă un grad redus de omogenizare, situate în aval de gmiic de vărsare sau lângă maluri, cu excepţia cazurilor de un interes specific.

Când parametrii chimici necesari a fi determinaţi pot trece în atmosferă (compuşii organici volatili sau gaze, de exemplu), proba nu trebuie luată în general de la suprafaţă. Sunt preferate, în acest caz, probele luate sub oglinda apei (până la 50 cm sub nivelul liber al apei). înainte de prelevarea probei, vasul trebuie clătit,

având grijă să se golească conţinutul în aval de punctul de prelevare. Proba se prelevează prin imersarea în apă a unui vas cu deschiderea orientată înspre amonte, asigurând umplerea acestuia astfel încât în vas să nu rămână aer.

Cea mai bună metodă de a obţine o probă de sedimente (dacă adâncimea apei permite acest lucru) constă din prelevarea manuală a sedimentului. Trebuie avut grijă la scoaterea probei prin interfaţa dintre apă şi sediment, îndeosebi în cursurile rapide, unde există tendinţa dislocării probei. Probele de sediment din cursuri rapide sau adânci se recoltează cel mai bine cu prelevatoare Grab sau Core, de pe o platformă staţionară, cum ar fi un pod, sau dintr-o barcă.

2.5. Materiale de construcţieMaterialele de construcţie sunt prelevate de obicei pentru a identifica azbestul, dacă este prezent.

Este suficientă o cantitate mică de probă (aproximativ 50 g). Pentru a obţine o probă de material de construcţie, este necesar să se disloce cu grijă o bucată de material şi să se pună într-un container curat, special pregătit pentru probă. Se va înregistra locul de unde a fost prelevată proba. Punctul de prelevare trebuie astfel ales încât să nu afecteze structura. în timpul prelevării se vor purta mănuşi de protecţie. Dacă materialul este fibros se vor lua măsuri suplimentare de protecţie pentru a nu se inhala în timpul colectării.

2.6. Poluarea atmosfericăDeterminarea poluării atmosferice presupune o gamă largă de măsurători, de la monitorizarea

concentraţiilor scăzute de poluanţi în aer la concentraţiile ridicate ale poluanţilor din emisiile atmosferice ale surselor. Monitorizarea emisiilor de la surse poate implica atât măsurători momentane, cât şi monitorizare continuă.

Monitorizarea surselor de emisii atmosferice are o metodologie complexă, al cărei cadru este prezentat în normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului nr. 462/1993. La măsurători se va urmări respectarea strictă a condiţiilor de prelevare indicate în continuare:

>Este important să se identifice o secţiune (izocinetică) adecvată pentru prelevare, aleasă în funcţie de profilul de curgere a gazelor prin coşul de evacuare sau conductă.

Pentru aceasta se va explora conducta cu un tub Pitot în vederea determinării profilului presiunii dinamice a gazului prin conductă pe toată întinderea secţiunii alese pentru prelevare.

>După identificarea secţiunii adecvate pentru prelevare, fiecare acces la liniile de relevare trebuie să fie racordat la un orificiu dreptunghiular din conductă. Când nu sunt olosite pentru prelevare, orificiile vor fi sigilate.

> rin conductele circulare se recomandă să fie prelevate cel puţin patru probe in puncte situate pe diametre perpendiculare, folosind sonde de monitorizare.

>Pentru efectuarea prelevărilor din conducte inaccesibile direct datorită înălţimii, ste recomandat să se construiască o platformă de prelevare.

>Pentru monitorizarea parametrilor ceruţi se va utiliza echipamentul potrivit acestor eterminări.Pentru monitorizarea aerului ambiental este disponibilă o gamă variată de echipamente, în funcţie de

parametrii ce se monitorizează şi de localizarea sistemului, de exemplu pentru monitorizarea igienii locului de muncă sau a condiţiilor exterioare.

3. Laboratoare de analiză După prelevarea probelor, exceptând situaţiile monitorizării in situ, este necesar ca acestea să fie

analizate de un laborator competent, care trebuie să dispună de dotare tehnică corespunzătoare şi acreditare pentru a efectua tipul de analiză cerut.

4. Raportul la bilanţul de mediu nivel IIDupă prelevarea probelor şi analizarea acestora, va fi redactat raportul care va cuprinde două părţi:

una cu descrierea şi rezultatele investigaţiilor prezentate individual pentru fiecare dintre secţiunile 2.1.1-2.1.6 folosite, şi cealaltă cu concluzii şi recomandări privind acţiunile necesare de realizat.

Cuprinsul raportului va fi următorul:

I. Descrierea şi rezultatele investigaţiilorA. Probe de sol:1. Descrierea precisă a tuturor investigaţiilor realizate, cu justificarea acestora2. Descrierea tuturor reperajelor de sondaje executate, cu structura geologică şi ehnicile de lucru3. Toate rezultatele analizelor efectuate şi compararea acestora cu valorile ragurilor din

Reglementarea privind evaluarea poluării mediuluiB. Probe de sol1.2.3.(se continuă pentru fiecare dintre secţiunile 2.1-2.6, folosită)II. Concluzii şi recomandăriA. Rezumatul neconformării cuantificate.B. Rezumatul obligaţiilor necuantificate şi al obligaţiilor condiţionate de un eveniment viitor şi

incert, inclusiv recomandări pentru studii de urmărire, pentru cuantificarea acestora, când este posibil.C. Recomandări pentru elementele programului de conformare sau pentru obiectivele de

mediu minim acceptate, în cazul privatizării Anexe (analize de laborator şi alte documente relevante).2.4.14. Reglementări privind evaluarea poluării mediului (Ordinul 756/1997)

Ordinul defineşte semnificaţia şi stabileşte dispoziţiile referitoare la pragurile de alertă şi la pragurile de intervenţie pentru poluanţii din :aer, apă şi sol. Dispoziţiile referitoare la pragurile de alertă sunt următoarele:

-pragurile de alertă avertizează autorităţile competente asupra existenţei, într-o anumită situaţie, a unei poluări potenţiale în aer, apă sau sol;

-când concentraţia unuiasau mai multor poluanţi depăşeşte un prag de alertă, autorităţile competente pot dispune, dacă se consideră necesar, o monitorizare suplimentară asigurată de către titularii activităţilor potenţial responsabile de poluare, fie prin sisteme proprii, fie prin unităţi specializate. în acelaşi timp, autorităţile competente vor solicita şi vor urmări introducerea unor măsuri de reducere a concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări.

Pragurile de intervenţie sunt pragurile de poluare la care autorităţile competente:-apreciază oportunitatea şi solicită, dacă este necesar, executarea studiilor de evaluare a riscului;- investighează consecinţele poluării asupra mediului;-impun reducerea poluării, astfel încât concentraţiile de poluanţi în emisii/evacuări să scadă la valorile

prevăzute de reglementările în vigoare.Ordinul 756/1997 cupride următoarele: Cap. I. - Dispoziţii generale; Cap. II - Praguri de alertă şi praguri de intervenţie; Cap. III - Reglementări privind poluarea solurilor; Cap. IV — Reglementări privind evaluarea poluării aerului; Cap. V - Reglementări privind evaluarea poluării apelor de suprafaţă şi subterane.În tabelele 1-4 sunt prezentate valorile de referinţă pentru urme de elemente chimice în sol.Prezentele reglementări privind poluarea solurilor se referă atât la folosinţa sensibilă, cât şi la cea mai

puţin sensibilă a terenurilor, identificate după cum urmează:•folosinţa sensibilă a terenurilor este reprezentată de utilizarea acestora pentru zone rezidenţiale şi de

agrement, în scopuri agricole, ca arii protejate sau zone sanitare cu regim de restricţii, precum şi suprafeţele de terenuri prevăzute pentru astfel de utilizări în viitor;

•folosinţa mai puţin sensibilă a terenurilor include toate utilizările industriale şi comerciale existente, precum şi suprafeţele de terenuri prevăzute pentru astfel de utilizări în viitor;

•în cazul în care există incertitudini asupra încadrării unei folosinţe de teren, se vor considera concentraţiile pragurilor de alertă şi de intervenţie pentru folosinţele sensibile ale terenurilor.

Pentru a înţelege modul de interpretare a pragurilor de alertă şi de intervenţie redăm ca exemplu relevanţa acestora pentru soluri:

Art. 9. Relevanţa pragurilor de alertă şi de intervenţie ar determina următoarele măsuri:a)în situaţiile în care concentraţiile de poluanţi în sol se situează sub valorile de alertă pentru folosinţa

sensibilă a terenurilor, autorităţile competente nu vor stabili măsuri speciale;b)când concentraţiile unuia sau mai multor poluanţi din soluri depăşesc pragurile de alertă, dar se

situează sub pragurile de intervenţie pentru folosinţa corespunzătoare a terenului, se consideră că există impact potenţial asupra solului. în aceste situaţii, autorităţile competente vor dispune măsuri de prevenire a poluării în continuare a solului şi de monitorizare suplimentară a surselor potenţiale de poluare;

c) când concentraţiile unuia sau mai multor poluanţi din soluri depăşesc pragurile de intervenţie pentru folosinţa existentă a terenului, se consideră că există impact asupra solului. în aceste situaţii, utilizarea zonei afectate pentru folosinţe sensibile nu este permisă şi vor fi realizate prevederile art. 10. Dezvoltarea acestor zone pentru folosinţe mai puţin sensibile ale terenurilor poate fi permisă, dacă concentraţiile acestor poluanţi nu depăşesc valorile de intervenţie ale folosinţei mai puţin sensibile a terenurilor. Dacă sunt depăşite valorile de intervenţie pentru categoria de folosinţă mai puţin sensibilă a terenurilor, nu se va permite nici o folosinţă a terenurilor şi vor fi aplicate prevederile art. 10 şi după caz ale art. 11;

d) pentru situaţia în care este necesar pentru o anumită utilizare ca un teren de folosinţă mai puţin sensibilă să treacă în categoria de folosinţă sensibilă, trebuie satisfăcute cerinţe speciale. în astfel de situaţii, utilizarea terenurilor pentru folosinţe sensibile este posibilă, numai dacă concentraţiile de poluanţi din sol se încadrează sub nivelul de alertă al folosinţei sensibile a terenurilor şi dacă sunt satisfăcute prevederile art. 10 şi după caz, ale art. 11;

e)când pragurile de intervenţie sunt depăşite la unul sau mai mulţi poluanţi din sol pentru terenuri cu folosinţă sensibilă sau mai puţin sensibilă, autorităţile competente vor dispune executarea unui studiu de evaluare a riscului. Obligaţia executării studiului de evaluare a riscului va fi a titularilor de act^tăţi desfăşurate pe zona de teren afectată, cu excepţia cazurilor în care s-au identificat alţi responsabili pentru poluarea înregistrată.

f)atunci când sunt implicaţi mai mulţi titulari de activităţi desfăşurate pe un teren afectat de poluare, autorităţile competente vor solicita un singur studiu de evaluare a riscului pentru zona în cauză, iar costul acestuia va fi împărţit între titulari, corespunzătorariei geografice deţinute în zona afectată. în anumite situaţii, când autorităţile competente pot identifica un titular considerat ca posibil răspunzător de poluare, acestuia i se poate solicita să suporte costul total al studiului de evaluare a riscului.

Art. 10. Pentru stabilirea obiectivelor de remediere pe faza interpretării studiilor de evaluare a riscului, autorităţile competente trebuie să decidă dacă:

a)pot fi dezvoltate în viitor obiective care implică utilizarea terenurilor pentru folosinţa sensibilă sau mai puţin sensibilă a terenurilor;

b)terenul poate rămâne în continuare în folosinţa curentă, dar folosinţa nu mai poate fi extinsă;c)trebuie luate măsuri de remediereArt.11. În situaţiile când sunt necesare lucrări de remediere, autorităţile competente vor stabili

obiectivele de remediere, luând în considerare următoarele:a)aceste obiective de remediere, reprezentând concentraţiile finale de poluanţi din soluri după

realizarea lucrărilor de depoluare, se vor situa fie sub pragurile de alertă fie sub pragurile de intervenţie. Autorităţile competente vor stabili, pentru fiecare caz în parte, dacă obiectivele de remediere vor fi valorile de alertă sau valorile de intervenţie, pe baza rezultatelor studiului de evaluare a riscului şi a estimării costurilor şi beneficiilor remedierii;

b) când se execută activităţi de remediere, titularul va răspunde de lucrările implicate şi va prezenta autorităţilor competente dovada că prin lucrările de remediere s-au atins concentraţiile de poluanţi stabilite ca obiective de remediere de către autoritatea competentă.2.4.15. Condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor (Ordinul 645/1997)

Acest act normativ are ca scop stabilirea condiţiilor în care se acceptă evacuarea apelor uzate în canalizările publice ale localităţilor, astfel încât să se asigure protecţia şi funcţionarea normală a acestora, precum şi protejarea mediului de efectele descărcărilor de ape uzate. Indicatorii de calitate a apelor uzate, evacuate în reţelele de canalizare ale localităţilor sunt prezentaţi în tabelul 1.

Observaţii:> în cazul în care, pe colectorul reţelei de canalizare a localităţii, în punctul de racord al folosinţei, curge în permanenţă un debit care asigură diluarea corespunzătoare a apelor uzate, evacuate de acestea, unitatea care exploatează şi administrează reţele de canalizare a localităţilor va putea stabili, de la caz la caz, condiţiile de evacuare care să ţină seama de diluţia realizată. în aceste cazuri, utilizatorii de apă, care se racordează la reţeaua de canalizare din localitate, sunt obligaţi să amenajeze căminul de racord, corespunzător cu necesităţile de protejare a construcţiei şi cu respectarea condiţiilor de salubritate şi igienă pentru spaţiul înconjurător;> în cazul în care în apa uzată se găsesc mai multe metale grele din cele menţionate în tabel, suma concentraţiilor lor nu trebuie să depăşească valoarea de 1,0 mg/dm3; dacă se găsesc doar metale grele, precum nichel, zinc şi/sau mangan, suma concentraţiilor acestora nu va depăşi valoarea de 2,0 mg/dm3;> enumerarea din tabel nu este limitativă; unităţile care exploatează şi administrează reţele de canalizare şi staţii de epurare, împreună cu proiectantul care deţine răspunderea realizării parametrilor proiectaţi şi avizaţi şi, după caz, prin implicarea cercetării tehnologice care a fundamentat soluţia de proiectare vor stabili, în funcţie de condiţiile specifice locale, limite şi pentru alţi indicatori, ţinând seama de prescripţiile generale de evacuare şi, când este cazul, şi de efectul cumulat al unor agenţi corosivi şi toxici, asupra reţelei de canalizare şi instalaţiilor de epurare.

Evacuarea apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor se poate face numai în baza acordului de racordare scris, dat de unitatea de gospodărie comunală care administrează şi exploatează sistemul de canalizare, şi al contractului-abonament de preluare la canalizarea localităţii, încheiat cu aceasta, cerându-se şi avizul inspectoratelor de sănătate publică. După obţinerea acordului de racordare este obligatorie obţinerea avizului şi autorizaţiei de gospodărire a apelor, conform prevederilor Legii apelor nr. 107/1996.2.4.16. Norme de calitate pentru apele de suprafaţă utilizate pentru potabilizare şi Normativul privind metodele de măsurare şi frecvenţa de prelevare şi analiză a probelor (HGR nr. 100/2002)

Apele de suprafaţă se clasifică, în funcţie de valorile limită, în 3 categorii: Al, A2 şi A3. Fiecărei categorii îi corespund o tehnologie standard adecvată de tratare, prezentată în anexa nr. la), şi caracteristicile fizice, chimice şi microbiologice, prezentate în anexa lb). Se consideră că o apă de suprafaţă îndeplineşte condiţiile pentru potabilizare, dacă probele prelevate la intervale regulate de timp, din acelaşi punct de control utilizat şi pentru captarea apei de băut, arată că ea corespunde din punct de vedere calitativ, în cazul în care:

a)la 95% din numărul de probe prelevate parametrii de calitate respectă valorile cuprinse în col. 1 din anexa nr. lb),

b)la 90 % din numărul de probe prelevate parametrii de calitate respectă celelalte cerinţe cuprinse în anexa nr. lb);

De asemenea, cele 5 - 10% din numărul de probe care nu se conformează cerinţelor calitative se consideră că pot fi potabilizate când: -calitatea apei nu se abate cu mai mult de 50% de la valorile parametrilor stabiliţi, excepţie făcând temperatura, pH, oxigenul dizolvat şi indicatorii microbiologici;

-apa nu prezintă pericol pentru sănătatea publică;-valorile parametrilor analizaţi la probe consecutive de apă, prelevate la intervale determinate

statistic, se încadrează în valorile stabilite pentru parametrii relevanţi de interes.

Anexa nr. la) la normele de calitateDefinirea tehnologiilor standard de tratare pentru transformarea apelor de suprafaţă de categoriile Al,

A2 şi A3 în apă potabilăCategoria AlTratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi dezinfecţie).Categoria A2Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie [de exemplu: preclorinare, coagulare, floculare,

decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală)].Categoria A3Tratare fizică, chimică avansată, perclorare şi dezinfecţie [de exemplu:clorinare intermediară,

coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe cărbune activ), dezinfecţie (ozonizare, clorinare finală)].2.4.17. Norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic al apelor uzate (HG nr. 188/2002)

Prin această hotărâre de guvern au fost aprobate:-normele tehnice privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti, NTPA-011;-planul de acţiune privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti;-normativul privind condiţiile de evacuare a apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor şi

direct în staţiile de epurare, NTPA - 002/2002.-normativul privind stabilirea limiteler de încărcare cu poluanţi a apelor uzate industriale şi orăţeneşti

la evacuarea în receptorii naturali, NTPA — 001/2002.În tabelul 1 sunt prezentate valorile limită de încărcare cu poluanţi a apelor uzate industriale şi

orăşeneşti evacuate în receptori naturali.Menţionăm că prin această Hotărâre de Guvern s-a abrogat HG NR. 730/1997 pentru aprobarea

"Normativului privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a apelor uzate evacuate în resursele de apă "NTPA - 001".

1.Prin primirea apelor uzate temperatura receptorului natural nu va depăşi 35OC.2.A se vedea tabelul nr. 1 prevăzut în anexa nr. 1 la hotărâre - NTPA-011 şi art. 7 alin. (2) din anexa la

anexa nr. 1 - Plan de acţiune privind colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate orăşeneşti.3.Valorile de 20 mg 02/1 pentru CBO5 si 70 mg O2/1 pentru CCO(Cr) se aplică în cazul staţiilor de

epurare existente sau în curs de realizare. Pentru staţiile de epurare noi, extinderi sau retehnologizări, preconizate să fie proiectate după intrarea în vigoare a prezentei hotărâri, se vor aplica valorile mai mari, respectiv 25 mg O2/1 pentru CBO5 şi 125 mg 02/1 pentru CCO(Cr).

4.Suma ionilor metalelor grele nu trebuie să depăşească concentraţia de 2 mg/dm3, valorile individuale fiind cele prevăzute în tabel. în situaţia în care resursa de apă/sursa de alimentare cu apă conţine zinc în concentraţie mai mare decât 0,5 mg/dm3, această valoare se va accepta şi la evacuarea apelor uzate în resursa de apă, dar nu mai mult de 5 mg/dm3.

5.Metoda de analiză va fi cea corespunzătoare standardului în vigoare.6.Suprafaţa receptorului în care se evacuează ape uzate să nu prezinte irizaţii.7.Valori ce trebuie respectate pentru descărcări în zone sensibile, conform tabeluluinr. 2 din anexa nr.

1 la hotărâre - NTPA-011.2.4.18. Norme privind protecţia mediului ca urmare a impactului drum - mediu înconjurător (Ordinul

44/1998)Modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice pentru protecţia mediului în cazul

construcţiei de drumuri sunt:-armonizarea programelor de dezvoltare a drumurilor cu politicile de protecţie a mediului;-obligativitatea procedurii de evaluare a impactului drumului asupra mediului, în faza iniţială a

proiectelor, programelor şi activităţilor.

Evaluarea impactului asupra mediului cuprinde următoarele:a)studiul situaţiei existente a factorilor de impact, înaintea începerii lucrărilor de construcţie a

drumurilor, va permite administratorului drumului să prevadă în faza de proiectare măsurile de protecţie necesare. Procesul de evaluare a impactului trebuie să se desfăşoare concomitent cu fazele de proiectare. Documentaţiile tehnice pe baza cărora se solicită acordul de mediu vor fi avizate de către administratorul drumului, care verifică următoarele:

-respectarea prevederilor Ordinului ministrului apelor, pădurilor şi mediului nr. 125/1996;-efectuarea de analize asupra factorilor de mediu pentru situaţia existentă în teren;-propunerile şi recomandările privind măsurile de reducere a impactului generat de noua lucrare,

precum şi propuneri privind programul de monitorizare pe parcursul execuţiei şi în exploatare;b)pe parcursul execuţiei lucrărilor de drumuri, antreprenorul general este răspunzător de respectarea

tuturor condiţiilor legate de impactul asupra mediului;c)la terminarea lucrărilor de execuţie a drumurilor, în cadrul lucrărilor de recepţie se va verifica

realizarea lucrărilor de protecţie a mediului, conform documentaţiei de proiectare.Concomitent cu realizarea proiectelor se vor întocmi studii de impact pentru următoarele lucrări:-de construcţie şi modernizare a drumurilor;-de reparaţii capitale ale drumurilor;-de reabilitare adrumurilor.La lucrările de drumuri se va asigura protecţia apelor de suprafaţă, subterane şi a ecosistemelor

acvatice, care are ca obiect menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale ale accestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale. Conceperea şi elaborarea unui traseu de drum se va realiza prin alegerea soluţiei optime, pentru evitarea prejudiciilor ireversibile aduse mediului acvatic de orice tip. în cazul în care drumul străbate zone umede, se vor executa lucrări specifice pentru eliminarea apelor, pentru a evita fenomenele de băltire. Lucrările de execuţie a infrastructurii rutiere vor respecta zonele de protecţie sanitară impuse de legislaţia în vigoare.

Execuţia lucrărilor de infrastructură se va face astfel încât contaminarea potenţială a cursurilor de apă, lacurilor, pânzei freatice să fie evitată. Amplasarea lucrărilor de artă -poduri, viaducte, ziduri de sprijin, tunele,- se va face astfel încât să se evite modificarea dinamicii scurgerilor apelor prin reducerea secţiunilor albiilor şi întreruperea scurgerilor apelor subterane. Ordinul mai prevede şi măsuri de protecţie a atmosferei, a solului a pădurilor, a şirurilor arheologice şi istorice, a zonelor cu valoare peisagistică, a zonelor naturale protejate şi regimul deşeurilor.2.4.19. Norme de avizare sanitară a proiectelor obiectivelor şi de autorizare sanitară a obiectivelor cu impact asupra sănătăţii publice (Ordin nr. 331/1999)

Avizarea sanitară a proiectelor de obiective economice şi social- culturale cu impact asupra sănătăţii publice şi autorizarea sanitară a acestor obiective reprezintă acte de analiză şi investigaţie sanitară care condiţionează din punct de vedere tehnic şi juridic amplasarea, construcţia, amenajarea şi punerea în funcţiune a obiectivelor şi desfăşurarea activităţilor acestor obiective. Avizul sanitar se emite înainte de amplasarea, construcţia sau amenajarea obiectivelor, iar autorizaţia sanitară se emite înainte de punerea în funcţiune a acestor obiective, scopul lor fiind prevenirea apariţiei oricăror situaţii care ar putea pune în pericol sănătatea publică.

Sunt supuse avizării sanitare, în vederea asigurării condiţiilor igienico- sanitare, proiectele sau documentaţiile tehnice privind:

-amplasarea obiectivelor economice şi social -culturale;-sistematizarea centrelor populate şi a teritoriului;-construirea, transformarea, extinderea, schimbarea destinaţiei sau sistematizarea obiectivelor

industriale, a depozitelor comerciale, unităţilor de prestări servicii, de învăţământ, cultură, turism şi recreere, medico-sanitare, nucleare, de transporturi, a locuinţelor, dotărilor urbanistice şi edilitare şi de amenajare a

teritoriului, agricole, zootehnice şi a oricăror alte obiective cu impact asupra sănătăţii publice;Avizul sanitar nu este necesar în situaţiile în care proiectelese referă la obiective care prin funcţionarea

lor nu prezintă riscuri pentru sănătatea publică şi nu sunt în măsură să altereze factorii de mediu, după cum urmează:

-obiective de căi ferate, căi rutiere şi lucrări aferente, cu excepţia celor care traversează zone populate sau zone rezervate protecţiei sanitare a surselor şi instalaţiilor de apă potabilă sau alte zone protejate;

-linii pentru transportul energiei electrice, cu excepţia celor care traversează centre populate;- conducte pentru transportul gazelor naturale, petrolului şi produselor petroliere, cu excepţia celor

care traversează centre populate sau zone rezervate protecţiei sanitare asurselor şi instalaţiilor de apă potabilă sau alte zone protejate;- obiective de hidroamelioraţii, de apărare împotriva acţiunii distructive a apelo, cu excepţia

acumulărilor şi captărilor de apă în scop de a deveni potabilă şi a amenajărilor pentru sport şi agrement;- obiective privind rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor.Avizul sanitar se solicită de către proiectant şi/sau beneficiar, persoană fizică sau juridică, la direcţiile

de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.22.4.20. Procedura de promovare a documentaţiilor şi de emitere a acordului de mediu la planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului (Ordin 214/1999)

La elaborarea planurilor de amenajare "a teritoriului şi de urbanism vor fi luate în considerare şi integrate principiile, obiectivele şi cerinţele dezvoltării social-economice durabile la nivel naţional, zonal şi local, în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei naţionale şi internaţionale, cu orientările şi cu prevederile strategiilor şi ale programelor naţionale, europene şi globale pentru mediu şi dezvoltare durabilă. Orientările şi prevederile din planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se vor fundamenta pe o analiză complexă a relaţiei mediu - dezvoltare, care va include evaluarea impactului acestora pe termen scurt, mediu şi lung. Conţinutul -cadru şi aspectele care vor fi tratate în analizele de evaluare a impactului asupra mediului, ca parte integrantă a planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, sunt prevăzute în anexele 1 şi 2.

Anexa nr. 1Conţfcvtul-cadruşi aspectele care vor fi tratate în analizele de evaluare a impactului asupra mediului, ca parte

integrantă a planurilor de amenajare a teritoriului1. Situaţia existentă1.1. Descrierea situaţiei existente:a)cadrul natural (relief, condiţii geotehnice, hidrologice, climă, etc);b)resursele capitalului natural (resursele de sol pe destinaţii şi folosinţe, resursele subsolului,

vegetaţie, resursele de apă, alte resurse ale capitalului natural);c)riscuri naturale (alunecări de teren, cutremure, inundaţii etc.) şi antropice.1.2.Analiza critică a situaţiei existente, disfuncţionalităţi şi priorităţi:a)zonarea utilizării teritoriului pe destinaţii şi pe folosinţe (terenuri agricole, silvice, permanent sub

ape, construite etc), zone protejate naturale şi construite;b)identificarea surselor de poluare, în special a celor cu pericol major pentru populaţie, vegetaţie şi

animale;c)starea factorilor de mediu (sol, apă, aer, vegetaţie), cu identificarea zonelor poluate, a terenurilor

degradate etc;d)determinarea priorităţilor de intervenţie, în funcţie de intensitatea disfuncţionalităţilor, inclusiv

pentru prevenirea şi combaterea riscurilor naturale şi antropice.2. Propuneri şi reglementări *):2.1. Planificarea utilizării şi zonarea funcţională a teritoriului pe destinaţii şi pe folosinţe optime.2.2. Diminuarea până la eliminare a surselor depoluare majoră (emisii, dever-sări, etc).

2.3. Recuperarea terenurilor degradate, consolidări de terenuri instabile, măsuri de reconstrucţie ecologică, reîmpăduriri, reinundări etc.

2.4. Delimitarea orientativă a zonelor ecologic fragile (montane, deltaice, litorale).2.5. Delimitarea zonelor protejate şi măsurile generale pentru conservarea patrimoniuluinatural şi construit.2.6. Alte măsuri şi propuneri necesare pentru protecţia mediului şi a patrimoniului, pentru

prevenirea şi combaterea riscurilor naturale şi pentru valorificarea, refacerea şi regenerarea resurselor naturale.

3.Piesele desenate vor ilustra următoarele aspecte:>încadrarea în teritoriu a zonei studiate;>Sursele de poluare;>Zonarea funcţional-spaţială a teritoriului studiat, în funcţie de tipologia planului;>Delimitarea zonelor de risc natural;>Reglementări propuse la pct. 2.4.Anexe: avizele autorităţilor centrale sau locale interesate, necesare potrivit legii.*) La fundamentarea şi elaborarea planurilor de amenajare a teritoriului se vor lua în considerare

principiile, orientările, obiectivele şi prevederile următoarelor documente:Agenda 21, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro,

Brazilia, iunie 1992;Charta Europeană a Amenajării Teritoriului, adoptată la 20 mai 1983 la Torremolinos, Spania;

Agenda Habitat, adoptată la Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane (Habitat II), Istanbul, 3-14 iunie 1996;

Strategia paneuropeană pentru conservarea diversităţii biologice şi a peisajelor în Europa, adoptată de Conferinţa Miniştrilor Mediului, în cadrul Procesul Mediu pentru Europa, Sofia, 1985;

Strategia Naţională pentru Mediu şi strategiile sectoriale de dezvoltare la nivel naţional, regional şi local;

Convenţia Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării în ţările afectate grav de secetă şi/sau de deşertificare, în special în Africa, adoptată la Paris la 17 iunie 1994, la care România a aderat prin Legea nr. 111/1998;

Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992, ratificată prin Legea nr. 24/1994;

Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992, ratificată prin Legea nr. 58/199;

Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar la 2 februarie 1971, sub egida UNESCO, şi amendată prin Protocolul de la Paris din 3 decembrie 1982, la care România a aderat prin Legea nr. 5/1991;

Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr. 13/1993.

Anexa nr.2 Conţinutul - cadruşi aspectele care vor fi tratate în analizele de evaluare a impactului asupra mediului, ca parte integrantă a planurilor de urbanism

1. Situaţia existentă, disfuncţionalităţi şi priorităţi1.1. Descrierea situaţiei existente:a)cadrul natural (relief, condiţii geotehnice, hidrologice, climă, spaţii verzi, cursuri şi oglinzi de apă,

etc);b)resursele naturale ale solului şi subsolului, modul de valorificare;c)riscurile naturale (cutremure, alunecări şi prăbuşiri de terenuri, căderi de roci, inundaţii şi fenomene

meteorologice periculoase, emisii radioactive naturale) şi antropice;d)monumente ale naturii şi istorice, valori ale patrimoniului cultural, istoric şi natural;e)indicarea zonelor de recreere, odihnă, agrement şi tratament;f)zonele comerciale, târguri şi pieţe;g)obiective industriale şi zone de depozitare aferente;h) reţeaua principală de căi de comunicaţie;i) reţeaua de alimentare cu apă, de canalizare şi staţii de epurare, gaze, termoficare, energie electrică;j) depozitele de deşeuri menajere şi industriale.1.2. Analiza critică a situaţiei existente, disfuncţionalităţi şi priorităţi:a)zonarea utilizării teritoriului pe folosinţe (terenuri construite, zone de agrement, spaţii verzi, oglinzi

de apă, zone industriale, terenuri agricole etc);b)identificarea surselor de poluare, în special a celor cu pericol major pentru populaţie, vegetaţie şi

animale;c)starea factorilor de mediu (sol, apă, aer, vegetaţie), cu marcarea zonelor poluate, a terenurilor

degradate etc;d)determinarea priorităţilor de intervenţie, inclusiv pentru prevenirea şi combaterea riscurilor naturale

şi antropice.2. Propuneri şi reglementări *)2.1. Zonarea funcţională a teritoriului pe activităţi şi pe folosinţe optime, cu integrarea principiilor şi

a cerinţelor de ecologie urbană.2.2. Diminuarea până la eliminare a surselor depoluare (emisii, deversări etc).2.3. Epurarea apelor, reciclarea şi revalorificarea acestora.2.4. Eliminarea deşeurilor, reciclarea şi revalorificarea lor.2.5. Recuperarea terenurilor degradate, consolidarea terenurilor instabile.2.6. Organizarea sistemelor de spaţii verzi şi de zone de agremente în localităţi.2.7. Delimitarea zonelor protejate, cu prezentarea prescripţiilor generale pentruconservarea patrimoniului natural şi construit.2.8. Zonele propuse pentru refacere peisagistică şi reabilitare urbană.2.9. Măsuri de prevenire şi combatere a riscurilor naturale şi antropice.3. Piesele desenate vor ilustra următoarele aspecte:> încadrarea în teritoriu a zonei studiate;> Sursele de poluare şi zonele poluate;> Zonarea funcţional-spaţială a teritoriului studiat;> Determinarea zonelor cu risc natur?'.«î antropic;> Reglementările propuse la pct. 2.4, Anexe: avizele autorităţilor centrale şi locale interesate, necesare conform legii.*) La fundamentarea şi elaborarea planurilor de urbanism vor fi luate în considerare principiile,

orientările şi obiectivele următoarelor documente:Charta Europeană a Amenajării Teritoriului, adoptată la 20 mai 1983 la Torremolinos, SpaniaAgenda 21, adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, Rio de Janeiro,

Brazilia, iunie 1992;Agenda Habitat adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane (Habitat II), Istanbul, 3-

14 iunie 1996.2.4.21.Reglementări privind protecţl». Atmosferei (OUG nr. 243/2000)

Această ordonanţă de urgenţă are drept scop stabilirea cadrului juridic privind prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca întreg, asigurându-se astfel alinierea la normele juridice internaţionale şi la reglementările comunitare.

Principalele obiective ale stratagiei naţionale privind protecţia atmosferei sunt următoarele:-menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele în care se încadrează în limitele prevăzute de

normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;-îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele în care nu se încadrează în limitele prevăzute de

normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;-adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra

mediului, în context transfrontier;-îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România este parte

şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu.In ordonanţă sunt prezentate şi aspecte privind:-atribuţii şi responsabilităţi ale autorităţilor competente în domeniul protecţiei atmosferei;-atribuţii şi responsabilităţi ale altor autorităţi publice centrale şi teritoriale;-evaluarea calităţii mediului înconjurător;-monitorizarea calităţii aerului şi a nivelului emisiilor;-controlul surselor fixe; obligaţiile titularilor de activitate;-controlul surselor mobile şi al surselor difuze; obligaţii ale utilizatorilor surselor mobile de poluare;-controlul produselor şi al substanţelor care pot afecta calitatea atmosferei;-contravenţii şi infracţiuni;Această ordonanţă a fost aprobată şi completată prin Legea nr. 655/2001 pentru aprobarea

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei.2.4.22. Reglementări privind condiţiile de securitate pentru legume şi fructeproaspete destinate consumului uman (Ordinul nr. 293/2002)

Legumele şi fructele proaspete destinate consumului uman ca atare sau pentru procesare trebuie să fie sănătoase, să fie ajunse la maturitate comercială şi să aibă proprietăţi organoleptice specifice fiecărui sortiment.

Legumele şi fructele în stare proaspătă sunt interzise utilizării pentru consumul uman, dacă se prezintă în una dintre situaţiile de mai jos:a) prezintă semne organoleptice de alterare, modificări ale aspectului culorii, consistenţei, gustului, mirosului;b) prezintă senine de infestare cu pa^T'ţi (ouă, larve, forme adulte vii sau moarte), precum şi resturi sau semne ale activităţii acestora;c) prezintă urme de contact cu rozătoare;d) prezintă miros şi gust străine de natura produsului;e) prezintă miros, gust sau pete de mucegai;f) conţin contaminanţi peste limitele admise de normele igienico-sanitare în vigoare;g) prezintă corpuri străine peste limitele admise în normele igienico-sanitare în vigoare;h) nu sunt conforme standardelor de produs şi specificaţiilor tehnice; i) nu sunt ambalate şi etichetate conform prevederilor legale în vigoare; j) prezintă însuşiri negative ca: pulpă moale, făinoasă;-ţesuturi lemnificate, fibroase;-pulpă cu pete neuniform colorate, sticloasă;miros de iarbă, străin, neplăcut, nespecific soiului; gust slab aromat, astringent, fad; pulpă fermentată, supracoaptă;

-fructe imature.Se interzic de la comercializare sau procesare legumele şi fructele al căror conţinut în reziduuri de

pesticide sau alte substanţe depăşeşte nivelurile maxime admise prin actele normative în vigoare, astfel:-reziduuri ale substanţelor utilizate pentru protecţia plantelor (pesticide), fertilizatori sau alte produse

utilizate pentru tratarea solului, protejarea în timpul depozitării şi pentru dezinfecţia mijloacelor de transport;-reziduuri ale substanţelor utilizate pentru protecţia plantelor, care nu sunt autorizate în România

pentru legume şi fructe;-conţinutul maxim de solanină al cartofilor în coajă va fi de 200 mg/kg.

2.4.23. Evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalierProcedura de evaluare este reglementată prin Legea nr. 22/2001 pentru ratificarea Convenţiei privind

Evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991.Legea prevede că părţile vor lua, individual sau împreună, toate măsurile adecvate şi eficiente pentru

prevenirea, reducerea şi controlul impactului transfrontieră negativ semnificativ, pe care activităţile propuse îl produc asupra mediului.

Partea de origine va veghea, în conformitate cu prevederile prezentei convenţii, ca orice activitate propusă, menţionată în anexa nr. 1, care poate provoca un impact transfrontieră negativ semnificativ, să fie notificată părţilor afectate.

Anexa nr. 1Lista cuprinzând activităţile propuse

1. Rafinării de petrol brut (cu excepţia întreprinderilor care fabrică numai lubrifianţi din petrol brut) şi instalaţii pentru gazeificarea şi lichefierea a cel puţin 500 tone de cărbune sau şisturi bituminoase pe zi.

2. Termocentrale şi alte instalaţii de combustie cu o producţie termică egală sau mai mare de 300 MW şi centrale nucleare şi alte reactoare nucleare (cu excepţia instalaţiilor de cercetare pentru producerea şi conversia materialelor fisionabile şi acelor fertile, a căror putere maximă nu depăşeşte 1 kW sarcină termică continuă).

3. Instalaţii destinate numai pentru producerea sau pentru îmbogăţirea combustibililornucleari, reprocesării combustibililor nucleari iradiaţi sau stocării depozitării fianle şi prelucrării

deşeurilor radioactive.4. Instalaţii mari pentru producerea primară a fontei şi oţelului şi pentru producerea metalelor

neferoase.5. Instalaţii pentru extracţia azbestului şi pentru prelucrarea şi transformarea azbestului şi a

produselor care conţin azbest: pentru produsele de azbociment, instalaţii care produc mai mult de 20.000 tone produs finit pe an; pentru materiale de fricţiune, instalaţii care produc mai mult de 50 tone produs finit pe an; pentru celelalte utilizări ale azbestului, instalaţii care utilizează mai mult de 200 tone pe an.

6. Instalaţii chimice integrate.7. Construirea de autostrăzi şi drumuri p_^tru circulaţie rapidă, a liniilor de cale ferată pentru

traficul feroviar la mare distanţă şi a aeroporturilor dotate cu o pistă principală lungă de cel puţin 2.100 m.8. Conducte cu secţiune mare pentru transportul gazelor şi al petrolului. 9. Porturi comerciale şi căi navigabile interioare şi porturi fluviale care permit trecerea vaselor de

peste 1.350 tone.10. Instalaţii de eliminare a deşeurilor: incinerare, tratare chimică, depozitarea deşeurilor

toxice şi periculoase.11. Baraje mari şi rezervoare.12. Lucrări de captare a apelor subterane, dacă volumul anual de apă captată atinge sau depăşeşte

10 milioane m3.13. Instalaţii pentru fabricarea hârtiei şi a pastei de hârtie, cu o capacitate de cel puţin 200 tone

materie uscată cu aer pe zi.

14. Exploatări miniere pe scară largă, extragerea şi tratarea pe loc a minereurilor metalice sau a cărbunelui.

15. Producerea hidrocarburilor din platforma continentală.16. Instalaţii mari pentru depozitarea produselor petroliere, petrochimice şi chimice.17. Despădurirea suprafeţelor mari.

Notă:în sensul prezentei convenţii:> termenul autostradă defineşte o şosea special proiectată şi construită pentru circulaţia

autovehiculelor, care nu deserveşte proprietăţile riverane şi care: a) este prevăzută, cu excepţia unor puncte singulare sau cu titlu temporar, pentru cele două sensuri

de circulaţie, cu benzi carosabile distincte, separate de o bandă de teren nedestinată circulaţiei sau, în mod excepţional, separate prin alte mijloace;

b) nu intersectează la nivel nici o altă şosea, nici linii de cale ferată sau de tramvai, nici drumuri pentru circulaţia pietonală;

c) este semnalizată în mod special ca fiind o autostradă;- expresia drumuri pentru circulaţie rapidă defineşte un drum rezervat circulaţiei autovehiculelor,

accesibil numai prin căi de transfer sau prin intersecţii reglementate şi pe a cărui parte carosabilă sunt interzise, în mod special, oprirea şi staţionarea.

Fiecare parte va stabili măsurile juridice, administrative sau de altă natură, necesare pentru aplicarea prevederilor prezentei convenţii, inclusiv pentru stabilirea unei proceduri de evaluare a impactului asupra mediului, care să permită participarea publicului în ceea ce priveşte activităţile propuse, menţionate în tabelul (de mai sus), care pot cauza un impact transfrontieră negativ semnificativ asupra mediului, precum şi pentru pregătirea documentaţiei de evaluare a impactului asupra mediului, prezentată în anxa II

Anexa nr. II Conţinutul documentaţiei pentru evaluarea impactului asupra mediului Informaţia care trebuie inclusă în documentaţia pentru evaluarea impactului asupra mediului, în

conformitate cu art. 4, va conţine cel puţin: a) descrierea activităţii propuse şi a scopului acesteia;descrierea, dacă este posibil, a alternativelor posibile (de exemplu, de amplasare sau tehnologice) la

activitatea propusă, inclusiv renunţarea la activitate;b) descrierea mediului posibil să fie afectat de activitatea propusă şi alternativele la acestea, d) descrierea impactului potenţial al activităţii propuse şi al alternativelor ei asupra mediului şi o

estimare a importanţei acestuia;e) descrierea măsurilor de ameliorare propuse pentru a se reduce cât mai mult posibil impactul asupra

mediului;f) indicarea precisă a metodelor de prevenire şi sublinierea atât a presupunerilor, cât şi a datelor de

mediu relevante folosite;g) inventarul lacunelor în cunoştinţe şi al incertitudinilor constatate în compilarea informaţiilor

solicitate;h) conturarea programelor de supraveghere şi management şi a altor planuri pentru analiza ulterioară

realizării proiectului, ori de câte ori este cazul; i) un rezumat netehnic, inclusiv o prezentare grafică (hărţi, grafice, etc), ori de câte ori este cazul.Pentru determinarea semnificaţiei impactului asupra mediului pentru activităţile neînscrise în anexa

1 se vor utiliza criteriile prezentate în anexa III.Anexa nr. III Criterii generaleaplicabile în determinarea semnificaţiei impactului asupra mediului pentru activităţile

neînscrise în anexa nr. 11. Atunci când părţile interesate au în vedere activităţi propuse, în conformitate cu art. 2 pct. 5,

acestea vor stabili dacă activitatea propusă ar putea avea un impact transfontieră negativ semnificativ, în mod deosebit în virtutea unuia sau mai multora dintre criteriile următoare:

a) dimensiunea: activităţi propuse care, prin natura lor, sunt mari pentru tipul espectiv de activitate;b) amplasarea: activităţi propuse să fie amplasate într-o zonă sau în apropierea unei one sensibile ori

importante din punct de ecologic (zonele umede desemnate prin Convenţia de la Ramsar, parcurile naţionale, rezervaţiile naturale, locurile de interes ştiinţific sau locuri importante din punct de vedere arheologic, cultural ori istoric) sau activităţi propuse să fie amplasate în locuri în care caracteristicile proiectului propus pot afecta semnificativ sănătatea populaţiei;

c) efecte: activităţile propuse ale căror efecte sunt deosebit de complexe şi potenţial negative, inclusiv cele cu efecte grave asupra omului, speciilor sau organismelor cu o valoare deosebită, cele care ameninţă utilizarea potenţială a unei zone afectate şi activităţile care provoacă o povară suplimentară pe care mediul nu are capacitatea să o suporte.

