individualizarea executarii pedepsei

5/17/2018 INDIVIDUALIZAREA EXECUTARII PEDEPSEI - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/individualizarea-executarii-pedepsei 1/6

Nr. 1, ianuarie 2009REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT

58

SUMMARY

Social protection refers to a set of benets available (or not available) from the state, market, civil society and households, or through a combination of these agencies, to the individual/households toreduce multi-dimensional deprivation which could be affecting less active poor persons (e.g. the elderly,disabled) and the unemployed. This broad framework makes this concept more acceptable in developing countries than the concept of social security. Social security is more applicable in the conditions, wherelarge numbers of citizens depend on the formal economy for their livelihood. Through a dened contri-bution, this social security may be managed. But, in the context of wide spread informal economy, formal social security arrangements are almost absent for the vast majority of the working population. Besides,in developing countries, the state’s capacity to reach the vast majority of the poor people may be limited because of its limited resources. In such a context, multiple agencies that could provide social protectionare important for policy consideration. The framework of social protection is, thus, capable of holding the state responsible to provide for the poorest sections by regulating non-state agencies.

E

INDIVIDUALIzAREA EXECUTăRII PEDEPSEI CUîNChISOAREA CA PRINCIPIU AL DREPTULUI

EXECUŢIONAL-PENAL

Crel oSadCII ,magistru în drept

Recenzent: Vasile FLOREA,

doctor în drept, conferenţiar universitar (Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare” a MAI)

ios. Un asemenea proces se poate desfăşura favorabil

numai dacă se respectă principiul unanim adoptat deteoria şi practica penitenciară, anume: principiul indi-vidualizării executării pedepsei, mai exact – principiulindividualizării „administrative” a pedepsei, cum estecunoscut în teoria dreptului penal şi a dreptului peni-tenciar.1

Categoria losocă de „principiu” este tratată ca onormă etică fundamentală, care este o maximă subiec-tivă şi orientează voinţa, întrucât apare ca un momentde conducere faţă de anumiţi indivizi, sau obiectiv – lege – şi, în acest caz, se recunoaşte important pentru

voinţa ecărei inţe omeneşti.

2

Ca noţiune losocăel posedă: a) sens metazic, care presupune origini prime din care au derivat şi s-au dezvoltat lucrurile şi b) sens epistemologic şi etic – ca supoziţii fundamentaleale gândirii, cunoaşterii şi acţiunii. În sens obişnuit,cuvântul „principiu” se foloseşte pentru a desemna:a) un element fundamental, o idee, o lege de bază pecare se întemeiază o teorie ştiinţică, un sistem politicetc.; o propoziţie admisă ca adevărată, care serveştela deducerea propoziţiilor unui sistem deductiv; b) olege fundamentală a unei ştiinţe, a unei arte, a uneidiscipline.3

La Kant principiile sunt e ale intelectului pur (axi-ome, anticipaţii, postulate), e ale raţiunii pure (idei).

xperienţa şi practica penitenciară, ca şi opiniileteoretice, au arătat că reeducarea şi îndreptareacondamnatului este un proces complex şi anevo-

În concepţia sa, raţiunea este o facultate a principiilor,iar principiile sunt judecăţi sintetice a priori, care nuderivă din alte cunoştinţe mai generale şi care cuprindîn ele fundamentul altor judecăţi. „Pentru ca ceva să

poată numit metodă – notează Kant – trebuie să eun procedeu după principii”.4

În sens juridic termenul „principiu” înseamnă „ideede bază”, „teză fundamentală”.5 Astfel, putem spune că

principiile juridice reprezintă idei directoare, orientăride bază, cu ajutorul cărora se efectuează reglementarea

juridică a relaţiilor sociale.6

În dreptul execuţional-penal (DEP) principiile suntdeterminate ca dispoziţii fundamentale, idei ce reec-tă orientarea generală, precum şi cele mai esenţialetrăsături ale politicii statului în domeniul executării

pedepselor.7

În sistemul total de principii ale dreptului execu-ţional-penal este inclus şi principiul individualizăriiexecutării pedepsei. De rând cu termenul „individua-lizare” se întrebuinţează şi „diferenţiere”, „clasicare”,„categorizare”, care sunt asemănători după însemnăta-tea lor, dar nu şi după conţinut.

