Universitatea OradeaFacultatea I.R.I.S.P.S.C

Specializarea IVRMaster, an I, sem I

Kurt Horedt, cercetări arheologice privind cultura Wietenberg în Transilvania

Potroviță Antonia

Oradea, 2014

Otto Kurt Horedt s-a născut la Sibiu în 30 martie 1914. Școala elementară și gimnaziul le-a urmat la Sibiu iar în 1931 și-a luat bacalaureatul. Mai întâi a studiat dreptul la Cluj, dar curând a constatat că filosofia istoriei corespundea mai bine setei sale de cunoaștere decât studiul științelor juridice. A petrecut câțiva ani de studiu și cercetări la Liepzig și Kiel, apoi l-a urmat pe conducătorul său de doctorat, prof. Kurt Tackenberg, la Bonn. În 1939 și-a susținut teza de doctorat cu tema ”Cultura Wietenberg – contribuție la epoca bronzului în Transilvania”.

Întors în țară în 1939, Kurt Horedt și-a început cariera de specialist ca asistent la Institutul de Studii Clasice al Universității din Cluj. După dictatul de la Viena (1940) a plecat împreună cu universitatea la Sibiu, unde a activat din 1941 până în 1948 și la Muzeul Brukenthal.

Începând din 1941 Kurt Horedt a lucrat alături de Karl Kurt Klein, ca editor colaborator al periodicului ”Siebenburgisches Vierteljahresschrift” al Asociației Culturale Transilvane, în care își publicase primele contribuții ștințifiice ca student (1937).

Din 1949 a activat din nou la Cluj în învățământul superior, devenind în 1967 rofesor titular, în paralel a fost și șef de secție la Institutul de Istorie al Academiei.

În 1981 a plecat definitiv împreună cu soția sa la Munchen, unde se stabiliseră deja și cei trei copii. Facultatea de Arheologie și Științe Umaniste a Univesității i-a oferit în 1982 un post de profesor invitat. La Munchen profesorul Horedt a început să își scrie amintirile: ”Și tot ce-a fost îmi reînvie”.

Căutând să întocmim un bilanț al activității sale, ne aflăm în fața unei impresionante opere de o viață a unui arheolog și istoric. În bibliografia bazinului Dunării mijlocii, publicată la Budapesta de J. Banner și I. Jakabffy, au fost citate peste 137 de titluri ale lucrărilor sale apărute până în 1977.

Ne vom axa în schimb pe cercetările întreprinse de profesorul Kurt Horedt în ceea ce privește cultura Wietenberg din epoca bronzului. Numele acestei culturi vine de la dealul Wietenberg, de lângă Sighișoara, unde bunicul său Carl Seraphin întreprinse primele cercetări arheologice tocmai la începutul secolului. Studiase legăturile acestei culturi cu cercul cultural micenian, apoi așezările fortificate din epoca târzie a bronzului și din perioada Latene, cât și tezaurele dacice de argint.

Bronzul ”clasic” prezintă în spațiul intracarpatic o populație tracică timpurie, care a creat o cultură materială și spirituală distinctă, cercetată îndelungat de Kurt Horedt și numită tot de el, cultura Wietenbeg. Prin marea sa arie de difuziune, prin poziția sa geografică, prin lunga și dinamica sa evoluție, prin înnaltul nivel al culturii materiale, prin complexitatea și varietatea riturilor și ritualurilor funerare practicate, dar și prin rolul decisiv jucat în dezvoltarea metalurgiei, ea a stat constant în atenția specialiștilor din țara noastră și din străinătate.

Kurt Horedt a cercetat cu precădere așezările acestei culturi, ele fiind adevărate monumente de explorat pentru deslușirea problematicii acestei culturi. Așezările culturii Wietenberg au făcut obiectul preocupărilor a numeroși arheologi, dar aceștia s-au limitat doar la întocmirea de liste cu descoperiri. Există evident și realizări ce au depășit acest stadiu, între care reținem contribuțiile prof. Kurt Horedt, dar și a lui N. Chidioșan, C. Kacso, I. Andrițoiu.

2

Dacă studiem scrierile lui Kurt Horedt întocmite în urma cercetării culturii Wietenberg, constatăm că pentru a descrie căt mai bine această cultură trebuire să evidențiem trei elemente străns legate de aceasta: cadrul geografic, aria de răspândire și așezările acesteia.

