1  

DOCTRINĂ ȘI CULTURĂ CREȘTINĂ 

ISTORIA DOGMELOR 

1. Cursintroductiv 20.02.2013 

1. Istoria Dogmelor in 4 volume, Pr. Ştefan Sandu; 

2. Istoria Dogmelor de Harnack 

3. Dogmatica Sf. Ioan Damaschin 

4. Dogmatica Pr. Dumitru Staniloae. 

Dogmele sunt invataturi de credinta formulate la Sinoadele ecumenice sub inspiraţia Sf. Duh, iar apoi recunoscute la nivel universal. Dupa sinoadele ecumenice, apare o lucrare Dogmatica Sf. Ioan Damaschin (necesara la curs). Dogma trebuie sa aiba recunoaşterea întregii Biserici, cu încheierea acestei perioade, se termina aspectul statornic al Sfintei Traditii. Unii zic ca acest aspect se încheie cu moartea ultimului Apostol. Aspectul statornic tine mai mult, deoarece invataturile apostolilor au fost fixate in scris. Cuvântul dogma are sensul de adevar neschimbabil, de netăgăduit, realitate incontestabila. Dupa perioada sinoadelor ecumenice nu mai putem vorbi de o autentificare a invataturilor de credinţa in dogme. Sinodalii se strangeau pentru a rezolva problemele, pentru a stabili un anumit sens al unui cuvânt. Ortodoxia romaneasca nu trebuie sa aibe un model anume. 

Generalizarea acceptarii unei invataturi ca si dogma, se poate face prin consensul unanim al Bisericii universale. In contemporaneitate, pentru ca o invatatura sa devină dogma, ea trebuie sa fie recunoscuta de Bisericile locale surori. Dogma ramane revelata, neschimbabila. Doar percepţia asupra dogmei a fost diferita. In perioada apostolica sau post-apostolica, cand nu aparusera ereziile,

2  

nu era nevoia precizării sau formulării dogmelor intr-un anumit fel. Sfanta Scriptură, mai conţine si probleme legate de dificultăţile intampinate de fiecare comunitate in parte. Scriptura, desi inspirata de Sf. Duh, are totuşi anumite aspecte de diferenţiere intre cărţile ei, unele scrise la nevoie. 

In perioada post - apostolica nu era nevoie de foarte multe clarificari terminologice sau de alt fel in ceea ce priveşte formularea invataturii dogmatice. Forma actuala a invataturii este fidela aceleia de la Simbolul de credinţa niceo- constantinopolitan. Simbolul de credinţă este mult mai mic decât o mărturisire de credinţă, desi amandoua exprima acelaşi lucru. 

2. Cursintroductiv 27.02.2013 

Invatatura de credinţa are doua fundamente: Sfanta Scriptura si Sfanta Tradiţie.

Pr. Ştefan Sandu este un pionier al acestei discipline. Istoria dogmelor s-a raportat

de-a lungul timpului la alte discipline, ea neexistand de sine. Crearea unei dogme

presupune trecerea prin anumite trepte, pornind de la discuţia cu ereticul si

ajungand la proclamarea acesteia in sinod. 

Toate sinoadele s-au tinut in rasarit si nu a participat niciun papa. Schisma

de fapt a avut loc in 376, cand s-au despartit imperiile. Unul dintre cei mai

cunoscuţi autori ai istoriei dogmelor este Adolf von Harnack, care la începutul

secolului 20 a scris o lucrare de istorie a dogmelor ramasa normativa pentru

aceasta disciplina. Totodata mai amintim si pe prof. Dr. Bengt Hägglund, care

contribuie la identificarea reperelor istoriei dogmelor in timp. Părintele Ştefan

Sandu a scris Istoria Dogmelor in 4 volume, abordand atat poziţia protestantilor,

dar facand apel si la invatatura ortodoxa. Pentru protestantism, dogma are o

relevanta istorica si cel mult culturala, deoarece ei nu au beneficiat de o traditie

(sub aspectul ei revelat), motiv pentru care, dogmele intelese ca adevaruri

neschimbabile sunt abordate in Ortodoxie si romano-catolicism. In abordarea

3  

multor teologi apuseni, noţiunea dogmei este legata intrinsec de istoria dogmei, asa

cum vedem la teologul romano-catolic, Ioseph Schwane. Aşadar, obiectul istoriei

dogmelor sunt dogmele bisericii prezentate in expunerile istorice. Vorbim in

special de dogme ale credinţei si invatatura de credinţa se exprima prin dogmele

statornicite sub inspiraţia divina, pe baza revelaţiei. 

KARL RAHNER considera ca i.d. este expunerea sistematica a istoriei

dogmelor. Luate in parte, si a ansamblului înţelegerii invataturii creştine dupa

încheierea revelaţiei. Istoria dogmelor foloseste metoda istorica in abordare, dar

continutul ramane dogmatic. Porneşte de la fixarea formulării originale, motivul

care a stat la baza dogmei, erezia si modul personal sau social, care a participat la

formularea dogmelor. 

Zikos Rossis admite ca dogme nu numai adevarurile definite de sinoadele

ecumenice si acelea care au fost expuse in biserica, precum si invatatura nedefinita

de sinoadele ecumenice si locale. Harnack face diferenţa intre Evanghelie si

dogma, avand in vedere elementul introdus in dogma venit din filosofia greaca si

străin Evangheliei. Dupa Rossis, invataturile despre energiile necreate constituie

elementul esenţial al Evangheliei, din care se dezvolta sistemul dogmatic al

Evangheliei. 

Hristos Andrutsos arata ca dupa înţelesul lor bisericesc, dogmele inseamna

adevarurile ce normeaza viata creştina, dar mai ales invataturile teoretice de

credinţa care, fiind cuprinse in Sf. Scriptura si Sf. Tradiţie, au fost cuprinse si

dezvoltate de Biserica si formulate in parte in sfintele Sinoade. Acestea nu au

cuprins întreaga paleta a invataturii Bisericii. Dogmele trebuie înţelese ca adevaruri

descoperite de Dumnezeu, avand valabilitate dumnezeiasca absoluta, veşnica si

obligatorie pentru toti creştinii. Preocupări privind istoria dogmelor in teologia

4  

romaneasca găsim la pr. Olimp Căciulă,

prof. Nicolae Chitescu, pr. D. Staniloae, iar in lumea greaca la Panagiotis

Trembelas, Ioannis Karmiris si alţii. De asemenea mai putem menţiona pe dr. C-tin

Chiricescu, Dr. Dumitru Boroianu, T.M. Popescu. abordeaza problematica istoriei

dogmelor. In ceea ce priveşte periodizarea istoriei dogmelor, trebuie sa precizam

ca prima perioada tine din epoca post apostolica pana la Sf. loan Damaschin, a

doua perioada tine de la Sf. loan Damaschin pana in perioada scolastica, a treia

perioada din perioada scolastica pana la Reforma, iar a patra perioada tine de la

Reforma pana in zilele noastre. 

3. Prezentaregeneralăaînvățăturiitriadologiceortodoxe06.03.2013

 

Dogma Sfintei Treimi. Este învățătura fundamentală de credință ortodoxă. Întreaga viață bisericească, dincolo de aspectul teoretic, viața practică liturgica, întărește aplicabilitatea Scripturii în viața credincioșilor. De la cele mai simple mărturii de credințe (doxologia și formula botezului) și până la cele mai profunde explicații teologice, transpare realitatea, egalitatea și consubstanțialitatea Sfintei Treimi. Pe scurt Biserica Ortodoxă, afirmă credința într-un singur Dumnezeu după ființă dar întreit în Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântului Duh. Persoanele Treimice sunt egale și consubstanțiale. 