Astfel, individualizarea executării pedepsei ca principiu al dreptului execuţional-penal este aplicareafaţă de ecare condamnat, luându-se în consideraţie

personalitatea condamnatului, comportamentul lui,gradul prejudiciabil al infracţiunii comise, a preve-

derilor dreptului execuţional-penal privind normeleregimului de detenţie şi în conformitate cu principiile



59

Nr. 1, ianuarie 2009 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT

corespunzătoare ale pedagogiei penitenciare despremijloacele şi metodele de corectare.8

S.A. Kaputkin determină individualizarea ca pe un principiu al ispăşirii pedepsei, ce reprezintă unul dintre postulatele de bază, care cere corespunderea executării

pedepsei cu închisoarea condiţiilor de detenţie, com- plexului (totalităţii) de mijloace de corectare, niveluluide degradare social-morală şi altor particularităţi alecondamnatului.9

Cât priveşte conceptul „ifereţiere”, în teoria drep-tului execuţional-penal au fost întreprinse numeroaseîncercări de a-i da o apreciere şi de a-i descoperi con-ţinutul, însă până în prezent nu s-a ajuns la o abordarecomună a acestui concept. Astfel, unii autori întrebu-inţează conceptul „diferenţierea executării pedepsei”,10

„diferenţierea măsurilor de inuenţă corecţională”,11

alţii – „principiul diferenţierii”.12 Altă categorie admite

identicarea conceptului de „diferenţiere” cu clasica-rea şi chiar individualizarea executării pedepsei.13 Înlegătură cu aceasta apare necesitatea de a determinaimportanţa ecărui din conceptele enumerate, locul lor în teoria şi practica dreptului execuţional-penal.

Nu vom intra în amănunte abordând această proble-mă,14 ca să nu ieşim din limitele cercetării noastre, vomindica doar că interpretarea conceptului „diferenţiere”a fost oferită de profesorul rus N.A. Strucikov. După

părerea lui, cu care suntem pe deplin de acord, „pentruca individualizarea pedepsei să se realizeze raţional,

este important a diferenţia pedeapsa şi inuenţa corec-ţională, adică a determina cerinţele generale nu pentrutoţi condamnaţii, dar pentru grupe mai mult sau mai

puţin omogene (relativ omogene). Este necesar de a îm- părţi condamnaţii în anumite grupe de condamnaţi”.15

Această necesitate este determinată de imposibilitatea practică de asigurare a condiţiilor diferite de deţinere şia nivelului de osândă şi de aplicare a diverselor măsuricoercitive aplicabile ecărui condamnat, cu toate că,în ideal, principiul individualizării executării pedepseianume aceasta şi prevede. Reieşind din posibilităţilereale, toţi condamnaţii se diferenţiază (se împart) în

diferite categorii.Astfel, diferenţierea reprezintă procesul de sepa-

rare a condamnaţilor în grupuri relativ omogene cu

scopul creării pentru ei a condiţiilor necesare pentru

corijare. După părerea unor autori, faţă de diferitecategorii de infractori, în dependenţă de caracterul şigradul prejudiciabil al infracţiunilor comise de ei, detrecutul lor criminal, trebuie aplicat un volum diversde inuenţare, iar lucrul educativ trebuie efectuat cuei luându-se în consideraţie particularităţile tipologiceale personalităţii lor.16

În acelaşi timp, individualizarea şi diferenţiereasunt în legătură indisolubilă. Spre exemplu, dacă

condamnatul se aă în condiţii de regim comun şi,conform caracterizării lui individuale (comporta-mentul, atitudinea faţă de muncă, instruirea etc.), estecaracterizat pozitiv (manifestarea individualizării),atunci acestuia i se pot schimba condiţiile de deţinere

în direcţia îmbunătăţirii acestora.În scopul neadmiterii divizării involuntare a con-damnaţilor pe grupe, dar bazându-se pe cerinţe unanimacceptate şi întemeiate, ştiinţa şi practica penitenciarăau întocmit criteriile corespunzătoare, care, ca rezultat,au fost consolidate în legislaţie. O astfel de desprinderedin totalitatea grupelor relativ omogene, bazându-se pecriterii unice, o înglobează conceptul de „clasicare”.Aşadar, condamnaţii pot clasicaţi după sex – bărbaţişi femei, după vârstă – minori şi maturi, după compor-tament – cei ce se caracterizează pozitiv şi negativ.

