Hristos a Înviat!

Und

2

Predica evangheliei

„CINE NE VA PRĂVĂLI NOUĂ PIATRA DE LA UȘA MORMÂNTULUI?”

A ceste cuvinte ale sfintelor femei au un anume înțeles de taină. El e atât de ziditor că dragos-

tea de aproapele și dorința ca el să capete folos duhov-nicesc nu ne îngăduie să-l trecem sub tăcere.

Mormântul este inima noastră. Inima a fost cândva biserică; ea s-a făcut mormânt. În el intră Hristos prin taina Botezului ca să sălășluiască întru noi și să lucreze întru noi. Atunci inima este sfințită ca biserică a lui Dumnezeu. Noi îi răpim lui Hristos putința de a lucra atunci când dăm viață omu-lui nostru celui vechi, când lucrăm mereu după imboldul vieții noastre căzute, al rațiunii noastre otrăvite de minciună. Hristos, Care a fost adus prin Botez în suflet, continuă să rămână în noi, dar este ca rănit și omorât de purtarea noastră. Biserica nefăcută de mâna a lui Dumnezeu se preface în mormânt strâmt și întunecos.

Nesimțirea, piatra de pe mormântul inimii noastre Vrăjmașii lui Dumnezeu pun la mormânt strajă, pecetluiesc deschizătura astu-

pată cu piatră, legând prin pecete piatra de stancă pentru ca, în afara greutății, și pecetea să nu îngăduie nimănui a se atinge de piatră. Vrăjmașii lui Dumnezeu ve-ghează ei înșiși asupra pazei mortului! Ei au născocit și au rânduit toate piedicile cu putință pentru a preîntâmpina Învierea, pentru a o împiedica, pentru a o face cu neputință. Piatra este acea boală a sufletului prin care se păstrează neatinse toate celelalte boli, și pe care Sfinții Părinți o numesc NESIMȚIRE. După definiția Părinți-lor, nesimțirea este starea de moarte a simțurilor duhovnicești, este moartea nevăzu-tă a duhului omenesc în ce privește lucrurile duhovnicești, el fiind totodată viu față de lucrurile materiale. Se întâmplă uneori ca, în urma unei îndelungate boli trupești, să se cheltuiască toate puterile, să pălească toate calitățile trupului: atunci boala, nea-flând hrană, încetează să mai sfâșie trupul; ea îl părăsește pe bolnav, lăsându-l isto-vit, ca mort, neînstare să facă nimic din pricina istovirii de către suferințe. Același lucru are loc și în sufletul omenesc.

Viața nepăsătoare petrecută vreme îndelungată în mijlocul împrăștierii și păca-telor statornice săvârșite de bună voie, în uitare de Dumnezeu, de veșnicie, în nelua-re-aminte sau în luarea-aminte cât se poate de superficială la poruncile și învățătura Evangheliei: ei bine, această viață răpește duhului nostru împreună-simțirea față de lucrurile duhovnicești, îl omoară în privința lor. Fără a înceta să mai ființeze, acestea sunt pentru el ca și cum n-ar fi, întrucât viața lui în ce le privește a încetat: toate puterile lui sunt îndreptate numai spre material, spre vremelnic, spre deșertăciune, spre păcat. Oricine vrea să cerceteze fără împătimire și în chip temeinic starea sufle-tului său va vedea cât de mare este însemnătatea ei, va vedea cât de grea este ea, va recunoaște că ea este vădire și mărturie a stării de moarte a duhului.