Cadrul geografic al acestei culturi se desfășoară în Podișul transilvan, această mare subunitate geografică a teritoriului țării noastre, se împarte în patru unități bine individualizate:

1.Zona precarpatică transilvan, cu o climă mai rece și mai umedă2.Podișul Târnavelor, puternic fragmentat și înalt, cu precipitații mai abundente și de

aceea acoperit peste tot în trecut cu păduri3.Câmpia Transilvaniei, care prin poziția sa mai coborâtă are o climă mai caldă și mai

uscată.4.Podișul Someșan, mai înalt spre vest și nord, cu o climă relativ rece, acoperit cu păduri

de fag și gorun.În ansamblu, clima este mai aspră și mai umedă decât în zonele vestice ale țării sau în

Podișul Getic, corespunzând tpului de deal, de adăpost, cu nuanțe oceanice. De asemenea prezența ramurilor muntoase înconjurătoare a făcut ca rețeua hidrografică să fie mult mai densă comparativ cu alte teritorii românești. În acest podiș apar numeroase lacuri de origine naturală (în saline prăbușite), cât și antropogene create prin ridicări de baraje în luncile joase ale râurilor. Solurile fertile dar și prezența unor importante bogății naturale (zăcăminte minerale, de sare, etc), a terenurilor agricole de pe luncile, terasele și pantele văilor, ca și a posibilităților largi de circulație oferite de culoarele apelor curgătoare și nu în ultimul rând bogăția faunistică, au constituit premisele dezvoltării așezărilor omenești din preistorie până în prezent.

În ceea ce provește aria de răspândire, prin cele 580 de monumente (așezări și descoperiri funerare) ce-i sunt atribuite, cultura Wietemberg, acoperă în quasitotalitate spațiul geografic descris anterior. Mai exact situația în teritoriile de graniță ale arealului ei maxim este următoarea: în Depresiunea Hațeg, în absența unor cercetări sitematice, nu avem certitudinea prezenței unor situri wietenberg. Mai la nord pe culoarul Mureșului, punctul cel mai vestic este plasat în Câmpuri Surduc. La polul opus, în estul Transilvaniei, pe culoarul superior al aceluiaș râu se plasează situl de la Lăzarea. Numeroase descoperiri sunt pe cursurile Oltului și Râul Negru, deci în Depresiunea Ciucului și Brașovului. În nord și nord-vestul Transilvaniei materiale Wietenberg au fost aflate în Depresiunea Silvaniei și Lăpușuli, pe Crasna până la Derșida, iar pe Someș până la confluența lui cu Sălajul.

Materialele atribuite culturii din afara acestui spațiu, aflăm de la prof. Horedt că trebuie trecute ca obiecte de schimb, ca o iradiere culturală sau rezultat al unor factori aleatorii și nu ca dovezi ale extinderii ariei efective de ocupație a populației Wietenberg. Numărul redus de descoperiri din Câmpia Transilvanei nu poate fi pus decât pe seama absenței unor cercetări în zonă, având în vedere condițiile geografice propice pe care aceasta le oferă, precum și poziția sa centrală pe care o ocupă în arealul acestei culturi. Numărul cel mai mare de descoperiri se plasează pe cursul mijlociu al Mureșului, zonă ce pare a reprezenta, epicentrul culturii.

Cel mai reprezentativ material arheologic al culturii Wietenberg este ceramica, structurată în cinci faze ( A1, A2, B-D). Există o largă varietate de forme, incluzând oale, cești căni, castroane, străchini lobate, străchinițe, farfurii, strecurători, capace, etc. Vasele sunt bogat

3

decorate prin incizare, imprimare (amblele cu pastă albă încrustată), canelare (începând cu faza cea mai veche) sau cu ornamente plastice. Sunt caracteristice motivele spiralice și meandrice, într-un repertoriu variat. Alte piese tipice și frecvente sunt așa numitele ”capete de baston”, modele miniaturale de car, lingurile de lut, adesea decorate în aceeași manieră ca și vasele ceramice. Figurinele sunt extrem de rare și inexpresive.

Diferite obiecte sunt lcrate în piatră (topoare, măciuci, cuțite, lame de silex), unele dintre ele funcționând ca semne de prestigiu. Din os sau corn cunoaștem dălți, ace, pandantivi, piese de centură, cilindrii și spalii, ultimele două decorate uneori cu motive micenoide. Dintre piesele de metal care pot fi puse în legătură cu cultura Wietenberg, menționăm diferite ace, brățări, inele de buclă, cuțite, topoare cu orificiu de înmănușare, topoare simple, celturi, vârfuri de sâgreată sau lanec și spade. E posibil ca în ultimele faze ale culturii aceasta să fi cunoscut fierul.

Tipică pentru epoca mijlocie a bronzului în zona intracarpatică, cultura manifestă legături strânse cu culturile Otomani, Mureș (periam-pecica), Tei și Moneteoru.

Stabilirea arealului global al culturii la debutul evoluției sale (faza I) râmâne în cea mai mare măsură sub sfera incertitudinii. Aceasta atâta vreme cât, pentru acest moment cronologic, nu pot fi reținute decât două situri: Derșide nivel I și Suatu-Fâneața de jos. Au fost invocate si alte descoperiri (cele de la Bădeni sau cele de tip Ciomortan). În orice caz, fixarea culturii între cele două zone (nord-vestică și centrală)e aproape sigură.