„Clsicre” ca concept este divizarea persoane-lor, care au săvârşit infracţiuni, pe grupe, întrebuinţateîn legislaţia penitenciară internaţională. De regulă,la baza divizării stau: genul (bărbaţi, femei), vârsta(minori, majori), faptul condamnării (condamnaţi, ne-condamnaţi) etc. Diferite categorii de deţinuţi trebuiesă e introduse în aşezăminte sau secţii de aşezăminte,separat, ţinându-se cont de sexul lor, de vârsta lor, deantecedentele lor, de motivele detenţiei lor şi de nece-sităţile tratamentului lor.17

Mai activ de studierea acestei probleme, îndeosebidin punct de vedere teoretic, savanţii au început să se

preocupe în anii ’60 ai secolului XX. Este adevărat că pe atunci, în esenţă, ei reduceau la individualizareaexecutării pedepsei şi întrebările legate de diferenţiereaei. Savanţii N.A. Strucikov şi A.E. Nataşev consideraucă diferenţierea regimului de detenţie în penitenciarereprezintă o continuare a individualizării pedepsei.18

I.Karpeţ a introdus conceptul de „individualizare ge-nerică a executării pedepsei”. Vorbind despre diferitetipuri de regim de detenţie a condamnaţilor, în esenţă,avea în vedere necesitatea unei atitudini diferenţiate

privind ispăşirea pedepsei de către diferite categorii

de condamnaţi.19

Unii autori, spre exemplu, S.I. De-mentyev, judecând despre individualizarea executării pedepsei cu închisoarea, au în vedere diferenţiereaexecutării pedepsei.20

În ultimul timp majoritatea savanţilor ce se ocupăde problema individualizării executării pedepsei cuînchisoarea o atribuie la unul din principiile dreptu-lui execuţional-penal. Trebuie să recunoaştem că unconsens unic în determinarea conţinutului acestuiconcept nu există. În special, savantul rus A.E. Nataşevconsidera că individualizarea măsurii de corecţie prinmuncă constă în schimbarea condiţiilor de detenţie,

aplicarea măsurilor de corecţie prin muncă luându-se




60

în consideraţie personalitatea condamnatului, caracte-rul şi nivelul degradării lui sociomorale.21 În cazul datautorul vine cu ideea individualizării doar a inuenţeicorecţionale, având în vedere că în procesul executării

pedepsei ea se exprimă în schimbarea condiţiilor de

detenţie atât prin transferul condamnaţilor dintr-un pe-nitenciar în altul, cât şi în limitele aceluiaşi penitenciar, precum şi în aplicarea diverselor măsuri de stimulareşi sancţionare.22

Aşa sau altfel, dar reieşind din expunerile savantuluirus A.E. Nataşev este greu a determina ce anume seindividualizează. Probabil, undeva s-a comis o necla-ritate, şi anume: îmbinarea condiţiilor de detenţie cumijloacele de corijare, ceea ce, în opinia noastră, esteincorect, indcă mijloacele de corijare au, în primulrând, un caracter educativ. Alt savant rus, V.A. Utkin,le determină direct ca pe nişte măsuri educative, cenu sunt legate de pedeapsă, aplicate condamnaţilor.23

Însă, condiţiile de detenţie, după părerea majorităţiisavanţilor, reectă, în primul rând, pedeapsa (osânda),şi anume: diversele limitări în drepturi.24

Alţi autori nu examinează individualizarea ca unmijloc de corijare, dar din punctul de vedere al exe-cutării pedepsei, astfel accentuând că ea se exprimăîn aplicarea mijloacelor de corijare stabilite de legeşi sentinţa instanţei de judecată ecărui condamnat,luându-se în consideraţie particularităţile individualeale personalităţii lui, gradul prejudiciabil al infracţiunii

comise şi alte criterii. Cu toate acestea, ei susţin că in-dividualizarea pedepsei în procesul executării sentinţeise poate înfăptui sub două forme: „individualizareaexecutării pedepsei” şi „individualizarea pedepsei în

procesul executării ei”.25 Probabil, astfel autorii au în-cercat să arate că individualizarea executării pedepseiare un caracter complicat şi include în sine un sistemdeterminat de relaţii sociale cu prezenţa subiecţilor respectivi. Însă, în nal, considerăm că toate aceste

păreri ei le-au redus la individualizarea mijloacelor decorijare în perioada executării pedepsei.

