japonia
DESCRIPTION
JaponiaTRANSCRIPT
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”
Facultatea de Istorie – An I FR
Disciplina: Psihologia educației
Specificul cultural al unui popor – Japonia
Stud. Stăncescu Alexandru
Japonia este o țară insulară, formată dintr-un lanț îngust de insule, de-a lungul
continentului asiatic, ce se întinde pe 2.994 km, din apropierea Siberiei de Est până aproape
de Taiwan. De la nord la sud, Hokkaido, Honshu, Shikoku și Kyushu sunt cele patru insule
mari ale țării. Teritoriul Japoniei este împărțit din punct de vedere administrativ în 47 de
prefecturi.
Japonezii nu înceteazăniciodată să evidențieze că vechile arte, meserii, tradiții
coexistă în armonie cu tăișul civilizației tehnologice moderne. Oricât de diferite ar părea
aceste părți componente, ele formeză adevărata Japonie. Destul de fericiți de coexistența
trecutului, noului, estului, vestului, tradiției și schimbării, japonezilor li se par firești
contradicțiile și paradoxurile care îi miră adesea pe vizitatorii lor. Nicio altă țară nu poartă
vechiul clișeu din broșurile turistice de „pământ al contrastelor” cu atâta naturalețe și
eleganță.
Poate că acest lucru nu este atât de surprinzător. Ieșind prin anii 1860 din izolarea
impusă de conducătorii săi vreme de 300 de ani, japonezii au făcut la fel de mult efort ca să
se modernizeze, pe cât au depus ca să își păstreze identitatea culturală.
De aceea, adevărata Japonie poate fi o chestiune de preferințe personale.
Multiculturalul Tokyo sau bastioanele culturii și tradiției precum Kyoto, mai vechea și mai
liniștita Japonie din afara drumurilor bătute din partea de nord sau de vest din Honshu ori
Shikoku, 75% din zona muntoasă, vulcanică și acoperită cu păduri, unde, în funcție de sezon,
poți merge cu bicicleta, poți schia, te poți bucura de splendidele peisaje sau poți lua parte la
plăcerea firească a japonezilor de a se bălăci în izvoarele fierbinți. Indiferent dacă vei explora
coastele stâncoase din nordul îndepărtat ori insulele tropicale din Okinawa-ken, nicăieri nu
vei fi departe de mare. Oriunde vei merge, vei întâlni mereu una dintre cele mai fascinante
țări și culturi din lume.
Bărbații și femeile
Educați pentru a prefera compania celor de același sex cu ei și adesea căsătoriți prin
aranjamente, bărbații și femeile petrec puțin timp împreună. Ieșirile în grupuri mixte sunt
preferate de tineri, dar viața socială restricționată din cauza muncii poate reduce ocaziile de
a întâlni membri ai sexului opus.
Japonia rămâne preponderent dominată de bărbați. Doar un sfert din studenții din
universități sunt femei, iar cele care urmează cursuri postuniversitare sunt și mai puține.
Jumătate din forța de muncă o reprezintă femeile, dar numai vreo 8 procente ajung să fie
promovate la nivel de directori. Legea Egalității Oportunităților de Muncă, introdusă în 1979
spre a încuraja egalitatea femeilor cu bărbații, nu a prevăzut sancțiui pentru cei care o
încalcă. Indiferent de calificare, munca angajatelor tinde să fie servilă și de subordonare.
