isbn ljk@ljf@jfh@fch@g gxåàx vâÄxáx wx eâåtÇwÜt `tÇxt ... filevraja pădurii o cuprin-sese...
TRANSCRIPT
ISBN:LJK@LJF@JFH@FCH@G
gxåàx vâÄxáx wx eâåtÇwÜt `tÇxt VÉÑxÜàt á| |ÄâáàÜtà||Äx wx eâåtÇwÜt `tÇxt ? ?
2
CUPRINS
1. Prietenii.....................................................3
2.Veveriţa......................................................7
3. Povestea veveriţei şi a lupului..................11
4. Urzica......................................................14
5. Legenda ariciului.....................................16
6. Legenda crivăţului...................................20
7. Fluturele şi crisalida………………………….24
8. Obstacolul din drum…………...................27
9. Şoimii………………………………………..…..29
10. Adevărata bogăţie……………………………31
11. Calul şi măgarul……………………………..33
12. Casa cu o mie de oglinzi……………………37
13. Legenda nufărului…………………………..41
14. Rândunica.............................................43
3
PRIETENII
Trăia odată într-o pădure verde
un iepuraş. Avea mulţi prieteni şi se
mândrea tare mult cu ei.
Într-o zi, iepuraşul auzi lătratul
unor câini sălbatici. Aceştia îi luase-
ră urma. Se înspăimântă foarte tare.
Fugi la cerb şi îi spuse:
– Dragul meu prieten, câţiva câini
sălbatici mă fugăresc. Îi poţi tu repezi
cu coarnele tale?
Cerbul îi răspunse:
– Este adevărat că aş putea face
asta, dar acum sunt ocupat.
4
De ce nu îi ceri ajutorul ursului?
Iepuraşul alergă şi mai înfricoşat
la urs:
– Dragul şi puternicul meu prie-
ten, te rog, ajută-mă! Pe urmele mele
se află nişte câini fioroşi. Te rog,
alungă-i!
Ursul îi răspunse:
– Îmi pare rău, dar sunt obosit şi
flămând. Trebuie să găsesc neapărat
ceva de mâncare. Roag-o pe maimuţă
să te ajute.
Bietul iepuraş alergă de la un
prieten la altul, dar nici maimuţa,
5
nici elefantul, nici zebra nu-l ajutară.
Într-un final, el înţelese că trebuie să
găsească singur o cale de scăpare.
Trase adânc aer în piept şi
uitându-se în jur, văzu un tufiş. Se
ascunse în spatele lui. Câinii erau
foarte aproape. Se culcă la pământ şi
stătu fără suflare, cu inima bătând
gata să-i sară din piept. După ce
pericolul a trecut, iepuraşul îşi spu-
se: „Adevăraţii prieteni sunt cei
care te ajută atunci când ai nevoie!
Când eşti singur, găseşte o so-
luţie salvatoare.”
6
7
VEVERIŢA
Veveriţa a ieşit pentru prima dată
din culcuşul în care crescuse.
S-a oprit descumpănită. Era e-
moţionată.
Crescuse. Îşi amintea cum mama
sa îi culegea până acum alunele şi
cum le spărgea cu grijă. Ce farmec
avea viaţa!
A deschis ochii. Unde? Spre pă-
dure. A văzut că pădurea are copaci,
iar copacii crengi. Şi aşa a început să
sară din creangă în creangă. S-a
8
obişnuit singură, fiindcă n-o învăţase
nimeni.
Toată pădurea era a ei. De culcuş
şi de mama uitase. Când aluneca de
pe o creangă pe alta – îşi mai amin-
tea câte ceva...
La orice săritură găsea alune,
multe alune. Vraja pădurii o cuprin-
sese cu totul. Era fericită.
Primăvara şi vara au fost minu-
nate. A venit toamna. Frunzele
copacilor au început să cadă. N-a
observat. Pe când veveriţa se odihnea
într-o poieniţă, un urs bătrân a
9
vestit-o că vine toamna. I-a oferit o
alună. I-a îngheţat sângele în vine.