Când vom vrea să ne îndeletnicim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ce plic-tiseală ne va apuca! Ce greu de înțeles, ce puțin interesant, ce ciudat ni se pare tot ce citim acolo! Cum dorim să scăpăm mai repede de această lectură! Când ne sculăm

3

Predica evangheliei

la rugăciune, ce uscăciune, ce răceală simțim! Cum ne grăbim să terminăm rugăciu-nea noastră superficială, plină de împrăștiere! De ce? Fiindcă suntem străini de Dumnezeu: credem în existența lui Dumnezeu cu o credință moartă; El nu există pentru simțirea noastră. Fiindcă ne-am lipit cu tot sufletul de materie, fiindcă nicio-dată nu ne gândim și nu vrem să ne gândim la veșnicie, fiindcă am pierdut prețioasa ei presimțire și am dobândit un fel mincinos de a simți pribegia noastră pământeas-că. Acest fel mincinos de a simți ne înfățișează ca nesfârșită viața noastră pământeas-că. Suntem atât de amăgiți și atrași de el încât rânduim potrivit lui toate faptele noastre, aducând puterile sufletului și trupului jertfă stricăciunii, neîngrijindu-ne deloc de lumea cealaltă, care ne așteaptă: și, totuși, va trebui negreșit să deve-nim veșnici locuitori ai acelei lumi.

De ce curg din noi ca dintr-un izvor vorbirea deșartă, cuvintele spurcate, glumele de nimic, osân-direa aproapelui, batjocurile mușcătoare? De ce pe-trecem multe ceasuri în cele mai deșarte distracții fără a simți nicio greutate, de ce nu ne mai săturăm de ele, de ce ne străduim să tre-cem de la o îndeletnicire deșartă la alta și nu vrem să dăm măcar câteva clipe cerce-tării păcatelor noastre, plânsului pentru ele? Fiindcă am dobândit împreună-simțire față de păcat, față de tot ce este deșertăciune, față de tot lucrul prin care intră păcatul în om și prin care se păstrează păcatul în om; fiindcă am pierdut împreună-simțirea față de toate îndeletnicirile prin care intră în om virtuțile cele iubite de Dum-nezeu, prin care acestea se înmulțesc și se păstrează în om. Nesimțirea este sădită în suflet de lumea cea vrăjmașă lui Dumnezeu și de îngerii căzuți cei vrăjmași lui Dumnezeu, cu împreună-lucrarea slobodei noastre voi. Ea crește și se întărește prin viețuirea după principiile lumești; ea crește și se întărește atunci când omul urmea-ză propriei sale rațiuni și voi căzute, când el părăsește slujirea lui Dumnezeu și când Îi slujește cu nepăsare.

Când nesimțirea se atinge de suflet și devine însușire a lui, lumea și stăpânitorii acestea lumi pun pe piatră pecetea lor. Această pecete stă în împărtășirea duhului omenesc cu duhurile căzute, în însușirea de către duhul omenesc a întipăririlor lă-sate în el de către duhurile căzute, în supunerea față de silnica înrâurire și stăpânire a duhurilor lepădate.

Cine ne va prăvăli nouă piatra de pe ușa mormântului? Întrebarea este plină de grijă, întristare, nedumerire și acestea le simt acele su-

flete care s-au îndreptat spre Domnul, care au părăsit slujirea lumii și păcatului. Înaintea privirii lor se descoperă, în toată înfricoșătoarea sa cuprindere și însemnă-tate, boala nesimțirii. Ele doresc și să se roage cu străpungere, și să se îndeletniceas-că cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu în afara oricărei alte citiri, și să își vadă ne-curmat păcătoșenia, să se îndurereze pentru ea fără încetare: într-un cuvânt, doresc să devină ale lui Dumnezeu. Și aceste suflete întâmpină înăuntrul lor o împotrivire neașteptată, necunoscută de către slujitorii lumii: nesimțirea inimii. Inima, pe care

4

Predica evangheliei

viața nepăsătoare dinainte a rănit-o de moarte, nu dă niciun semn de viată. În za-dar adună mintea gânduri despre moarte, despre judecata lui Dumnezeu, despre mulțimea păcatelor sale, despre chinurile din iad, despre desfătările raiului; în za-dar se străduiește mintea să lovească în inimă cu aceste gânduri: inima rămâne fără împreuna-simțire față de ele, de parcă nici iadul, nici raiul, nici judecata lui Dum-nezeu, nici păcatele, nici starea de cădere și pierzare nu ar avea cu ea nicio legătură. Ea doarme somn adânc, somn de moarte: ea doarme, adăpată și îmbătată cu otrava păcatului.

