Interviu cu Nicolae Marcu, medic specialist psihiatru:

“Un pacient psihic te urmareste toata viata, nu pleaca de la tine”

Nicolae Marcu este medic specialist psihiatru la clinica privata MedLife. Sa mai trecem pe cartea sa de vizita ca este actionar si fondator al companiei care detine in prezent cel mai mare spital privat din tara, Life Memorial Hospital. Nicolae Marcu, doctorul “de suflete” a primit sa ne vorbeasca despre cum “meseria l-a ales pe dansul” dar si despre cat de dificil este sa lucrezi cu aceasta “materie necunoscuta” pe care stiinta o numeste - psihic, filosofia - ” teritoriu insondabil”, cei mai multi- “ecuatii, legi, constante ” cu (prea) multe necunoscute.

Discursul despre sanatatea care intra bolnava in 2008  a devenit un zgomot de fond cu care lumea s-a obisnuit asa de mult, ca nu-l mai aude nimeni. Din perspectiva strict psiho-patologica, societatea romaneasca nu e nici mai rea nici mai buna decat altele, ci este doar altfel.(Ne-ar fi placut sa spunem mai europeana). Incurajator este, insa, faptul ca medicii psihiatrici ies din tipare redirectionand strategia terapeutica si exiland modelul mecanicist de etichetare abuziva a bolnavului. Nini Marcu, cum este cunoscut in cercul prietenilor, este unul dintre cei care evita diagnosticarile pripite si pune accent pe factorii sociali si psihologici prinsi in etiologia tulburarilor psihice.

Ati fost medic specialist la spitalul "Prof. dr Alexandru Obregia" . Ce se intampla acolo in spital? Ce se intampla dupa spital? Care e circuitul bolnavului?

Asta e una din principalele probleme care s-au pus vis-a-vis de pacientul psihiatric. Nu stim inca etiologia, nu stim ce se intampla cu el, vedem ca statistic nu se comporta normal; datorita tratamentului – desigur proportia e discutabila – sunt multe cazuri care au o remisiune echivalenta cu vindecarea; din pacate, sunt destule cazuri care pleaca cu un deficit, cu un defect si trebuie sa se (re)intoarca in societate, de unde provine. Traseul firesc al unui pacient e din societate in sala de tratament si din nou catre societate.

Am lucrat noua ani in spitalul de psihiatrie, in Sectia 1 unde pacientul psihiatric era tratat asa cum mi-as dori sa fiu tratat si eu. “Am crescut” cu Prof . Dr. Gheorghe Ionescu , una dintre marile somitati ale psihiatriei si toti cei care eram psihiatrii urmam si formare de psihoterapeuti (terapeuti in supervizare) . Majoritatea rezidentilor au mers fie catre psihoterapie psihanalitica ,fie catre cognitiv comportamentala . In sectie erau discutii, prezentari de cazuri si colaborari intre medici si, mai departe, pe diferite

nivele: - medic, asistent, psiholog, asistent social - pentru a fi in avantajul

pacientului. Se discuta cu familia tot ceea ce stiam despre tratament si perspectiva lui evolutiva. De aici,toti pacientii au plecat cu o trimitere catre

un psihoterapeut, au fost mereu dirijati si nu tratat medicamentos si abandonati in strada; desigur, nu recomandam unui pacient cu schizofrenie, in episod acut, sa faca psihoterapie pentru ca este inutil. Unii au fost redirectionati catre ONG-uri (in Estuar, de pilda) altii catre centrul nostru de recuperare.

Mai functioneaza “Centrul Memoriei" si "Trepte"?