La celelalte făpturi nu vorbim de ipostas de natură rațională, pentru că observăm că în rationalitatea creației, au fost date aceste legi fizice după care se conduc. Toate acțunile le fac instinctive și se pot explica. În mod obișnuit toate celelalte ipostasuri se conduc după instinct. Despre ipostas rational vorbim doar la om. 

În tratarea învățăturii triadologice avem 3 capitole: 

I. Descoperirea Sfintei Scripturi. ● Perioada popoarelor păgâne 

5  

● Perioada Vechiului Testament- poporul ales (de la Avraam) ● Perioada Noului Testament. 

 

II. Formularea Dogmei trinitare.  

Aceasta a fost cristalizată în primele 2 sinoade ecumenice la care s-a stabilit și Crezul. 

● Terminologia trinitară –unitatea ființială și trinitatea persoanelor ● Proprietati – distincțiile și antinomiile Sfintei Treimi 

 

III. Raporturile dintre Persoanele Sfintei Trimi ● Perihoreza și apropriere. ● Erezii antitrinitare: monarhianismul (modalist și dinamic),

subordinațianismul (arianismul și macedonianismul), triteimul, unitarianismul, filioque. 

Învățătura triadologică este fundamentală prin aceea că toate aspectele învățăturii de credință ortodoxe pornesc și se finalizează în această învățătură. Învățătura de credință prin Sfânta Treime, rămâne trinitară- monoteistă. Biserica Catolică, prin filioque, a deteriorat egalitatea și consubstanțialitatea, precum și principiul ființării intratrinitar. 

Tot de la nivel trinitar, pătrund în lumea teologică și noțiuni ce vor fi de referință și anume: perihoreza,  

Definiția credinței: încredințarea celor încredințate și dovedirea celor nevăzute. Mântuirea prin har credința și fapte în Biserică. Mântuirea este eliberarea omului din robia păcatului și a morții și repunerea lui în starea de comuniune harică cu Dumnezeu, din care a căzut în urma păcatului strămoșesc. 

Doctrina= doceo - a învăța de la un om 

Învățătura prin excelență este revelată. Doctrina este o învățătura în care au apărut și concepții filosofice însă învățătura e singura revelată. 

Ipostasul este o parte dintr-o ființă care poate supravietui singur. Trăsătura esențială a persoanei este RAȚIUNEA. 

6  

4. InvataturaortodoxadespreSfintaTreime13.03.2013 

Întreaga viață bisericească ortodoxă este marcată de prezența Sfintei Treimi.

Noi credem într-un singur Dumnezu după ființă, dar întreit în personae: Tatăl, Fiul

și Sfântul Duh. Aceste persoane nu sunt manifestări ale unicei ființe dumnezeiesti

așa cum susținea Sabelie, nici centre sau forme de sine stătătoare a ființei

dumnezeiesti, așa cum susțineau triteiștii, ci fiecare coexista intern, perihoretic cu

celelalte două persoane și coparticipă la lucrarea celorlalte două în

creație.Totodată, este clar că persoanele treimice se disting intre ele, Tatăl fiind

nenăscut și nepurces, Fiul născut din veci din Tatăl, iar Sfânful Duh purces din

veci din Tatăl. Ele locuiesc una în alta fără a Se amesteca sau fără a-Şi pierde

identitatea. Așadar credința noastră este monoteistă, într-un singur Dumnezeu,

cunoscut ca Treime în Unitate sau ca Unitate în Treime. Cu alte cuvinte, în

învățătura ortodoxă se păstrează un echilibru între unicitatea Ființei și Treimea

Persoanelor. De aceea monoteismul creștin-ortodox nu are același sistem de

cunoaștere și înțelegere ca monoteismul mozaic sau musulman. Putem distinge

astfel două aspecte în Sfânta Treime:  

1. caracterul personal al lui Dumnezeu, respectiv Treimea Persoanelor; 

2. unitatea și unicitatea ființei divine, una și aceeași, întreagă și deodată la

cele trei Persoane. 

Caracterul personal al Sfintei Treimi este reflectat în cultul ortodox.

Lucrarea lui Dumnezeu este suma participării celorlalte Persoane. Învătătura

despre Sfânta Treime, în integralitatea ei, constituie un adevăr supra-logic ce

depășește puterea unei explicări raționale propriu-zise și nu poate fi acceptată, dar

și mărturisită, decât prin credință.  

7  

Înțelegerea învătăturii despre Sfânta Treime a avut sincope de-a lungul

timpului, motiv pntru care au apărut ereziile. Sf. Grigorie de Nazians specifica:

„Eu când spun Dumnezeu înțeleg Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Când cântăm pe

Dumnezeu, cântăm de fapt Treimea; când ne unim cu Dumnezeu, ne unim de fapt

cu Sfânta Treime”. 

În primele veacuri creștine, înțelegerea și explicarea dogmei Sf. Treimi s-a

făcut în cheia filosofiei elenistice, și în prelungirea monoteismului iudaic.

Creștinismul exclude în perceperea Sfintei Treimi existența a trei principii

primordiale si a afirmat mereu că Tatăl este principiul unic, nenăscut, născător al

Fiului și purcezător al Sfântului Duh. Raportată la monoteismul iudaic,

dumnezeirea nu aparține numai Tatălui nenăscut, ci ea subzistă în trei ipostasuri. 

Sfânta Treime, prin complexitatea înțelegerii ei, S-a descoperit în mod

treptat, în trei etape fundamentale, cronologice: 

1. la popoarele păgâne, ca prefigurare; 

2. în V.T. la poporul ales, în mod nedeplin; 

3. în mod deplin în N.T. odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu și

desăvârșirea prin Acesta a revelației Dumnezeiești. 

La religiile păgâne, prefigurarea Sfintei Treimi s-a făcut prin prisma

reminescențelor revelației primordiale. Chiar dacă, în mod obișnuit, păgânii nu

înțelegeau Treimea decât în sens triteist și de cele mai multe ori ca urmare a

relațiilor intrapersonale lumești, totuși, Treimea de zeități se distingea în gândirea

religioasă respectivă. La popoarele păgâne, vorbim de Treime ca modalitate de

cinstire sau ierarhizare a zeităților și nicidecum de consubstanțialitate.  

În V.T. descoperirea Sfintei Treimi s-a făcut neclar, aluziv, incomplet cu o

raportare directă la dezvoltarea spirituală și morală a poporului ales. Temeiuri

8  

biblice avem în textele care vorbesc despre Dumnezeu la plural ( Facere I, 26-27;

Facere II, 22). Aceste texte evidențiază faptul că în Dumnezeu sunt mai multe

persoane, dar fără a preciza numărul lor. A doua grupă este a temeiurilor care

evidențiază existența a trei persoane, dar fără a le nominaliza și fără a le diferenția.

Reprezentativ pentru această grupă este Facere XVIII, 1-3. Avraam vede trei

persoane cărora li se închină și se adresează ca uneia singură. Alte locuri (Isaia VI,

3; Isaia VI, 8). A treia grupă se referă la textele care evidențiază persoanele Sf.