După povața Sfinților Părinți, pentru nimicirea nesimțirii se cere din partea omului o lucrare statornică, răbdătoare, neîncetată împotriva ei, o viată statornică, evlavioasă, de trez-vie. Numai cu propriile silințe ale omului nu poate fi omorâtă această moarte a duhului omenesc: nesimțirea este nimicită prin lucrarea harului dumnezeiesc. La porunca lui Dumnezeu, îngerul Lui se pogoară în ajutorul sufletului ostenit și împovă-rat, prăvălește piatra împietririi de la inimă, umple inima de umilință, vestește sufle-tului Învierea, care este urmare obișnuită a umilinței statornice.

Ce este umilința? Umilința este primul semn al învierii inimii față de Dumnezeu și de veșnicie.

Umilința este simțirea de către om a milei și împreună-pătimirii față de sine însuși, față de starea sa nenorocită, față de starea sa de cădere, față de starea sa de moarte veșnică. Despre ierusalimitenii care au fost aduși la această așezare sufletească prin propovăduirea Sfântului Apostol Petru și au primit creștinismul, Scriptura spune că s-au umilit cu inima (Fapte 2, 37).

Nu avea trupul Domnului nevoie de mirul prețios al mironosițelor. Prin Înviere, el a luat-o înaintea ungerii cu mir: dar sfintele femei, cumpărând mirul din timp, mergând dis-de-dimineață, o dată cu primele raze ale soarelui, la mormântul de viată purtător, neluând în seamă straja care păzea mormântul și pe Cel îngropat în el, au arătat și dovedit cu fapta așezarea inimii lor față de Domnul. Darul lor s-a arătat a fi de prisos însă el a fost răsplătit însutit prin arătarea îngerului nemaivă-zut de către femei, prin vestea - ce nu putea fi dată decât unor oameni preaplini de credință - a Învierii Dumnezeu-Omului și a învierii, o dată cu El, a omenirii.

Să nu îngăduim păcatului să omoare în sufletul nostru împreună-simțirea față de Dumnezeu

N-are nevoie pentru Sine Dumnezeu să-I închinăm viața noastră, să închinăm toate puterile noastre slujirii Lui: noi avem neapărată nevoie de aceasta. Să le adu-cem ca pe un mir la mormântul Domnului. Din tinerețile noastre să ne lepădăm de toată aducerea de jertfe păcatului: cu acest preț să cumpărăm mirul - aplecarea cea bună a voii noastre. Slujirea păcatului nu poate fi îmbinată cu slujirea lui Dumne-zeu: prima o nimicește pe a doua! Să nu îngăduim păcatului să ne pecetluiască cu pecețile sale, să capete asupra noastră stăpânire silnică. Cine a început să slujească lui Dumnezeu din zilele tinereții nestricate și a rămas cu statornicie în această sluji-

@nv[\[tur[ de credin\[ ortodox[

5

re, acela e supus neîncetatei înrâuriri a Sfântului Duh, este pecetluit cu haricele, atotsfintele peceți care purced din El, dobândește la vremea potrivită cunoașterea cu lucrul a Învierii lui Hristos, învie în Hristos cu duhul, se face, prin alegerea și porun-ca lui Dumnezeu, propovăduitor al Învierii înaintea fraților săi.

Cine s-a robit păcatului din neștiință sau târât de păcat, a intrat în împărtășire cu duhurile căzute, s-a alăturat lor, a pierdut în duhul său legătura cu Dumnezeu și cu locuitorii cerului, acela să se tămăduiască prin pocăință. Să nu amânăm tămădui-rea noastră de pe o zi pe alta, ca să nu vină fără veste moartea, să nu ne răpească pe neașteptate, ca să nu ne arătăm neînstare a intra în sălașurile nesfârșitei odihne și prăznuiri, ca să nu fim aruncați, ca niște neghine netrebnice, în focul iadului care nu se mistuie niciodată.