Pe vremea mea, Trepte avea trei medici, trei psihoterapeuti, trei psihologi. Imposibil sa faca fata pentru ca Obregia e un mamut, posibil ca in Europa sa nu mai existe un astfel de mamut; are 17 secţii de psihiatrie. In mod normal, fiecare sectie de psihiatrie are si un psiholog insa nu intotdeauna el e si psihoterapeut. In schimb, multi dintre psihiatri au formare de psihoterapeuti. Probabil ca are 20000 de internari anual si toti acesti pacienti vin cu trimitere. Insa sistemul sufera pentru nu e bine pusa la punct legatura dintre psihiatrul de spital si cel de teritoriu. Managementul extraspitalicesc nu prea functioneaza. Este, spun unii, inexistenta relatia de asistenta sociala – cine urmareste pacientul, cine il pune din nou in legatura cu psihiatrul? Cine evalueaza periodic pacientului pentru a identifica nevoile sale in ceea ce priveste tratamentul adjuvant nefarmacolog? In finalul meseriei noastre e calitatea vietii individului care e data de integrarea lui sociala, profesionala, functionarea lui biologica si psihica.

In cazul unor tulburari mai grave exista recidive iar insertia sociala este relativ redusa. Unde se opreste rolul psihiatriei si unde (ar trebui) sa inceapa rolul societatii ? La clinica se tin grupuri si pentru familia pacientului?

E foarte greu sa convingi bolnavul sa se duca la un centru de reinsertie, recuperare ori psihoterapie; ori, nu exista prea multe sisteme de psihoterapie gratuite in spital. Exista un centru care face terapie de grup dar e totalmente insuficient. E normal, pentru ca psihoterapia e o meserie foarte grea , care presupune sacrificii financiare; orice training urmat de psiholog- psihoterapeut costa, ori acesti bani nu pot fi glisati din salariu.

Incepem deja sa ne plangem de dificultatile finanaciare ale acestei profesii?

Cum normalitatea e in primul rand statistica, nu cred ca psihoterapia e o meserie in care te poti darui fara sa ai un confort. Un confort insemana sa ai un minimum bazal de a puea sa traiesti decent, sa ai acces la mijloace de informare adecvate – macar atat. Poti avea o pasiune dar trebuie sa poti trai demn. Este dificil sa te prezenti in fata pacientului anormal si incarcat de presiune. Pascal spunea parca : cel mai periculos lucru e un medic sarac. Acelasi lucru se poate extinde pe psihoterapeut pentru ca ma tem ca preocuparea lui centrala, de care nu se va putea departa, va fi autoreflexiva – catre el, catre familie . Meseria asta se face foarte multi ani. Eu am avut rezidenti care castigau mai mult decat medicii specialisti. Terminau la ora 13 spitalul si mai aveau trei slujbe ca sa-si plateasca fomarea pe psihoterapie; e usor sa pleci la ora 13 de la serviciu si sa te plangi ca nu ai bani; nu spun sa traiesti din psihoterapie, spun sa gasesti alternative.

Nu e un pas inapoi daca ne gandim ca ar trebui sa mai stam si prin biblioteci?

Daca vad in fata mea un psihoterapeut de orice orientare, care la 45 de ani nu are un copil, o familie, eu imi pun problema congruentei lui cu el insusi si asupra dificultatii lui de a fi congruent si cu ce se intampla la pacient; acest ”hai sa ne daruim” va sparge congruenta. Un psihoterapuet de orientare psihanalitica nu numai ca are nevoie sa stea in biblioteca – sa se informeze ci sa-si faca propria analiza-cost; sa discute cazuri cu un alt psihanalist in supervizare, sa participe la conferinte. Meseria noastra se invata cu suport teoretic dar si prin contact social. Imi amintesc ca am fost la o conferinta, stateam la masa cu un grup de romani si a venit un austriac, ne-a intrebat daca se poate aseza, ne-a ascultat si a spus ca ne multumeste pentru ca a vrut sa simta alaturi de noi ce insemana sa fii strain , sa vorbesti o limba striana, intr-o tara straina.