Treimi după nume și după lucrări (Ps. 2,7; Ps. 104,1; Facere I, 2; Zaharia VII, 12).  

Descoperirea în Noul Testament se face în chip desăvârșit, clar, explicit,

evidențiindu-se de fapt și etapele anterioare: „După de Dumnezeu odinioară – în

multe rândri și multe chipuri a vorbit părinților noștri prin proroci, în zilele din

urmă ne-a vorbin nouă prin Fiul ... (Evrei I, 1-2). Egalitatea persoanelor Sfintei

Treimi reiese și din faptul că în N.T., acestea sunt enumerate în chip diferit (T. F.

DS.), în trei tipuri de texte: 

1. Texte care prezintă persoanele Sfintei Treimi diferit intre ele: 

● Luca I, 35 „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine....” 

● Matei III, 16-17 „Iar după ce S-a botezat Iisus....” 

● Ioan XIV, 16-17 „Iar Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va da

vouă....” 

2. Texte care se referă la treimea Persoanelor și unitatea lor: 

● Matei XXVIII, 19-20 „Drept aceea botezați toate neamurile...” 

● II Corinteni XIII, 13 „Harul Domnului nostru Iisus Hristos...” 

3. Texte care se referă la unitatea ființială de atribute și de lucrări: 

● Ioan X, 30 „ Eu și Tatăl una suntem...” 

● Ioan X, 38 „Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl...” 

● I Corinteni II, 11 „ Căci cine ale oamenilor...” 

9  

4. Texte care indică o singură persoană dumnezeiască: 

a. La persoana Tatălui 

● Matei V, 16 „Așa să lumineze lumina voastră...” 

● Matei VI, 9 „Tatăl nostru care esti in ceruri,,,” 

● Matei VI, 32 „Știe Tatăl vostru....” 

b. La persoana Fiului 

● Matei III, 17 „ Acesta este Fiul meu iubit...” 

● Ioan XX, 18 „Domnul meu și Dumnezeul meu...” 

● I Corinteni VIII, 6 „Totuși pentru noi este un singur Dumnezeu...” 

● Ioan XX, 21 „Iisus le-a zis: Pace vouă....” 

c. La persoana Sfântului Duh 

● Ioan XIV, 26 „ Iar Mângâietorul pe care .....” 

● Ioan XV, 26 „Iar când va veni Mângâietorul...” 

● I Corinteni II, 10-11 „Iar nouă ni l-a descoperit pe Dumnezeu...” 

Analogiile folosite în explicarea Sfintei Treimi 

Datorită faptului că înțelegerea Sf. Treimi se face doar prin credință, pentru

explicarea si accesibilizarea situației, de-a lungul timpului au fost folosite diferite

analogii preluate din lumea ințeleaptă. Aceste mijloace (analogiile) sunt folosite

doar într-o anumită etapă a explicării dogmei trinitare, întrucât acestea nu intră în

profunzimea învățăturii revelate. În mod obșmuit au fost folosite analogii legate de

sufletul omenesc (voință, rațiune, sentiment). 

20.03.2013 ??? 

 

5. Formulareadogmeitrinitare27.03.2013 

10  

Formule baptismale, doxologia mică.  

Sinodul I Ecumenic Niceea 325. Erezia ( promotor, prezentare, lucrări apologetic) pt examen!!! 

Sinodul II Ecumenic C-tinopol 381. Nu s-a păstrat nici un document, chiar dacă nu s-a pus la îndoiala notorietatea sinodului. Aici s-a stabilit învățătura de baza a Bisericii. Macedonie (arhiep de C-tinopol). Terminologia trinitară pe cele două mari direcții sau realități în Sfânta Treime, ființă, esență, fire, substanță și cealaltă de persoană, prosopon. 

Persoana: ipostasul de ființă rațională. 

Sfântul Vasile cel Mare… modul de subzistenta a unei ousii. De prezentat cel putin sfinti, 

Insusirile speciale sau proprietatiile ( modul in care persoanele posedă fiinta dumnezeiasca), distinctiile si antinomiile persoanelor Sf. Treimi.  

Unitatea fiintei exclude orice fel de subordonare a fiintei. 

Fiecare Persoană posedă dumnezeirea în funcție de Persoană. Tatăl nenăscut, fără cauză, fără început, Tatăl este principiul, născător al Fiului și purcezător al Sfântului Duh. Egal și consubstanțial cu celelalte două Persoane, din veșnicie. 

Sfântul Grigorie de Nazians, a zis că Dumnezeu S-a născut “ înainte de când” 

Modul în care Fiul se naște din veci din Tatăl și purcede pe Duhul Sfânt sunt proprii Tatălui. 

Fiul: prin care se diferențiază de Tatăl și Duhul Sfânt e nasterea. Nașterea Fiului din Tatăl nu aduce nici o schimbare în Tatăl. Duhul Sfânt e purces, prin aceasta se distinge Ioan 15, 26. 

Pe lângă însușirile personale, Persoanele Sfintei Treimi, se disting între ele prin lucrarea externă, creație, mîntuire, sfințire. Prin apropriere, celelalte persoane participă la lucrare. 

Antinomii si paradoxuri. 

Cuvântul antinomie: Contradictie dintre doua legi 

11  

Paradox: exprimă o părere fără de un adevăr. 

În teologie, antinomiile prezintă realități care nu se exclud și care luate împreună, definesc realitatea în complexitatea ei. 

În Sfânta Treime avem 3 antinomii:  

1. În fiecare persoană se află întreaga ființă dumnezeiască fără ca ființa să se împartă si persoanele să-și piardă identitatea.  

2. Cu toate că nașterea și purcederea ar presupune o prioritate a Tatălui, totuși sunt veșnice.  

3. Plecand de la premisa că veșnicia exclude orice raportare la timp, ea fiind un prezent continu. Rezultă că Fiul se naște continuu și din veci din Tatăl și Duhul Sfânt purcede din veci din Tatăl. Pronia este o creatie continua. 

6. RaportuldintrepersoaneleSfinteiTreimi03.04.2013 

La nivelul Sf. Treimi, putem vorbi de 2 aspecte: 

a. La nivel intern –perihoreza (impreuna - locuirea) sau coexistenta 

b. La nivel extern – aproprierea – participarea unei persoane la lucrarea altora.

Fiecare dintre persoanele Sf. Treimi nu detine o exclusivitate in lucrari. 

1. Dumnezeirea Persoanelor Sfintei Treimi. D-zeireaTatalui nu a fost

contestata de nimeni, nicicand. Temeiuri (Ioan XVII, 3). Tatal nu are o

intaietate existentiala fata de Fiul si Sf.Duh.  

2. D-zeirea Fiului – este afirmata frecvent (Ps. 2,6. Mt. 3, 17, Mt. 16,16, )

Anumite expresii scripturistice (Ioan 14, 28 13, 32, - expresiile se refera la

umanitatea Mantuitorului. 

3. D-zeirea Sf. Duh e afirmata cu claritate in NT (Ioan 15, 26) Matei 11, 27 

12  

Lucrările dumnezeiești sunt atribuite uneori Sfintei Treimi în integralitatea ei,

iar alteori doar uneia dintre Persoane. Prin apropriere, la lucrarea uneia dintre

persoane (ad extram), participă și celelalte două persoane (Romani XI, 36), iar Sf.