Tămăduirea bolilor învechite se săvârșește nu atât de grabnic și nu atât de lesne cum își închipuie neștiința. Nu fără temei ne dăruiește milostivirea lui Dumnezeu vreme de pocăință; nu fără temei toți sfinții îl rugau pe Dumnezeu să li se dăruiască vreme de pocăință. Este nevoie de vreme pentru ștergerea întipăririlor păcătoase, pentru ruperea peceților păcatului; este nevoie de vreme ca să ne pecetluim cu pece-țile Sfântului Duh; este nevoie de vreme ca să ne curățim de întinăciune; este nevoie de vreme ca să ne îmbrăcăm în hainele virtuților, ca să ne împodobim cu însușirile plăcute lui Dumnezeu cu care sunt împodobiți toți locuitorii cerului. În omul pregă-tit pentru aceasta învie Hristos, și mormântul -inima- se preface iar în biserică a Lui.

Învie, Doamne, mântuiește-mă, Dumnezeul meu (Psalmul 3, 7): în această tai-nică și totodată adevărată Înviere a Ta stă mântuirea mea. Amin.

(Sfântul Ignatie Briancianinov - Predici, Editura Sophia)

FEMEILE MIRONOSIȚE, ICOANA FEMEII CREȘTINE

A leasă ca zi care să reflecte profilul creștin al femeii contemporane este cea decisă de Sfântul Sinod, Duminica Femeilor Mironosițe - zi a femeii creștin-

ortodoxe. Viața sfântă a femeilor mironosițe, curajul de a înfrunta moartea, patosul credinței, atitudinea pioasă, demnitatea le-au făcut vrednice ca numele să le fie tre-cute în Cartea vieții, iar viața lor să fie paradigma viețuirii creștine pentru femeile de astăzi. Cinstirea acestei duminici, ca zi a femeii creștine, este o recunoaștere a faptu-lui că și femeia de astăzi este purtătoare de mir, pe care-l păstrează în candela sufle-tului său, așteptând, asemenea fecioarelor înțelepte, venirea lui Hristos. Prin interme-diul acestei sărbători, întreaga Biserică își manifestă recunoștința și prețuirea față de „cea prin care este adusă viața”. Prin aceasta înțelegându-se cinstirea acordată atât față de menirea firească a unei femei de a naște, dar și cea duhovnicească, prin care poate lumina și conduce suflete spre Dumnezeu. Și aceasta, cu ajutorul vir-tuților pe care și le poate însuși conlucrând cu Dumnezeu. Se arată astfel o egală prețuire atât față de mamă cât și de monahie sau fecioară, căi binecuvântate de Bi-serica Creștin-Ortodoxă.

Hristos a înviat! - iată strigătul care a izbucnit din inima femeilor mironosițe când s-au întors de la mormântul Domnului, împărtășindu-le ucenicilor vestea cea mare a Învierii! Astfel, cum auzim în slujbele Bisericii: „firea cea slabă a biruit pe cea

@nv[\[tur[ de credin\[ ortodox[

6

bărbătească, deoarece gândul cel plin de milă a plăcut lui Dumnezeu.” Pentru că ati-tudinea femeilor mironosițe, care L-au urmat și L-au slujit pe Hristos pline de cre-dință, dragoste și curaj, este model de urmat pentru femeile creștin-ortodoxe.

Femeile mironosițe au devenit icoana Bisericii plină de evlavie față de Hristos și plină de credința că Hristos Cel înviat din morți este prezent în mijlocul ei. După ce au auzit Evan-ghelia Învierii binevestită de către înger și au crezut ceea ce îngerul le-a spus, femeile mironosițe s-au împărtășit cu bucu-rie de însăși prezența lui Hristos Cel răstignit și înviat, Care le-a întâmpinat pe cale.