Primul gând a fost să fugă. Unde?
A încercat să se caţere în copaci.
Puterile o părăsiseră. Să ceară aju-
tor? Cui? Dispăruseră toţi cei cu care
se zbenguise prin poieni şi copaci.
Să se întoarcă la culcuşul din
care plecase? Nu mai desluşea dru-
mul. Se aşternuseră peste tot frun-
zele toamnei.
A găsit o scorbură într-un copac
secular. Şi-a făcut un culcuş şi a în-
ceput să strângă alune pentru iarnă.
10
11
POVESTEA VEVERIŢEI ŞI A
LUPULUI
fabulă rusească
A fost odată un lup care îşi făcea
somnul leneş la umbra unui copac.
Pe ramurile acestuia, plină de ener-
gie şi veselie, zbenguia fericită o
veveriţă. La un moment dat, nefiind
atentă la sărituri, căzu exact pe cel
de dedesubt, adică pe lup. Încruntat
şi plin de furie, lupul înşfăcă veveriţa
şi vru să se înfrupte din ea.
– Dă-mi drumul! – îl rugă spăşită
rozătoarea de alune.
12
– Bine, răspunse lupul. Cu o sin-
gură condiţie: explică-mi de ce voi,
veveriţele, sunteţi tot timpul bine
dispuse, de ce afişaţi mereu zâm-
betul pe mutrişoara voastră, în timp
ce eu sunt întruna trist şi supărat?
După ce se asigură că este elibe-
rată din labele lupului, veveriţa se
urcă în copac. Simţindu-se în sigu-
ranţă, zise lupului:
– Să te comporţi cu ceilalţi, aşa cum ţi-ar plăcea să se com-porte aceştia cu tine. După aceea vei vedea cât eşti de iubit.
13
14
URZICA
Creşteau laolaltă, în aceeaşi
grădină. Spanacul înverzea pe braz-
dă, odată cu venirea primăverii.
Urzica a răsărit întâmplător.
Spanacul i-a zis, înţepat, urzicii:
– Frunzele tale îmi iau soarele!
Urzica n-a ripostat. A tăcut. Şi a
crescut mai departe. Era doar primă-
vară.
Din când în când, însă, ca replică
la dojanele suratei de grădină, urzica
îi amintea acesteia ca nu e decât...
un spanac.
15
Ar fi durat, poate, discuţia mult
şi bine. Certându-se, s-ar fi uscat
umbrindu-se una pe alta.
Intr-o zi, o gospodină le-a cules şi
le-a pus în acelaşi coş. Şi dialogul s-a
încheiat.
De unde să-şi cunoască plantele
utilitatea? Amândouă conţin fierul
nobil, sănătos şi întăritor.
Cum putea şti urzica, cea înţepă-
toare şi niciodată plivită şi udată, că
ea dăruia oamenilor sănătate?
16
LEGENDA ARICIULUI
Când a făcut Dumnezeu toate
câte se văd pe pământ, s-a apucat să
răsucească şi firul vremii. Acest fir
era împletit din două fire, unul negru
şi unul alb. Firul alb era ziua, iar cel
negru era noaptea.
A căutat Dumnezeu un dobitoc
care să-l ajute, pentru că firul acesta
era nesfârşit de lung şi munca era
prea obositoare. A găsit ariciul să-i
dea ajutor.
I-a dat două gheme: unul alb şi
altul negru.
17
- Învârte-le mereu! Deşiră-le!
Dumnezeu răsucea firele şi făcea
din două deosebite unul pestriț şi-l
depăna pe ghemul vremii.
După ce va isprăvi din depănat,
Dumnezeu urma să facă oamenii şi
apoi să înceapă să desfacă firul
vremii de pe ghem.
Ariciul a învârtit mereu, mereu...