Ce-ati fi facut daca nu ati fi facut psihiatri sau care e originea vocatiei dvs de psihiatru

Nu cred ca noi ne alegem meseria ci meseria ne alege pe noi. Noi suntem rezultatul deciziilor noastre la fiecare intersectie de viata, a istoriei noastre personale care e implicata in fiecare decizie - fie importanta, fie banala. Eu port numele tatalui meu, - Prof. Dr. Nicolae Marcu, medic psihiatru si profesor de istoria medicinei- ori cand parintii iti pun un nume probabil ca-ti depun in el si dorinta lor de a face o meserie; si te si dirijeaza constient sau

nu; asa se face ca intr-un caiet din clasa 1 scriam ca as vrea sa ma fac psihiatru ca tata desi habar n-avem ce insemna psihiatrie.

Nu mi-am dorit medicina neaparat a fost poate o circumstanta, poate o incapacitate de a alege stiinte exacte. Ma gandeam sa aleg filosofie dar sfatul lui tata a fost “gandeste–te intai din ce vei trai si apoi poti sa faci filosofia din hobby”; era o gandire de anii’ 80; cred ca in aceea zona, nu as fi ajuns nici macar la nivelul expectatiilor mele reale – in psihiatrie, pentru nivelul actual mi-am atins limitele varstei si ale experientei; nu cred ca voi ajunge un psihiatru mare. In viitor, probabil ca viata imi va limita mult campul psihiatric.

Totusi, motivatia?

Am fost toata viata pasionat de cum se construiesc gandurile, ce-o fi in mintea mea, ce-o fi in mintea celuilalt, ce e cuvantul, ce e gandul, intrebari ce pot parea desuete azi; am citit dar nu m-am lamurit; am vrut sa ma fac dermatolog pentru ca mi-a fost uneori frica de ceea ce insemana responsabilitatea pacientului si am considerat ca dermatologia e o meserie mai usoara cu telefoane mai putine si garzi mai linistite; din pacate sunt discromat as fi avut un handicap in a discrimina intre diverse afectiuni dermatologice;

...si cum ati ajuns la psihoterapia nondirectiva?

...un minut si ajung acolo; eu am facut medicina militara atunci nu era nici un post pe zona de psihiatrie, am fost la rectorat la UMF si am vazut ca se scot mai multe posturi de preparator si intre acestea era si un post de psihiatrie; psihiatria mi-a placut incredibil de mult, am avut noroc de maestrii buni, Prof. Gheorghe Ionescu, Conf. Marie Jeanne Georgescu.

...ati uitat sa-l amintiti pe Prof. Dr. Marcu

Cu tata e mai altfel, nu stiu ce e in sufletul lui dar cred ca 80% din preocuparile lui intelectuale sunt in domeniul Istoriei medicinei si 20% in domeniul psihiatriei. Este si acum Sef de Catedra la UMF pe istoria medicinei, nu a fost niciodata in catedra la psihiatrie.

..in schimb dvs ati fost la Catedra de psihiatrie, la UMF. Pe ce palier curricular se intalnesc teoria cu practica. Din spatele catedrei cum invatamantul universitar?

Psihiatrul in formare ar trebui de pilda cand se face cursul de psihopatologie si psihiatrie sa stea cat mai mult sa vada bolnavul, relatia dintre bolnav si medic, sa stea in spitalele generale sa urmareasca daca unul din pacienti face depresie – orice pacient poate fi anxietat pentru ca isi pune problema inainte de o interventie “ce-mi fac astia, ma taie ? ” ; ei sunt singuri intr-un pat, nu au cu cine sa vorbeasca, medicul vine doar dimineata la vizita. Ei trebuie sa stea langa pacient sa intelaga resorturile lui, care e problema care l-a condus catre o zona sau alta, sa ia in calcul istoricul bolii; la fel si psihologii...

Ce exigente ar trebui sa existe fata de cei ce practica psihologia? Exista un echilibrul intre teorie- practica- documentare la zi ( limbaj de lucru comun) sau suntem cam departe de exigentele vestului?

