Ioan Slavici — Lumea prin care am trecut

Lumea prin care am trecut face parte dintr-un ciclu de scrieri cu caracter memorialistic, dintre care amintim: Amintiri, închisorile mele, Fapta omenească, consemnând acele evenimente care i s-au oglindit în suflet: „în trecerea... prin lumea aceasta", nu ca urmare a unui jurnal ţinut, ci: „cum mi le aduc aminte după trecerea unui timp de cele mai multe ori îndelungat", fiindcă este scrisă în 1924, când scriitorul avea 77 de ani. El mărturiseşte că la Viena şi la Iaşi a scris sub influenţa lui Mihail Eminescu, la Bucureşti sub înrâurirea lui Titu Maiorescu, fiindcă: „Nu eram în stare să mă stăpânesc"şi fiindcă: „Nu puteam să mă împac cu gândul că lectura de orice fel e numai o plăcută pierdere de vreme".

Cartea are trei părţi: Drumul în care am umblat, Pe la şcoli, Din lumea largăşi dezbate mai multe probleme, care frământau viaţa socială a Transilvaniei în secolul al XlX-lea.

Cea mai arzătoare problemă era aceea a felului în care Transilvania a fost alipită cu forţa la regatul ungar, profitându-se de slăbiciunile Imperiului Austriac. în prima parte Drumul în care am umblat, el îşi aminteşte cu nostalgie de locurile natale de Siria, dominată de cetatea Vilagăşul, a cărei legendă, că ar fi fost tăcută de o uriaşă, se înscrie pe linia mitologiei naţionale. Ea făcea parte dintr-un şir de cetăţi ca: Lugoj, Făget, Lipova, Ineu, Beiuş, Oradea. Lumea copilăriei sale este: „a unor oameni blajini, primitori de oaspeţi, unde scriitorul se simţea pretutindeni acasă". Această lume este lovită de unguri şi scriitorul consemnează felul în care românii se adună spre a-1 sprijini pe Avram Iancu împotriva generalului Bem. El arată felul în care principiul satanic „să facem şi din pietre maghiari", susţinut de Petofi şi Kossuth, adică distrugerea şi denaţionalizarea românilor printr-o violenţă politică de exterminare şi genocid, de dărâmare a bisericilor şi de organizare a bandelor de tâlhari intitulate: „băieţiisăraci", cărora ungurii bogaţi le dădeau subvenţii. El arată modurile creştine şi legale, prin care românii au căutat să împiedice acest proces de şovinism bestial, aplicat de unguri.

Problema religioasă este profund angajată social cu cea naţională, fiindcă politica papală „divide etimpera "a dus la dezbinarea croaţilor de fraţii lor sârbi, în Slovacia, i-a rupt de conaţionalii lor din Boemia şi Moravia, iar în Transilvania, prin crearea pseudobisericii greco-catolice, adică a-i trece cu forţa pe ortodocşi sub conducerea catolicilor, batjocorind legea lui Dumnezeu: „Să nu furi", „să nu pofteşti casa aproapelui tău...". Catolicii au furat şi au dărâmat nu numai bisericile, ci şi sufletele celor mai slabi. Cei care le-au rezistat, le-au aplicat metodele inchiziţiei. Aşa au devenit eroi şi martiri episcopii români: Sava Brancovici, Ilie Iorest, Iosifde laPartoş, Visarion Sarai, precum şi sfinţii Sofronie de la Cioara, Oprea Miclăiuş.

Ioan Slavici notează cu indignare: „Intre românii ortodocşi şi ceigreco-catolici nu se urmează lupta cu atâta îndârjire ca la Oradea Mare, unde bogata episcopie greco-catolică face printre ortodocşii români propagandă mai fiind sprijinită şi de mai bogata episcopie romano-catolică". Aceste bogăţii au fost strânse din sudoarea poporului român şi scopul principal al catolicilor a fost jaful, provocând, prin rapacitatea demonică a episcopilor, mişcările românilor de la Bobâlna, sub Horia, Cloşca şi Crişan, cea sub Avram Iancu. Dreptatea lui Dumnezeu este că nici catolicii, nici maghiarii, nici saşii, secuii, sârbii şi toţi cei ce i-au jefuit pe români, nu se mântuiesc, fiindcă vor veni la scaunul de judecată al Sfântului Apostol Andrei şi judecaţi după măsura ortodoxă.

Este evocată imaginea luminoasă a mitropolitului Andrei Şaguna, care ridică steagul luptei pentru apărarea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi obţine: „asigurarea drepturilor românilor prin statutul naţionalităţilor". Urmaşii săi Roman şi Metianu sunt corupţi de autorităţile maghiare.

Sunt urmărite zbaterile pentru menţinerea activităţii ziarului Telegraful român, pentru crearea cotidianului Tribuna, la care el va fi numit director. Este evidenţiat rolul de organizator al lui Diamandi Manole, dar mai ales al lui loan Behnitz în realizarea acestui ziar, care a susţinut, timp de două decenii, lupta pentru drepturile românilor din Transilvania.

Redactorii Tribunei au făcut, pe rând, închisoare. loan Slavici povesteşte în închisorile mele, în Tribuna şi tribuniştii, cât de vicleană, de sălbatică era asuprirea românilor din Transilvania.