2. Părţile interesate vor lua în considerare atât activităţile propuse amplasate în apropierea unei frontiere internaţionale, cât şi pe cele mai îndepărtate, care ar putea avea efecte transfrontieră semnificative la mare distanţă.

Evaluările impactului asupra mediului, prevăzute în prezenta convenţie, se vor efectua cel puţin în stadiul de proiect al activităţii propuse.

2.4.24. Ordin nr. 818/2003 autorizaţiei integrate de mediu pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu

Procedura prezintă metodologia de aplicare a cerinţelor de conformare a activităţilor/instalaţiilor prevăzute în anexa nr.l la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 645/2002, în scopul obţinerii autorizaţiei integrate de mediu, care face parte integrantă din documentele de reglementare a funcţionării activităţii. Ordinul conţine aspecte privind: - Cadrul legal al procedurii;

- Aplicabilitate şi competenţe în emiterea autorizaţiei integrate de mediu,- Conţinutul solicitării autorizaţiei integrate de mediu;- Conţinutul documentaţiei de susţinere a solicitării autorizaţiei integrate de mediu;- Analiza propriu-zisă a conţinutului documentaţiei de susţinere a solicitării autorizaţiei integrate de

mediu;- Depunerea solicitării în vederea obţinerii autorizaţiei integrate de mediu pentru o instalaţie

existentă;- Conţinutul documentaţiei de susţinere a solicitării autorizaţiei in tegrate de mediu pentru o instalaţie

existentă,- Depunerea solicitării în vederea obţinerii autorizaţiei integrate de mediu pentru o instalaţie nouă sau

pentru modificarea substanţială a unei instalaţii existente, - Analiza solicitării autorizaţiei integrate de mediu de către autoritatea regională pentru protecţia

mediului;- Consultarea celorlalte autorităţi;- Luarea deciziei privind emiterea autorizaţiei integrate de mediu;-Reexaminarea şi actualizarea autorizaţiei integrate de mediu;-Obligaţiile de bază ale titularului activităţii/operatorului privind exploatarea instalaţiei;-Atribuţii şi răspunderi ale autorităţilor competeante pentru prtecţia mediului;-Condiţii specifice amplasamentului;-Autorizarea activităţii;-Soluţionarea contestaţiilor la decizia de acordare a autorizaţiei integrate de mediu;

-Accesul la informaţii şi participarea publicului la procedura de emitere a autorizaţiei integrate de mediu;

-Taxe şi tarife;-Dispoziţii finale.Ordinul nr. 50/2004 al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului privind Stabilirea procedurii

de organizare şi coordonare a schemelor de management de mediu şi audit (EMAS) în vederea participării voluntare a organizaţiilor la aceste scheme a creat cadrul pentru: a) introducerea în cadrul organizaţiilor care desfăşoară activităţi cu impact asupra mediului a sistemelor de management şi audit de mediu, b) evaluarea şi îmbunătăţirea performanţelor de mediu ale organizaţiilor, şi c) furnizarea de informaţii relevante de mediu piblicului şi altor părţi interesate din afara organizaţiilor. Ordinul prezintă aspecte privind:

-cerinţele sistemului de management al mediului;-cerinţe privind auditul intern de mediu;-raportul de mediu;-acreditarea, supravegherea şi atribuţiile verificatorilor de mediu;-aspecte de mediu;-analiza de mediu;-datele de înregistrare.

2.4.25. Clasificarea calităţii apelor de suprafaţăÎn scopul protecţiei împotriva oricărei forme de poluare şi de refacere a calităţii apelor, clasificarea

calităţii apelor se poate face în condiţiile prevederilor Legii apelor nr. 107/1996, cu modificările ulterioare, şi cu respectarea obiectivelor de referinţă cuprinse în Ordinul 1146/2003.

Obiectivele de referinţă urmărite prin clasificarea calităţii apei au în vedere următoarele:a) abordarea integrată a evaluării calităţii apei din punct de vedere chimic, biologic şi

microbiologic;b) coroborarea datelor de calitate a apei cu cele specifice sedimentelor;c) armonizarea cu practica de la nivelul Uniunii Europene în domeniul protecţiei calităţii apelor de

suprafaţă curgătoare;d) asigurarea condiţiilor de implementare a D;-.?ctivei-cadru a apei;e) încadrarea în metodologia adoptată în activitatea de monitoring a Reţelei transnaţionale de

monitoring pentru bazinul hidrografic al Dunării din cadrul Convenţiei privind protecţia fluviului Dunărea.În cadrul prezentei clasificări a calităţii apei obiectivele de referinţă corespund valorilor

corespunzătoare clasei a Ii-a de calitate şi reprezintă nivelurile ce urmează să fie atinse pe plan naţional şi regional într-o strategie pe termen mediu.

Prezenta clasificare a calităţii apelor de suprafaţă înlocuieşte prevederile STAS 4706/88 "Ape de suprafaţă - Categorii şi condiţii tehnice de calitate".

Valorile limită precizate pentru fiecare clasă prevăzută în tabelul nr. 1 corespund limitei maxime admisibile pentru respectiva clasă de calitate.

Clasa I. Limitele maxime admisibile reflectă condiţiile naturale de referinţă sau concentraţiile de fond. în situaţia substanţelor toxice (sintetice) se adoptă limita de detecţie a metodei de analiză sau pragul minim posibil de interes în activitatea de monitoring. în cazul substanţelor de provenienţă naturală, inclusiv metale grele, condiţia de referinţă se referă la fondul natural care se stabileşte în cadrul bazinului hidrografic, pentru fiecare secţiune de referinţă din cadrul reţelei bazinale de monitoring. Secţiunile de referinţă corespund acelor amplasamente la care influenţa antropică este sub 10%.

Clasa a Ii-a. Limitele corespunzătoare acestei clase corespund valorilor-ţintă (obiective de referinţă) şi reflectă condiţia de calitate pentru protecţia ecosistemelor acvatice. în cazul altor substanţe toxice, valorile-ţintă se stabilesc în baza evaluării de risc.

Clasele III-IV. Valorile limită corespunzătoare acestor clase sunt de 2-5 ori mai mari decât cele ale

obiectivelor de referinţă şi reflectă ponderea influenţei antropice.Substanţe specifice. în cazul metalelor valorile limită se referă atât la concentraţia totală a unui metal

(proba de apă nefiltrată şi suspensie), cât şi la cea sub formă dizolvată. Determinarea conţinutului de metale dizolvate implică o filtrare prealabilă a probei.

Convertirea datelor de calitate a apelor de suprafaţă din STAS 4706/88 la sistemul prezentului normativ se realizează pe baza coeficienţilor de echivalare prevăzuţi în tabelul nr.2.

Evaluarea încadrării în clasele de calitate în scopul stabilirii calităţii apei se face din punct de vedere chimic, biologic şi microbiologic. Pentru probe lunare (12/an) se consideră valoarea corespunzătoare la 90% asigurare, cu excepţia oxigenului dizolvat la care se consideră 10% asigurare.

Radioactivitatea trebuie să corespundă reglementărilor în vigoare.Metodele de prelevare, transport şi analiză utilizate pentru determinarea cantitativă a indicatorilor de

calitate prevăzuţi în tabelul nr. 1 sunt cele prevăzute de standardele în vigoare.Prezentul normativ constituie un instrument de lucru pentru autorităţile de gospodărire a apelor şi de

protecţie a mediului în activitatea de evaluare calitativă a resurselor de apă.2.4.26.Proceduri de modificare sau de retragere a avizelor şi autorizaţiilor de gospodărire a apelor (Ordinul 1241/2003)

În perioada premergătoare începerii investiţiei, în perioada de realizare a investiţiei şi după punerea în funcţiune a construcţiilor şi instalaţiilor care au făcut obiectul investiţiei pot apărea situaţii în care sunt necesare modificarea sau retragerea avizului de gospodărire a apelor şi, respectiv, modificarea sau retragerea autorizaţiei de gospodărire a apelor.

La solicitarea titularului de investiţie avizul de gospodărire a apelor poate fi modificat dacă:-până la finalizarea proiectului (proiect tehnic, caiet de sarcini sau detalii de execuţie) s-au modificat

soluţiile tehnologice ori parametrii de funcţionare ai lucrărilor care fac obiectului avizului;-există necesitatea corelării cu noi tehnologii depoluante, cu cerinţe de apă mai reduse faţă de datele

iniţiale luate în considerare la emiterea avizului;-se impune înlăturarea efectelor negative asupra apelor ca urmare a modificării parametrilor

hidrologici.Retragerea avizului de gospodărire a apelor se poate face la solicitarea beneficiarului de investiţie sau,

după caz, la iniţiativa emitentului avizului.Retragerea avizului de gospodărire a apelor se poate face şi în cazul în care pe parcursul execuţiei

lucrărilor de investiţii autoritatea de gospodărire a apelor constată că nu se respectă prevederile din aviz, în baza unui referat de constatare.

Autorizaţia de gospodărire a apeioi "poate fi modificată sau retrasă în următoarele cazuri:- la nerespectarea prevederilor programelor de etapizare sau a condiţiilor prevăzute în autorizaţia de

gospodărire a apelor din vina titularului acesteia sau a administratorului lucrărilor care fac obiectul autorizaţiei;

- la nerespectarea în mod sistematic a regulamentului de exploatare ce face parte integrantă din autorizaţia de gospodărire a apelor;

- pentru prevenirea sau asigurarea combaterii efectelor inundaţiilor;- în cazul poluării sistematice a resurselor de apă sau în cazul producerii unei poluări accidentale cu

efecte semnificative asupra mediului acvatic;- la modificarea parametrilor de capăt autorizaţi în legătură cu prelevarea şi evacuarea apelor;- în vederea asigurării în mod echitabil şi eficient a cerinţelor de apă nou apărute.În cazul retragerii autorizaţiei de gospodărire a apelor, titularul acesteia are obligaţia să ia toate

măsurile care se impun pentru evitarea impactului negativ al lucrărilor asupra apelor, în caz contrar fiind răspunzător de daunele produse.2.4.27. Fondul de mediu. Ordonanţă de Urgenţă nr. 86/2003 pentru modificarea şi completarea Legii

nr. 73/2000 privind Fondul de mediuFondul pentru mediu este un instrument economico - financiar destinat susţinerii şi realizării

proiectelor prioritare pentru protecţia mediului, în conformitate cu normele şi standardele de mediu în vigoare. Administraţia fondului are următoarele atribuţii principale:

a)urmăreşte alimentarea şi gestionarea fondului de mediu;b)întocmeşte planul annual de lucru şi bugetul de venituri şi chetuieli;c) selectează proiecte propuse pentru finanţare;d)urmăreşte şi controlează implementarea proiectelor aprobate;e) pune în aplicare deciziile pe care le adoptă Comitetul de avizare.Alimentarea Fondului de mediu se face din:-o cotă de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor feroase şi neferoase de către deţinătorii

de astfel de deşeuri, persoane fizice şi/sau juridice;-taxele pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, încasate de la agenţii economici, în sumele prevăzute

în anexa 1;-veniturile încasate de la agenţii economici utilizatori de noi terenuri pentru depozitarea deşeurilor

valorificabile, în limitele prevăzute în anexa nr.2;-o sumă de 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională de producătorii şi

importatoriide bunuri ambalate, cu excepţia celor utilizate pentru medicamente;-o cotă de 2% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de producători şi

importatori, prevăzute în anexa nr.3, mai puţin cele utilizate la producerea medicamentelor;-o cotă de 0,5% din valoarea substanţelor chimice periculoase comercializate de producători şi

importatori, utilizate în agricultură, prevăzute în anexa 4;-o cotă de 3% din preţul de adjudecare a masei lemnoase cumpărate de la Regia Naţională a Pădurilor

şi de la alţi administratori sau proprietari , după caz;- vărsăminte, donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară dinpartea persoanelor fizice sau juridice,

române ori străine.2.4.28. Monitoringul poluanţilor proveniţi subterane şi de suprafaţă din surse agricole în apele

Activitatea menţionată este reglementată prin Ordinul 1072/2003 privind aprobarea organizării Monitoringului suport naţional integrat de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole în apele subterane şi de suprafaţă şi pentru aprobarea Programului de supraveghere şi control corespunzător şi a procedurilor şi instrucţiunilor de evaluare a datelor de monitorizare a poluanţilor proveniţi din surse agricole în apele de suprafaţă şi în apele subterane.

Monitoringul apei este definit ca un ansamblu de măsurători, observaţii, evaluări şi raportări standardizate, la un moment dat, ale tendinţelor de distribuţie spaţio-temporală a poluanţiloe evacuaţi, uneori în cantităţi semnificative, în apele de suprafaţă şi în apele subterane. Rolul activităţii de monitorozare a. cgcior de suprafaţă şi subterane constă în :

•semnalizarea detecţiei poluărilor incipiente ale apelor;•controlul şi verificarea eficienţei strategiilor de protecţie;•evaluarea tendinţelor de evoluţie a calităţii apelor;•evaluarea impactului asupra mediului.Datele de monitoring pot servi la stabilirea condiţiilor iniţiale, a concentraţiilor finale de poluanţi, dar

de cele mai multe ori nu pot fi utilizate la identificarea etapelor şi proceselor ce au loc în timpul poluării.Activităţile specifice necesare pentru organizarea monitoringului suport naţional integrat de

supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanţi proveniţi din surse agricole în apele subterane şi de suprafaţă:

Supravegherea şi monitorizarea concentraţiei azotaţilor şi a altor compuşi ai azotului (cu excepţia azotului molecular) din apele dulci şi apele subterane (acvifere), precum şi a altor poluanţi din surse agricole,

în secţiuni de control reprezentative pentru sursele difuze şi punctiforme din agricultură; Stabilirea secţiunilor reprezentative de prelevare şi frecvenţa de monitorizare;

- Realizarea reţelei de monitoring;Evaluarea, prelucrarea şi interpretarea datelor obţinute;Identificarea apelor afectate de poluare din surse agricole, întocmirea cadastrului şi a hărţilor cu

aceste ape;-Transmiterea datelor către monitoringul pentru sol şi schimbul de date cu acesta, în cadrul sistemului

naţional integrat;Identificarea şi controlul surselor poluatoare;-Participarea la procesul decizional de reducere a poluării şi eliminare a surselor poluatoare;- Raportarea către ministerul şi organismele de resort.Principalele componente ale programului de supraveghere şi control corespunzător şi proceduri şi

instrucţiuni de evaluare a datelor de monitorizare a poluanţilor proveniţi din surse agricole în apele de suprafaţă şi în apele subterane sunt:

1. Realizarea unui sistem de monitorizare şi control al resurselor de apă în conformitate cu cerinţele planului de acţiune.

1.1 Elemente privind sistemul de monitorizare existent pentru poluarea apelor de suprafaţă şi subterane.

1.1.1. Monitorizarea poluării apelor de suprafaţă.1.1.2. Monitorizarea poluării apelor subterane.1.2. Dezvoltarea unui sistem de monitorizare şi control al calităţii apelor de suprafaţă şi a apelor

subterane din punct de vedere al poluării cu azotaţi datorită activităţilor agricole.1.2.1. Factorii care intervin în mecanismele de poluare cu azotaţi din surse agricole.1.2.2. Monitorizarea apelor de suprafaţă din punct de vedere al conţinutului de azotaţi proveniţi din

surse agricole.-Elemente necesare elaborării sistemului de monitorizare-Frecvenţa de monitorizare.-Protocolul de prelevare a probelor de apă.-Protocolul analitic.-Limita de cuantificare.-Evaluarea statistică a rezultatelor analitice.1.2.3. Monitorizarea apelor subterane din punct de vedere al conţinutului de azotaţi proveniţi din

surse agricole.-Elemente necesare elaborării sistemului de monitorizare.-Obiectivele primare.-Frecvenţa de monitorizare.-Protocolul de prelevare a probelor.-Protocolul analitic.-Limita de cuantificare.-Evaluarea statistică a rezultatelor analitice.-Monitorizarea zonelor saturate (acvifere subterane).-Monitorizarea continuă.2.Program de supraveghere şi control, proceduri şi instrucţiuni.2.1.Program de supraveghere şi control al poluării apelor de suprafaţă cu nitraţi din surse agricole

Date privind caracteristicile mediului. Date privind caracteristicile surselor sau a locului de prelevare. Stabilirea densităţii spaţio-temporale a prelevărilor.

Caracteristicile probei. Stabilirea tehnicilor de prelevare. Stabilirea tehnicilor analitice. Controlul de calitate, asigurarea calităţii şi raportări.

2.2. Program de supraveghere şi control al poluării apelor subterane cu nitraţi proveniţi din surse agricole.

Date privind caracteristicile de mediu. Caracteristicile surselor sau ale locului de prelevare. Stabilirea densităţii spaţio-temporald"a prelevărilor. Furnizarea de date privind caracteristicile probei. Stabilirea tehnicilor de prelevare. Stabilirea tehnicilor analitice. Controlul de calitate, asigurarea calităţii şi raportării.

2.3. Programul de controlai calităţii apelor de suprafaţă şi subterane.3. Proceduri, metodologii şi instrucţiuni de evaluare a datelor de monitorizare.- Definirea structurii bazei de date.- Salvarea şi ieşirea din baza de date.- Analiza şi interpretarea bazei de date.- Anliza statistică.- Analiza variabilităţii. Dependenţa spaţială.Din această multitudine de probleme stabilite în cadrul ordinului 1072/2003 v-om prezenta ca

exemplu numai câteva, restul trebuind fi luate din ordin. Spre exemplu, pentru selectarea secţiunilor de control se va lua în considerare următoarea metodologie:

1. în cazul culturilor din exploataţiile agricole:- se va realiza inventarierea tuturor tipurilor de culturipracticate în judeţele din cadrul fiecărui bazin

hidrografic;- se va calcula suprafaţa ocupată defiecare tip de cultură în raport cu suprafaţa fiecărui judeţ (%);-se vor selecta tipurile de culturi după indexul de azot (cantitatea de azot îndepărtată din sol după

fiecare tip de cultură). Pentru culturile agricole continuie de lungă durată (culturi în asolamente) este necesar să se ia în considerare doar ultimul tip de cultură pentru estimarea indexului de azot şi istoria câmpului pe mai mult de 1 an. Indexul de azot pentru fiecare tip de cultură serveşte la evaluarea proporţiei de azot aplicate corespunzător;

- se vor selecta tipurile de culturi în ordinea descrescătoare a raportului şi după indexul de azot şi se vor da note fiecărui tip de cultură. Notele date culturilor care sunt tratate cu fertilizatori se pot da şi după confruntarea prin anchete pe teren cu calendarul tratamentelor şi cu perioadele de timp în care ploile sunt favorabile pentru apariţia şiroirilor (aceste perioade se definesc prin analize statistice asupra duratei şi intensităţii episoadelor pluviale).2. în cazul activităţii agricole de creştere a aniwidlelor:

- se vor inventaria fermele existente pe suprafaţa judeţelor străbătute de fiecare bazin hidrografic;- se vor delimita aceste ferme după numărul de capete: ferme mici, mijlocii şi mari, pe specii de

animale;-porci: <10.000 capete, 10.000 - 100.000 capete, >100.000 capete;-bovine: <50 capete, 50 - 1000 capete, >1000 capete,-ovine: <200 capete, 200 - 3000 capete, >3000 capete;-păsări: <100.000 capete, 100.000 - 1.000.000 capete, >1.000.000 capete.-Se va stabili cantitatea de dejecţii evacuată de la fiecare fermă,-Se va evalua conţinutul în azot al dejecţiilor pe categorii de animale;

-Se vor selecta fermele în ordinea descrescătoare a conţinutului de azot al dejecţiilor, raportat la numărul de animale;

-Se va urmări modul de distribuţie al acestor ferme faţă de bazinul hidrografic respectiv.În vederea stabilirii celor mai reprezentative staţii de supraveghere (foraje de observaţii) este necesar

să se cunoască:-sursele agricole de poluare difuză;-importanţa lor relativă în evaluarea riscului de poluare cu nitraţi;-incidenţa globală a altor surse de poluare cu azotaţi;-corpuri de ape subterane afectate de poluarea cu nitraţi proveniţi din surse agricole şi a celor

susceptibile de a fi afectate de această poluare (în funcţie de evoluţia în timp a parametrului urmărit în forajele de alimentare care fac parte din reţeaua de monitoring existentă - reţea care se referă la calitatea acestor ape din punctul de vedere al tuturor parametrilor fizico - chimici ce reflectă starea chimică a apelor subterane).

Amplasare şi proiectarea forajelor de observaţie trebuie să fie adecvate în funcţie de :- scopul pentru care este utilizat forajul (măsurarea nivelurilor de apă, colectarea probelor de apă);- adâncimea care trebuie atinsă; coloana filtrantă a unui foraj trebuie să fie îndeajuns de lungă pentru

a intersecta zona saturată peste intervalul de fluctuaţii anuale ale nivelului apei; diametrul interior cel mai potrivit este în general cuprins între 51,8 mm şi 102 mm.

Realizarea unui program de supra\ ogliere şi control al calităţii apelor de suprafaţă afectate de poluarea cu azotaţi proveniţi din surse agricole impune:

A)Date privind caracteristicile mediului:-Distanţa faţă deterenurile agricole, de locurile de depozitare a gunoiului de grajd provenit din ferme

zootehnice;-Numărul şeptelului (ferme mici individuale, ferme mari - complexe zootehnice);-Clima şi vremea (variaţii de temperatură, regim de precipitaţii, etc);Caracteristicile fizice (topografie,

distanţe, etc);-Prezenţa şi localizarea altor surse de poluare în zona în care se efectuează prelevări;-Datele anterioare privind caracteristicile fizice şi poluarea cu azotaţi.B)Date privind caracteristicile surselor sau a locului de prelevare:-Localizarea surselor difuze reprezentative care încarcă apele cu azotaţi;-Producţia vegetală, capacitatea de depozitare a dejecţiilor animaliere,-Localizarea altor surse (procese industriale tipice care încarcă apele cu azotaţi);-Selectarea punctelor de supraveghere să fie reprezentativăpentru sursele difuze care prezintă risc de

poluare cu azotaţi (depozitele de dejecţii animaliere sau terenurile agricole cultivate);-Secţiunile de supraveghere să fie stabile, cunoscându-se perioada de aplicare a îngrăşămintelor

chimice sau organice, iar posibilitatea de modificare a graficului de introducere de noi substanţe chimice în perioadele de studiun să fie redusă.

C)Stabilirea densităţii spaţio-temporale a prelevărilor:-Selectarea duratei, frecvenţei şi perioadei de prelevare (zi, lună, sezon, an); se propune ca în

perioadele fără precipitaţii şi în perioadele în care nu se aplică tratamente culturilor să se facă prelevări lunare la râuri şi trimestriale la lacuri; prelevările pot fi mai dese în perioadele cu precipitaţii şi în perioada tratamentelor la culturi.

-Alegerea tipului de probe; prelevarea de probe instantanee;-Colectarea datelor de mediu pentru stabilirea influienţei sezonului şi vremii asupra reprezentativităţii

probei.-Localizarea secţiunilor de prelevare: selecţionare, localizare GIS, distanţă faţă de sursele agricole.Pentru aplicare ordinul necesită un studiu foarte atent.

2.4.29. Norme tehnice privind protecţia mediului şi în special a solurilor când se utilizează nămoluri de

epurare în agricultură. (Ordinul 49/2004)Nămolurile provenite de la staţiile de epurare a apelor uzate din localităţi şi din alte staţii de epurare a

apelor uzate cu o compoziţie asemănătoare apelor uzate orăşeneşti pot fi utilizate în agricultură numai dacă sunt în conformitate cu prezentele noorme tehnice.

Concentraţiile de metale grele în solurile pe care se aplică nămoluri, concentraţiile de metale grele din nămoluri şi cantităţile maxime anuale ale acestor metale grele care pot fi introduse în solurile cu destinaţie agricolă sunt prezentate în tabelele nr. 1.1, 1.2 şi 1.3.

Se interzice utilizarea nămolurilor atunci când concentraţia unuia sau a mai multor metale grele din sol depăşeşte valorile limită stabilite în tabelul 1.1 şi trebuie luate măsuri pentru ca aceste valori limită să nu fie depăşite ca urmare a utilizării nămolurilor. Pe terenurile agricole se pot aplica numai nămolurile al căror conţinut în elemente poluante nu depăşeşte limitele prezentate în tabelul 1.2. Cantităţile maxime admisibile de metale grele care pot fi aplicate pe sol pe unitatea de suprafaţă şi pe an sunt în conformitate cu tabelul 1.3 Pot fi utilizate în agricultură numai nămolurile tratate. Pentru alte elemente poluante care nu sunt în tabelele nr. 1.1, 1.2, şi 1.3 restricţiile şi utilizarea nămolurilor vor fi stabilite de autoritatea teritorială de mediu în baza recomandărilor primite din partea autorităţilor centrale de mediu, pe baza studiilor efectuate de ICIM şi de ICPA, pentru fiecare staţie de epurare, pe baza analizelor de sol şi nămol. Producătorii de nămoluri trebuie să furnizeze utilizatorului de nămol cu regularitate disponibilul de nămol cu caracteristicile menţionate în tabelul nr.1.4. Numărul analizelor depinde de cantitatea de nămol de la staţia de epurare folosit în agricultură, şi este prezentat în tabelul 1.5.

Obligaţiile producătorilor, respectiv ale utilizatorilor de nămoluri de epurare Producătorul de nomol are următoarele obligaţii:

1.să anunţe autoritatea teritorială de mediu şi utilizatorii de nămol despre eventualii poluanţi existenţi în nămol;

2.să identifice utilizatorul de nămol şi suprafeţele agricole (inclusiv pe cele sensibile) care întrunesc condiţiile necesare utilizării nămolului, pe baza studiilor pedologice întocmite la cererea producătorului de către oficiile teritoriale de studii pedologice şi agrochimice (OSPA);

3.să contacteze utilizatorul de nămol şi să evalueze posibilităţile de utilizare a nămolului.Pentru a obţine permisul de aplicare în baza autorizaţiei de funcţionare a staţiei de epurare,

producătorul de nămol trebuie să trimită autorităţii teritoriale competente, cu cel puţin o lună înainte de perioada de împrăştiere, date cu privire la:

a) cantităţile de nămoluri generate şi cantităţile de nămoluri furnizate pentru utilizarea în agricultură;b) compoziţia şi caracteristicile nămolurilor, conform datelor din tabelul nr. 1.4;c)tipul de tratament efectuat asupra nămolului;d)datele de identificare a utilizatorilor de nămoluri;e)date despre localizarea suprafeţei agricole pe care urmează să se aplice nămol;f)perioada probabilă de împrăştiere;g)tipul culturii;4.să asigure transportul şi împrăştierea nămolului;5.să anunţe autoritatea teritorială de mediu în cazul nerespectării condiţiilor iniţiale de eliberare a

permisului de împrăştiere, la schimbarea terenului, în cazul în care utilizatorul de nămol refuză ulterior nămolul;

6.să aleagă soluţia de eliminare a nămolului (incinerare, depozitare) în cazul neobţinerii autorizaţiei de împrăştiere a nămolului sau în cazul în care nu găseşte loc de împrăştiere;

7.să ţină la zi registrele cu:-cantităţile de nămoluri produse şi cantităţile de nămoluri furnizate pentru agricultură;-compoziţia şi caracteristicile nămulurilor faţă de parametrii specificaţi în tabelul nr. 1.4;-tipul de tratament efectuat;

-numele şi adresele destinatarilor de nămoluri şi locurile de utilizare a nămolurilor;8.să comunice la cererea autorităţilor competente informaţiile care se găsesc în registrele de evidenţă;9.să realizeze studiul agrochimie special de control şi monitoring al solului pe care s-a aplicat nămolul.În responsabilitatea producătorului de nămol intră tot ceea ce priveşte calitatea, cantitatea,

transportul, împrăştierea nămolului pe suprafeţele agricole, precum şi efectele acestuia asupra mediului şi sănătăţii omului după utilizare.

Utilizatorii de nămoluri de epurare synt obligaţi:-să anunţe autorităţile competente şi producătorul de nămol despre rotaţia culturii;-să realizeze încorporarea nămolurilor în sol în aceeaşi zi în care s-a aplicat nămolul;-să anunţe producătorul de nămol dacă s-au răzgândit în privinţa utilizării nămolului înainte de a se

realiza transportul acestuia.În zonele de utilizare a nămolurilor se organizează sistemul de monitorizare al factorilor de mediu (sol,

apă, plante) în completarea sistemului naţional.Se interzice utilizarea nămolurilor sau livrarea acestora în vederea utilizării lor pe:-terenurile folosite pentru păşuni;-terenurile destinate cultivării arbuştilor fructiferi;-terenurile destinate cultivării legumelor;-terenurile destinate culturilor pomilor fructiferi cu 10 luni înainte de recoltare şi în timpul recoltării.În tabelul 1.6 sunt prezentate criteriile de evaluare a pretabilităţii solurilor la aplicarea nămolurilor.

2.5. Evaluarea impactului lucrărilor de îmbunătăţiri funciare asupra mediuluiAvând în vedere: importanţa deosebită, amploarea şi complexitatea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare

din România, durata mare de existenţă şi necesitatea actuală de reabilitare a multora din amenajările în funcţiune, necesitatea extinderii lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi pe alte terenuri agricole neamenajate în prezent, schimbările climatice globale din ultima perioadă şi creşterea importanţei măsurilor pentru protecţia mediului înconjurător, interesul crescând pentru cunoaşterea efectelor lucrărilor de îmbunătăţiri funciare asupra mediului şi volumului mare de date publicate ce evidenţiază impactul puternic negativ asupra mediului, se impune ca deosebit de util ca şi în ţara noastră să se aplice recomandările metodologice ale Comisiei Internaţionale pentru Irigaţii şi Drenaje (ICID) pentru evaluarea impactului asupra mediului. Metodologia ICID afost publicată şi la noi în ţară şi ea se găseşte la centrele de consultanţă agricolă sub titlul "Efectele lucrărilor de îmbunătăţiri funciare asupra mediului" (Buhociu, 2001). Acest ghid practic este foarte complex şi răspunde la toate cerinţele impuse pentru protecţia mediului, dar introducerea metodelor de evaluare a efectului lucrărilor propuse asupra mediului are şi anumite dezavantaje, dintre care menţionăm:

-metodele de evaluare a efectelor asupra meaiului se concentrează pe aspectele negative ce rezultă din disputele ce au loc între cei ce realizează proiectul şi cei care aplică metodele de evaluare a impactului asupra mediului ambiant;

-costul evaluării este destul de ridicat, din cauza informaţiilor foarte detaliate şi numărului mare de specialişti angajaţi în executarea lucrării;

-măsurile de evaluare nu uşurează nicidecum dialogul dintre cei ce realizează proiectele şi cei care se ocupă de evaluarea efectelor;

-metodologia actuală de evaluare a impactului asupra mediului este foarte generală şi succesul deplin al evaluării depinde foarte mult de experienţa specialiştilor implicaţi, indiferent de domeniul proiectului (irigaţii sau drenaje);

- metodologia evaluării trinde să fie pusă în aplicare numai de persoane cu pregătire specială în domeniul mediului (ICID, 2001).

Ghidul practic este structurat în 5 capitole, 3 tabele, o figură şi 4 anexe.Capitolul 1 -generalităţi prezintă probleme de mediu în domeniul irigaţii, drenaje şi regularizări de

cursuri de apă, modalităţi curente de abordare şi priorităţi în evaluarea condiţiilor de mediu şi conştientizarea

problemelor de mediu de către Comisia Internaţională de Irigaţii şi Drenaje.În capitolul 2 se prezintă "Lista de verificare" (scop, descriere şi domeniul de aplicare).Scopul listei de verificare este multiplu:-oferă un instrument de lucru pentru specialiştii şi nespecialiştii care se ocupă de dezvoltarea

irigaţiilor şi drenajelor, prin intermediul căruia să-şi îmbunătăţească cunoştinţele în domeniul înţelegerii schimbărilor asupra mediului produse ca urmare a relizării proiectelor respective;

-ajută pe specialiştii în irigaţii şi drenaje, care în marea lor majoritate au cunoştinţe limitate în domeniul protecţiei mediului ambiant, să se implice mai mult în procesul de identificare şi combatere a impactului nefavorabil pe care îl au lucrările asupra mediului şi să susţină dezvoltarea activităţilor ce privesc protecţia mediului;

-de a adapta şi simplifica actualele metode de abordare în evaluarea mediului, în intenţia de a se satisface, într-o măsură cât mai mare, necesităţile specifice şi de a se realiza o cât mai eficientă utilizare a resurselor disponibile;

-asamblarea tuturor concluziilor provenite din mai multe surse care se referă la un anumit proiect de irigaţii, drenaje şi regularizări de cursuri de ape (Buhociu, 2001)

Lista de verificare a fost dezvoltată cu precădere în direcţia utilizării acesteia în activitatea practică, aşa că rezultatul său final nu este generarea de conflicte ce pot conduce la întreruperea lucrărilor, ci formularea unui anumit număr de recomandări care să dea informaţii cu privire la necesitatea desfăşurării de noi studii mai detaliate şi mai concrete.

De fapt lista de verificare nu este o listă unică sau un tabel ci un raport amplu structurat pe baza datelor din tabelul A , dar el include şi alte componente, care formează împreună baza unei metodologii de evaluare. Diferitele componente şi interacţiunea dintre ele sunt prezentate în figura 4. Unele dintre componente care prezintă importanţă deosebită, sunt descrise separat în anexe.

În unele situaţii, evoluţia schimbărilor produse asupra mediului poate fi extrem de lentă şi eventualele dezavantaje greu de prvăzut. în aceste cazuri, poate fi mai potrivit să se urmărească cu regularitate schimbările şi să se introducă măsmle de atenuare atunci când parametrii urmăriţi ating un anumit prag.

Capitolul 3. CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN EVALUAREA RISCULUI

Analiza riscului este definită de Societatea pentru Analiza Riscului ca un proces de cuantificare a probabilităţilor şi consecinţelor aşteptate pentru riscul identificat. Analiza riscului este apreciată ca fiind cea mai bună metodologie pentru luarea deciziilor pe baza datelor ştiinţifice. Analiza riscului este un instrument comun pentru evaluări economice, sociale, de mediu şi sănătate şi de aceea ea poate fi definită ca o componentă a metodologiei dintre diferite discipline ce acoperă cele trei dimensiuni ale sustenabilităţii. In zilele noastre, folosirea analizei riscului în domeniul afacerilor nu se limitează la a fi un simplu instrument pentru asigurări, constituind un sistem de planificare complex esenţial pentru luarea deciziilor la nivel superior. In ultimii 10 ani s-a trecut de la metode calitative la metode cantitative în evaluarea şi caracterizarea riscului.

Evaluarea riscului se referă la "modul de apreciere al nivelelor de probabilitate ale efectelor negative ale activităţilor umane şi catastrofelor naturale" (Suter, 1993).

Efectul negativ sau efectul advers reprezintă alterarea sau degradarea capacităţii funcţionale sau de întârziere a capacităţii de recuperare a unei funcţii normale după o perioadă de stres, de exemplu: un animal afectat de o deficienţă imunitară este incapabil să reziste unui atac microbian, şi este foarte vulnerabil. Definirea unui efect negativ este relativ simplă pentru riscul sanitar sau pentru populaţia unei specii, dar devine foarte dificil pentru ecosistem.

Evaluarea riscului nu este rezervată doar unor produse chimice ci se aplică tuturor formelor de stres.Evaluarea riscului implică folosirea datelor, simulare şi modele de estimare a probabilităţii de dăunare

asupra sănătăţii oamenilor ori a mediului ambiant, care poate rezulta din expunerea la pericole specifice

(Miller, 1994).Aprecierea riscului sanitar este definit de evaluarea informaţiilor asupra pericolului intrinsec al

substanţelor, al gradului de expunere (vulnerabilitate) al omului la aceste substanţe, şi la caracterizarea riscului ca rezultat (NRC, 1994).

Covello şl Merkhofer (1993) citaţi de Riviere (1998) au arătat că, riscul este un concept cel puţin bi-dimensional (a) implicând un rezultat negativ şi (b) incertitudine în privinţa apariţiei, cronologiei, gravităţii respectivului efect negativ. Dacă una dintre aceste caracteristici nu există, atunci se presupune că nici risc nu există. Mai clar, riscul este caracterizat de o situaţie sau de o acţiune unde pot exista două rezultate posibile, unul dorit şi unul nedorit. Aceeaşi autori au arătat că, evaluarea riscului este "o lucrare sistematică pentru descrierea şi cuantificarea riscurilor asociate produselor periculoase, operaţiilor, acţiunilor sau evenimentelor periculoase". De asemenea Riviere (1998) citează şi alte definiţii, de ex. Volmer şi colab. (1988) au definit evaluarea riscului ca "modalităţi destinate estimării importanţei şi probabilităţii producerii efectelor negative ale substanţelor antropogene asupra mediului înconjurător". Ferguson (1998) discută evaluarea nsculuî în termeni de sursă, cale şi receptor. Contaminarea solului este un pericol, care poate fi o sursă de risc dacă substanţele toxice ajung la receptor pe diferite căi. Evaluarea riscului este considerată un instrument foarte folositor în politicile de mediu deoarece asigură o bază raţională şi obiectivă pentru stabilirea priorităţilor şi luarea deciziilor. Evaluarea riscului constituie deja un instrument folositor în managementul locurilor contaminate, atâta timp cât cei ce aplică această metodă sunt conştienţi de limitările ei. Obiectivul principal al metodologiei a fost de stabilire a priorităţilor pentru protecţia mediului într-o manieră ştiinţifică şi obiectivă, evitând conflictul cu obiectivele politice şi de management.

Riscul reprezintă probabilitatea de apariţie a efectelor toxice după expunerea arganismelor la o sursă periculoasă. Riscuri1p .p^t fi mai mari pentru un poluant mai puţin periculos dar răspândit pe o suprafaţă mai mare de-a lungul unei perioade de timp îndelungate comparativ cu produse foarte periculoase dar în cantităţi mai mici şi depozitate în condiţii sigure cu utilizări foarte limitate. Este foarte important să se diferenţieze noţiunea de poluant de cea de toxic. Astfel, un produs foarte periculos care este păstrat în laborator ermetic închis şi în cantităţi mici este toxic dar nu este poluant.

Dimpotrivă, un poluant nu întotdeauna este toxic, dar posibilitatea dispersării lui în mediul înconjurător în cantităţi mari îl face automat poluant, adică produsul prezintă risc potenţial pentru acel mediu. Acest aspect este implicit recunoscut de UE prin acea că se cere un număr sporit de teste de ecotoxicitate arunci când cantitatea de produse periculoase creşte în rapot direct proporţional cu probabilitatea de răspândire în mediul înconjurător (Riviere, 1998).

în procesul de evaluare Consiliul Naţional de Cercetare al SUA descrie următoarele patru etape ale procedurii de evaluare a riscului:

- Identificarea pericolului: identificarea agenţilor ce pot cauza efecte edverse;- Relaţia doză-răapuns: estimarea relaţiilor cantitative dintre expunere (ori doză) şi

efecteleadverse observate în experienţele de laborator ori studiile epidemiologice;- Analiza expunerii: estimarea intensităţii, frecvenţa şin durata expunerii la agenţii poluanţi luaţi

în studiu. în funcţie de context, acesta poate include transportul şi comportarea contaminanţilor în apele freatice şi de suprafaţă.

- Caracterizarea riscului: evaluarea şi concluziile ce rezultă din paşii anteriori. în viziunea Consiliului Naţional de Cercetare caracterizarea riscului este o formă de judecată de expertcare poate include, până la un nivel fezabil, o descriere a distribuţiei riscului într-o populaţie expusă.

Necesitatea evaluării riscului, trebuie să ia în considerare două aspecte:- să ţină cont de probabilitatea efectelor negative inprevizibile ale activităţilor umane (deşi nu

totul poate fi prevăzut);- deciziile trebuie luate la timp chiar şi pe baza unei informaţii ştiinţifice incomplete.Evaluarea riscului se bazează pe o distincţie clară între pericol şi risc. In cazul produselor chimice

pericolul este legat de existenţa substanţelor periculoase, ceea ce înseamnă că efectele negative potenţiale asupra mediului şi speciilor de vieţuitoare apar când ele intră în contact cu acestea. Pericolul este întotdeauna raportat la un sistem biologic, omul, dar nu poate fi acceptat în riscul ecologic acolo unde speciile au sensibilitate diferită la toxicitate.

Miller (1994) prezintă principalele pericole la care este supus omul:- Pericole culturale. Acestea include o viaţă şi condiţii de viaţă nesigure, fumat, regim alimentar

sărac, droguri, băuturi alcoolice, circulaţie, crime, sex neprotejat şi sărăcie,- Pericole chimice. Acestea rezultă din prezenţa substanţelor chimice dăunătoare în aer, apă,

alimente şi sol.- Pericole fizice. Acestea include radiaţii ionizante, zgomot, incendii, inundaţii, secetă, tornade,

uragane, alunecări de teren, cutremure şi erupţii vulcanice.- Pericole biologice. Acestea sunt boli cauzate de bacterii şi viruşi, polen, paraziţi şi animale cum

sunt câinii pit bull şi şerpii cu clopoţei.In SUA în 1992 cauzele principale ale morţii au fost următoarele: fumatul - 435000, alcoolul 150000,

accidentele de automobil 49000, sinucideri 32000, exces de droguri 30000 şi crime 22000.Institutul Naţional pentru Sănătate şi Protecţia Muncii din SUA aprecia că circa un sfert din lucrătorii

din SUA riscă să se înbolnăvească în urma expunerii obişnuite la unul sau mai mulţi compuşi toxici. Se estimează că cei 100000 morţi pe an - cel puţin jumătate de cancer - sunt legaţi de espunerea muncitorilor la agenţii toxici. Cele mai periculoase ocupaţii sunt: fermier, constructor, miner şi lucrător în fabrică.

produsele periculoase se disting de altele prin capacitatea lor de a provoca efecte toxice pe termen scurt (mortalitate) sau lung (apariţia cancerelor, tulburări de reproducere, etc). Această definiţie trebuie însoţită de noţiunea de doză.

Astfel, unele produse chimice necesare unei bune funcţionări a organismului pot deveni toxice dacă dozele sunt prea ridicate, sau dimpotrivă dacă dozele sunt prea mici apar carenţe, care pot fi considerate ca un caz particular de toxicitate, de ex., fluorul şi seleniul arată clar că noţiunea de produs periculos se înscrie într-un interval redus.

La nivel general în cele mai multe ţări procedurile de evaluare a riscului terenurilor contaminate sunt comune. In unele ţări riscul din solurile contaminate este folosit aproape sinonim pentru poluare; în alte ţări evaluarea riscului are un aspect foarte specific şi permite numai o comparaţie între o expunere extimată şi unele limite toxicologice cum sunt cele de ingestie acceptabile. In general sunt luate în considerare următoarele puncte finale:

- Sănătatea umană: ingestie zilnică acceptabilă, ingestie zilnică tolerabilă, şi timpul de timpul de viaţă excesiv -risc de cancer- sunt diferit folosite pentru a quantifica acest punctfinal,

- Riscul ecologic: de obicei quantificabil prin concentraţie fără efect observat derivată din experimentele de toxicitate.

- Riscurile pentru resursele de apă: aceste riscuri sunt în legătură cu relaţiile dintre spălarea din solurile poluate şi dispersia poluanţilor în apele de suprafaţă şi freatice. Criteriilevariază între ţări în funcţie de nivelurile de protecţie. în multe ţări apele freatice sunt protejate pentru a rămâne pure. în alte ţăilor folosesc nivelurile de protecţie bazate pe risc.

- Materialele de construcţie: efectele poluării solului asupra structurilor şi materialelor de mconstrucţie sunt explicitate în unele ţări iar în altele acest punct final este de obicei implicit(Ferguson şi colab.,1998)

Evaluarea riscului locurilor contaminate începe de obicei cu unele suspiciuni despre prezenţa poluării solului şi apei freatice. Aceste informaţii calitative pot duce iniţial la evaluări subiective despre riscul mediului ambiant, şi probabil riscul financiar pentru ocupanţi, cumpărători, vânzători, arendaşi şi alţii potenţial afectaţi de locul contaminat.