Cine crede în Hristos și Îl iubește pe El se întâlnește cu El. Întâlnirea aceasta cu Hristos Cel înviat o trăim și noi când săru-tăm icoana Învierii Sale din biserică, în fiecare duminică, și când ne împărtășim cu El din Sfântul Potir. Ne împărtășim cu El aproape de „locul unde au stat picioarele Lui”, adică de Masa Sfântului Altar unde se sfințește Euharistia sau Sfânta Împărtășanie. Femeile mironosițe ne arată cum trebuie să-L primim sau să-L întâmpinăm pe Hristos Cel înviat, și anume, cu metanie până la pământ.

De la ele au învățat slujitorii Sfântului Altar că atunci când intră în Sfântul Altar trebuie să se închine până la pământ, ca și când ar cuprinde picioarele Mântuitorului Iisus Hristos simbolizat prin Masa Sfântului Altar (mormântul Învierii Sale) pe care se află tot timpul Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfânta Euharistie (Trupul și Sân-gele Său), spre a ne arăta iubirea Sa jertfelnică pentru Dumnezeu și pentru oameni, iubire mai tare decât moartea. Ele nu au zis nimic, ci doar s-au închinat și au cuprins picioarele Lui în semn de evlavie, de respect și de prețuire multă.

Femeile mironosițe sunt icoana tuturor femeilor credincioase din Biserică, femei care prin credința, curajul și jertfelnicia lor au devenit mucenițe sau martire, mărtu-risind pe Hristos Cel răstignit și înviat, au devenit cuvioase maici în mănăstiri și harnice mame creștine în familie, care au dat naștere copiilor și i-au crescut în dreapta credință binevestind în casă, în familie, că Hristos Cel răstignit și înviat vo-iește să devină Viața vieții noastre.

Ele sunt icoana femeilor credincioase, care susțin financiar sau cu munca lor di-verse proiecte de ajutorare a săracilor, a copiilor orfani, a bătrânilor, a bolnavilor. Ele reprezintă pe toate femeile care cer ajutorul lui Hristos pentru a putea crește copiii în credință, pentru a fi soții credincioase în familie și femei evlavioase în Biserică, pentru a fi purtătoare de valori ale credinței.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învățăm de la femeile mironosițe cura-jul de a-L căuta pe Hristos în rugăciune, credința puternică în Învierea Lui și bucu-ria de a ne întâlni cu El în Biserica Sa, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

La multi ani tuturor femeilor crestin-ortodoxe!

L[SA\I COPII S[ VIN[ LA MINE (Luca 18, 16)

7

FÂNTÂNA FRUMUSEȚII

A fost odată o fetiță cam urâțică la chip și din cauza asta era mereu invidi-oasă și răutăcioasă.

Dar într-o noapte ea a visat că în fața ei a apărut Fân-tâna Frumuseții. Oricine se spăla pe față în ea devenea frumos la chip. Fetița s-a repezit să se spele, dar un înger a oprit-o și i-a spus:

„Încă nu! Du-te acasă și timp de o lună să te porți fru-mos cu toți oamenii, să nu te superi niciodată pe nimeni ci să zâmbești tuturor cu dragoste!”

Fetița s-a învoit, dar după o lună îngerul iar a oprit-o și i-a cerut să se poarte tot așa de bine încă trei luni. În sfârșit, după trei luni înge-rul zâmbi și îi dădu voie să se apropie de fântână.

Fetița se aplecă, dar înainte de a atinge apa zări în oglinda fântânii un chip foarte drăgălaș, zâmbitor. Nedumerită, privi la înger și acesta îi spuse: „În oglindă este chipul tău, nu mai este nevoie să te speli. Ascultarea, Bunătatea și Dragostea te-au făcut frumoasă!”

N iște copii răutăcioși au amestecat litere străine în textul de mai jos. Înde-părtați literele străine (w, x, y) și veți afla o poezie despre îngerul păzitor.