De oboseală, a adormit. În vremea
aceasta s-a rupt firul cel alb, iar
Dumnezeu depăna înainte pe ghemul
vremii un singur fir. Deşteptându-se,
ariciul s-a supărat. Atâta timp cât se
18
depănase firul cel negru, atâta vreme
trebuia să fie pe lume noapte.
Poate un an, poate doi, ori chiar o
sută, ori o mie de ani, urma să fie pe
lume noapte. Şi atunci s-a speriat
ariciul de ceea ce a făcut, încât toţi
perii de pe dânsul s-au ridicat, cum se
ridică în vârful capului părul omului
de spaimă mare.
Dumnezeu, supărat de răul pe
care-l făcuse ariciul, zise:
– Zburlit să-ţi rămână părul
pentru totdeauna! Spaimă de moarte
să duci câte zile vei trăi!
19
Dar, amintindu-şi de binele pe
care i-l făcuse ariciul, a zis cu
bunătate:
– Pentru că mi-ai ţinut ghemele,
ghem să te faci la vreme de primej-
die! Nimeni, nici om, nici fiară, să nu
poată să se apropie de tine, ca să-ţi
facă rău, că mult bine mi-ai făcut!
De atunci a rămas ariciul cu
ţepii zburliţi, iar când se face
ghem nimeni nu-i poate pricinui
vreun rău.
20
LEGENDA CRIVĂŢULUI
Crivăţul ieşi odată la plimbare.
Era atât de nebunatic. Pe unde
trecea, făcea o mulţime de neorân-
duieli. Intră mai întâi într-o grădiniţă
şi se apucă să scuture trandafirii cei
frumoşi, să ofilească florile, să frângă
crinii cu dulcele lor miros. Rostogoli
pe jos merele, prunele şi rupse în
dreapta şi în stânga crengile pomilor
încărcaţi cu frunze şi fructe.
La câmp făcu şi mai multe rele.
Culcă la pământ grâul şi-i zdrobi
spicele, de-i risipi toate boabele.
21
Doborî clăile de fân şi le luă vârtej pe
sus. Dar ce e mai groznic, dezră-
dăcină în pădure câţiva copaci bă-
trâni şi-i răsturnă cu rădăcinile în
sus. Apoi, dând peste o turmă de oi
ce păştea în tihnă, le împrăştie în
toate părţile şi le ameţi, învârtindu-le.
În câteva ceasuri stricase totul pe
unde trecuse.
Oamenii se jeluiră la împăratul
vânturilor de toate relele pe care le-a
făcut Crivăţul pe pământ numai într-o
zi.
– E un vânt pustiitor! strigară.
22
Dacă va sufla mereu, are să ne lase
săraci şi flămânzi! Ne-a stricat tot!
Împăratul chemă Crivăţul şi-l luă
la zor:
- E adevărat ce se aude în lume
despre năzdrăvăniile pe care le faci?
Crivăţul nu putu să zică ba, căci
firea îl da de gol. Dar el se apără zi-
când:
– Eu, vai de mine, n-am avut de
gând să fac rău nimănui. Am vrut să
mă joc cu florile, cu holdele şi cu
oile. Vina e a lor că nu ştiu de glumă.
23
– Aşa glumă întrece măsura, fătul
meu! îi răspunse împăratul. Să faci
rău altuia, nici în glumă nu este
iertat! Nu-ţi mai dau drumul vara.
Numai iarna vei ieşi să colinzi pla-
iurile. Atunci ai să te poţi juca cu
gheaţa şi cu zăpada, fiindcă lor n-ai
ce stricăciuni să le faci.
24
FLUTURELE ŞI CRISALIDA
Era odată un om care iubea toate
creaturile vii de pe pământ: păsări,
insecte, animale. Într-o zi, mergând
printr-o pădure, găsi o crisalidă
(gogoaşe) de fluture. Hotărî să o ia
acasă pentru a observa transfor-
marea acesteia în fluture.
Mai întâi apăru o deschizătură
făcută de fluture. Urmări câteva ore
cum fluturele se lupta să iasă afară.