Ecotoxicologia este definită ca studiul evoluţiei poluanţilor şi efectelor acestora asupra mediului

ambiant, adică a mediilor abiotice şi organismelor vii. Această definiţie are un sens foarte larg deoarece reuneşte în acelaşi termen efectele poluanţilor şi însăşi transformarea lor în alţi compuşi; de asemenea, se remarcă faptul că definiţia ia în considerare, atât efectele directe ale poluanţilor asupra organismelor vii, cât şi efectele directe asupra mediului (de ex. efectul de seră, distrugerea stratului de ozon) şi repercursiunile indirecte asupra biocenozelor (Riviere, 1998). Principala aplicaţie a ecotoxicologiei constă în evaluarea riscului produselor chimice asupra mediului înconjurător. Ecotoxicologia furnizează bazele ştiinţifice şi datele care vor permite evaluarea riscului şi reciproc beneficiază de evaluarea riscului creând şi generând studii ecotoxîcologîce. Evaluarea riscului ecotoximWic poate fi subdivizată în două părţi: în evaluarea riscului pentru sănătatea umană (risc sanitar) şi evaluarea riscului ecologic (risc pentru medii fizice şi organisme vegetale şi animale altele decât omul). Astăzi se acceptă că receptorii ecologici sunt uneori mai sensibili decât omul (Bascietto şi colab.1990).

Evaluarea riscului sanitar diferă de evaluarea riscului ecologic prin natura şi numărul de puncte finale:- numărul de specii : o singură specie în cazul riscului sanitar şi milioane de specii în cazul nscului

ecologic;- nivelul de organizare biologică: riscul sanitar priveşte esenţialmente la riscul pentru indivizi şi

riscul diferitelor populaţii; evaluarea riscului ecologic înglobează efectelenivelelor superioare de organizare biologică, populaţii şi ecosisteme (Riviere, 1998),

In evaluarea riscului terenurilor contaminate sunt posibile următoarele evaluări:- Istoria locului: judecăţi calitative de expert despre probabilitatea contaminării;- Recoltarea probelor de sol şi apă freatică: compararea cu valorile ghidurilor generice or

standardelor de calitate;- Recoltarea probelor de sol şi apă freatică: modelarea specifică locului a comportării,

transportului şi expunerii şi compararea cu valorile toxicologice;- Măsurarea expunerii ori greutatea corporală: compararea cu valorile toxicologice;- Măsurarea expunerii: compararea cu rezultatele din unul sau mai multe modele toxicologice doză-

răspuns;Studiul epidemiologie al populaţiilor expuse (oameni ori alte organisme) (Ferguson, 1998).O privire generală asupra evaluării riscului, pornind cu suspiciunea şi terminând cu concluzia despre

risc şi cum trebuie să-1 comunicăm, este ilustrată în figura 2. Unele metode de evaluare menţionate mai sus pot fi văzute ca scurtături în acest proces. Cu toate că percepţia riscului şi comunicarea sunt localizate la sfârşitul procesului de evaluare în figura 2 poate fi stresant că percepţia poate influienţa decizia făcând ca suspiciunea despre contaminarea locului să crească. Un punct forte al metodologiei de evaluare a riscului este acela că ea ajută pe cel care ia decizia să rămână pe cât posibil obiectiv şi transparent (Ferguson, 1998).

Procedurile de evaluare a riscului şi rezultatele trebuie să fie acceptate de către toţi partenerii implicaţi. Acceptanţa în acest context implică înţelegerea ştiinţifică a metodelor şi căilor ce au fost utilizate dar şi credibilitatea lor din partea unor ne experţi. Aceasta ridică diverse probleme:

- Dacă modelele de evaluare nu sunt "cutii negre" dar, în schimb, paşii de evaluare sunt făcuţi cât mai clar posibil, atunci evaluarea riscului va fi mai transparentă şi mai pe înţeles.In plus, dacă metodele şi modelele sunt suficient de flexibile pentru a permite o ajustare specifică locului, acceptanţa ştiinţifică poate fi mai mare decât entru o aplicare rigidă a valorilor limită ale solului.

Diferitele componente ale evoluării riscului.Un număr de scurtături sunt posibile aşa cum este prezentat în text.- Procedurile ştiinţifice şi modelarea riscului cer numeroase abstractizări pentru reprezentarea

complexităţii mediului ambiant. Aceasta tinde să limiteze accesul la înţelegerea deplină a metodelor de evaluare a riscului numai pentru câţiva experţi. Acceptanţa de către publicul larg poate fi mai dificil de realizat.

David Byrne, Comisarul Comunităţii Europene pentru Sănătate şi Protecţia Consumatorului prezentând percepţia riscului de către opinia publică atrăgea atenţia că "răspunsul nostru colectiv atunci când suntem în

faţa unor probleme de risc are deseori o relaţie redusă cu faptele stabilite". Există un decalaj între ştiinţă şi opinia publică. El dă ca exemplu alimentele modificate genetic, unde toate cercetările au arătat că alimentele modificate genetice sunt sigure, dar unde există încă repulsie din partea consumatorilor în a accepta rezultatele acestor cercetări ştiinţifice, iar aceste griji ale consumatorilor nu opot fi ignorate. O altă problemă pricipală cu privire la risc, sublinia Arias Canete, este aceea că în timp ce Comisia CE şi Guvernele Naţionale au o anumită atitudine faţă de risc - prin evaluarea riscului şi managementul riscului -„aceasta nu este comunicată publicului larg. Dacă societatea înţelege că cineva este în control şi că există un plan, acesta are de străbătut o cale lungă înainte ca grija să fie îndepărtată. Atunci când se comunică riscul, de obicei acest lucru se face prin mass media care conduce la o creştere a grijilor. Un punct cheie al comunicării riscului îl constituie onestitatea (corectitudinea).3.1. EVALUAREA RISCULUI DE CONTAMINARE

Procedura este reglementată potrivit normelor prezentate în Ordinul 184/1997 pentru aprobarea Procedurii de realizare a bilanţurilor de mediu. Prezentăm în cele ce urmează aspectele privind scopul evaluării riscului şi identificarea factorilor sursă - cale -receptor pe un amplasament contaminat. Această metodologie este utilă în prioritizarea acţiunilor de remediere şi intensitatea acestora.

Evaluarea risculuiScopul evaluării risculuiIntroducereNecesitatea unor informaţii suplimentare privind riscurile poluării identificate sau ale activităţilor

poluante, desfăşurate pe un amplasament, poate determina autoritatea competentă de mediu să solicite relizarea evaluării riscului pentru a determina probabilitatea unei daune şi posibilii păgubiţi prin acea daună. Nu toate amplasamentele afectate de un anumit poluant vor prezenta acelaşi risc sau vor necesita acelaşi nivel de remediere.

Există o gamă largă de metodologii diferite pentru evaluarea riscului, atât cantitative, cât şi calitative. în continuare este prezentată o metodă generală a unei evaluări de risc.

Definiţia evaluării risculuiRiscul este probabilitatea apariţiei unui efect negativ într-o perioadă de timp specificată şi este adesea

descris sub forma ecuaţiei:Risc = Pericol x ExpunereEvaluarea riscului este definită "ca un proces pentru identificarea, analizarea şi controlarea pericolelor

datorate prezenţei unei substanţe periculoase dintr-o instalaţie". Raportul din 1992 al Societăţii Regale a U.K. explicitează sensul definiţiei prezentate în Directiva Comisiei Europene 93/67/EEC, prezentând distinct componentele evaluării riscului: estimarea şi calcularea.

In consecinţă, evaluarea riscului implică o estimare (incluzând identificarea pericolelor, mărimea efectelor şi probabilitatea unei manifestări) şi calcularea riscului (incluzând cuantificarea importanţei pericolelor şi consecinţele pentru persoane şi/sau pentru mediul afectat).

Obiectivele evaluării risculuiObiectivul general al evaluării riscului este de a controla riscurile provenite de la un amplasament, prin

identificarea:> Agenţilor poluanţi sau a pericolelor cele mai importante;> Resurselor şi receptorilor expuşi riscului;> Mecanismelor prin care se realizează riscul;> Riscurilor importante care apar pe amplasament;> Măsurilor generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un „nivel acceptabil".Tipuri de evaluare a risculuiMulte forme şi întrebuinţări ale evaluării riscului de mediu auTiost deja propuse sau sunt în curs de

elaborare. Exemple dintre acestea include:

Evaluări ale sănătăţiiEste cea mai importantă dintre evaluările de risc. Dezvoltări recente au avut în vedere

protecţia şi igiena muncii, cu praguri limită stabilite la nivel internaţional pentru a determina expunerea în siguranţă la diferite substanţe chimice pe anumite perioade de timp. Standardele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, de exemplu, au fost dezvoltate pentru nivelurile concentraţiilor acceptate ale poluanţilor în atmosferă şi pentru limite orientative pentru sănătatea umană (şi recent pentru sănătatea mediului), pentru diferiţi parametri.

Evaluări ecologiceAceste evaluări compară concentraţiile preconizate ale poluanţilor în mediu cu pragurile toxice

estimate, în scopul evaluării securităţii unei emisii produse. Evaluarea ecologică a riscului a dezvoltat metodologii ecotoxicologice pentru compararea riscurilor de mediu sau umane dintr-un eveniment care are loc, folosind diferite instrumente sofisticate cu un număr de sisteme de punctaj pentru clasificarea amplasamentelor.

Următoarele elemente caracteristice ale riscului sunt integrate în evaluările de risc privind:> Riscul chimic;> Riscul carcinogen;> Riscul epidemiologie;> Riscul contaminării nucleare;> Riscul apariţiei fenomenelor naturale.Metodologia generală pentru evaluarea calitativă a risculuiEvaluarea calitativă a riscului va lua în considerare următorii factori:1) Pericol/sursă - se referă la poluanţii specifici care sunt identificaţi sau presupuşi a exista pe un

amplasament, nivelul lor de toxicitate şi efectele particulare ale acestora.2) Calea de acţionare - reprezintă calea pe care substanţele toxice ajung la punctul la care au

efecte dăunătoare, fie prin ingerare directă sau contact direct cu pielea, sau prin migrare prin sol, aer sau apă.3) Ţintă/Receptor - reprezintă obiectivele asupra cărora acţionează efectele dăunătoare

ale anumitor substanţe toxice de pe amplasament, care pot include fiinţe umane, animale, plante, resurse de apă şi clădiri (sau fundaţiile şi folosinţele acestora).

Acestea sunt numite în termeni legali obiective protejate.Gradul riscului depinde atât de natura impactului asupra receptorului, cât şi de probabilitatea

manifestării acestui impact.Identificarea factorilor critici care influenţează relaţia sursă-cale-receptor presupune caracterizarea

detaliată a amplasamentului din punct de vedere fizic şi chimic. In general, evaluarea cantitativă a riscului cuprinde cinci etape:

■ Descrierea intenţiei;■ Identificarea pericolului;■ Identificarea consecinţelor;■ Estimarea mărimii consecinţelor;■ Estimarea probabilităţii consecinţelor.O parte dintre informaţiile necesare pentru a răspunde la aceste întrebări se identifică în bilanţul de

mediu nivelul I şi nivelul II. Principalele considerente referitoare la fiecare dintre aceşti factori şi principalele măsuri pentru executarea evaluării sunt descrise în tabelul anexei A.4.1.

Adesea este util să se reprezinte rezumatul analizei sursă-cale-receptor sub forma unei diagrame arbore, înainte de a încerca evaluarea riscului, deoarece aceasta identifică clar acţiunea, pericolul şi consecinţele.

Pe baza informaţiilor prezentate în tabel se va analiza sistematic fiecare agent poluant în raport cu căile sale potenţiale de acţiune asupra receptorilor specificaţi şi se va decide dacă există o relaţie cauzală sau

este posibil să existe. Importanţa riscului fiecărui receptor poate fi apoi evaluată, identificând acele riscuri la care se impune o formă de remediere - aceasta reprezintă estimarea riscului.

Calcularea/cuantificarea riscului se poate baza pe un sistem de clasificare unde probabilitatea şi gravitatea unui eveniment sunt clasificate descrescător, atribuindu-le un punctaj aleatoriu.

Riscul se poate calcula apoi prin înmulţirea factorului de probabilitate cu cel de gravitate, pentru a obţine o cifră comparativă, cum ar fi, 3 (mare) x 2 (serioasă) = 6. Aceasta va permite efectuarea unor comparaţii între diferite riscuri. Cu cât rezultatul este mai mare, cu atât mai mare va fi prioritate",-care va trebui acordată în controlarea riscului. Această tehnică de bază poate fi dezvoltată pentru a permite analize mai serioase prin mărirea gamei punctajelor de clasificare şi includerea mai multor definiţii perfecţionate a ceea ce ar trebui considerat a fi de gravitate majoră, probabilitate mare etc.

Când în evaluare există un număr mare de poluanţi importanţi, trebuie să se acorde atenţie unei modalităţi mai clare de prezentare. Adesea este util să se facă un rezumat al informaţiilor sub forma unei liste de verificare sau matrice.

Analiza relaţiei sursă-cale-receptorScopul principal al evaluării riscului este de a ajuta la stabilirea priorităţilor controlului riscului. Acest

lucru se poate realiza prin evaluarea fie calitativă, fie cantitativă a riscului.Evaluarea riscului implică identificarea pericolelor şi apoi aprecierea riscului pe care acestea îl prezintă,

prin examinarea probabilităţii şi consecinţelor (gravităţii) pagubelor care pot să apară din aceste pericole. Această abordare, prin înmulţirea frecvenţei cu consecinţele, a fost folosită atât în evaluarea calitativă, cât şi în cea cantitativă. Diferenţa dintre cele două este că evaluarea calitativă a riscului consideră frecvenţele şi consecinţele în termeni „mici" până la „mari", în timp ce evaluarea cantitativă a riscului atribuie date de probabilitate statistică părţilor de frecvenţă şi consecinţe ale ecuaţiei.

Managementul risculuiCa rezultat al evaluării riscului este posibil să se identifice şi să se prioritizeze acele riscuri care nu se

pot accepta. în aceste cazuri, atunci când este posibil, pot fi propuse măsuri de remediere şi/sau de implementare a monitorizării adecvate. Managementul riscului se referă la procesul de luare a deciziilor şi implementarea acestuia privitor la riscurile acceptabile sau tolerabile, şi minimizarea sau modificarea acestora ca parte a unui ciclu repetitiv.

Poluarea industrială poate fi definită ca prezenţa substanţelor toxice în aer, apă sau sol, fiind adesea rezultatul unor deficienţe în procesele de producţie. Aceste substanţe pot prezenta un risc pentru sănătatea oamenilor sau a sistemelor ecologice. Riscuri diferite pot fi estimate şi comparate folosind evaluarea ««ciilui. In consecinţă, evaluarea riscului poate servi la stabililirea clasificării după prioritate a problemelor de poluare, pe baza mărimii riscului pe care îl prezintă fie pentru fiinţele umane, fie pentru sistemele ecologice. Acest proces poate fi apoi folosit ca bază pentru managementul riscului.

Identificarea factorilor sursă-cale-receptor pe un amplasament contaminatCriterii de apreciereSurse şi natura poluantului■ Solidă, lichidă, gazoasă, organică, anorganică■ Concentraţia agenţilor poluanţi şi mobilitatea, solubilitatea lor, disponibilitatea şi retenţia în plante:- în matrice de sol, apă subterană, apă de suprafaţă;- în depozite generale, bidoane, containere sau structuri îngropate;■ Distribuţie spaţială şi volumul total al materialului poluat.Natura pericolului■ Corosiv sau alte forme de atac asupra materialelor;■ Toxic, carcinogen, iritant dermatologic sau respirator, asfixiant;■ Inflamabil, exploziv;■ Fitotoxic.

Ţinte/Receptori■ Include următoarele categorii principale:- sisteme de apă subterană;■ Cursuri de apă de suprafaţă:- în afara amplasamentului şi pe amplasament;- ocupanţi/utilizatori/vecini existenţi şi viitori ai amplasamentului;- dezvoltări viitoare;■ Sol şi culturi agricole:- existente şi viitoare;■ Ecosisteme naturale:- faună şi floră;- rezervaţii naturale etc.Căi:> contact direct sau ingerarea unor materiale contaminate;> migrarea agenţilor poluanţi prin:- straturi permeabile sau fisurate;- apă subterană, apă de suprafaţă şi deversare;- puţ de mină/galerii de acces;- transport în afara amplasamentului prin vehicule, ex. nămol/praf de pe drum;- generare de praf în aer;- servicii şi infrastructură;Existenţa barierelor împotriva acestor căi (de exemplu, straturi de permeabilitate mică).Date asupra efectelor riscului/pericolului.Sunt necesare informaţii privind eiectele, apariţia şi acceptabilitatea diferitelor pericole prezentate de

agenţii poluanţi:- atunci când nivelurile stabilite de declanşarea acţiunii nu sunt disponibile pentru agentulpoluant în cauză, de exemplu azbestul;- pentru a suplimenta nivelurile de declanşare a acţiunii, când acestea nu sunt strictaplicabile situaţiei, de exemplu importanţa cuprului, acolo unde peisajul nu este important.Pot fi necesare informaţii privind:- efectele poluanţilor şi calea de expunere prin care se produc aceste efecte;- efectele specifice asupra oamenilor, materialelor de construcţie şi altor factori de mediusau antropici;- date despre reacţia la doza de expunere, aspecte toxicologice, concentraţii acceptabile şi durate de

expunere.Un caz mediatizat la constituit interzicerea în Europa a hormonilor de creştere pentru animale, în

special taurine, ceeace a condus la sancţiuni din partea SUA şi Canadei, Organizaţia Mondială a Comerţului a apreciat că această măsură nu a fost luată pe baza unei evaluări a riscului pentru consumatorii de carne. La o nouă evaluare făcută pe baza cunoştinţelor ştiinţifice curente s-a ajuns la concluzia că ar trebui interzis total un singur hormon de creştere iar alţi 5 vor fi interzişi provizoriu (Byrne, 2003).

Un studiu realizat de Departamentul de Dezvoltare Sustenabilă Socială şi de Mediu al Băncii Mondiale pentru Europa şi AsiaCentrală cu privire la conţinutul studiilor de evaluare a impactului ecologic a constatat că cea mai mare deficienţă este lipsa consultării şi aducerii la cunoştinţa publicului din zonele analizate. Consultarea cu comunităţile afectate este recunoscută de Banca Mondială ca factorul cheie pentru identificarea impactului de mediu şi proiectarea măsurilor de combatere. Pentru ţările Europei şi Asiei Centrale, prevederile formale de participare a publicului au o variabilitate ridicată. In timp ce participarea publicului este prevăzută, instrumentele şi mecanismele necesare pentru implementare lipsesc. A doua

importantă deficienţă este absenţa planului de management de mediu cerut ca parte a evaluării impactului ecologic. Planul de management de mediu sublimează combaterea, monitorizarea şi măsuri instituţionale pentru evitarea sau minimizarea impactului advers de mediu în timpul implementării şi operării proiectului.

Acest plan de management de mediu este legal legat de proiectul dezvoltat dar el lipseşte.3.2. METODOLOGIA DE EVALUARE RAPIDĂ A RISCULUI PENTRU MEDIU ŞI SĂNĂTATEA UMANĂ

Procedura este reglementată prin Ordinul MAPM nr. 1406/2003. Acesta are scopul de a evalua riscul pentru mediu şi sănătatea umană şi se aplică la toate unităţile potenţial poluatoare a apelor, care, prin tipul de substanţă şi mărimea activităţii de producere, utilizare sau depozitare a substanţelor chimice periculoase, se încadrează în prevederile anexei 1.

Cantităţile stabilite mai jos se referă la fiecare clădire în cadrul incintelor.Cantităţile care sunt considerate relevante sunt cantităţile maxime care sunt prezente sau este posibil

să fie prezente la un moment dat. Substanţele periculoase într-o clădire numai în cantităţi egale sau mai mici de 2% din cantitatea relevantă stabilită, vor fi ignorate în calculele cantităţii totale prezente, dacă amplasamentul într-o clădire este astfel încât nu se pot comporta ca iniţiatori ai unui accident major în altă parte.3.3. ESTIMAREA PROBABILITĂŢII PRODUCERII DE PIERDERI UMANE ŞI MATERIALE ÎN ZONELE DE RISC NATURAL

Legea nr. 575/2001 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a V-a - Zone de risc natural, defineşte riscul ca fiind o estimare matematică a probabilităţii producerii de pierderi umane şi materiale pe o perioadă de referinţă viitoare şi într-o zonă dată pentru un anumit tip de dezastru. Legea defineşte aceste zone de risc natural ca fiind arealele delimitate geografic, în interiorul cărora există un potenţial de producere a unor fenomene naturale distructive, care pot afecta populaţia, activităţile umane, mediul natural şi cel construit şi pot produce pagube şi victime umane. Fac obiectul acestei legi zonele de risc natural cauzat de cutremure de pământ, inundaţii şi alunecări de teren. Delimitarea geografică a zonelor de risc natural se bazează pe studii şi cercetări specifice elaborate de instituţii specializate, materializate prin hărţi de risc natural avizate de organele de specialitate ale administraţiei publice locale şi centrale, competente potrivit legii.3.4. RISC ECOLOGIC ŞI DE SĂNĂTATE

Miller (1994) apreciază că cele mai mari riscuri ecologice şi de sănătate se pot clasifica astfel:Probleme ecologice cu risc ridicat:- Schimbările climatice globale;- Epuizarea stratului de ozon;-Alterarea şi distrugerea habitatelor animalelor sălbatice;-Dispariţia speciilor şi pierderea biodiversităţii.Probleme de risc ecologic mediu:-Depunerile acide;-Pesticidele;-Chimicale toxice aeropurtate;-Chimicalele toxice, nutrienţii şi sedimentele din apele de suprafaţă.Probleme ecologice cu risc redus:- Poluarea cu petrol;- Poluarea apei freatice,- Izotopii radioactivi;- Scurgerile acide în apele de suprafaţă;- Poluarea termică.Probleme de sănătate cu risc ridicat:- Poluarea aerului din interior;

- Poluarea aerului din exterior;- Expunerea lucrătorilor la chimicale industriale ori din fermă;- Poluanţii din apa de băut;- Reziduurile de pesticide din alimente;- Chimicalele toxice în produsele de consum.Analiza riscului implică identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor asociate lor (evaluarea riscului),

rangul riscurilor (analiza comparativă a riscului), folosirea acestora şi a altor informaţii pentru a determina opţiunile şi a lua deciziile pentru reducerea ori eliminarea riscurilor (managementul riscului) şi decizia de informare a factorilor de decizie şi apublicului despre risc (comunicarea riscului).

Evaluare riscului implică determinarea tipurilor de pericole implicate, estimarea probabilităţii ca fiecare pericol să apară, estimarea numărului de oameni ce vor fi expuşi la acest risc şi câţi oameni pot suferi daune serioase. Probabilităţile bazate pe experienţe anterioare, teste pe animale ori alte teste şi studii epidemiologice sunt utilizate pentru estimarea riscului pentru tehnologii şi produse mai vechi. Pentru tehnologiile şi produsele noi probabilităţile statistice includ mai multă incertitudine, fiind bazate mai mult pe modele decât pe experienţă, ele trebiund să fie calculate.

Analiza risc - beneficiu. O problemă importantă o constituie estimarea beneficiilor pe termen mediu şi lung în cazul folosirii unei anumite tehnologii ori produse foarte grele, şi estimarea riscului pe termen scurt şi lung a altor alternative. O metodă pentru astfel de evaluări o constituie analiza risc - beneficiu. Ea implică estimarea beneficiilor societăţii pe termen scurt şi lung şi a riscurilor implicate şi apoi împărţirea beneficiilor la risc pentru a afle coeficientul de cerere:

Coeficientul de cerere = beneficiile societăţii/riscurile societăţii. Coeficientul de cerere mare = beneficiile mari ale societăţii/riscurile mici ale societăţii. Coeficientul de cerere mic = beneficiile mari ale societăţii/riscurile mult mai mari ale societăţii, Coeficientul de cerere incert = beneficii potenţiale mari/riscuri potenţiale mari.

Probleme cu evaluarea riscului — Calculul coeficientului de cerere, ca ca şi alte căi de evaluare ori exprimare a riscului, este extrem de dificil, imprecis şi controversat. Iată câteva din probleme şi răspunsuri:

-Sunt evaluatorii foarte convinşi despre precizia (siguranţa) modelelor şi cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice curente?

- Vor favoriza unele tehnologii un grup de oameni şi vor impune riscul unui alt grup deseori mai sărac şi din clasele de jos?

- Estimările vor accentua riscurile de scurtă durată sau accentul va fi pus pe riscul de lungă durată?- Va fi primul scop al analizei riscului să determine căt de mari sunt daunele acceptabile (abordarea

obişnuită) ori să arate ce trebuie făcut pentru a reduce daunele (abordarea preventivă) ?- Cine va face în mod special analiza risc - beneficiu ori evaluarea riscului?- Odată ce studiul de evaluare a riscului este făcut, cine analizează aceste rezultate?- Au fost luate în considerare impacturile cumulative ale diferitelor riscuri ori riscurile au fost

considerate separat cum se face deobicei?Managementul riscului include luarea de măsuri administrative, politice şi economice pentru a decide

unde şi cât un risc particular al societăţii trebuie redus până la un nivel sigur şi cu ce cost. Managementul riscului este integrat cu evaluarea riscului. Managementul riscului implică încercarea de a da răspuns la următoarele întrebări:

- Care din numărul enorm de riscuri puse în faţa societăţii va fi evaluat şi gospodărit cu fondurile limitate disponibile?

- In care secvenţă ori prioritate vor fi riscurile evaluate şi gospodărite?- Cât de sigură este analiza risc - beneficiu ori evaluarea riscului efectuată pentru fiecare risc?Cât de mare este riscul acceptabil? Cât de siguf'este destul de sigur?- Cât de mulţi bani sunt necesari pentru a reduce riscul la un nivel acceptabil?

- Cât de mult se va reduce din fiecare risc dacă fondurile disponibile sunt limitate ca deobicei?- Cum va fi comunicat, monitorizat şi aplicat planul de management al riscului?Percepţia şi comunicarea riscului. Cei mai mulţi dintre noi nu ştim să evaluăm riscurile din multitudinea

de pericole ce ne înconjoară.şi din această cauză tindem să fim plini de contradicţii. Miller (1994) dă ca exemple: mulţi oameni contestă ori nu iau în seamă riscurile ridicate ale unor activităţi cum sunt motociclismul (un mort la 50 de participanţi), fumatul (un mort la 600 până la vârsta de 35 de ani pentru cei ce fumează un pachet pe zi), accidentele de automobil (unul la 5000 din cei ce folosesc centura de siguranţă şi unul la 2500 pentru cei ce nu o folosesc), paraşutismul (1 la 4000) şi alpinismul (1 la 5000). în schimb sunt speriaţi de posibilitatea de a muri într-un accident de avion (1 la 800000), accident d tren (1 la 20 milioane), atac de rechin (1 la 300 milioane) ori bând apă cu conţinut de tricloretilenă în limitele EPA (1 la 2 miliarde). Publicul vede în general tehnologiile şi produsele a fi mai riscante decât experţii atunci când:

- Este relativ nou ori complex mai mult decât suntem obişnuiţi.- Este mai mult involuntar decât voluntar.- Este văzut mai mult ca nefiind necesar decât necesar ori benefic.- El implică o moarte bine mediatizată dintr-un singur accident catastrofic decât aceeaşi ori chiar mai

mare instrument al morţii împrăştiat într-o periodă mai mare de timp.- Implică o distribuţie incorectă a riscului.- Este slab comunicat.- Este promovat de oameni care ignoră etica şi morala.- Nu implică o cercetare şi evaluare sinceră a alternativelor.

3.5. EVALUAREA RISCULUI DATORAT CADMIULUI PREZENT ÎN ÎNGRĂŞĂMINTELE CU FOSFORDatele statistice arată că în UE se folosesc annual 5800 t Cd, din care 75% pentru bateriile NiCd, 15 %

pentru pigmenţi şi 10% pentru placare, aliaje şi stabilizatori. Emisiile (tone Cd/an)Cadmiul este un metal toxic pentru om atunci când este ingerat în doze ridicate. In ţările Europene,

media cadmiului preluat cu alimentele este de circa 10 ug/zi, în timp ce nivelul oficial de preluare săptămânală tolerabil admis este 70 ug cadmiu. Oamenii expuşi la nivele ridicate după un număr de ani pot să dezvolte o otrăvire cronică cu cadmiu.

Această otrăvire se manifestă la lucrătorii din industria metalurgică, dar şi la oamenii ce trăiesc în vecinătatea topitoriilor sau au consumat ape contaminate cu apele uzate evacuate din industrie. Grijile cele mai recente sunt datorate posibilităţii ca un număr crescând de oameni să fie expuşi la preluarea cadmiului din alimente datorită cadmîului prezent în îngrăşămintele cu fosfor. Nu s-a constatat nici o legătură între preluarea cadmiului prin lanţul alimentar şi cancer. Grija cea mai importantă constă în acumularea lentă în rinichi, unde provoacă daune ireversibile. Comitetul Ştiinţific pe Probleme de Mediu din Bruxel discutând despre riscul de expunere la cadmiu a ajuns la concluzia că sunt incertitudini ştiinţifice privind transferuri importante de cadmiu prin lanţul alimentar, care să permită o evaluare corectă a riscului pentru sănătatea umană, cu rezultate care să permită ca strategiile de combatere a riscului să fie aplicate în zonele necorespunzătoare. Nevoia urgentă de eliminare a acestor incertitudini cu privire la cadmiul din mediu! ambiant se datorează la trei aspecte:

- Spre deosebire de contaminanţii organici, metalele nu au o perioadă de înjumătăţire şi persistă pe termen nedefinit în mediul ambiant. Această persistenţă cere o abordare cu precauţie în evaluarea şi controlul activităţilor ce conduc la încărcarea cu metale a mediului ambiant.

- Comparativ cu alţi contaminanţi ai mediului, cadmiul este îndepărtat din organismul uman mult mai lent, eliminarea a jumătate necesitând circa 20 ani

- Marginile de siguranţă dintre nivelele curente de cadmiu în corpul uman şi nivelul cunoscut a provoca daune ireversibile pentru rinichi (organul ţintă) nu sunt mari şi pot fi considerate inadecvate comparativ cu protocoalele adoptate pentru controlul riscului pentru sănătatea umană datorat

contaminanţilor antropogeni (Aldinger, 2002).Asociaţia Europeană a Producătorilor de îngrăşăminte apreciază că nu există sau sunt neglijabile

riscurile pentru sănătate asociate cu cadmiul din îngrăşăminte. Chiar dacă suntem de acord cu cele spuse mai sus, apreciem că sunt multe incertitudini cu privire la iminenţa şi magnitudinea riscului, o abordare cu precauţie faţă de cadmiu fiind însă necesară. De asemenea, se apreciază că riscurile pentru biodiversitatea solului şi activitatea microbiologică sunt inexistente (EFMA, 200l,b).

Riscul de înbolnăvire cu cadmiu este însă deja controlat prin reglementarea Comisiei EC 466/2001 care stabileşte încărcăturile maxime de cadmiu în produsele alimentare. Oamenii consideră această directivă ca fiind cel mai util instrument în managementul riscului deoarece are ca ţintă directă riscul ce inplică consumul (raţia) de cadmiu.

Principalele surse de cadmiu în ţările industrializate sunt:- încărcătura naturală originală şi variabilă de cadmiu din soluri;- depunerile atmosferice rezultate în principal din incinerarea reziduurilor, producţiametalelor neferoase, fier şi oţel, ca şi arderea combustibililor fosili;- gunoiul de grajd ce rezultă de la animalele cu cadmiu în dieta lor;- aplicarea nămolului orăşenesc pe terenurile agvicole;- îngrăşămintele cu fosfor.O balanţă a Cd în sol în Anglia şi Danemarca prezentată de Smolders şi colab.,2003 (g Cd/ha/an)

evidenţiază un control mult mai riguros al prezenţei cadmiuluî în mediul ambiant.În tabelul 10 se prezintă conţinutul de cadmiu în sol şi fertilizanţi. Datele evidenţiază variabilitatea

mare a concentraţiilor de cadmiu de la o ţară la alta: 0,08 mg/kg în Portugalia şi 0,54 mg/kg în Irlanda, fiind limitele intervalului de valori. Dacă comparăm încărcătura de cadmiu din soluri cu conţinutul mediu de cadmiu raportat înfertilizanţi (datele din coloanele unu şi doi) se observă că nu există nici o corelaţie între ele.

În anul 1996 Asociaţia Europeană a Producătorilor de îngrăşăminte a propus ca limitele de încărcare cu cadmiu a îngrăşămintelor cu fosfor să fie de 135 mg per kg P2O5 începând cu sfârşitul anului 1996, 100 mg de la sfârşitul anului 2001 şi 60 mg după 2006 (Aldinger, 2002).

În 14 februarie 2001 la şedinţa Comitetului se constata că există dificultăţi în cuantificarea beneficiilor pentru mediu şi s'onătate în urma reducerii cadmiului în statele membre ale EU la nivel general altul decât descreşterea ratei de acumulare în sol a cadmîului, aceasta reducând pe termen lung riscul pentru sănătate şi mediu (Aldinger, 2002)

În acest an Directoratul General al întreprinderilor a stabilit următoarele limite de încărcare cu cadmiu al îngrăşămintelor:

- 60 mg/kg P2O5, timp de 5 ani de la intrarea în vigoare a Directivei;- 40 mg/kg P2O5 timp de 10 ani după intrarea în vigoare a Directivei;- 20 mg/kg P2O5 timp de 15 ani de la intrarea în vigoare a Directivei (IMPHOS, 2003).Comitetul Ştiinţific pentru Toxicitate, Ecotoxicologie şi Mediu, analizând aceste limite a ajuns la

următoarele concluzii:- pentru concentraţii mici de cadmiu (<20 mgde Cd /kg P2O5), cadmiul în sol tinde să se

acumuleze relativ încet, or descreşte după 100 ani:- fertilizanţii cu concentraţii de 60 mg Cd/kg P2O5 şi superioare, acumularea în solurile agricole

peste 100 de ani de aplicare este relativ ridicată. Cu privire la sănătatea umană opinia a fost că se recomandă să se aştepte concluziile studiului cu privire la evaluarea riscului. Evaluarea impactului extins arată că problema acumulării cadmiului în solurile agricole nu este nici urgentă nici acută şi nu este uniformă în toate ţărle EU. Conţinutul de cadmiu în culturi este legat de conţinutul de cadmiu în sol, iar translocarea în plantă este legată de tipul de cultură, tipul de sol, condiţiile climatice, etc.(IMPHOS, 2003).

În tabelul 11 se prezintă predicţia acumulării cadmiului în sol. Dacă ne uităm la acumularea după 100 de ani luând în considerare nivelul maxim de cadmiu în îngrăşământ de 60 mg/kg P2O5 constatăm creşteri ale

acestuia în sol cu 53-74 % în Danemarca, cu 40-125 % în Finlanda, cu 15-127% în Norvegia, cu 10-50 % în Suedia şi cu 91% în Marea Britanie. Toate aceste valori indică risc redus pentru o încârcare de 60 mg/kg Cd, deci limitele mai mici nu se justifică. O altă evaluare făcută de Smolders şi colab.(2003), care a pornit de la ipoteza că prin fertilizere se introduc annual în sol 1,1 - 4,5 g Cd/ha/an iar prin depuneri atmosferice încă 0,6 - 3,0 g Cd/ha/an, ajunge la concluzia că după 60 de ani cadmiul din sol se modifică cu -19 la +37% (în medie cu +6%).

In plus, aplicarea acestor norme restrictive ar conduce la blocarea aproape a tuturor importurilor de fosfaţi din ţările africane, care la sunt acum principalele furnizoare pentru UE. Aceasta ar putea conduce la pierderea a circa 350.000 locuri de muncă (IMPHOS, 2003). Dacă nu luăm în considerare rezervele din Maroc, la actuala rată de minerit, rezervele de fosfaţi ar dura circa 80 de ani la un cost de producţie de 36 $ pe tonă sau circa 240 de ani la un preţ de cost de 90 $ pe tonă. Din Maroc se pot exploata fosfaţi timp de 280 de ani la un preţ de 36 $ tona şi timp de 1000 de ani la un preţ de 90 $ tona. Este clar că pe termen lung se vor exploata rezervele din Maroc, deci sunt necesare tehnologii de decadmiere. Este de menţionat că tehnologiile de decadmiere existente nu sunt acceptabile din punct de vedere economic şi se impun cercetări intense pentru găsirea altor metode de decadmiere.

In medie se apreciază că 80-90% din rocile fosfatice sunt folosite ca meterie primă pentru îngrăşăminte. Din acestea, rocile sedimentare constituie 82% din producţia mondială, dar ele conţin de 20 de ori mai multe microelemente, în special cadmiu.

Se apreciază că o limită de 60 mgCd/kg de P2O5 poate fi acceptată de către toţi producătorii de îngrăşăminte şi asigură protecţia mediului ambiant.

Mai trebuie luată în calcul şi tendinţa de reducere a consumului de îngrăşăminte chimice, care în anul 2011 va scădea cu 6% pentru azot, 14% pentru fosfor şi 12 % pentru potasiu. Comparativ cu anii de vârf 1970- 1980 cosumul va fi redus cu 19% pentru azot, 54% pentru fosfor şi 43% pentru potasiu. Totuşi nu se aşteaptă o reducere a producţiei agricole în ţările UE (EFMA, 2001,a).3.6. IMPACTUL POLUĂRII CU METALE GRELE, FLUOR, REZIDUU PETROLIER ŞI PESTICIDE ORGANOCLORURATE ASUPRA CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE A SOLULUI

În conformitate cu legea minimului şi respectiv a importanţei egale a tuturor factorilor de vegetaţie, plantele nu se pot dezvolta dacă unul din factori lipseşte, iar nivelul producţiei de biomasă este determinat de elementul cel mai scăzut în satisfacerea cerinţei fiziologice dat de unul din factori, dar şi de modul în care ceilalţi factori se află în proporţii optime sau şi ei prezintă deficienţe în satisfacerea de plină a cerinţelor.

Dezvoltarea plantelor agricole depinde de întregul ansamblu al factorilor ecologici, aceştia putând asigura condiţii minime sau maxime de producţie.

Exprimarea cantitativă a acestor condiţii se realizează prin indicii de bonitare, care pot avea valori între 0 şi 1. Când condiţiile asigurate de un factor ecopedologic sunt minime valoarea indicelui de bonitare se apropie de 0, iar când acestea sunt optime valoarea indicelui estel.

Factorii naturali şi însuşirile solului, în funcţie de care s-au stabilit indicii de bonitare sunt: relieful (pante şi alunecări), clima (temperaturi şi precipitaţii medii anuale), hidrologia (adâncimea apei freatice şi inundaţii), textura, porozitatea, gleizarea, pseudogleîzarea, salinizarea, soloneţizarea, reacţia (pH), conţinutul de humus, conţinutul în carbonaţi şi volumul edafic util.

În total, pentru sistemul actual de bonitare, s-au luat în considerare 16 însuşiri ale condiţiilor şi factorilor de vegetaţie, fiecare din aceştia exprimând o anumită latură a favorabilîtăţii pentru diferite folosinţe agricole şi silvice.

Valorile indicilor de bonitare, acordaţi pentru fiecare plantă în funcţie de factorii naturali şi de însuşirile solurilor, sunt cuprinşi în tabele. Cu ajutorul indicilor de bonitare se calculează notele de bonitare obţinute de fiecare plantă, folosind relaţia:

Y= (Xi X X2 X X3 X...................Xn) X 100în care Y = valoarea notei de bonîtare

xi, xz, X3...............x„ = valoarea indicilor de bonitareNota de bonitare obţinută de o plantă poate să aibă valoarea de 100 atunci când toate condiţiile

oferite de factorii naturali şi de proprietăţile solului sunt la nivel optim şi poate să aibă valoarea 0 când unul din factorii sau proprietăţile solului oferă condiţii improprii. Notele de bonitare acordate pentru un sol sunt grupate în clase de bonitare de la I la X, fiecare cuprinzând 10 puncte de la 100 la. 1.

Folosinţele şi culturile pentru care s-au stabilit valori ale indicilor de bonitare sunt: păşuni, fâneţe, măr, păr, prun, cireş, vişin, cais, piersic, vie-vin, vie-struguri masă, grâu, orz, porumb, floarea soarelui, cartof, sfeclă de zahăr, soia, mazăre-fasole, in-ulei, in-fibră, cânepă, lucerna, trifoi, legume.

In anul 1975 s-a definitivat bonitarea întregului teritoriu al ţării, la scara 1:50.000. Activitatea a fost definitivată pentru anumite teritorii la scara 1:10.000, evidenţiindu-se mai clar diferitele capacităţi de producţie.

Până în prezent, în stabilirea claselor de bonitare a terenurilor, poluarea solurilor a fost numai evidenţiată (ca prezenţă şi tip de poluare), fără a decela efectul acesteia asupra favorabilităţii solurilor pentru diferite culturi şi impactul asupra cantităţii şi calităţii producţiei. De asemenea, nu s-a estimat decât parţial efectul economic al impactului poluării.

Pentru fiecare element poluant s-au stabilit 10 clase de intensitate a poluării, care se corelează cu cele 10 clase de favorabilitate (tabelele 4 şi 5).

Pentru aprecierea calităţii solului au fost elaborate diferite standarde, care au căutat să ţină cont de nivelele de risc pentru mediu, cauzate de diverse concentraţii ale poluanţilor în sol. Această practică este veche şi se bazează pe un proces secvenţial şi iterativ de comparare a două valori numerice care caracterizează concentraţiile de mediu (măsurate sau determinate) şi pragul de periculozitate (măsurat sau estimat). Dacă concentraţiile de mediu sunt sub pragul de periculozitate, luând în considerare intervalele de confidenţă ai celor două valori, se poate lua o decizie pozitivă de acceptare a riscului; în caz contrar riscul nu poate fi acceptat (decizia este respinsă) sau decizia va cere măsuri suplimentare destinate diminuării intervalelor de confidenţă prin repetarea procesului până când decizia este luată corect.

În România, pentru aprecierea impactului poluării solului cu metale grele, fluor. reziduu petrolier şi pesticide organoclorurate asupra producţiei şi calităţii producţiei şi a modului de reflectare a poluării în nota de bonitare, pe baza unui volum enorm de date. au fost stabilite nivelele de concentraţie prezentate în tabelele 4 şi 5, fixându-se ca limită maximă admisibilă (LMA) în sol valorile înregistrate în clasa 7. Clasele stabilite ţin cont de efectul pe care poluanţii îl au asupra producţiei, calităţii producţiei şi activităţii biologice a solului.

În judecarea claselor trebuie ţinut cont că este foarte greu de evaluat, chiar şi Ia primul nivel, nivelul de referinţă, deoarece la ora actuală majoritatea solurilor prezintă diverse grade de încărcare prin depunerea din aer sau prin procesul de producţie. Nivelul depunerilor din aer este practic de necontrolat pentru cele mai multe din areale din Europa şi chiar probabil pentru toată suprafaţa Pământului. Aceasta face imposibil de obţinut, din probele recoltate, o indicaţie pentru unele elemente. Cadmiul şi plumbul sunt exemple de metale grele care au fost împrăştiate prin depunere aeriană, ca rezultat al activităţilor umane.

În Olanda, ţara cu cele mai dezvoltate preocupări pe linia protecţiei solului, datorită suprafeţei reduse şi numărului mare de locuitori, au fost elaborate standardele care ţin cont de nivelul de risc pentru mediu. Satndardele şi nivelele de risc

Satndardele şi nivelele de risc Valorile de referinţă A - sunt bazate pe nivele de fond pentru metale şi pe unele informaţii toxicologice

limitate pentru alte substanţe.Valorile B - indică limitele maxime admisibile de poluanţi în sol şi necesitatea unor investigaţii

ulterioare mai amănunţite.Valorile C - indică nivele de poluare în sol la care curăţirea este obligatorie şi sunt numite valori de

intervenţie.

Nivelurile corespunzătoare celor trei clase (A, B, C) de încărcare cu poluanţi sunt prezentate în tabelul 6, iar modul de interpretare a acestor valori este prezentat în figura 1.

Conţinuturile normale în sol - sunt valorile către care trebuie să se tindă, faţă de care se apreciază gradul de încărcare a solului cu poluanţi. La aceste grade de încărcare a solului cu poluanţi, riscul pentru om, animal, ecosistem şi alte părţi ale mediului ambiant este neglijabil.

Limitele maxime admisibile în sol - aceste valori sunt apreciate ca nivele de la care apar modificări importante în calitatea şi cantitatea producţiei, cu influenţe negative asupra întregului lanţ trofic. Sunt valori care indică perturbări în ecosistem, care impun controlul atent al sursei de emisie şi luarea de măsuri de limitare a poluării. Măsuri eficiente de protecţia solului trebuie aplicate de la nivele mult mai coborâte de poluanţi în sol. Se apreciază că nivelele de risc clar de poluare pot fi stabilite la jumătatea intervalului dintre limita maximă admisibilă şi nivelul normal în sol.