Atanasie spune că „Dumnezeu le face toate prin Fiul în Duhul Sfânt ….. și așa se

propovăduiește în Biserică un Dumnezeu.” 

Perihoreza este principiul coexistenței Persoanelor Sfintei Treimi în aceiași

ființă. Exprimă unitatea lui Dumnezeu și treimea Persoanelor, prin faptul că firea

comună subzistă prin fiecare persoană. Modul de existenţă perihoretic al

persoanelor divine își are temeiul în faptul că una dintre persoane împărtășește din

veșnicie celorlalte două persoane ființa, fără ca aceasta să se schimbe în structura

ei.  

Pr. Stăniloae spune că intrepătundrerea cunoștiințelor lor poate fi interpretată

prin termenul de intersubiectivitate. Nașterea Fiului din Tatăl exprimă numai

poziția neschimbată a Tatălui ca dătător și al Fiului ca primitor al existenței și

legătura dintre ei prin actul nașterii. Amândoi trăiesc acest act etern ca subiecte în

comun, sau într-o inter-subiectivitate care nu-I confundă. 

Teologia romano-catolică vorbește despre o generațio-activa atribuită Tatălui și

o generațio-pasiva atribuită Fiului. Noi nu suntem de acord cu asta. Fiul se află

într-o mișcare eternă de naștere și permanentă, așa cum si Sf. Duh se află într-o

purcedere permanentă. Cele trei persoane trăiesc într-o subiectivitate. Termenul

acesta pune accentul pe comuniunea persoanelor, care are lor intre actul nasterii si

al purcederii.  

Sf. Vasile cel mare afirmă persistența unității de ființă a persoanelor care sunt

opuse. In viziunea Sf. Vasile cel Mare, „opozitia intre ele” defineste de fapt

specificul adus de fiecare persoana in comuniune sau modul in care o persoana

13  

comunica cu alta in actul provenirii sale, si prin aceasta sustinandu-se in ceea ce

sunt. Totul este comun si perihoretic in Treime, fara aceasta miscare a

subiectivitatii sa se confunde modurile diferite ale trairii impreuna a acestei

subiectivitati.  

Greutatea intelegerii perihorezei treimice consta in faptul ca la Dumnezeu un

Eu este titularul a ceea ce are un alt Eu, pe cand la oameni fiecare eu este titularul

unui continut in mare parte deosebit de alt eu.  

Perihoreza exprima iubirea desavarsita dintre persoanele divine, ceea ce a facut

ca pr. Staniloae sa defineasca treimea ca structura a supremei iubiri.  

EREZIILE ANTI – TRINITARE 

● Monarnianismul 

● Subordonatianismul 

● Triteismul 

● Unitarianismul 

● Filioque – istoric, argumente 

Definitia ereziei, cine a sustinut, cine a combatut si unde a combatut 

 

 

 

 

7. CursintroductivISTORIADOGMELOR(I) 

14  

Deși denumirea de Istoria Dogmelor induce ideea de a fi o disciplină

istorică, totuși Istoria Dogmelor rămâne o disciplină din secția sistematică. Acest

lucru reiese din faptul că obiectivul central al Istoriei Dogmelor este de a urmări

evoluția dogmelor în timp (formularea inițială, completările ulterioare, contribuțiile

teologilor dogmatiști etc.) și mai puțin datele istorice sau evenimentele care au

creat în timp aceste creșteri în conținut a dogmelor.  

I.D. este o disciplină relativ nouă și abordează cumva exterior problematica

dogmelor. A apărut în Occident, atât în spațiul catolic, cât și în cel protestant. De

aceea, în prezentarea cursului, se impune și o extindere și în lumea răsăriteană, în

ceea ce privește abordarea învățăturii trinitare. I.D. urmărește partea evolutivă în

timp a dogmelor, dar și raportarea acestora la contextul dogmatic al vremii. Printre

inițiatorii I. D. putem enumera pe Adolf von Harnack, care are o istorie a

dogmelor apărută în anul 1893. Alături de acesta, Reinhold Seeberg, care a

elaborat un manual de I. D., în anul 1936 (apărut și în ediții ulterioare), vorbim și

despre Bengt Hägglund, care a scris și el o istorie teologică a dogmelor, iar pe

parcurs, vom identifica și autori din răsărit, enumerâd printre aceștia pe Zikos

Rossis, „Sistemul Dogmaticii Bisericii Ortodoxe Răsăritene (Atena, 1938 ),

Hristos Andrutos „Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene”, IoannisKarminis,

care a scris o dogmatica interconfesionala ortodoxă și catolică. 

Și B. O. R. a avut reprezentanți în cadrul I. D. Disciplina nu a constituit o

preocupare fundamentală a dogmatiștilor ortodocși, dat fiind faptul că preocupările

vizau adâncirea ..... Putem aminti pe Dr. C-tin Chiricescu (Istoria Dogmelor,

București, 1892), Dr. Dumitru Boroianu (Istoria Dogmelor Bisericii Ortodoxe

din Răsărit, 1893), T.M. Popescu (Curs de Istoria Dogmelor, 1930) și la Pr.

Stăniloae, Prof. Nicolae Chițescu, Pr. Dumitru Popescu, dar prin modul în care

a elaborat lucrarea sa în patru volume (Istoria Dogmelor), Pr. Prof. Sandu Ștefan,

15  

putem spune că a așezat pe baze noi și moderne disciplina intitulată Istoria

Dogmelor. Acesta a studiat în străinătate (protestanți etc.). 

Prin definiție, I. D. este disciplina teologică din Secția Sistematică ce

prezintă în mod metodic modul în care a evoluat învătătura creștină până la

formulările actuale ale dogmelor. În acest înțeles, ne interesează fidelitatea

formulării dogmelor față de Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, în lumina

coordonatelor stabilite de Sinoadele Ecumenice. Dacă în ortodoxie și catolicism

putem vorbi de dogme în înțelesul general de învățătură de credință alcătuită pe

fundamentul revelațional al Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții, în lumea protestantă

nu există o unanimitate privind determinarea noțiunii de dogmă. Totuși, în lumina

noilor studii, dogma nu se mai consideră ca ceva trecut, ci ca o valoare prezentă

legată de propovăduire, uneori gândită ca un principiu al revelației, așa cum spune

Karl Barth uneori înțeleasă ca o completare erudită a mesajului construit de

Biserică. În aceste circumstanțe, se întrevăd mari dificultăți în a defini clar

domeniul și sarcinile de lucru pentru o I. D. în afară de premisele actuale date. De

altfel, Bengt Hägglund afirmă că cercetarea I. D. trebuie să plece de la

mărturisirea de credință primară, mai mult decât de la noțiunea de dogmă.

Mărturisirea de credință se prezintă de la început, ca o formulă fixată în conținut,

regula credinței creștine. Această regulă s-a redat în simbolurile de credință, dar s-a

exprimat și în alte formulări a învățăturii de credință. Aceasta reiese din textele

Bisericii Primare, care nu au fost dogme formulate, ci o expresie a adevărurilor de

credință, date originar și ca un rezumat al conținutului Sfintei Scripturi. Teologia

se prezintă ca o explicație a acestei reguli de credință originale. Cu acest punct de

plecare, Istoria Teologiei urmează să fie o prezentare a modului cum regula

credinței creștine s-a interpretat în decursul timpului și în diferite comunități

creștine. 