Si ei ar trebui sa stea langa oameni care fac evaluari psihometrice adevarate, sa inteleaga care sunt testele psihologice reale, nu sa ia cartea si sa aplice testul, sa explice colegului la o prajitura ce insemana testul de inteligenta; problema e sa inteleaga statistic, sa inteleaga istoria evaluarii psihologice. Scoala de stat este mai performanta, am intalnit psihologi foarte bine pregatiti - care desi foarte tineri, jignitori de tineri - cu sistemul Bologna temini la 22 de ani Facultatea si s-ar putea sa fi pus in fata unei persoane de 60 de ani care a trecut printr-o succesiune de evenimente in viata este o personalitate complexa, cu multa experienta nu stiti incotro sa va indreptati caci e dificil de facut discriminarea – poate e despresiva, poate incepe versantul descendent al functiei cognitive , poate se suprapune o alta tulburare; ce faceti atunci? Cate cazuri ati vazut ca sa puteti sa luati o decizie? Ma refer la un psiholog care la 22 de ani vine in spitalul general ca psiholog. Cred ca formarea trebuie sa fie continua si la psihologi si la psihiatrii. Sunt multi psihologi colectionari de diplome care nu au nimic in comun cu meseria asta – si spun “da inteleg foarte bine ce spuneti dvs ca si eu sunt psiholog”. Mi-au trecut prin mana 3.000 de psihologi. Realmente pregatirea lor e dezastroasa in unele facultati ca sa nu spun pe alocuri defuncta, foarte buna in altele. Poate curricula nu e suficienta.

Acum, stiti mai auzim “ma duc la Psihologie sa ma vindec de nevroze...”

...Sau sa-i vindec pe altii. Da, pentru ca trebuie sa te preocupe ceva in tine ca sa te duci spre zona aceea. Spunea la un moment dat Prof. Ionescu ca locul de unde se recruteaza cei mai multi oameni cu probleme de personalitate sunt dintre psihologi si psihiatri.In psihologie ai analiza personala, formare dar in psihiatrie nu te obliga nimeni sa porensti spre formare.

Sunteti si psihoterapeut cu formare in psihoterapie non directiva, centrata pe persoana. Este o abordare care nu isi directioneaza clientul catre ceva , ci functioneaza pe principiul hic et nunc: ne uitam la ce face, spune clinetul si la modul in care o face. Este o alternativa la diagnoza psihiatrica?

Psihoterapia nondirectiva mi s-a parut ca mi se potriveste; nu pot sa –mi dezvolt aptitudinile intr-un sport care nu–mi place. E ca si cum m-as antrena la box desi sportul asta nu ma atrage.

Nu m-a atras psihoterapia cognitiv comportamentala, e prea tehnica- o suma de instrumente; desi poate sa faca multe, este cea mai eficienta – daca a spus statistica asa...; Psihanaliza – nu am avut curaj, trebuie sa ai o anume structura, sa rezisti.

A fost o terapie de formare de cinci ani, am avut colegi din Austria care au venit nemotivati financiar, au dorit sa mearga catre tendinta lor propensiva normala, sa-si atinga maximum de potential – asta e si o linie care guverneaza terapia nondirectiva. Fiecare om are in el capacitatea de a-si atinge potentialul si puterea de a deveni congruent cu el insusi – congruenta e un instrument de referinta cu care se lucreaza in terapie.

Gresim daca apropiem psihoterapia analitica de cea rogersiana?

E greu sa facem o demarcatie intre ele, toate au concepte de sine statatoare , toate au instrumentele lor de lucru si vizeaza acelasi lucru indiferent din ce directii vin.E o cutuma a medicinei, nu poti sa scoti individul din cadru – trebuie sa ai un anume antrenament si sa-ti croiesti, - pe cararea pe care o trasezi impreuna cu pacientul – mai multe directii; trebuie sa te uiti si in stanga si in dreapta – la familie, la istoricul lui; te mai uiti un pic inainte, la ce-si doreste de la el de la viitor. Il ajuti sa isi constientizeze trairile emotionale asa incat omul, la capat de drum isi va accepta eul propriu. Trebuie sa-ti formezi reflexul sa il privesti atent pe cel din fata ta si nu sa-l judeci prin algoritmul de investigatii medicale, prin foaia de observatie.