Limitele de urgenţă - de intervenţie ooiigatorie, rapidă, sunt limitele de încărcare în zona unor depozite de reziduuri, rezultate în urma unui accident sau în zona unor emisii poluante de lungă durată. Orice sursă de poluare trebuie orpită şi se impune trecerea la măsuri de decontaminare, care să aducă solul la valori apropiate de conţinutul normal.

În perioada 1990-1997, până la apariţia ordinului Ministrului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului nr. 756/1997 în România evaluarea gradului de poluare al solului s-a făcut după datele prezentate în tabelul 6, deci după lista olandeză.

Datele din lista olandeză ar trebui comparate cu limitele maxim admisibile recomandate de Piaţa Comună încă din 1986 pentru conţinutul de metale grele în sol şi anume 1-3 ppm Cd; 50-140 ppm Cu; 30-75 ppm Ni; 50-300 ppm Pb; 150-300 ppm Zn şi 1-1,5 ppm Hg.. în SUA concentraţiile maxime admisibile de metale grele în sol sunt: 20 ppm Cd, 750 ppm Cu, 1500 ppm Cr, 210 ppm Ni, 150 ppm Pb, 1400 ppm Zn şi 8 ppm Hg, Se observă uşor diferenţele mari ce există între recomandările europene şi cele americane.

Pentru nivelele de încărcare cu poluanţi sub limitele maxime admisibile, se impun măsuri de control a surselor de poluare şi de limitare şi de combatere, prin măsur. agropedoameliorative.

Pentru nivelurile de risc serios, cu grade de încărcare cu poluanţi între LMA ş: valorile de intervenţie, metodele de intervenţie implică, în plus, o înţelegere şi o decizie politică din partea factorilor de decizie, măsurile care trebuie luate fiind, în primul vânz. politice şi apoi ştiinţifice.

Acceptarea diferitelor riscuri constituie o alegere politică, deoarece numai aşa se poate decide închiderea unor fabrici, demolarea unor construcţii, lucrări de transport ş: depozitare controlată extrem de costisitoare şi alocarea unor sume necesare şi suficiente de investiţii pentru acţiunea de refacere ecologică.

În plus, inspectoratele de protecţia mediului pot accepta limite de toleranţă, de încărcare cu poluanţi a factorilor de mediu (aer, apă, sol etc.) diferite, în funcţie de importanţa întreprinderii, de rolul ei strategic, social, economic, politic.

În spiritul acestei idei, se citează preocupările Agenţiei de Mediu a Canadei. provincia Ontario, care dezvoltă ghiduri legislative locale, ţinând cont de condiţiile specifice, concrete, istorice ale fiecărui Io3-, a fiecărei surse de poluare. Măsuri similare sunt luate şi în SUA unde fiecare stat are propriul sistem de evaluare a riscului poluări:. ceea ce permite funcţionarea unor întreprinderi foarte poluante dar foarte eficiente economic şi cu rol strategic. în SUA se acceptă reducerea limitelor de încărcare cu poluant: în măsura în care nu sunt afectate locurile de muncă şi nu este redus potenţialul concurenţial al produselor americane pe piaţa externă. Dacă aceste norme sunt afectate. trebuie demonstrat că prin introducerea unor limite noi se acoperă pierderea de profit a produselor exportate şi se acoperă salariul pentru muncitorii ce şi-au pierdut locurile de muncă. în acelaşi timp, trebuie însă să apreciem că toate limitele de mediu sunt respectate cu stricteţe şi stabilite în aşa fel încât unităţile economice să le poată respecta. Exista c preocupare permanentă de armonizare a intereselor economice cu cele de protecţia mediului.

Pentru a evidenţia impactul poluării asupra capacităţii de producţie a solului, nota de bonitare pe fiecare teritoriu ecologic omogen (TEO) va fi corectată cu un indice de poluare, care variază între 0,0 şi 1,0

(fiecare clasă având valori cuprinse între 0,1 pentru clasa I-a şi 1 pentru clasa a X-a).În acest mod, reprezentarea notei de bonitare va fi sub forma unui raport, în care numărătorul

reprezintă nota de bonitare naturală, iar numitorul - nota de bonitare corectată.Diferenţele dintre nota naturală şi nota corectată reprezintă pierderile datorită poluării.Pentru vizualizarea efectului poluării, este obligatoriu să se treacă ambele note.În final, se calculează nota de bonitare naturală medie ponderată pentru tot teritoriul afectat şi nota

de bonitare corectată, ca medie ponderată pentru întregul teritoriu. Se apreciază astfel efectul global asupra solului şi producţiei agricole a unei anumite surse de poluare.

La corectarea notei de bonitare naturală se foloseşte numai indicele clasei de poluare cu valoarea cea mai mică.

Nota de bonitare a terenului poluat se înmulţeşte cu 100 şi se împarte la nota de boniatre naturală. Rezultatul constituie nivelul de producţie al terenului după poluare şi se exprimă în procente. Diferenţa până la 100 reprezintă pierderile datorită poluării.

Capitolul 4.METODOLOGIE DE IDENTIFICARE, INVENTARIERE ŞI CARACTERIZARE A LOCURILOR CONTAMINATE4.1. INTRODUCERE

Cererea de terenuri pretabile dezvoltării mai rapide a economiei depăşeşte deseori oferta, în special în zonele urbane şi periurbane.

Ameliorarea şi refacerea ecologică a locurilor folosite anterior în diverse scopuri poate conduce la creşterea ofertei, dar astfel de terenuri pot fi contaminate de către cei care le-au folosit anterior. Aceasta nu înseamnă, automat, că aceste terenuri sunt nesigure şi nefolosibile, dar contaminarea trebuie luată în calcul de către cei ce cumpără, vând ori execută investiţii pe astfel de terenuri şi în mod special, de către autorităţile responsabile cu acordarea avizelor de utilizare a acestor terenuri.

Folosirea terenurilor pentru scopuri industriale ori pentru depunerea diverselor tipuri de reziduuri poate conduce la contaminarea solului. Sunt multe surse posibile de contaminare: scurgeri sau deversări din conducte şi bazine; depunerea de particule din aer; stocarea şi depunerea materiilor prime, reziduurilor şi gunoaielor nedorite; aplicarea pe teren a nămolurilor de canalizare sau a altor produse reziduale etc. Agenţia Britanică de Protecţia Mediului estimează că suv±i p^sle 300.000 ha de terenuri afectate prin contaminare naturală sau industrială. La 1 aprilie 2000 a intrat în acţiune partea a doua a Legii Protecţiei Mediului care impune identificarea şi tratarea locurilor contaminate. Se apreciază că multe astfel de terenuri vor putea fi folosite pentru construcţii după decontaminare(Bennett, 2000).

Materialele care apar în mod natural, cum sunt rocile mineralizate şi solurile, sunt de asemenea, surse de contaminare în unele localităţi, dar în această lucrare ne vom acupa numai de sursele de contaminare produse de om.

Prezenţa unor contaminanţi poate induce pericole immediate ori pe termen lung pentru sănătatea oamenilor, plantelor şi animalelor, zonelor de agrement, operaţiunilor de construcţii ori pentru construcţii şi servicii. Aceste pericole pot fi suficient de serioase pentru a limita sau exclude utilizarea terenurilor pentru noi activităţi economice.

Şi totuşi, specialiştii englezi arată că în anul 1986, circa jumătate din noile activităţi s-au dezvoltat pe terenurile refolosite, în principal în interiorul oraşelor şi zonelor periurbane. Aceasta impune cu stringenţă necesitatea studierii atente a acestor suprafeţe.4.2. SCOPUL

Este de a obţine informaţiile necesare pentru a evalua importanţa locurilor contaminate şi impactul lor asupra mediului, Evaluarea riscului în siturile contaminate este oarecum diferită de evaluarea riscului pe alte terenuri. Evaluarea riscului în solurile contaminate nu are de obicei aspect preventiv deoarece sursa este deja acolo. în principiu acest lucru face evaluarea mai uşoară deoarece plîngerile despre expunere pot fi verificate

pe loc. In practică acest avantaj este destul de limitat datorită complexităţii sursei, dificultăţilor în executarea experimentelor şi deseori necesităţii de a prezice expunerile viitoare. Acest element predictiv face să apară mai multe lucruri comune cu metodele de evaluare a riscului folosite pe alte terenuri. Cercetările trebuie să fie direcţionate în mod special pentru a răspunde la unul sau mai multe din următoarele obiective:

a) Spre a identifica şi evalua pericolele pe care le implică lucrările pe aceste locuri contaminate şi ulterior, asupra celor ce le folosesc ori le ocupă, asupra materialelor de construcţie, asupra mediului ambiant, inclusiv asupra terenurilor înconjurătoare şi apelor de suprafaţă şi freatice.

b) Pentru a determina natura, concentraţia şi distribuţia contaminanţilor.c) Pentru a evalua pretabilitatea locului pentru folosinţa propusă.d) Pentru a stabili dacă sunt necesare acţiuni immediate de curăţire sau orice altfel de acţiuni care ar fi

necesare în viitor.e) Pentru a stabili dacă sunt necesare .proiectării sistemele de protecţie împotriva oricăror pericole.f) Pentru a identifica acele materiale care ar trebui mutate pe locuri autorizate ca locuri de depunere a

reziduurilor.g) Pentru a furniza termenii de referinţă faţă de care se raportează performanţele acţiunilor de

remediere.h) Pentru a putea compara avantajele şi dezavantajele relative ale diferitelor locuri contaminate.i) Pentru stabilirea cerinţelor sistemului de monitoring.De obicei, se efectuează investigaţii preliminare acolo unde nu sunt disponibile informaţii suficiente

pentru a evalua calitatea terenului. Dacă informaţiile obţinute din studiul preliminar indică substanţe care ar putea fi periculoase pentru mediu, atunci terenul va fi considerat potenţial contaminat şi se vor efectua cercetări amănunţite pentru a stabili natura contaminării, gradul de contaminare şi măsurile de protecţie ce trebuie luate.4.3. PERICOLELE PENTRU MEDIU

Diferă de la un loc la altul, ele fiind influenţate nu numai de natura şi concentraţia poluanţilor, ci şi de modul de folosinţă al terenului. Multe locuri nu vor prezenta pericole pentru cei care le ocupă sau le folosesc, deoarece utilizatorii sunt "toleranţi" la contaminare. De exemplu, concentraţiile ridicate de metale prezintă puţine riscuri pentru dezvoltarea industrială şi comercială, atenţia fiind acordată numai pentru peisaj, protecţia surselor de aprovizionare cu apă şi agresivitatea potenţială pentru materialele de construcţii. Atâta timp cât folosirea actuală continuă, este puţin probabil ca altceva să fie necesar cu excepţia asigurării că nu există pericol şi că activităţile care se desfăşoară pe acest loc nu cresc contaminarea. Semnificaţia contaminării nu poate fi determinată înainte de a se decide asupra noii folosinţe. în mod normal, soluţia optimă va fi alegerea zonei de dezvoltare care este cea mai tolerantă la prezenţa contaminanţilor.

Pentru contaminanţii care pot avea efecte adverse asupra sănătăţii oamenilor şi animalelor ori creşterii plantelor, ordinea de sensibilitate (în ordine descrescătoare, de la cele mai sensibile la cele mai puţin sensibile) poate fi următoarea:

>Zone rezidenţiale cu grădini.>Terenuri agricole.>Zone de agrement, parcuri.>Construcţii comerciale şi industriale (birouri, depozite, fabrici etc).>Areale cu suprafaţa tare (locuri de parcare).Acolo unde pericolele produse de contaminanţi constau în afectarea integrităţii construcţiilor ori

materialelor de construcţie sensibilităţile sunt diferite. De exemplu, dacă principalul pericol al locului contaminat constă în emisia de gaze inflamabile, ordinea de sensibilitate ar putea fi:

>Folosinţe care implică construcţia de clădiri pe locul contaminat.>Folosinţele care necesită creşterea plantelor, în special a celor cu rădăcini adânci,>Alte folosinţe, ca zone de agrement, spaţii de parcare.

"Scările de sensibilitate" de acest tip pot ajuta în luarea deciziilor pentru stabilirea nivelului de investigaţie necesar.

În unele locuri contaminate, riscurile pot fi atât de importante, încât să impună schimbarea folosinţei propuse din cauza nesiguranţei (riscului ridicat) sau neeconomicităţii, dacă nu se iau măsuri de remediere pentru a reduce riscul.

Fiecare loc trebuie apreciat, deci, după condiţiile pe care le oferă. Acolo unde istoria locului sugerează că ar putea fi contaminat, perspectivele de dezvoltare vor fi stabilite numai după ce se caracterizează locul, pentru a stabili dacă el corespunde pentru intenţiile noastre de folosire, înainte de a decide forma de utilizare şi a proiecta utilizarea lui.

În cazul în care nu se iau aceste măsuri, pot apare consecinţe nedorite, cum ar fi:> Necesitatea unei acţiuni urgente de înlăturare a contaminanţilor în timpul activităţilor de

utilizare a locului; această acţiune poate fi extrem de costisitoare,> Poate fi afectată valoarea terenului: atât cumpărătorul, cât şi cei ce vând terenul pot avea un punct

de vedere nerealist privind costurile remedierii ecologice.> Se pot întârzia planurile de utilizare a terenului, până se remediază problemele de contaminare.> Pot apărea efecte adverse de publicitate nedorită, privind siguranţa utilizărilorpropuse ori a actualului mod de folosinţă.Pentru evaluarea riscului poluării apelor freatice în zonele depozitelor de reziduuri, sunt necesare şi

informaţii legate de:>Poluanţii prezenţi (tip, caracteristici, concentraţie, volum etc).>Regimul apei (accesul apelor de suprafaţă, importanţa şi nivelul apei freatice, precipitaţii).>Sistemele tehnice de protecţie (strate de protecţie impermeabile de suprafaţă, drenaj de suprafaţă,

drenaj la baza haldei, strat de protecţie impermeabil la baza haldei, metode de tratare a gazului rezultat din haldă, tratarea percolatului etc).4.4. EVALUAREA RISCULUI POLUĂRII APEI FREATICE

In zonele contaminate, trebuie obţinute informaţii privind:>Transportul apei şi poluanţilor care este influenţat de caracteristicile zonei nesaturate, ceea ce

presupune informaţii legate de funcţiile de pedotransfer (curba de reţinere a apei în sol, conductivitatea hidraulică etc.) şi de distribuţia mărimii particulelor de sol.

>Procesele de sorbţie şi desorbţie, influenţate de:- tipul mineralelor- potenţialul redox- capacitatea de schimb cationic- conţinutul de argilă şi carbonat de calciu- conţinutul în materie organică>Degradarea biologică:- tipul de microorganisme - conţinutul în elemente nutritive - regimul climatic> Dispersia hidrodinamică a poluanţilor, care este influenţată de:- viteza de avans a frontului de umezire-dispersivitatea profilului de sol-heterogenitatea profilului de sol> Advecţie, care este influenţată de:- conductivitatea hidraulică- gradientul temperaturii- turbiditate

- grosimea zonei saturateIdentificarea locurilor contaminateÎn acest moment, în România se pune problema întocmirii unui inventar al locurilor contaminate, care

ar tebui să evidenţieze clar tipul de contaminare, arealul afectat, intensitatea contaminării, factorii de mediu afectaţi, modul de utilizare al zonei afectate, prognoza modului de folosinţă şi măsurile necesare pentru combaterea poluării mediului şi refacerea ecologică a locurilor contaminate.

Deşi România a pornit mai târziu pe calea industrializării, totuşi este de aşteptat să se evidenţieze un număr mare de locuri contaminate. Ar trebui să ne gândim, în primul rând, la cele circa 6.000 de întreprinderi evj «tente (care au diverse emisiuni, produse reziduale, depozite de materii prime etc), la întreprinderile şi micile ateliere dezafectate (tăbăcării, extracţie şi prelucrare de diverse materii prime etc), la depozitele de gunoi menajer şi nămol orăşenesc.

În cele mai multe cazuri, în România produsele reziduale au fost stocate simplu, în gropi, halde necontrolate ori depozitate pe terenuri aflate în proprietatea industriilor sau localităţilor. Multe din aceste depozite (dacă nu toate) au preluat o diversitate de produse reziduale, neţinându-se cont de influenţa lor asupra mediului sau a eventualelor intercaţiuni între produsele depozitate. Multe din aceste depozite vechi de reziduuri şi terenuri industriale sunt amplasate în zone unde apa freatică este la adâncime redusă şi este sau poate fi folosită ca apă potabilă, mai ales că, în ţara noastră, circa 60% din populaţie utilizează apa din fântâni de mică adâncime.

Paul Clement (1991) arată că în Danemarca spălarea poluanţilor din aceste puncte vechi poluate este un motiv serios de grijă pentru calitatea apei freatice, constatându-se multe cazuri cu poluare intensă. Multe fântâni au fost deja închise şi multe uzine de apă, în special cele mici ce folosesc stratele acvifere superficiale au sau pot avea în viitorul apropiat probleme cu menţinerea unei calităţi satisfăcătoare a apei. Acest lucru a impus ca în cooperare cu autorităţile locale să se întocmească o listă cu arealele potenţial contaminate în zonele cu terenuri industriale înregistrându-se oficial ca halde de reziduuri.

În figura 1 se prezintă impactul haldelor active de reziduuri asupra mediului ambiant. în funcţie de modul de amenajare a haldei (în fig. 2 se prezintă un sistem de protecţie a haldei încă rareori utilizat în ţara noastră, dar care asigură o protecţie satisfăcătoare pentru mediul ambiant) şi de materialele hadate se poate aprecia riscul pe care îl prezintă acestea pentru calitatea apelor freatice.

În funcţie de direcţia de curgere a apei freatice se urmăreşte distribuţia poluanţilor scurşi din haldă.În fig. 3 şi 4 sunt prezentate atât zonele de poluare a apei freatice cât şi modul de amplasare a

forajelor de observaţie pentru a asigura un monitoring eficient a calităţii apei freatice supusă influenţei infiltraţiilor din haldele de reziduuri. Cunoaşterea vechimii haldelor oferă şi posibilităţi de apreciere a riscului pentru calitatea apelor freatice. In fig. 5 ce prezintă evoluţia în timp a conţinutului în CCO, CBO5' şi N-NH4 a apelor scurse din haldele de gunoi menajer, observându-se că după circa 3 ani vechime a haldei valoarea acestor indici se reduce.

În fig. 6 se prezintă fazele de producere a gazelor în haldele de gunoi menajer, observându-se riscul de acumulare a unor cantităţi ridicate de metan, deci riscul de explozie şi aprindere.4.5. TIPUL DE CONTAMINANŢIŞI PERICOLELE PE CARE LE INDUC

O mare varietate de substanţe potenţial dăunătoare pot apare în locurile afectate de industrie. In tabelul I se prezintă o listă cu contaminanţi cel mai des înregistraţi. Locurile unde sunt de obicei înregistraţi şi principalele pericole pe care le induc:

• Preluarea contaminanţilor de către plantele alimentare crescute pe solurile contaminate.

Acumularea metalelor cum ar fi Cd şi Pb în partea consumabilă a unor plante alimentare poate face nesigură pentru consum unele plante dacă sunt consumate o perioadă lungă de timp. încărcarea cu contaminanţi depinde de concentraţia acestor metale în sol şi în mod special de forma chimică în care sunt prezente. Factori cum ar fi pH-ul solului. specia de plantă şi proporţia de alimente consumate din locul

contaminat au o influenţă mare asupra mediului.• Ingestia şi inhalarea. Metalele pot fi ingerate:- prin consumul plantelor a căror frunze, tulpini sau rădăcini sunt contaminate de particulele de

sol sau praf care nu au fost îndepărtate prin spălare sau au un conţinut excesiv de metale grele;• prin consumul de carne şi peşte obţinute din zonele poluate;- de către copiii mici ce se joacă pe solul contaminat şi au obiceiul să mănânce pământ.Metalele şi unele materiale organice, pot de asemenea fi inhalate din praf şi aerosoli sub formă de

gaze, vapori,• Contactul cu pielea. Contaminanţii cum sunt gudroanele, produsele petroliere şi substanţele

corozive pot cauza iritaţii ale pielii prin contact direct cu solul contaminat.• Fitotoxicitatea. Mulţi contaminanţi au efect fitotoxic manifestat prin creşteri reduse ale

plantelor sau chiar inhibiţie totală a creşterii. Principalele elemente fitotoxice sunt Br, Cu, Ni şi Zn, elemente care în concentraţii reduse sunt esenţiale pentru creşterea plantelor.

Concentraţiile de Zn la care apar efecte fitotoxice sunt mult sub acelea la care apar concentraţii periculoase pentru sănătatea umană. în schimb la Cd, Hani şi colab (1983) au găsit că pragul zootoxic este de 1 ppm în s.a. iar pragul fitotoxic de 8 ppm s.u.

Metanul şi alte gaze pot de asemenea să aibă efecte fitotoxice ridicate prin reducerea conţinutului de oxigen în sol în zona radiculară.4.6. IDENTIFICAREA ŞI EVALUAREA PRINCIPALELOR PERICOLE

Importanţa oricărui pericol indus de locurile contaminate este dată în primul rând de modul de folosire al terenului, deoarece folosinţa determină asupra cui şi în ce mod se resfrânge riscul şi căile prin care să se materializeze daunele.

În funcţie de folosinţă se vor selecta şi contaminanţii cei mai importanţi ce vor fi urmăriţi în cadrul cercetării locului; dacă pentru contaminanţii care asigură principalele pericole ce ar putea influenţa forma aleasă de utilizare se constată că terenul este nepretabil nu mai este necesar să se determine concentraţia contaminanţilor ce dau risc de mai mică importanţă; în aceste circumstanţe se va lua în considerare o altă folosinţă sau se va recomanda tratarea locului.

Pe baza rezultatelor obţinute se pot recomanda măsuri urgante, investigaţii viitoare, măsuri de reabilitare sau monitoring de lungă durată.

Pericolele induse de fiecare loc contaminat trebuie evaluate faţă de folosinţele propuse:-Explozivii ori gazele inflamabile, pazele combustibile ori contaminanţii care atacă materialele de

construcţii sunt la fel de importante pentru orice fel de operaţii în construcţii şi lucrări în construcţii. Aceşti contaminanţi, împreună cu gazele toxice ori axfixiante ori lichidele dăunătoare sunt cele care au efectul cel mai puternic asupra echipelor de investigaţie şi a lucrătorilor din construcţii, în special în excavări, sondaje şi tunele. Ele pot de asemenea afecta pretabilitatea terenului pentru grădinărit ori spaţii verzi.

-Preluarea contaminărilor prin lanţul alimentar este semnificativă pentru persoanele care depind de produsele alimentare crescute în grădina proprie o perioadă lungă de timp. Cele mai multe grădini în cartierele moderne de locuinţe sunt prea mici pentru ca locatarii să consume o perioadă de timp suficient de mare pentru a constitui un risc pentru sănătate, dar pentru unii locatari poate fi un risc.

-Ingestia şi preluarea de către plante nu este importantă pentru zonele de agrement şi arealele de odihnă, apartamentele cu spaţii verzi în jur, spaţii publice deschise, zone industriale şi comerciale. Inhalarea contaminanţilor nu este importantă pentru aceste tipuri de activitate. Acoperirea asigurată de vegetaţie, de către construcţii, drumuri, pavaje şi locuri de parcare reduce riscul de inhalare a contaminaţilor din sol şi praf.

-Fitotoxicitatea nu este un pericol important în cazul în care terenul va fi permanent acoperit (cu suprafaţă tare). Poate fi o problemă în parcelele şi grădinile de legume, ca şi în arealele cu rol de agrement şi de odihnă ori în spaţiile publice deschise.

Totuşi ierburile sunt mai rezistente la efectele fitotoxice decât multe alte plante. Absenţa covorului

vegetal poate creşte riscul de ingestie a contaminanţilor de către copii şi creşte cantitatea de praf contaminat în case şi grădini.

-Acolo unde măsurile de remediere sunt luate pentru a proteja materialele de construcţii împotriva atacului chimic, ori pentru a permite creşterea plantelor, acestea vor asigura suficientă protecţie împotriva riscurilor pe termen lung datorat contaminanţilor care sunt periculoşi în contactul cu pielea.

Aprecierea riscului se bazează pe principiul general că semnficaţia contaminării poate fi cel mai bine determinată în două etape: prima, prin identificarea pericolelor cele mai importanta care afectează folosinţele propuse ale terenurilor şi apoi, după inventarierea locului pentru contaminanţi care pot da cele mai mari pericole, prin evaluarea importanţei acestora faţă de folosinţa actuală ori propusă.

Următoarea succesiune a întrebărilor şi răspunsurile lor pot defini stagiile individuale ale unei evaluări sistematice: identificare, investigaţie, evaluare, acţiune de remediere şi monîtoring. Răspunsurile lor vor asigura informaţiile necesare evaluării corecte a locurilor contaminate înainte de a se decide utilizarea lor viitoare.

> Care este istoria locului? Aceasta indică posibilitatea găsirii de contaminanţi care pot afecta folosinţele terenului.

> Care este intenţia de folosire a locului? Aceasta asigură o privire iniţială asupra semnificaţiei posibile a contaminări:

> Care pericole ar putea să afecteze aceea folosinţă? Aceasta decide unde folosinţa este practicabilă ori trebuie modificată.

> Care contaminanţi au cea mai mare importanţă pentru acele pericole?> Sunt acei contaminanţi prezenţi şi dacă da în ce concentraţie şi cu ce distribuţie?Acesta este scopul oricărei investigări a locului.> Sunt acolo unele pericole, şi dacă da pot fi ele îndepărtate sau reduse? Acesta este rezultatul

evaluării a ceea ce s-a găsit în urma investigării locului, > Pot pericolele fi mai eficient îndepărtate sau reduse prin alegerea a diferite folosinţe a terenului?

Acest lucru poate face ca prin schimbarea modului de folosinţă propus să se reducă foarte mult semnificaţia contaminării.

> Ce tratament de remediere ar putea fi practicat şi ce sistem de monitoring este necesar pentru a face posibil ca locul să fie folosit pentru alegerea propusă.

Primul pas constă în inventarierea şi trecerea pe hartă a locurilor cunoscute ca fiind contaminate: - Depozite de reziduuri menajere, industriale, zootehnice etc;Arealele influenţate de emisiile industriale;Zonele ce au ridicat probleme deosebite de contaminare a solului şi apelor freatice;Zonele degradate de exploatările miniere şi depunere a materiilor prime şi reziduurilor rezultate

din aceste activităţi;Alte areale ce prezintă procese cunoscute de poluare.Se verifică şi se completează la faţa locului informaţiile obţinute şi se trece la faza a doua a procesului

de identificare a locurilor contaminate. Se recomandă să se lucreze în cornun cu Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice (OJSPA), Agenţiile de Supraveghere şi Protecţie a Mediului (ASPM), Oficiile de Gospodărire a Apelor (OGA), Oficiile de Cadastru şi Organizarea Teritoriului (OCOT) şi Inspectoratele de Igienă şi Sănătate Publică (IISP). Prin confruntarea, verificarea şi completarea datelor obţinute de fiecare din aceste uniaţi este posibil să se întocmească un inventar cu locurile contaminate cât mai apropiat de situaţia reală.

Aceste informaţii vor fi completate cu cele ce se pot obţine şi din alte surse de informaţii cum sunt:a) arhive - aparţinând administraţiei publice locale, autorităţilor publice, companiilor particulare;b) hărţi şi desene - hărţi topografice (la toate scările), fotografii aeriene, hărţi tematice (geologie,

hidrogeologie etc), proiecte;c) materiale speciale: rapoarte, patente, arhive, cărţi de telefon, cărţi de comerţ etc.

d) autorităţi locale - autorităţi de sănătate, pompieri şi poliţie, autorizaţii de construcţii, companii de asigurare;

e) chestionare - pentru angajaţi - administrativi, companii industriale, depozite de reziduuri; vecini; fermieri, silvicultori.

Dacă din aceste informaţii rezultă indicaţii că folosirea anterioară a terenului ar fi putut produce contaminarea unor locuri se impune inspectarea şi investigarea acestora. Dacă informaţiile ulterioare obţinute nu arată contaminarea atunci aceste terenuri pot fi privite ca fiind "curate" şi utilizarea lor va merge pe calea normală. Este însă prudent să se inspecteze locurile pentru a verifica toate informaţiile istorice înainte de a se hotărî utilizarea terenurilor. Inspectarea locului presupus a fi contaminat va fi în mod normal efectuată în toate cazurile pentru a identifica precauţiile de siguranţă necesare pentru echipa ce investighează locul.

Inspecţia locului. O atenţie deosebită va fi acordată topografiei şi aspectului de suprafaţă al locului: ambele ar putea asigura indicaţii folositoare asupra tipului de contaminanţi ce ar putea fi prezenţi. AcoaScct ajută la fundamentarea proiectului de recoltare a probelor şi la stabilirea setului de analize. Dintre indicatorii folositori fac parte:

a) vegetaţia: absenţa ori creşterea redusă a vegetaţiei poate indica prezenţa unor substanţe fitotoxice;b) materialele de suprafaţă: culorile neobişnuite pot fi datorate diverselor produse chimice şi

reziduurilor;c) fumuri şi mirosuri: acestea sunt deseori uşor detectabile la cele mai joase concentraţii;d) bidoane, butoaie ori alte containere similare, acestea pot conţine substanţe periculoase e) areale depresionare: planurile vechi, fotografiile aeriene etc, vor arăta deseori localizarea lor.Dacă următoarele particularităţi sunt prezente, este de asemenea necesară inspecţia care să arate: existenţa construcţiilor şi altor structuri, inclusiv bazine şî conducte; zone cu acoperire tare (pavate, betonate etc.) spre exemplu căi decomunicaţie, areale de

stocare, parcuri de vehicule; halde de depunere a reziduurilor şi conţinutul lor; gropi abandonate şi bazine, cu sau fără apă stagnată; terenuri încă supuse contaminării din surse externe spre exemplu emisiile de la topitorii.În plus de la industrie şi mai ales de la întreprinderile abadonate ar fi utile informaţii cu privire la:- istoria folosirii locului presupus a fi contaminat, detalii de la proprietari şî de la utilizatori;- procesele tehnologice utilizate, inclusiv localizarea lor, materiile prime, producţia, reziduurile şi

metodele de depunere;- construcţii de suprafaţă şi subterane inclusiv conducte de gaz, apă, electricitate, canalizare, drenaj;- informaţii asupra geologiei şi hidrogeologiei, inclusiv prezenţa apelor de suprafaţă şi freatice.Pentru a evita orice risc sau neînţelegeri ulterioare şi a se respecta dreptul de proprietate se

recomandă ca intrarea pe locurile contaminate să se facă cu permisul proprietarilor sau utilizatorilor terenului. Vizita se va face după obţinerea a cât mai multe informaţii despre locul respectiv.

În timpul vizitei, şi în mod special acolo unde locul conţine camere subterane, tunele ori mine în lucru, este esenţial să se ia măsurile necesare pentru evitarea riscului datorat unor structuri instabile, substratelor şi gazelor toxice sau a oricărui alt pericol.

Pe baza informaţiilor obţinute din cărţi şi planuri se va alege ruta de vizitare. Pe jos se va vizita întreaga zonă şi se vor nota observaţiile prezentate anterior, avându-se grijă să se evidenţieze diferenţele dintre condiţiile prezente şi informaţiile anterioare, de exemplu, schimbări de poziţie a limitelor, construcţii, drumuri şi linii electrice. Cu această ocazie se obţin şi informaţiile necesare organizării de şantier, arealele pretabile pentru folosinţă temporară în timpul investigării haldelor, oficii, stocarea probelor şi laboratoare mobile. Se va localiza locul de unde s-ar putea face aprovizionarea cu apă şi telefonul cel mai apropiat pentru servicii în caz de urgenţă.

Investigarea locului. Acolo unde istoria locului şi inspecţia au arătat că unele substanţe ce provoacă

contaminarea sunt prezente ori au fost fabricate sau folosite acolo, este necesară investigarea chimică detaliată. Aceasta cere recoltarea probelor de sol şi analizarea lor pentru contaminanţii care dau cele mai mari riscuri pentru mediul ambiant în funcţie de modul de folosinţă propus. Principalele obiective ale unei astfel de investigaţii sunt:

- identificarea diferitelor construcţii ori altor structuri prezente pe locul contaminat;- identificarea contaminanţilor prezenţi şi- cunoaşterea distribuţiei lor pe arealul studiat: concentraţia lor la suprafaţă şi în adâncime.La planificarea investigaţiei locului ce ţine cont de necesitatea evitării oricărui pericol pentru

asigurarea securităţii personalului ce execută investigaţia.Accesul spre locul cercetat în condiţii normale şi de urganţă va fi clar identificat şi menţinut în tot

timpul programului de cercetare a locului. Este esenţial ca locul să fie păstrat în condiţii de siguranţă în timpul cercetărilor.

Gropile, şanţurile, forajele vor fi astupate la sfârşitul etapei de recoltare a probelor iar acolo unde este posibil la încheierea fiecărei zile de lucru. Zona de excavaţii va fi îngrădită şi se va asigura pază zi şi noapte pentru evitarea accesului. O atenţie deosebită trebuie acordată zonelor cu subzistenţă redusă.

Înainte de începerea investigaţiilor detaliate se recomandă demolarea şi curăţirea. In incinta de începere a săpăturilor şi forajelor este uneori necesar să se îndepărteze parţial sau total construcţiile sau structurile rămase pe loc. Cu această ocazie se vor lua măsuri de eviare a contaminării în timpul operaţiunilor de curăţire a locului. Unele construcţii pot cere proceduri speciale de reducere a pericolelor înainte de începerea curăţirii locului, exemplu pericolele de la azbest, substanţele radioactive şi organismele biologice.

Depunerea molozului şi materialelor rezidualeDacă molozul ori reziduurile şi materiile prime neutilizate sunt amplasate astfel încât, să interfere cu

timpul de recoltare a probelor, atunci ele trebuie îndepărtate înainte de începerea recoltării acestora.Bazinele şi conductele de la suprafaţa solului sau din subteran pot conţine cantităţi semnificative de

substanţe periculoase, mult timp după ce s-a închis întreprinderea. Dacă astfel de substanţe sunt prezente, în special în formă lichidă, se va acorda multă atenţie îndepărtării lor înainte de începerea curăţirii ori utilizării locului. In funcţie de natura lor, compoziţie şi/sau volum, diferitele materiale pot necesita o depozitare în locuri speciale de depunere a reziduurilor.

Planul de recoltare a probelorNu există o singură formulă recomandată pentru întocmirea programului de recoltare a probelor.Planul de recoltare trebuie elaborat cu grijă, pentru a fi pretabil necesităţilor specifice ale fiecărui loc,

luând în consideraţie metodele de analiză ce vor fi folosite. Pentru a obţine un plan optim se va ţine cont de: numărul etapelor de recoltare; numărul punctelor de recoltare; alegerea modului de recoltare; adâncimea de recoltare; mărimea probelor cerute pentru analiză; necesitatea de a defini cu exactitate poziţia fiecărui punct de recoltare. Recoltarea probelor se poate face într-o singură etapă, în mai multe etape sau repetat:-recoltarea într-o singură etapă este posibilă acolo unde scopul investigaţiei este foarte bine definit,

este greu de crezut că se pot schimba procedeele de investigare şi unde timpul avut la dispoziţie pentru investigaţie este limitat.

-recoltarea probelor în mai multe etape asigură condiţii pentru o evaluare intermediară a datelor, fiecare etapă propundn-(şi obţinerea unui anumit set de informaţii şi în acest mod, dirijarea mai precisă a investigaţiilor.

-recoltarea repetată este recomandată în locurile în care substanţele ce se eliberează sunt lichide ce se infiltrează, ori se studiază apa freatică, ori se emit gaze inflamabile (exemplu metan) o perioadă mai lungă de

timp după ce activităţile industraiale au încetat. Repetarea recoltării se va face la intervale adecvate, o anumită perioadă de timp în care schimbările pot apărea.

Numărul punctelor de recoltare depinde de:-mărimea şi topografia locului;-distribuţia probabilă a contaminanţilor (aşa cum au indicat cercetările preliminare);-gradul de precizie dorit.Numărul probelor trebuie să fie suficient de mare pentru a identifica prezenţa contaminanţilor şi a

determina distribuţia lor cu o precizie conformă cu intenţiile de folosire ulterioare. Dacă sunt prea puţine puncte de recoltare a probelor, şansa de a găsi micile pungi locale de contaminanţi este redusă, fapt ce va provoca probleme mai târziu, când locul respectiv va fi utilizat. în principiu, distanţa dintre punctele de recoltare nu va fi mai mare decât cea mai mare suprafaţă contaminată care ar putea fi utilizată economic, dacă acolo, contaminanţii ar lipsi în timpul cercetărilor şi ar fi descoperiţi într-un strudiu târziu, de exemplu, în timpul lucrărilor de construcţie pe acel loc.

Cu acest criteriu, numărul de probe recoltate, este de obicei, un compromis între acela dorit şi cel posibil în funcţie de timp şi cost. Numărul minim de puncte de recoltare va fi de 15 pentru o suprafaţă de 0,5 ha; 25 puncte pentru 1 ha şi 85 puncte pentru 5 ha.

Eroarea asumată în legătură cu reprezentativitatea acestor probe poate fi mare, deoarece pot apărea diferenţe semnificative în compoziţia probelor recoltate la o mică distanţă una de alta. Astfel de erori pot fi diminuate prin alegerea unor metode de analiză extrem de precise şi prin creşterea numărului de probe. Este, în general, mai bine şi se asigură mai multă informaţie dacă se analizează mai multe probe printr-o metodă de analiză rezonabilă, decât dacă se analizează câteva probe printr-o metodă extrem de precisă.

Modul de recoltare a probelor poate fi făcut astfel:-recoltarea pe grilă cu puncte fixe (regulat);-recoltarea randomizată stratificat;-recoltarea inegală.Recoltarea pe grilă regulată şi cea inegală nu asigură o estimare statistică completă a erorilor de

recoltare. La recoltarea pe grilă regulată (echivalent) punctele de recoltare sunt localizate în mod normal pe grila astfel spaţiată încât să acopere întreaga suprafaţă.

Recoltarea randomizată stratificată se aplică acolo unde informaţiile sunt insuficiente; suprafaţa ce trebuie studiată va fi împărţită într-un număr de suprafeţe (celule) egale ca mărime şi număr de puncte de recoltare, conform normelor minime şi amplasate randomizat în fiecare celulă. Această metodă combină avantajele recoltării randomizate cu a celei sistematice. Această tehnică acoperă mai uniform suprafaţa locului contaminat şi permite o estimare corectă a erorilor de recoltare.

Acolo unde cercetările preliminare au arătat cu precizie amplasarea arealelor cele mai contaminate se aplică recoltarea inegală. Tehnica este aceeaşi ca şi în cazul recoltării stratificate randomizate, cu excepţia faptului că mărimea celulelor individuale şi numărul de puncte de recoltare din fiecare celulă sunt ajustate la cele posibile de a defini graniţele dintre suprafeţele contaminate şi necontaminate, cu mai multă acurateţe.

Adâncimea de recoltare se stabileşte în funcţie de natura activităţilor desfăşurate pe locul contaminat, concentraţia contaminanţilor va fi diferită în plan orizontal şi vertical. Locul de recoltare a probei (la suprafaţă sau în stratele apropiate de suprafaţă ori la mare adâncime) este dependent de tipul contaminanţilor prezenţi şi pericolele pe care ei le induc asupra modului de folosinţă a locului contaminat.

Numărul de probe. Se vor recolta cel puţin trei probe la fiecare punct de recoltare: una la suprafaţă, pe adâncimea de 0-15cm sau 0-20cm, una la adâncimea cea mai mare la care suntem interesaţi în investigaţie şi a treia la adâncimea intermediară randomizată. O astfel de schemă reprezintă un compromis între valoarea limită, reprezentată de o singură probă luată la o adâncime fixă şi recoltarea la intervale regulate, pe întreaga adâncime ce se presupune a fi contaminată. Probele individuale vor fi colectate şi analizate separat. în plus, dacă gropile şi forajele evidenţiază unele strate suspecte, acestora li se va da o atenţie deosebită, recoltându-

se probe suplimentare ce vor fi examinate separat. Principalele metode de obţinere a probelor sunt:- din foraje şi- din gropi şi tranşee.Gropile permit o inspecţie vizuală uşoară a condiţiilor la adâncime, dar cele mai multe excavatoare

mecanice nu pot opera la adâncimi mai mari de 3-4 m. Această limitare poate fi importantă, dacă pe locul respectiv modul de folosinţă va cere practicarea unor fundaţii adânci (exemplu, piloni) ori sisteme de dreanaj. Forajele pot fi mai adânci, dar la unele tehnici de foraj probele pot fi contaminate de fluidele de foraj. Dacă este posibil, acestea vor fi evitate.

Toate detaliile de recoltare şi aspectele posibil de observat în gropile sau tranşeele de recoltare vor fi notate şi interpretate adecvat, iar probele colectate şi analizate separat.

Analizele detaliate ale tuturor probelor colectate în timpul cercetării locului pot fi costisitoare şi pot necesita timp mult. Pentru unele moduri de folosinţă finale acestea nu sunt neapărat necesare.

Pentru a reduce întârzierile şi costurile, analizele iniţiale vor fi strâns corelate cu necesităţile imediate de informaţii, care sunt în legătură cu timpul de folosinţă propus şi stagiul atins.

Un studiu, înainte de cumpărare, nu poate necesita atât de multe detalii, ca unul ce intenţionează să furnizeze datele necesare planurilor detaliate pentru tratamentul de remediere şi cele de fundamentare a modului de folosinţă. Probele pot fi totdeauna stocate şi analizate atunci când sunt necesare detalii.

EvaluareO evaluare atentă a semnificaţiei concentraţiei contaminanţilor şi importanţei riscului determinat la

investigarea locului este crucială. Deoarece riscurile produse de contaminanţi sunt dificil de cuantificat, o metodă indirectă, bazată pe concentraţii de bază (normale), limite maxime admisibile şi de intervenţie, a fost elaborată pentru a se evalua rezultatele obţinute la investigarea locului. Scopul acestei evaluări este de a selecta cele mai pretabile folosinţe pentru locul analizat şl de a decide acţiunile de remediere cerute.

Pe baza celor trei nivele de concentraţie (notate în lista olandeză A, B, C) se defineşte zona de concentraţie pentru fiecare poluant (figura 7).

- în zona I-a solul este necontaminat. Orice utilizare este posibilă fără restricţii.- în zona a Ii-a nivelul contaminării este redus, riscul este mic fiind în mod normal acceptat. Nu sunt

necesare acţiuni de curăţire, ci numai de supraveghere în cazul în care valorile se apropie de limita maximă admisibilă.

- în zona a IlI-a, concentraţia contaminanţilor se află între limita maximă admisibilă şi limita de intervenţie obligatorie. Chiar dacă limitele maxime admisibile au fost depăşite, aceasta nu înseamnă automat că pericolul este semnificativ şi intervenţia obligatorie.

Semnificaţia riscului este dependentă de intenţiile de folosire a terenului, iar deciziile luate sunt dependente de judecata profesională şi de necesităţile politico-sociale ale locului. Zona este considerată contaminată şi este obligatorie instutuirea de monitoring.

- în zona a IV-a , unde concentraţiile sunt egale sau mai mari decât valorile de acţiune, riscul pentru mediul ambiant este suficient de ridicat pentru ca măsurile de curăţire sau de protecţie să fie strict necesare, prezenţa contaminanţilor fiind privită ca inaccptabilă.

În tabelul 1 se prezintă limitele de concentraţie ale contaminanţilor în sol elaborată de Ministerul Mediului din Olanda şi cunoscută în literatură ca "lista olandeză".

În tabelele 2 şi 3 se prezintă nivelele de concentraţie a poluanţilor anorganici şi organici după care se face aprecierea gradului de poluare în Anglia.

În tabelul 4 se prezintă unele date preluate din lista olandeză şi recomandate a fi utilizate în ţara noastră.

Stabilirii nivelului de concentraţie de bazăÎn scopul stabilirii nivelului de concentraţie de bază, contaminanţii pot fi împărţiţi în trei categorii:

- contaminanţi care pot prezenta pericole chiar şi în concentraţii foarte mici (de exemplu metanul şi azbestul). Pentru aceştia, orice concentraţie măsurabilă cere stabilirea măsurilor ce trebuie luate, deci nivelul lor trebuie să fie 0.

- contaminanţi pentru care o concentraţie dată în sol produce un efect măsurabil asupra nivelului de bază. Exemple: sulfaţii (atac asupra materialelor de construcţii), fenolul şi compuşii organici (contaminanţi ai surselor de apă; tabelul 3), metalele fitotoxice (zinc, cupru, nichel; tabelul 2, grupul B) şi cianurile (toxicitate prin ingestie).

- contaminanţi pentru care relaţia doză - efect între concentraţia în sol şi efecte nu a fost determinată experimental. Cei mai mulţi contaminanţi sunt importanţi pentru sănătatea omului, influenţând fie prin preluarea lor de către plante, fie prin îngestie directă, fie prin ambele căi. în tabelul 1 se prezintă valorile de la care este obligatorie intervenţia, iar datele din tabelul 2 arată că încă sunt necesare cercetări pentru a se stabili aceste limite.

Stabilirea valorilor de bază prezentate în tabelele 2 şi 3 se bazează pe judecată profesională după luarea în consideraţie a informaţiilor accesibile. Ele sunt aplicabile numai acolo unde se folosesc în acord cu condiţiile şi notele specificate în tabele, cele mai multe, în special, numai după o investigare adecvată a locului. Ele nu pot fi aplicate pentru locurile ce deja au fost urilizate în diverse scopuri.

Aceste evaluări sunt rareori simple. în Anglia, aşa cum se vede din tabelele 2 şi 3, concentraţiile de bază sunt stabilite la un nivel ridicat, apreciat în alte ţări ca limite maxime admisibile şi recomandate ca atare chiar de Comunitatea Europeană. în plus, valorile au fost stabilite la un număr mic de contaminanţi, apreciaţi ca fiind cei mai importanţi.

Pentru cei mai mulţi contaminanţi reglementările engleze (ICRCL Guidance Note 59/1987) arată ce este foarte greu de stabilit valorile superioare în care concentraţiile pot fi automat considerate indezirabile sau inacceptabile. Deci, valoarea riscului şi necesitatea acţiunilor de remediere trebuie să fie stabilite p'e baza unor criterii subiective ori calitative.

Concentraţiile de bază se aplică numai înainte ca decizia de punere în valoare să fie luată. Ele nu se aplică locurilor aflate deja în folosire, nici acelora în curs de dezvoltare şi nu trebuie privite ori folosite ca standarde pe care trebuie să le îndeplinească toate locurile.

Aceste restricţii sunt foarte importante. Setul de concentraţii de bază s-a stabilit pe baza analizelor economice. Costul acţiunii de remediere, care în mod normal creşte preţul utilizării şi măreşte timpul necesar, trebuie luat în considerare, în comparaţie cu mărimea riscului. Acolo unde riscurile sunt apreciate ca fiind ridicate, acţiunile de remediere vor fi necesare fără ca propunerile originale de utilizare să fie abandonate. Costul abandonăm construcţiilor deja începute sau în folosinţă este foarte ridicat şi restricţiile practice privind protejarea şi implementarea măsurilor de remediere vor fi mult mai severe comparativ cu cele de dinainte de utilizare. Riscurile pot. în aceste circumstanţe, fi privite ca acceptabile, în cazul locului ce încă nu a fost utilizat şi judecata poate fi diferită.

Condiţii:1. Acest tabel nu este valabil dacă se reproduce fără notele de subsol.2. Toate valorile sunt pentru concentraţiile determinate pe probe de sol recoltate din zonele

contaminate bazate pe o investigare adecvată a locului ce urmează a fi utilizat. Ele nu se aplică la analizele medii, mulţimilor ori probelor compozite sau la locurile ce au fost deja utilizate. Toate valorile propuse constituie numai o tentativă.

3. Valorile mai mici din grupa A sunt similare limitelor pentru conţinutul de metale din nămolul de canalizare aplicat pe terenul agricol. Valorile din grupa B sunt acelea deasupra cărora fitotoxicitatea este posibilă.

4. Dacă toate valorile probelor sunt sub concentraţiile normale, atunci locul poate fi privit ca necontaminat, atâta timp cât pericolele datorate acestor contaminanţi sunt reduse şi dezvoltarea (utilizarea)

poate avea loc. Deasupra acestor concentraţii acţiunile de remediere sunt necesare, în special, dacă procesul de contaminare continuă. Deasupra concentraţiilor de acţiune, măsurile de remediere sunt necesare, ori formele de acţiune schimbate.

Nota: x. Concentraţiile de acţiune vor fi prezentate într-o ediţie viitoare.1. Cromul solubil hexavalent este extras în 0,1 M Hcl la 17°C; ajustarea soluţiei la pH 1,0 dacă sunt

prezente substanţe alcaline.2. Valoarea pH-ului solului este presupusă a fi de circa 6,5 şi va fi menţinut la această valoare. Dacă pH-

ul scade, efectele toxice şi preluarea acestor elemente va creşte.3. Determinat prin metoda standard ADAS (solubilă în apă fiartă). Concentraţia totală (extractabil în

HNO3/HCI ). Efectele fîtotoxice ale cuprului, nichelului şi zincului pot fi cumulative. Valorile de bază date aici sunt

cele aplicabile la "situaţia cea mai rea": efectele fitotoxice pot apare la aceste concentraţii în solurile acide nisipoase.

In solurile neutre-alcaline efectele fitotoxice sunt puţin probabile la aceste concentraţii.

Valori de bază, tentative pentru contaminanţii asociaţi cu locurile vechi contaminate cu cărbune (după ICRLC 59/83) Condiţii:

1. Acest tabel nu este valabil dacă se reproduce fără notele de subsol.2. Toate valorile sunt pentru concentraţiile determinate pe probe de sol recoltate dic zonele

contaminate bazate pe o investigare adecvată a locului ce urmează a fi utilizat. Ele nu se aplică la analizele medii, mulţimilor ori nrobelor compozite sau la locurile ce au fost deja utilizate.

3. Multe din aceste valori sunt preliminare şi vor cere reactualizarea. Ele nu se vor aplica fără bibliografie la ediţia curentă a raportului "Probleme apărute din dezvoltarea uzinelor de gaz şi locurilor similare"(l).

4. Dacă toate valorile simple sunt sub concentraţiile de bază, atunci locul poate fi privit ca necontaminat, atâta timp cât pericolele datorate acestor contaminanţi sunt neimportantee şi utilizarea se poate face. Deasupra acestor concentraţii, acţiunile de remediere pot fi necesare, în special, dacă procesul de contaminare continuă. Deasupra concentraţiilor de acţiune, măsurile de remediere sunt necesare, ori se va schimba forma de utilizare.

Note:NL: Nici o limită a contaminantului nu a prezentat un pericol special pentru această folosinţă.1. Folosit aici ca marker (indicator) pentru cărbune (huilă) din motive analitice. "Probleme apărute din

dezvoltarea uzinelor de gaz şi locurilor similare" pentru Vezi detalii la metodele analitice (1).3. Vezi de asemenea, BRE Digest 250 "Betoanele în solurile şi apele freatice încărcate cu sulfaţi" (4).

Acţiuni de remediereAcţiunile de remediere, care deobicei necesită unele forme de tratare pentru refacerea riscurilor,

pot de asemenea, include schimbări în folosinţele propuse ori a formei de dezvoltare. Astfel de schimbări sunt deseori soluţiile cu cele mai ridicate costuri. Acolo unde evaluarea a indicat că măsurile de remediere a locului sunt necesare, dar schimbările în forme de dezvoltare nu sunt posibile, opţiunile sunt limitate.

Numai patru metode sunt folosite:-Excavaţia solului contaminat pentru depunere în altă parte, urmat, acolo unde estenecesar, de înlocuirea cu material curat;-Izolarea solului contaminat prin acoperirea lui cu o grosime corespunzătoare dematerial inert curat ori cu o acoperire tare.-Tratare chimică, biologică ori fizică pentru a distruge ori imobiliza contaminanţii;-Amestecarea materialului contaminat cu sol curat în scopul de a reduce concentraţiile

contaminanţilor sub valorile maxime admisibile.Prima metodă este aplicabilă pentru cei mai mulţi contaminanţi, pe cele mai multe locuri, dar

costurile pot fi ridicate dacă volumele sunt mari. Principalul dezavantaj este acela că problema nu este rezolvată, ci numai transferată în alt loc, care va putea, eventual, fi cerut şi el pentru reutilizare. Depunerea în altă parte constituie ultima soluţie.

A treia metodă, de asemenea tehnic efectivă pentru unele tipuri de contaminanţi, poate fi scumpă, principalul său dezavantaj fiind acela că numai un număr mic de contaminanţi pot fi trataţi în prezent.

A patra metodă este de cele mai multe ori utilizată cu succes acolo unde suprafaţa locului contaminat este suficient de mare şi domeniile de utilizare suficient de largi, pentru a permite flexibilitate în utilizarea locului.

În practică, metoda preferată este, de obicei, a doua, fiind pretabilă pentru arealele cele mai contaminate şi care sunt deobicei acoperite cu o copertă tare (drumuri, pavaje, parcări) lăsând părţile mai puţin contaminate ale locului pentru construcţii ori pentru grădini şi areale de recreere.

Alte preocupări speciale care pot fi necesare- Serviciile esenţiale cum sunt alimentarea cu apă, gaz şi electricitate, drumurile şi canalizarea pot fi

protejate prin excavarea întregului sol contaminat dintr-o tranşee suficient de largă, care să conţină toate aceste facilităţi şi să fie umplută apoi cu material inert curat înainte de instalarea acestor servicii. Mărimea şi localizarea tranşeei necesară pentru un astfel de acces, pentru apărare în viitor nu cere ca alte părţi ale locului să fie deranjate. Materialul curat nu trebuie să permită amestecul cu contaminanţi ori mişcarea contaminanţilor.

- Compoziţia betoanelor ce se vor folosi în condiţii de agresivitate subterană trebuie să fie astfel aleasă încât să asigure o rezistenţă adecvată împotriva sulfaţilor şi altor substanţe. Când sunt prezenţi contaminanţi lichizi mobili, în special substanţe petroliere, trebuie să se facă o protejare a stâlpilor de beton prin acoperirea cu răşini ori alte materiale rezistente.

- Acolo unde orizontul de copertă cu sol de bună calitate este subţire, cele mai pretabile specii de plantă pentru recultivarea locului sunt acelea care au înrădăcinare superficială. Ierburile sunt mai rezistente la cele mai multe forme de contaminanţi, .. comparativ cu alte plante şl nu au rădăcini adânci. Dacă se plantează arbori, locul s-ar putea să fie necesar să fie pregătit întâi prin excavarea solului contaminat până la o adâncime suficientă în jurul zonei radiculare şi înlocuit cu sol curat.

Cele mai multe flori şi legume sunt capabile să crească fără astfel de precauţiuni, dacă concentraţiile metalelor fitotoxice, ori altor substanţe nu sunt excesive şi dacă se acordă atenţia cuvenită elementelor nutritive necesare plantelor. Când plantele cresc prost pe un teren restaurat (recultivat), cauza este, de cele mai multe ori, slaba calitate a solului de suprafaţă sau înmulţirea necorespunzătoare, decât însăşi contaminarea.

Unele pericole sunt întotdeauna importante şi locurile unde ele apar este de preferat să nu fie utilizate pentru construcţii, sau acest lucru să aibă loc cu precauţiuni speciale. Sunt două exemple particulare:

- Locurile cunoscute ori suspecte de emiterea de gaze inflamabile. Reutilizarea lor în timp ce se mai emit gaze se va face numai unde (a) folosinţa propusă nu va fi supusă riscului prin emisii, ori (b) se asigură un sistem de colectare şi extracţie a gazelor sigur.

- Locurile conţinând materiale combustibile care pot arde şi fumega subteran şi să reprezinte un risc pentru construcţii ori alte structuri. Dacă focul subteran a început, el poate, dacă este detectat la timp, să fie controlat ori stins prin săparea şi îndepărtareamaterialelor combustibile din zona de ardere şi aplicând apă în întregul areal. Aceaste măsuri pot,uneori, să intensifice arderea, dacă suprafaţa de ardere se lărgeşte. Dacă focul este deja extins, construcţia unor pereţi adânci de protecţie care să închidă zona de ardere ar putea limita extinderea. Aceasta nu va putea stinge focul atâta timp cât zona de ardere conţine încă materiale combustibile şi ar putea' fi lăsată să ardă complet ori să fie curăţată înainte de începerea utilizării zonei.

MONITORING ECOLOGIC

Capitolul 1. NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN MONITORINGUL ECOLOGICObiective: Acest capitol introductiv are drept scop trecerea în revistă a celor mai importanţi termeni şi

noţiuni ce se regăsesc pe parcursul materialului prezentat şi definirea lor imediată în mod concis.Rezumat: Sunt redate în ordine alfabetică câteva noţiuni de bază privind materia abordată, acestea fiind

definite pentru o mai uşoară înţelegere şi regăsire în momentul apariţiei lor în text.Prezentarea problematicii complexe de urmărire şi protecţie a calităţii mediului înconjurător prin

intermediul disciplinei de Monitoring ecologic impune prezentarea şi cunoaşterea unor noţiuni de specialitate care stau la baza înţelegerii acestui nou domeniu al tehnicii şi practicii inginereşti care îl constituie Ingineria mediului.1. Acord de mediu - reglementarea prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau activitate;2. Analiză de impact - evaluarea efectului unităţilor sau activităţilor existente asupra mediului înconjurător în vederea elaborării sau realizării autorizaţiei de mediu;3. Antropic - cauzat sau determinat direct sau indirect de acţiunea omului;4. Areal - teritoriu ocupat de o specie sau de o populaţie;5. Arie protejată - zona delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnată sau reglementată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de conservare; cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale, rezervaţii ale biosferei, monumente ale naturii şi altele;6. Atmosferă - masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul de ozon;7. Autorizaţie de mediu - reglementarea tehnico-juridică prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe baza acordului de mediu;8. Autorizaţie pentru activitatea nucleară - document prin care autoritatea competentă de reglementare autorizează titularul activităţii să amplaseze, proiecteze, achiziţioneze, fabrice, producă, construiască, transporte, importe, exporte, primească, amplaseze, localizeze, pună în funcţiune, posede, folosească, opereze, transfere, dezafecteze sau dispună de orice sursă de radiaţii ionizante, instalaţii nucleare sau amenajări pentru gospodărirea deşeurilor radioactive;9. Bilanţ de mediu - procedura de a obţine informaţii asupra cauzelor şi a consecinţelor efectelor negative cumulate (anterioare şi anticipate); face parte din acţiunea de evaluare a impactului asupra mediului; 10. Biocenoza - componenta vie a unui ecosistem, reprezentând o comunitate unitară şi complexă de plante şi animale;11. Biodiversitate - variabilitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte; cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre

specii şi dintre ecosisteme;12. Biotehnologie - orice aplicaţie a unei tehnologii care foloseşte sisteme biologice, organisme vii sau părţi din acestea pentru a fabrica sau modifica produse sau procese pentru folosinţă specifică;13. Capacitate de suport - numărul total de indivizi dintr-o populaţie pe care un ecosistem este în măsură să-l întreţină la un moment dat;14. Deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor sale naturale, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii, cauzate în principal de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, cât şi amenajarea necorespunzătoare a teritoriului;15. Deşeuri - substanţe refolosibile sau nu, apărute în urma unor procese biologice sau tehnologice, dar care nu mai pot fi utilizate ca atare;16. Deşeuri periculoase - deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, corozive, radioactive sau altele care, introduse în mediu, pot dăuna plantelor, animalelor sau omului;17. Dezvoltare durabilă - concept de evoluţie a societăţii care permite folosirea pe termen lung a mediului astfel ca dezvoltarea socio-economică să rămână posibilă concomitent cu menţinerea calităţii mediului la un nivel acceptabil;18. Echilibrul ecologic - ansamblul de stări ale unui ecosistem a cărui dinamică asigură structura şi funcţiile acestuia;19. Ecologie - ştiinţă de sinteză provenită iniţial din domeniul biologiei dar care tinde să devină de sine stătătoare, ce studiază conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă (natural şi amenajat), precum şi structura, funcţia şiproductivitatea sistemelor biologice (populaţie, biocenoză) dar şi a sistemelor mixte (ecosisteme);20. Ecosistem - orice complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională;21. Efluent - orice formă de deversare în mediu, emisie punctuală sau difuză, inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare, vidanjare sau vaporizare;22. Emisii - poluanţi evacuaţi în mediu, precum şi zgomote, vibraţii, radiaţii electromagnetice, care se manifestă şi se măsoară la locul de plecare din sursă;23. Epurarea apelor - domeniul al tehnicii gospodăririi apelor, dar şi al ingineriei mediului prin care se elimină din apele uzate impurităţile dobândite în cursul procesului de utilizare a apei în diferite activităţi menajere sau socio-economice;24. Evaluarea impactului asupra mediului' cuantificarea efectelor activităţilor umane şi proceselor naturale asupra elementelor factorilor naturali, sănătăţii şi securităţii omului şi a bunurilor materiale;25. Factor abiotic - component al mediului lipsit de viaţă, lumină, temperatură, presiune, umiditate, relief, precipitaţii etc;26. Factor biotic - acţiunea unui organism asupra mediului ambiant sau asupra altor organisme;27. Fond naţional de mediu - fond special extrabugetar destinat realizării obiectivelor strategiei naţionale în legătură cu reducerea poluării şi reconstrucţia ecologică a mediului deteriorat;28. Habitat - locul sau tipul de loc în care un organism sau o populaţie există în mod natural;

29. Imisie - propagare prin difuziune cu ajutorul curenţilor de apă sau aer a unor poluanţi solizi, lichizi sau gazoşi care se răspândesc în mediul ambient la o distanţă oarecare de sursă.

30. Impact asupra mediului - orice efect direct sau indirect al unei activităţi umane definită într-o anumită zonă, care produce o schimbare a sensului de evoluţie, a stării de calitate a ecosistemului, schimbare ce poate afecta sănătatea omului, integritatea mediului, a patrimoniului cultural sau condiţiilor socio - economice;

31. Lanţ trofic - serie de organisme care în cadrul unui ecosistem consumă şi sunt consumate, la rândul lor; este calea prin care materia şi energia circulă în ecosistem;32. Mediul înconjurător - ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: a. aerul, apa, solul şi subsolul; b. toate straturile atmosferice; c. toate materiile organice şi anorganice ca şi fiinţele vii; d. sistemele naturale în interacţiunecuprinzând elementele de la a - c, inclusiv valorile istorice, culturale şi estetice rezultate;33. Monitoringul mediului - supravegherea continuă, evidenţierea schimbărilor în starea mediului şi evaluarea semnificaţiei ecologice şi a implicaţiilor sociale ale acestor schimbări urmate de măsuri care se impun;34. Monument al naturii - specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice (peşteri, martori de eroziune, chei, cascade, formaţiuni fosiliere şi altele);35. Poluant - orice substanţă (solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori) sub formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale;36. Poluare - proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi abiotice şi a bunurilor create de om, cauzat de activităţile umane, cât şi datorită unor fenomene naturale;37. Poluare de fond - reprezintă poluarea existentă în zonele în care nu se manifestă influenţa surselor de poluare;38. Poluare de impact - reprezintă poluarea produsă în zonele aflate sub impactul direct al surselor de poluare;39. Prejudiciu - efect cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre;40. Program pentru conformare - plan de măsuri şi etape care trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu, de către autoritatea competentă, în scopul respectării reglementărilor privind protecţia mediului;41. Protecţia mediului înconjurător - totalitatea mijloacelor şi măsurilor întreprinse pentru păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali, prevenirea si combaterea poluării, dezvoltarea valorilor naturale;42. Resurse naturale - includ resursele neregenerabile (minerale şi combustibili fosili), regenerabile (apă, atmosfera, sol, floră, vegetaţie, fauna sălbatecă) şi permanente (energie solară, eoliană, geotermică);43. Risc ecologic potenţial - probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului, care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare;44. Substanţe periculoase - orice substanţă sau produs care, chiar folosite în cantităţi, concentraţii sau condiţii ce nu sunt desemnate ca periculoase, prezintă risc semnificativ pentru om, mediu sau bunurile materiale; pot fi explozive, oxidante, inflamabile, toxice, nocive, corozive, iritante, mutagene, radioactive şi de alt fel.45. Surse de radiaţii ionizante - orice entitate fizică naturală, fabricată sau utilizată ca element al unei activităţi care poate genera expuneri la radiaţii, prin emitere de radiaţii ionizante sau eliberare de substanţe radioactive sau altele;46. Titularul proiectului sau activităţii - orice persoană fizică sau juridică care propune, deţine şi/sau gospodăreşte o activitate economică sau socială;47. Utilizare durabilă - folosire a resurselor regenerabile într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare;48. Zona umedă - zonă cu exces de umiditate (exceptând terenurile grele); include mlaştinile, regiunile inundabile, limanele, estuarele şi lagunele. Rolul protecţiei mediului Prin protecţia mediului se înţelege totalitatea acţiunilor menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii componentelor mediului înconjurător. Din această definiţie rezultă şi rolul protecţiei mediului în etapa actuală de dezvoltare a statelor lumii.

Cu toate că practica internaţională în acest domeniu nu are o vechime mai mare de 20 de ani, se consideră că o strategie la nivel naţional de protecţia mediului trebuie să aibă o componentă legislativă, o componentă administrativ-instituţională, componente economico-tehnologice, componente informativ-educative, nefiind neglijat factorul social, precum şi colaborarea internaţională.

În domeniul legislativ se au în vedere atât legi cadru, cât şi legi specifice unui domeniu sau altul de activitate. In paralel, trebuie desfăşurate activităţi de elaborare de normative, instrucţiuni, standarde, etc. pentru a asigura un concept unitar de acţiune.

În domeniul administrativ-instituţional este necesară o structură guvernamentală centrală, (Ministerul Mediului) cu agenţii la nivel local, având ca specific activitatea de protecţia mediului. Desigur că toate celelalte ministere, întreprinderi de stat sau private, agenţi economici trebuie să aibă direcţii, servicii sau responsabili cu problemele de protecţia mediului specifice domeniului de activitate.

Componenta economico-tehnologică este cea care trebuie să promoveze acţiunile cu caracter pragmatic şi efect imediat. Sistemul de taxe, tarife, penalităţi trebuie să asigure descurajarea industriilor şi tehnologiilor poluante şi încurajarea promovării aşa numitelor tehnologii "curate".

O deosebită importanţă pentru succesul activităţii de protecţia mediului, în prezent şi perspectivă o au elementele de ordin informativ-educativ, care să modifice mentalităţi şi obiceiuri contrare unei bune gestionări a factorilor de mediu.

În sfârşit, toate aceste activităţi trebuiesc făcute pe baza atragerii, în toate fazele de la decizie până la aplicare, a colectivităţilor locale. De semnalat este rolul deosebit de important al organizaţiilor neguvernamentale pe această linie. Protecţia mediului este un domeniu în care colaborarea internaţională este obligatorie. Aderarea la tratate şi convenţii internaţionale, adoptarea de măsuri pe plan intern pentru respectarea prevederilor acestor documente, sunt elemente care se regăsesc în strategiile de protecţia mediului ale tuturor statelor.

Capitolul 2 - CONSTITUIREA MONITORINGULUI ECOLOGICObiective: Capitolul urmăreşte prezentarea generală a conceptului de monitoring ecologic din momentul

înfiinţării, cu ocazia primei Conferinţe Mondiale privind protecţia mediului, a Sistemului global de monitorizare a mediului.

Rezumat: Sunt trecute în revistă câteva date importante legate de evoluţia monitorizării mediului cât şi definirea concretă a monitoringului ecologic completată de către obiectivele urmărite şi principiile care stau baza realizării acestuia.2.1. Istoricul apariţiei monitoringului ecologic

Supravegherea mediului se face de foarte multă vreme, dar nu în mod organizat. În acest sistem se încadrează observaţiile privind schimbările climatice, secetele şi inundaţiile şi alte fenomene naturale pe care le găsim în scrierile cuneiforme, egiptene şi romane, în diferitele cronici din Evul Mediu. Aceste observaţii au putut fi sintetizate în lucrări de previziune a vremii şi producţiilor agricole (în ţara noastră un asemenea rol l-a avut o carte populară - Gromovnicul - care în urmă cu mai multe decenii era urmărită cu toată seriozitatea de ţărani).

Odată cu dezvoltarea ştiinţei, ele devin o preocupare sistematică şi metodică; se creează aparate şi diferite sisteme de măsurare cu ajutorul cărora sunt înregistrate pe perioade îndelungate unii parametri ai mediului cum sunt temperatura, umiditatea, radiaţia solară, nivelul şi viteza de scurgere a apelor. Ulterior specialiştii diferitelor discipline se organizează pentru a crea sisteme de măsură unitare: pentru climatologie, hidrologie, hidrochimie, pedologie, iar mai târziu pentru măsurarea poluării. Se trece astfel de la perioada empirică, la cea de urmărire sistematică, ştiinţifică, a principalilor parametri ai mediului înconjurător (Godeanu, 1997).

Datele cele mai vechi şi mai numeroase sunt cele înregistrate în climatologie. Ele sunt urmate apoi de cele de hidrologie, pedologie, chimia aerului, apei, solului, biologie. În ultimele decenii, sistemul do control al

calităţii mediului evoluează rapid, se organizează, este pus pe baze strict ştiinţifice, el căpătând o importanţă transnaţională şi mondială semnalată prin manifestări internaţionale. Până în prezent, au fost organizate două Conferinţe Mondiale privind protecţia mediului.

A. Prima Conferinţă Mondială a fost organizată în perioada 5-16 iunie 1972 la Stockholm, cu participarea a 114 state, inclusiv România. Ordinea de zi a cuprins, printre altele: planificarea şi gestionarea aşezărilor-umane în vederea asigurării calităţii mediului; determinarea poluanţilor de importanţă internaţională; dezvoltarea şi mediul; aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu; incidentele internaţionale ale acţiunilor din domeniul mediului etc.

Documentul cel mai important al Conferinţei a fost Declaraţia asupra mediului înconjurător, care cuprinde 26 principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în domeniul de dezvoltare a cooperării internaţionale. Aceasta a pus bazele dreptului internaţional al mediului.

Declaraţia subliniază legătura organică dintre protecţia mediului şi progresul economic şi social al popoarelor, în contextul necesităţii eliminării efectelor negative ale subdezvoltării.

Dintre principiile cuprinse în Declaraţia asupra mediului înconjurător se menţionează cele referitoare la: dreptul fundamental al omului la libertate, egalitate şi condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în bunăstare şi demnitate; obligaţia statelor de a proteja şi îmbunătăţi mediul pentru generaţiile prezente şi viitoare; conservarea resurselor naturale şi gospodărirea lor atentă în beneficiul generaţiilor prezente şi viitoare; cooperarea statelor în probleme privind protecţia mediului.

Cu ocazia Conferinţei de la Stockholm a fost înfiinţat forumul mondial care se ocupă de protecţia mediului denumit Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu cu sediul la Nairobi - Kenya. De asemenea, cu aceeaşi ocazie, a fost înfiinţat Sistemul Global de Monitorizare a Mediului (GEMS) şi Infotera (sistem de informare privind protecţia mediului).

Un alt document adoptat a fost Planul de acţiune privind mediul înconjurător, care cuprinde 109 recomandări adresate statelor pentru protecţia mediului înconjurător.

Ziua de 5 iunie a fost declarată „Ziua Mondială a mediului înconjurător”.Pe această bază se demarează date importante legate de organizarea diferitelor sisteme de control a

calităţii mediului:1980 - apare "Global 2000" - un raport elaborat de Departamentul de stat şi Consiliul pentru Calitatea

Mediului din SUA şi prezentat pentru prima dată de preşedintele Carter. Ulterior, an de an, preşedinţii SUA prezintă în faţa naţiunii un raport asupra stării mediului.

- Apare "Strategia pentru conservare la nivel planetar" publicată de UICN în are sunt precizate 3 obiective prioritare:

1. menţinerea proceselor ecologice şi a sistemelor de suport a vieţii;2. păstrarea diversităţii genetice şi conservarea speciilor sălbatice;3. asigurarea utilizării pe timp îndelungat a speciilor şi ecosistemelor şi folosirea cu grijă a tuturor

resurselor naturale ţinând seama de considerentul că ele sunt necesare nu numai acum, ci şi generaţiilor viitoare.

1982 - Conferinţa ONU de la Nairobi organizată pentru a constata progresele realizate în cei 10 ani care au trecut de la Conferinţa de la Stokholm.

- ONU adoptă Carta Mondială a naturii;- Holdgate, Kassas si White publică „Starea mediului 1972-1982”;- Uniunea Internaţională a Ştiinţelor Biologice (IUBS) iniţiază programul de bioindicatori;

1983 - Adunarea Generală ONU creează Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare;1983 - are loc primul din seria de simpozioane dedicate monitoringului organizat de IUBS;

1985 - se adoptă Directiva Comunităţii Europene cu privire la gestionarea impactelor asupra mediului;1987 - este publicat raportul comisiei Bruntland "Viitorul nostru comun" în care se pun bazele

conceptului de dezvoltare durabilă (sustainability);

1989 - IUCN publică "De la strategie la acţiune" - un răspuns la raportul Bruntland;1992 - are loc la Rio de Janeiro Conferinţa ONU pentru Mediu şi Dezvoltare;

B. A doua Conferinţă Mondială a fost organizată la Rio de Janeiro, în anul 1992, în două etape.Prima etapă a avut loc între 3-12 iunie 1992, cu participarea unor reprezentanţi din instituţii, organisme

şi programe specializate ale ONU şi reprezentanţi ai unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 state.

A doua etapă a avut loc în zilele de 12 şi 18 iunie 1992, cu participarea unor şefi de state.Conferinţa a adoptat: Declaraţia de principii numită Carta pământului, Convenţia cadru a Naţiunilor

Unite asupra schimbărilor climatice, Convenţia asupra diversităţii biologice şi Declaraţia de principii privind consensul mondial asupra gestiunii, conservării şi exploatării ecologice, viabile a pădurilor.

Carta pământului cuprinde 27 principii fundamentale, care trebuie să guverneze relaţiile interumane şi cele dintre om şi natură. Dintre principiile emise se menţionează cele referitoare la: popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă productivă, în armonie cu natura; dreptul suveran al naţiunilor de a-şi exploata propriile resurse fără a provoca prin aceasta daune transfrontaliere mediului; poluatorul plăteşte; obligaţia naţiunilor de a adopta legi eficiente cu privire la mediu; obligativitatea statelor şi popoarelor de a coopera cu bună credinţă şi în spirit de solidaritate ş.a.

Declaraţia de la Rio, reia principiile din Declaraţia asupra mediului înconjurător de la Stockholm.În centrul declaraţiei de la Rio stă conceptul de „dezvoltare durabilă”, menit să canalizeze eforturile

tuturor statelor şi popoarelor pentru conservarea şi protejarea mediului înconjurător şi a resurselor sale, astfel încât să poată beneficia de acestea şi generaţiile viitoare.

Raportul dintre mediu şi dezvoltare abordat în cele două Declaraţii pare a fi inversat. Astfel, dacă în Declaraţia de la Stockholm, mediul nu putea fi conceput fără dezvoltare, în Declaraţia de la Rio, dezvoltarea durabilă nu are nici o şansă fără existenţa unui mediu de calitate (Teuşdea, 2000).

Din cadrul strategiei de protecţie a mediului având la bază monitoringul calităţii mediului trebuie evidenţiate câteva programe concrete de acţiuni desfăşurate pe plan mondial precum:

- În anul, 1980, a fost aprobată de Consiliul de conducere a Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător o strategie unitară de dezvoltare durabilă pe termen mediu, denumită Perspectiva Mediului Înconjurător în anul 2000 şi după aceasta.

- Agenda 21 reprezintă un program de acţiune ce va fi aplicat de guverne, agenţii de dezvoltare, organizaţii ale ONU şi grupuri sectoriale independente, în fiecare sector unde activitatea economică a omului afectează mediul înconjurător.

- Convenţia privind schimbările climatice reprezintă un angajament ferm al ţărilor semnatare ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de dioxid de carbon în atmosferă la nivelul anului 1990. Acest angajament are repercusiuni directe asupra dezvoltării industriale, a producerii de energie şi a traficului rutier.

O ultimă întâlnire privind schimbările climatice a avut loc la Kyoto, decembrie 1997, când România s-a angajat să reducă emisiile de dioxid carbon, până în anul 2000, cu 8%.

- Declaraţia de la Tokio (1987) stabileşte concepţia strategică pentru asigurarea unei creşteri economice stabile şi permanente pe întreaga planetă, având la bază protecţia mediului înconjurător şi a surselor naturale, eradicarea sărăciei şi a înapoierii economice.

2.2. Stadiul dezvoltării sistemului de monitoring al mediuluiUrmare a multiplelor activităţi, de la nivelul ONU la cel al organizaţiilor create de aceasta, cât şi

de la nivele locale şi regionale a apărut şi s-a conturat un sistem coerent şi unitar de supraveghere a calităţii mediului. El a fost pus în practică de 2 organizaţii internaţionale:

- Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUE) şi - Consiliul Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice care acţionează prin Comitetul Ştiinţific pentru

Problernele Mediului (SCOPE).Programul de monitoring al mediului la nivel planetar are 4 componente:

1. Sistemul global de monitoring al mediului (Global Environmental Monitoring System – GEMS);2. Monitoringul de fond, global, integrat (Integrated Global Background Monitoring - IGBM);3. Registrul Internaţional privind substanţele chimice potenţial toxice (International Register of

Potential Toxic Chemicals -IRPTC);4. Sistemul de Informaţii privitoare la mediu - INFOTERRA

Monitorizarea de fond se realizează înainte de intervenţia poluării mediului, în timp ce monitoringul de impact se face după intrarea în funcţie a surselor de poluare.

Pentru monitorizare se are în vedere aerul, apa şi solul şi uneori biota, care se poate trata în contextul aerului, apei şi solului sau separat.

Monitorizarea se consideră global integrată când măsurarea diferitelor variabile sau a aceleiaşi variabile, în diferite locuri, este coordonată în timp şi spaţiu, în scopul realizării unei evaluări comprehensive a sistemului studiat.

Dacă monitorizarea de fond nu s-a făcut în timp util, atunci ea se va stabili pentru o zonă prin asimilare cu o zonă învecinată.

Prin GEMS se determină poluarea de impact, iar prin IGBM se determină poluarea de fond.Sistemul global de monitoring al mediului (GEMS)Sistemul global de „monitoring” al mediului este prezent în peste 142 de state ale lumii, având 25

reţele majore de monitoring, în care lucrează peste 30.000 de oameni de ştiinţă şi tehnicieni. Acesta a fost definit ca „activitatea de măsurare repetată a variabilelor sau indicatorilor mediului înconjurător, a componentelor în viaţă sau fără, ale mediului şi investigarea transferului de substanţe ori energie, de la o componentă a mediului la alta, cu scopul evaluării şi prognozării stării mediului”.

GEMS, în activitatea sa, colaborează cu numeroase organizaţii şi agenţii internaţionale aşa cum sunt: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO), Organizaţia Mondială Meteorologică (WMO) etc, precum şi cu centre de cercetare din toată lumea. Este organizat pe cinci mari domenii: climă, poluare transfrontalieră, refacerea resurselor naturale terestre şi a oceanelor şi poluarea mediului.

Datele privind climatul, obţinute prin GEMS, au stimulat activitatea internaţională de a salva stratul de ozon. În evaluarea schimbărilor climei sunt implicate „Serviciul de monitoring al gheţarilor din lume” şi „Reţeaua de monitoring a poluării de fond a aerului”.

Poluarea transfrontalieră în Europa este monitorizată prin programul de monitorizare şi evaluare a stării mediului în Europa.

Reînnoirea resurselor naturale ale Terrei este supravegheată din sateliţi amplasaţi la 1000 km altitudine, prin' zboruri de joasă altitudine şi la sol de către cercetători.

Monitorizarea oceanelor se face prin programul intitulat „Oceane şi zone costale”.Reţelele de monitorizare a poluării mediului coordonate de GEMS sunt întreţinute şi exploatate de

Organizaţia Mondială Meteorologică. O primă reţea care cuprinde 50 state, are ca scop monitorizarea calităţii aerului urban; a doua reţea, care are 341 staţii amplasate în 41 de ţări, monitorizează calitatea apei; o a treia reţea monitorizează contaminarea hranei.Monitoringul de fond, global integrat, al poluării mediului (IGBM)

IGBM a fost promovat de Programul Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător începând cu anul 1985, iar la noi în ţară a fost introdus ceva mai târziu, după 1990.

„Monitoringul” integrat al mediului corespunde unor cerinţe obiective de obţinere a unei imagini pertinente, de ansamblu, asupra mediului la un moment dat şi al tendinţei de evoluţie a calităţii acestuia, în care cele două componente de bază, mediul biotic şi cel abiotic, trebuie investigate în directă corelaţie cu interdependenţele şi corelările majore.

Obiectivele „monitoringului" de fond global integrat al poluării mediului sunt: să observe şi să înregistreze starea actuală a mediului şi a factorilor care-1 pot afecta; să evalueze, în mare, starea actuală a mediului şi a factorilor de impact; să programeze şi să evalueze starea viitoare a mediului, folosind în acest

scop măsurători cât mai actuale; să stabilească direcţiile principale ale compuşilor care au surse naturale şi antropogene; să stabilească direcţii principale pentru a servi ca nivel de referinţă pentru sisteme similare din zonele mai afectate de impact; să identifice tendinţele curente şi de viitor ale poluanţilor în zonele afectate de aceştia.

Obiectivele de detaliu ale monitoringului de fond global integrat ale poluării mediului sunt: înregistrarea datelor de bază, obţinute prin măsurători, în diferite zone; stabilirea datelor de bază pentru parametrii ecosistemelor; evaluarea contribuţiei antropogene la poluarea de fond a mediului; determinarea fluxului de poluanţi şi migraţia acestora în ecosisteme; investigarea transformării în mediu şi evaluarea impactului transformărilor produse; determinarea tendinţelor poluării de fond a mediului şi a componenţilor biotici, pe baza unor observaţii de lungă durată; evaluarea tuturor poluanţilor şi identificarea zonelor critice de acumulare a lor în biosferă. Realizarea obiectivelor generale şi de detaliu a IGBM presupune desfăşurarea activităţii în baza unor programe unitare, privind metodele de analiză şi cercetare, de amplasare a staţiilor de observaţie etc.

InfoterraO activitate eficientă în domeniul protecţiei mediului, la nivel naţional şi internaţional este imposibil de

desfăşurat fără un sistem de informaţii bine pus la punct şi fără educaţie. Educaţia se poate face prin mass-media pentru toate vârstele, dar este mai eficient prin învăţământul

de toate gradele la generaţiile tinere.Infoterra este parte integrantă a Programului Naţiunilor Unite pentru mediu şi reprezintă un sistem

organizat, de referinţă şi informare. Prin Infoterra se pun la dispoziţia diverşilor beneficiari (utilizatori) informaţii ştiinţifice şi tehnice privind protecţia mediului. De asemenea, acţionează ca o verigă între serviciile de informaţii şi expertiză.

În prezent, Infoterra furnizează date în peste 140 ţări, prin 6500 de instituţii şi 600 de bănci de date comerciale.

Pe plan naţional acţionează prin Puncte Focale Naţionale – PFN -Infoterra.Informaţiile furnizate de Infoterra pot fi de impact (referinţă) şi/sau de fond.Informaţiile de impact şi de fond pentru fiecare ţară sunt înregistrate prin PFN în repertoriul naţional

şi apoi prin Infoterra în repertoriul internaţional.Accesul la informaţii se face prin solicitare la PFN.În 1975, a fost lansat Programul Internaţional de Educaţie asupra Mediului (IEEP), în scopul promovării

educaţiei privind mediul. În IEEP sunt cuprinse peste 150 de ţări. IEEP are o publicaţie proprie „Connect”, care apare în 6 limbi.

Sistemele de supraveghere a poluării mediului în RomâniaSistemele de supraveghere a poluării mediului în România au apărut practic imediat după înfiinţarea

celor două sisteme cu caracter internaţional, respectiv GEMS şi IGBM şi poartă numele GEMS-Ro şi IGBM-Ro.

În ţara noastră, funcţionează trei reţele de monitoring, respectiv pentru apă, aer şi sol. Reţeaua pentru biotă este încă în fază incipientă. Este mai bine dezvoltat, în prezent, monitoringul de impact, GEMS-Ro.

Sistemul de monitoring integral are la bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor, aerului, solului şi a biotei (flora, fauna şi starea de sănătate a omului),

Sistemul naţional de monitoring cuprinde: reţelele destinate supravegherii emisiilor, controlul poluării de emisie şi controlul eficienţei globale a măsurilor de protecţia mediului.

GEMS-Ro şi IGBM-Ro pentru apăObiectivele sistemului naţional sunt armonizate cu cele pe plan internaţional. De activitatea celor

două sisteme de monitoring a apei răspunde Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului prin Institutul de Cercetări şi de Ingineria Mediului şi Direcţiile de Ape. Sunt supuse monitoringului apele de suprafaţă curgătoare (râuri şi fluvii), apele stătătoare (lacuri şi ape marine), apele subterane freatice şi apele uzate.

Activitatea de monitorizare este organizată pe bazine hidrografice, fiecare bazin corespunzând unei direcţii de ape. În cadrul fiecărei direcţii funcţionează un centru de control de gradul I şi de înregistrare a datelor pe bazin. Există şi centre de control de gradul II, pentru afluenţii mai mici, care sunt în subordinea administraţiei locale. Pentru îndrumarea ştiinţifică a acestora în Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţia Mediului, funcţionează un centru de coordonare.

Monitoringul calităţii apei se face în flux informaţional rapid şi lent.Activitatea de flux informaţional rapid se derulează zilnic în 63 secţiuni de control. Rezultatele se

transmit zilnic la Direcţii şi la Centrul de coordonare, pentru a putea interveni în caz de necesitate.Activitatea de flux informaţional lent se realizează în 276 secţiuni de control, prin determinări lunare

pe fluviul Dunărea, râurile principale şi afluenţii mai semnificativi.Monitoringul poluării radioactive a apei, aerului şi solului se realizează prin Reţeaua Naţională de

Supraveghere a Radioactivităţii Mediului Înconjurător, formată din 24 staţii dispuse pe întreg teritoriul ţării. Analize se mai fac la Institutul Român de Cercetări Marine -Constanţa - şi la Laboratorul de cercetări pentru radioactivitatea mediului înconjurător din cadrul Companiei Naţionale, „Institutului Naţional de Meteorologie-Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” - SA (INMHGA).

Pentru apă, până în prezent, nu sunt în activitate staţii de monitoring de fond.GEMS-Ro şi IGBM-Ro pentru aer

De activitatea de monitorizare a aerului răspunde Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţia Mediului prin INMHGA. O reţea pentru monitoringul poluării de impact funcţionează şi în cadrul Ministerului Sănătăţii.

Monitoringul calităţii aerului se face în flux informaţional rapid şi lent. Reţeaua de supraveghere a calităţii aerului din subordinea IMHGA a început să se dezvolte începând cu anul 1968 (Hunedoara), ajungând ca în prezent să funcţioneze în cadrul GEMS, cu peste 50 staţii. Ea determină concentraţiile de dioxid de carbon, dioxid de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, pulberi sedimentabile, radionuclizi etc.

Datele se stochează şi prelucrează la Centrul de Calcul al Institutului de Cercetare şi de Inginerie a Mediului.

Reţeaua de supraveghere a calităţii aerului, prin determinarea poluării de impact, din cadrul Ministerului Sănătăţii, prin Institutele de igienă şi Sănătate Publică a fost înfiinţată în 1973. Măsurători mai mult sau mai puţin complexe se execută în peste 106 localităţi. Datele obţinute sunt stocate şi prelucrate prin Centrul de Calcul al Ministerului Sănătăţii.

Calitatea precipitaţiilor (ploi acide) se face prin intermediul a 100 agenţii, sub raportul conductivităţii, pH-ului etc.

În ceea ce priveşte măsurătorile pentru radioactivitatea aerului, ele se efectuează, aşa cum s-a arătat la apă, în cadrul Reţelei Naţionale de supraveghere a Radioactivităţii Mediului Înconjurător.

Programul IGBM-Ro este încă puţin dezvoltat, derulându-se numai prin patru staţii amplasate în zone de munte, racordate la Reţeaua de monitoring a poluării de fond a aerului (BAPMON).

GEMS-Ro şi IGBM-Ro pentru solSistemul pentru supravegherea calităţii solului este în grija Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei,

respectiv a Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie şi a Oficiilor Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice. Se urmăresc o serie de indicatori aşa cum sunt: pH-ul, fosforul, potasiul, azotul, sodiul, nitraţii, metale grele, contaminarea microbiologică, eroziunea etc.

Determinările radioactive se fac în cadrul „Reţelei Naţionale de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului Înconjurător”. În ceea ce priveşte IGBM-Ro pentru sol, activitatea este încă la început.

Prelucrarea şi folosirea datelor obţinute în reţelele de supraveghere a mediuluiRezultatele măsurătorilor făcute în staţiile din sistemele de supraveghere a mediului constituie fondul

de date, care stau la baza studiilor, inclusiv de impact, cercetărilor, proiectelor, exploatării diferitelor instalaţii etc.

Pe baza acestor date, în urma prelucrării lor statistice se stabilesc medii zilnice, lunare, anuale, grafice,

hărţi zonale etc. asistate de computer.Noile tehnologii de măsurare, aşa cum sunt cele folosind, laserul, imaginile din satelit şi imaginile

termale, furnizează un volum mare de date, care pe baza unor programe pot fi valorificate cu ajutorul calculatoarelor sub formă de grafice şi hărţi în culori privind situaţia mediului, într-un timp foarte scurt.

Prognoza evoluţiei în timp a poluării se sprijină pe datele de bază înmagazinate în băncile de date naţionale şi internaţionale.

2.3. Definirea conceptului de monitoring ecologicDupă cum s-a arătat, tot mai des se utilizează în prezent în domeniul protecţiei calităţii factorilor

de mediu termenul monitoring, pentru a defini acţiunea de supraveghere eficientă a acestor factori de mediu.

Este necesar de arătat, de la început, că nu trebuie înţeles prin monitoring numai supravegherea factorilor de mediu prin mijloace automate, în noţiunea de monitoring fiind inclusă activitatea de supraveghere în general, prin toate mijloacele cunoscute. Trebuie însă remarcat că activitatea de monitoring, ţinând seama de tendinţele şi tehnica actuală, presupune pentru un viitor apropiat un sistem de supraveghere din ce în ce mai mult dotat cu mijloace automate de control.

În condiţiile în care prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător reprezintă una din problemele de bază ale lumii contemporane, activitatea de monitoring apare ca o componentă principală, perfecţionarea acestei activităţi reprezentînd una din sarcinile cele mai importante ale specialiştilor care activează în domeniu.

Substantivul „monitor" este de origine latină, el însemnînd în principal, sfătuitor, consilier, călăuză.Adjectivul latinesc „monitorius'” semnifică avertizare, care avertizează. Verbul latinesc „moneo, -

ere” înseamnă, printre altele, a avertiza. Trecând în limbile latine, substantivul monitor capătă noi semnificaţii.

Astfel, spre exemplu, îl întâlnim în limba română folosit în limbajul din învăţământ, semnificând funcţia conferită unui elev pentru supravegherea restului elevilor din clasă (ieşit din uz astăzi). În limbajul tehnic al televiziunii, monitor de imagine desemnează aparatul de televiziune pe care se supraveghează transmiterea unei emisiuni. Mai poate semnifica de asemenea aparatura de control a unei instalaţii.

În limba franceză monitor desemnează, ca şi în limba latină, persoana care dă avize, sfaturi, lecţii sau ca şi în limba română, elevul care ajută la lecţii şi supraveghează restul clasei.

De asemenea, în terminologia recentă, desemnează aparatura de control pentru imagine, în televiziune, sau pentru radiaţii.

În limba engleză tehnică termenul „monitor", în diferite combinaţii, semnifică, de regulă, instrumente sau aparatură pentru controlul unor activităţi sau fenomene.

Mai recent, a apărut o nouă ipostază a expresiei, sub forma „monitoring", termen folosit ca atare în limbile de largă circulaţie, rusă, franceză, engleză şi utilizat şi în limba română. Monitoring defineşte, în această nouă formă, supravegherea sau controlul de ansamblu al unor elemente sau fenomene.

O utilizare pe scară largă a expresiei „monitoring” se întâlneşte în domeniul mediului înconjurător, termenul definind sistemele de supraveghere a principalilor factori de mediu, apă, aer, sol.

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu prin intermediul Sistemului global de monitoring al mediului înconjurător (GEMS) defineşte monitoringul ca fiind „sistemul de observare continuă, măsură şi evaluare, pentru scopuri definite” (Negulescu, 1995).Deşi termenul „monitoring” are, aşa cum s-a arătat mai înainte, mai multe semnificaţii posibile, în cele ce urmează se vor face referiri la sensul sau în legătură cu activitatea de supraveghere a calităţii mediului înconjurător.

Pentru înţelegerea controlului calităţii mediului trebuie dată o definiţie clară a acestuia. În prezent, pentru acelaşi termen există două sensuri: unul ecologic, altul tehnologic.

În sens ecologic monitoringul ecologic este sistemul de supraveghere sistematică şi continuă a stării

mediului şi a componentelor sale sub influenţa factorilor naturali şi antropici (Botnariuc, 1987).În sens tehnologic monitoringul integrat reprezintă un sistem complet de achiziţie a datelor privind

calitatea mediului obţinut pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un ansamblu de parametri şi indicatori, cu acoperire spaţială şi temporală care pot să asigure posibilitatea controlului poluării (Rojanschi, 1995).

Din definiţia monitoringului integrat reiese că se pune accentul pe ideea achiziţiei de date, deci pe parte informativă şi limitează aria de acţiune a monitoringului doar la fenomenul de poluare.

În anexa 1 la legea 137/95 (Legea Protecţiei Mediului), prin termenul de monitorizare a mediului se înţelege un „sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi intervenţie care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsurile ce se impun”. În mod uzual în România se vorbeşte de monitoring integrat şi nu de monitoring ecologic.

De aceea în cele ce urmează cel mai ades ne vom referi la monitoringul ecologic/integrat (ME/I) fiind vorba în fond de acelaşi lucru.

Monitoringul ecologic /integrat urmăreşte:-realizarea unui sistem integrat de înregistrări metodice;-evaluarea cuantificată a structurilor şi a modului de funcţionarea proceselor ecologice;-compararea stării mediului cu intensitatea activităţii socio-economice;-modelarea situaţiilor constatate - şi pe această bază- prognozarea sensului, a tendinţelor şi

schimbărilor ce au loc.Monitoringul ecologic/integrat implică:- construirea unui model conceptual al structurii, stabilirea conexiunilor interne ale mediului studiat şi

ale compartimentelor sale, ca şi a legăturilor cu mediile învecinate;- desfăşurarea unor analize cantitative şi calitative asupramediului;

- realizarea unor modele matematice ale actualelor procese ce au loc în natură.

Problema fundamentală a monitoringului ecologic/integrat constăîn preîntâmpinarea cât mai devreme posibil a acţiunilor negative rezultate din activităţile umane. Pentru aceasta trebuie apreciat sensul în care reacţionează mediul înconjurător, evoluţia subsistemelor care îl compun, totul efectuându-se pe bază de analize detaliate, sistematice şi de lungă durată (Godeanu, 2000).

Este esenţial ca monitoringul ecologic integrat să fie abordat sistemic, holistic, în concordanţă cu complexitatea desfăşurării proceselor din natură.Necesitatea existenţei monitoringului ecologic / integrat se impune în vederea:1). - cunoaşterii evoluţiei calităţii şi cantităţii componentelor mediului;2). - gruparea, selecţionarea şi corelarea informaţiilor/obţinute pe diverse căi (vezi matricea Batelle);3). - obţinerea de informaţii comparabile la scară locală, regională, continentală şi globală, informaţii ce pot fi utilizate în diferite programe de cooperare internaţională din domeniul protecţiei mediului;4). - cunoaşterea şi evaluarea rapidă a situaţiei în cazuri accidentale care au impacte asupra mediului;5). - acumularea de cunoştinţe pentru stabilirea şi fundamentarea acţiunilor de protecţia mediului, evaluarea impactelor, realizarea lucrărilor de reconstrucţie, redresare sau restructurare ecologică.

Scopurile urmărite de către sistemul de monitoring al calităţii mediului sunt:- cunoaşterea gradului actual de afectare a calităţii mediului sub influenţa diverselor impacte umane;- obţinerea din timp a unor observaţii obiective care, suprapuse peste fluctuaţiile normale, să poată permite

sesizarea tendinţelor în desfăşurarea proceselor ecologice cât mai devreme şi cât mai clar;- stabilirea şi impunerea măsurilor de protecţie, conservare, reconstrucţie a mediului şi retehnologizarea pe

baze ecologice a tuturor activităţilor umane;

- aprecierea reală a raportului cost/beneficiu a lucrărilor tehnice menţionate anterior;- realizarea unui control al eficienţei măsurilor ce se iau pentru protecţia mediului.

2.4. Obiectivele monitoringului ecologicMonitoringul ecologic/integrat vizează obţinerea unei imagini reale, de ansamblu, asupra stadiului la

un moment dat al calităţii mediului ca şi al tendinţei de evoluţie pe cele două componente de bază - mediul biotic şi mediul abiotic - în interconexiunea lor (anexa 1) .

Obiectivele monitoringului ecologic/integrat pot fi cu caracter general, specific şi prospectiv.Obiective ale monitoringului cu caracter general- integrarea supravegherii factorilor de mediu într-un flux controlabil de informaţii;- obţinerea de date pentru caracterizarea calităţii factorilor de mediu, a conexiunilor dintre parametri, a

tendinţelor de evoluţie în spaţiu şi timp;- descrierea problemelor şi evidenţierea urgenţelor; în funcţie de parametri se stabileşte urgenţa şi

ordinea priorităţilor;- fundamentarea tehnică pentru elaborarea, selectarea şiadoptarea deciziilor şi a măsurilor ce se

iau în situaţii normale şi excepţionale (dacă avem multe date, putem fundamenta mai bine deciziile ce vor fi luate). Astfel se pot pune probleme legate de gospodărirea resurselor naturale pe principii ecologice, stabilirea şi urmărirea obiectivelor strategice de protecţia mediului, încadrarea în prevederile convenţiilor internaţionale şi informarea publicului;

- controlul efectelor aplicării măsurilor de protecţie a mediului şi reajustarea lor în raport cu realitatea şi cu obiectivele propuse;

- proiectarea programelor de management;- evaluarea eficienţei instituţiilor ce se ocupă de protecţia mediului şi a programelor de prevenire;-posibilitatea de a acţiona în situaţii de urgenţă;-asigurarea schimbului internaţional de informaţii privind starea mediului.Obiective ale monitoringului cu caracter specific- realizarea monitoringului de transport al poluanţilor (de exemplu cel de la Copşa Mică, Baia Mare sau

Midia-Năvodari).Pentru aceasta se face monitoringul de fond (urmărind parametrii de bază), se face estimarea intrărilor şi a modalităţilor de transfer a poluanţilor, se realizează studii pentru evoluţia spatio-temporală a calităţii mediului şi se realizează prognoze şi modele matematice;

- realizarea monitoringului concentraţiilor de poluanţi. În acest scop se caracterizează situaţia poluanţilor la nivel de fond, se fac studii de bază în relaţie cu standardele de calitate (pentru fiecare poluant există concentraţii admisibile şi, comparate cu aceste concentraţii, datele culese pot spune dacă depăşesc limitele sau nu); se fac analize de evoluţie în timp, studii de impact, prognoze şi modele matematice ale efectelor poluanţilor respectivi. Pe baza datelor astfel obţinute, se poate face avertizarea în caz de urgenţă.

- realizarea monitoringului biologic de detaliu şi anume: precizarea biocenozelor specifice şi dinamica lor, stabilirea parametrilor funcţionali ai acestor biocenoze, evidenţierea evoluţiei şi stării echi librelor ecologice; precizarea gradului de rezistenţă a ecosistemelor la factorii perturbatori (este ecosistemul suficient de rezistent pentru a tampona efectul sau nu?) - şi în final modelarea efectelor şi întocmirea prognozelor.

Obiective ale monitoringului cu caracter prospectiv- realizarea de modele ale situaţiei existente şi, pe această bază, precizarea unor alternative în

activitatea de proiecţie a mediului;- controlul calităţii mediului în variantele aplicate;- controlul modului în care se realizează modelul şi dacă modelul propus este valabil (deci cum

funcţionează sistemul de feed-back în situaţia dată).Poluarea ca problemă a monitoringului ecologic

Una din principalele cauze ale deteriorării echilibrelor ecologice o constituie rezidiile rezultate din

cele mai diferite activităţi umane, rezidii care generează fenomenul de poluare. Efectele poluării nu sunt singurele, dar acţionând sinergic cu alte forme, care afectează mediul, ele pot determina prejudicii extrem de grave, atât ambianţei, cât şi omului. Din această cauză, problematica ME s-a scindat în două:

- pe de o parte, necesitatea realizării unui sistem de supraveghere generală, globală a stării mediului la nivel planetar;

- pe de altă parte necesitatea de a supraveghea starea mediului în apropierea surselor generatoare de noxe.

Cele două aspecte nu sunt contradictorii, ci se compensează. - Controlul calităţii mediului în plan local reprezintă principalul sistem de punere în evidenţă a aspectelor legate de poluare. Acest sistem este utilizat pe teritoriul sursei poluante în imediata sa apropiere; într-o zonă de impact a mai multor surse de poluare asemenea sisteme de monitoring se organizează şi în „puncte fierbinţi” din oraşele mari, rezultatele principalilor parametri fiind analizaţi automat (putând fi afişaţi permanent, fapt ce constituie şi un foarte bun mijloc educaţional pentru citadini).

Controlul calităţii mediului în plan local poate evidenţia intensitatea poluării cu anumite substanţe, fluctuaţiile acestora în funcţie de factorii de mediu climatici, hidrologici, pedologici sau biotici. Ei evidenţiază efectele de scurtă sau lungă durată, dacă un anumit poluant a fost oprit sau nu, ce remanenţă are pe plan local, ş.a. Monitoringul local utilizează tehnici specifice, incluzând uneori senzori şi aparate de monitorizare automată. Acest tip de monitorizare face obiectul monitoringului local şi al celui al supravegherii diverselor emisii de poluanţi. La nivel global el se află, în atenţia registrului internaţional privind Substaţele Chimice Potenţial Toxice (IRPTC).- Controlul calităţii mediului la nivel global se realizează în staţiuni complex amenajate, situate la distanţe mari de aşezări umane sau surse de poluare, ele urmărind îndeosebi starea generală a calităţii mediului în zona respectivă şi acoperă o suprafaţă de minim 25.000 kmp.

Controlul calităţii mediului la nivel global evidenţiază un număr mai redus de parametri, unanim acceptaţi de comunitatea internaţională; ei sunt analizaţi cu aparatură şi tehnici de foarte mare fineţe, teh-nici ce adesea diferă de cele folosite în monitoringul local. Acest tip de monitoring se desfăşoară sub controlul Oficiului Central al Sistemului Global de Monitoring al Mediului (GEMS) şi a Monitoringului de Fond, Global, Integrat (IGBM).

Revenind la problema poluării, este evident că ea necesită un sistem de supraveghere permanentă, atentă, se face cu o mare frecvenţă la sursele de poluare, fie că ele afectează apa sau aerul.

Din gama cvasi infinită de poluanţi, pe bază de cercetări toxicologice, medicale, agrosilvice şi de urbanistică, o comisie a GEMS a stabilit încă din 1973 un număr de 4 liste de substanţe care sunt indicatori de stres pentru mediul înconjurător şi anume:

1. Principalele substanţe care pot fi examinate pentru fezabilitatea măsurătorilor (tabelul 1);2. Un număr de substanţe rezultate din tabelul 1 care urmau să fie testate în perioada 1973 – 1981

(tabelul 2);3. Substanţele selectate din tabelul 1 care pot fi utilizate în monitoringul local sau regional ori unde

apar probleme speciale (tabelul 3);4. Substanţele din tabelul 1 care nu sunt recomandate pentru monitoringul de rutină deoarece

indică unele probleme tehnice sau sunt încă discutabile (tabelul 4).Abordarea sistemică în monitoringul ecologic

Teoria sistemică formulată pentru prima dată de Ludwig von Bertalanffy (1950) fundamentează postulatul potrivit căruia întreaga materie din natură este organizată în sisteme, legate prin relaţii de interdependenţă. Organizarea este o însuşire inseparabilă a materiei la fel ca şi mişcarea.

Pentru ecologii care lucrează în domeniul controlului calităţii mediului, analiza sistemică, aşa cum este ea înţeleasă şi aplicată în ecologie, reprezintă metoda de lucru de bază. Analiza sistemică, introdusă de Odum în ecologie reprezintă nu numai o paradigmă, ci chiar metodologia de abordare şi rezolvare a problemelor ce

stau în faţa ecologiei teoretice şi aplicate, metodologie ce a fost extinsă şi asupra lucrărilor privind cunoaşterea şi supravegherea mediului înconjurător. Pe baza analizei sistemice se realizează un sistem coerent de sistematizare a datelor din teren, de apreciere a fluctuaţiilor diverşilor parametri, pe baza cărora se constituie o viziune holistică a stării mediului la diverse nivele (local, regional sau global), viziune care permite modelarea situaţiei reale şi permite stabilirea unor posibile alternative de evoluţie a calităţii mediului care pot fi în funcţie de diverse acţiuni umane (stoparea poluării, dirijarea unor procese prin acţiuni de reconstrucţie ecologică, retehnologizări ecologice, ş.a.). Această analiză sistemică se realizează în 7 etape (fig. 1).

Pentru inginerii de mediu viziunea sistemică înseamnă:- stabilirea cauză-efect şi raportul emisii-imisii;- stabilirea unor arii de investigare complexe;-urmărirea concomitentă a factorilor abiotici şi a celor biotici;-analiza surse punctiforme - surse difuze;- raport cantitate-calitate;-urmărirea circulaţiei poluanţilor;-managementul mediilor ca resurse şi ca factori afectaţi;-analiza matricială a monitoringului integrat.Considerăm că luarea în considerare a ambelor puncte de vedere este deosebit de benefică pentru cei

ce lucrează în monitoringul ecologic/integrat.2.5. PRINCIPII DE REALIZARE A MONITORINGULUI ECOLOGIC/INTEGRAT

Specialiştii au definit trei categorii de principii:1. Principii instituţionale - direcţionează activitatea instituţiilor care sunt abilitate să organizeze şi să desfăşoare monitoringul ecologic/integrat;2. Principii ştiinţifice - baza, fundamentarea ştiinţifică a acţiunilor de protecţia mediului;3. Principii operaţionale - modul concret în care se lucrează în monitoringul ecologic/integrat.

Principii instituţionalePrincipiile instituţionale care stau la baza desfăşurării monitoringului ecologic/integrat sunt:

organizarea unui sistem la nivel suprastatal şi la nivel naţional. A. În monitoringul ecologic/integrat este important să existe un sistem organizat la nivel suprastatal,

deci subordonat unor foruri internaţionale create special în acest sens. Aceste organisme trebuie să aibă personal propriu şi să se situeze deasupra intereselor statale.

Pentru ca monitoringul ecologic/integrat să se desfăşoare bine trebuie ca:1. Cooperarea interguvernamentală în monitornig trebuie să se realizeze ţinându-se seama de sistemele

naţionale şi internaţionale care deja există;2. Agenţiile ONU specializate care există trebuie folosite la maximum în procesul de coordonare şi

implementare a monitoringului;3. Pentru punerea bazelor monitoringului mediului trebuie acordată prioritate problemelor globale sau

celor de interes multinaţional;4. Un rol important îl joacă schimbul de informaţii în legătură cu probleme de importanţă majoră pe plan

local, ca şi metodele folosite în monitorizarea acestora;5. O importanţă deosebită trebuie acordată variabilelor critice care sunt posibil de realizat prin

măsurători ştiinţifice adecvate la momentul respectiv. În cazul în care tehnicile de măsurare pentru variabilele de importanţă critică sunt deficitare, acestora trebuie să li se acorde o atenţie pentru dezvoltarea şi perfecţionarea lor;

6. Sistemul de monitoring ecologic/integrat trebuie să aibăobiective clar definite, înţelegerile legate de evaluare şi stocarea datelor trebuie să constituie parte integrantă din sistem;

7. Naţiunile care sunt de acord să participe la un sistem global sau regionale monitoring ecologic sunt obligate să facă schimb prompt de informaţii, date şi interpretări ale acestora;

8. Un monitoring internaţional implică participarea multor naţiuni, un sistern bine orgahizat de asistenţă, includ sprijin şi cursuri care se acordă cui cere, indiferent de stadiul dezvoltării sale economice;

9. Naţiunile trebuie să-şi asume responsabilitatea implementării sistemelor lor proprii în sistemul de monitoring ecologic/integrat internaţional şi să abordeze şi zone dinafara jurisdicţiei naţionale, aşa cum sunt oceanele şi spaţiul cosmic. Activităţile în aceste zone revin ca responsabilitate ţărilor care le realizează.

Monitoringul la nivel internaţional trebuie să se constituie într-o autoritate recunoscută în ţoale ţările, cu specialişti internaţionali care lucrează în calitate de consilieri. Organizatorul principal este UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător) care a creat GEMS.

Tot la nivel internaţional s-au realizat abordări sectoriale multinaţionale în care, pentru anumite zone, ţările implicate se pun de comun acord pentru realiza monitoringul zonal. Aşa este organizat monitoringul ecologic/integrat al Mării Negre, Mării Mediterane sau Mării Baltice, monitoringul ecologic/integrat al bazinului fluviului Dunărea, al fluviului Rin etc. La acest tip de monitoring se folosesc mult rezultatele teledetecţiei efectuate prin satelit.

B. Deoarece monitoringul ecologic internaţional se bazează pe organizarea unui sistem de monitoring la nivel naţional, este logic ca acesta să fie în primul rând el de realizat. În acest scop există posibilităţi de sprijin financiar, operaţional şi logistic din partea forurilor internaţionale.

La nivel naţional trebuie să existe un sistem centralizat, o reţea de unităţi specializate în efectuarea acestui monitoring ecologic/integrat, cu responsabilităţi clar, un sistem de recoltare, aparatură de analiză şi tehnici compatibile sau comparabile cu cele din alte ţări, un sistem de centralizare a datelor şi de transmisie-recepţie spre băncile internaţionale de date.

Principii ştiinţificeRealizarea monitoringului ecologic/integrat este o activitate ce se desfăşoară pe baze ştiinţifice, cu

tehnici ştiinţifice, cu aparatură de înaltă precizie, de către specialişti din toate domeniile care concură la acest monitoring: climatologi, hidrologi, pedologi, biologi, ecologi, toxicologi, chimişti, fizicieni, matematicieni, statisticieni ş.a. Datele ce se culeg, deşi sunt obţinute de specialişti din domenii diferite cu tehnici şi metode specifice, trebuie privite într-un mod unitar.

În prezent se pune accentul pe perfecţionarea sistemelor de stocare, prelucrare şi interpretare a datelor, pe modelarea şi stabilirea opţiunilor de viitor.

Un rol important îl joacă principiile ştiinţifice şi modul de organizare şi desfăşurare de către specialiştii în domeniu. Ca activităţi de bază menţionăm activitatea comitetelor de experţi, publicaţiile ştiinţifice, manifestările ştiinţifice, precum şi alte activităţi la nivel internaţional şi regional.

Principii operaţionaleAu fost stabilite un număr de 10 principii operaţionale în realizarea monitoringului ecologic/integrat:

1. Tehnici de recoltare comparabile la nivel internaţional; metodele recomandabile, unităţile de măsură şi altele vor fi publicate în manuale speciale;

2. Intercalibrări periodice şi referinţe standard;3. Existenţa unor bănci de date compatibile;4. Este necesar un control permanent de calitate, deoarece chiarîn laboratoarele de cercetare cele mai

competente pot apărea greşeli;5. Trebuie să existe termene clare de raportare a rezultatelor;6. Se impun descrieri fizico-geografice şi fotografice ale fiecărei staţii în care se fac monitorizări;7. Trebuie menţinute staţiile de lucru, documentaţiile, calibrările şi datele ce se adună pe perioade lungi

de timp (inclusiv apariţia unor fenomene naturale sau nenaturale provocate de om).

8. Ca urmare a creşterii mobilităţii oamenilor, staţiile de control a calităţii mediului devin tot mai accesibile unor intruşi care voit sau nu, pot perturba aceste activităţi. De aceea este necesară realizarea unor sisteme de avertizare, detectare, control şi îndepărtare cu forme legale a acestora;

9. Deoarece în timp au loc schimbări în tehnicile sau metodele folosite, este necesar ca cel puţin pentru un an să se realizeze analize duble, folosind conceptele, tehnicile vechi şi cele noi;

10. Datele iniţiale obţinute în fiecare staţiune vor fi analizatestatistic pentru a se determina variabilitatea normală, scopul fiind optimizarea frecvenţei recoltărilor. Calcularea coeficienţilor spaţiali de corelaţie va fi folositoare în optimizarea densităţii reţelelor şi descoperirea anomaliilor locale.

Capitolul 3. ORGANIZAREA MONITORINGULUI ECOLOGICObiective: Capitolul îşi propune prezentarea principalelor criterii ce stau la baza organizării activităţii de

monitoring ecologic cât şi succesiunea etapelor ce trebuie respectate pentru obţinerea unor date şi realizarea cu acoperire statistică a monitorizării mediului.

Rezumat: În vederea prezentării cât mai succinte a modului în care se realizează practic organizarea monitoringului ecologic sunt evidenţiate etapele organizării dar şi sistemele şi nivelele de lucru cu toate componentele ce sunt cuprinse în alcătuirea lor.

3.1. Etape ale organizării monitoringului ecologicPentru realizarea unei activităţi reale şi eficiente de protecţia mediului, controlul neîncetat al calităţii

mediului şi cel al cantităţii de poluanţi deversaţi sau existenţi în mediu reprezintă o necesitate obiectivă.Organizarea acestui control nu se poate face dintr-o dată ci pe baza unui plan bine gândit, prin

formarea de specialişti, achiziţionarea de aparate de măsură, organizarea unei reţele de puncte de control, a unui centru de comandă, stocare, prelucrare şi transmitere a datelor.

Acest sistem de organizare, atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional, se realizează în 2 - 3-4 etape. Spre exemplu, în România organizarea sistemică a monitoringului integrat a demarat în anul 1990, când în cadrul Ministerului Mediului (actualul Minister al Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător) s-a creat o Direcţie de control a calităţii mediului, direcţie a cărui scop a fost realizarea şi coordonarea unui monitoring integrat în ţara noastră şi conectarea sa în sistemul mondial (GEMS). Pentru realizarea acestui monitoring au fost stabilite trei etape ;

I. - Definitivarea programului de monitoring, dotarea cu aparatură, formarea de personal, asigurarea desfăşurării unui flux de date şi analiza rezultatelor. Această etapă a durat 2 ani şi s-a desfăşurat în perioada 1991-1992;

II. - Definitivarea-metodelor de analiză şi stabilirea aparaturii de măsură şi control ce urma să fie folosită, procurarea sa, punerea în exploatare, analiza calităţii rezultatelor şi elaborarea programului final de monitoring integrat. Etapa aceasta a fost prevăzută a se desfăşura în perioada 1993-1996.

III. - Desfăşurarea monitoringului integrat în cadrul unui sistem bine organizat, cu analize periodice, capabile să permită neîncetata perfecţionare a sistemului, îmbunătăţirea sistemelor de stocare şi prelucrare a datelor. Această fază a demarat în anul 1996 şt se va desfăşura pe o perioadă de timp nelimitată.

Bazele acestui sistem au fost puse de Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului şi acum monitoringul în ţara noastră este în plină desfăşurare.

3.2. Sisteme de desfăşurare a activităţii de monitoring ecologic În organizarea monitoringului ecologic/integrat se disting două sisteme diferite de lucru: sistemul

organizat pentru monitoringul de fond al calităţii mediului, care cuprinde 4 etape şi sistemul organizat pentru monitoringul poluării .Organizarea monitoringului pentru controlul de fond al calităţii mediului

În vederea desfăşurării monitoringului de fond este necesar să se parcurgă următoarele patru etape :I. Inventarierea obiectelor. În această primă etapă se trec în revistă toate informaţiile legate de zona

în care se va amplasa staţia de fond şi anume :- analiza materialelor esenţiale de cartografie a zonei, căutarea de hărţi, evidenţa proprietăţilor din zonă (luate din cadastru) şi se fac aerofotograme (în scopul obţinerii unei viziuni globale, spaţiale a zonei);

- se stabilesc folosinţele şi modul de utilizare a pământului, structura terenului, se precizează cantitatea şi calitatea recoltelor, modul de administrare a nutrienţilor şi pesticidelor pe terenurile agricole, sistemele folosite de combatere a dăunătorilor în silvicultură şimodul de gospodărire a pădurilor din zonă;

- se caută să se cunoască istoria covorului vegetal, precum şi modificările survenite în timpuri istorice privind structura landşaftului;

- se demarează analizele meteorologice, hidrologice şi se caută să se reconstituie "cronicile naturii" din zonă, îndeosebi a celor din rezervaţiile naturii; se face deci inventarul floristic şi faunistic şi se precizează speciile rare sau cele pe cale de dispariţie;

- pe baza datelor sus menţionate se trece apoi la stabilirea interdependenţelor dintre datele şi parametrii acumulaţi în zona în care urmează să se amplaseze staţia de control de fond a calităţii mediului.

În această primă etapă diferitele colective de lucru se pun în contact unele cu altele.II. Selectarea obiectelor cheie pentru care urmează să se facă observaţii si elaborarea programelor

concrete de lucru.- din multitudinea datelor acumulate în prima etapă se selectează elementele cele mai importante

(elementele cheie), speciile care se dovedesc indicatoare, se precizează particularităţile fizico-chimice, climatice, morfologice sau (în cazul vieţuitoarelor) fiziologice cele mai importante. Sunt alese nu numai elemente cheie din mediul natural, ci şi specii de mare valoare economică ce pot fi utilizate însistemul de monitoring;

- se selecţionează parametrii geofizici şi geochimici specifici, se aplică dacă este cazul trasori radioactivi pentru evidenţiereacircuitului în natură, sol şi vieţuitoare (plante, animale) a unor substanţe importante sau a anumitor poluanţi.

III. Organizarea si desfăşurarea observaţiilor. Acum se face adunarea propriu-zisă a datelor din teren. Această etapă demarează în mod obişnuit încă din faza a doua, de când se face selectarea parametrilor. Ea urmăreşte acumularea de date din mediu şi clasificarea lor. Este faza cea mai lungă (nu are o durată limitată), dar pe parcurs suferă modificări şi îmbunătăţiri. Prin acest sistem de adunare a datelor se lărgeşte spectrul observaţiilor şi se adâncesc cunoştinţele.Lucrările necesită o mare precizie şi o periodicitate foarte strictă în adunarea datelor. În afara măsurătorilor periodice bine stabilite, se mai pot face înregistrări suplimentare, neperiodice, determinate de fenomene neobişnuite fie naturale, fie provocate de oameni, (cum sunt alunecări de teren, secete prelungite sau inundaţii, ierni lungi, doborâturi de pădure, catastrofe ecologice declanşate de om ş.a.).

Deoarece staţiile de control de fond al calităţii mediului se amplasează de regulă departe de aşezările umane, şi de obicei în marile rezervaţii ale biosferei, este recomandat ca observaţiile să se efectueze în toate cele trei zone (ştiinţifică, zona tampon şi zona de protecţie), în care sunt permise activităţi umane limitate. Numărul de probe necesare se stabilesc iniţial prin randomizare pe bază de calcule matematice. În cazul în care acest număr rezultat este prea mare, se acceptă o marjă mai largă de fluctuaţie a valorilor, fapt care duce la reducerea numărului de probe, deci la fezabilitatea recoltării, prelucrării şi efectuării măsurătorilor în condiţii optime.

În concluzie, etapa aceasta realizează adunarea propriu zisă a datelor în teren. Această etapă se realizează de diferiţi specialişti care lucrează împreună, periodic, sistematic şi pe o perioadă de timp nedeterminată.

IV. Centralizarea, sistematizarea, conservarea şi prelucrarea datelor obţinute prin măsurătorile directe din teren. În cursul etapei a treia se adună neîntrerupt materiale . De aceea, concomitent se organizează sisteme de stocare a datelor şi de prelucrare primară. Acest lucru se realizează în calculatoare dotate cu software specifice.

În acest mod, în staţia de control a calităţii mediului are loc gruparea tuturor datelor, interconectarea şi compararea informaţiilor obţinute de diferiţii specialişti, înlăturarea erorilor, controlul modului în care se desfăşoară monitoringul. În funcţie de datele ce se introduc în calculatoare, se poate realiza şi un control al modului în care se fac analizele, deci se creează un adevărat sistem de feed-back al lucrului în staţii.

Pe măsură ce datele se acumulează, ele sunt transmise staţiilor centrale de control zonal al calităţii mediului, unde se realizează sintezele. Aici se organizează un sistem propriu de evidenţă şi control de verificare şi comparare a datelor unei staţii cu cele obţinute în staţiile învecinate. Informaţiile astfel prelucrate permit caracterizarea la nivel zonal sau regional şi pun în evidenţă aspecte greu decelabile sau chiar imposibil de evidenţiat pe plan local, aşa cum sunt de exemplu efectele poluărilor transfrontiere, efectele ploilor acide, efectele unor dezastre ecologice care au avut loc departe de zona studiată (ca de exemplu erupţii vulcanice, accidente la centrale atomo-electrice, catastrofe pe mări şi oceane, deversări accidentale de poluanţi în aer sau ape) ale căror urmări sau evoluţii nu pot fi altfel decelate.

Prin schimbul de informaţii la nivel internaţional se pot realiza sintezele privind starea mediului la nivel global.

Cu cât se acumulează mai multe date, cu atât este mai facilă realizarea procesului de modelare a fenomenelor ce au loc, a modelului de stare a zonei respective. Pe baza modelelor se pot face apoi prognoze şi deci se pot stabili tendinţele pe termen lung sau scurt asupra evoluţiei viitoare a zonei.

Organizarea monitoringului pentru controlul poluării şi poluanţilorSistemul de control al poluării diferă în mod fundamental de cel de fond. El se realizează în zona surselor de poluare, controlează emisiile (eliminarea în aer a poluanţilor cu o anumită intensitate) şi imisiile (pătrunderea şi difuzia substanţelor poluante într-un volum de aer sau apă).

Acest monitoring se poate extinde la distanţe mai mult sau mai puţin depărtate de sursă în scopul evidenţierii gradului de extindere a influenţei poluanţilor asupra zonei.

Staţiile acestui monitoring sunt amplasate în punctele fierbinţi de poluare.În cazul acestui tip de monitoring se urmăresc poluanţii care sunt vizaţi, precum şi factorii de mediu

abiotici şi biotici cu care interferă (în sensul neutralizării sau amplificării efectelor negative (de exemplu, dioxidul de sulf în contact cu apa din atmosferă produce acid sulfuric care generează ploi acide), al bioacumulării unor pesticide, metale grele ş.a. - cu efecte negative de-a lungul diverselor lanţuri trofice, incluzând şi efecte asupra omului.

În acest sistem de monitoring se adună toate informaţiile specifice legate de poluantul respectiv: cantităţile evacuate în mediu, modul în care difuzează în aer, apă şi sol, modul în care este neutralizat de mediu sau, dimpotrivă, cum afectează ciclurile biogeochimice. Se evidenţiază potenţialele efecte negative asupra componentelor vii ale mediului la nivel fiziologic, biochimic sau genetic etc.Interconectarea celor două sisteme de monitoring

Pentru realizarea unei viziuni reale este necesar ca datele celor două tipuri de monitoring să fie puse laolaltă şi analizate cu deosebită atenţie.

Pentru aceasta se tinde spre interconectarea sistemelor şi reţelelor de supraveghere a mediului, mai larga comparare a datelor. Trebuie să se realizeze o stocare a informaţiilor celor mai diverse pe termen lung. Se caută totodată fundamentarea unor indicatori şi parametri sintetici reprezentativi, utili în evidenţierea interdependenţelor.

Tot în acest scop trebuie elaborat şi perfecţionat un sistem de prezentare şi urmărire sinoptică a calităţii factorilor de mediu şi a dinamicii lor (un exemplu este dat de modul de prezentare a dinamicii factorilor meteorologici).

Un rol esenţial în realizarea acestui sistem de monitoring îl are conectarea sistemelor naţionale de control a calităţii mediului la sistemul internaţional. În acest mod se realizează o viziune globală, se evită "golurile pe hartă", apar corelaţii nebănuite între diversele cauze şi efectele pe care acestea le generează. Pentru aceasta a fost elaborat un cadru general de acţiune şi implementare.

3.3. Nivele de lucru în monitoringul ecologicStudiile şi analizele desfăşurate în cei peste 25 de ani care au trecut de la demararea lucrărilor de

organizare şi desfăşurare a monitoringului ecologic/integrat au evidenţiat existenţa obligatorie a trei nivele de lucru - local, regional şi global.

Nivelul localMonitoringul local se realizează de către fiecare ţară.a) În funcţie de necesităţile ţării respective şi potenţialul uman şi material de care dispune. La nivel local

se stabileşte ponderea acţiunilor de fond şi a celor care vizează controlul poluării şi al dispersiei poluanţilor.b) Monitoringul ecologic/integrat se organizează în funcţie de numărul şi locul de amplasare al

rezervaţiilor biosferei din ţara respectivă. În România există trei rezervaţii ale biosferei: Munţii Retezat, Munţii Rarău şi Delta Dunării. Condiţiile nefiind similare, nu pot fi amplasate staţii de control de fond capabile să dea rezultate comparabile în toate aceste trei rezervaţii.

c) Un alt criteriu de care trebuie ţinut seama este interesul ştiinţific. Zona Munţilor Retezat este deosebită din acest punct de vedere, în ea existând un punct de cercetare în zona ştiinţifica - lângă lacul Gemene - la care au acces doar un număr limitat de specialişti (200 persoane/an). O altă zonă este Delta Dunării care se află sub controlul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi al Institutului de Cercetări al acesteia.

d) Monitoringul ecologic se organizează şi în funcţie de amploarea impactelor umane şi a poluării generate de diversele activităţi umane. Astfel, la noi, zonele cele mai „fierbinţi” care sunt şi în atenţia agenţiilor locale de mediu sunt Baia Mare, Zlatna, Copşa Mică, Braşov, Bucureşti, Valea Călugărească - Ploieşti, Midia-Năvodari şi altele.

În România nu avem puncte la care aşezările umane să fie la distanţe de zeci de kilometri de un posibil amplasament al unei staţii de fond. De aceea, ele au fost preconizate a se organiza în zone ceva mai izolate, cam la aceeaşi altitudine şi relativ uniform distribuite pe teritoriul ţării: în Munţii Semenic, în Munţii Rarău şi în zona Bran-Moeciu.

Desfăşurarea monitoringului ecologic/integrat la nivel local se face cu un mare efort uman, financiar şi de dotare specifică, eforturi ce sunt suportate de către ţara respectivă din bugetul propriu.

Tocmai de aceea fiecare stat decide amploarea activităţilor de monitoring, numărul de staţii de fond şi al celor de supraveghere a poluării. El este deci în măsură să stabilească şi care sunt parametrii care se vor transmite staţiilor învecinate şi centrelor internaţionale de stocare a informaţiilor asupra monitoringului ecologic.

Organele internaţionale pot face recomandări, pot da îndrumări, dar ele nu pot obliga un stat sau altul să facă cunoscute date pe care acesta nu este în măsură să le obţină sau nu este dispus să le facă cunoscute.

Care este structura unei staţii locale de control de fond a calităţii mediului?Ea acoperă în medie, o arie de cca. 20.000 kmp. La nivelul ei se stabilesc ce parametri se vor urmări şi

cu ce frecvenţă. Pentru parametrii ce se analizează este necesară existenţa unei aparaturi de măsură şi control adecvată standardelor internaţionale de calitate a datelor ce se obţin, analizele se fac pe baza recomandărilor internaţionale, dar ţinând seama de STAS-urile naţionale.

O staţie locală trebuie să fie prevăzută cu un sistem modern de stocare şi transmitere a rezultatelor analizelor spre staţia centrală sau regională din ţara respectivă (staţie de emisie-recepţie de bună calitate, alimentată cu un sistem energetic propriu, fiabil).

În literatura de specialitate se apreciază că într-o staţie locală de control a calităţii mediului ar trebui să lucreze cca. 30-35 de oameni (10 personal cu studii superioare, 10 operatori, 10 personal tehnic ajutător şi 3-5 personal administrativ-gospodăresc),

În cazul staţiilor de control al poluării, structura unei staţii de control depinde de tipul şi gama poluanţilor, modul de emisie şi dispersie, gama parametrilor analizaţi şi frecvenţa operaţiilor în fiecare subsistem de lucru. Nu există reguli general valabile pentru asemenea staţii.

Nivelul regional

Monitoringul regional se realizează la nivel de ţară mare (de exemplu: Rusia, SUA, China, Brazilia) sau grup de ţări pentru o zonă de interes comun (de exemplu în zona Mării Mediterane, a Mării Negre, Mării Baltice).

Dacă în cazul unei ţări modul de organizare nu ridică probleme, interesele fiind unice, în cadrul unei zone de interes comun pot apărea interese particulare (de ordin politic, religios sau strategic). De aceea, în monitoringul regional toate hotărârile se iau în comun, prin consens, datele obţinute şi transmisibile reciproc se stabilesc şi se difuzează tuturor ţărilor participante. La nivel regional există staţiuni de centra lizarea datelor, staţii stabilite de participanţi precum şi un sediu central, de coordonare şi sinteză.

Atribuţiile unei staţii regionale sunt următoarele :- generalizează informaţiile obţinute de la staţiile locale;- face aprecieri şi modelări pentru întregul teritoriu care îi este arondat;- poate face prognoze asupra schimbărilor posibile ca şi aevoluţiei mediului în regiunea respectivă;- utilizează date obţinute prin teledetecţia prin satelit;- are o bancă de date stocate, date ce sunt prelucrate complex,rezultatele fiind oferite atât ţărilor

participante cât şi sistemului de monitoring global;- are personal de înaltă calificare din diferite ţări şi în toate domeniile în care se realizează monitoringul

regional.Nivelul global

Monitoringul global se desfăşoară deasupra intereselor unei ţări sau grup de ţări. El este destinat supravieţuirii, dezvoltării durabile a omului, biosferei şi ecosferei pe Terra. El este realizat prin organizaţii internaţionale, sponsorizate şi patronate de ONU (cum sunt PNUE, SCOPE şi MAB) sau de către organizaţii internaţionale profesionale (ICSU/IUCN, IUBS, Organizaţia Meteorologică Mondială etc.)

Diferitele organizaţii au centre proprii de sinteză la care diversele ţări şi centre regionale transmit datele măsurătorilor proprii, unde ele sunt prelucrate şi centralizate. Sunt urmăriţi parametrii de interes planetar (ca de exemplu radioactivitatea, structura stratului de ozon, creşterea temperaturii, procesul de topire a gheţarilor, intensitatea proceselor de aridizare, formarea şi circulaţia curenţilor de aer şi a celor marini, caracteristicile şi modificările biodiversităţii, etc).

La acest sistem global colaborează şi alte unităţi internaţionale care oficial nu se ocupă de monitoringul ecologic/integrat, dar ale căror date pot fi importante în viitor sau care prin corelarea cu parametrii care sunt în prezent monitorizaţi la nivel global (de exemplu structura stratosferei, mişcările magmei de sub scoarţa terestră, deriva continentelor etc.) pot permite previziuni utile.

ICSU (Consiliul Internaţional al Uniunilor Ştiinţifice) a lansat proiectul internaţional IGBP (Programul Internaţional Geosferă-Biosferă), proiect care vizează menţinerea echilibrelor viu-neviu la nivel planetar. Acest program gândit şi pus în aplicare de geografi şi geologi urmăreşte:

- evidenţierea interacţiilor chimice biosfera - atmosferă;- evidenţierea interacţiilor biosferă marină - atmosferă;- evidenţierea relaţiilor dintre biosferă şi ciclul apei în natură;- evidenţierea efectelor modificărilor climatice asupra ecosistemelor terestre;- modelarea proceselor globale biosferă-geosferă.

În 1991 INTECOL (Societatea Internaţională de Ecologie) a lansat proiectul de cercetare ecologică ISBI (Iniţiativa Internaţională pentru o Biosferă Durabilă), proiect care abordează trei aspecte: cel ştiinţific, cel educaţional şi cel de intervenţie la forurile de decizie internaţionale şi naţionale. Acest program vizează apropierea dintre ecologie şi ştiinţele sociale, pune accentul prioritar pe situaţiile globale, lor fiindu-le subordonate aspectele de nivel regional şi local. Proiectul urmăreşte stoparea exceselor, a supraexploatării resurselor regenerabile, menţinerea biodiversităţii la nivel planetar, contracararea efectelor negative provocate de activităţile umane asupra diverselor ecosisteme şi biocenozelor lor.

Direcţiile majore în care sunt canalizate viitoarele cercetări ecologice sunt:

- evidenţierea cauzelor şi consecinţelor schimbării globale a climatului; - evidenţierea cauzelor şi consecinţelor modificării chimismuluiatmosferei, solului şi apelor dulci şi marine;- stabilirea consecinţelor ecologice ale schimbării folosinţelor terenurilor şi apei;- realizarea unui inventar biologic;- cunoaşterea biologiei speciilor rare sau pe cale de dispariţie;- evidenţierea efectelor schimbărilor la nivel global şi regional asupra biodiversităţii;- stabilirea unor indicatori ai răspunsurilor ecologice la stress;- refacerea sistemelor ecologice afectate sau deteriorate;- aplicarea teoriilor ecologice în gospodărirea naturii;- cunoaşterea speciilor introduse, a bolilor şi patogenilor;- ecologia răspândirii bolilor;- cunoaşterea proceselor ecologice la nivelul populaţiilor urbane;

3.4. Indicatori specifici urmăriţi în monitoringul ecologicCercetările de până acum au evidenţiat următoarele tipuri de indicatori (Botnariuc, 1987):

a) Indicatori geofizici - cuprind parametrii care urmăresc factorii climatici (temperatură, insolaţie, nebulozitate, precipitaţii, curenţi de aer etc.) şi pe cei hidrologici (debite lichide şi solide, curenţi, viteze, transparenţă etc);

b) Indicatori geochimici - evidenţiază conţinutul diferitelor substanţe chimice în diferitele subsisteme ale mediului. Parametrii geochimici pot fi împărţiţi în:

Elemente: - macroelemente esenţiale - N, P, K, Ca, S; - macroelemente esenţiale specifice solului - Al, Mg, Mn, Cl; - microelemente (a căror carenţă determină disfuncţii metabolice) - Zn, Co, Cu, Mo; - elemente tehnogene (generate de anumite activităţi umane) - S, Pb, As, Cd, Hg, Cu.

Compuşi tehnogeni - SO2, CO2, CO, NH4, NH3, substanţe organice sau de sinteză, DDT, HCH, produse petroliere etc.

c) Indicatori biologici - care constau în: - inventarul speciilor existente (evidenţierea biodiversităţii);

- urmărirea unor anumiţi bioindicatori generali; - urmărirea componentelor specifice diferitelor tipuri de medii de viaţă;

- urmărirea unor indicatori globali ai stării biocenozei (indicatori bioecologici);- efectuarea de teste (ex. toxicologice) sau simulări în laborator (biotest, teszul AZ etc.).

d) Indicatori de radioactivitate - obţinuţi prin măsurarea radioactivităţii globale, a radioactivităţii , şi , a cantităţilor de tritiu şi radon.

e) Indicatori privind nevoile umane - istorici, sociologici, epidemiologici, legaţi de alimente şi apa potabilă sau zgomot.

f) Indicatori de evidenţiere a unor surse de afectare a mediului - avându-se în vedere că există o gamă atât de largă de parametri ce pot fi utilizaţi, se impune elaborarea unor criterii de selecţie, criterii ce pot fi funcţie de validitatea ştiinţifică, consideraţii practice, de management sau de acoperire a unor necesităţi legate de participarea la anumite programe naţionale sau internaţionale.

Aceste considerente pot fi:-posibilitatea de estimare cantitativă ( măsurabilitate);-posibilitatea de estimare calitativă (utilizând o scară stabilită de specialiştii din domeniu prin consens - ex. gradul de saprobie);- capacitatea de rezoluţie;- acurateţea măsurătorilor;- reproductibilitatea;

- grad de reprezentativitate;- grad de comparabilitate;- nivel de dificultate;- acurateţe;- relevanţă.

3.5. Zone de investigare în monitoringul ecologicÎncă din anul 1976, în cadrul unei conferinţe internaţionale desfăşurate în cadrul PNUD la Nairobi

(Kenya) s-au stabilit o serie de centre de supraveghere a biosferei, centre care au fost repartizate pe toată suprafaţa globului.

Au fost stabilite trei staţii centrale pentru Eurasia: cea vest-europeană, cu sediul la Londra (Anglia), una est-europeană, cu sediul la Moscova (Rusia) şi alta răsăriteană cu sediul la Kyoto (Japonia), staţii ce au în subordine 78 de staţii de bază şi 616 staţii regionale care acoperă în total 54 milioane kmp. Ulterior, (în 1978) s-a hotărât ca staţia de la Moscova să aibă în subordine 100 staţii regionale (tabelul 6).3.6. Componente ale mediului studiate în monitoringul ecologic

Componentele biotice şi abiotice trebuie investigate în aer, apă, sol şi subsol, de pe suprafeţe variabile, funcţie de factori geografici, hidrologici şi climatici, de distribuţia populaţiei umane şi gradul de răspândire în teritoriu a activităţilor economice.

În mediul aerian sursele de investigare pot fi fixe sau mobile. Recoltarea probelor se face la sursa de emisie, la cea de imisie, precum şi la distanţe diferite de sursa de poluare, ţinându-se cont de direcţia vânturilor dominante. Pentru a ne da seama de efectele poluanţilor emişi în aer, se iau în paralel probe şi în alte direcţii de circulaţie a aerului. Sistemele de recoltare a probelor diferă pentru gaze, aerosoli, suspensii solide si microorganisme. Pentru fiecare există metode de recoltare şi analize specifice, aparate proprii. În mediul acvatic investigaţiile diferă în mări şi oceane de cele din apele dulci curgătoare sau stagnante..

În mări şi oceane controlul se face atât în zona costieră cât şi în largul oceanelor sau insule, în puncte fixe sau mobile, la suprafaţa apei, în adâncime şi la niveiul sedimentelor, asupra biotei din pelagial, zona abisală şi litorală.

În apele dulci stagnante, investigarea se desfăşoară de la punctul de impact, radiar spre larg, asupra apei, sedimentelor şi organismelor care trăiesc aici.

În apele_curgătoare, investigarea începe în amonte de sursa de poluare şi se continuă în aval până acolo unde procesul de autoepurare duce la refacerea calităţii apei (dacă reuşeste aceasta ca urmare a succesiunii de surse de poluare de pe traseu). Ele vizează apa şi sedimentele, precum şi vieţuitoarele care le populează.

În mediul terestru investigaţiile se fac asupra covorului vegetal şi_organismelor care îl consumă, frunzarului şi solului (epigaion şi hipogaion). Investigaţiile asupra solului vizează evidenţierea acumulării unor poluanţi specifici, controlul pe verticală al migraţiei acestora funcţie de tipul de sol, capacitatea de tamponare şi permeabilitate, structura biocenozelor specifice.

În subsol aria de investigare este mult îngreunată. Traseele apelor din subteran sunt urmărite cel mai bine cu ajutorul unor trasori radioactivi sau cu fluoresceină; este urmărită compoziţia chimică şi fauna specifică, efectul infiltraţiilor prin diverse soluri etc. Până acum, mediile terestre subterane nu sunt folosite în monitoringul ecologic/integrat.

În toate mediile susmenţionate există unii parametri care se pot urmări fie prin analize simple, realizate în teren, fie numai în condiţii de laborator şi cu aparate mai sofisticate, iar alţii care pot fi urmăriţi prin spectrofotometrie cu ajutorul teledetecţiei.

Fiecare domeniu de investigare are metodele, tehnicile şi aparatura specifică; metodele folosite sunt adecvate fiecărui mediu de viaţă şi pot fi specifice fie monitoringului de fond, fie celui aplicat în cazul poluării sau urmăririi anumitor poluanţi.

În zone ecologic omogene se pot folosi aceleaşi metode, în zone ecologic neomogene adesea metodele

diferă.3.7. Utilizarea fotogrammetriei şi teledetecţiei în monitoringul ecologic

Teledetecţia reprezintă un ansamblu de tehnici pentru cercetarea de la distanţă a pământului. Teledetecţia se poate face din spaţiul aerian (din avioane) sau din cosmos (cu ajutorul sateliţilor) (Fig. 2). Prin teledetecţie se obţin informaţii pentru foarte multe domenii de activitate: agricultură, geologie, hidrologie, cartografie, prospectarea şi evaluarea recoltelor şi a resurselor naturale, supravegherea mediului, se pot urmări modificările climatice, dinamica curenţilor atmosferici, circulaţia curenţilor marini ş.a.

Avantajul teledetecţiei şi fotogrammetriei este acela că permite o supraveghere de la distanţă, obiectivă, cu aparate de foarte mare precizie.

Fotogrammetria se bazează pe realizarea de fotografii speciale şi are ca scop recunoaşterea obiectelor fixe, mobile sau deformabile, a poziţiei lor în timp şi spaţiu precum şi reprezentarea lor fotografică sau numerică. Fineţea recunoaşterilor este de sub 1 m.

În fotogrammetrie se lucrează din avioane sau sateliţi. De aici se execută fotografii succesive. La developare, lipite unele de altele, pot reconstitui cu fidelitate zona baleiată.

Fotografiile obţinute depind de sensibilitatea filmului, filtrele folosite pentru selectarea anumitor aspecte, aparatele de filmat şi cele de citit imaginile, precum şi de o serie de factori externi obiectivi cum sunt lumina, capacitatea obiectelor de a reflecta lumina, capacitatea de filtrare a atmosferei, compoziţia spectrală a luminii, poziţia soarelui şi altele.

Teledetecţia se efectuează din sateliţi, se realizează cu aparate prevăzute cu senzori multispectrali, senzori de baleiere multispectrală în vizibil, infraroşu apropiat şi mijlociu, senzori radar sau senzori de tip sonar. Înregistrările care se fac sunt de două categorii: pasive (ca la fotografiere) şi active (cele de tip radar sau sonar, care transmit şi primesc înapoi, o anumită emisie de unde). Indiferent de sistem, aceste metode permit curent în activitatea de monitoring, evidenţierea unor mecanisme şi procese greu detectabile.

Utilizarea fotogrammetriei şi teledetecţiei în monitoring permite punerea în evidenţă a deşarjărilor ascunse sau clandestine de poluanţi, petele de petrol sau ulei de pe ape, din oceane sau de pe sol, înfloririle algale în lacuri, mări şi oceane, transportul suspensiilor, modul şi locul în care se acumulează sau se depun. Aceste sisteme asigură un mijloc foarte eficient de supraveghere la nivel local, regional şi global (de exemplu o deşarjare clandestină într-un râu poate fi detectată mai rapid, precizându-se sursa, ora la care a avut loc, viteza de scurgere şi gradul de diluţie).3.8. Durata şi frecvenţa observaţiilor în monitoringul ecologic

Realizarea monitoringului ecologic este diferită în staţiile de supraveghere de fond ale biosferei faţă de staţiile în care se urmăresc emisiile şi dispersia poluanţilor. De asemenea, există particularităţi specifice, pentru fiecare subsistem al ME.

În staţiile de supraveghere de fond a biosferei durata este cvasinelimitată, frecvenţa de lucru depinzând de tipul de analiză al fiecărui subsistem. Spre exemplu în climatologie temperaturile se iau zilnic, de 2-3 ori, la ore fixe, precipitaţiile se măsoară o dată pe zi, iar zăpada de câte ori cade, la sfârşitul căderilor de zăpadă, pe când în pedologie analizele de metale grele din soluri se fac o dată la 1 sau, chiar la 5 ani.

În tabelele 7 şi 8 sunt prezentate frecvenţele de urmărire a câtorva parametri.În staţiile de supraveghere a poluării controlul demarează înainte de apariţia procesului de poluare şi

durează pe toată perioada cât emite sursa de poluare. Totodată se ţine seama de particularităţile sursei, condiţiile climatice şi hidrologice. În perioadele în care sursa nu funcţionează nu se fac măsurători.3.9. Metode de prelucrare a datelor în monitoringul ecologic

Toate datele obţinute prin măsurători în teren şi laborator sunt considerate date de bază. Ele trebuie să fie obţinute pe baza metodelor standard naţionale şi internaţionale. Modul de prezentare a datelor de bază este cifric şi se exprimă în conformitate cu standardele internaţionale din domeniu.

Datele de bază sunt introduse în băncile de date cu ajutorul unor programe de software specifice, programe naţionale sau internaţionale, la care au acces cei care lucrează în probleme de monitoring

ecologic. La nivelul componentelor se realizează prelucrările statistice şi se stabilesc mediile zilnice, lunare sau anuale, se pot construi hărţi sau diagrame cu ajutorul cărora se prezintă situaţia mediului. Aceste date stau la baza realizării modelelor şi a prognozelor privind calitatea mediului.

Analizele matriciale rezultate pe baza prelucrării datelor pun în evidenţă interdependenţe cum sunt:- probleme de ecologie generală funcţie de grupe ţintă depoluanţi;- poluanţi prioritari faţă de organisme ţintă (spre ex. modul în care acţionează poluanţii asupra

anumitor organisme);- funcţiuni de mediu în raport cu poluanţii prioritari;- caracterizarea suportabilităţii ecosistemelor faţă de diverseimpacte umane;- realizarea unei matrici de coroborare între grupe de indicatori şi obiective;

- matrici de intercorelare între fenomene naturale;Deoarece rezultatele obţinute prin aplicarea unei tehnologii noi, moderne, încă negeneralizate (ca de

exemplu imaginile din satelit, imaginile termice, tehnologia laserului) furnizează extrem de numeroase date şi într-un timp extrem de scurt, ele implică în mod obligatoriu utilizarea calculatoarelor de mare putere şi rezoluţie, capabile să evidenţieze rapid aspecte care pot fi cu mare dificultate şi cu un mare volum de lucru obţinute prin metodele clasice tradiţionale.

Utilizarea calculatoarelor în prelucrarea datelor de monitoring permite realizarea unor date statistice, planşe, grafice şi hărţi de o mare exactitate şi fidelitate. Totodată, utilizarea calculatoarelor permite o rapidă modelare, elaborarea de prognoze în mai multe variante, fapt ce uşurează munca celor puşi să ia decizii în privinţa protecţiei mediului înconjurător. Spre exemplu, o bună prognoză a calităţii apei în bazinul hidrografic al unui râu, precum şi cunoaşterea compoziţiei şi debitelor apelor uzate deversate în acesta poate permite, pe bază de calcule tehnico-economice, stabilirea gradului de epurare optim în staţiile de epurare aferente, ceea ce duce la costuri minime de investiţie şi exploatare a acestora, în condiţiile respectării normelor de protecţie a calităţii apelor bazinului hidrografic respectiv.

În cadrul sistemului de prelucrare a datelor de bază se fac încercări de a se ajunge la metode de evaluare globală a calităţii mediului, sau de evaluare globală a impactului poluării asupra calităţii ecosistemelor.

O asemenea încercare a fost publicată de V. Rojanschi (1991), ea fiind şi prezentată în anexa 2.Avantajele utilizării unor asemenea metode de evaluare constau în:- obţinerea unei imagini globale a stării mediului la un moment dat;- permite compararea unor zone sau ecosisteme diferite – cu condiţia ca acestea să fi fost

analizate pe baza aceloraşi indicatori;- permite compararea stării unor zone sau ecosisteme în diferite perioade de timp, deci oferă

posibilitatea urmăririi evoluţiei calităţii atât a diferiţilor factori de mediu, cât şi aprecierea globală a modificărilor suferite de mediu.

În cadrul problematicii vizând prelucrarea datelor, un aspect important îl joacă abordarea integrată a problemelor de monitoring din punct de vedere al relaţiei cauză - efect. În figura 3 este dat un asemenea mod de abordare pentru apele dulci de suprafaţă.

3.10. Structura generală a monitoringului ecologic

În scopul unei bune organizări şi desfăşurări a monitoringului ecologic/integrat trebuie realizată o structură organizaţională coerentă, care, pornind de la poluanţi, vectori de propagare şi mediul afectat sau în care aceştia s-au bioacumulat, să precizeze pas cu pas ce trebuie făcut pentru a se lua deciziile corespunzătoare (Fig. 3 şi 4).

La baza acestor acţiuni trebuie să existe o legislaţie de mediu corespunzătoare. La nivel mondial au fost

create comitete de experţi care au stabilit pentru diferitele subsisteme ale monitoringului ecologic tehnici de lucru, aparatura recomandată, rezultatele activităţilor lor fiind publicate şi difuzate celor care organizează activităţile de monitoring. La nivelul GEMS se publică materialele comitetelor expert şi recomandările diferitelor conferinţe şi adunări internaţionale.

Înainte de demararea anumitor activităţi de monitoring, se constituie în prealabil staţii pilot prevăzute cu laboratoare corespunzătoare cerinţelor problematicii studiate.

Deoarece monitoringul integrat este o activitate continuă, dinamică, care se perfecţionează neîntrerupt, trebuie să existe o strategie specifică. Ea trebuie să ţină seama de o serie de considerente cum sunt:

1. desfăşurarea unui monitoring cu obiective pe termen lung;2. monitoringul trebuie să fie flexibil şi cât mai cuprinzător;3. pentru dezvoltarea şi perfecţionarea monitoringului este necesar să existe colaborarea internaţională;4. realizarea şi dezvoltarea unui sistem de metode de comparare a datelor;5. trebuie să existe automatizare şi accesibilitate la date pentru evaluarea rezultatelor şi raportarea

activităţii;6. să se desfăşoare în domeniu o cercetare - dezvoltare neîntreruptă;7. să fie organizat un sistem coerent de pregătire şi specializarea personalului pentru activitatea de

monitoring;8. activitatea de monitoring să fie asigurată cu fonduri adecvate;9. implementarea activităţii de monitoring ecologic în probleme complexe ale fiecărei ţări care vizează

protecţia mediului.Capitolul 4. MODALITĂŢI DE DESFĂŞURARE A MONITORINGULUI ECOLOGIC4.1. Nivele de lucruMonitoringul poate fi desfăşurat aşa cum s-a arătat şi mai înainte, la nivel global, regional şi local. El constă din:

- culegerea operativă de date;- prelucrare;- avertizare;- protecţie.

El poate servi la:- caracterizarea calităţii mediului la un anumit moment;- caracterizarea mediului pe termen lung;- evaluarea tendinţelor în care poate suferi modificări;- stabilirea măsurilor de contracarare a tendinţelor negative.Monitoringul ecologic se poate desfăşura după următoarele faze de derulare (fig. 5).

4.2. Subsisteme de lucruMonitoringul ecologic se desfăşoară prin activitatea concomitentă a numeroşi specialişti din domenii

variate. Pentru realizarea sa, mediul este cercetat prin:- controlul mediului în ansamblu, sau pe subsistemele sale (atmosferă, oceane şi mări închise, ape

interioare, soluri, vegetaţie şi păduri, biota, hrană şi apă potabilă, radionuclizi, landşaft sau epidemiologie) sau

- prin controlul emisiilor şi al răspândirii poluanţilor.În cele ce urmează vom analiza subsistemele pe medii de viaţă, precum şi pe cel al controlului

poluanţilor.

4.2.1. Subsistemele monitoringului ecologic pe medii de viaţă

AtmosferaReprezintă stratul gazos care înconjoară litosfera şi hidrosfera. El este un mediu cu densităţi ce

descresc de la suprafaţa solului spre cosmos şi este format din gaze ce se află în prezent în anumite proporţii (N2 = 78%, O2 = 21%, CO2 = 0,03%, CH4 = 0,97%), dar la care se pot adăuga în proporţii variabile şi alte substanţe provenite din agricultură, industrie sau transporturi (Tabelul 9). Atmosfera este foarte rarefiată, fapt ce permite o difuzie rapidă a substanţelor solide (ca particule de mărimi diferite), lichide (sub formă de aerosoli) sau gazoase (fig. 6).

Este important de remarcat faptul că diversele substanţe, odată ajunse în aer, fie rămân ca atare, fie, de cele mai multe ori, interacţionează (formând complexe specifice), fie intră în reacţii chimice care generează noi substanţe (tabelul 10). Spre exemplu, dioxidul de sulf cu apa produce acid sulfuric, oxizii de azot cu apa produc acid azotic, amestecul de gaze poluante cu apa şi pulberile solide formează o ceaţă specifică aglomerărilor urbane şi industriale, denumită smog. Compoziţia atmosferei suferă permanente modificări generate de procesele de evaporaţie a apei din litosferă şi hidrosferă, de cele de evapotranspiraţie din biosferă, se îmbogăţeşte cu oxigen (care provine din procesele de fotosinteză) sau pierde dioxid de carbon (prin aceleaşi procese), primeşte gaze şi pulberi din activităţile vulcanice, captează pulbere cosmică etc. şi invers, prin ploi, o serie de substanţe recad pe sol (deci se autopurifică atmosfera).

În_atmosferă, la nivele diferite, se crează curenţi de aer ce circulă în anumite sensuri (generate de rotaţia pământului, variable de temperatură provocate de radiaţia solară, curenţii marini sau încălzirea litosferei) şi care pot purta poluanţii în direcţii foarte variate şi pe durate diferite. Din această cauză poluanţii pot ramâne mai mult sau mai putin timp în aer, circulă mult, efectele lor negative manifestându-se în locuri adesea neaşteptate (spre exemplu poluanţii din siderurgia engleză şi americană au provocat acidifierea lacurilor din peninsula scandinavă).

În scopul înţelegerii proceselor, este necesar aportul specialiştilor climatologi şi al celor care se ocupă de procesele de difuzie şi transport al gazelor. Aceştia pot studia fenomenele din atmosferă, simula mişcările gazelor şi prevede locurile în care se vor manifesta efectele negative ale poluanţilor.

În monitoringul atmosferei, se urmăreşte:- intensitatea, variaţia şi structura radiaţiei solare;- structura (grosimea şi densitatea) stratului de ozon;- cantitatea, mărimea şi structura particulelor în suspensie (în special cantitatea metalelor grele ajunse

şi transportate de gaze în atmosferă) (fig. 7);- cantitatea de dioxid de carbon şi a altor gaze rezultate din activităţi antropice, capabile să determine

efectul de seră (Fig. 8, 9, 10).În problema poluării atmosferei se disting în principal două grupe de surse de poluare:

a) agricole- extravilan;b) industriale - intravilan (urban) şi din transporturi care sunt şi intra şi extravilane).I. Poluarea extravilană este generată de modul de utilizare şi exploatare a terenurilor agricole, de activităţile desfăşurate în fermele zootehnice şi pe căile de comunicaţie între centrele urbane. Sursele principale de poluare provin din utilizarea pesticidelor şi îngrăşămintelor şi din transporturile generatoare de gaze incomplet arse.

Aceşti poluanţi pot duce la apariţia ploilor acide, la acumularea unor pesticide în sol şi organismele vii. Alături de aceşti poluanţi trebuie luate în consideraţie şi o serie de substanţe de avertizare (terpene) emise de masivele vegetale şi care, în contact cu diverşi poluanţi pot genera noi substanţe toxice.

Analiza subsistemului aer implică efectuarea unor analize:- de gaze - SO2, NO2, NO, N2O5, NH4, CH4, CO, fluorcarbon, hidrocarburi reactive;- de lichide - compoziţia chimică a apei de ploaie şi a zăpezii, pH-ul; - de solide - cantitatea şi compoziţia chimică a pulberilor granulometria lor;

- a anumitor poluanţi - Hg, Pb, DDT, PCB, Cd;- a microbiotei - germeni sporulaţi patogeni.

Atunci când vrem să facem corelaţia între sănătatea oamenilor şi poluarea aerului extravilan, un rol importanţii au şi aspectele epidemiologice (măsurători de spori şi hife de ciuperci, granule de polen, alergeni .II. Poluarea intravilană este generată de cele mai variate activităţi umane: habitat, activitatea industrială, transport, pierderile de căldură ş.a. Ca urmare, gama şi varietatea poluanţilor din atmosferă creşte enorm; la aceasta se adaugă şi fenomenul de „clopot” şi apariţia unor zone cu microclimat specific, toate conducând la centre de concentrare a poluării aerului (Fig. 11).

Din această cauză, măsurătorile intravilane trebuie efectuate:- în parcuri sau unde este o vegetaţie abundentă (îndeosebi arboricolă);- în zona comercială lipsită de vegetaţie (unde se măsoară şi poluarea fonică);în zonele rezidenţiale;

- în zonele industriale (dacă se poate, pe tipuri de industrie).Intravilan, se urmăresc atât o serie de parametri măsuraţi şi în extravilan (toţi poluanţii gazoşi, lichizi,

solizi şi microbiologici enuneraţi mai sus), cât şi unele substanţe care afectează direct sănătatea oamenilor: azbest, siliciu, fluoruri, substanţe cancerigene, oxidante, alergeni). De o atenţie specială se bucură măsurătorile de radon şi de radionuclizi.

În scop educativ, în zonele de mare trafic se pot pune staţii de măsurare automată a unor parametri, cu afişarea permanentă a valorilor şi chiar cu avertizarea sonoră şi optică în caz de depăşire a valorilor maxim admisibile (spre exemplu compuşi de azot, gaze de eşapament, emisii de CO2). (anexa 4).

Orice sistem complet de supraveghere a calităţii aerului trebuie să fie structurat pe patru componente:- supravegherea emisiilor de poluanţi gazoşi;- supravegherea parametrilor hotărâtori în transportul şi difuzia poluanţilor;- supravegherea imisiilor;- supravegherea efectelor poluării aerului (asupra omului, organismelor vii şi ambianţei nevii - clădiri,

utilaje, monumente istorice şi arhitectonice etc.).Mări şi oceane

De la început se ridică întrebarea dacă este necesar monitoringul ecologic al mărilor şi oceanelor. Răspunsul apare evident atunci când ne reamintim că cca 75% din suprafaţa planetei este ocupată de aceste ape. Efectele fenomenelor naturale şi ale activităţii oamenilor se manifestă fie direct, fie indirect asupra apelor marine şi oceanice. Din atmosferă, prin precipitaţii şi din apele dulci ce ajung în mări şi oceane, vine o gamă largă de substanţe care pot modifica factorii abiotici şi biotici marini. În plus, omul deversează direct în mări numeroşi poluanţi - proveniţi de la diferite întreprinderi costiere, de pe navele ce străbat mările şi oceanele, de la tancuri petroliere sau nave încărcate cu diferite produse când eşuează etc.

Mările şi oceanele posedă o imensă interfaţă cu oceanul planetar; de aceea între cele două medii au loc neîncetat schimburi care pot fi influenţate sau modificate.

Monitoringul ecologic se efectuează în mări şi oceane în puncte fixe şi mobile.Punctele fixe sunt amplasate în insule, la faruri izolate sau lângă coastă, în apropierea unor surse

de poluare (de exemplu pe platformele de extracţie a petrolului) sau la gura unor fluvii importante.Punctele mobile sunt reprezentate de nave special construite sau amenajate pentru studierea

oceanelor (nave de cercetări oceanografice), dar şi de nave care mergând pe anumite trasee comerciale intens folosite, pot face măsurători în zonele respective. Dacă punctele fixe sunt de competenţa ţărilor cărora le aparţine teritoriul, măsurătorile în punctele mobile sunt cel mai adesea de interes internaţional, analizele făcându-se în apele internaţionale.

Recoltările de probe se fac atât de la suprafaţă (deci la interfaţa aer-apă), cât mai ales de la adâncimea de 10 m, adâncime la care se apreciază că este densitatea şi activitatea maximă a bacterio-, fito- şi zooplanctonului marin şi oceanic.

Parametrii stabiliţi de Administraţia Naţională pentru mări şi oceane a S.U.A. sunt prezentaţi în tabelul 11. În afara analizelor sus-menţionate se mai urmăresc anumite substanţe toxice (specifice) sau deosebit de otrăvitoare, se fac teste ecotoxicologice etc.

Odată cu dezvoltarea programelor de supraveghere a planetei de pe sateliţii mobili sau de pe cei geostaţionali, controlul calităţii apelor din mări şi oceane a devenit o activitate de rutină.

Date fiind implicaţiile deosebit de grave ale poluării mărilor şi oceanelor, efectele lor fiind ca şi la aer - transfrontiere, se urmăreşte cu atenţie şi se pedepseşte grav poluarea apelor din zonele internaţionale. În acest scop există numeroase tratate: unele generale, altele cu efect regional (de exemplu supravegherea Mării Mediterane, Mării Baltice, Mării Negre, regimul pescuitului în Marea Nordului şi cel al Atlanticului de NE).Apele interioare

Apele interioare reprezintă mediul cel mai afectat de activităţile umane. Deterioarea calităţii se face fizic, chimic, biologic şi radioactiv, el variind de la afectări infime (echivalente cu poluarea de fond a ecosferei), până la deteriorări ce transformă anumite râuri în adevărate scurgeri la suprafaţă a unor ape de canal.

În categoria apelor interioare, intră: râurile, lacurile, zăpada, gheaţa şi apele subterane. Este normal că pentru fiecare vor exista metode, tehnici şi frecvenţe diferite de recoltare a probelor.

Râurile sunt apele curgătoare de suprafaţă cele mai utilizate pentru a scăpa de deşeuri, pe logica că "lasă ca le duce apa la vale şi astfel noi scăpăm de ele". Aceasta a dus la situaţii în care unele ape de la zona de deversare a anumitor poluanţi devin inutilizabile pentru orice fel de folosinţe pe zeci sau sute de kilometri. Râurile transportă nu numai ce provine din industrie şi aşezări umane, ci şi ceea ce se spală de pe terenurile agricole şi de la ferme zootehnice.

Pentru reducerea poluării s-au realizat şi funcţionează o gamă largă de staţii de epurare a anelor uzate (calitatea afluenţilor lor fiind reglementată prin autorizaţiile de funcţionare care sunt specifice sursei de poluare şi emisarului).

Se caută să se evite pe cât posibil poluarea lacurilor şi apelor stagnante mai mici (bălţi, iazuri), efectele poluării acestora fiind mult mai grave, iar procesele de autoepurare decurg cu mult mai mare dificultate. Apele stagnante supuse impurificării evoluează obişnuit rapid spre o eutrofizare şi apoi spre degradarea ireversibilă a ecosistemului.

Apele subterane constituie 95% din apele dulci şi ridică o problemă specială căci circulă sub scoarţa terestră pe trasee insuficient cunoscute (o poluare a acestora într-un anumit loc putând afecta apele potabile sau ape curgătoare la mari distanţe); totodată în ele nu se poate realiza procesul de autoepurare la fel ca în râurile de suprafaţă, iar consumurile mari de ape subterane (pentru alimentări cu apă potabilă şi industrială, irigaţii etc.) putând duce la secătuirea unor rezervoare subterane cu urmări imprevizibile (scădere resurse apă, sufundări de teren, deşertificare, reducere debite ape de suprafaţă, mergând până la captarea şi umplerea lor ulterior cu ape impurificate).

Zăpada este forma de apă solidă care se poate impurifica din aer prin aderarea sau adsorbţia în fulgii săi a diverşilor poluanţi solizi sau gazoşi pe care îi întâlnesc în cădere sau ulterior când, odată depusă pe sol, cad pe ea substanţe din aer. La topirea zăpezii, poluanţii care s-au acumulat ajung în râuri sau se infiltrează în sol. Din această cauză, apele provenite din precipitaţiile sub formă de zăpadă se analizează fie imediat ce s-a oprit ninsoarea, fie la începutul primăverii (cel mai adesea, pentru a prinde situaţia poluării aerului dintr-o zonă, pe toată perioada rece a anului).

Gheaţa, ca şi zăpada, reprezintă nişte acumulatori în timp ai poluanţilor. Prin faptul că ea nu se topeşte integral an de an (în gheţari), calotele din care se fac analizele permit - prin prelevarea de probe de la diferite adâncimi, o evidenţiere a situaţiei poluării pe perioade lungi (uneori pe durate şi de 100 ani).

Alături de aer, apele dulci sunt cel mai bine studiate şi pe ele se desfăşoară de multă vreme monitoringul ecologic/integrat. În tabelul 12 este prezentată importanţa unor indicatori chimici ce se măsoară în apă, pentru sănătatea umană, activitatea economică şi biocenozele acvatice.

Monitoringul ecologic/integrat al apelor interioare se organizează:

- în staţii cât mai îndepărtate de orice sursă de poluare (în lacuri şi în ape curgătoare care nu au suferit, de la izvor până la punctul de prelevare a probelor, nici o impurificare semnificativă de origine antropică) (anexa 5).

- în ape care au suferit influenţa activităţilor agricole (potenţial) impurificate cu insecticide şi fertilizanţi aduşi de pe terenuri prin apele de ploaie, şiroiri din topirea zăpezii);

- în ape în care au loc deversări de ape uzate (tratate sau netratate). În acestea se urmăresc atât sursele cunoscute de impurificare, cât şi eventualele puncte difuze sau mascate, deversările accidentale sau cele clandestine;

- în cazurile de urmărire a unor situaţii speciale (spre exemplu evidenţierea procesului de acidifiere a apelor unui lac (tabelul 13) sau a procesului de eutrofizare a unui lac.

SolulSubstratul solid al uscatului este cel mai greu afectat de factorii naturali şi antropici. El reprezintă acea

componentă a mediului în care procesele abiotice şi biotice se întrepătrund atât de intim, încât cele trei componente de bază (substanţe anorganice, substanţe organice nevii şi organismele) sunt inseparabile. Solul este rezultatul acestor interacţii care se desfăşoară de mii şi milioane de ani. Pe şi în sol trăiesc numeroase organisme care sunt adaptate acestui mediu de viaţă, multe dintre ele manifestând pregnant caractere stenoice specifice.

Activităţile umane pot afecta procesele naturale din soluri prin accelerarea proceselor de salinizare, irigaţii şi desecări, aplicarea de amendamente, nutrienţi, aport de metale grele sau prin lucrări agricole care modifică mai mult sau mai puţin accentuat structura solurilor agricole. În urma acestor transformări în structura fizică şi compoziţia solurilor, biota sa - microflora şi microfauna - e nevoită să se modifice, căutând să se adapteze noilor condiţii de viaţă. Ori, biocenozele din soluri, formate în mii de ani, au o mare stabilitate şi stenoicitate, fapt ce duce la apariţia unor dereglări puternice ale proceselor de mineralizare şi de refacere a humusului. La aceste procese negative omul mai poate interveni prin depozitarea de deşeuri solide, efectuarea de irigaţii cu deşeuri lichide, scăparea de diverse reziduuri (cele mai grave fiind cele petroliere) sau depozitarea celor industriale.

Capacitatea de refacere a solurilor este mult mai lentă comparativ cu cea care se desfăşoară în ape, fapt ce impietează asupra producţiei de hrană şi materii prime naturale pentru om.Efectele acestor impacte determină accelerarea proceselor de eroziune, scăderea producţiei vegetale, intensificarea proceselor de deşertificare.

În prezent, o atenţie deosebită se acordă poluării cu metale grele, aceasta fiind cea mai stabilă şi gravă formă de afectare a calităţilor fizico-chimice şi biologice ale solurilor. Intensitatea acestui proces depinde de caracteristicile diverselor tipuri de soluri şi implicit de vulnerabilitatea lor la poluare, vulnerabilitate ce ia în considerare capacitatea de sorbţie, capacitatea de înmagazinare şi cea de tamponare.

Pe baza gradului de vulnerabilitate s-au stabilit următoarele categorii de soluri:- soluri nisipoase, în majoritate necarbonatice, cu conţinut scăzut de materie organică;- soluri acide, cu conţinut foarte ridicat de materie organică, cu textură grosieră şi cu profil scurt, până la

mijlociu;- soluri acide până la neutre, cu textură mijlocie şi conţinut scăzut de materie organică (majoritatea cu

permeabilitate scăzută);- soluri acide până la neutre cu textură mijlocie, profil mediu până la profund şi conţinut mijlociu de

materie organică.În solurile aflate de-a lungul căilor de comunicaţie se acumulează cantităţi mai mari de plumb, valorile

maxime înregistrându-se în zonele urbane şi periurbane.Afectarea cea mai accentuată a solurilor se înregistrează în zonele cu activităţi industriale intense şi în zona

întreprinderilor la care nu se iau măsuri corespunzătoare de stopare sau reducere a impurificării mediului.În cadrul monitoringului ecologic/integrat frecvenţa de urmărire este mai redusă comparativ cu cea a altor

medii - ea este în medie de 1 an pentru unii impurificatori şi de o singură dată la 2-5 ani pentru unii mai puţin periculoşi.

Parametrii care se urmăresc în monitoringul ecologic al solurilor sunt: aluminiu, arsen, beriliu, bor, cadmiu, cianură, cobalt, crom, cupru, fier, fluor, litiu, mangan, molibden, plumb, zinc.

Metalele subliniate sunt considerate cele mai periculoase şi sunt urmărite cel mai frecvent) (Răuţă, 1994) (anexa 8) .Vegetaţia (cu atenţie specială asupra pădurilor)

Vegetaţia reprezintă o interfaţă vie între aer şi sol şi totodată o sursă de materii prime regenerabile de foarte mare importanţă care, prin proprietăţile sale poate proteja aerul şi solui şi totodată poate reţine (prin bioacumulare) sau transforma ori neutraliza numeroşi poluanţi. Analiza în monitoringul ecologic a vegetaţiei are marele merit că permite o evidenţiere de fond, de lungă durată a gradului de afectare a mediului. Vegetaţia reprezintă un filtru viu în care se acumulează substanţe impurificatoare venite pe perioade îndelungate de timp. Ea poate pune în evidenţă poluanţi care, aflaţi în aer sau sol în cantităţi mici, nu pot fi evidenţiaţi în mediile respective prin analizele, uzuale. Aceşti poluanţi insidioşi devin evidenţi la analizele efectuate asupra vegetaţiei.

Covorul vegetal reprezintă o entitate vie care este în permanent echilibru de-a lungul unor perioade lungi (chiar decade) cu mediul ambiant local. Din această cauză utilizarea parametrilor de control asupra vegetaţiei permite obţinerea unor date deosebit de exacte asupra poluării.

Cele mai uzuale măsurători se fac asupra vegetaţiei forestiere, care este cea mai stabilă, cea mai bine organizată şi totodată este gospodărită de un personal de specialitate. În cadrul monitoringului forestier se fac măsurători:biologice (privind masa arborilor, ritmurile de creştere, sporul anual de biomasă, măsurători dendrologice uzuale, rezistenţa la doborâturi, boli şi dăunători), producţia fructelor de pădure ş.a.;fiziologice (productivitate, bioacumularea metalelor grele), intensitatea fotosintezei, evapotranspiraţia.

În cadrul cartărilor de specii arboricole se utilizează un sistem codificat de notare a speciilor de arbori şi arbuşti.

Semnalăm şi faptul că fitocenozele arboricole sau ierboase suferă modificări structurale semnificative sub influenţa poluării; se declanşează succesiuni rapide, apar invazii de specii eurioice, rezistente la poluare, se intensifică doborâturile de vânt şi atacurile dăunătorilor.

În monitoringul ecologic forestier un rol tot mai mare îl joacă în prezent aerofotogrammetria şi teledetecţia.Biota

Prin biotă înţelegem ansamblul vieţuitoarelor - microorganisme, protiste, fungi, plante, animale - şi asociaţiile pe care acestea le formează. Biota este cel mai important component al monitoringului ecologic, vieţuitoarele fiind cel mai sensibil şi fidel senzor al calităţii mediului, al bunei desfăşurărij a ciclurilor biogeochimice şi al intensităţii fluxurilor energetice de pe Terra.Monitoringul biologic (M.B.) este sistemul de observaţii, aprecieri şi prognoze ale tuturor schimbărilor constatate în lumea vie sub acţiunea unor factori naturali sau antropogeni prin intermediul biosistemelor.

Viaţa este forma superioară cea mai complexă de organizare a materiei la nivel planetar. Ea se realizează şi există prin neîncetatele schimburi de substanţe, energie şi informaţie cu tot ceea ce o înconjoară. De aceea urmărirea cantitativă şi calitativă a diverselor nivele sistemice de organizare a viului dă posibilitatea unei aprecieri mult mai reale şi complexe a impactelor, a modului în care omul, prin toate activităţile sale, schimbă echilibrele naturii.

Dacă diverşii parametri fizici, chimici, climatici sau pedologici pot fi urmăriţi şi analizaţi de către un număr redus de specialişti, realizarea în acelaşi mod a monitoringului biologic este practic imposibilă. Aceasta datorită faptului că specializările în biologie sunt foarte înguste: nu poate fi acelaşi om şi genetician şi biochimist, taxonomist şi fiziolog sau ecolog.

Ca atare, în funcţie de parametrii ce se vor utiliza în monitoringul biologic vor trebui să lucreze specialişti din ramuri diferite ale biologiei.

Pentru utilizarea diverselor sisteme vii în monitoringul ecologic, acestea trebuie:- să prezinte o mare sensibilitate faţă de modificările mediului înconjurător. Spre exemplu, cantitatea de

clorofilă din o anumită plantă (superioară sau inferioară) poate indica intensitatea procesului de fotosinteză şi poate fi cuantificată;

- să reflecte starea generală a mediului (şi nu orice mică schimbare), în condiţiile fluctuaţiilor permanente ale factorilor de mediu. Vieţuitoarele, aflându-se în stare "aproape de echilibru", evidenţiază media fluctuaţiilor din ambianţa vie şi nevie pe o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată, permit o caracterizare sintetică, globală (care trebuie doar decriptată de noi).Monitoringul biologic evidenţiază:

- impactele variate ale poluanţilor asupra sistemelor vii;- schimbările apărute în productivitatea ecosistemelor, macroecosistemelor şi ecosferei;- depăşirea limitelor suportabile de către organisme prin apariţia unor modificări fiziologice, morfologice

şi/sau genetice la organismele vii;- permite avertizarea în cazul scăderii biodiversităţii.

Ţinând seama de aceste considerente trebuie apreciată marea valoare pe care o poate avea monitoringul biologic în monitoringul ecologic şi totodată dificultăţile sale de realizare.

Monitoringul biologic poate evidenţia:- procese ce se desfăşoară la scări de timp foarte mari (ca de exemplu succesiuni populaţionale,

fitocenologice);- fenomene rare (perturbări determinate de foc, invazii de dăunători migraţii);- procese subtile (vizibile prin analize ale ciclurilor biogeochimice în cadrul neîncetatelor fluctuaţii

permanente diurne, sezoniere, anuale sau multianuale);- fenomene complexe (relaţii viu-neviu la nivel ecosistemic sau la cel al ecosferei).Pe această bază Uniunea Internaţională a Ştiinţelor Biologice (IUBS) a trasat următoarele direcţii de lucru

în cadrul monitoringului biologic:- încurajarea corpului ştiinţific la nivel naţional şi internaţional pentru a dezvolta şi aplica metode pentru

evidenţierea schimbărilor mediului înconjurător;- promovarea cooperării internaţionale şi interdisciplinare în standardizarea metodelor biologice;- încurajarea schimburilor de rezultate între laboratoarele de cercetări de pe tot globul;- desfăşurarea de conferinţe la care să se stabilească diferitele tipuri de bioindicaţie.Din cauza complexităţii sale, monitoringul biologic este cel mai puţin bine pus la punct sistem de

monitoring ecologic/integrat.Nivele de lucru în monitoringul biologic

În prezent este unanim acceptat faptul că din punct de vedere sistemic distingem următoarele nivele de organizare a materiei vii: individual, populaţional, biocenotic şi cel al biosferei, fiecare cu o mare varietate de subsisteme pentru care se pot desfăşura activităţi de monitoring biologic.

Monitoringul biologic se poate realiza pe plan regional, ecosistemic sau pe principalele sale subcomponente vii.

Monitoringul biologic regional urmăreşte structura componentelor vii la nivel macroecosistemic, existenţa unor anomalii (tăieturi sau doborâturi de vânt, atacuri de dăunători, apariţia şi evoluţia procesului de eutrofizare în bazine acvatice).

Observaţiile se efectuează periodic, la cel puţin 1-5 ani (sau anual în caz de constatarea de anomalii sau de scădere a biodiversităţii).

Monitoringul biologic ecosistemic urmăreşte evidenţierea modificărilor în structura şi funcţionarea ecosistemelor, distribuţia nivelelor de vegetaţie, productivitate, producţie, viteza succesiunilor etc.

Monitoringul biologic pe subcomponentele vii ale ecosistemului constă în evidenţierea activităţii biologice a solului, vegetaţiei, planctonului şi bentosului, studii pe grupe de plante (muşchi, licheni, fanerogame) şi animale (zoocenoze de insecte, anumite vertebrate, studii etologice etc).

Evident, în ecosistemele terestre şi în cele acvatice, tehnicile utilizate şi parametrii vor fi specifici.În monitoringul biologic se disting, ca şi în monitoringul ecologic/integrat 3 tipuri de activităţi: de jnformare timpurie, de diagnosticare şi de prognozare a evoluţiei viitoare, activităţi cu particularităţi specifice (Burdin, 1985).Hrana

Alimentele reprezintă ansamblul produselor de bază, esenţiale pentru supravieţuirea omului şi a oricărei fiinţe vii. Acest subsistem urmăreşte calitatea produselor consumate de el, dar şi gradul de afectare naturală sau antropică din punctul de vedere al necesităţilor omului. De modul în care se obţine şi păstrează calitatea hranei depinde starea de sănătate, în final supravieţuirea omului.

Contaminarea hranei se realizează pe trei căi:- direct, prin introducerea din mediu a unor substanţe nedorite ca urmare a bioacumulării şi

bioconversiei poluanţilor de-a lungul laţurilor trofice;- indirect, prin acţiunile nedorite ca urmare a contactului cu rozătoare, insecte dăunătoare, bacterii sau

ciuperci care infectează alimentele;- prin administrarea de către om a unor aditivi şi conservanţi chimici de "protejare" a alimentelor

stocate sau care urmează a fi folosite după anumite perioade de timp mai mult sau mai puţin lungi.În alimente se pot afla, alături de metale grele sau toxice, şi rezidii ale concurenţilor la hrana umană sau

germeni patogeni transportaţi de aceştia.Controlul hranei se realizează atât în laboratoare special amenajate, în întreprinderile de prelucrare a

alimentelor cât şi la locurile de desfacere (pieţe, magazine). În prezent este obligatorie precizarea pe ambalajul produselor alimentare durata de valabilitate (de garanţie) a produsului respectiv.

Analizele care se fac în mod obişnuit vizează depistarea următoarelor substanţe: mercur, plumb, cadmiu, compuşi organo-cloruraţi, nitriţi, nitraţi, nitrozamine, conservanţi, toxine rezultate din procesele metabolice bacteriene şi fungice (micotoxine), germeni patogeni (Salmonella ş.a.). În realizarea controlului hranei, o importanţă mare o au tipurile de alimentaţii/diete ale diferitelor populaţii.Apa potabilă

Viaţa oricărei fiinţe, procesele sale, metabolismul, sunt condiţionate în desfăşurarea lor de existenţa apei. Pentru activităţile sale, pentru nevoile sale, omul utilizează cantităţi tot mai mari, pe care, după folosire, le deversează în emisari. Pentru ansamblul nevoilor sale, omului îi trebuie o apă curată. Ea este luată din apele de suprafaţă şi subterane, este tratată prin procedee fizico-chimice şi este livrată cu un conţinut cât mai scăzut de suspensii, substanţe chimice şi microorganisme; după tratare ea poartă denumirea de apă potabilă.

În funcţie de calitatea apelor şi de locul de prelevare, metodole de tratare şi realizare a apei potabile pot fi mai mult sau mai puţin costisitoare. O problemă în plus o constituie sistemele de aducţiune a acestei ape de la staţia de tratare la consumatori, sisteme ce adesea sunt vechi sau improprii, ceea ce generează posibile alterări ale calităţii chiar pe parcurs.

O problemă specială o ridică alimentarea cu apă la ţară, din surse naturale netratate (fântâni, izvoare naturale) şi care nu sunt totdeauna corespunzătoare din punct de vedere sanitar.

Monitorizarea apei potabile este extrem de importantă, ea efectuându-se în toate staţiile de tratare, dar şi la utilizatori. Frecvenţa acestui monitoring este ridicată, de regulă de două ori pe zi, multe boli ca holera, dizenteriile, transmiţându-se tocmai prin intermediul apei de băut. Pentru controlul calităţii apei în România se folosesc parametrii din anexa 3 (STAS 1342 - 91). Aspecte abordabile în toate subsistemeleControlul radiactivităţii mediului

Monitoringul radioactivităţii diferiţilor factori de mediu a apărut ca o necesitate după cel de al doilea

război mondial, când pentru prima dată au fost evidenţiate efectele nefaste ale radiaţiilor. Radioactivitatea naturală, de fond, există dintotdeauna. Experienţe nucleare şi utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice au ridicat valorile radioactivităţii de fond, iar unele accidente nucleare, cum a fost cel de la Cernobâl au dovedit din plin nocivitatea acestor radiaţii.

Diversele organisme suportă grade diferite de iradiere; vieţuitoarele, prin capacitatea de bioacumulare pot bioconcentra elementele radioactive la valori mult superioare celor existente în mod normal în mediu, astfel încât radiaţiile lor pot declanşa în organism modificări genetice, biochimice şi fiziologice grave, uneori locale.

Agenţia Internaţională de Supraveghere şi Control al Radioactivităţii (IAEA) efectuează controale riguroase, periodice, privind gradul general de radioactivitate a mediului şi respectarea normelor de secu ritate a instalaţiilor atomice. La nivelul fiecărui stat sunt agenţii specializate, care urmăresc radiaţiile ionizante, radioactivitatea β globală în aer, apă dulce şi marină, sol, alimente şi apă de băut, sunt instituţii care supraveghează acumularea de radionuclizi (îndeosebi 90Sr, 137Cs, 144Ce) în anumite plante şi animale. De curând a fost luat sub control un alt gaz, radon, care şi-a demostrat gradul său de nocivitate în spaţiile închise.Controlul epidemiologic

Acest control, deşi nu este denumit uzual monitoring, este de multă vreme organizat şi funcţionează în toate ţările în cadrul reţelelor sanitare. Importanţa sa este datorată necesităţii preveniri şi combaterii a categorii principale de epidemii:

- epidemii generate de germeni patogeni traditionali (holeră, ciumă, tifos-exantematic, dizenterie etc);- epidemii provocate brusc din cauze puţin cunoscute (SIDA, Ebola) ca urmare a unor poluări

(Minamata) sau ca o consecinţă a creşterii sensibilităţii generale a populaţiei (bolile alergice, bolile profesionale).

În ambele cazuri, un rol în evoluţia şi răspândirea acestor maladii îl joacă factorii de mediu, mai ales atunci când valorile acestora se abat de la normal (fig. 14).Controlul sociologic şi economic

Este puţin utilizat, el constând în urmărirea condiţionărilor realizate de religie, modul de hrănire, gradul de educaţie, condiţiile de lucru, locuire şi transport, modul în care se desfăşoară activităţile educaţionale, asigurările sociale ş.a. Sunt aspecte a căror importanţă, semnalată cu mai bine de 20 de ani în urmă, încă nu sunt apreciate la justa lor valoare.4.2.2. Subsistemele monitoringului ecologic pe emisii şi tipuri de poluanţi

Acest subsistem vizează supravegherea în zone de referinţă a gradului de poluare. El urmăreşte să evidenţieze influenţa poluării asupra biosferei şi să prognozeze evoluţia ulterioară a impactelor pe care le provoacă (fig. 15). Ca urmare, particularitatea principală a acestui subsistem constă în punerea în evidenţă a tendinţelor modificărilor nivelurilor joase de poluare, niveluri condiţionate de factori antropogeni, climatici şi hidrologici.Aceste măsurători nu vizează pur şi simplu analiza factorilor de mediu, aşa cum se lucrează în sistemul de control general prezentat anterior, ci se realizează monitoringul anumitor substanţe poluante. Observaţiile presupun acumularea de informaţii privind indicii de luare a aerului, precipitaţiilor, solului, covorului vegetal şi a apelor de suprafaţă. Datele de bază ce trebuie obţinute în staţiile în care se urmăresc principalele tipuri de poluanţi sunt prezentate în tabelul 15.

Pentru înţelegerea necesităţii realizării acestui subsistem al monitoringului ecologic/integrat trebuie înţelese mecanismele prin care mediul este afectat de poluare. Fără a intra în detalii (deoarece aceste probleme sunt tratate în mod obişnuit la alte cursuri), în Fig. 16 prezentăm schematic modul în care se dispersează în mediu poluanţii gazoşi şi pulberile, precum şi modul în care aceştia afectează aerul, apele de precipitaţii şi solurile.

Acest monitoring al poluanţilor trebuie bine gândit de la început. El se realizează pe durate mari de timp şi vizează:

- evidenţierea diferiţilor poluanţi asupra omului şi mediului său, a cauzelor şi efectelor interacţiilor dintre concentraţiile de poluanţi şi efectele asupra sănătăţii şi schimbărilor climatice;- stabilirea interacţiilor dintre poluanţi;- precizarea măsurilor legislative ce se impun pentru controlul emisiilor de poluanţi şi stabilirea limitelor maxim

admisibile;- stabilirea în zonele cu pericol de poluare acută a unor proceduri de intervenţie în caz de accidente;- strângerea de date pe timp îndelungat privind situaţia anterioară emisiilor de poluanţi în scopul folosirii lor ca

material de referinţă (spre exemplu, în studiile de epidemiologie, boli cronice sau profesionale);- stabilirea posibilităţilor de utilizare a terenurilor învecinate şi a apelor de suprafaţă şi subterane din zonă.

În cadrul acestui monitoring se disting trei subsisteme de control specifice celor trei modalităţi de poluare: cele „planificate” (se derulează în conformitate cu tehnologiile de producere a bunurilor necesare omului); cele „fugitive” (rezultatul scăpărilor mai mult sau mai puţin controlate) şi cele „accidentale” (rezultate din accidente apărute în procesul de producţie şi care pot duce la emisii în concen traţii extrem de ridicate de poluanţi care pot provoca pagube uneori inestimabile - vezi accidentul de la Cernobâl).

Staţiile de recoltare a probelor pentru emisiile de poluanţi sunt: - pentru emisiile gazoase:- staţionare (şi care trebuie să evidenţieze foarte clar, pe de o parte, amploarea emisiilor de poluanţi în anumite puncte şi la anumite momente din timp, iar pe de alta, numărul de staţii de control trebuie astfel ales încât rezultatele să evidenţieze o situaţie cât mai obiectivă);- mobile (staţii laborator amplasate pe vehicule, care permit mărirea modului şi direcţiilor de dispersie a poluanţilor faţă de sursele de emisie; - pentru emisiile lichide:- controlul la sursă şi în aval de-a lungul emisarilor; - pentru emisiile solide:- pulberi, nămoluri, rezidii solide - se fac prelevări în diferitele tipuri de rezidii şi în sol, sub depozitele de rezidii.

Acest tip de monitoring pune probleme speciale legate de aparatura de recoltare, perioadele şi frecvenţa prelevării probelor, urmărirea unor ecosisteme fragile în care impactul poluanţilor este deosebit de mare (lacuri, terenuri la mare altitudine, zonele de tundră).

Realizarea monitoringului poluanţilor se face după o prealabilă inventariere a surselor de poluare şi a cantităţilor de emisii şi imisii, după strângerea şi analizarea informaţiilor locale şi regionale privind regimul climatic şi hidrologic (pentru stabilirea căilor de dispersie şi a substanţelor potenţiale până unde aceşti poluanţi sunt sesizabili). Ca repere generale se iau următoarele valori de prezenţă normală a unor elemente poluante

În ultimul timp se acordă o atenţie tot mai mare sistemelor de teledetecţie în supravegherea poluării şi a efectelor sale asupra factorilor biotici şi abiotici de mediu (inclusiv a stratosferei pentru poluanţii gazoşi).Capitolul 5. CONTROLUL STĂRII MEDIULUI PE TERRA PRIN INTERMEDIUL MONITORINGULUI ECOLOGIC

Obiective: Capitolul urmăreşte modul în care se desfăşoară practic, pe plan mondial, regional şi local, activitatea de monitorizare a calităţii mediului pentru ca prin corelarea datelor obţinute să poată fi posibilă aprecierea stării mediului la un moment dat concomitent cu tendinţa de evoluţie a acestuia pentru viitor.

Rezumat: Se prezintă situaţia organizării monitoringului ecologic pe nivele de lucru respectiv planetar, regional şi local. Nivelul local este reprezentat de monitoringul ecologic desfăşurat pe plan naţional prin sistemul de monitoring integrat al mediului din România aflat sub autoritatea Ministerului Mediului.

În cele ce urmează vom trece în revistă situaţia organizării monitoringului ecologic/integrat la nivel planetar, regional şi a celui organizat în România.

5.1. Organizarea şi desfăşurarea monitoringului ecologic la nivel globalLa nivelul planetei s-a constituit un sistem de control global, care se desfăşoară pe baza unui program

elaborat de UNEP. Acesta are patru componente de bază:1. Sistemul global de monitoring al mediului (GEMS), sistem recunoscut şi aplicat în 142 de ţări;

2. Sistemul de monitoring de fond integrat al poluării mediului (IGBM);3. Sistemul de informaţii INFOTERRA la care sunt cuplate 140 ţări;4. Registrul Internaţional privind substanţele chimice potenţial toxice (IRPTC).

Sistemul global de monitoring al mediului (GEMS)A început să se constituie în 1972 şi s-a perfecţionat neîntrerupt, el fiind în prezent bine organizat şi

funcţionează în condiţii bune. El cuprinde 25 de reţele majore de monitoring global la care participă mai mult de 30.000 de oameni. GEMS are în subordinea sa un Centru de cercetări pentru monitoring şi evaluare, un Centru de monitoring privind conservarea naturii. La acest sistem se stochează şi date preluate din programe sectoriale de supraveghere a mediului (spre exemplu, programul Oceane şi zone costiere, Programul de monitorizare şi evaluare a stării mediului în Europa, Programul Biosferă-Geosferă, Programul hidrologic internaţional, Reţeaua de monitoring a poluării de fond a aerului, inventarul gheţarilor din lume, precum şi reţele de monitorizare a calităţii aerului urban, a celei de monitorizare a calităţii apei şi a celei de monitorizare a contaminării hranei).

Din 1985, UNEP a creat „Baza de date informative privind resursele globale (GRID)”.La nivelul fiecărei ţări se organizează o reţea de instituţii şi reţele ce sunt cuplate la cele existente pe

plan internaţional, create sub egida GEMS.Sistemul GEMS efectuează „măsurători repetate ale variabilelor sau indicatorilor de mediu

înconjurător, a componentelor cu viaţă sau fără, ale mediului şi investigarea transferului de substanţă ori energii, de la o componentă a mediului la alta, în scopul evaluării, prognozării stării mediului” (SCOPE 3).

Cei trei factori de mediu importanţi ce sunt luaţi în studiu sunt apa, aerul şi solul. Cel de al patrulea, biota, este de unii inclus în cei anteriori, de alţii este privit separat. Noi apreciem că el trebuie studiat separat, deoarece factorii de mediu, deşi acţionează în interdependenţă, în mod obişnuit sunt subdivizaţi în biotici şi abiotici.

În cadrul GEMS o activitate deosebită o reprezintă elaborarea de recomandări, desfăşurarea unor activităţi de consultanţă şi stabilirea unor orientări generale.Sistemul de monitoring de fond integrat al poluării mediului (IGBM)

Acest sistem s-a organizat în paralel cu GEMS, dar a fost adesea confundat cu acesta ca urmare a faptului că de cele mai multe ori deteriorarea mediului a fost considerată numai ca un rezultat al poluării. IGBM evidenţiază atât poluarea transfrontieră, cât şi efectele poluării la nivel local şi regional.

În ultimul timp se face o distincţie între GEMS şi IGBM (pentru detalii a se vedea capitolul 4.2.2.) . Ca şi la GEMS şi la IGBM luarea deciziilor se face prin consens.Alte sisteme de monitoring

În cadrul cooperărilor internaţionale pot fi menţionate:- programul internaţional Geosferă-Biosferă (IGBP);- sistemul global de observare şi urmărire a stratului de ozon (GOOS);- monitorizarea şi evaluarea pe termen lung a circulaţiei poluanţilor în aer (EMAP).

Sistemul de informaţii INFOTERRAÎn actuala perioadă, în care informaţia joacă un rol fundamental, schimbul de date colectate şi

transmise fiind esenţial, a fost realizat un sistem general de stocare a datelor şi utilizarea lor în scopul protecţiei mediului – INFOTERRA - sistem la care a aderat din 1990 şi România.

În prezent, s-au creat şi alte bănci de date specializate pentru diferite domenii. Cităm câteva din ele:- A-Cart - cartarea speciilor protejate;- ATKINS - sistemul de cartare al terenurilor;- BAPMoN - reţeaua de bază a monitorizării poluării aerului; - B-Cart - cartarea biotopilor;- BIS - sisteme de informare asupra calităţii solurilor;- CORINE - sistemul de coordonare a informaţiilor privind mediul înconjurător;

- E-KAT - controlul emisiilor;- ENREP - proiectele de cercetare a mediului înconjurător; - GRID - resursele globale; - HIDABA - banca de date hidrologice;- IRPTC - registrul internaţional privind substanţele chimice potenţial toxice;- M-SIRET - cadastrul surselor de emisie; - MUDAB - monitoringul fizico-chimic şi biologic asupra lacurilor alpine;- POLLUTION - literatura de specialitate;- SMOG - sistemul de date asupra smogului;- WAF - sistemul de control al pădurilor;- WAN - sistemul de control al apelor;

5.2. Forme de organizare şi desfăşurare a monitoringului ecologic la nivel regionalAcest sistem este utilizat pentru realizarea monitoringului ecologic/integrat în anumite zone periclitate

sau de interes deosebit pentru un număr redus de ţări. El este organizat pe bază de înţelegeri bi- sau multilaterale, are un centru comun de stocare a informaţiilor, formele, tehnicile de prelevare, prelucrare şi transmitere a datelor fiind stabilite de comun acord, prin consens, de către ţările participante. Ele pot ţine seama sau nu de reglementările internaţionale sau pot stabili anumiţi parametri specifici.Asemenea înţelegeri regionale sunt de exemplu:

- monitoringul ecologic ai Mării Baltice (între Rusia, Finlanda, Suedia,Danemarca, Germania, Polonia, Lituania, Letonia şi Estonia);

- monitoringul ecologic al Mării Negre (între România, Bulgaria, Turcia, Gruzia, Armenia, Ucraina şi Moldova) - cu sediul şi banca de date la Istanbul (în tabelul 17 sunt prezentaţi parametrii folosiţi pentru controlul poluării şi eutrofizării Mării Negre).

- monitoringul ecologic al Mării Mediterane - la care participă toate ţările riverane bazinului mediteranean;

- Programul european de monitoring al mediului înconjurător (EMEP).- Experiment european privind transportul şi transformarea urmelor de substanţe care afectează

troposfera deasupra Europei (EUROTRAC).5.3. Organizarea monitoringului ecologic în România. Sistemul de monitoring integrat al mediului din

România (SM1R)SMIR a început să se organizeze prin subsistemele sale aproape imediat după demararea organizării lor la

nivel internaţional. Din 1990 a fost stabilită o concepţie modernă de organizare formată din: - un sistem integrat pentru factorii de mediu;- un sistem global, pe diferite nivele de agregare, inclusiv prin conectarea la reţeaua

internaţională. În ţara noastră monitoringul ecologic se desfăşoară sub autoritatea Ministerului Mediului prin

Agenţiile de Protecţia Mediului (APM) şi este coordonat de Institutul de Cercetări pentru Ingineria Mediului. Sistemul de monitoring integrat al mediului din România este organizat având la bază o structură

proprie impusă de caracteristicile mediului şi adaptată la măsurile ce se impun pentru protejarea mediului .

SISTEMUL DE MONITORING INTEGRAT AL MEDIULUI DIN ROMÂNIADefiniţieS.M.I.R. reprezintă un sistem complex de achiziţie a dalelor privind calitatea mediului obţinute pe baza

unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un ansamblu de parametrii şi indicatori cu acoperire spaţială şi temporală care să asigure posibilitatea controlului poluării: - S.M.I.R. are la bază Sistemul Naţional de Supraveghere a Calităţii Apelor cu cele 5 subsisteme (ape de suprafaţă curgătoare, lacuri, ape maritime, ape subterane, ape uzate), reţeaua de fond şi cea de imisie pentru supravegherea calităţii aerului, reţeaua de ploi

acide, reţeaua de radioactivitate din subordinea directă a Ministerului Mediului cât şi o serie de alte informaţii periodice privind calitatea vegetaţiei, faunei, sănătăţii umane primite de la alte Ministere şi unităţi de profil (Varduca, 1991).Obiective

Obiectivul fundamental al S.M.I.R. îl constituie realizarea unui sistem adecvat de supraveghere a calităţii mediului din România, pentru controlul influenţelor antropice, redresării ecologice a zonelor puternic afectate de poluări, dezvoltării social-economice durabile în viitor din punct de vedere al protecţiei ecologice, fundamentării măsurilor de ingineria mediului. Monitoringul integrat al mediului corespunde unei cerinţe obiective de obţinere a unei imagini pertinente, de ansamblu, asupra stadiului, la un moment dat, şi al tendinţei de evoluţie a calităţii mediului, la care, cele două componente de bază, mediul biotic şi cel abiotic, trebuie investigate în directă corelaţie cu interdependenţele şi condiţionările reciproce. Caracterizarea circulaţiei, acumulării, transformării poluanţilor şi a efectului acestei tranzitări asupra mediului biotic şi abiotic constituie un obiectiv un obiectiv abordat recent pe plan mondial (1985) iar la noi în ţară este în fază de debut (1991), integrându-se în politica generală de protecţia mediului urmărită de către Ministerul Mediului.

Principalele rezultate prevăzute a fi obţinute prin S.M.I.R. sunt următoarele:a) interfaţarea actualelor reţele şi subsisteme de supraveghere a calităţii apelor, aerului, precipitaţiilor şi

solului, într-o primă etapă, într-un sistem integrat de monitoring a parametrilor fizico-chimici, biologici, bacteriologici şi radiochimici;

b) restructurarea actualei ierarhizări a secţiunilor de control al mediului din punct de vedere al zonelor de fond şi impact, ţinându-se cont de legislaţia de mediu din România şi problemele specifice mişcării transfrontiere a poluării;

c) implementarea informaţiilor specifice supravegherii pe termen lung a modificării ecosistemelor terestre şi acvatice în activitatea de monitoring integrat;

d) fundamentarea unor indicatori şi parametri sintetici reprezentativi monitoringului integrat al factorilor de mediu, pentru exprimarea interdependenţelor dintre modificarea calităţii aerului şi cea a apelor, ca principali vectori de propagare a poluării;

e) elaborarea unui sistem de prezentare sinoptică a calităţii factorilor de mediu şi de urmărire a dinamicii acesteia;

f) asigurarea condiţiilor de interconectare a S.M.I.R. la GEMS (Sistemul global de supraveghere a mediului) cât şi alte sisteme, zonale şi internaţionale de supraveghere.

Tipuri de activităţiPornindu-se de la experienţa existentă în prezent în cadrul Sistemului Naţional de Supraveghere a

Calităţii Apelor (SNSCA), pentru S.M.I.R. se disting două tipuri de activităţi:- Activitatea operativă de culegere a datelor avertizarea unor poluări accidentale şi luarea unor

măsuri de protecţie a folosinţelor; într-o primă etapă, aceasta se organizează ca fază pilot, prin I.C.I.M., urmând a fi preluată, ca activitate curentă, de către dispeceratul specializat al Ministerului Mediului; începând cu data de 01. 06. 1991 fluxul rapid de date al SNSCA se transmite în continuare zilnic de la ASPM la ICIM, inclusiv în zilele de sâmbătă şi duminică iar în caz de poluări accidentale şi, direct, la Dispeceratul Ministerului Mediului.

- Activitatea de caracterizare a calităţii mediului, pe termen lung, evaluarea tendinţelor de evoluţie şi a măsurilor de protecţie adecvate. Periodic (anual) se vor edita sintezele de calitate a mediului şi prognoza evoluţiei. La intervale mai mari de timp (5 ani) se vor organiza, prin ICIM, investigaţii de teren şi laborator, cu participarea A.P.M., legate de acumularea în mediu a unor micropoluanţi (metale grele, pesticide) şi elaborarea de rapoarte de calitate a mediului.

Structura S.M.I.R. Urmărind schema sinoptică a S.M.I.R., aspectele ce trebuiesc abordate privind structura S.M.I.R. se referă la:

Componente de mediu urmărite Pornind de la structura unor sisteme similare, organizate pe plan mondial, şi de la conţinutul

informaţiilor furnizate de acestea, se disting 3 categorii principale de componente ale mediului, diferenţiate după modul lor de încadrare în propagare, transformarea şi/sau acumularea unor poluanţi (vezi fig. 19).

a.- vectori de propagare a poluării;b.- interfeţe de contacte;c.- medii de bioacumulare şi biotransformare.

a) Vectori de propagare a poluăriiÎn această categorie se includ apele şi aerul la care propagarea poluării se efectuează diferenţiat, principalii

parametrii de caracterizare fiind:- concentraţiile specifice; - debitele masice asociate;- vitezele de dispersie.

b) Interferenţe de contactÎn această categorie se include solul, ponderea principală revenind fenomenelor fizico-chimice (schimb ionic, absorbţie, adsorbţie) iar parametrii de caracterizare sunt:

- timpul de retenţie;- indicii de retenţie.

c) Medii de bioacumulare şi biotransformareSpre deosebire de componentele vectorilor de propagare a poluării şi interfeţele de contact, mediile de bioacumulare şi biotransformare se referă, în esenţă, la ecologia acvatică şi cea terestră, cu parametrii specifici: diversitate, cantitate, vârstă, rate de bioacumulare şi biotransformare.

Mod de organizare a S.M.I.R.Pornindu-se de la natura şi tipul parametrilor ce trebuiesc urmăriţi prin S.M.I.R. se disting următoarele

elemente specifice:a) reţele destinate supravegherii imisiilor (aer atmosferic, cursuri receptoare de apă);b) controlul poluării la emisie;c) evaluarea şi controlul eficienţei măsurilor de protecţia mediului.

A. Reţele specifice de supraveghere a imisiilorAceste reţele au o structură mixtă de organizare, ţinându-se cont de mediile investigaţie şi

parametrii urmăriţi, respectiv:1.structuri la nivel de bazin hidrografic;2.structuri la nivel judeţean;3.zone de tranzitare poluanţi atmosferici;4.zone de supraveghere a impactului transfrontieră;5.puncte de postevaluare impact antropogen.

De menţionat că, funcţie de componentele de mediu urmărite, reţelele proprii de supraveghere pot să corespundă nu numai unei singure structuri-de tipul celor enumerate mai sus dar şi unei structuri mixte. Acest lucru apare în mod deosebit la monitoringul mediilor de bioacumulare şi biotransformare.

B. Controlul poluării la emisieSpre deosebire de monitoringul imisiilor, controlul poluării la emisie se diferenţiază prin

următoarele elemente:- concentraţiile; parametrii şi frecvenţele de urmărire sunt diferite ca nivele, gamă şi perioadă de

timp;

- alături de înregistrarea valorilor determinate, activitatea de control impune necesitatea asigurării condiţiilor de intervenţie în procesele tehnologice de fabricaţie şi de epurare a apelor, respectiv purificarea aerului, pentru a aduce parametrii urmăriţi sub limite prestabilite.

Reţele de emisie se referă la:1. ape uzate;2. evacuări de poluanţi în atmosferă.

C. Evaluarea şi controlul eficienţei globale a măsurilor de protecţie a mediuluiStructura organizatorică pentru acest obiectiv cuprinde:

1.zone de protecţie naturală-rezervaţii naturale;2.ecozone;3.zone de reconstrucţie ecologică.

Circulaţia şi prelucrarea datelorŢinând cont de faptul că la un sistem de monitoring integrat participă mai multe reţele şi subsisteme

diferite se disting două circuite a datelor (fig.20):a) circulaţia pe plan orizontal, între subsisteme de monitoring (vectori de propagare a

poluării/interfeţe de contact/medii de bioacumulare şi biotransformare);b) circulaţia pe plan vertical de la punctele de supraveghere la ASPM şi respectiv la centrul de

prelucrare şi interpretare a rezultatelor.Instituţiile şi ministerele implicate în realizarea şi buna desfăşurare a monitoringului în ţara noastră

sunt:a) Ministerul Mediului (înfiinţat prin Hotărârea Guvernului României nr. 104/1999) este, conform

Legii 137/1995, autoritatea centrală de stat care organizează cadrul instituţional, dezvoltă, îndrumă şi perfecţionează activitatea de protecţie a mediului la scară naţională.Acesta are în subordine: 42 de agenţii pentru supravegherea şi protecţia mediului la judeţe şi în

Municipiul Bucureşti; Administraţia Biosferei „Delta Dunării”, Oficiul de informare şi documentare; Institutul Român de Cercetări Marine - Constanţa. Toate acestea sunt instituţii publice, cu personalitate juridică, finanţate de la bugetul administraţiei de stat.

Ministerul Mediului coordonează activitatea: Comisiei pentru inundaţii, fenomene meteorologice periculoase şi accidente la construcţii hidrotehnice; Comisiei Naţionale pentru evaluarea trofeelor cinegetice; Comitetul Naţional Român pentru programul hidrologic internaţional al UNESCO.

b) Agenţiile pentru protecţia mediului judeţene şi a Municipiului Bucureşti sunt organele teritoriale ale Ministerul Mediului, care realizează sarcinile şi atribuţiile acestuia în teritoriu.

c) Alte ministere nominalizate în Legea 137/1995, ca având atribuţii specifice în domeniul protecţiei mediului, sunt: Ministerul Sănătăţii, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Cercetării şi Tehnologiei, Ministerul Transporturilor, Ministerul Învăţământului, Ministerul Turismului şi Sportului, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei îi revin sarcini în domeniul protecţiei solului şi a ecosistemelor terestre.

d) Regiile autonome (transformate sau în curs de transformare în companii naţionale) şi societăţi comerciale de orice fel, cărora le revin prin statute proprii sarcini în domeniu. Din rândul acestora, menţionăm: Regia „Apele Române”, Regia Apelor Minerale, Regia Gazelor Naturale „Romgaz” Mediaş, Regia Petrolului „Petrom” Bucureşti, Regia Naţională a Pădurilor „Romsilva”, care au prin statutele proprii sarcina de a stabili şi răspunde de aplicarea măsurilor de protecţie a mediului şi securitate a muncii în domeniul lor de activitate.

e) Institutul de Cercetări şi Ingineria Mediului – Bucureşti are sarcina de: a elabora strategia generală de protecţia şi îmbunătăţirea mediului; a efectua studii de impact interdisciplinar în domeniu; a aviza tehnic tehnologiile şi soluţiile constructive a diferitelor investiţii etc.În fundamentarea atribuţiilor şi ierarhizarea competenţelor în SMIR, trebuiesc avute în vedere următoarele elemente:

locul şi rolul SMIR în activitatea de protecţie a mediului ca instrument de obţinere a datelor care să reflecte starea mediului, tendinţa de evoluţie a acestuia şi în acelaşi timp de control a eficienţei măsurilor politice şi economice utilizate în acest sens.

încadrarea SMIR în activitatea administrativă – fiind în directa subordine a Ministerului Mediului. ponderea activităţii unităţilor proprii ale Ministerului Mediului, ce sunt implicate direct în SMIR –

ASPM – faţă de alte unităţi colaboratoare din alte ministere (agricultură, sănătate). obligaţiile unităţilor colaboratoare şi modul de conlucrare.

Funcţie de acestea se disting următoarele niveluri de competenţe şi ierarhizări:1. Centrul Naţional (Dispeceratul) de achiziţie a datelor furnizate de SMIR. Acest

Dispecerat este organizat în cadrul Ministerului Mediului şi are următoarele competenţe şi atribuţii.

1.1. Organizează şi perfecţionează periodic activitatea SMIR la nivelul întregii ţări.1.2. Prin conducerea Ministerului Mediului stabileşte protocoale şi convenţii de colaborare cu alte

ministere şi unităţi specializate în furnizarea de către acestea a unor informaţii legate de calitatea unor factori de mediu, respectiv:

1.2.1. Regia apelor - date meteo-hidro.1.2.2. Regia de silvicultură - date legate de vegetaţie.1.2.3. CNCAN - date de radioactivitate şi protecţie.1.2.4. Ministerul Apărării Naţionale prin Inspectoratul Apărării Civile - Comandantul de

Intervenţie în caz de Accident Nuclear.1.2.5. Ministerul Agriculturii – date legate de sol.1.2.6. Ministerul Sănătăţii - sănătate umană.1.2.7. Alte Ministere şi unităţi de profil.

1.3. Stabileşte pe baza studiilor elaborate de ICIM structura spaţială şi temporală a SMIR şi necesităţile de extindere a acestuia, cu etapele aferente.

1.4. Asigură fluxul rapid şi lent de date în colaborare cu ICIM.1.5. Realizează, în colaborare cu ICIM, banca de date şi cunoştinţe privind calitatea factorilor de

mediu.1.6. Asigură dotarea unitară cu A.M.C. a sistemului de monitoring.1.7. Organizează, periodic, în colaborare cu ICIM, programul de intercalibrare a rezultatelor

furnizate de ASPM.1.8. Elaborează periodic rapoartele de mediu şi strategia de dezvoltare pentru protecţie.1.9. Asigură legătura şi informarea la nivel naţional a publicului privind calitatea mediului.

2. Centrele locale de colectare şi transmitere a datelor, respectiv Dispeceratele Agenţiilor de Supraveghere şi Mediului care asigură colectarea şi transmiterea datelor obţinute prin măsurători proprii cât şi de la unităţile locale colaboratoare.

Fluxurile de dateÎn conformitate cu structura actuală se disting două tipuri de fluxuri de date furnizate de către ASPM:

a) fluxul rapid şi lent de date la măsurătorile proprii (apă, aer, precipitaţii, radioactivitate);b) fluxul de informaţii periodice obţinute de la unităţile colaboratoare.

Principalele atribuţii ale A.P.M. în cadrul SMIRAgenţiile de Protecţia Mediului prin laboratoarele de specialitate şi dispeceratele de Monitoring

aferente serviciilor de monitoring reprezintă unităţile teritoriale de bază în structura SMIR ( anexa 10). Principalele atribuţii ale APM în această direcţie sunt următoarele:1. Asigură inventarul periodic al surselor de poluare a mediului conform conţinutului de informaţii şi

structurii de prezentare înaintat de către Ministerul Mediului.2. Asigură exploatarea curentă pe teritoriul a reţelelor de supraveghere calităţii aerului (fond şi imisie),

precipitaţiilor, apelor naturale (curgătoare, lacuri, subterane, maritime) şi radioactivităţii pe baza structurii spaţiale şi temporale stabilite de către Ministerul Mediului pe baza studiilor elaborate de către ICIM.

3. Realizarea programului de măsurători ce decurge din convenţii bilaterale şi internaţionale pentru apele de frontieră şi alte structuri similare privind protecţia mediului. Întocmeşte în acest sens documentaţiile de prelucrare a datelor şi asigură protocolul de schimb de date.

4. Propune structura aferentă reţelelor de emisie – ape uzate, aer şi asigură exploatarea acestora.5. Realizează colaborarea pe plan local cu alte unităţi de specialitate pentru furnizarea de date legate de

calitatea mediului, pe baza convenţiilor şi protocoalelor de colaborare încheiate la nivelul Ministerului Mediului.

6. Asigură transmiterea datelor la ICIM şi la Dispeceratul Ministerului Mediului conform fluxului lent şi rapid aprobat.

7. Elaborează sinteze anuale privind calitatea mediului din zona supravegheată.8. Asigură dotarea cu aparatură de măsură şi control, de stocare şi transmitere a datelor, pentru

laborator şi reţelele din subordine, exploatarea corespunzătoare a acestora în conformitate cu structurile de dotări aprobate de Ministerul Mediului.

9. Participă la programele de intercalibrare a rezultatelor.10. Asigură, la nivel local, legătura cu publicul în probleme legate de calitatea mediului.

Sistemul de Monitoring Integrat al Mediului (SMIR) are la bază trei arii de investigaţie:1. Aria de investigaţie în teren, care urmăreşte:

- proiectarea şi ţinerea la zi a reţelelor aferente;- definirea frecvenţelor de supraveghere şi a parametrilor urmăriţi;- elaborarea de instrucţiuni, metodologii, standarde privitoare la prelevarea de probe şi măsurători

de teren;2. Aria de investigaţie în laborator în ale cărei atribuţii intră:

- elaborarea şi implementarea metodelor standard de prelucrare şi analiză a probelor;- asigurarea calităţii datelor analitice;- asigurarea prelucrării preliminare a dateloranaliticeAcestea se realizează în trei categorii de laboratoare:

a) laboratoare de bază teritorială;b) laboratoare de specialitate;c) laboratoare naţionale de referinţă.

3. Aria de management al informaţiilor (la care, în afara prelucrării finale şi interpretării datelor, se face şi schimbul internaţional de date).Domeniile enumerate mai sus sunt denumite şi arii sectoriale de investigaţie.SMIR funcţionează în prezent pe următoarele subsisteme:

- subsistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor – cu subsistemele: ape de suprafaţă curgătoare, lacuri, ape maritime, ape subterane, ape uzate.

- subsistemul – reţeaua de fond şi cea de imisie pentru supravegherea calităţii aerului;- subsistemul – reţeaua de ploi acide;- subsistemul – reţeaua de radioactivitate;- subsistemul privind calitatea solului;- subsistemul privind vegetaţia forestieră;- subsistemul privind starea sănătăţii umane.

Implementarea SMIR se realizează prin legi specifice, ordonanţe guvernamentale, ordine ale MAPMI şi dispoziţii emise de autorităţile locale, în conformitate cu art. 64 din Legea protecţiei mediului nr. 137/1995.

Trebuie semnalat faptul că întregul sistem de monitoring integrat al mediului în România este creat în ideea că protecţia mediului începe cu prevenirea poluării mediului.

În ţara noastră funcţionează 3 staţii de control de fond al biosferei (incluse în programul BAPMON), toate situate în zone montane şi care monitorizează numai factori climatici.

Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM-RO pentru aerDe activitatea acestui subsistem răspunde Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător prin

Institutul Naţional de Meteorologie şi Hidrologie (INMH). El a organizat în 50 de zone urbane şi industriale, alcătuind o reţea de măsurători a calitpţii aerului, unde se analizează concentraţiile de CO2, NO2, NH4, H2, H2S, pulberi sedimentabile şi radionuclizi. În zonele puternic industrializate se fac concomitent măsurători în localităţi şi pe platformele industriale învecinate.

Se mai fac măsurători privind calitatea precipitaţiilor în 100 de zone, urmărindu-se conductivitatea, pH-ul, alcalinitatea şi aciditatea. Sistemul vizează evidenţierea poluării transfrontiere prin ploi acide (fig. 20).

Măsurătorile de radioactivitate se efectuează de laboratoarele specializate de la Institutul de Meteorologie şi Hidrologie şi Institutul Naţional de Igienă şi Sănătate Publică. Datele se strâng în cadrul Reţelei Naţionale de Supraveghere a Radioactiviţăţii Mediului Înconjurător care are 24 de staţii dispuse pe întreg teritoriul ţării (se fac măsurători β globale şi analize spectrofotometrice asupra aerosolilor şi pulberilor atmosferice).

Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM-RO pentru apăDe activitatea acestui subsistem răspunde Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător prin

Institutul de Cercetări pentru Ingineria mediului şi Direcţiile de ape teritoriale. El este organizat pentru un flux de informaţii rapide (zilnice) în 65 de secţiuni de control şi în flux de informaţii lente în 275 secţiuni de control prin determinări lunare amplasate pe fluviul Dunărea, principalele râuri şi afluenţii lor cei mai semnificativi din punct de vedere al poluării.

Activitatea este organizată pe bazine hudrografice, fiecare fiind controlat de o Direcţie a apelor. Analizele fizice şi chimice se efectuează prin metode de teren şi laborator. În ultimul timp a început să se treacă la controlul unor parametri cu ajutorul staţiilor automate. Analizele biologice se fac sezonier. Determinarea poluării radioactive se efectuează într-un număr redus de staţii, în Marea Neagră (fig. 21), pe Dunăre şi pe unele râuri, în aval de localităţile unde se utilizează tehnici şi metode bazate pe izotopi radioactivi. Măsurătorile specifice se întreprind asupra apelor şi sedimentelor. Laboratoare specializate există la INMH şi la Institutul Român de Cercetări Marine (IRCM).Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM-RO pentru sol

De activitatea acestui subsistem răspunde Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei prin Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie care are câteva mii de staţii pe care le analizează pe rând, odată la 2-5 ani, în cadrul Oficiilor judeţene de pedologie şi agrochimie (Fig. 22). Analizele utilizate în monitoringul ecologic/integrat al solului sunt pH-ul, nutrienţi, sărurile solubile, Na, eroziunea, compoziţia scurgerilor de suprafaţă, excesul de umiditate, compactarea, conţinutul în nitriţi, metalele grele Pb, Cu, Cd şi Yn, fluorul, agenţii patogeni, gradul de acoperire a solului cu rezidii solide (anexa 8). Măsurătorile de radioactivitate se fac pe soluri necultivate şi pe probe prelevate din vegetaţia spontană. Datele se stochează în cadrul Reţelei Naţionale de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului Înconjurător.

Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM-RO pentru vegetaţia forestierăDe activitatea acestui subsistem răspunde Ministerul Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător prin

Institutul de Cercetări pentru Amenajări Silvice (ICAS) care are stabilite cca. 2000 staţii în principalele massive forestiere, staţii în care măsurătorile se fac la nivel de Ocoale Silvice şi constau din efectuarea de măsurători dendrologice şi de productivitate primară. De asemenea, se efectuează măsurători de radioactivitate asupra vegetaţiei. Acest subsistem este în stadiu incipient.Subsistemul naţional GEMS-RO şi IGBM-RO pentru radioactivitate

Subsistemul este organizat în România din anul 1962 şi funcţionează ca o reţea de 44 laboratoare locale în cadrul Sistemului Naţional de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului .

Acest subsistem nu a fost încă organizat şi nici nu se întrevede prea curând a fi pus în funcţiune. Până acum s-a realizat numai un studiu de fezabilitate în care s-a recomandat utilizarea cu prioritate a indicilor biocenotici.Prelucrarea şi folosirea datelor de bază

Prin date de bază se înţeleg toate măsurile efectuate în diferitele subsisteme pe teren şi în laborator şi care sunt stocate într-o bancă de date unitară situată la ICIM.

Valorile ce se transmit băncii de date se analizează ca denumire, prezentare şi unităţi de măsură standardelor naţionale şi internaţionale. Prelucrarea statistică a datelor se face pentru obţinerea mediilor zilnice, lunare şi anuale şi servesc la evidenţierea modificărilor ce au survenit sau care apar în timp şi stau la baza prognozelor. Banca de date a GEMS-RO şi IGBM-RO transmit informaţii băncilor de date internaţionale şi ţărilor învecinate.

Concluzii Realizarea unor sisteme de monitoring integrat al calităţii mediului reprezintă una dintre

orientările actuale pe plan mondial în scopul optimizării măsurilor de prevenire a poluării acestuia. Formele de organizare a acestor sisteme şi de ierarhizare a atribuţiilor diferiţilor factori angrenaţi, diferă de la ţară la ţară, ideea comună fiind însă aceea de a asigura un cadru operaţional capabil a oferi o gamă cât mai largă de informaţii atât asupra calităţii mediului cât şi în ceea ce privesc interdependenţele şi condiţionările reciproce existente în acest sens.

Structura SMIR, prezentă în materialul de faţă, se încadrează în moduri similare de organizare în alte ţări (Finlanda, Germania, Olanda) adoptată la condiţiile specifice ţării noastre şi cu posibilitatea de dezvoltare şi perfecţionare periodică. (Varduca, 1991).

Se recomandă folosirea în acest scop a gunoaielor menajere ciuruite (având mărimea granulelor mai mică de 50mm). Stratul de impermeabilizare pe fundul depozitului trebuie să fie de 0,5-l,0m şi compactat corespunzător. S-a constatat că acest strat din gunoaie menajere are capacitatea de rezistenţă faţă de infiltraţii aproximativ similară cu a celui realizat din compost. (ROJANSCHI, DIACONU, 1996)

Pentru nivelelor ridicate ale apelor freatice, în special acolo unde diferenţa între cota fundului de depozit şi nivelul apelor freatice este 1,0 m, trebuie realizată o impermeabilizare prin alte metode, cum ar fi căptuşeala cu un strat de argilă cu grosimea de cel puţin 30 cm; compactarea solului cu mortar de ciment sau cu mâl de carbid cu conţinut de apă mai mic de 60%. In cazuri speciale trebuie utilizate folii de material plastic sudabile. (figura 6.2.)

Suprafaţa de depunere trebuie să fie acoperită cu pământ, moloz de construcţie sau alte materiale similare, după fiecare l,5m înălţime.

Stabilirea amplasamentelor pentru aceste depozite de gunoaie cât şi exploatarea lor sunt reglementate de prescripţii sanitare foarte severe, dintre care pot fi menţionate:

- gunoaiele pot fi depuse pe terenuri de depozitare numai în straturi cu grosimea de cel mult 1,8 m;- după o grosime de 20-22 cm straturile trebuie să fie

acoperite cu pământ sau alte materiale corespunzătoare pentru că stratul proaspăt depus nu poate sta neacoperit mai mult de 24 de ore.