16  

Dogmele creștine au ca specific caracterul revelat. Obiectul I. D. sunt

dogmele Bisericii pe care I. D. trebuie să le prezinte în expunerile lor istorice

(Henri C., Manual de Istorie al Dogmelor Creștine, Paris, 1948). Sfinții Părinți au

numit dogme învățăturile de credință și legile morale care au fost propovăduite de

Hristos și Apostoli, sau dogmele Domnului, învățăturile creștinismului. Deci există

dogme ale credinței. Cuvântul dogmă a fost rezervat exclusiv învățăturii de

credință creștine, deoarece învătăturile unei religii relevate se disting de doctrinele

filosofilor și ale școlilor prin aceea că ele trebuie să fie crezute drept credință

dumnezeiască de către toți oamenii și ele poartă caracteristicile adevărului absolut,

veșnic și imuabil. De altfel, pentru ca un adevăr de credință, o dogmă să se poată

impune tuturor oamenilor ca obligatorie, trebuie să cerem ca aceasta să fie admisă

de ierarhia învătătoare și infailibilă a Bisericii și propusă credinței noastre. 

 

8. CursintroductivînIstoriaDogmelor(II) 

Dacă I.D. este o disciplină mai nouă și cu preocupări, mai ales în mediul

occidental, totuși, în cuprinsul ei întâlnim conexiuni atât de istorie bisericească, dar

și de învățătură de credință. Aceasta înseamnă că, în mod principal, I.D. rămâne o

disciplină sistematică, deoarece principala preocupare o constituie elaborarea

dogmelor, prezentarea adevărului de credință, și mai puțin reperele strict istorice,

care au marcat evoluția dogmelor. Dogmele sunt constituite și apoi declarate ca

finalizate în momentul în care un articol de credință constitutiv al Bisericii este

acceptat în această calitate de către toți credincioșii. Adolf von Harnack vede în

I.D. două aspecte esențiale: originea dogmelor și dezvoltarea acestora. Plecând de

la premisa că, originea dogmelor sau punctul lor de plecare este rezultatul unei

17  

frământări mai îndelungate, și de multe ori cu formulări diferite, tot el spune că nu

se poate stabili o linie de totală diferențiere între cele două aspecte. Putem observa

că, deși vorbim (in B.O.) de elaborarea dogmelor, mai ales în primele Sinoade

Ecumenice, totuși, încheierea dezoltării dogmelor este considerată a fi în secolul al

VIII-lea (Sinodul VII Ecumenic, odată ci fixarea cinstirea Sfintelor Icoane). 

Biserica Romano-Catolică, pentru justificarea unor noi dogme, a extins în

timp Sfânta Tradiție, ca a doua cale de transmitere a revelației dumnezeiești

supranaturale, încercând astfel să acrediteze ideea continuității dogmelor până

astăzi. În ceea ce privește Biserica Protestantă, este foarte greu de evaluat, în

contextul istoric, deoarece percepția noțiunii de dogmă nu se încadrează în

coordonatele gândirii bisericilor tradiționale. Mai mult, protestanții au o istorie

relativ scurtă (începând cu secolul al XVI-lea). Totuși, și protestantismul

orientează dezvoltarea dogmelor în jurul anului 1577 (Formula Condordie), iar în

situația reformaților, până la decretele Sinodului de la Dordrecht(1618-1619).  

În concluzie, I.D. urmărește dezvoltarea dogmelor din punct de vedere

ortodox până în secolul VIII , din punct de vedere catolic până în zilele noastre, iar

din punct de vedere protestant până la definitivarea poziției reformatorilor clasici

(secolul al VIII-lea). 

Evanghelicii și Protestanții au adoptat de-a lungul timpului abordarea

Bisericilor Ortodoxe și Romano-Catolice, în ceea ce privește dogmele. Singura

condiție impusă de ei a fost ca dogma respectivă să aibe temei doar în Sfânta

Scriptură, considerând că aceasta este singura cale de transmitere a revelației

Dumnezeiești supra-naturale. Scopul I.D. este considerat a fi istoria noțiunilor de

învățătură ale Bisericilor Creștine, iar în exprimarea acestora urmărindu-se

formularea și dezvoltarea dogmelor.  

18  

Reinhold Seeberg definește noțiunea de dogma, și de istorie a dogmelor în

strânsă legătură cu scopul dogmelor. După acesta, termenul teologic „dogmă”

desemnează fie o învățătură a Bisericii, fie întreaga structură a învățăturilor, adică

sistemul doctrinar al Bisericii. Termenul nu se aplică oricărui fel de afirmații

teologice sau formale, în care conștiința generală a Bisericii găsește estimare, ci

numai acelor afirmații care au obținut un caracter bisericesc, adică acelea care,

printr-o afirmare publică a Bisericii, au fost recunoscute ca expresie a adevărului

creștin.  

Dogma este un subiect perpetuu pentru interpretarea bisericească și teologică

ce pregătește formele corespunzătoare pentru fiecare epocă, care pot și trebuie să

exprime conținutul vechi în aceste forme noi și care cuprind sau păstrează

experiențele religioase pentru fiecare epocă proprie în armonie cu credința veche.

În concluzie, Reinhold Seeberg afirmă că scopul I.D. este prezentarea istorică a

afirmării și expunerii istorice a dogmelor care au fost formulate până în prezent, și

a dogmelor Bisericii în relația lor cu diferite sisteme doctrinare.  

După Gustav Mauler, scopul I.D. de a urmării istoria învățăturii Bisericii

Creștine până în actualitate. Poziția acestuia este specifică Bisericii Protestante

privind însemnătatea și pozișia dogmelor. Fie că se referă la Reformă, propriu-zis,

sau la mărturisirile de credință reformatoare, totuși, se crează o concepție eronată ,

conform căreia Protestantismul ar avea ceeiași perspectivă în abordarea dogmelor

ca și romano-catolicismul. O utilitate a I.D pentru Protestanți ar fi aceea că, prin

aceasta ei ar umple golul lăsat de faptul că nu au o doctrină unitară. 

După Joseph Schwane, dogmele sunt obiectul I.D., dar altfel decât sunt ele

obiectul Dogmaticii. Dogmatica își propune să stabilească legătura lor șistematică

și să dovedească adevărul lor după căile de transmitere ale Revelației Dumnezeiești

19  

și după rațiune. I.D. consideră dogmele din perspectivă istorică, ea ne prezintă

dezvoltările pe care dogmele le-au primit în cursul istoriei. Dacă filosofiile și

doctrinele au origine umană, de cele mai multe ori, ele se nasc sau sunt impregnate

cu ideile unei epoci. După epoca respectivă ele dispar. Dogmele, fiind de origine

dumnezeiască, nu au o dezvoltare istorică în sens omenesc, ci ele ar fi fost date

umanității pentru a le pune în lucrare și administra, suferind astfel unele modificări

și transformări. Dogma, în adevăratul sens al cuvântului, este un adevăr veșnic. În

formularea dogmelor, rolul esențial în are Biserica. De altfel, Biserica este garanția

autenticității unei dogme. Același Schwane afirmă că în Biserică nu există numai

un progres în înțelegerea adevărului revelat, ci există o dezvoltare continuă a

dogmelor, dar în strânsă legătură cu adevărul revelat. Asta înseamnă că alături de

Biserică, Revalația constituie fundamentul veridicității unei dogme. Tot el afirmă

că, pentru a ne iniția într-un progres în I.D. trebuie să cunoaștem și Istoria

Ereziilor, pentru a evalua cât mai corect raportarea adevărului de credință în

clarificarea ereziilor.  