Trebuie sa o iei pas cu pas si totdeauna, cum le spuneam si studentilor mei, istoricul bolii e foarte important.

Foarte multi psihologi sau psihoteraputi lucreaza pe ceea ce se numeste “parerea lor” , cum ar face ei daca ar fi in locul celuilalt. Este o mare eroare sa spui asta cand nu intelegi sau nu esti sigur care e locul celuilalt. Raspund la intrebari de genul “daca ati fi in locul meu ati divorta de nevasta?” Sau spun ceea ce este extrem de enervant “gandeste pozitiv, ca va fi bine!” Ce este asta? Ai vointa, strange din dinti si gandeste pozitiv - Cum sa gandeasca asa? El vine amarat, cu problemele lui si il pui sa zambeasca. E ca si cum i-ai spune in aceiasi masura: “Domne’ o sa va treaca daca ganditi pozitiv si fractura, si diabetul, si gastrita”.

Ghidezi omul sa-si gaseasca propria lui solutie. Dar asta inseamna un drum in doi. Hai sa vedem impreuna daca tu vezi pe drumul acesta vreo problema sau vreo solutie.Asta nu insemna ca tu pe drumul asta te vei duce si vei gasi si problema si solutia..

Nu vedeti in pacient numai un purtator de simptome (se spune exista oameni cu simptome nevrotice nu exista nevrotici) asa ca o sa intrebam: In psihoterapie, unde isi gaseste loc, simptomul ? Ce puneti in locul simptomului (o isterie, o nevroza de pilda ) atunci cand ajungi la cauzele din spatele lui si sa le elimini?

In medicina, prima tinta este eliminarea simptomului. O a doua tinta e cumva preventia - sa nu mai apara. A treia tinta e sa asiguri calitatea vietii. In psihoterapie sa pui ceva in locul simptomului – daca ai asta ca tinta s-ar putea sa fii la limita erorii . Nu trebuie sa te axezi pe cum fac eu sa elimin un simptom. Automat iti vei dirija energia in acel loc, vei pierde probabil din vedere constelatia in care se afla simptomul. Apoi pacientul s-ar putea sa se intrebe ce ma fac eu fara simptom ; de exemplu la somatizari daca dipsare somatizarea sau daca disparea durerea de undeva , ati spus foarte bine, cu ce inlocuiesti? El va intra in panica si isi va cauta durerea aia de care el se agata cand spune familiei “pe mine ma doare capul”; eu sunt bolnav si vreau sa fiu protejat in continuare.

Un atac de panica se poae face pe fondul unor alte afectiuni- unui alt simptom care se intercaleaza. Cum se conjuga starea emotionala cu sindromul fiziologic?

Noi nu prea avem semne in psihiatrie, poate doar ceea ce e interpretat de pacient - daca simptomul il deranjeaza sau nu. Esentiala este semnificatia simpotomului pentru el. Era un frumos exemplu cu o persoana care divorteaza, se duce cu prietenii sa bea de necaz; o alta persoana divorteaza si le da la toti de baut- “bine ca am scapat de ea , fir’ar a naibii..”. Actul in sine e acelasi dar iata semnificatia individuala e alta. Cred ca trebuie sa trecem de simptom sa ajungem la semnificatie , sa vedem ce impact are acesta in functionalitatea individului, sa discutam ce simte, ar fi fair sa-i spunem si noi ce simtitm. Substratul e constientizarea faptului ca tratam o persoana, si nu o boala.

Simptomul e o sectiune transversala, noi trebuie sa facem si o sectiune longitudinala. Abordarea pacientului din perspectiva longitudinala, care sa implice urmarirea continuitatii, cu perioade alternative de tranzitie si stabilitate, urmele pe care experientele personale le au.