Apoi, deodată, acesta se opri. Părea
că nu mai are putere. A decis să
25
ajute fluturele. Luă o foarfecă şi
despică învelişul.
Fluturele ieşi imediat, dar avea
corpul nedezvoltat şi aripile fragile.
Aştepta ca fluturele să-şi întindă
aripile şi să zboare. Dar nu zbură.
Cât a trăit s-a târât. N-a zburat
niciodată.
În bunătatea lui, omul a vrut să-i
uşureze lupta bietului fluture. Dar el
nu a înţeles că greşeşte curmând
această luptă pe care fluturele tre-
buia să o poarte, în mod natural,
pentru a ieşi din crisalidă prin
26
deschizătura făcută tot de el. Aceasta
era calea firească pentru el: să
transmită aripilor forţa trupşorului
său, astfel încât să poată zbura
imediat ce se elibera din înveliş.
Pentru a deveni mai puternici,
este nevoie să ne confruntăm cu
obstacolele din cale. Dacă reuşim
să le învingem, visele vor fi
împlinite.
27
OBSTACOLUL DIN DRUM
În vremuri străvechi, un rege
dădu ordin, într-o bună zi, ca pe
drumul cel mare al regatului să fie
pus un bolovan uriaş. Apoi, regele se
ascunse şi urmări să vadă dacă
cineva va îndepărta din drum piatra
uriaşă. Câtiva supuşi de la curtea sa
şi câţiva negustori trecură pe acolo,
dar ocoliră bolovanul. Cei mai mulţi
îl acuzară pe rege că nu păstrează
drumul liber, dar nu făcură nimic.
Apoi, regele zări venind pe drum
un ţăran sărman, cărând în spinare
28
o legătură mare de spice de orez.
Apropiindu-se de bolovan, ţăranul
puse legătura jos şi încercă să mute
piatra din drum. Reuşi cu greu.
Pe locul unde fusese piatra, găsi
un săculeţ. În el se aflau mai multe
monede de aur şi un bilet care preci-
za că banii vor aparţine celui care va
îndepărta piatra. Ţăranul păstră ba-
nii şi îşi urmă drumul.
Fiecare obstacol care ne apare
în cale reprezintă o provocare şi
un prilej de a ne îmbunătăţi viaţa.
29
ŞOIMII
Un împărat a primit doi şoimi.
Unul a fost antrenat şi dresat, iar
celălalt nu. Acesta din urmă refuza
să se dezlipească de creanga pe care
stătea. Unul dintre slujitori trebuia
să se caţere în fiecare zi în copac să-i
ducă de mâncare.
După ce a încercat în fel şi chip
să facă şoimul să zboare de pe
creangă, împăratul şi-a rugat supuşii
să-l ajute. Un bătrân înţelept s-a
oferit să facă el asta şi a doua zi când
30
s-a trezit, împăratul a văzut şoimul
zburând de colo-colo.
– Cum ai făcut? şi-a întrebat el
supusul.
– A fost foarte simplu. Nu a
trebuit decât să îi tai rămurica de
sub picioare.
Uneori trebuie să ni se taie
craca de sub picioare ca să ne
aducem aminte că putem zbura.
31
ADEVĂRATA BOGĂŢIE
O familie înstărită avea un băiat.
Într-o bună zi, tatăl hotărî să-şi ducă
fiul într-o călătorie pentru a-i arăta
cât de bogaţi sunt ei şi felul în care
trăiesc oamenii simpli. Tatăl şi fiul
petrecură mai multe zile şi nopţi la
ferma unei familii sărace.
Întorşi acasă, tatăl îşi întrebă fiul:
– Ei bine, fiule, cum ţi s-a părut
călătoria?
– Ooo, a fost extraordinar, tată!
– Ai văzut cât de săraci sunt unii
oameni? întrebă tatăl.
32
Fiul îi răspunse:
– Am văzut că noi avem un câine
şi ei au patru. Noi avem o piscina, iar
ei au un iaz. Noi avem o bucată de
pământ, ei au câmpuri. Noi avem
servitori, iar ei îi servesc pe alţii. Noi
avem ziduri care ne apără propri-
etatea, ei au prieteni care îi ocrotesc.