Adolf von Harnack consideră că metoda cea mai bună pentru studierea I.D.

ar fi analizarea dogmelor pe problematici doctrinare. Dar aceasta trebuie făcută în

legătură cu periodizarea I.D. Acesta împarte istoria in patru mari etape:  

1. Formarea dogmei; 

2. Dezvoltarea dogmei conform concepției sale originale, sau dezvoltarea

fixării dogmei în Răsărit după controversa ariană până la disputa privind

cinstirea icoanelor; 

3. Dezvoltarea dogmei în apus, sub incidența Sfântului Augustin; 

4. Triplul rezultat al dezvoltării dogmatice în Bisericile Protestante, în

Catolicism (după Conciliul de la Trident) și după critica Iluminismului; 

20  

După Reinhold Seeberg, vorbim de trei perioade principale ale I.D.: 

1. Formarea dogmelor în istoria primară; 

2. Păstrarea, transformarea și dezvoltarea dogmelor în Biserica din Evul

Mediu; 

3. Dezvoltarea dogmelor prin Reformă și fixarea învățăturilor opuse de

Romano-Catolicism; 

George Shweim împarte I. D. în patru mari perioade: 

1. Până la Sinodul I de la Niceea; 

2. Până la Sinodul VII de la Niceea; 

3. Până la Conciliul de la Trident; 

4. Până în zilele noastre; 

Dintre teologii ortodocși, Dumitru Boroianu împarte I.D. în două mai perioade: 

1. Perioada Generală, în care se vorbește despre Întemeietor, primele erezii și

combaterea lor de către Sfinții Părinți; 

2. Partea Specială în care analizează fiecare problemă doctrinară cu

însemnătatea ei pentru viața bisericească, și mai ales, cu dezbarerile ei

despre viața acesteia, oprindu-se la SinoadeleEcumenice; 

Teodor M. Popescu afirmă că este foarte greu de a face o împărțire a I.D., mai

ales că romano-catolicii au introdus Imaculata Concepție (1954), Infailibilatea

Papala (1960) etc., fiecare confesiune ar trebui să aibe o abordare proprie, deoarece

comporta o specificitate în abordarea problemelor doctrinare. Totuși el face o

împărțire din punct de vedere cronologic; 

1. Perioada veche – de la începuturi până la Sinodul al VIII-lea Ecumenic; 

21  

2. Perioada Evului Mediu - de la Fericitul Augustin până la Marea Schismă

(sau până la SinodulTridentin – secolul XIV, după părerea altora); 

3. Perioada Modernă – până în zilele noastre; 

Metodele folosite în cadrul I.D. sunt:  

● analitică –prin care se analizează în detaliu o dogmă în formularea și

evoluția ei; 

● sintetică prin care se prezintă un ansamblu de învățături, doctrine care

au caracterizat o anumită perioadă de timp.  

În ceea ce privește raportul cu celelalte discipline, precizăm că cea mai

apropiată I.D. este Dogmatica. De altfel, în multe părți ale I.D. se face Dogmatică,

urmată de Simbolică. I.D. se preocupă de remarcarea cu precizie a dezvoltării

învățăturii Bisericii. I.D. nu este o istorie a Dogmaticii, tocmai pentru că, dacă I.

Dogmaticii are în primul rând un caracter strict confesional și arată cum s-a

dezvoltat în timp sistematizarea dogmelor, fiind fundamentată pe Sfânta Scriptură

și Sfânta Tradiție, în perspectiva viziunii Bisericii, I.D. are drept auxiliare

principale istoria Sinoadelor și istoria ereziilor. Au existat, totuși, teologi care

vorbesc despre I.D ca despre o dogmatică.  

În mod normal vorbind, Izvoarele Istoriei Dogmelor sunt: 

1. Sfânta Scriptură și Tradițiile orale ale Apostolilor de la care sunt folosite

fondul și nucleul dogmelor; 

2. Mărturisirile de credință dogmatice, Actele Sinoadelor, Cărțile de

învățătură (catehismele cu recunoașterea universală a Bisericii), deciziile

solemne ale ierarhiei; 

3. Operele dogmatice ale doctorilor și părinților Bisericii, ale autorilor

bisericești (în legătura cu învățătura de credință) 

22  

4. Scrierile ereticilor și filosofilor pentru a explica sensul expresiilor

întrebuințate de autorii bisericești și de a descrie exact controversele în

care s-a discutat fondul adevărului creștin. 

După Teodor M. Popescu, izvoarele Istoriei Dogmelor se împart în patru mari

categorii: 

1. Sfânta Scriptură; 

2. Sfânta Tradiție; 

3. Simbolurile și mărturisirile de credință, hotărârile dogmatice ale Sinoadelor

Ecumenice, autoritatea Bisericii care a precizat sensul dogmei și l-a definit,

autoritatea Sinoadelor locale, scrierile părinților și scriitorilor bisericești; 

4. Scrierile apocrife și eretice; 

 

9. CursIntroductiv(III) 

Istoria Dogmelor, în perioada postapostolică, respectiv după moartea

ultimului apostol și până la moartea Sfântului Ioan Damaschin. Aceasta perioada

mare este împărțită în:  

1. Perioada postapostolică propriu-zisă. În această perioadă istoria dogmelor

analizează de fapt părinții apostolici. Ca și caracteristici generale, aceasta

perioadă se constituie într-o continuare fireacă a tezaurului sedimentat prin

propovăduirea apostolică. Desemnăm prin părinții apostolici o serie de scriitori

bisericești ale căror scrieri s-au păstrat de la primul veac creștin până în al

doilea veac creștin. Aceste scrieri sunt ocazionale. Omilii, relatări istorice,

epistole, ele confirmă multe din învățăturile sfinților apostoli. Pe de altă parte în

23  

această perioadă se conturează și elemente de traditie bisericească începute

după întemeierea în chip văzut a Bisericii. Cei mai multi teologi prezintă

scrierile părinților apostolici în ordine cronologica și mai puțin tematica. Cele

mai importante scrieri apostolice sunt următoarele: Didahia celor 12 Apostoli,

(prezinta mărturii despre viața creștină a anilor 50-70). Seeberg susține că are o

formă de manual și că a apărut în Alexandria în primul deceniu al secolului II.

Deasemenea Hagglund considera Didahia ca datând din a doua jumătate a

secolului II și elaborată în Smirna. 

Prima epistolă a Sfântului Clement Romanul (scrisă la Roma în anul 95).