Va inlocui acest simptom cu simptom asemanator dar probabil mai bun ca functionalitate? De exemplu, esti dependent de o benzodiazepina cu termen scurt de injumatatire. Cum este mai bine sa devina dependent de o alta substanta care-i afecteaza mai putin functionalitatea, care da simptom mai mic de sevraj? Ce poti sa-i inlocuiesti?

Multe cazuri de schizofrenie sunt fie nerecunoscute ca atare fie supradiagnosticate si tratate pe termen lung cu agenti antipsihotici. Psihiatria pune diagnostic, psihoterapia nu o face. Exista inca tendinta de a administra (unii vorbesc de a testa) prea multe medicamente. Daca nu e ales antipsihoticul potrivit, doza potrivita, cum se rezolva adictia, cum se indreapta un eventual efect negativ?

Din perspectiva istorica, noi avem 56 de ani de la descoperirea primului antipsihotic. Suntem deci foarte tineri. Sigur ca atunci nu ne-am dat seama cum actioneaza, de ce actioneaza. Am inteles noi ca-i ceva cu dopamina si am facut eforturi sa gasim o zona terapeutica pentru bolile foarte grave pentru adevaratul “cancer al psihismului” care e schizofrenia. Sigur ca am evoluat si toata medicina incearca sa gaseasca o etiologie pe care sa poata pune fie un compus medicamentos, fie o linie terapeutica ; noi nu avem clar

etiologie in schizofrenie; tratamentul eficient combina agentii antipsihotici cu terapiile adjuvante. Aceste medicamente prezinta o buna afinitate pentru receptorii dopaminergici si sunt eficiente in simptomele psihotice; avem compusi care au diverse actiuni – fie pe receptori, fie la nivelul sinapsei, la zone subcorticale, la zone corticale. Insa e foarte dificil: un compus dupa ce apare pe piata trebuie sa treaca 10 ani de la descoperirea moleculei; deci moleculele pe care le-am descoperit acum sunt in cercetare de 10 ani. Tot asa, sunt foarte multe medicamente noi in studiu care nu au iesit inca pe piata.

Orice medic va dori sa dea un compus atent selectat, eficient, o doza minima cu valoare terapeutica mare, eficienta, toleranta la el sporita si efecte secundare minime. Niciodata nu va incerca sa sedeze excesiv pacientul; somnul nu este benefic terapiei; sa nu aiba functionalitate acasa nu e benefic pacientului, si nici sa aiba simptome secundare neurologice, acum sunt in discutie cele metabolice, sexuale.

Avem o foarte mare flota, foarte multi compusi si nu stim unde sa ancoram; este o lupta foarte grea... Este foarte daunator medicinei in general si psihiatriei in particular sa se considere ca te duci la balamuc si te sedeaza astia acolo. Nu se intampla asa. Pacientul are o relatie buna cu medicul ; tine legatura cu familia; noi nu suntem vazuti altfel decat chirurgii – ci suntem mult mai iubiti de pacienti decat alte specialitati ; un pacient psihic te urmareste toata viata, nu pleaca de la tine

Reusiti sa inchideti usa problemelor de la cabinet sau le duceti acasa, in familie?

Eu ma duc acasa cu structura mea, nu am alta de rezerva; si nici nu mi-as dori. Poate ca uneori da, sunt probleme care ma urmaresc ...

Dar socializarea va este afectata ?

E adevarat, psihiatrii sufera foarte mult pentru un pacient care pateste ceva, care nu merge bine; e atasat de omul acela. Uneori e posibil sa fim limitati. Dar multi se duc acasa, se documenteaza, se consulta cu un coleg referitor la evolutia unui tip anume de boala; noi lucram foarte mult unii cu altii;

Dar uneori sunt “situatii fara iesire” ...