Monumentele fazei a II-a par să acopere tot arealul ”clasic” Wietenberg, ele fiind semnalate în nord-vest la Oarța de Jos, Derșida și Copalnic Mănăștur, în centru la Aiton și Sebeș, în sud-vest la Boiu și Deva, iar în est la Sfântu Gheorghe-Bedehaza. Privitor la relația Wietenberg II și Otomani II, ele rămân în sfera schimbului de produse și nu a penetrației unor comunități Otomani în aria Wietenberg.

Aproximativ 95% din descoperiri sunt atribuite fazei a III-a a culturii. Chiar dacă acest procentaj nu reflectă întru totu realitatea revolută, avem în față o perioadă de mazimă creștere demografică și probabil de maximă extindere a arealului culturii. Nu pentru multă vreme, căci imediat după debutul acestei etape, se produce retragerea populației Wietenberg din Depresiunile Lăpușului și Sălajului, sub presiunea purtătorii culturii Suciu. Excepție fac Depresiunea Șimleului, unde vor fi semnalate și descoperiri Wietenberg târzii. Paralel în sud-vestul Transilvaniei survin intruziuni ale populației Tei și Monteoru, dar care nu reușesc să disloce integral comunitățiile Wietenberg din zonă.

Ultimei faze din evoluția culturii i-au fost atribuite puține descoperiri, în mare parte nesigure, căci ele reprezintă un conglomerat de materiale cu atibute culturale și/sau cronologice diferite. Este dificil astfel de a stabili arealul real al culturii la acest nivel cronologic dar se pare că se menține prezența Wietenberg în cele mai importante zone ale spațiului intracarpatic. Spre sfârșitul acestei etape (Wietenberg IV) trebuie să se fi produs pătrunderea culturii Noua pe culoarul estic. Mișcări similare au avut loc și în zonele vestice și nordice, însă promotorii au fost alții. Toate aceste intruziuni la care se adaugă procese interne greu de definit,determină nu doar restrângeri teritoriale ci și sfârșitul/ asimilarea culturii Wietenberg.

În ceea ce privește așezările, aria ocupată efectiv de purtătorii culturii Wietenberg au fost semnalate descoperiri în 414 localități, însumând aproximativ 560 de așezări, și totuși nu se

4

poate afirma că avem în față o cultură bine cunoscută. Principala cauză a acestei situații rezidă în numărul mic de stațiuni cercetate sisematic, majoritatea datelor de care dispunem provenind din cercetări de suprafață, săpături de control sau cercetări ce au avut drept țintă o altă perioadă istorică.

Siturile Wietenberg (așezări și locuiri în peșteri) sunt amplasate în medii geografice diverse: zone cu altitudine mică, perimetru colinar sau chiar montan. În toate aceste cazuri ele oferă sau ușurează obținerea a trei elemente esențiale: apă, lumină și căldură. Poziția pe care ele o ocupă oferă o pistă importantă în definirea rolului acestora. Plasate retras față de calea de acces, după un ecran natural, ele pot fi utilizate ca refugii provizorii sau habitaturi disimulate. Poziții dominante, cu pante abrupte, oferă importante facilități de apărare. Nu se pune problema de a conferi un loc unic unui sit, căci pot exista diverse combinații. În acastă chestiune un rol determinant revine și analizei desoperirilor materiale din perimetrul lui.

Durata așezărilor nu este nici ea mare. Viața de scurtă durată într-un loc este confirmată în quasitotalitatea siturilor de prezența unor urme slabe de descoperire, a unui strat subțire de depuneri arheologice (în general sub 0,30m), aflat adesea la mică adâncime și ca urmare în parte distrus de lucrările agricole. Există desigur și excepții, cea mai reprezentativă fiind Derșida, unde locuirea este de lungă durată (Wietenberg I-III), gosimea sedimentelor arheologice depășind uneori 1 m. Există în schimb situri centrale, epicentre ecnomice (precum cel de la Derșida și Wietenberg), situri secundare, mici cătune sau locuiri sezoniere (cele de la Suatu sau Tureni-Podeei), centre funerare, rituale (cele de la Oarța de Sus-Ghiile Botii), poate religioase, politice ori combinații de astfel de funcții.

Pe baza amplasamentului topografic s-au desprins următoarele categorii de situri aparținând culturii Wietenberg:

1.Înălțimi izolate, plasate pe culmile, pe platoul unor înălțimi, la marginea ori în interiorul unor lanțuri deluroase,mai rar muntoase.