După părerea noastră, cel mai reuşit punct de vedereasupra individualizării pedepsei în perioada ispăşiriiacesteia aparţine savantului rus N.F. Strucikov. După

părerea lui, o astfel de individualizare presupune schimbarea obligatorie a volumului de pedeapsă (osândă), şianume: în dependenţă de comportamentul condamnatu-lui, însă realizarea inuenţei corecţionale, legată anumecu alegerea măsurilor educative ce ar corespunde unuicondamnat anumit, completează însăşi individuali-zarea pedepsei, dar nu face parte din conţinutul ei.26

O asemenea concluzie savantul rus Strucikov o facealăturându-se, de fapt, la punctul de vedere destul de

răspândit, conform căruia esenţa pedepsei se epuizează

prin osândă (pedeapsă) ca ind totalitatea limitărilor de drepturi stabilite de lege, care sunt exprimate odatăcu aplicarea uneia sau altei pedepse. În aşa fel, la etapaexecutării pedepsei cu închisoarea inuenţa de corijareconexându-se cu pedeapsa, formează, la rândul său, un

proces represiv-educativ.27

Cu alte cuvinte, aici se are învedere individualizarea şi inuenţa represiv-educativăca un tot unitar. Un asemenea punct de vedere este sus-ţinut şi de alţi savanţi, cum ar I.A. Speransky, Z.M.Saifudinov, Iu.M. Tkacevsky şi alţii.

Trebuie de subliniat că în pedagogia penitenciară28

această idee nu este susţinută, din cauza că, în nal, poate educa atât pedeapsa, cât şi măsurile de inuenţareeducativă, de aceea trebuie să vorbim despre procesuleducativ ca despre un tot unitar. Dar, din punct devedere juridic, ar trebui reglementată, în primul rând,

partea represivă a pedepsei cu închisoare; ea trebuie să

e dozată strict şi nu poate schimbată în mod arbitrar,spre deosebire de măsurile educative.

De menţionat că, vorbind despre executarea pedep-sei, N.A. Strucikov întrebuinţează expresia „ispăşirea

pedepsei”. În aceasta el este susţinut şi de V.A. Fefelov,care analizează problema principiului individualizăriiexecutării pedepsei cu închisoarea.29

Întrebuinţarea termenilor numiţi este pe deplinadmisibilă, indcă ei reectă realizarea inuenţeirepresive asupra condamnaţilor, dar este necesar să se ţină cont de faptul că sunt adresaţi diferiţilor

subiecţi. Astfel, termenul „executarea pedepsei” seatribuie organelor care asigură realizarea pedepsei,iar termenul „ispăşirea pedepsei” – condamnaţilor. Deaceea, putem arma că va incorectă întrebuinţareatermenului „individualizarea ispăşirii pedepsei” sau„individualizarea ispăşirii pedepsei cu închisoarea”,atunci când, prin esenţă, în aceste concepte autorii

plasează şi activitatea instituţiilor penitenciare, şiacţiunile condamnaţilor de îndeplinire a obligaţiu-nilor care stau în faţa lor, rezultante din pedeapsă.De aceea, în limitele întrebării abordate va maicorect de a întrebuinţa sintagma „individualizarea

executării pedepsei cu închisoarea”. Prin urmare,elucidarea conceptului de personalitate a condamna-tului, însemnătatea lui în procesul realizării lucruluieducativ reprezintă un moment important în studierea

procesului de executare al pedepsei.Pentru abordarea corectă a conţinutului indivi-

dualizării din punct de vedere teoretic, este necesar a clarica, e şi în linii generale, sensul termenilor „individualitate”, „personalitate”, precum şi acele

particularităţi ale conceptului dat, care apar în procesulindividualizării executării pedepsei cu închisoarea.

Este cunoscut că personalitatea este o abstracţieşi independent de individualitate nu poate exista.30



61


De aceea, personalitatea este socială în esenţă, dar individuală ca metodă de exprimare a ei în societate.

Personalitatea este o categorie social-istorică.Esenţa şi funcţiile sociale ale personalităţii sunt in-diciile principale ale caracteristicii ei. Personalitatea

este obiectul de studiu doar al ştiinţelor sociale: is-toria, losoa, sociologia, etica, estetica, psihologia, pedagogia etc.

Personalitatea este un actor al dezvoltării sociale,

un individ conştient, care ocupă o anumită situaţie în

societate şi îndeplineşte un anumit rol social. Roluleste funcţia socială a personalităţii.