Omilia Sfântului Clement Romanul numită si Epistola a-2 a către Corinteni. După

Seeberg această epistolă a lui Clement este considerată cea mai veche omilie

bisericească păstrată. Aceasta este mentionata in Sf. Scriptura la I Cor. 7, 1 si este

elaborata dupa anul 140. Cele 7 epistole ale Sf. Ignatie ale Antiohiei catre Efeseni,

romani, tralieni, filadelfieni, smirnei, sf Policarp in anul 110. Epistola sf. Policarp

de Smirna. Adresata filipenilor la 110. Explicarea cuvintelor de invatatura ale

Domnului in 5 carti, Ep. de Hierapolis. Tot de la Papias sunt pastrate fragmente de

la Sf. Irinei si Eusebiu. In anul 125. Epistola lui Barnaba in Alexandria in timpul

lui Nerva in anul 96-98. Pastorul lui Herma (Roma, impartita in 5 vedenii, 12

porunci si 10 pilde) scrisa la 97-100. Dupa Codex Muratori … aceste lucrari,

postapostolice, se constituie intr-un argument pentru a da o imagine primelor

comunitati crestine, cu credinta si traditiile lor, pentru a evidentia continuitatea

fireasca a invataturilor nou testamentare si mai ales pentru faptul ca acestea fiind

adresate unor comunitati noi, argumenteaza inlocuirea traditiilor vechi cu cea

crestina. 

Scrierile parintilor apostolici imprima destinatarilor aceste lucrari, necesitataea

argumentarii solide a adevarului de credinta. Parintii apostolici profetiile vechi

24  

testamentare in lumina NT. De aceeea Sf. Scriptura sau Cuvantul Domnului,

capata in vremea apostolilor o autoritate hotaratoare. 

 

10. InvățăturadespreSfântaTreimelaPărințiiApostoici15.05.2013

 

Parintii apostolici raporteaza toate invataturile la invataturile NT, plecand de

la Dumnezeu Unul in Fiinta dar intreit in Persoane, Tatal, Fiul si Sf. Duh.

Notiunea de Dumnezeu la parintii apostolici este biblica ( Dumnezeu este

Atotputernicul.) Inca nu este formulată invatatura despre Treime in sensul de mai

tarziu, dar totusi formula Treimii apare la botez, in marturisire doxologica).

Prezentarea modului in care cele 3 pers dumnezeiesti . Didahia celor 12 ap.

aminteste formula de invocare la botez. Credinta in Sf. Treime constituie … chiar

daca egalitatea si relatia reciproca a persoanelor nu erau definitivate. 

La Sf. Clement Romanul deja apare credinta in Sf. Treime prin mentionarea celor 3

Persoane dumnezeiesti. Deasemenea in continuare Clement intareste ca cele 3

persoane sunt vii. Clement Romanul avea o anumita ratiune speciala spunand ca

toti adora acelasi Dumnezeu si erau facuti participanţi la acelasi duh pentru ca voia

sa-i indemne la concordanta. 

Ca o concluzie la cele de mai sus, este ca, Sf. Clement considera egalitatea si

consubstantialitatea Persoanelor Sf. Treimi, exprimata si in dumnezeirea

fiecăreia dintre ele. 

Printre cele mai bogate sunt considerate cele 7 epistole pe care Sf. Ignatie, le scrie

la incep sec. 2, in timpul calatoriei sale la Roma. Aceste epistole sunt certificate

prin marturiile explicite ale Sf. Policarp, Irineu, Atanasie, Origen. 

25  

Pe de alta parte, temele tratate constituie o adaptare la vremea contemporană:[ 

Despre natura umana, despre prezenta Sa,  

Apara unitatea bisericii si ierarhia bisericească instituita in mod dumnezeiesc

impotriva ereticilor. 

Invatatura Sf. Ignatie despre dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu si vesnica Sa

preexistenta cu Tatal este mai lamurita, mai expresiva si mai completa decat la Sf.

Clement Romanul. Dupa Sf. Ignatie, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat in timp,

aratandu-Se si fiind Dumnezeu adevarat si ipostatic deosebit de Tatal Său care S-a

descoperit prin El. 

A fost Fiu din eternitate si in unitate nedespartita cu Tatal ca si Cuvant al Său,

provenit nu dintr-un principiu, ci nemijlocit din fiinta Tatalui, provenit nu

intamplator si temporar, ci din eternitate, coetern cu Tatal pentru care se si numeste

Cuvant etern al Său. 

Si in epistolele catre Efeseni si Magnezieni, Sf. Ignatie dovedeste credinta in Sf.

Treime a crestinimului post-apostolic, totusi nu trebuie sa se inteleaga ca insusirile

implicite ale dogmei au fost deja sesizate clar si dezvoltat. 

Schemele trinitare apar ca simple formule ale marturisiri de credinta, dar nu exista

o aprofundare a relatiilor celor 3 pers dumnezeiesti. 

Sf. Treime la apologeti 

11. ÎnvățăturaapologețilordespreSfântaTreime22.05.2013 

Scrierile apologetice au avut în principal rolul de apărare al credinței. Sub

numele de apologeți sunt reuniți autori din secolul al II-lea, care prin lucrările lor

26  

au apărat dreapta credință de acuzațiile venite atât din partea grecilor (filosofie),

cât și din partea iudeilor. 

La apologeți, creștinismul se constituie într-o adevărată filosofie. Din

începuturi, printre apologeți se distinge Sf. Iustin Martirul si Filosoful, care în jurul

anului 150 a scris „Dialog cu iudeul Trifon”. De asemenea, Aristide, a scris o

apologie fiind cea mai veche păstrată. Tațian și Atenagora au scris în jurul anului

160 „Orațio ad graețios”, iar Atenagora „De resurrectione mortuorum.....” în jurul

anului 170. Tot în acest context a scris și Teofil al Alexandriei cartea „Către

Autolic”. 

Din punctul de vedere al I. D., apologeții pun bazele unei gândiri creștine

folosind unii termeni filosofici. La apologeți întâlnim primele argumentări, precum

și primele legături între teologie și știință, între creștinism și filosofia greacă.

Trăsătura fundamentală a lucrărilor apologeților este aceea că vor să argumenteze

faptul că, cel puțin în acea perioadă, creștinismul reprezenta cea mai înaltă

filosofie. Aceasta este o prezentare pozitivă. Mulți dintre apologeți au o deschidere

deosebită spre filosofie, încercând să recunoască filosofia, în prima fază, pentru ca

apoi Tațian și Tertulian să identifice puncte deosebitoare între teologie și filosofie.  

Referitor la învățătura despre Dumnezeu, Aristide concentrează poziționarea

apologeților recunoscând în Dumnezeu Creatorul și făcătorul tuturor, exprimând

credința monoteistă, dar păzind poruncile lui Iisus Hristos întru așteptarea învierii

și a vieții din lumea viitoare. Prin argumentări cosmologice și teleologice (scop,

finalitate din perspectivă creștină), ei caută să dovedească cu ajutorul rațiunii că

Dumnezeu există, că într-o anumită măsură El poate fi cunoscut, că este

transcendent, nevăzut, veșnic, nemuritor, toate aceste însușiri ale lui Dumnezeu

fiind în concordanță cu filosofia platonică și stoică. Sfântul Iustin Martirul și

27  

Filosoful vorbește despre Dumnezeu ca fiind părintele universului, nenăscut și

neavând niciun nume pozitiv. Pentru a putea da un nume, ar trebui să existe o altă

persoană. Prin cuvintele de părinte, domn, stăpân, noi doar ne adresăm lui

Dumnezeu, nu îl numim. 

Apologeții dau mărturie și despre Cuvântul lui Dumnezeu (cel întrupat),

considerându-L Dumnezeu răstignit pe cruce, sau Dumnezeu în chip omenesc. De

aceea, sub influența platonicismului, Sf. Iustin dezvoltă concepția sa despre Logos

și Sfânta Treime. El îl vede pe Tatăl fiind singur Dumnezeu și plasează pe Fiul și

Sf. Duh în plan secund. Logosul iese din voința Tatălui. Dumnezeirea Logosului

este afirmată în opoziție cu tendințele iudaice, bazate pe teofaniile V.T.  

