Miron Costin(1633-1691)

Dintre cronicarii secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea îl vom urmări pe marele logofăt, Miron Costin, cărturar şi om politic, reprezentant ilustru al umanismului românesc din epoca de aur a culturii medievale naţionale. Miron Costin a acordat o atenţie deosebită originilor neamului. O analiză atentă a operei marelui logofăt dezvăluie evoluţia concepţiei lui despre romanitatea neamului său. Prima mărturie asupra originilor românilor este furnizată de Miron Costin în câteva stihuri incluse în ,,Psaltirea” în versuri a lui Dosoftei, în anul 1673. Esenţa stihurilor ar fi că moldovenii se descind din italieni, datorită lui Traian care i-a adus în Dacia pe strămoşii acestora, ei fiind cei care au populat Ţara Românească, Moldova şi Ardealul. Miron Costin revine asupra romanităţii neamului în cea mai importantă opera istoriografică a sa, ,,Letopiseţul Ţării Moldovei” (1675), cronică ce o continuă pe cea a lui Grigore Ureche. În ,,Predoslovie”, Miron Costin afirmă că primul descălecat al Moldovei a fost cel al lui Traian, negând complet contribuţia generalului roman Flaccus în popularizarea Moldovei cu romani: ,,Traian întîiu…” Următoarele două scrieri ale lui Miron Costin în care umanistul moldovean stăruie în mod deosebit asupra originilor neamului său sunt scrise in limba poloneză: ,,Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei”, pe scurt ,,Cronica polonă”, scrisă probabil în anul 1677 şi ,,Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”, adică ,,Poema polonă”, din anul 1684. Aceste două scrieri trebuie privite în contextul poziţiei internaţionale a Moldovei după căderea cetăţii Cameniţa când Polonia a căutat să transforme principatul moldovean într-o puternică bază de pornire a ofensivei antiotomane. Unul dintre scopurile marelui boier român a fost să ofere, prin aceste două scrieri, conducătorilor politici polonezi un material informativ, practic şi util despre principatul moldovean pentru a-l putea transforma într-o puternică bază de pornire a ofensivei antiotomane. Scopul scrierilor a fost, de fapt, mult mai complex, astfel întocmirea acestora în limba poloneză nu a fost întâmplătoare. Având în vedere faptul ca în mediul polonez s-a născut legenda exilaţilor romani ca fiind strămoşii românilor, aceasta ,,basnă”, cum numeşte Miron Costin minciunile, invenţiile, trebuia elucidată. Cele două scrieri polone ale lui Miron Costin sunt produsul unei reacţii autohtone, româneşti, la o tendinţă a istoriografiei vremii care nu făcea altceva decât să încetăţenească definitiv o anumită concepţie despre originile românilor. Cronicarul a cunoscut aproape întreaga literatură asupra romanităţii românilor, datorită operei fundamentale a eruditului sas Laurentius Toppeltinus, ,,Origines et occasus Transsylvanorum”, în care menţionează originea romana a poporului român şi care cuprinde informaţiile privind cucerirea Daciei şi colonizare ei, operă ce a studiat-o cu atenţie şi spirit critic. Prin studiul cronicilor polone, Miron Costin a descoperit tendinţa unui curent important al istoriografiei vremii de a repeta stereotip anumite informaţii despre romanitatea românilor, fără a avea interesul de a lărgi orizontul cunoştinţelor, de a verifica veridicitatea lor. A realizat, de asemenea, ca anumiţi istorici susţineau teorii duşmănoase privind începutul românilor. Putem, deci, conchide faptul că Miron Costin a răspuns prin scrierile sale polone tendinţei menţionate mai sus, exprimând punctul de vedere autohton, românesc, combătând cu vehemenţă şi cu ironie toate teoriile greşite, dar acceptând totodată cele ştiinţifice, juste. Prin ,,Cronica polonă” şi ,,Poema polonă”, Miron Costin a urmărit încă un scop, relevat de profesorul Panaitescu, cercetător la Institutul de Istorie al Academiei Române, şi anume, dorinţa