2.Margine de platou, amplasate pe bordura, pe buza unor platouri ce domină chei, pasuri sau căi de acces.

3.Promontoriu, dispuse de asemenea în poziții privilegiate din punct de vedere topografic. Promontoriile sunt abrupte pe trei laturi, a patra face excepție fiind un acces natural, o șa prin care se leagă de o altă înălțime a lanțului de dealuri de care aparțin.

4.Etaje colinare, este vorba în primul rând de așezări situate pe coama, pe vârful unor dealuri sau în căldările protejate de acestea

5.Terase, situate pe terasele inferioare, uneori și superioare ale cursurilor de apă, dispuse de obicei pe platforme sau pante line ușor înclinate spre sursele de apă din apropiere.

6.Abriuri și peșteri, abriurile denumesc adăposturile de sub stâncă, cavitățiile puțin profunde, cu deschidere relativ mare. Peșterile depășesc prin dimensiuni simplele abriuri. Numărul peșterilor în care a fost semnalată prezența culturii Wietenberg nu este prea mare (14), și amintim cele 3 grote din Cheile Turzii, cele de la Crăciunești și Vârghiș.

În ciuda faptului că doar 6 necopole au fost cercetate (Aiton, Bistrița, Deva, Dumbrăvița, Sibișeni, Turia), acestea împreună cu câteva mici grupuri de morminte ori morminte izolate, dau o imagine foarte uniformă și aproape completă asupra obiceiurilor funerare. Morții erau arși

5

probabil în cimitir, iar resturile cinerere erau așezate într-o urnă, de obicei acoperită cu un castron drept capac. Alături de urnă și capac, foarte rar este introdus inventarul constând din vase ceramice, plăcuțe de os ornamental (pentru centuri), mărgele, cuțite de piatră. Cimitirele de mici dimensiuni (până la 43 de morminte), reprezintă probabil grupuri de famile, nu întreaga cmunitate. Mormintele decoperite în așezări sunt mult mai rare și exprimă un alt rit funerar, mortul fiind așezat în poziție chircită.

În concluzie putem spune că habitatele aparținând culturii Wietenberg sunt cel mai adesea de dimensiuni mici și medii, fiind dispuse în medii geografice variate, specifice spațiului intracarpatic. Unele sunt bine organizate, puțin probabil și fortificate, dar majoritatea evoluează la nivelul unor cătune, adăpostind grupuri umane reduse numeric și care pendulează dintr-un loc în altul în funcție de posibilitățiile de trai și de hrană oferite de economia mixtă pe care o practică și de bogăția mediului. Sincronismul ființării în spații relativ restrânse a unor așezări diferite prin amplasament, dimensiuni, conținut și funcții ne sugerează existența unor ansambluri de situri având sisteme de funcționare în termeni de dependență și sau complementaritate.

Pe lângă ampla cercetare pe care Kurt Horedt a făcut-o în ceea ce privește cultura Wietenberg, acesta s-a preocupat și de continuitatea populației latinofone în Transilvania, a tratat sintetic cimitiele germanice, antichitățile avare din secolele VI și VII, precum și necopolele slave de incinerație din Transilvania. Un spectru de cercetare atât de larg presupune și o activitate de săpături arheologice, multilaterlă, aproape atotcumprinzătoare. Din 1938 până în 1966 K. Horedt a condus el însuși sau a supravegheat peste 30 de șantiere areologice. Este unul dintre cei mai importanţi arheologi ai culturii româneşti. K. Horedt este considerat unul dintre creatorii şcolii moderne româneşti de arheologie, a definitit cultura Wittenberg, este cel care a descoperit şi studiat mormintele de la Apahida (al doilea mormânt), una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din România. Tot el este cel care readuce în atenţia publică, donariumul de la Biertan. Rămâne şi astăzi prin studiile publicate, unul dintre cei mai importanţi specialişti ai epocii bronzului şi a perioadei migraţiilor. O dată cu moartea sa arheologia românească a pierdut un mare savant a cărui principal merit a fost aceala de-a fi desțelenit și făcut să rodească ogorul preistoriei și istoriei vechi transilvane. Iar în ceea ce privește cultura Wietenberg sperăm ca arheologii momentului să continue pe culoarul deschis de K. Horedt cerectările și săpăturile arheologice pentru a putea avea o imagine cât mai clară asupra vechii istorii a Transilvaniei.

Bibliografie:Volker Wollmann, În memoriam: Kurt Horedt 1914-1991, Ephemeris Napocensis, Mihai Rotea, Așezările culturii Wietenberg, institutarheologie-istoriaartei, Cluj-NapocaComori ale epocii bronzului, volum coordonat de Mircea Petrescu Dâmbovița, Eugenia

Zaharia, Nikolaus Boroffka, Cornelia Stoica, Mihai Rotea, 1995.

6