In toata medicina sunt “situatii fara iesire” pentru ca noi avem o finalitate: ne-am nascut, avem in noi germenele finalitatii – suntem programati sa se inchida dupa un timp; de aceea ne si antrenam prin somn, putin cate putin in fiecare zi.

Imi amintesc un material din revista Dilema Veche in care se discuta despre o “etnopsihiatrie a nevrozei” . Se poate spune ca la emotii specifice – reactii specifice, atfel spus, este mai traznit romanul decat occidentalul?

Nu este. Au alte simptome. Si alt mod de a reactiona. Si medicamentos reactioneaza altfel; un american daca primeste dozele pe care le primim noi nu reactioneaza la fel ca noi ; in inchisori nu poti administra la pacientii cu aceiasi boala decat o doza potrivita (mai mica) altfel reactioneaza foarte dur – mai ales ca efecte secundare.

In ultimii ani, psihoterapia a castigat in popularitate. Am scapat de mentalitatea prafuita care trimite o persoana cu o tulburare mentala si o trimite la coltul rusinii? Ce punem in loc?

Daca e sa ne intoarcem in istorie, eu cred ca psihiatrii nu au facut inainte de ‘89 lucruri pe care sa si le reproseze; era totusi un lucru – se spunea ca o soicetate normala nu poate conduce la boala psihica – in speta comunismul nu poate conduce la boala psihica.

Nu trebuie sa punem greutatea pe umerii societatii asta e un trend de cativa ani incoace – societatea in sine e suma noastra individuala si a indivizilor care genereaza anumite curente; societatea in sine nu poate fi bolnava, poate fi intr-un fel sau in altul. Nu are vreo boala de care sa sufere. E sigur insa ca noi avem un pattern genetic pe zona Carpatilor, un alt pattern genetic este pe zona Greicei, altul pe zona Ungariei. Noi ducem mostenirea noastra genetica si o transgresam si la nivel de societate. Avem caracteristici, nu boli. Bolnavul psihic este un bolnav ca toti bolnavii, doar ca boala lui se adreseaza altei parti a fiintei umane.

Se trage un semnal de alarma cu privire la incidenta din ce in ce mai mare a cazurilor de anxietate si depresie, “cele doua raceli comune” . Daca umblam la cauze - identificam stresul, dificultatea de adaptare la nou?

Intr-adevar, sunt modificari importante de prevalenta, cu cresterea frecventei depresiilor, tulburarilor anxioase; din ce in ce mai mult vin

oamenii catre zona de psihoterapie, psihiatrie, se rup parerile vechi si exista o noua cultura de a intra in cabinet. Daca respecti niste norme si dai alternativa privata spitalului, cresti calitatea serviciilor de sanatate, clientii vin desi inca le este teama sa fie vazuti. Noi lucram cu 12 – 14 psihologi dintre care sase fac psihoterapie; serviciul include si trei psihiatrii dintre care doi au formare de psihoterapeuti. Insa nu este suficient pentru ca cererea este foarte mare.

Nu stiu exact de ce apar mult mai multe tulburari anxioase; in practica mea privata, incidenta acestora este de 50%. Omul vine mai usor catre medic, se adreseaza celorlate sisteme care indruma catre psihiatru – este important ca si celelalte specialitati medicale au un grad de warning mai ridicat ; nu–mi dau seama daca e o crestere a unor tulburari anxioase sau e o mai buna vizibiliate; exista explicatii ca societatea se misca mai repede, ca presiunea este accentuata, ca lipsa sigurantei (fata de sistemul defunct) s-a pierdut in sensul ca individul care avea 15- 20 de ani pana in ‘89 avea certitudini iar acum e bulversat.

Dar pacientul ce apreciaza in terapie? Ce intareste “alianta teraputica”?

Depinde de pacient, de durata bolii, de complianta pacientului. Dar e important sa ii dai timp sa vorbeasca si sa il asculti. Conteaza rabdarea cu care il asculti – apreciaza cat de om esti in relatia cu el. Nu doar sa faci examenul pe 5 -10 minute (un psihiatru isi da seama in 10 minute despre ce e vorba); Nu-l intereseaza nici parerile tale personale si nici gradul tau profesional – ce somitate esti tu – il intereseaza sa stai de vorba, sa ii acorzi timp si sa fii “fair” cu el; e un serviciu , esti atent la el, incerci sa-i oferi un sprijin. Sa incerci sa fii tu – nu neaparat “sa empatizezi” ca mie cuvantul asta imi ridica mari probleme. Daca incerci sa fii fals nu iese- pacientii nostrii simt asa cum ii simtim si noi pe ei- te simt daca nu esti pregatit, daca esti grabit , prost dispus in ziua aia, daca ai o structura buna sau rea. Si se uita la vestimentatie , la atitudine ca forma de respect (nu il pui pe un taburet si tu sa te cocoti pe un scaun) trebuie sa ai putere sa actionezi prin forta placebo. Poti sa fii un psihiatru mai bun decat altii – chiar daca nu ai facut nu stiu ce cursuri in strainatate. Important este sa stii sa foloseti relatia in sprijinul pacientului

Dvs cat timp acordati clientilor?

Jumatate de ora stau intotdeauna – uneori si o ora si jumatate daca este cazul, chiar daca mai supar lumea. Sunt cazuri de clinica pe care le poti rezolva in cinci minute – se completeaza o hartie pentru un carnet de sofer.

Avem o lege care reglementeaza statutul psihologului dar nu exista legislatie care sa spuna clar cine e psihoterapeut si cine nu. Mai e loc pentru o lege care sa nu-i mai spuna psihoterapeutului sa actioneze dupa legea psihologului?

O sa raspund amintind o experienta directa: am cunoscut trei persoane din afara, psihoterapeuti austrieci, absolventi de litere si sociologie; nu aveau la baza nici medicina , nici psihologie dar erau fantastici. Psihoteraptul bun si nu metoda duce la eficienta; normalitatea e alta – daca aveti o diploma acreditata si va supuneti rigorilor viitoare de supervizare si analiza personala, nu vad unde e problema. Daca in Austria poate functiona, noi de ce am fi in contradictie? Pe ce criterii? De ce eu ca medic psihiatru trebuie sa ma supun unor rigori de acreditare ce tin de Colegiul Psihologilor? Sigur trebuie sa existe o analiza de dosar dar problema se pune in alti termeni: cam ce suntem ca si oameni..

E distorsionata triada psihiatru – conformism- limitare ? Sa nu limitam ca sa nu avem ce delimita?

Da, in termeni de eticheta abuziva. Normalitatea e a fiecaruia. Cei care ies de pe poteca centrala sunt de obicei vizionarii, cei care incearca sa creeze beneficii – sa-si dezvolte personalitatea; e foarte bine sa iesi de pe poteca. Dar nu cred ca in psihoterapie nu s-au spus lucruri care nu darama canoanele sau didactica riguroasa; exista un moment cand ii spui pacientului ca nu-l poti ajuta. Pot sa-i spun unui client ca m-a enervat (punctual si de ce anume m-a iritat si nu “ma enerveaza pesoana dvs”. ) si sa il pofesc afara, iar in sedinta urmatoare revine si dezbatem acel subiect. Persoana omului e eminamente pozitiva dar poate sa aiba fragmente care mie sa nu-mi convina. Sigur, poti sa alegi de la inceput pacientului si sa stabilesti daca poti sau nu lucra cu el. Nu trebuie sa intre oricine apriori in psihoterapie.

Si, se mai intoarce in cabinet?

Sigur, intrebati si alti psihoterapeuti. Veti afla ca destui au procedat astfel. Important e sa ai o relatie corecta cu cel din fata, fara sa fii ancorat in conventii. Sa-i spui ce simti, fara sa trasezi granite, sa ai un fel de a fi

autentic si deschis. Avand drept model un terapeut care reactioneaza onest va invata si el se reactioneze la fel.