cronicarului de a le dovedi polonezilor, şi apusenilor în general, că românii sunt urmaşii romanilor şi de aceea trebuie sprijiniţi şi ajutaţi sa iasă de sub dominaţia turcilor. În esenţă, concepţia lui Miron Costin despre originea românilor, aşa cum reiese din cele două scrieri polone, este următoarea: istoria românilor, începe cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui Traian, care devine, deci, primul ,,descălecător” al românilor. La retragerea romanilor din Dacia, mulţi dintre ei au hotărât să rămână, rezistând năvălirilor barbarilor. Din aceştia s-a născut poporul român. Originea romană este atestată atât de numele pe care şi-l dau înşişi românii din toate ţinuturile româneşti, cât şi de numele dat românilor de către străini. Romanitatea românilor este dovedită, pe de o parte, de latinitatea limbii lor(cronicarul reproduce o listă impresionantă de cuvinte româneşti şi latine), iar pe de altă parte de urmele lăsate de urmele lăsate de către romani în fosta Dacie:pietre sculptate, ruine, poduri, monede etc. Originea neamului, elucidarea ei l-a frământat permanent pe Miron Costin. Cronicarul a intenţionat şi a reuşit să redacteze un tratat special consacrat originii tuturor românilor, scriere ce-l preocupase încă de la începutul carierei sale literare. Nu şi-a realizat însă intenţia de a scrie o istorie completă a românilor moldoveni. ,,De neamul moldovenilor” reprezintă în istoria literaturii române, ca şi în cea a romanităţii românilor, primul tratat savant consacrat exclusiv analizei originii neamului. Semnificative pentru întreaga operă consacrată originii neamului sunt gândurile exprimate de Miron C. în ,,Predoslovie”. Cronicarul afirmă că este cu neputinţă să nu rămână scris adevărul privind originea neamului românesc:de unde au venit strămoşii lor, care a fost primul descălecat, în care parte a lumii este Moldova, care i-au fost hotarele în trecut, ce limbă se vorbeşte şi acum, cine a trăit acolo înainte de moldoveni. Lucrarea propriu-zisă se deschide cu un capitol consacrat descrierii Italiei. Datorită faptului că moldovenii descind din italieni, cronicarul consideră că se cuvine să-şi înceapă scrierea cu descrierea Italiei. În continuare, cronicarul revine la subiectul tratat, originea românilor. Discutând denumirile Italiei, Miron C. constată similitudinea denumirii acesteia şi a italienilor cu cea a românilor şi a ţării noastre, similitudine care implică afirmarea originii romane a neamului: ,,neamţii italianului zic valios, moldoveanilor şi munteanilor, iar aşa valios…ungurii italianului olaşu, iar moldoveanului şi munteanului olah. Şi ţării Italiei leaşii zic Vlosca Zemlea…iar ţării noastre:Volosca Zemlea.” În continuare, cronicarul aminteşte de o conversaţie pe care a avut-o cu un episcop italian. Discuţia dintre un occidental, sau un membru al lumii latino-catolice şi un reprezentant cult al societăţii române stă la baza cunoştinţelor europene despre romanitatea românilor. Dovezile ştiinţifice privind originea romană a românilor au avut doar izvoare deosebite: primul a fost chiar mediul românesc de unde a pornit cunoaşterea faptului în sine: originea romană, iar cel de-al doilea a fost mediul occidental cult în care se argumenta ştiinţific această origine prin cunoaşterea romanizării Daciei din izvoarele antice, prin latinitatea limbii române, prin asemănarea unor obiceiuri populare româneşti cu unele obiceiuri romano-italiene. Discuţia cu episcopul italian este revelatoare pentru că arată, pe de o parte curiozitatea şi surpriza occidentalilor de a descoperi în răsăritul îndepărtat un crâmpei de romanitate, iar pe de altă parte atât plăcerea şi mândria românilor de a dialoga despre originea lor nobilă, cât şi setea de cunoştinţe şi de argumente ştiinţifice a unei părţi a societăţii române, dornice să afle adevărul despre trecutul ei şi originea sa romană. Originea italică a românilor este confirmată şi de limba lor. Cronicarul moldovean este primul român a cărui pregătire umanistă şi cultură generală îi permit o discuţie la nivel european privind diversitatea şi denumirile popoarelor. Sper deosebire de stihurile din 1673, Miron C. nu-l mai acceptă pe Flaccus, numindu-l ,,un anume Fleacu”. Eruditul papă Enea Silvio Piccolomini şi Gh. Ureche susţineau că numele de Valahia(şi implicit de valahi sau vlahi) provine de la generalul roman Flaccus (derivat, succesiv în

Flaccia, Flachia, Vlahia). Cronicarul, la fel ca şi Toppeltinus consideră ca Flaccus nu are nicio legătură cu originea neamului românilor pentru că descălecatul lui Traian se petrece cu mult timp după războaiele generalului roman cu tătarii. Miron Costin afirmă că în nicio cronică nu s-a scris despre posibilitatea dobândirii cuvântului vlah de la Flaccus. Cronicarul îşi continuă expunerea cu un capitol consacrat Imperiului roman. În cele două capitole ce urmează este tratat trecutul Daciei antice, viaţa şi faptele de bravură ale lui Traian ca două etape din istoria naţională. În ,,De Dachiia”, Miron C. afirmă atât romanitatea cât şi unitatea neamului: ,,Locul dară acesta, unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească ieste dreptu Dachia, cum şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului”. Partea cea mai lungă a tratatului său despre originea neamului, ,,De Traian împăratul”, o rezervă Miron Costin lui Traian. Cronicarul moldovean expune mai întâi războaiele dacice ale marelui şi vestitului împărat; aminteşte şi de podul lui Traian şi de ,,şanţul Troianul”. În continuare, Miron Costin menţionează înfrângerea dacilor şi sinuciderea lui Decebal, pentru a-şi expune părerea cu privire la primul descălecat al ţării. Acesta consideră că după înfrângerea dacilor, stabilirea romanilor în locul lor reprezintă primul descălecat al ţării, ,,discălecatul cel dintăi…cu rîmleani”. Sunt prezentate, apoi acţiunile de colonizare romană în general. Acest capitol cheie al lucrării lui Miron Costin se sfârşeşte cu consideraţii privind şanţul lui Traian, ,,Troianul”. Ultima frază cuprinde esenţa capitolului: în urma descălecatului lui Traian au apărut românii. Penultimul capitol recapitulează şi dezvoltă argumentele originii romane a neamului:portul, limba vorbită, tunsoarea şi religia. Miron Costin îşi încheie tratatul consemnând insignifianţa numelor pe care le-a avut poporul, fiindcă cel mai vechi şi cel mai veridic este cel român. Remarcabilă pentru întreaga activitate istoriografică a lui Miron Costin este încheierea tratatului ,,De neamul moldovenilor” , încheiere în care îşi recunoaşte propriile limite, dar le şi reproşează predecesorilor faptul de a nu fi avut preocupări asemănătoare, deci dorinţa de a elucida adevărul privind originea romană a românilor. În opera cronicarului moldovean descoperim prima sinteză naţională a elementelor care dovedesc romanitatea românilor: cel autohton, cel al tradiţiei orale şi cel cărturăresc constând în documentarea istoriografică a trecutului roman şi a latinităţii limbii romane.