Tatăl rămase uimit. Fiul adaugă:
– Tată, îţi mulţumesc că mi-ai
arătat cât de săraci suntem!
Prietenii, bunătatea şi liber-
tatea sunt adevăratele comori ale
vieţii.
33
CALUL ŞI MĂGARUL
poveste populară
Se spune că un ţăran avea în
gospodăria sa un măgar şi un cal.
Ţăranul era tare harnic, aşa că în
fiecare zi mergea ori la câmp, ori la
pădure, ori la râu, pe unde avea
treburi de făcut. Ba mai lucra şi pe la
vecini. Calul şi măgarul îl însoţeau
pretutindeni. Împreună cărau lemne-
le, piatra din râu sau arau câmpul.
De la un timp, măgarul se simţea
tare obosit. Aşa că, într-una din zile
îi zise tovarăşului său:
34
– Calule, tu eşti mai voinic şi mai
în putere. Te rog, ia-mi ceva din spi-
nare, ca să-mi uşurez povara, că tare
îmi este greu.
Dar calul i-a întors spatele şi nu
a vrut să-l ajute. Bietul măgar
răsufla din ce în ce mai greu şi
slăbea văzând cu ochii.
Şi într-o zi căzu sub greutatea
poverii lui.
Tare s-a necăjit ţăranul. Dar
acum era prea târziu. Nu mai avea ce
să facă. Aşa că luă povara de pe
spinarea măgarului şi o puse pe
35
spinarea calului. Calul ducea acum
povara lui şi pe cea a măgarului. Ba
mai mult, tăranul jupui pielea
măgarului după obiceiul locului şi o
aruncă şi pe aceasta pe spinarea
calului.
Calul, apăsat de povară, îşi zise:
– Vai mie, aşa îmi trebuie!
Puteam să iau povara de pe spinarea
tovarăşului meu. El a murit din
pricina asta, iar eu trebuie să duc
acum şi povara lui. Mai mult,
stăpânul mi-a pus în spate şi pielea
lui!
36
Se cuvine ca cei ce pot, să aju-
te pe cei neputincioşi. Ajutându-i
pe alţii, te ajuţi pe tine însuţi.
37
CASA CU O MIE DE OGLINZI
Cu mult timp în urmă, într-un
orăşel din Transilvania, exista o casă
cunoscută sub numele de "Casa cu o
mie de oglinzi".
Într-o zi, un căţeluş vesel din
fire, aflând de această casă, s-a
hotărât să o viziteze. Bucuros că a
ajuns la destinaţie, sărind fericit pe
scări, a intrat în casă. S-a uitat pe
hol dând din coadă, cu urechiuşele
ciulite de emoţie, când ce să vezi!
Surpriză! S-a trezit că era privit de
alţi o mie de căţeluşi fericiţi şi
38
prietenoşi care dădeau din coadă ca
şi el. A zâmbit şi a primit înapoi o
mie de zâmbete, la fel de calde şi
prietenoase. Era normal, doar era
casa celor o mie de oglinzi. Când a
plecat, a gândit cu glas tare:
– Este un loc minunat!
În acelaşi orăşel, alt câine, care
nu era la fel de prietenos ca primul, a
hotărât să viziteze casa. A urcat cu
teamă scările. Cu coada între picioa-
re şi cu capul plecat, a intrat în casă.
Când a văzut o mie de câini nepri-
etenoşi uitându-se la el, s-a speriat
39
de i s-a zbârlit părul pe spate. A
început să mârâie şi să-şi arate colţii.
Când ceilalţi o mie de câini din
oglinzi şi-au arătat şi ei colţii, a fugit
speriat. Odată ieşit afară, a rostit
încet:
– E un loc îngrozitor, nu mă mai
întorc niciodată!
Lumea este ca o oglindă. Dacă
vei zâmbi, lumea îţi va zâmbi şi ea.