Adesea poartă uniforme, în timp ce bărbații nu, le răspund la telefon și le servesc ceai
colegilor de sex opus. Se angajează de la 20 de ani cu un salariu mai mic decât al unui bărbat
și pleacă, de obicei, din serviciu atunci când se mărită. unele companii conservatoare
angajează doar tinere care stau cu părinții lor și le concediază după vârsta de 26 de ani,
combinând ideile de bază ale lui Confucius pentru a se scuza că le plătesc pe angajate mai
prost. Femeile revin la muncă după creșterea copiilor, dar numărul celor care se mărită mai
târziu pentru a-și urma cariera este în continuare în creștere. Americanii și europenii sunt
adesea șocați de statutul femeilor în Japonia. Dar dacă opoziția față de o egalitate adevărată
vine din partea politicienilor bărbați, același lucru se constată, paradoxal, și din partea
milioanelor de femei mulțumite să dețină puterea la domiciliu și neîngrijorate de felul în care
acest lucru le afectează imaginea. Programele TV pentru bărbați care prezintă partea plăcută
a femeii, aceasta fiind de acord ca o școlăriță încântată și confirmând tot ce spune el, au mai
mult de a face cu „fața” pentru public decât cu realitatea. Într-o țară în care duritatea femeii
este proverbială, imaginea foarte plăcută vesticilor, cu japoneza slabă și înțelegătoare, nu
prea corespunde adevărului. Japonezii, supuși unei rutine ce pune o presiune mai mare
asupra lor spre a i se conforma, pot uneori fi văzuți mai rezervați și mai închistați decât
femeile.
Casa și familia
Vechiul sistem familial, bazat pe dominația bărbatului și a vârstei, a fost înlăturat prin
Constituția din 1946 – un factor ce a contribuit la migrația în masă spre orașe, determinată
de oportunitățile locurilor de muncă. În mod tradițional, trei generații trăiau sub același
acoperiș, modelul familiei extinse fiind acum tipic doar în zonele rurale. Peste 77 % din
populație locuiește în oraș, unde se întâlnește doar nucleul familiei. Totuși, scăderea ratei
natalității pune tot mai multe probleme unei societăți ce îmbătrânește. Ca o reacție la
regretabila îmbătrânire, gospodăriile extinse tind să crească iar ca număr, dar, mulțumită
generațiilor care trăiesc în apartamente separate, din aceeași clădire, acestea au o mai mare
independență și intimitate.
Domiciliul familiei medii de la oraș, cu un copil, este format din două dormitoare,
sufragerie/bucătărie într-o singură încăpere. Din cauza lipsei de spațiu de locuit, majoritatea
japonezilor – mai ales bărbații – caută distracția în afara casei. Dominația masculină pare să
supraviețuiască în locuința modernă, unde bărbatul cel mai în vârstă face primul baie și
femeia cea mai tânără, ultima. Atunci când oaspeții se distrează, soția îi servește la masă,
începând cu soțul ei, ea mâncând ceva mai târziu. Pe de altă parte, casa unei japoneze este
castelul ei. Ea se descurcă în privința finanțelor gospodăriei și ia deciziile referitoare la copii
și educația lor, ca și la mutatul locuinței. Soțul îi aduce salariul și ea îi dă bani de buzunar:
kozukai.
Familiile care trăiesc în sistemul ie locuiesc adesea ca familii extinse, ceea ce este
convenabil pentru afacerile familiare. O femeie obișnuită să fie proprietatea familiei soțului
ei, după căsătorie, își răcește relațiile cu propria familie. Totuși, de pe timpul feudalismului,
dacă familia femeii nu avea urmași de sex bărbătesc, soțul intra uneori în familie și îi lua
numele. Sângele nu a fost niciodată considerat chintesența rudeniei în Japonia și chiar și azi
bărbații sunt „adoptați” de familiile care nu au urmași de sex bărbătesc.
Creșterea copiilor și educația lor
Vesticii spun adesea că se maturizează după ce scapă de restricțiile copilăriei, în
libertatea specifică adulților, dar în Japonia este invers. Copiii japonezi sunt în general mai
răsfățați decât cei din Vest. Un copil mai rău este amenințat de obicei cu părăsirea sa de
către mamă sau este ridiculizat de ceilalți.
Menghina începe să se strângă în afara casei. În cei șase ani de școală elementară și
cei trei de liceu, presiunea de a se conforma regulilor și restricțiilor de grup tinde să domine
aspirațiile individuale. Munca din liceu, dinaintea examenului de intrare la universitate, este
notorie. Jiken jigoku (infernul examinării) este o perioadă în care mulți copii nu dorm
noaptea decât cinci ore. Cu teme de casă cel puțin duble față de SUA, copiii se înscriu la juku
(școală de tocit), unde petrec cel puțin trei ore după ce ies de la școală.