12. ÎnvătăturadespreSfântaTreimelaTertulian22.05.2013 

Tertulian a trăit în perioada 150-240 d. Hr. El ocupă un loc important în I. D.

Se numără printre primii autori latini care s-au străduit dă formuleze o

terminologie durabilă și să pregătească limba latină. Tertulian este un apologet

foarte des invocat în literatura bisericească, deoarece a încercat ca elementele de

credință venite pe filieră greacă să fie reprezentate în mod obiectiv și corect în

limba latină.  

Tertulian abordează în lucrările sale trei puncte esențiale referitoare la

persoanele treimice, respectiv: prezentarea persoanelor, unitatea în ființă și

spiritualitatea sau necorporalitatea lui Dumnezeu. Importanța teologiei lui

Tertulian reiese din faptul că el a dat formulări teologice care au devenit curente și

astfel s-a pecetluit o terminologie teologică de limbă latină. Tertulian este

premergător al Sf. Ciprian al Cartaginei, care a fost ucenic al Fericitului Augustin.

Tertulian a luptat în mod deosebit împotriva gnosticimului și a scris: „De

28  

prescriptione ereticum” și abordează ...........În general, teologia lui Tertulian este

dependentă în abordare și exprimare de lupta contra gnosticismului. La Cartagina,

Tertulian a făcut ceea ce a făcut și Sf. Ipolit la Roma, adică a luptat contra ereziei

lui Praxeas. 

Obiectivul principal al lui Tertulian era să demonstreze persoana proprie și

distinctă a Fiului și să readucă la neant (să demonteze) obiecțiile trase din unitatea

lui Dumnezeu contra persoanei Fiului. El se străduiește să demonstreze că Fiul, fie

înainte de creație, fie înainte de era creștină, fie în Întrupare Se revelează alături de

Tatăl ca fiind o persoană distinctă. În ciuda multor inexactități de limbaj și chiar

confuzii de speculații, Tertulian a contribuit mult la dezvoltarea dogmei trinitare,

dar mai ales la fixarea terminologiei trinitare.  

Învățătura despre Sfânta Treime ocupă un loc important în teologia Sf.

Tertulian. El asociază noțiunile de Logos de la apologeți și le formulează mai

departe. Prin formulările sale, el a pus fundamentul învățăturii despre Treime și

despre Logos, folosind aceeași aplicare conceptului de Logos, ca și apologeții.

Hristos este una cu Dumnezeu, dar totuși un altul decât Tatăl. Logosul a ieșit din

fiinţa Tatălui. Din această cauză, Fiul este subordonat Tatălui (greşeală). Tertulian

folosește ca apologeții subordonațianismul. El accentuează puternic că Fiul și

Duhul sunt una cu Tatăl, dar în același timp, altceva decât Tatăl. Tertulian afirmă

distincția în afară de diviziune. Spune că Fiul nu este altul decât Tatăl prin

separarea de Tatăl, ci prin deosebirea de funcție, nu prin diviziune, ci prin

distincție. El consideră că Tatăl are întreaga substanță a Dumnezeirii, iar Fiul

provine din Tatăl.  

Pentru a indica relația dintre persoanele treimice, Tertulian pornește de la

definirea noțiunii de persoană, stabilind un numitor comun. Acest termen de la

29  

Tertulian a devenit un element constant. Fiul, ca persoană independentă s-a născut

din Tatăl. Cele trei persoane sunt totuși una. Tertulian folosește noțiunea de

„substantia” drept corespondent al grecescului „ousia” (ființă sau substanță). De

asemenea, acest concept devine un termen curent în învățătura despre Sfânta

Treime. Cele trei persoane dumnezeiești se desemnează în diferite stadii în

revelația lui Dumnezeu, dar sunt una singură. Această perspectivă a pus bazele a

ceea ce numim TREIMEA ICONOMICĂ. Deosebirea dintre persoane se descrie

printr-o trimitere la iconomia mântuirii. Observăm că Tertulian merge pe linia

apologeților în ceea ce privește existența ipostatică a persoanelor dumnezeiești, dar

avansează prin aceea că precizează consubstanțialitatea persoanelor Sfintei Treimi,

dar și unitatea ființei lui Dumnezeu. Tertulian aduce o nouă tentință de a dezvolta

rațional conținutul misterului și de a îi dă o bază speculativă. Acesta face începutul

teologiei trinitare în Occident, dar pentru a fundamenta solid această teologie, el va

găsi o serie de concepte precise, cum ar fi: substanția, persona, status, propietas

etc. Și va fixa trăsăturile unei maniere care va trebui să angajeze în mod larg

viitorul. Tertulian unește într-o singură percepție unitatea monoteistă (ființială) și

trinitatea persoanelor treimice. Aceasta nu este rezultatul unor discuții cu

monarhienii, ci își are rădăcinile într-o concepție filosofico-religioasă. 

Totuși unitatea, în viziunea lui Tertulian nu este o monadă abstractă, ci o

dezvoltare și o succesiune vie în revelație, cu alte cuvinte, o triadă în iconomie.

Astfel, iconomia divină în lume este cea care fondează ordinea trinitară. Această

iconomie se referă la distinția intrinsecă între Tatăl și Sf. Duh.  

În concluzie, teoriile trinitare ale lui Tertulian sunt profunde dar nu sunt perfect

echilibrate pentru a constitui un fundament al învățăturii trinitate. În viziunea lui

Tertulian apar formulări precise prin care acesta se impune, cum ar fi „tre

personae, unius divinitatis”, care devin normative în continuare, și făcând ca

30  

Tertulian să fie considerat un precursor al învătăturii despre „omousios” al

Sinodului de la Niceea. El a formulat pentru prima dată o concepție despre Sfânta

Treime răspunzând gnosticilor, accentuând unitatea și divinitatea în Dumnezeu. A

abordat conceptul iconomiei, însemnând pentru el, în sensul realismului verbal,

exprimarea realității unității lui Dumnezeu, în diferențierea istorică a mânturii.

Introducerea noțiunii de „substantia”, care în exterior lucrează ca o putere, a

contribuit la formarea conceptului trinitar de persoană, el formulând și noțiunea de

„trinitas”. De aceea, Tertulian a rămas fidel mărturisirii bisericii creștine despre

mărturisirea Sfintei Treimi, chiar dacă în lucrările sale nu a ajuns la claritatea și

precizia cu care această dogmă a fost formulată în secolul al patrulea și nu s-a

ridicat la înălțimea gândirii Sf. Părinți de la primele două Sinoade Ecumenice. 

În expunerea Dogmei Sf. Treimi, Tertulian a stabilit unitatea ființei lui

Dumnezeu, deoființimea celor trei persoane Dumnezeiești și a formulat

dumnezeirea Fiului și a Duhului Sfânt prin ideea de consubstanțialitate a lor cu

Tatăl. El a stabilit relațiile dintre persoanele Sfintei Treimi, arătând deosebirea lor

ipostatică.  

Unele formulări inexacte sau inoportune trebuie raportate la viziunea generală

pe care a avut-o Tertulian, și nu luate punctual în sens restrictiv.