Problema formării cărturarului, intelectualului român din Transilvania este urmărită etapă cu etapă. Unchiul său după mamă, Mihai Fercu, cărturar şi cu stare frumoasă, era foarte credincios şi are un rol important în formarea sufletească a lui loan Slavici. Venirea episcopului Procopie de la Arad la Siria este un eveniment important pentru el, fiindcă este hirotesit citeţ şi urma să fie diacon sau preot. De aceea el simte că: „parcă nu mai sunt tot cel de mainainte". El ia parte la procesiunea religioasă, care-i aduna pe românii lui în jurul Aradului, la Bodrog, la Sfânta Maria Mare. El îşi aduce aminte şi după şaptezeci de ani „de mulţumirea sufletească, ce mi-a-nseninat viaţa pe urma acestei călătorii şi-i plâng adeseori pe nenorociţii care n-au avut în viaţa lor parte de mângâierea credinţei?"Credinţa este darul Duhului Sfânt, de care au parte ortodocşii, când se botează în botezul pocăinţei cu apa sfinţită, cu mir, adică cu Duhul Sfânt, cu foc, adică sunt împărtăşiţi. Dacă duc o viaţă duhovnicească şi urcă cele treizeci de trepte interioare, de care vorbeşte Sfântul loan Scărarul în Scara; lor li se deschide ochiul interior al conştiinţei creştine şi trăiesc versetul: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceea vor vedea pe Dumnezeu". Sfântul loan Botezătorul şi Domnul Iisus Hristos aveau treizeci de am la momentul botezului Domnului, adică vârsta duhovnicească „şide aceea doar Sfântul loan Botezătorul vede Duhul Sfânt coborându-se din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El". Duhul Sfânt coboară în momentul epiclezei doar în liturghia ortodoxă şi, prin prezenţa Domnului Iisus Hristos, în Sfântul Agneţ se face reacrearea lumii şi a universului. Catolicii nu au, propriu-zis, o liturghie, ci o comemorare a Fiului Omului, adică a Domnului Iisus Hristos ca om, nu ca şi Fiu al lui Dumnezeu, de aceea El poate fi înlocuit de un alt om, papa, care poartă pe tiara sa „ Vicarius Fiii Dei". De aceea Biserica din Apus s-a lepădat de Domnul Iisus Hristos, aşa cum s-a lepădat Sfântul Apostol Petru de trei ori, prefigurând prima lepădare, pe care au făcut-o catolicii, a doua lepădare, pe care au făcut-o protestanţii, şi a treia lepădare, care au făcut-o neoprotestanţii. De aceea catolicii au doar parţial Sfintele Taine, pe care ei le numesc sacramente şi se mântuiesc foarte puţini.

loan Slavici participă de copil la ritualul ortodox, din sărbătorile mari de la Crăciun, de la Paşti, de la Rusalii sau Sf. Gheorghe, fiindcă: „nu viaţa mea o descriu, ci icoana mai frumoasei lumi de atunci îmi dau silinţa să le-o pun în faţă celor de azi şi celor de mâine".

El are o atitudine conciliantă faţă de profesorii săi ca pater Vuchetich, croat ortodox, trecut la catolici şi care „se jurase când s-a călugărit că va face propagandă catolică", faţă de francezii colonişti din Banat „care s-au pus în rând cu şvabii". Vorbeşte limba maghiară bine, de aceea va fi socotit drept „om lepădat de neamul său". loan Slavici nu putea face distincţia dintre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele ortodocşilor şi vicleanul concept de „toleranţă", prin care se face tâlhăria de suflete.

Intelectualul, ca şi preotul, trebuie să aibă, în concepţia lui loan Slavici, o atitudine morală, echilibrată. El spune următoarele:

„Nu e nimeni silit să se facă preot. Acela deci care ia asupra sa sarcina preoţiei are să se împace cu gândul că va trebui să li se supună-n toate privinţele rânduielilor stabilite de sfinţii părinţi şi de tradiţiunile bisericii. Nici un fel de abatere de la aceste nu i se iartă. Cu atât mai puţin i se pot ierta abaterile celor ce s-au călugărit şi-au jurat lepădarea de bogăţiile lumeşti,

castitatea şi supunera necondiţionată... Postul, stăpânirea de sine, în frânarea de orice fel sunt rânduite fiindcă prin ele omul trăieşte mai puţin cu trupul, se înalţă sufleteşte, se pătrunde de demnitatea omenească şi-şi îndulceşte firea". Aceste principii le-a urmat loan Slavici.

El reproduce scrisoarea lui Titu Maiorescu, care-1 determină să părăsească sanatoriul şi spitalul din Viena, să se întoarcă în România, să fie redactor la Timpul, să lucreze la documentele Hurmuzachi, să fie profesor la liceul „Matei Basarab", la Şcoala Normală, la Institutul „loan Oteleşanu", să publice manuale, articole, să scrie nuvele, romane, basme, memorialistică, adică să devină una din personalităţile literaturii române de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca răspuns la această scrisoare.

Stilul său este clasic, simplu, robust, clar, afirmându-şi răspicat convingerile, calităţile dar şi lipsurile. El ştie să dea specific naţional acestei cărţi prin vigoarea eroilor conturaţi din câteva linii, prin subtilităţile partidelor, tendinţelor şi contextului social, să folosească termeni ca: „iorgovan" (liliac alb), „Coposul" (pleşuv), „Sufragan"(ajutor), „birău"(primar), „dieceză"(episcopie), „beanter"(funcţionar), „litanie"(rugăciune), „patentă" (diplomă), „solgobirău" (pretor), „ceuş" (impozit) „stihar", „tropar", „heruvim", „irmos", „priceasnă", „vostinar", „minorit"(călugăr catolic), „lictar" (magiun), „ulan" (cavalerist), „septemvir" (judecător), „zăcaş" (răzbunător), „protosingel", „checicheneţi"(unguri).

Un nou portal informaţional!

Dacă deţii informaţie interesantă si doreşti să te imparţi cu noi atunci scrie la adresa de e-mail : support@sursa.md