GÂNDIREA

A N U L III No. 15

© BCU Cluj

A A P Ă R U T : A A P Ă R U T : A D R I A N M A N I U

L Â N G Ă P Ă M Â N T UN VOLUM 84 PAGINI CARTONAT 30 LEI E D I T U R A C V L T V R A N A Ţ I O N A L Ă

A A P Ă R U T : L U C I A N B L A G A

A A P Ă R U T :

I N M A R E A T R E C E R E U N V O L U M 3 5 L E I EDITURA RADIO — CLUJ

RIVISTA MENSILE D E L T A RIVISTA MENSILE

Redattori: Arturo Marpicati, Bruno Neri e Antonio Widmar Redazione e Amminiştrazione : Via Giosuâ Carducci II, Fiume A b o n a m e n t o p e r l ' e s t e r o : U n a n n o L i r e 25.—

© BCU Cluj

GÂNDIREA P R E J U D E C A T A M O D E R N I S T Ă

— U N F R A G M E N T — D E

C E Z A R P E T R E S C U

fA 27 Ianuarie 1687, Academia franceză sărbătorea în şedinţă publică însănătoşirea Regelui Soare. Ludovic al XlV-lea fusese operat de faimoasa fistulă. In fotolii îşi rânduiseră perucile revărsate frizat peste umeri: Jean de La Fontaine, Boileau, Racine, Charles Per-rault. Pluteau încă în docta adunare umbrele lui Moliere şi Corneille, trecuţi de câţiva ani în nemurire prin moarte.

După un scurt Te Deum, academicienii rostiră cuvântări şi recitară versuri. In sfârşit se ridică abatele Lavau şi ceti o poemă de Charles Perrault — cumintele povestitor aşa cum îl cunoaştem astăzi, al fetiţei cu boneta roşie, cenuşăresei şi cotoiului încălţat.

Poemul se întitula «Secolul lui Ludovic cel mare». Era lung, şi ca toată opera versificată a lui Perrault, nu scânteia nici de prea mult spirit, nici de prea îmbelşugată rimă. Dela cele dintâiu rânduri, autorul vestea că nu-şi înclină genunchii înaintea antichităţii şi că socoate veacul lui Ludovic cel puţin tot atât de strălucit cât al lui August. Platon îi pare molâu şi plictisitor, Aristot naiv, Demostene şi Cicero, oratori al căror glas ar păli la pledoariile advo­caţilor contemporani, iar Homer, împotmolit în descripţii, digresii şi alegorii confuze. Gră­dinile lui Alcinous sunt asemuite cu livezile din mahalalele pariziene, toată muzica grecilor la un loc nu preţueşte cât o operă de Lulli.

Peste cadavrele acestui masacru, Perrault săltă glorii proaspete: Regnier, Mainard, Gombaud, Malherbes, Godeau, Voiture, Rotru şi alte celebrităţi ale timpului, despre care abia mai pomeneşte astăzi istoriograful literar. Astfel a fost înfipt, pentru întâia oară, pe terenul curăţat de cenuşa tradiţiei, cel dintâiu fanion al modernismului.

Pe măsură ce lectura poemului înainta, perucile drotate se clătinară de indignare şi ui­mire. Jean de La Fontaine trezit din vecinica-i distrare, înălţă către cer mânecile dantelate înaintea acestei impietăţi. Racine păşi în vârful pantofilor cu cataramă de argint şi felicită pe autor cu o ironică bunăvoinţă, «pentru acest joc spiritual»—fiindcă-i plăcea să nu socoată poemul lui Perrault, decât o prea subţire satiră la adresa tocmai acelei contemporaneităţi burlesc preamărită. Dar Boileau nu-şi cruţă laringele apărând umbrele lui Platon, Aristot şi Homer.

Charles Perrault surâse cu încântare la această deslănţuire a furtunii. Ţinta era atinsă. Căci săgeţile fuseseră aruncate în carnea lui Platon ca să sângere Boileau.

îşi plătea astfel o datorie veche, din care nu lipsea nici râca pentru cele câteva versuri dela începutul cântului al patrulea din «Arta poetică», unde Boileau îşi bătuse crunt joc de un oarecare neîndemânatic doctor din Florenţa, ce se întâmpla să nu fie altul decât Claude Perrault, fratele băsmuitorului, nefericit odinioară într'o operaţie de luare de sânge.

Aşa s'a pornit, cu prilejul unei fistule regeşti vindecate şi din pricina unei vine dela pi-

369

© BCU Cluj

cior, spintecate stângaciu cu oţelul bisturiului, vestita «querelle des Anciens et des Moder-nes», care a umplut veacul.

De bunăseamă, Descartes fusese cel dintâiu răsvrătit împotriva antichităţii: «N'avem niciun cuvânt să ţinem atât de mult socoteală de antici şi de antichitate. Noi suntem cei vechi, fiindcă lumea de astăzi e mai bătrână decât vremea lor şi avem o mai mare experienţă».

Cartesianismul ducea logic la ignorarea şi dispreţul antichităţii; nega tradiţia literară ca şi cea filosofică. Homer trebuia să îndure soarta lui Aristot, Eschil soarta lui Democrit. Dar canoanele modernismului n'au fost statornicite decât de Perrault, care pentru a-şi apăra tema poemei cetite într'o jumătate de oră când cu sărbătorirea fistulei regale, s'a văzut silit pe urmă, să adune argumente după argumente, în patru volume, vreme de nouă ani, în ale sale «Paralleles des anciens et des modernes», şi de Fontenelle, care în «Digression sur Ies anciens et Ies modernes», reluase desbaterea cu mai multă supîeţă şi mai multă agerime.

*

Modernismul în religie înseamnă părăsirea dogmelor şi a istoriei, în dorinţa de a adapta cuvântul sfânt legilor actuale ale spiritului şi sentimentului. Modernismul estetic pretinde a reda formele aşa cum n'au mai fost niciodată întrevăzute.

In vremea când în literatură şi în artă se poate intra ca într'o moară, modernismul ră­mâne astfel pretext şi scuză, deopotrivă mistificărilor ca şi celor mai sincere dar smintite exasperări.

Fără îndoeală, condiţiile de vieaţă create în ultima jumătate de veac, sunt pe cale de a schimba nu numai înfăţişarea exterioară a lumei, dar şi felul de a gândi şi de a simţi.

Popoarele îşi pierd individualitatea. Civilizaţia urbană tinde către nivelare: la Paris, Calcuta şi Bucureşti, trecătorii îmbracă vestminte cu aproximaţie identice, se urcă la al pa­trulea etaj al hotelului cu o simplă apăsare pe butonul ascensorului, se poartă în lume cam după acelaş Cod al bunei cuviinţe şi cetesc în gazetă, la aceeaş oră, aceeaş ştire împrăştiată de antenele telegrafiei fără fir, în nouă minute, de jurîmprejurul planetei.

Altădată cea mai neînsemnată unealtă de muncă şi cel mai mărunt obiect casnic purta pecetea mediului, tiparul personal al celui ce le lucrase cu mâna. Astăzi, tot ce ne înconjoară e produs al maşinei. Altădată meşteşugarul era aproape un artist, astăzi lucrătorul e aproape un angrenaj. Şi pregătirea intelectuală are ceva automat şi uniform. Devenim din ce în ce mai străini generalităţilor. Căutăm desfătare în emoţie nu în idee, în momentul de faţă nu într'o nădejde viitoare, şi nu ne înspăimântă gândul că această plăcere e vremelnică şi anar­hică.

Nu mai cerem artelor plastice subiect, moralei eternitate, cărţilor sisteme. Pictura devine mosaic de colori, istoria sociologie, literatura notaţie crispantă şi impo­

sibilă a inconştientului. Cinematograf, avion, express, transatlantic, telefon fără fir — precipitarea şi trepidaţia

contemporană interzice meditaţia şi reculegerea. Suntem plini de orgoliul veacului nostru. Ne închinăm maşinei născocite de noi, căreia i-am devenit sclavi. Sclavi într'atâta, încât răsboiul a fost de fapt o revanşă a oţelului şi schijei, care şi-au ucis creatorii. Sclavi într'atât, încât nu stăm mai departe de acei indigeni din Noile Hebride, cari la aterizarea unui avion mai deunăzi, au îngenunchiat şi au prezentat maşinei zburătoare felii de carne friptă în semn de adorare.

Maşina a modificat ritmul actelor omeneşti. Distanţele au dispărut. Avem religia con­fortului şi a vitesei. Oraşele s'au transfigurat luând faţă cosmopolită. Conştiinţele au diminuat, nervii s'au exasperat. Raporturile sociale au fost răsturnate. Totul apare provizoriu şi înfri­gurat, plin de artificiu şi contorsionat. Omenirea a pierdut gustul fericirii cufundată în destră­mată voluptate a simţurilor.

Vieaţa nocturnă a marilor Capitale zugrăveşte aproape tragic epoca. In lumina cretoasă a lămpilor electrice şi sub aspectul halucinant al farurilor de acetilen,

figurile convulsionate sub fard, apar în infernul modern, crispate de pofte şi uri disperate, cu ochii aprinşi de alcool, cu mişcările mecanice şi desarticulate; dând străzilor şi localurilor o înfăţişare neliniştitoare şi fulgurantă, de film rulat de un mecanic smintit.

Ştiinţa, capitalismul şi democraţia creind condiţii noui, sunt pe pragul de a zămisli şi o psichologie individuală şi colectivă nouă. Dar tipurile umanităţii n'au putut fi schimbate brusc, din temelie, în ziua când cel dintâiu aeroplan s'a desprins de pământ şi şi-a luat pe

370

© BCU Cluj

aripi de pânză sborul în azurul ceresc. «Tot tragicul perioadei pe care o trăim stă aci — scrie Drieu La Rochelle — cum se va aranja omul cu tovărăşia maşinei. Va şti să o domine? Să-i facă partea ei?»

Cuceririle ştiinţei aplicate şi ale industriei cer timp până ce omul să se obişnuească nouilor stări. Când cobori dintr'un avion care în trei ore, străbate distanţa dela Paris la Tu-rin — peste 700 kilometri — eşti căzut ca din altă planetă, şi firesc este să păşeşti din ziua aceea înainte, cu orgoliul de a fi cunoscut sensaţii ignorate cu desăvârşire de Platon, Dante ori Virgil, şi la care Da Vinci abia a îndrăznit odinioară să cugete.

Simţimântul e însă nelămurit — omenirea trăeşte perioada confuză a copilului care s'a urcat întâia oară în expres, priveşte pe geam nesăţios perindarea precipitată a peisagiilor, e îmbătat de viteză şi de noutate, dar nu prinde decât pitorescul exterior fără să aibă răgazul de reculegere.

Intr'o conferinţă rostită la Sorbona, un tânăr, Robert Aron, arăta anul trecut cu îndestulă justeţă, că ceeace socotim îndeobşte modernism, e numai actualitate. E încă literatura şi arta inadaptabilităţii la condiţiile epocei. Un romantism al maşinei, al progresului, al nou­tăţii, al pitorescului. E literatura şi arta rupturii de echilibru dintre om şi nouile stări, dintre ideile şi sentimentele dislocate de aspectul actualităţii, schimbate vertiginos înainte ca felul secular de a gândi şi a simţi să poată urma acelaş proces de prefacere.

Dar modernism nu înseamnă actualitate. Modernismul de astăzi e însă şi mai puţin decât atât; e prejudecata actualităţii, ido­

latrizarea necondiţionată a noutăţii, înainte ca primenirea exteriorului să fi statornicit şi o armonie nouă interioară. Abia când omul se va adapta noului ritm de vieaţă, se va fami­liariza cu noul aspect al lumii, asemenea copilului obosit de contemplarea ameţitoare dela fereastra vagonului, se va aşeza în colţul său şi va prinde să cugete. Atunci îşi va găsi un echilibru nou, lumea din afară se va răsfrânge calm şi nediformat în conştiinţă; literatura, arta, gândirea sa vor fi într'adevăr moderne, în măsura în care moderne erau acum trei mii de ani, cântecele aezilor cari purtau în Grecia cele dintâiu frânturi ale Odiseei şi Iliadei, mo­derne erau tragediile lui Sofocle, ori romanele lui Balzac, acel uriaş constructor care nu numai a zugrăvit stările, mentalitatea, sufletescul şi tipurile unei epoce — dar a ştiut să le anticipeze într'atât, încât tipurile balzaciene au apărut mai târziu, pentru a verifica pa-recă viziunea patetică a autorului.

Ceeace poartă astăzi însă eticheta modernismului, e numai notaţia, uneori cu mult pi­toresc, alteori cu real talent, a unor stări de conştiinţă şi de sensibilitate provizorii şi tran-sitorii. Omul şi vieaţa nu mai sunt privite sub unghiul eternităţii. Expresivitatea e redusă la stenografie ermetică, înţeleasă poate de iniţiaţi astăzi, dar cu desăvârşire închisă înţele­gerii mâine. Faimele foarte la modă în ultimii zece ani, vor suna în urechea generaţiilor de mâine, tot atât de nedumerit, cum ceteşti astăzi numele lui Mainard, Godeau, Gombaud, Rotru, invocate de Charles Perrault odinioară, să ţină piept lui Homer, Platon şi Eschil.

Nu e vieaţă, e numai gesticularea vieţii. Ne aminteşte osânda robilor din cartea a şaptea a republicei lui Platon.

Osândiţii, încătuşaţi de grumaz, aşa ca să nu poată întoarce capul, erau închişi într'o peşteră singuratică. Lumina le venea de sus. Dar nu lumina zilei, ci lumina unui foc aprins în dosul lor, despărţit printr'un zid scund. Dealungul acestui zid treceau necurmat oameni vorbind între dânşii, purtând pe umeri statui şi chipuri de lemn şi de piatră. Robii nu puteau să vadă trecătorii ascunşi de înălţimea zidului, iar din statuele ce depăşeau această înăl­ţime, nu zăreau decât umbrele plimbându-se pe peretele din faţă.

Astfel, sfârşeau prin a lua procesiunea umbrelor drept vietăţi însufleţite şi înşelaţi de ecoul temniţei, socoteau că umbrele vorbesc între ele.

Literatura e altceva decât notaţia acestor gesticulări de umbre şi ecouri de umbre.

© BCU Cluj

D IN gândurile care se sbuciumau odată N'a mai rămas nici unul întreg nevătămat; Trăieşte doar pierzarea, cum pot să se mai sbată Frânturile de şarpe de arători tăiat. Amurgul îşi aruncă pustia peste mine, Durerea însăş fuge. E linişte adâncă, Şi nici măcar speranţa deacuma nu îşi ţine Credinţă pentru suflet. Şi inima e stâncă.

Dar iată, că tăcerea de-un sunet e tăiată, Cu salturi se ridică chemarea sfâşiată Şi ţipătul se urcă sălbatic, mânios.,, într'o penumbră verde, o hârcă rău ştirbită. In tremur scârţâieşte cântarea repezită, Pe o vioară neagră, cu un arcuş de os.

Din volumul «Lângă Pământ», Ed. «Cultura Naţională».

© BCU Cluj

V E D E N I A D E

G I B . I. M I H Ă E S C U

I 1 J E când intrase în Bulgaria, regimentul înainta în aceeaş formaţie de luptă: avantgarda

cu vârf şi cap, apoi grosul coloanei. Dar molima cea grozavă avea la rându-i strategia ei. Puţin îi păsa de vârf şi cap; era

prea îndârjită să-şi piardă vremea doar cu câţiva. Lăsa deci să treacă toată avantgarda şi se năpustia nemiloasă asupra grosului. La fiecare kilometru cădea câte un soldat. Şi rândurile se rupeau îndată spăimântate în jurul proaspetei victime a duşmanului nevăzut. O lăsau svâr-colindu-se în praful drumului, până când ambulanţa, păzită de ariergardă, ajungea la «în-nălţimea» lovitului de soartă.

Iar regimentul şerpuia înainte pe şeahul întortochiat şi unduios sub pâcla moleşitoare a soarelui. Soldaţii, cocoşaţi sub raniţe îşi svârliau picioarele la întâmplare spre dreapta şi spre stânga, înaintând prosteşte, privind cu încăpăţânare cercurile de lumină, pe care astrul violent al nămiezii le întindea şi le destindea pe spinările verzi ale camarazilor din faţă, ca şi când o mână nevăzută le scria acolo destinul cu litere încâlcite de foc."

Şi tuturor, urechea le era atentă înăuntru; acolo era inamicul. Acolo, sub pielea fiecăruia se pitise, de când intraseră în ţara blestemată. Şi ei păziau înfricoşaţi şi neînţelegători, pă-rându-li-se nebunesc să se afunde tot mai adânc în împărăţia necuratului, în căutarea cu orice preţ, a unui duşman cu chip omenesc, când adevăratul duşman deschisese de mult lupta şi nimic nu-1 putea face să dea îndărăt.

Aceeaş nedumirire nu putea să se lămurească nici în capul ţuguiat şi pleşuv, înfipt ca o clopotniţă ascuţită, între umerii domnului căpitan Naicu şi nici în capetele de diferite forme şi mărimi ale celorlalţi ofiţeri. Dar pentrucă se limpezea de minune sub ţeasta cât o baniţă a domnului colonel, cu toţii erau de acord că «România trebuia să facă neapărat pace în Balcani, dând o lecţie straşnică nelegiuitului de bulgar».

Regimentul, poposit la poalele unei pădurici rare, îşi întinsese corturile mărunte sub cor­tul nesfârşit al înserării de Iulie. Carele trenului de luptă fuseseră aşezate unul lângă altul, par'că în linii de bătaie şi mare parte dintre soldaţi îşi găsiseră culcuşul printre roate. De din­colo de tabăra căruţelor se auzeau ca de departe nechezaturile cailor şi înjurăturile vistavoilor. Dincoace soldăţimea pedestră, doborâtă de drum, zăcea întinsă în aşternuturi de iarbă şi de neguri, cu raniţele sub căpătâiu. De undeva, de sub o căruţă ajunse până în frunzarul înjghebat în pripă şi fără coperiş, între pereţii căruia, căpitanul Naicu moleşit de deliciul cismelor trase, sorbea pe patul de campanie, ultimele fumuri ale mucului de ţigare:

373

© BCU Cluj

«Străinei ca mine nu-i Decât puiul cucului...»

Cântecul ieşea de sub roate plin şi tihnit, revărsându-se asupra regimentului, ca o tra­gică resemnare.

Domnul căpitan îl primi în auz fără luare aminte, căci era furat de priveliştea stelelor, cum soseau din adâncimi de nemărginire una câte una, ca nişte militari la datorie, ocupân-du-şi locul ştiut în constelaţii, ca în nişte curioase formaţiuni de manevră. începuseră să se înghesuie acum cu duiumul, ca soldaţii în câmpul de instrucţie, dimineaţa. Se aşezau în linie, în linii de grupe, prin flanc câte una, în trăgători... Colo, unele par'că au rupt rândurile şi au pornit în pas alergător, pălind în negură; dar un ofiţer mai strălucitor le chiamă brusc şi îndată prind lumină, revenind din întuneric şi aliniindu-se. Un adevărat câmp de exerciţii, cerul ăsta! Şi câtă strălucire, ca 'n zilele frumoase de pace şi de paradă ale primelor două galoane!

Naicu priveşte acum o stea răsleaţă ca o strajă chiar pe muchia neagră de deal, ce taie pe la mijloc intrarea frunzarului, şi-şi aduce aminte santinela dela poarta din dos a cazărmii, pe unde venea la serviciu, de când se însurase. Cu pântecele cald încă de ceaiul aromat cum numai doamna Naicu ştia să prepare, cu ţigara în colţul gurii, lovind bărbăteşte pământul jilav cu toată talpa cismelor împintenate, domnul căpitan trecea mulţumit de sine, răspun­zând cu un deget onorului santinelei şi gândind cu plăcere la înjurăturile, pe care avea să le distribue părinteşte în ziua aceea, făcându-şi poftă de mâncare, în vederea pilafului fără pe­reche, de curcan, făgăduit de Aurelia.

Amintirea aceasta, pornită într'o doară dintr'un fir de cuget, se mări deodată umplân-du-i tot corpul de o amărăciune dulce, care creştea supărător de plăcută, trecând peste orice zăgaz. Cântecul de sub căruţe încetase, şi curios, tocmai acum primele lui cuvinte i se înfip-seră în urechi, isbindu-i cu atâta putere timpanele, de par'că vântul trântea un rând nesfârşit de uşi:

«Străinei ca mine nu-i «Decât puiul cu-cului-decât-pui-u-1 cu-uuu-cului—».

Mai departe domnul căpitan nu ştia; dar repetând necontenit acest început de strofă pe toate variaţiile melodiei îşi simţi ochii umezi, gândind la Arsene lăutarul şi la aperitivele pe care le lua în grabă la Panaioti cu amicul Sbierea şi cu amicii ţivili: «dar ştii, mai repede, că mă aşteaptă Aurelia cu pilaful!»

După ce se sbătu amarnic în pieptu-i câtăva vreme, jalea începu să se ogoaie, dar amin­tirile veneau acum buluc; toată vieaţa lui casnică din ultima vreme şi toate petrecerile dela Panaioti, cu sau fără Aurelia, îi năpădiră gândul. Câtă larmă şi câtă veselie! Mai cu seamă când el, vestitul Naicu, dădea drumul renumitei lui «cutii cu păcăleli». Râdea lumea toată, tot oraşul, numai de-şi aducea aminte de «mistificările» lui, săptămâni, ba chiar luni întregi, după ce le slobozise în linie. Şi, ce e mai interesant, până şi duşmanii lui nu-şi puteau ţine râsul...

Bunăoară, cu plutonierul... Intrând odată la Panaioti surprinse vreo trei din amicii cei buni, cu câţiva dintre cei nesuferiţi. Râdeau cu o poftă fără margini, însă cum au simţit pe Naicu s'au potolit pe loc. Oricare om, cu cât de puţină inteligenţă, ar fi putut bănui că este vorba de dânsul: cu atât mai mult domnul căpitan. I-a măsurat deci ostentativ, pe sub sprân­cene, apoi s'a îndepărtat la altă masă. Şi n'a apucat să se aşeze, că râsul obrasnicilor s'a pornit cu şi mai mare furie.

— De ce râdeau nemernicii ăia aşa tare, Braşcule? întrebă domnul căpitan la ieşire, pe prietenul său doctorul, cu care avea acelaş drum.

— De tine era vorba. — Ce? — Râdeau de tine... — Cum? — Vreau să zic de farsele tale, de aia din urmă, cu plutonierul... — Cum râdeau? — Ce te 'nfurii măi!... făceau haz de ele... că d'aia sunt farse, să râdă lumea... — E he, he, he... da, da! se potoli domnul căpi tan.—Păi sigur... bietul Năstase... — Care Năstase??

374

© BCU Cluj

— Plutonierul. Se cam supărase el, da n'a îndrăznit!... pe urmă a râs şi el... doar era de aşteptat...

A doua zi s'a dus drept la masa celor ce râseseră în ajun şi a întins prieteneşte mâna «nesuferiţilor» spre hazul general şi mai cu seamă al doctorului Braşcu, care se tăvălia pe banca de stejar a bodegii, tot bodogănind: «V'am spus eu? V 'am spus eu?»...

— Ce-ai spus tu bă, nepricopsitule ? 1-a întrerupt atunci domnul căpitan, puţin cam ne­liniştit în faţa acestei noui isbucniri de veselie. — Stai să le-o spun eu!...

Râsul a întrecut atunci orice aşteptare. încurajat, Naicu, a început să povestească anec­dota cu plutonierul, dar nici el nu înţelegea cum sgomotoşii ascultători îl mai puteau auzi în neînfrânata larmă, de hohoteau cu atâta voioşie! Lua de multe ori frazele dela început, accentua câte un cuvânt celui care i se părea că nu-1 putuse prinde şi pe urmă, când isbuti să sfârşească după numeroase repeţiri şi explicaţii, isbucni la rându-i într'un hohot formi­dabil, deşi, la drept vorbind, nici până la urmă nu se dumirise, de ce se prăpădeau atâta cu firea, când farsa cu plutonierul nu era tocmai una din cele mai straşnice ale lui.

Când povesti la prânz doamnei Naicu nostima întâmplare, cu izbucniri de râs înnăbuşite în şervet, ca de obiceiu femeea nu prea păru deopotrivă de încântată. Ba de astădată chiar îl sfătui să se ferească de astfel de prieteni nesiguri.

Auzind-o, domnul căpitan rămase la început cu totul contrariat. Dar îşi aminti c'o ame­ninţase la rându-i s'o păcălească în curând, glumind pe socoteala cărţilor ei lugubre cu morţi şi cu draci, cu care-i umpluse tot podul, şi-a mesei de chemat spiritele, pe care doamna Naicu o punea aproape în fiecare seară la încercare, fie de avea, fie de nu avea musafiri. Şi gândul acesta 1-a liniştit pe dată, făcându-1 să zâmbească cu înţeles pe sub mustăţi.

Cu ochii pierduţi în nemărginita împărăţie a stelelor, domnul căpitan îşi mai aminti cu multă plăcere de curioasele gusturi ale soţiei sale, care se uita ziulica întreagă trântită pe sofa cu «romanul» în mână, când treburile gospodăreşti n'o chemau la bucătărie; apoi de competinţa ei spiritistă şi de regularitatea cu care se ducea sărbătorile la biserică, de po­menile ce făcea întru sufletul celor duşi, ca vrednică nepoată a maicii Mincdora, stareţa mănăstirii dintr'un lemn; de toate ciudatele obiceiuri, care nu se prea potriveau cu tinereţea ei, dar care mulţumeau de minune pe domnul Naicu, «ca unui monşer ce sunt, asigurat de vreun atac dinspre flancul ăsta, la vârsta mea, care, numai tânăr nu putem zice»...

Totuş în îndoita sa calitate de păcălici şi de hărţăgos, domnul căpitan nu s'a putut să n'o supere în vreo două discuţii întâmplătoare, cu câteva replici «peremptorii moşer», pe care le găsi, răvăşind în fundul memoriei sale, unde le uitase de când îşi terminase studiile secun­dare.

— Ce mai la deal, la vale ? A m să-ţi aduc doamnă o carte de geologie şi una de astronomie, ba pardon de cosmografie... adică stai, îmi dai voie... din fiecare câte una... şi ai să vezi dum­neata acolo, cum stau lucrurile ăştia...

într'un rând, domnul căpitan, fu chiar atât de acerb făcând pe ateul, că ea izbucni în la-crămi. El nu ştia cum s'o potolească, dar îndată ce pacea se reaşeză între ei, simţi o lighioană mică, furioasă şi încăpăţânată că s'a strecurat în suflet. Atunci plănui să-i tragă «o păcăleală gigantică monşer Sbierea, să i se pară că într'adevăr a văzut pe dracu!» Şi trei ani de zile, domnul căpitan îşi munci imaginaţia fără milă, căutând un lucru grozav «ceva ca la teatru, o scenă neobişnuită, o sperietură teribilă cu o bruscă revenire la realitate, o mistificare cum nu s'a mai pomenit! înţelegi monşer Sbierea ?» — dar totul fu în zadar. Puterea sa inventivă nu găsi ceva pe placul lui şi teribilul plan îi dăinuia şi acum în minte, tot sub forma unor nehotărîte umbre lipsite de tăria amănuntului.

Hotărît, în noaptea asta domnul căpitan era osândit să nu poată dormi de loc. Cerceta acum un alai de steluţe ce isvorau grămadă şi necurmat de după culmea dealului din faţă. Gândul său ordonat, obişnuit numai cu coloana de marş şi cu linii de plutoane pentru de­filare, nu se putu împăca de loc cu această harababură, care-i aminti o gravură din cărţile de şcoală cu fuga evreilor din Egipt. «Trebuie să fie drumul robilor!» socoti domnul căpitan, şi fu foarte bucuros că a nimerit, văzând cingătoarea de lumină, înfăşurând toată culmea cerului.

«Ce frumoasă armată în derută», gândi el mai departe, amintindu-şi retragerea lui Na­poleon, dela Berezina. Domnul căpitan oftă cu tristeţe, căci amintirea înfrângerilor lui Na­poleon îl întrista totdeauna. «Uite-1 şi pe el, îşi spuse, oprindu-şi privirile pe Vega». «Ba nu, par'că ar fi celălalt!» se încurcă apoi cumpănind între puterea de lumină aVegi i şi a lu iAl -tair.

375

© BCU Cluj

Strălucirea celor două stele, una împăratul şi cealaltă marele său general, în puzderia de steluţe, târşindu-se umile în praful de lumină al drumului ceresc, cum se târa oştirea na­poleoniană în prăfuirile de viscol pe nesfârşitele drumuri înzăpezite ale Rusiei, semăna în cugetul domnului Naicu imaginile cele mai sumbre. Şi rând pe rând defilară pe sub ploa-pele zadarnic închise, regimente în debandadă, decimate de holeră; populaţii nesfârşite în exod, urmărite de ciumă şi de toate furiile cerului şi iadului; suverani învinşi, refugiindu-se prin cele mai înfricoşate paragini; jale, blestem şi moarte pretutindeni, şi totul o goană fără preget şi fără frâu, o goană nebună, desmăţată; iar în urmă, profilându-se pe imensitatea cerului, o gigantică vedenie în valuri negre, împinsă de suflarea tuturor vânturilor. Ochii lui Naicu fixează îngroziţi vedenia şi ochii vedeniei fixează pe domnul căpitan. Ea se apro­pie ameninţătoare, dar iată, ochii ei ficşi au început să clipească; are ceva din Anton, namila de ordonanţă cu priviri de guşter, pe care a lăsat-o acasă lângă doamna Naicu.

— Să trăiţi, domnule căpitan! — Antoane, tu eşti? Domnul căpitan a deschis brusc ochii şi jumătatea de deasupra a corpului s'a răsucit

drept în sus, iar vocea i-a pornit exact în acelaş timp: — Ce-i cu tine, bă, ce cauţi aici ? Dar de geaba şi-a frecat mai apoi ochii cu stăruinţă; Anton n'a fost decât tot o vedenie,

iar domnul căpitan a început să se închine: — Asta a fost aia... cum îi spune Aurelia... te... telepatie. Doamne iartă-mă!... Foarte mâhnit că s'a molipsit dela nevastă-sa, domnul căpitan îşi aminti cum dânsa îi

explicase, că acel care-i apare astfel de departe în închipuire, sau trebuie să fi murit în mo­mentul acela sau face împotrivă-i o vrajă, un jurământ sau orice alt lucru dăunător.

Fără voie atunci îşi făcu din nou loc în mintea lui acea curioasă apropiere — la care de cele mai multe ori refuza să gândească, atât i se părea de absurdă — între două fapte cu totul deosebite s'ar fi părut, dar care poate aveau o strânsă legătură între ele.

Era pe vremea dinaintea plecării de acasă şi domnul căpitan nu putu să-şi reamintească această epocă, fără discursurile lui înfocate; fără plăcerea vanitoasă pricinuită de lacrămile doamnei Naicu, când el zugrăvea cu multe amănunte, înzorzonate de cuvintele patriotice obişnuite, grozăvia luptelor; fără dimineţele acelea, când trezindu-se în zori ca să plece la cazarmă, o găsea ţinându-1 încleştat par'că i-ar fi fost frică să nu-1 scape; fără în sfârşit toate aceste amintiri care-i încropeau sângele cu o moleşeală dulce, îl făceau să-şi lipească mo­latec ploapele şi-i întindeau gura într'un plescăit de plăcere.

Observase însă, că 'n ultimele zile, cu cât se apropia despărţirea cu atât doamna Naicu nu se mai prăpădea cu firea ca la început.

Pe urmă amintirea unei mese chiar în ajunul plecării îl înciuda cu totul. Ea îl rugase să-i schimbe soldatul cel vechiu, cu Anton, pe care îl trimitea câteodată dela cazarmă să mai ajute prin curte. Domnul căpitan se cam împotrivise la început, căci îi părea rău să ia în campanie pe Ion, cel vechiu, soldat cam plăpând, în locul lui Anton care era voinic şi putea să înfrunte cu tăria lui de bivol toate greutăţile.

Dar dânsa stăruise atât de mult, arătându-i că se va simţi prea singură cu Ion, aci, la marginea oraşului, că Anton e mai puternic, mai vrednic şi nu fuge noaptea după dragoste ca celălalt, încât la sfârşit îl înduplecă. Ea îi sări atunci deodată de gât, lucru neobişnuit, care-1 puse numaidecât pe gânduri.

Deveni îndată ursuz şi pentru întâia oară băgă de seamă cât de frumoasă şi mai cu seamă, cât de tânără, e doamna Naicu.

înfăţişarea ei ceva ceva înăltuţă, cu rochia din ziua aceea plesnind sub apăsarea sâ­nilor şi sub mlădierea coapselor, cu chipul alb pălit, sub cununa răvăşită a părului castaniu, pieptănat ca pentru casă, cu gâtul par'că puţin îngroşat şi svâcnind de sănătate, toate acestea îi amintiră că ea mai avea mult până să împlinească treizeci de ani, pe când el, chiar în toamna aceea avea să serbeze jubileul unei jumătăţi de secol. Şi turbureala ochilor ei prin aburul supei şi roşul mat ce începuse să i se aprindă sub pieliţa obrajilor şi 'n jurul grumazului, la dogoarea castronului uriaş, îl făcură să-şi aducă aminte cu ce discretă nepăsare — ca şi când nimic nu s'ar fi întâmplat — se îndepărta de dânsul, ori de câte ori avânturile lui tinereşti prea pripite, se schimbau în părintească mângâiere.

Umilinţa acestor amintiri îi împinse tot sângele spre frunte; şi sângele acesta se umplu de otrava atâtor gânduri rele, care zac firesc în cugetul oricărui om ce pleacă a doua zi la răsboiu. Şi se umplu mai ales de otrava gândului că dacă acum se întâmplă astfel, ce-i mai

376

© BCU Cluj

rezervă anii de mai târziu, când va fi un biet civil bătrâior, când va schimba sabia sonoră cu surda cadenţă a bastonului de pavaj ?

Dar tocmai atunci intrase Anton cu cratiţa fumegândă pe tava de metal. Un vlăjgan spă­tos, cu mişcări greoaie; doi ochi mici verzui sub o frunte strâmtă şi smolită, două urechi mari şi blegi, legate printr'o gură de broască, deasupra căreia abia mijea o bucăţică de nas. Fu deajuns numai să revadă această apariţie zoologică, pentru ca toate bănuelile să se risipească pe dată, ca iasmele nopţii, la cântarea cocoşului.

Acum chiar, aducându-şi aminte de această înfăţişare, domnul căpitan zâmbi şi zâmbe­tul se transformă într'un oftat de plăcere, când îşi simţi fruntea în fierbinţeli, mângâiată de o dulce şi umedă răcoare. Zor cu zor, dimineaţa umpluse cazanul nopţii cu roua ei de sâneală de un albastru atât de străveziu, că lui Naicu i se păru o tunică de general, cu pieptul plin de minunea stelelor dinspre ziuă, ca de nişte nemaivăzute decoraţii, tăiat în două de ledunga drumului lacteu, sub funta de jos a căruia strălucia ca o floare de diamant, marele ordin al luceafărului matinal. *

Impozantul vestmânt al împăratului împăraţilor stârni în aducerea lui aminte atâtea visuri de tinereţe, atâtea planuri croite în cele mai purpurii nădejdi, la masă, seara, în-jurul lămpii, în colaborare cu întreaga familie, cea de demult, când mustaţa încă nu-i mijise şi baioneta şcoalei militare încă nu fusese preschimbată în sabie, că durerea îl năpădi iarăş cu puterea dela început. Sgârcindu-se într'o parte, cu oasele sdrobite, voi atunci să adoarmă cu gândul la Aurelia, cercând să şi-o închipue pe care parte s'o fi odihnind în ceasul de acum. Şi de astădată isbuti să adoarmă într'adevăr, închizând însă în clipirea de plumb din urmă rânjetul satisfăcut al vistavoiului de acasă...

— Do-omnul căpitan Naicu la domnu' colonel! Strigătul acesta care-i răsună şi acum în ureche ca detunarea finalului unui cântec

de triumf, umplea de o nesfârşită bucurie, inima căpitanului. El stătea mândru, radios, cu pieptul scos afară pe capra primului furgon din convoiul ce alerga spre Corabia în trap nebun, stârnind salve de praf în urmă.

— Mână, Banciule, nu te încurca, mână că ne ajunge holera din urmă! Şi Banciu ca să facă plăcere d-lui căpitan, plescăia frânele deasupra cailor, îndem-

nându-i cu chiuituri de horă. Iar domnul căpitan se vede în faţa colonelului: — Spune drept, mă Naicule, aşa e că ţi-e frică de holeră? — Ca la orice om, domnule colonel. — Iacă-tă, şi eu sunt om şi nu mai mi-e frică!... Dar mie nu mi-a fost frică nici de

dueluri! Şi eu zece am avut nu unul.... — Domnule colonel par... am onoare să vă cer pardon, dar nu mi-a fost frică de nici

un duel... — Calomnii, Naicule, ştiu eu! Mi-am închipuit că tu cu adevărat ai fost curagios. Dar

nu ştii ?... gura lumii...! Şi de aceea m'am gândit, că tu, fiind mai tare de suflet, tot e mai bine să trimit pe Sbierea...

— Unde să-1 trimiteţi, domnule colonel ?> — La noi la cazarmă, la partea sedentară... Bietu' Năstăsescu a murit, am primit te­

legramă aseară... — A murit! ? ! Vestea aceasta neaşteptată a umplut dintr'odată de lumină tot sufletul domnului că­

pitan. Şi o clipă lumina aceasta s'a rătăcit şi 'n ovalul larg deschis al ochilor săi, dar aşa de repede, cum se luminează deodată în puterea nopţii un rând de ferestre, ce se sting apoi numai­decât. Dar ochiului de colonel nimic nu-i scapă...

— Iţi face plăcere, Naicule? — O, domnule colonel, cum puteţi vorbi astfel? Biet' Năstăsescu, ce om de treabă!

Dar de ce să trimiteţi pe Sbierea, domnule colonel?... Zău aşa, ce ţi-e şi cu soarta omului... Mai în siguranţă ca el, ce se credea, când am plecat noi încoace...

— Păi aia zic şi eu ; ori acolo, ori aici tot aia e, aşa că ori tu, ori Sbierea... — Eu 's mai vechiu ca el dom'... — E ! câteva luni acolo, n'are importanţă. Şi am băgat de seamă că el e mai fricos ca...

adică el e cam fricos... —• Domnule colonel, am nevastă tânără... — El are una bătrână săracu! Eu să fiu ca tine i-aş ceda locul. Ai arăta, dând această

377

© BCU Cluj

dovadă de virtute şi curaj Naicule, că toate mişeliile scormonite împotriva ta sunt ceeace sunt, adică mişelii...

— Vai, domnule colonel! Cine v'a spus că Sbierea e fricos ? Eu cred că s'ar supăra dacă i-aş ceda pe temeiul ăsta.

— Dacă a rămas numai pe asta, dragă Naicule, apoi găsim noi alt temeiu, care să nu trezească susceptibilităţi. Va să zică nu primeşti partea sedentară! Bravo Naicule! Te felicit în numele regimentului...

— Domnule colonel! abia mai putu bâlbâi domnul căpitan, lăsându-şi moale mâna în palma vânjoasă a colonelului care i-o apucase pe neaşteptate şi i-o scutura cu bărbăţie. Domnule colonel... eu pentru Patrie aş face totul. Dar mă gândesc: am eu dreptul oare să trec peste nevastă-mea? Ce va zice ea, când va auzi?

— Te va felicitai — E, domnule colonel, nu mai sunt femeile alea. — Se mai găsesc, se mai găsesc... -— Domnule colonel, vă rog domnule colonel... Nu vezi, nu vedeţi d-voastră, ce mai femei

sunt în ziua de astăzi? Ehe, pe vremuri... vă rog domnule colonel... nu mai departe, chiar pe vremea noastră, aşa e domnule colonel? phii, ce mai femei! ca 'n poezie: «Du-te la oştire pentru ţară mori!» Dar acum., fiţi milostiv, domnule colonel, sunt om bătrân, aproape vârsta d-voastră...

— Diii, hi, hi... bidiriii, chiii... pe el mă!., chiui deodată Banciu cu atâta putere, că se speriară toate câmpiile Bulgariei, zările se mişcară chiuind la fel şi un stol de ciori îşi luă sborul de pe mirişte cuprins de cea mai sgomotoasă panică.

— Zii, Banciule! Domnul căpitan se uită beat de fericire în urmă şi văzu carele celelalte înaintând vije­

lios prin norii de praf din ce în ce mai groşi către sfârşitul convoiului, de par'că patruzeci de sfinţi Ilie şi-ar fi hodorogit harabalele pe tărie.

... Al dracului colonel... pe toată lumea o râcâie aşa, dar încolo băiat bun... Cum ajung la Corabia trântesc o telegramă Aureliei... Ce surpriză pe biata femeie!... Ba nu, mai întâiu trebuie să întâlnesc pe Sbierea. Ce mutră acră pe el, când o afla... — Dar, ori de ce te-ai îngălbenit aşa, Banciule?

Şi după un timp: — Mână Banciule, mână, că se ţine holera după noi! încercă să mai glumească odată

întorcându-se din nou neliniştit spre sergentul de alături, pe faţa căruia coloarea frunzei de toamnă târzie se aşternea tot mai întunecat. A ş ! soarele trebuie să fie pricina! căuta să se împace pe sine, domnul căpitan. Insă îndată îl surprinse tresărind sub sgâlţâiala unui puternic fior.

Ochii domnului Naicu se măriră iarăş ca 'n faţa colonelului şi turul pantalonilor săi alunecă pe cât se poate mai departe de sergentul vizitiu.

— Nu cumva eşti bolnav, Banciule?... — Eu? Ferit-a Dumnezeu, domnule căpitan! am stomac de piatră. Pe bucuria dela început a lui Naicu, se lăsase însă un zăbranic. Ce-ar fi să te pomeneşti

cu el deodată sguduit de crampe şi podidit de vărsături! Şi-1 închipui numaidecât apucat de disperarea morţii, cuprinzându-1 în braţe şi gemând milogeşte: «scapă-mă, scapă-mă, dom­nule căpitan!...»

Dar întoarse brusc resortul gândului, impunând închipuirii să nu mai lase în încăperea ei decât pe doamna Naicu. Ce surpriză pe ea când va primi telegrama!... şi domnul căpitan, se puse cu toată îndârjirea să potrivească în minte chipul doamnei Naicu, fericită de surpriză. Totuş, i s'a părut sau Banciu s'a mai cutremurat odată? Doamne ce-ar fi...

— Mă Banciule, nu glumi şi spune sincer băiete, ai ceva sau n'ai? — Ferit-a sfântul, domne căpitan! apoi făcând semnul crucii cu eodelia biciuştii:

— Doamne fereşte şi apără să-mi mai intre şi asta în cap... Şi pentru a goni idea asta supărătoare, pe care domnul căpitan n'avea alt de lucru decât

s'o înteţească cu întrebările lui de cobe, se puse din nou să chiuie: — Di... hii... hiii, hi, hi... hi... mână mă!... Dar n'apucă să sfârşească deabinelea că sări ars deodată, cu ochii căscaţi de groază,

cu răsuflarea scurtă, repede şi greoaie.

378

© BCU Cluj

— Ţine frâiele dom' căpitan, că m'a tăiat... Şi înainte ca Naicu să se desmeticească, se aruncă peste speteaza caprii în harabaua

goală şi începu să se vaite tăvălindu-se pe scândurile jucăuşe. — Banciule, ce mi-ai făcut? gemu domnul căpitan, cu inima sfârticată, abia nimerind

hăţurile care-i săltau la picioare. — Sărăcuţ de maica mea! sărăcuţ... răspunse sfâşietor sergentul. — M'ai omorît, Banciule! m'ai omorît... Lăsă frâu liber de tot cailor croindu-le coapsele cu iuşca atât de furios, că goana se des-

lănţui turbată. Dar prin larma hcdorogelii, ţipetele sergentului continuau să-i străpungă timpanele cu aceeaş usturime:

— Aol io! Cum mă frige, mămulică doamne!... Frişca domnului căpitan se porni acum ca ploaia asupra cailor, cari se svârliră orbiţi

de mânie în golul zării, deadreptul peste câmpuri, făcând să sară harabaua de par'că ar fi luat-o în sbor.

Moartea ştia însă şi ea să sboare şi goana aceasta desmăţată, n'o putea lăsa deloc în urmă. Crudă şi ameninţătoare, el o auzea necontenit în spate, frământând fără milă şi zăbavă pe săr­manul Banciu.

— Nu te mai văd eu, măiculiţă, nu te mai văd eu, măiculiţă... Când va sfârşi cu sergentul, va veni rândul lui. Şi domnul căpitan întoarse cu grijă ca­

pul, ferindu-1 apoi îndată într'o parte, ca şi când ar fi şi văzut luciul coasei în scânteiala soa­relui dogoritor. Dar năluca se stinse repede şi 'n urmă-i, pe coasta repegioară pe care se lă­sase, el văzu uimit, rostogolindu-se spre dânsul în vijelia de praf ca într'un nor misterios, cele patruzeci de care; nesfârşit şi sinistru convoiu al morţii.

— Aaa.. . oh... de ce m'ai lăsat tu Doamne? porni iarăş urletul lui Banciu spre înălţi­mile scăldate în soare.

Când ajunse în inima târgului, domnul căpitan, începu să ia la rând toate cafenelele, căutând pe amicul Sbierea, pe care-1 ştia încă la Corabia din zilele cât stătuse la carantină.

II găsi în sfârşit strivit într'o îmbulzeală de gură-cască, urmărind cu faţa congestionată şi cu fruntea perlată de sudoare, o importantă partidă de ghiulbahar.

— Se bate un bucureştean şi cu un grec deaici! dat dracului! îl lămuri plin de admiraţie Sbierea.

Naicu se ridică în vârful picioarelor; din cercul omenesc strâns coz în jurul mesei rotunde nu văzu ieşind decât două perechi de mâini, ce alergau, se fereau, se ascundeau, apoi apăreau iarăş fugărindu-se ca două perechi de brabeţi îndrăgostiţi. Deasupra tablelor degetele se strângeau şi se deschideau convulsiv, apucând din fugă şi aruncând cu mişcări experte de zaraf lemnişoarele rotunde, ca pe nişte ruble de argint abia desfăcute din fişic.

Abia putu să-şi scoată prietenul din îmbulzeală. Se aşezară amândoi la masă în colţul celălalt al cafenelii.

— Fac cinste! declară Naicu. Şi aşteptând comenzile, vorba îi luă domoală, purtându-i prin oraşul unde-şi duseseră

amândoi vieaţa şi unde avea să se întoarcă acuma Naicu; purtându-i prin tabăra peste care sufla duhul groazei, unde Sbierea trebuia să se prezinte peste două, trei zile.

Pe urmă gândurile li se înstăpâniră în cuget. Lui Sbierea i se urî repede cu ele pe semne, căci chemă chelnerul şi ceru ziarele de dimineaţă. Dar Naicu îşi lăsă uşor, uşor capul spre umărul stâng sub povara lor dulce. Pe figura lui plină de un fel de duioşie râzătoare, rareori trăsăturile se schimbau în acea înfăţişare mocnită, pe care o ia câmpul luminat, când un nouraş fugar se aşează între el şi soare.

Va să zică a scăpat de holeră 1 Domnului căpitan îi venia să chiuie de bucurie, cum chiuia Banciu pe câmpiile Bulgariei. Ce s'o fi făcut cu el săracu ? îşi aminti scuturat de un puternic fior şi se mira cum a avut tăria să mai ţină hăţurile în mână, când Banciu, lovit de boală s'a aruncat în fundul harabalii. Dar omul pălit de spaimă par'că-şi mai dă seama? Una şi bună ştia el atunci: să se vadă cât mai repede pe mâna doctorilor.

îşi aminti apoi când Sbierea a venit mai întâiu la spital să-1 vadă. L-a primit scâncind ca un copil.

— Dragă Sbierea, sunt pierdut! Să telegrafiezi tu Aureliei... Hohotele de râs ale acestuia, tari ca nişte pocnete, îi răsunau şi acum în urechi. — Ce tot trăncăneşti acolo ? In loc să zici bogdaproste că ai scăpat şi c'o să te duci la partea

sedentară...

379

© BCU Cluj

— Dragă Sbierea, a răspuns el atunci, poţi să te bucuri după pofta inimii că ai să mă moşteneşti în curând. Dacă nu m'a apucat până acum, n'avea grije, mult nu mai e...

— ...Ştii c'ar fi o idee? Şi vocea lui Sbierea se sfârşise aci iarăş în sughiţ de râs. Apoi devenind deodată serios: — Ce dracu de eşti aşa fricos, măi Naicule? Cu vorba aceasta Sbierea ştia că închide la moment văicărelile sedentarului. — Aici nu e vorba de frică, aici e vorba de holeră! bâlbâise acesta, înghemuindu-se

pleoştit pe un scaun. La plecare Sbierea îi adresa totdeauna aceeaş întrebare de îmbărbătare: — Ei, telegraf iezi nevesti-ti că vii? Naicu săria atunci speriat de pe scaun, cu ochii holbaţi de spaimă şi de rugăminte: — Sbierea să nu faci una ca asta. Te rog Sbierea, pe prietem'a noastră! — Lasă măi, să scriu femeii... — Să ştii, că dacă-i scrii tu, eşti ucigaşul meu. Cum telegrafiezi, cum m'apucă... — Ei, cum aşa mă? — De asta sunt sigur... am băgat de seamă. Cum apuci să te bucuri dinainte... — Hai atunci să-i scriu c'ai murit, că poate aşa nu te mai apucă..., şi la aceste cuvinte

gura lui Sbierea se rotunjea iarăş, pentru a da drumul râsului înveselit. Rămas singur, gluma lui Sbierea îi răscolea ca o trâmbă de vânt, toate gândurile negre.

Şi-o închipuia primind telegrama cu vestea morţii; o vedea desfăcând-o cu mâna tremurândă, apoi dând un ţipăt groaznic şi clătinându-se să cadă. Anton sare din bucătărie şi ea se pră­buşeşte în braţele lui de fier. Dar atingerea braţelor acestora o deşteaptă dintr'odată, ea des­chide ochii mari, mari, şi ochii aceştia nu mai au nimic din expresia groazei de adineauri. Ei privesc atât de dulce spre Anton, că gura de broască a lui se deschide mare, gata s'o înghită. Capetele lor se pleacă unul peste altul...

Dela masa jucătorilor unde mulţimea chibiţilor sporise aproape îndoit, se auzi deodată în tăcerea generală şi 'n tăcerea înfiorătoarelor gânduri care munceau pe domnul căpitan, răsunetul sonor al unei palme bine aplicate şi potrivite din plin. Acestui răsunet îi urmă aproape imediat un altul identic ca un ecou, care fu înghiţit însă de tărăboiul drăcesc izbucnit pe dată. Grămada privitorilor păru un moment că fierbe într'un cazan. La mijloc mai ales era un sbucium fără seamăn, căci necontenit cercul din afară se lărgea şi revenia la loc, pentru a plesni apoi în nenumărate locuri. Şi vociferările curgeau grindină:

— Nu lăsa pungaşul! — Ba grecu e excroc! Tâlhar ! Unde-mi sunt banii ? Domnule... am pus doi poli... Asta-i

hoţie... Din scaunul lui, Sbierea ţâşnise ca dintr'un resort. Şi paşii îi porniră automat şi repezi

spre valma tot mai aprinsă, aşa cum instantaneu gura porni să-i păcănească dela sine de-tunătoare:

— Bagă-i pumnu' în gât... Care-i ala? Naicu privi un moment nedumirit straşnica încleştare. Sărise şi el în sus, dar când văzu

că grupul s'a desfăcut în două tabere duşmane, printre care Sbierea păşea apăsat şi scrutător ca zeul Ares înainte de luptă, întoarse capul plictisit, se înfundă iarăş în pluşul moale al ca-napelii şi întoarse privirea afară. Dar de pe urma încăerării în sângele său rămăsese o vie agitaţie, care turbură de astădată cu totul viziunile lui negre.

Domnului căpitan i se întâmpla acum un eveniment cu totul neaşteptat: pentru întâia oară în vieaţă lui îşi simţia sufletul. Până azi, nu ştia de el decât din auzite, din rarele emoţii pe care le avusese în faţa superiorilor, din rarele certuri, din rarele temeri instinctive de moarte sau de ziua de mâine, din unele clipe de spaimă, prin care trecuse. Dar în toate aceste rân­duri, el şi cu sufletul lui făcuseră una şi aceeaş persoană.

Acum însă simţi în păreţii trupului, sufletul acesta ca pe o fiinţă alta, care crescu deodată spăimântătoare şi-1 muşca cu dinţii, îl sgâria cu unghiile, voia par'că să-1 sfâşie într'o parte, <la, da, acolo, în stânga capului, să-şi facă loc, să ţâşnească afară pentru a se distrăma ca fu­mul în libertatea cerului.

Cum nu s'a gândit până acuma? Care, care a fost motivul ei să-1 oprească? Că i-a fost frică în singurătatea casei din marginea oraşului ? Dar în toamna şi 'n iarna trecută, când re­gimentul i-a fost mutat vremelnic tocmai în fundul Moldovei, cum de-a stat doar cu Ion şase luni întregi ? Cum, răspunde cum ? răspunde cum ? cerea socoteală din clocotul sângelui

380

© BCU Cluj

răsculat până în cele mai profunde zăcăminte, sufletul domnului Naicu, frământându-1 fără milă, ca holera pe Banciu, în căruţă.

— Phii... auzi domnule^ce canalie!... Şi cum făcea pe mironosiţa!... Sbierea care se întorcea radios ca un învingător, îl întrebă: — Ei, ai văzut cum i-am potolit? Şi pe urmă în şoaptă la ureche: —Amândoi sunt pun­

gaşi... Naicu îl apucă de braţ şi ceru socoteala din picioare: — Să mergem, Sbierea! — Unde mergem ? — Ia aşa, haidem te rog... —- Haide telegrafiază nevesti-ti că... — Aaa. . . Spre profunda mirarea a lui Sbierea, Naicu se aşeză iar pe canapea. Ochii i se lumina­

seră par'că de o licărire de mare inspiraţie, cum prietenul de atât amar de vreme, Sbierea, nu-şi amintea să-i mai fi văzut vreodată.

— Ce e cu tine, măi ? — Sbierea, nu-mi spuneai tu să-i telegrafiez c'am murit? — Ei şi? — Nimic! haid... Şi aruncând banii consumaţiei pe masă, domnul Naicu o luă înainte. — Ce-i mă, unde-te duci? Ce ţi-e? Până la poştă, lui Sbierea i se păru că amicul Naicu bate rău de tot câmpii. Când acolo

ticlui pe pupitrul de scris telegrama către nevastă-sa, crezu chiar că a înebunit de tot. Căci vârful condeiului, pe care domnul căpitan îl mânuia înfrigurat, ca sub ameninţarea holerii, lăsă aceste urme curioase:

«Căpitanul Naicu încetat din vieaţă astăzi 25 Iulie, făcându-şi datoria în mijlocul hole-ricilor din compania sa».

Şi dedesubt semnătura: «Sbierea». — Dar eşti nebun de legat, Naicule! Ce e cu tine? Rupe hârtia, nu te las s'o dai! Te

rog şterge iscălitura... — Sst, făcu domnul Naicu cu aceeaş lumină profetică în figură. Ssst! Păcăleală!... Ştii

pe care o coc eu de mult nevesti-mi... de trei ani... Ţi-am povestit eu ţie odată... Când ieşiră pe poarta oficiului, Naicu se opri surprins, par'că dinaintea unei cunoştinţe

neaşteptate. Ii apăruse închipuirea caraghioasă a soldatului Anton. Atât de schimonosit era năsucul acela cât un neg pe dovleacul de cap şi atât de respingătoare namila greoaie de trup, că domnului căpitan îi fu ruşine de pripeala lui.

— Ei, haidem acum, ce mai stai? îl îndemnă plictisit Sbierea. Naicu încă mai cumpăni o clipă dacă să oprească sau nu telegrama. Pe urmă mustă­

ţile lungi şi blonde i se sburliră ca două păsăruici prinse de ploaie şi dedesubtul nasului cocoşat, râsul său porni scurt şi triumfător ca o trâmbiţare de cocoş:

— Mă, ce mai mistificare! Nici dracu' n'a mai pomenit una la fel... Acuma e trei după amiază. Peste un ceas, mult două, ea 6 primeşte. La cinci am pornit-o şi eu. Iar la trei noaptea, Sbierea înţelegi, pffff, va vedea o vedenie în carne şi 'n oase. Sbierea! auzi tu? strigoiul bărbatului e i ! hahahaha... spune Sbierea?... dacă aşa păcăleală a mai trecut prin capul cuiva? la toţi... ha, ha... dela toţi... hohoho... dela regiment să le-o povesteşti... ha, ha, ha... Cea mai straşnică farsă pe care am făcut-o vreodată...

II

Când doamna Naicu primi telegrama, la început nu i-a venit să creadă. A rămas cu su­fletul golit, apoi a început să tremure şi faţa i s'a îngălbenit deodată. Degetele lipsite de orice putere au scăpat alba scrisoare a morţii, care pluti fluturând veselă spre pământ. Picioarele i se îndoiau; dacă n'ar fi fost soldatul s'o susţină, aşa ca în teribila închipuire a domnului căpitan, s'ar fi prăbuşit pe pavajul colţuros din curte.

De atunci n'a mai ştiut nimic de sine. Nici n'a văzut rânjetul lacom al ordonanţei, când a cuprins-o în braţe şi a purtat-o până în casă, aşezând-o pe pat. Nici n'a văzut pofta desfrâ­nată cu care i-a desfăcut bluza, lăsând-o în cămaşa decoltată; nici n'a simţit arsura buzelor lui unsuroase atinse de umărul ei. Căzuse în cea mai adâncă nesimţire.

381

© BCU Cluj

Dela şase seara, când a primit vestea şi până după miezul nopţii, a rămas ca ruptă de vieaţă. Soldatul, care venia din când în când, ar fi putut crede că a murit deabinelea, dacă umflarea înceată a pieptului nu ar fi dovedit svâcnirea, când înceată de tot, când desnădăj-duită a inimii.

Atunci a început să-i pângărească trupul cu ochirile lui poftitoare. Mai ales ridicarea ritmică a sânilor îi rătăcea mintea. Părul despletit, lung, castaniu, se risipise în valuri încâl­cite pe albul cearceafurilor, fusta subţire, desemna aţâţător conturul rotund al pulpelor şi şoldurile pline.

A privit-o mult timp aşa; apoi într'un târziu a tresărit la o mişcare bruscă a corpului înţepenit. Atunci s'a strecurat pe nesimţite afară.

Ea a deschis ochii mari, căprii, oprindu-i mirată în împletitura de zugrăveli aurii a ta­vanului. Pe urmă s'a mirat şi mai mult văzându-se trântită în pat, singură; şi-a adus aminte pe dată amarnica veste. A înfundat capul în perne şi a început să plângă înnăbuşit.

Afară, o lumină slabă licăria în odăiţa soldatului. Anton urmăria cu degetul şirurile depeşii, silabisind greoiu. Când sfârşi, rânjetul de broască îi tăie din nou figura în două.

— Care va să zică acum e acum! bolborosi el. De ce n'am avea şi noi dreptul la cu­coane d'ăştia cu pielea subţire?

Gândul îl făcu fără voie să isbucnească într'o hohotire de râs. Ferestrele zornăiră spe­riate par'că de sgomotul acesta teribil, ieşit din pieptul lui herculean. Şi 'n puterea nopţii, în curtea lungă şi pustie, hohotul acesta înfiora liniştea deplină cu isbucnirea lui, ca un mor­măit de dihanie într'o peşteră.

Ea-1 auzi deacolo, de sus, din odaie. Suna atât de nepotrivit cu starea ei sufletească, încât i se păru deodată straniu şi înfricoşător. Suspinele încetară. Inima începu să-şi iuţească bă­tăile ; un fior o sgudui din creştet dealungul trupului. Simţi plutind în jurul ei un duh de ame­ninţare.

Acum domnea o tăcere apăsătoare în odaie. Flacăra lămpii pâlpâia trist şi bâzâitul ei monoton se ştergea uşor confundat cu liniştea de moarte.

O scutură un tremur. Aştepta cu înfiorare hohotul să se repete. Şi numai târziu, când hohotul nu dădea semne să înceapă, prinse să se liniştească. In locul fiorilor de teamă pierzându-se pe urma ecoului îndepărtat, pe care râsul i-1 mai lăsase în urechi, tristeţea o cuprinse în mrejile dulcei sale amărăciuni.

Intâiu gândul i se acăţă de o întâmplare uitată din copilărie, pe care nici acum n'o în­ţelegea lămurit. Dar amintirile aruncate aşa de departe se întoarseră grămadă şi se văzu în preajma răşboiului, ascultând povestirile domnului căpitan despre măcelurile din Kir-kilise şi Adrianopol.

Domnului căpitan Naicu, îi plăcea mult s'o vadă îngrozită de isprăvile răsboinice băsmuite seara cu o crudă plăcere, adăugând toate floricelele stilului oratoric-patriotic, unicul din care-şi încherbase educaţia şi vieaţa sa ostăşească.

Dorea răsboiul cu înverşunare la un pahar de vin după masă; ba chiar după mai multe pahare se înfuria rău, contra celor ce nu «ne trimet mai repede să facem pace în Balcani».

Dar, ca şi odinioară când era vorba de părerile lui de ateu, ea nu aproba deloc astfel de dorinţi. Idea că ar putea muri curând o desnădăjduia, cu cât discursurile lui răsboinice i se păreau adevărate cobiri, iar încăpăţânata lor repetare, un semn sigur, că nu va scăpa, ca unul ce-şi doreşte moartea cu atâta îndărătnicie. Gândul acesta o neliniştea într'una, o făcea să închidă ochii noaptea târziu de tot şi o trezea totdeauna cu câteva ceasuri înainte de faptul zilei. In dimineţile acelea spre mirarea lui, Naicu o găsea ţinându-1 încleştat în braţe, tocmai pe ea, atâta de pudică în intimitatea vieţii lor de căsnicie.

Atunci veniră zilele mobilizării. Când clopotele bisericilor anunţară răsboiul, ea avu câteva deslănţuiri de plâns. încetul

cu încetul numai, se potoli. Observase că şi el e cam uluit de răsboiu, cu tot eroismul de care dăduse dovadă înainte, când luau vinul după masă. Ba dela un timp, domnul căpitan, bătea chiar bine de tot în retragere.

— Nu dealtceva frate, dar nu vezi?.. . holera asta păcătoasă! Aşa însemnează să mori ca un adevărat erou pe câmpul de onoare? Trebuie să lupţi, i-auzi! cu vibrioni şi cu tulumbe! Mă rog, te duce la moarte, ca vita la tăiere... Şi ce moarte domnule!...ce moarte!! Unde e eroismul ?

Din clipa aceea se sili să nu mai isbucnească în faţa lui. Se străduia din greu să nu pară întristată. II încuraja, îl copleşea cu o samă de drăgostenii femeieşti, mai deseori copilăreşti,

382

© BCU Cluj

căci cu toţi anii ei maturi, era departe de a fi o femee. Uneori se prefăcea chiar veselă. Ba, când îi schimbase soldaţii, îl sărutase cu un adevărat avânt de bucurie.

Şi nu fusese prefăcut avântul acela! Căci puţin îi păsa de va rămâne cu Ion sau cu Anton. Dar chiar în dimineaţa aceea o bătrână slăbănoagă, cu faţa de ceară şi sbârcită ca stafida, cu nasul încovoiat în jos şi cu bărbia încovoiată în sus, un curat chip de vrăjitoare, se tâ-râse până 'n curtea domnului căpitan, sprijinindu-şi corpul tremurând de un toiag. Ii spusese că e mama lui Anton, că n'are decât un copil, că 'n răsboiu o să moară şi acela, şi că o roagă să înduplece pe demnul căpitan să-i lase feciorul în ţară, vistavoi în curte. Dar când văzuse că Aurelia nu-i răspunde, preocupată de propria ei durere, începu să plângă, să se svârco-lească, s'o ţintească ameninţătoare cu ochii ei de vrăjitoare.

Căzuse în genunchi, făcând mătănii până 'n pământ, blestemând pe cei cari îi vor lua flăcăul şi ameninţând cu acatiste pe la mănăstiri, în urma cărora duşmanii copilului şi cei ce nu vor să-i dea o mână de ajutor, aveau să îndure ispăşiri groaznice. Şi vocea ei uscată şi scârţâetoare, zugrăvea atât de înfiorător şi cu atâta amănunţime, pedepsele lui Dumnezeu şi ale iadului, abătute peste omorâtorii lui Anton şi peste cei cari-1 duc la moarte, că doamna Naicu speriată de isbucnirea aceasta de bocete şi de blesteme, hotârî să nu se lase pentru nimic în lume, până nu-şi va îndupleca bărbatul să schimbe soldaţii. întreaga ei copilărie petrecută în tumul de tămâie, alături de mătuşe-sa stariţa, îi aducea o grămadă de pilde, care de care mai înfricoşate, de unde se dovedea vădit ca ziua puterea de neînlăturat a teribilelor acatiste.

De bună seamă ea nu povesti domnului căpitan nimic din cele întâmplate; era sigură că dânsul avea să râdă de temerile ei copilăreşti şi va da în brânci, afară pe poartă, pe bă­trână. Insă când el primi în sfârşit să-i schimbe, în urma altor argumente, născocite de dânsa în locul celor adevărate, nu se putuse stăpâni să nu-i sară de gât, fericită că aşa, fără ca el să ştie, îl ferise dela o primejdie pe cât de înfricoşătoare, pe atât de sigură.

Plecarea fusese tristă. Ca să-1 încurajeze, se silise să pară mângâietoare, curagioasă, veselă. După ce se depărtase însă în trapul calului spre cazarmă, când dispăru cu totul în pra­ful drumului, fusese cuprinsă de aceeaş sfârşeală ca şi astăzi la primirea telegramei şi nu avu­sese tăria să meargă la eşirea din oraş a regimentului, pela podul de peste Olt.

De atunci vremea o petrecuse urmărind cu inima strânsă coloanele gazetelor în care erau trecuţi cei morţi.

îndoi numărul rugăciunilor cu tâlc înţelese numai de dânsa — cheie a vieţii cu care o înzestrase în mare mister mătuşe-sa stariţa — şi reîncepu cu şi mai mare ardoare să cer­ceteze cu măsuţa ei văpsită în negru şi fără cuie, viitorul acesta neliniştitor ce uneori i se părea că se deschide dinainte-i ca un abis năpraznic, ascuns sub pajişti smălţuite şi momitoare, în care piciorul înaintează fără grijă.

In toată această vreme, Anton părea că-şi făcea serviciul cu vrednică şi supusă credinţă. Se învârtea în jurul ei liniştit şi greoiuca de obiceiu, muncind totdeauna fără să scoată un cuvânt, ca un animal credincios.

Se bizuia mult pe dânsul. In singurătatea aceea, corpul lui de taur şi idea că el o veghiază cu recunoştinţă, erau chezăşii puternice că n'avea a se teme de nimic. Căci n'avusese cum prinde de veste, că adeseori, când nu era luat în seamă, el arunca ochiri nemernice şi lacome spre mijlocu-i subţire.

Se întâmplase într'adevăr, că la plecare, în necazul fără margini, fiindcă era luat la răs­boiu, tocmai el, care se obişnuise atât cu idea rămânerii în ţară, celălalt vistavoi, Ion, şop­tise vistavoiului nou, lui Anton:

— Măi băiatule, măi, să nu faci ca mine, că te goneşte şi pe tine repede, repede. — Ce să nu fac, mă frate-meu? Ion răspunse întrebării, tot cu o întrebare: — De ce crezi tu că cocoana ţine morţiş să te oprească în locul meu ? — Păi n'a rugat-o mama? — Prost eşti mă! tot ca mine, frati-meu... Şi 'n şiretenia lui ţărănească, cu isteţimea pe care i-o da veninul din suflet, începu să-i

boscorodească vrute şi nevrute, înţelese şi neînţelese. Ii strecură în cap, cu ocoluri, lăsându-1 să ghicească din această sporovăeală întortochiată, că fără doar şi poate, coniţaţine să rămână cu o ordonanţă tânără, voinică şi mai cu seamă îndrăzneaţă, nu cu un moloman cum s'a ară­tat el să fie şi cum îi părea rău acum că a fost.

—- Crezi tu bă, că la cocoane d'astea cu vopsea pe ochi, nu le trage inima mai de grabă

383

© BCU Cluj

la un flăcăiandru, colo voinic, de ţară, decât la un moşuleţ hodorogel ? Păi, tu ştii bă, povestea cu ciobanu şi cu nevasta arendaşului? Ia ascultă colea...

Anton a ascultat poveştile celuilalt, lăsându-se în voie furat de tâlcurile viclenei anec­dote. Dar gândul ascuns nu i-1 pricepu Anton. Căci Ion ştiindu-1 cel mai nătărău din com­panie, gândea aşa să-1 împingă la vreo nătângie boacănă, care să-i grăbească reîntoarcerea.

Cine l-ar fi crezut pe bleg, spunând la judecată că el 1-a îndemnat? Rămas singur, mormanul de carne, la început şovăi. Dar făptura stăpânei atât de plă­

pândă pentru dânsul, se aprindea ca o flacără tot mai vie, umplându-i tot ce putea fi imagi­naţie în capul enorm.

Luarea aminte pe care Aurelia i-o arăta, grija de nu-i lipseşte ceva, glasul prietenos în întrebări, în porunci în vorbele de toate zilele, sfârşiră a-1 lumina pe deplin. Avea dreptate Ion. Unde s'a mai văzut atâta duh de blândeţe la o căpităneasă?

— E tinereţea, Anton, flăcăule, care cată tot tinereţe!... Odată năluca aceasta căşunată, nimic n'o mai putea desrădăcina; căci în strâmta în­

căpere a creierului nu mai era loc şi pentru vreun alt gând precumpănitor. Dar nimic n'ar fi putut să-1 hotărască a fi mai îndrăzneţ şi cu altceva decât cu ochii rotiţi spre dânsa mai mult pe furiş. El ştia una şi bună: femeea, când i s'a făcut de dragoste, cade dela sine ca poama. Şi aştepta în cea mai deplină siguranţă, coacerea deplină a fructului.

— In seara aceea, sau poate va fi noapte târziu, mă va striga ea singură!... ...Ea continuă însă să nu observe, să nu gândească, să nu bănuească nimic. Tot ce vedea,

tot ce vorbea, tot ce făcea era maşinalicesc, nevoit, negândit, un şir de acte reflexe, repetarea zilnică a aceloraşi mişcări de adormită, căci în toate ascunzişurile ei sufleteşti, domnea numai somnul de stană al durerii ei împietrite.

Iar zilele treceau astfel monotone şi pustii, până ce vestea groaznică îi căzu în mâini. Bună parte din trecut i se perinda acum prin minte. Apoi, când nu mai avu ce să-şi re­

amintească, viitorul îi apăru deodată nesigur, şters, gol... Să se reîntoarcă la mătuşe-sa?... In închipuire prinse să i se zugrăvească chilia de mănăstire cu lăzi lungi, ascunse în ve-

linţe moi drept scaune şi paturi iar pe pereţi cu scoarţe multicolore, în care un sfânt Gheorghe de arnici strălucitor ucidea un balaur la fel, sau o barză ciugulea râme din râu. Printre ele, deasemenea, icoane vesele de metal, sau mohorâte, afumate şi nedescifrabile din lemn sfânt, adus dela sfântu Munte. Dar, Maica Minodora, sgârcită din şale şi cu umerii, obrajilor ascuţiţi, nu mai avea s'o ducă mult...

Şi Aurelia se vedea chitind scoarţele moi în lăzi şi aşezând deasupra oalele smălţuite de pe poliţe şi tava cea mare, de argint, şi cuţitele de alamă de pe mese şi filigenele scumpe şi toate celelalte lucruri ale bunicii. Şi se vedea cu lăzile închise, în căruţe mici de munte, luând-o pe un drum lung, întortochiat şi numai praf, un drum ce par'că tot ocoleşte şi nu mai ajunge niciodată într'un loc anume. Dar care e locul acela? Drumul întortochiat s'a întors dela sine, iar căluţii cu urechile blegi, trag înapoi căruţele mici, cu lăzi mari cât nişte coşciuge de popi groşi, spre aceeaş poartă boltită, pe care o părăsiseră cu puţin înainte. Şi maicaAurelia, se întrezăreşte în costumul negru, privind prin ferestruica chilioarei cum ani după ani se scurg trişti, pustii, pustii...

...Dar dacă n'o fi murit, şi Sbierea s'o fi grăbit să-i vestească sfârşitul, fiindcă boala îi pă­ruse prea grozavă pentru ca doctorilor să le mai rămână vreo nădejde? Atunci Dumnezeu i-1 va lăsa, căci credinţa i-e atât de limpede, încât îi poţi vedea tăria ca lespedea de piatră printr'un râu de munte. întocmai ca la Avraam, mântuirea va veni la urmă. Se poate chiar ca zorii zilei de mâine să-i aducă lumina vestei celei adevărate, că totul n'a fost decât o halu­cinaţie, căreia Dumnezeu, în marea lui bunătate, a dat-o pradă în noaptea aceea, pentru o mare încercare a sufletului şi a credinţei. Doamna Naicu, întoarse uşor capul spre măsuţa de noapte şi mâna ei se îndreptă tremurândă spre hârtia mototolită acolo. O desfăcu cu în­cetineala degetelor ei slabe: Ce-ar f i! Ce-ar fi, dacă slovele ar fi dispărut dintr'ânsa! Dum­nezeule, ce minuni nu împlineşti tu în nestrămutata ta bunătate!

Ea desfăcu hârtia şi literele dispăruseră într'adevăr. Erau numai nişte socoteli cu cre­ionul. Dar minunea trăi numai un moment, numaidecât apoi îşi aminti că socotelile le fă­cuse chiar ea de dimineaţă pe hârtia aceasta de caiet, care nu aducea numic cu o telegramă. Totuş unde putea fi telegrama ? De ce nu e lângă ea pe pernă, pe aşternut sau pe jos ?

Se ridică într'un braţ şi privi cu luare aminte în jurul patului, pipăi pe sub plapomă, pe sub dânsa, în groapa pe care trupu-i o făcuse în salteaua moale. Dar nimic, nici o telegramă!

384

© BCU Cluj

Colo e doar mosorul cel alb, cu care se jucase pisica, iar dincolo o cârpă, o batistă. Doamne! dacă ar fi astfel! Dacă a fost numai o încercare a nepătrunsului! Al cui era doar râsul acela aşa de puternic, în noapte, pe care 1-a auzit îndată după deşteptarea ei? Nu-1 cunoştea al nimănui dintre cei dimprejuru-i. Aşa de puternic, nici Anton nu putea să râdă; şi el nu râdea niciodată...

Doamna Naicu clătină capul cu tristeţe. Era prea obişnuită cu astfel de aţipeli ale cuge­tului în plină ziuă, şi 'n plin lucru gospodăresc, ca să nu se teamă că tot ceeace-i trecea acum prin gând, nu era decât tot deşarte năluciri.

Şi se lăsă totuş dusă de ele, fiindcă îi rămâneau singura mângâiere. O, dacă ar fi fost un răsboiu de adevărat cu gloanţe şi cu obuze, cel puţin l-ar fi adus

rănit! Cu ce iuţeală ar sări din pat, ar trezi soldatul, l-ar trimite în oraş după medicamente! Şi se vedea grăbită în jurul patului, dându-i primele îngrijiri ca o soră.

Sau dacă e mort — şi când mosorul gândului se opri aci, îşi simţi sufletul inundat de o intensă lumină, ca şi când tavanul ar fi crăpat în două şi prin poarta deschisă a cerului ar fi văzut tronul dumnezeesc — dacă e mort, de ce nu vine sufletul lui s'o scape din aceste nelinişti, ca în cărţile cu minuni şi taine cu care umpluse podul ?

— Hai, vino şi tu, e atât de bine aici unde sunt eu!... Şi atunci durerea ei, pe care o simţea tare ca o piatră ascunsă în dosul acestor gânduri,

s'ar muia deodată, s'ar topi ca ceara unei lumânări. In sânge i-ar alerga numai flacăra ve­selă a bucuriei, căci sfântul duh i-ar arăta ca şi lui Pavel, călătorind spre Damasc, minunea adevărului etern şi singur adevărat. Insă nu s'ar grăbi să urmeze de îndată pe domnul căpitan ; ar mai zăbovi câteva zile pentru a lăsa timp şi bietei ţărâne de trup să se dea bucuriei pentru sdrobitoarea bucurie a sufletului. Ce uimitoare şi totală schimbare, din jalea cea mai cruntă, la bucuria cea mai sfâşietoare!

De ce nu vine sufletul lui? Şi-1 închipui mai întâiu ceva abstract, o suflare uşoară adiind prin cameră, o formă stră­

vezie, înfiripându-se alături de dânsa, şoptindu-i cuvinte dulci şi armonioase ca o muzică, sau cu tâlc adânc, cum răspund spiritele de obiceiu prin masa cu paharul mişcător. Pe urmă şi-1 imagină din ce în ce mai concret, aşa cum era el când trăia, chiar în uniformă, însă fără vieaţă, palid, cu ochii ficşi, goi de expresie, sticloşi. Icoana aceasta o înspăimântă.

Vroi s'o alunge, dar gândul nu-i dădu acum pace. De sigur avea să-i apară ca pe patul morţii, asemenea unuia care se stinge de holeră. Cu ochii în fundul capului, ca două găuri ne­gre, cu obrajii scofâlciţi, cu buzele supte, cu pântecele scobit, cu picioare lungi şi aduse, cu degetele închircite.

Se cutremură. Din nou îi răsună în minte hohotirea puternică de adineaori. I se părea că vede pe bărbatu-său alăturea, un holeric muribund, răzând sălbatic, privind-o desmăţat, gata s'o apuce cu mâinile lui ca nişte ghiare. Şi la fiecare mişcare a vedeniei, ea auzea tros­nituri seci de oase.

Simţi trupul muiat în sudoare fierbinte şi în sudoare îngheţată. In locul luminii dumne-zeeşti, sensaţia pustiului o înnecă cu totul. Rămăsese încremenită pe marginea patului, strânsă ghem, temându-se să facă cea mai mică mişcare, cu ochii ţintiţi într'un gol al odăii în care părea că stăruie încă vedenia înspăimântătoare a holericului.

Pe urmă o idee mântuitoare o întări. îşi aduse aminte de Anton soldatul. Nu era sin­gură ! Vlăjganul acela uriaş o va apăra de toate iasmele iadului. I-a făcut atâta bine! Şi 'n gându-i văzu uriaşul cu pumnii pietroşi sărindu-i în ajutor. Dar o întrista de tot imagina ce i se năzări atunci: pe Anton, alungând umbra bărbatului.

— Doamne, ce prostii! vroi să zică tare — dar abia se auzi printre buze — ca să alunge vălmăşagul haotic şi desnădăjduit de gânduri. Doamne! Dar oricum va fi să-i apară bărbatul, nu va striga după ajutor, nu-1 va izgoni.

Numai să vie umbra aceea... şi ea va găsi destul curaj ca să întâmpine minunea, ade­vărul...

—• Dar Anton, o fi dormind? Se gândi să se ridice din pat, să privească pe fereastră. De va fi lumină îl va chema să

se culce sus, în antreu. Vroi să se ridice; distanţa dela pat la fereastră i se păru însă o veşnicie şi renunţă.

Prinse de veste că lampa începuse să pâlpâie. Se isprăvia gazul. Gândul că ar putea ră­mâne pe întuneric întrecu toate spaimele de până acum.

Trebuia să cheme ordonanţa. Se sprijini în coate pe perini. Şi ochii îi căutară fereastra.

385

© BCU Cluj

Rămase îmmărmurită. Acolo, în dosul geamului, lumina palidă, ce răsfrângea lampa pe stinse, mângâia un cap aproape şters în negură, un cap gălbejit ca de mort. Avu doar timpul să-i vadă o gură uriaşă, râzând cu toţi dinţii şi doi ochi atât de lucitori, că par'că râ­deau şi dânşii. încolo nu mai putu să vadă nimic.

Căzu pe perini cu ochii măriţi de groază, ţinându-şi suflarea. Flacăra lămpii pâlpâia rar şi apăsat, avea din când în când tresăriri grăbite, împroşcări subite de lumină, apoi slă­bea iarăş necontenit, făcând pe nesimţite loc întunericului.

Din gâtlejul ei, scăpă deabia auzit, aproape nearticulat, slab ca şi lumina ce se stingea pe îndelete, ceva, un cuvânt, un nume:

— Anton... Apoi, ca şi când ar fi prins curaj numai la pomenirea acestui nume, nevoia de a striga

o cuprinse deodată. Şi începu să urle, întâiu puternic, apoi, obosind, din ce în ce mai slab. — Anton! Anton... Anton... Pe urmă îşi vârî capul în aşternut, ca şi când ar fi vrut să se ascunză. Sgomotul inimii,

pornită într'o bătaie desnădăjduită, fără frâu, trecând prin puful pernelor, îi venia la ureche puternic, uriaş, ca larma unui maiu care bătea surd din adâncul pământului. In ropotul acela, abia putu să distingă scârţâind uşor uşa antreului, paşi înnăbuşiţi, apoi uşa camerii. Cineva intrase. In urmă nu mai auzi nimic. Secundele treceau ca anii. Atunci începu să urle din nou:

— Anton, ajutor! Anton ! Strigătele răsunau prelungi, horcăite. —• Anton, