Cea mai sublim(at)ă dintre acţiunile posibile

Recent, la tîrgul de carte Gaudeamus (ediţia cu numărul XIV, caravana Cluj-Napoca,

9-13 aprilie), Casa Cărţii de Ştiinţă şi-a lansat colecţia „Literatură europeană contemporană”,

pe care am privilegiul s-o coordonez în calitate de proaspăt asistent manager, concretizînd

astfel un plan editorial ce vizează formarea unui cît mai consistent public, deschis înspre

cîteva producţii literare de ultimă actualitate şi de prim raft. Pînă acum, din serie fac parte

romanul Acţiunea, semnat în suedeză de Sara Mannheimer şi distins cu prestigiosul premiu

pentru literatură al Uniunii Europene (2012), antologia Manufactura ţărînii, realizată special

de către Aleš Debeljak, poate cel mai reprezentativ poet din Slovenia zilelor noastre, pentru

cititorii din România, şi volumul de poeme În orient al autorului belgian William Cliff. Anul

2014 promite în curs de apariţie nu mai puţin de încă două cărţi încununate la Bruxelles, şi

anume Carl Frode Tiller, Încercuire (Norvegia, 2009), respectiv S-a întîmplat pe 1 septembrie

(Slovacia, 2010) de Pavol Rankov, romancieri în curs de afirmare cărora li se vor adăuga

slovenul Drago Jančar, cu Azi-noapte am văzut-o (premiul Kresnik, 2011) sau Per Olov

Enquist, prin Cartea parabolelor. Un roman de dragoste (Suedia, 2013); apoi, lista va conţine

volumul de eseuri Cînd inima ne va bate tare (2009) de Stefano Zecchi, romanul metaistoric

Ultima conferinţă, purtînd semnătura lui Marc Bressant, recompensată cu marele premiu al

Academiei Franceze în 2008, însă mai ales bestsellerul Casă de zi, casă de noapte datorat

prozatoarei poloneze Olga Tokarczuk (premiul Nike, 1999). Nu în cele din urmă, ci probabil

ca primă atracţie, prozatorul maghiar, născut la Cluj, Bodor Ádám, va fi prezent cu ultimul

său roman, Păsările din Verhovina (2011).

Cartea de temelie a unei atari colecţii nu putea fi decît un volum despre lectură.

Concret, un copil de hîrtie conceput de o femeie, pentru care „a citi” vine să vindece trauma.

Sara Mannheimer s-a născut în Göteborg, fiind ulterior educată în SUA, Olanda şi Cehia.

Momentan, locuieşte în Stockholm, unde, pe lîngă scris, conduce o sticlărie. Debutul său din

2008, Reglerna (Regulile), a fost nominalizat la premiul August, cea mai importantă distincţie

literară din Suedia, pentru ca Handlingen (Acţiunea, 2011) să primească importantul premiu

deja menţionat. Pus la dispoziţia publicului român de către Daniela Ionescu, printr-o fluentă,

convingătoare şi pînă la final bine condusă traducere, sponsorizată generos de Kulturrådet

(Consiliul Suedez al Artelor), mini-romanul acesta se citeşte – cum altfel, dată fiindu-i tema –

ca un hipertext, gata parcurs.

A citi, a retrăi

Protagonista, mai mult ca sigur un alter ego al autoarei, îşi propune să cucerească

Biblioteca, sau, în propriile cuvinte, Camera cu Cotoare, adevărat Creier al unei Case ce mai

conţine Careul de Meşterit (bucătăria), Camera de Trecere, şi, fireşte, o Cameră Interioară

(imagine a Sinelui, întreaga locuinţă putînd fi de fapt considerată o metonimie pentru aparatul

psihic, aşa cum l-a simbolizat Jung).

Deja din primele pagini, lectorul simte că are de-a face cu un roman diferit, înţesat cu

majuscule, scris în versete şi ton biblic, protestant pe alocuri, scandînd un aer scandinav tipic.

Sara Mannheimer cultivă deliberat confuzia cotor de măr vs. carte, fapt ce permite analogia

dintre bibliotecă şi pomul cunoaşterii – binelui: „Dacă îmi asum riscul de a fi explicită,

consimt să afirm că în spatele acelei uşi se află un copac în veşnică creştere, la fel cum

arborele cunoaşterii a stat odată în spatele gardului şi a ademenit în grădina perfectă cu fructul

său. Şi, în acelaşi fel în care tentaţia oferea celui care îndrăznea să intre în grădina perfectă,

celui care era suficient de însetat de cunoaştere, posibilitatea de a nu se mulţumi doar să

privească la merele grădinii ci, în egală măsură, să-şi înfigă dinţii în carnea lor, şi Cotoarele

permit să fie întoarse, deschise, de cel care vrea şi poate să se amestece cu măruntaiele lor.”

Încît feliile infime de măr ajung pagini ale unor volume, ca şi cum fiecare dintre acestea n-ar

fi decît o pastişă la cartea circulară, infinită, borgesiană.

Pînă spre capăt, Acţiunea se constituie sub forma unui jurnal de receptare a cărţilor şi

acceptare a vieţii, cu multe citate, comentarii, analize, neînţelegeri, pentru că romanul vine să

instituie din start un obstinat ritual de lectură, pe care cititoarea îl oficiază dinăuntru, la modul

cvasireligios, cu nişte bucăţele de tapet folosite ca semne de carte, cu grăsimea de uns mîinile

ca să-i alunece mai bine peste coperţi, cu „batista de mătase, cuţitul încrustat de argint, pipa,

amnarul şi pilulele de zahăr”, adăugîndu-se paharul, carafa pentru apă, lumînarea electrică,

şalul. După toate aşteptările, demersul autoarei va genera treptat o veritabilă questă livrescă,

paradoxal, însă logic într-o subtilitate anume, începută cu mai degrabă indigestul eseu Gradul

zero al scriiturii de Roland Barthes. Considerat Cartea Originară, din cadrul căreia se poate

sări numaidecît la următoarea, „semnalul de start” funcţionează invers faţă de povestirea lui

Borges Biblioteca Babel, unde, să ne amintim, „cineva a propus o metodă regresivă: pentru a

localiza cartea A trebuie consultată în mod preventiv cartea B care indică locul lui A; pentru a

localiza cartea B trebuie consultată înainte cartea C şi aşa pînă la nesfîrşit”. Aici, debutul este

localizat, şi trebuie doar să mergi mai departe.

Numai că deşi Gradul zero... va fi purtată „ca pe sfintele moaşte”, cumva dintr-un soi

de masochism lectorial, totuşi, pe parcursul Acţiunii, rolul şi locul i se confruntă cu Biblia şi

cavalerul din La Mancha. Sara Mannheimer nu-şi permite să uite o clipă că la început a fost

Cuvîntul, sau, cu alte cuvinte, Cartea Cărţilor. Pe de altă parte, prozatoarea se poate juca

teribil atunci cînd o face pe anonima din bibliotecă să observe: „Mă uit cu ochi mari la Cartea

Sfîntă, cu ochi atît de mari încît cartea de alături devine vizibilă, aproape ridicol de vizibilă:

Don Quijote” – în roman există inclusiv un personaj poreclit astfel, adevărat om-carte parcă

desprins din volumul Fahrenheit 451º semnat Ray Bradbury; ba mai mult, avem chiar un

Profesor Gutenberg. Pînă şi personajul devine cărţile pe care le citeşte, operînd o ciudată

indistincţie proces (activ) – produs (pasiv). Lectura pătrunde în sînge şi lectorul intră în carte,

se confundă cu ea, rod al unei acţiuni percepute la modul cvasiorganic, pătrunsă ea însăşi de

un ritm vital:

„Stau în mijlocul Bibliotecii şi recit, nu ştiu de unde îmi vine, obrajii îmi ard,

inima îmi bate cu putere, timpul trece, literatura există.

Mă simt înflăcărată în sensul pozitiv al cuvîntului, în sensul posibilităţilor lui colosale

de extensie, posibilităţii de a deschide punctele microscopice ca pe un nou univers, simt cum

totul se învîrte, gîndurile mi se mişcă în corp ca într-un şoc postseismic, cuvintele întîlnesc

inima, cuvintele întîlnesc pulsul, se răspîndesc în umorile corpului, îşi împrăştie ritmul peste

mare, peste întreg globul.”

După cum se putea uşor bănui, de la un punct, romanul îşi pune singur cîteva semne

serioase de întrebare, aidoma unor sprîncene ridicate involuntar în timpul cutărei lecturi. Din

fericire, nu ni se va da un răspuns foarte rapid. Cel mult indicii: „Singură, complet abandonată

deci, în distincţia dintre REALITATEA vie, adevărată, şi repetare, plagiat, copie, imitaţie,

mimare, parazitare, influenţă, parafrazare, interpretare, traducere, înlocuire şi furt.”

De la expresionism abstract la onirism concret

Citim patru părţi în atîtea neschimbătoare anotimpuri, dăm întruna de teza barthesiană

că romanul este moarte pentru că face din viaţă destin, regăsim la fel convingerea că existenţa

rîmăne sinonimă cu întunericul şi credinţa în nimic. Însă, dacă primele două treimi ale cărţii

par într-adevăr să corespundă expresionismului şi etichetelor sale abstracte / abstruse (am

văzut, substantive proprii generice, fatalităţi mult aşteptate, ale cărnii sau intelectului), în a

doua jumătate, ca o contrapondere, găsim cîteva secvenţe onirice, care nu sunt subsumabile

unui suprarealism astăzi desuet, ci se înscriu într-o poetică deplin conştientă, complet lucidă.

Sara Mannheimer denotă o privire tipică asupra unicei realităţi, în care visele şi amintirile sunt

cel puţin la fel de relevante precum faptul fizic, trăit, cu şi din absolut toţi porii, hiperpalpabil.

Mai mult, o mărturisire vine patetică întrucît falsă, dovedindu-se curînd o groaznică

antifrază. Motivul sau mobilul Acţiunii, răsuflat, naiv şi desuet, ar face parte din categoria lui

„scriu / citesc pentru că (nu pot să...)”: „Nu citesc Gradul zero al literaturii pentru a cîştiga

împărăţia cerului, pentru a scăpa de durere, o citesc pentru că îmi place să gîndesc.” –

probabil ajungea „pentru că îmi place”. Dar nu vom descoperi motivaţia sublimării ce stă la

baza romanului decît în ultima sa parte, cînd aflăm şi noi cum intervenise catastrofa în viaţa

protagonistei cînd aceasta pierduse un copil, de parcă numai din cauza lipsei de comunicare şi

autosuficienţei partenerului.

Înţelegem abia acum puseurile de autoreferenţialitate lectorială din prima jumătate: „E

neliniştitor, voi avansa vreodată, voi citi vreodată pînă la capăt Gradul zero al scriiturii? N-ar

trebui să las cărţile în soarta lor? Şi să mă dedic celei proprii?” sau „Trebuie să îndrăznesc să

mă arăt printre iţele textului să urmez fantasmele geometrice ale liniilor. Nu sunt prima, nu

sunt singura, nu sunt [...] o personalitate, ci în primul rînd un om printre ceilalţi.” Înspre final,

cititoarea scutură capul de şi din text, la fel cum fetiţa pierdută va scoate căpşorul într-un vis

compensator, unde neconsolabila sa mamă o regăseşte ca într-o lume de dincolo, ca într-un alt

uter. Nu e de mirare că visul acesta funcţionează ca un motor al acţiunii, avînd rolul de a

provoca o memorie involuntară, ce declanşează travaliul amintirii traumei. Capitolul intitulat

„Sophia”, cel mai lung tocmai pentru că poartă numele nenăscutei, se vrea conceput ca un

firav surogat. Preţul provoacă expresia durerii să năvălească fără milă, dar cît de bine scrisă:

„De îndată ce am rămas singură a venit suspinul… care era cu totul altceva decît o

simplă expiraţie. Conţinea, în rezumat, tot întunericul adăpostit în viaţa mea. Vinovăţie

desigur, conţinea moarte, durerea pricinuită de lucrurile pierdute, de ştiinţa că fiecare moment

îşi urmează drumul, devine trecut, devine statistic, devine irevocabil. Durerea că nu putusem

veni în întîmpinarea lui Máram atunci cînd el se mişcase atît de insistent aproape de mine. Nu

aveam decît să întind mîna. În suspin stătea încapsulată toată viaţă mea, ca o colibă arsă de

foc din al cărei acoperiş se ridica încet un fum de durere şi disperare. Da, totul mi se părea

complet ratat. Eforturile mele forţate trebuiau să înceteze, pe scurt trebuia să mă predau în

braţele catastrofei. Era vina lui Máram. Era vina lui Máram? A mea? N-am scăpat de vină.”

Durerea nu întîrzie să revină, ca nişte replici de cutremur, în valuri: „De îndată ce am rămas

singură, suspinul a venit înapoi, atît de furtunos încît ploaia a început să cadă, şi toată camera

s-a transformat într-un fluviu enorm, o mare care a absorbit şi a transpus totul în afara

autocompătimirii, singurul lucru de care mă mai puteam agăţa.” Iar cînd imensa durere începe

să se retragă, melancolia ne pare mai demnă:

„Există cei care au încredinţarea că sunt făcuţi din sticlă şi se pot sparge la cea mai

mică atingere. Oamenii de sticlă. O strîngere de mînă, de exemplu, poate face ca degetele să

le cadă pe podea şi să se sfărîme. Cioburi de cristal dintr-un umăr pe care cineva, cu o bună

intenţie absolută, a aplicat o mîngîiere.

Există cei care capătă convingerea că sunt făcuţi din unt şi se pot topi ca untul sau se

pot înmuia ca ceara, scurgîndu-se lichefiaţi la pămînt.”

Apoi, ultima propoziţie din roman joacă totul pe cartea oniricului. „Cînd mă trezesc,

mistreţul nu mai este acolo.” ne aminteşte subit, ce-i drept cu semn schimbat, însă ca un făcut,

sau ca pe un vis uitat, una dintre cele mai scurte proze din istoria literaturii, aparţinînd lui

Augusto Monterroso: „Cînd s-a trezit, dinozaurul era încă acolo.”

Nu vreau să divulg mai multe despre subiectul acestei cărţi extrem de inteligent scrise,

în care, de fapt, nu se prea întîmplă nimic. Vă mai spun doar că, nu de puţine ori, scriitura

Sarei Mannheimer devine poetică în cel mai înalt şi viu grad, figurînd mici poeme, superb

antologice. Despre unul se poate considera că încearcă să rezume textul. În fond, acţiunea este

asemenea urcării muntelui, pentru a parafraza titlul unui volum semnat la noi de Ileana

Mălăncioiu. Dar iată ultimul citat promis:

„Mi-a plăcut întotdeauna să fac drumeţii la munte. Cum, cu fiecare pas în sus devii

mai uşor, mai ameţit, pasionant încărcat de energie, ca şi cum nu ar fi vorba decît de voinţă,

de chef de viaţă, ca şi cum n-ar trebui decît să te înalţi şi să începi să zbori.

Nu încape prea mult sînge într-o pasăre.

Sîngele cîntăreşte.

Dar există păsări roşii, păsări roşii lipsite de sînge care zboară pe deasupra Anzilor

Maiestuoşi.”

Vorbindu-ne despre cum o sarcină pierdută devine o sarcină cîştigată prin sublimare,

într-o magnifică pledoarie pentru titlul de cel mai sublim act uman, pe care un Wolfgang Iser

l-a consacrat lecturii, volumul degajă un „respect necruţător” pentru carte, cu teribilul bemol

că nu s-a putut naşte gratuit, ci doar ca un efect al vieţii, cu traumele, frustrările şi nedreptăţile

mai mult sau puţin sau deloc inerente. Acţiune, apropiere, mîngîiere, modest paliativ. „Aş

percepe viaţa fără cărţi ca limpede şi nepericuloasă, da, pur şi simplu absurdă.” – notează la

un moment dat protagonista. Chiar dacă n-am vrea, nu putem decît să-i dăm dreptate.

Sara Mannheimer, Acţiunea, traducere din limba suedeză de Daniela Ionescu

Casa Cărţii de Ştiinţă (Literatură Europeană Contemporană)

Cluj-Napoca, 2013, 186 p.