Transcrieți apoi textul în spațiile libere.

Fxiewcarxe oymy xwîn luywmze Fywwwiecaryyxe iyyywns mwerxxxeu, Sxytă suby veghea xcxe i-o pzwoartyyyă Îwyyyngerxul lui Dwywwumnezeyxyyu.

________________________________________________________________________ ________________________________________________________________________ ________________________________________________________________________ ________________________________________________________________________

SFATURI BUNE Mama mea m-a învățat Să vorbesc frumos, Să mă port mereu curat, Să fiu cuviincios. – Ține minte, fiul meu, Mi-a zis astăzi ea, Se supără Dumnezeu De nu faci așa.

Îngerașul tău, îți spun, Este supărat, De-ai lăsat lucrul cel bun, Pentru un păcat. Vorba și fapta cea rea, De le-ai folosit, Sufletul și inima Ți le-ai murdărit.

Preot paroh: Marius Iacobeanu - 0745.760.239 Preot slujitor: Eugen Ciprian Ciuche - 0744.862.191 Adresa: Parohia Ortodoxă Lazaret, Str. Digul Bîrnat nr. 19. Email: parohialazaret@yahoo.com

Publicație săptămânală a Parohiei Ortodoxe Lazaret pentru zidire sufletească, editată cu binecuvântarea ÎPS Ioachim, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului.

Programul activit[\ilor

CUM SĂ NE PREGĂTIM ÎNAINTE DE RUGĂCIUNE?

R ugăciunea este lucrul cel mai important. Ea este calea noastră către Dum-nezeu; toate celelalte sunt doar mijloace ajutătoare ale acesteia. Spun însă

că trebuie să facem o cât de mică pregătire înainte de rugăciune. Nu treceți dintr-odată la Dumnezeu; trebuie să vă gătiți duhovnicește. Cum face lumea când mer-ge la împărat? Măcar puțin înainte de aceasta să ne gândim și la noi înșine, și la Dumnezeu. Cine suntem noi și cine este Acela cu Care vrem să vorbim? Ce ne este nouă de trebuință și cu ce drept îndrăznim să-I cerem acestea? Și așa mai departe.

Principalul este ca, de la început, să ne așezăm cu umilință în fața lui Dumne-zeu și să-I vorbim parcă la ureche, simplu, copilărește. Ce bine este să faci metanii, ce bine este să stai în poziție de drepți, fără a-ți slăbi alene și neglijent mâinile și picioarele, ci ținându-le într-o oarecare încordare! Doamne, miluiește-ne! Să ne dea Domnul să ne nevoim, fiecare cu puterea și cu sârguința pe care o are. Maica Domnului să vă acopere cu acoperământul Ei!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia)

Conferința: „CALEA CEA STRÂMTĂ DUCE LA ÎNVIERE”

Î n cadrul seriei de conferințe lunare organizate de parohia noastră, astăzi, 26 aprilie, la ora 17:00,

avem ca invitat pe părintele ieromonah Amfilohie Brânză. Părintele este duhovnic al Mănăstirii Diaconești, co-

muna Agăs, județul Bacău. Vă așteptăm cu drag!

PROGRAMUL LITURGIC (27 apr. - 3 mai)

Luni, Marți și Joi 7:30 - Sfânta Liturghie (Parastase)

Miercuri (Dezlegare la pește)

7:30 18:00

- Sfânta Liturghie (Parastase) - Sfântul Maslu

Vineri (Dezlegare la pește)

7:30 19:00

- Sfânta Liturghie (Parastase) - Acatistul Sf. Mucenic Efrem cel Nou

Sâmbătă 7:30 17:00

- Sfânta Liturghie (Parastase) - Vecernia, Litie și Acatistul Sf. Ierarh Luca al Crimeei.

Duminică 7:30 - Utrenia și Sfânta Liturghie (Nu se fac parastase)