40
41
LEGENDA NUFĂRULUI
Ştiai că floarea de nufăr era la
început o floare ca oricare alta?
Creştea alături de suratele sale
printre straturile din grădină.
Dar nu era deloc fericită pentru
că simţea că locul ei nu era acolo. În
fiecare noapte visa că pluteşte ba
printre nori albi şi pufoşi, ba printre
valurile domoale ale lacului. Şi se
trezea în fiecare dimineaţă cu peta-
lele încărcate de rouă.
Cu siguranţă o zână bună i-a
văzut tristeţea. A luat-o dintre flori şi
42
a aşezat-o în mijlocul lacului. Sau
poate zâna unui lac a vrut să-şi îm-
podobească casa cu frumuseţea ei?
Cine ştie? Important este că azi ne
bucurăm de frumuseţea ei pe luciul
apelor întunecate.
43
RÂNDUNICA
A fost odată o babă şi un moş-
neag care nu aveau copii. Ei doreau
din tot sufletul să aibă unul măcar.
Pentru aceasta au umblat pe la toate
babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii,
dar totul fu în zadar.
Într-o zi, baba s-a hotărât să ia
un copil de la o femeie săracă din
sat. Femeia nu vru să îi dea copilul,
şi baba a plecat supărată acasă. Pe
drum a găsit o nucă. A pus-o pe
laviţă.
44
Într-o duminică, cei doi au mers
la biserică şi din grabă au lăsat
nedereticat în casă. Când s-au
întors, mare le-a fost mirarea! Peste
tot era ordine. Nu ştiau ce să creadă.
Au crezut că ei dereticaseră. Aşa e la
bătrâneţe, mai uită omul...
A doua duminică au păţit la fel.
A treia duminică, s-au întors
repede. Uitându-se pe fereastră, au
văzut nuca deschisă, iar o fată fru-
moasă deretica prin casă.
Moşneagul a intrat tiptil în casă,
a luat nuca, apoi i-a spus fetei:
45
- Rămâi la noi! Ne dorim o fată!
- Dă-mi, te rog, nuca! E casa
mea. Vreau să plec!
Cei doi au implorat-o să rămână.
În cele din urmă, fata se învoi să
rămână ca fiică a lor.
O păzeau ca pe ochii din cap, căci
era foarte frumoasă. I-au spus
Rândunica.
Flăcăii din sat o priveau cu
admiraţie. Moşneagul a ridicat un
gard foarte înalt în jurul casei, ca
nimeni să nu-i vadă fata.
46
Într-o seară, când bătrânii stă-
teau afară şi se uitau la stele, fata le-a
spus povestea ei.
Era fiica Soarelui şi se căsă-
torise cu Luceafărul. Pentru că nu-l
plăcea, fugi înapoi la Soare.
Luceafărul o găsi. Atunci se refugie
tocmai pe Pământ, ascunzându-se
într-o nucă.
Pe când ea îşi povestea viaţa bă-
trânilor, Luceafărul o zări.
Luă chipul unui tânăr. Ajunse în
satul ei, dădu o petrecere la care veni
şi fata.
47
Meşteri un leagăn şi îndemnă fe-
tele să se dea în el.
Rândunica, cu toate că nu voia
să se suie în leagăn, căci parcă
presimţea ceva, se urcă totuşi.
Luceafărul, atât aştepta. Porni
leagănul zburător şi se înălţă cu
Rândunica. Ea îl rugă să o lase să îşi
arunce rochia pe pământ, ca amin-
tire pentru bătrâni. El se învoi, dar
ca să nu îşi dea şi ea drumul, o legă
la gât cu un brâu roşu.
Fata se smunci şi căzu.
48
Rochia ei se prefăcu în frumoa-
sele flori ”rochiţa rândunicii”, iar ea în
rândunică. De atunci îşi face cuibul
la streaşina caselor, iar oamenii o
aşteaptă cu dor în fiecare primăvară.