Poziţia personalităţii include un sistem de relaţii.Relaţii esenţiale ale personalităţii sunt atitudinea faţăde condiţiile materiale ale vieţii, faţă de societate şioameni, faţă de sine, faţă de obligaţiile proprii, obşteşti,de muncă etc. Aceste relaţii caracterizează chipul moralal personalităţii, obiectivele ei sociale.

Relaţiile se deosebesc nu numai după orientarealor asupra obiectului, dar şi după nivelul de conşti-entizare a lor. De regulă, se deosebesc relaţii puţin

constientizate şi profund conştientizate. Relatia puţinconştientizată reprezintă un simţ trecător de sim patiesau antipatie; cea profund conştientizată este relaţia

principială determinată nu de cerinţele situaţiei, ci deconvingerile interne, de idealul moral al personalităţii,de simţul datoriei.

Aşadar, losoa şi psihologia materialistă conside-

ră personalitatea o esenţă socială. Personalitatea esteacelaşi om, numai că analizat din punctul de vedereal importanţei sociale şi activităţii sociale. Fiziologulcercetează omul ca organism, sociologul şi psihologulîl studiază ca personalitate. Iată de ce nu pot acceptate

părerile acelor psihologi, care la denirea personalităţiişi structurii ei se conduc de ideea prezenţei în egală mă-sură a factorului social şi a celui biologic. Marx scria căesenţa personalităţii o constituie nu barba, nu sângele ei,nu abstracta ei natură zică, ci calitatea ei socială.

Personalitatea este un individ conştient. Nu poţi

înţelege rolul social al personalităţii fără a analiza psihologia ei: motivele activităţii, aptitudinile şi ca-racterul, iar în unele cazuri – şi particularităţile organi-zării corporale, cum ar , de exemplu, tipul activităţiinervoase.

Individualitatea nu este ceva care stă deasupra personalităţii. Individualitatea este aceeaşi personali-tate privită prin prisma specicului său. Când se vor-

beşte de individualitate se are în vedere originalitatea personalităţii. De regulă, prin cuvântul „individualitate”se numeşte o anumită particularitate predominantăa personalităţii, care o distinge de alte personalităţi.

Individual e ecare om, însă individualitatea unora se

manifestă foarte reliefat, individualitatea altora estemai puţin pronunţată.31

Individualitatea se poate manifesta în sfera intelec-tuală, emotivă, volitivă sau concomitent în toate sfereleactivităţii psihice. Originalitatea intelectului constă în

capacitatea de a vedea ceea ce nu observă alţii, în par-ticularitatea de a prelucra, adică în priceperea de a pune probleme şi de a le rezolva. Specicul sentimentelor poate consta în dezvoltarea excesivă a unuia din ele(intelectual sau moral), într-o mare modalitate a emo-ţiilor. Particularitatea voinţei se manifestă în puterea devoinţă, în vitejie sau stăpânire de sine. Originalitatea

poate consta în îm binarea specică a însuşirilor omuluiconcret, care îi conferă un colorit deosebit comportăriişi acţiunilor sale.

Individualitatea caracterizează personalitatea maiconcret, mai detaliat şi, prin aceasta, mai amplu. Eaeste obiectul per manent de cercetare atât la studierea

psihologiei personalităţii, cât şi în cadrul altor direcţiiîn psihologie.

În viaţa de toate zilele şi în ştiinţă, pe lângă cuvântul„individualitate” se foloseşte şi cuvântul „individ”.Prin individ se are în vedere omul concret cu toate

particularităţile lui caracteristice.32

Astfel, observăm că personalitatea şi individuali-tatea sunt concepte interdependente, care se condiţi-onează reciproc.

Cu toate că conceptele „individualitate” şi „indi-

vidualizare” sunt strâns legate între ele, semnicaţialor este diferită. Individualitatea are un caracter static,însă individualizarea reprezintă un proces în dinami-că. De aceea, individualizarea executării pedepsei cuînchisoarea are o orientare strict determinată şi ţinecont de acele trăsături ale personalităţii, care acordă

posibilitatea de a o evidenţia din masa de condamnaţişi, ca rezultat, apar temeiuri de a constata prezenţaunui sistem de legături şi relaţii (spre exemplu, cucondamnaţii, cu administraţia penitenciarului etc.).Toţi aceşti factori în procesul ispăşirii pedepsei se iau

în consideraţie (se estimează, generalizează) şi pot stala bază unor hotărâri juridice, de exemplu, la transfe-rarea condamnatului din regimul iniţial de detenţie înregim comun sau transferarea la regim de resocializareetc. O particularitate caracteristică a individualizării îninstituţiile penitenciare este aplicarea de către admi-nistraţia penitenciarului a diverselor hotărâri orientatespre schimbarea condiţiilor de deţinere a condamnaţi-lor atât în direcţia îmbunătăţirii, cât şi a înăspririi lor.Individualizarea executării pedepsei cu închisoarea ca

proces presupune analiza şi evaluarea particularităţilor caracteristice ale personalităţii condamnatului, care se

iau în consideraţie la luarea hotărârii privind schimba-




62

rea statutului său. Această hotărâre poate locală (înlimitele aceluiaşi penitenciar) şi regională (legată detransferarea condamnatului dintr-un penitenciar în alt

penitenciar de acelaşi tip).Prin urmare, individualizarea se poate exprima

prin schimbarea statutului juridic al condamnatului cese manifestă în schimbarea condiţiilor de deţinere, înacordarea sau reducerea anumitor facilităţi. Cu toateacestea, măsurile de stimulare şi sancţiunile disciplinareconstituie mijloace specice întrebuinţate la individua-lizarea executării pedepsei cu închisoarea.

Un semn esenţial al individualizarii executării pe-depsei cu închisoarea este prezenţa subiecţilor concreţicare o înfăptuiesc. În particular, ei sunt înzestraţi cuîmputernicirile de a schimba condiţiile de detenţie,fapt ce se reectă asupra realizării drepturilor con-damnaţilor 32 (desigur, în limitele prevăzute de lege şiîn corespundere cu legea).

Pentru condamnaţi se creează condiţiile necesare pentru activitatea vitală, în care, pe de o parte, estelimitată posibilitatea de a-şi manifesta trăsăturile indivi-dualităţii lor în măsură mare, iar, pe de altă parte, de laei se cere manifestarea unei conduite strict determinate,care adesea nu corespunde cu interesele personale.

În aceste condiţii de autonomizare şi localizarea comportamentului este greu de a stabili criteriileobiective de individualizare a executării pedepsei cuînchisoarea, indcă el (comportamentul) nu întot-

deauna reectă motivele şi interesele reale ale con-damnatului. Nu întîmplător el are un caracter situativşi conformist.

Individualizarea pedepsei cu închisoarea poate prezentată ca un proces neîntrerupt, care decurgeîncepând din momentul stabilirii pedepsei (determi-narea tipului şi cuantumului ei) şi prelungindu-se, în

perioada ispăşirii ei, la tratamentul condamnaţilor,incluzând studierea lor, analiza şi aprecierea calităţilor

personale, comportamentul în instituţia penitenciară,atitudinea faţă de condiţiile de detenţie. Cu toate aces-

tea, se poate vorbi despre structura fenomenului dat (alindividualizării executării pedepsei cu închisoarea) lacare atribuim: temeiul juridic, subiecţii, obiectul, laturaobiectivă, scopul şi mijloacele.

Aşadar, la aplicarea pedepsei ca temei pentruindividualizare, conform legislaţiei penale (art.75C.pen. RM) este gravitatea infracţiunii săvârşite,motivul acesteia, persoana celui vinovat, cir-cumstanţele cauzei care atenuează ori agraveazărăspunderea, influenţa pedepsei aplicate asupracorectării şi reeducării vinovatului, precum şicondiţiile de viaţă ale familiei acestuia. De iure,

individualizarea pedepsei se manifestă sub forma

sentinţei de condamnare sau încheierile definitiveale instanţei de judecată, pronunţate în vederea so-luţionării unor chestiuni la executarea pedepsei, custabilirea pedepsei şi cu liberarea de executarea eiîn cazul amnistiei, conform art.107 C.pen. RM, şi

în cazurile prevăzute în art.89 alin.(2) lit.a), b), c),e), f) şi g) C.pen. RM; fără stabilirea pedepsei, culiberarea de răspundere penală în cazurile prevăzuteîn art.57 şi 58 C.pen. RM, cu l iberarea de pedeapsăîn cazul prevăzut în art.93 C.pen. RM sau al expirăriitermenului de prescripţie etc.

Subiect al individualizării aplicării pedepseieste numai instanţa de judecată, deoarece numai eaare dreptul, în conformitate cu legea (art.61 alin.(1)C.pen. RM) să aplice persoanelor care au săvârşitinfracţiuni pedepse penale, cauzând anumite lipsurişi restricţii drepturilor lor.

Corespunzător laturii subiective a individualizăriiaplicării pedepsei penale, din punctul de vedere alteoriei sistematice, trebuie de considerat apreciereasubiectivă a judecătorilor în procesul aplicării pedepseiinculpatului. Activitatea instanţei de judecată trebuie

privită ca pe o apreciere a probelor privind vinovăţia persoanei care a săvârşit infracţiunea (art.8 C.proc. pen. RM), a gravităţii infracţiunii săvârşite, a motivuluiacesteia, a persoanei vinovate, a circumstanţelor cauzeicare atenuează ori agravează răspunderea (art.75, 76, 77C.pen. RM). Totodată, subiectivitatea în soluţionarea

cauzei nu trebuie să favorizeze pronunţarea sentinţelor ilegale şi neîntemeiate. Pentru excluderea unei aseme-nea posibilităţi legislaţia stabileşte un şir de norme, caretrebuie respectate la soluţionarea cauzelor penale şi laadoptarea sentinţei (art.3-7 C.pen. RM – principiiledreptului penal; Capitolul II C.proc.pen. RM – „Princi-

piile generale ale procesului penal”; Titlul II, CapitolulIII „Judecata în prima instanţă” etc.). În particular, înart.384 C.proc.pen. RM este xată norma prin care„sentinţa judecătorească se adoptă în numele legii şitrebuie să e legală, întemeiată şi motivată”.

Obiect al individualizării aplicării pedepsei esteinculpatul în momentul pronunţării sentinţei de con-damnare în corespundere cu prevederile legale men-ţionate mai sus. După rămânerea denitivă a sentinţeide condamnare, persoana va condamnată, de aceeatrebuie de vorbit despre individualizarea executării

pedepsei.Latura obiectivă a individualizării aplicării pedepsei

este activitatea instanţei de judecată (a judecătorului)în alegerea instituţiei penitenciare şi determinarea ter-menului de pedeapsă cu închisoare pentru condamnatîn baza datelor documentare despre condamnat până,

în timpul şi după comiterea infracţiunii.



63


Aplicarea pedepsei penale, în general, şi individu-alizarea ei în privinţa unei persoane, în particular, seînfăptuieşte în scopul restabilirii echităţii sociale, co-rectării condamnatului, precum şi prevenirii săvârşiriide noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât

şi a altor persoane (art.61 alin.(2) C.pen. RM). Prinrestabilirea echităţii sociale se înţelege îngrădirea so-cietăţii, statului şi persoanei, în particular, de atentatelecriminale,34 precum şi recuperarea prejudiciului cauzatde infracţiune (zic, moral, patrimonial).

nte:

1 A se vedea: I.Oancea. Drept execuţional-penal. – Bucureşti:ALL, 1998, p.51.

2 катая философсая энцилопедия. Энцилопедия. –

Мосва: Погесс, 1994.3 Dicţionarul limbii române moderne. – Bucureşti: EdituraAcademiei, 1958, p.114; I.Dogaru. Elemente de teorie generală a

dreptului. – Craiova: Oltenia, 1994.4 N.Popa. Teoria generală a dreptului. – Bucureşti, 1992,

p.631.5 A se vedea:Gh.Avornic, E.Aramă, B.Negru, R.Costaş. Teoria

generală a dreptului. – Chişinău: Cartier, 2004, p.339.6 A se vedea: Al.Borodac. Manual de drept penal. Partea

Generală. – Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI RM,2005, p.24.

7 A se vedea: Уголовно-исполнительное право. Общая часть

/ Под ед. калинина Ю.И. – рязань: Изд-во Аадемии пава иупавления Минюста россии, 2001, .219.

8 A se vedea: Н.А. Стучов. Курс исправительно-трудовогоправа. Проблемы Особенной части. – Мосва: Юидичесаялитеатуа, 1985, .21.

9 A se vedea:С.А. капутин. Принцип индивидуализации ис-

полнения наказания, его отражение в исправительно-трудовом

законодательстве и деятельности исправительно-трудовых

учреждений: Автоефеат диссетации на соисание ученойстепени андидата юидичесих нау. – Мосва: АадемияМВД СССр, 1991, .18.

10 A se vedea: А.В. Биллиантов. Дифференциация наказа-

ния и степень исправления осужденных к лишению свободы.

– Мосва, 1997, .54.11 A se vedea: V.Florea. Drept execuţional penal . – Chişinău:

ARC, 1999, p.122.12 A se vedea: Л.А. Высотина, В.Д. Лутансий. Основы

дифференциации осужденных и условий их содержания в

ИТУ. – Мосва, 1974, p.14.13 A se vedea: Г.А. Аванесов. Изменение условий содержания

осужденных. – Мосва, 1968, p.208.14 A se vedea:И.А. Спеансий, Н.А. Стучов и д. Совет-

ское исправительно-трудовое право. – Мосва: Юидичесаялитеатуа, 1983, .352.

15 Н.А. Стучов. Курс исправительно-трудового права.

Проблемы Особенной части, .78.16 A se vedea: В.В. ковалено. Классификация лиц, впервые

осужденных к лишению свободы, проблемы дифференциации

исполнения наказания в исправительно-трудовых колониях:

Автоефеат диссетации на соисание ученой степени ан-еат диссетации на соисание ученой степени ан-диссетации на соисание ученой степени ан-сетации на соисание ученой степени ан-дидата юидичесих нау. – киев: кВШ МВД СССр, 1991, .20.

17 Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite la 30 august 1955, art.8,

67-69.18 A se vedea:А.Е. Наташев, Н.А. Стучов. Основы теории

исправительно-трудового права. – Мосва, 1967, .54-66.19 A se vedea: И.И. Kапец. Индивидуализация наказания. –

Мосва, 1961, .137-138.20 A se vedea: С.И. Дементьев. Лишение свободы: уголовно-

правовые и исправительно-трудовое аспекты. – ростов-на-Дону, 1981.

21 A se vedea: Советское исправительно-трудовое право.

Общая часть. – рязань, 1987, .131.22 A se vedea: А.Е. Наташев. Советское исправительно-

трудовое законодательство (основные вопросы теории и

практики). – Мосва, 1975, .83-95.23

A se vedea: В.А. Утин. Наказание и исправительно-трудовое воздействие. – Томс, 1984, .64.

24 Savantul rus A.E. Nataşev consideră că esenţa măsurii de pe-deapsă şi conţinutul ei se exprimă anume în osânda adusă condam-natului. A se vedea: А.Е. Наташев. Советское исправительно-

трудовое законодательство (основные вопросы теории и

практики), p.13.25 A se vedea: Советсое испавительно-тудовое паво /

Под ед. Беляева Н.А. и Похоова В.С. – Ленингад, 1989, p.66.

26 A se vedea: Н.А. Стучов. Курс исправительно-трудового

права. Проблемы Общей части, p.21-23, 85-86, 155-165.27 A se vedea: А.Л. ременсон. Теоретические вопросы ис-

полнения лишения свободы и перевоспитания заключенных. – Томс, 1965, p.114.28 A se vedea: Исправительная (пенитенциарная) педаго- Исправительная (пенитенциарная) педаго-

гика / Под ед. А.И. Зубова и М.П. Стуовой. – рязань, 1993, p.73-75.

29 A se vedea: В.А. Фeфелов. Социально-правовые основы

уголовно-исполнительной цивилизации учреждений, исполняю-

щих уголовное наказание в виде лишения свободы. – рязань,1992, p.92.

30 И.И. резвиций. Личность. Индивидуальность. Обще-

ство (проблемы индивидуализации и ее социально-философский

смысл). – Мосва: Политиздат, 1984, p.38.31 Psihologia generală. Manual pentru studenţii universităţilor

pedagogice / Sub red. lui V.V. Bogoslovski, A.G. Kovaliov, A.A.Stepanov. – Chişinău: Lumina, 1992, p.56-57.32 Ibidem, p.58.33 După cum menţionează V.I. Seliverstov, „condamnaţii trebuie

să dispună de drepturile lor subiective, care trebuie să aparţină ecă-ruia din ei, ce le-ar permite în condiţiile ispăşirii pedepsei, inclusivcu închisoare, posibilităţi reale, chiar dacă şi limitate, de a acţionaliber pentru satisfacerea necesităţilor vitale, precum şi de a folosi bunurile sociale”. A se vedea: В.И. Селивестов. Теоретические

проблемы правового положения лиц, отбывающих наказания.

– Мосва, 1992, p.67.34А.Ф. Сизый. Уголовное право. Общая часть. – Чебосаы:

руссиа, 2001, p.106.

individualizarea executarii pedepsei

Documents