Mulți vestici au o considerație nemeritată privind educația japonezilor, presupunând
că aceasta duce la reușita economică. De fapt, deși școala japoneză și-a schimbat forma
pentru a se lua după cea americană, în timpul Ocupației (1945-1952) s-au făcut foarte puține
pentru a se modifica tradiția. Concepute ca niște chestionare, examenele japonezilor impun
învățarea prin toceală a cifrelor și datelor, fără eseuri sau alte încercări de încurajare a
gândirii individuale. Ratarea admiterii la universitatea dorită provoacă o mare supărare
părinților și elevilor, deopotrivă. Cei care își dublează eforturile pentru a reuși studiind la
juku pe lângă școala de stat sunt cunoscuți drept ronin (samurai fără stăpân). Guvernul a
introdus o politică de „educație relaxantă” spre a remedia această situație.
Universitatea – patru ani senini de libertate relativă înaintea încadrării la torturanta
companie – este privită în general ca o sinecură.
Companiile japoneze instruiesc recruți noi asupra slujbelor oferite și adesea îi vor
angaja pe absolvenți pe baza prestigiului universității, mai curând pentru realizările lor
academice. Cu o competiție tot mai acerbă pe piață, nevoia specializării pune accentul pe
gradele universitare.
Limba și scrisul
Originea limbii japoneze este necunoscută. Legată probabil de grupul uralo-altaic,
care include finlandeza, mongola, turca și coreeana, japoneza este similară din punct de
vedere gramatical coreenei, dar nu împarte cu aceasta aproape niciun cuvânt. În ciuda
adoptării de către japonezi a mai multor elemente din cultura chineză, limba lor nu este
înrudită cu chineza. Există însă unele dovezi de înrudire cu limbile austroneziene, ale celor
din Malaysia, Indonezia și Filipine, în special prin similitudinile sunetelor vocale. Misterul
acesta continuă să inspire diverse teorii.
Sunetele latine A, E, I, O, U se întâlnesc la câteva cuvinte japoneze, în silabe, însă ca
să înveți să le vorbești bine limba este altă poveste. În loc de ordinea din propoziție subiect-
verb-complement, ca în majoritatea limbilor europene, japonezii pun în față complementul
și verbul, care încorporează subiectul, ultimul. Vorbirea este divizată în formele: familiară,
neoficială, oficială și umilă; bărbații și femeile se exprimă folosind diverse pronume
personale și sinonime potrivite contextului.
Japoneza folosește trei alfabete, simultan. Kanji, caractere chinezești, a fost importat
în secolul al V-lea; având origini pur japoneze, alfabetele fonetice hiragana și katakana au
fost adoptate în secolul al VIII-lea. Caracterele kanji, foarte simple, se folosesc pentru
substantive, hiragana pentru a le transforma în adjective și verbe, iar katakana pentru
redarea cuvintelor de origine străină. Larg folosit în contexte precum reclama, romaji
(caractere romane) reprezintă virtual al patrulea set de caractere. Există prea multe
omofone pentru a face viabilă o singură scriere fonetică (de exemplu, dacă nu se arată
printr-un caracter kanji, seki ar putea însemna stăvilar, tuse ori scaun).
Casele japoneze
Când intră într-o casă japoneză, cel care o vizitează pentru prima oară poate fi
surprins de rigorile unui stil de viață diferit încă din holul de la intrare, când vede perechile
de pantofi lăsate pe podea, locul unde trebuie să îi lași și pe ai tăi. Pantofii ar distruge acele
tatami – saltele groase, des țesute, puse pe podea, chiar și în apartamentele moderne. Din
motive de igienă și simț practic, nimeni nu intră într-o casă japoneză încălțat – nici măcar
pășind pe covoare. De obicei, ți se oferă papuci; inclusiv unii speciali pentru toaletă.
Dacă este o casă tradițională, va avea fusuma – pereți despărțitori mobili, făcuți pe
hârtie groasă întinsă pe rame din lemn. Va avea și shoji, grătare din lemn acoperite cu hârtie
fină albă ce, prin alunecare, se închid sau se deschid în spatele ferestrelor.
Multe case au paturi europene, dar dormitoarele tradiționale nu coțin nimic.
Adăpostite într-un dulap pe timpul zilei, saltelele japoneze și așternuturile sunt scoase și
puse pe podea numai noaptea. Scaunele au devenit acum obișnuite în camera unde se
mănâncă, dar vei fi servit tradițional, într-o încăpere cu tatami, la o masă scundă, stând pe o
pernuță, pe podea. Iarna, probabil că vei sta aplecat peste o kotasu – o măsuță joasă cu sobă
sub ea și cuverturi groase în jur.
Cada este de obicei un cub adânc în care stai în picioare și te uzi, dar numai o dată te
clătești ca să te cureți. Mai întâi te săpunești și te cureți folosind un robinet, un duș ori apă
adusă din cadă într-un vas. Nu trebuie să te speli în cadă; vor folosi și alții apa după tine.
Toaletele vestice sunt obișnuite, ca și uimitoarele variante „high-tech” precum
„Washlet” cu scaune de WC încălzite și un jet de apă caldă care îl spală pe „beneficiar” prin
apăsarea unui buton. La fel de obișnuită este toaleta turcească. Varianta japoneză are o
acoperitoare la un capăt, pe care va trebui s-o folosești.
Religia
Se spune că japonezii se nasc șintoiști, se căsătoresc creștini și se înmormântează
budiști. Deși budismul și șintoismul au nenumărați adepți, Japonia este tot mai materialistă
și, pentru mulți, ceremoniile sunt o chestiune de formă. Peste 90 % din japonezi sunt
practicanți ai șintoismului (ca ritualuri de botez și căsătorie) și ai budismului, rezervat mai
ales pentru ceremoniile funerare. Creștinismul este practicat de o minoritate, dar nunta
creștină reprezintă o alternativă nouăla standardul ceremoniei șintoiste.
Maniere și comportament
În Japonia, armonia obținută prin supunere și consens este de maximă importanță;
ea dictează mascarea grijilor personale printr-un zâmbet public, împreună cu obligația
individului de a se supune grupului. Oamenii se feresc să se evidențieze și să își spună
părerile personale. Japonezii preferă ambiguitatea și aluzia în locul vorbelor sincere. Vorbitul
cu glas tare nu este văzut cu ochi buni, iar controversele se sfârșesc de cele mai multe ori
prin acordul părților. La decizii se ajunge prin consens; în context corporativ, procesul poate
să dureze o vreme. Aceasta subliniază dificultățile, uneori economice, întâmpinate de străini
atunci când derulează afaceri în Japonia, dar explică și de ce politicienii japonezi pot fi priviți
cu prudență în străinătate.
Fie că te mulțumești s-o privești de departe, fie că o străbați ca turist vreme de o
săptămână sau îți petreci ani buni în această țară, Japonia provoacă fără doar și poate
occidentalilor un șoc cultural profund și durabil. Țară a budismului zen și a hotelurilor-
capsulă, tărâm al saké-ului și al roboților, Arhipelagul Nipon stârnește permanent uimirea.
Începând cu Cipangu, despre care vorbea Marco Polo acum 500 de ani, spectacolul vieții
japonezilor îi fascinează în mod constant pe gaijin(străini). Totul e derutant pe aceste
tărâmuri îndepărtate, la capătul Extremului Orient, la zece mii de kilom,etri depărtare de
Europa. Limba este complicată, codul de politețe foarte stilizat și subtil, modul de viață
deconcertant, iar gândirea, de nepătruns. E o țară care nu poate fi ușor înțeleasă de un
străin. E nevoie de timp pentru a-i înțelege pe japonezi. Ba chiar de foarte mult timp. Asta
dacă nu ai cumva la îndemână cele câteva piste indispensabile pentru a te descurca prin
hățișul numeroaselor sinuozități ale societății nipone.
BIBLIOGRAFIE
National Geographic Traveler, Japonia, Biblioteca Adevărul;
Takashi, Moriyama, Abecedarul Japoniei, Editura Humanitas, București, 2010.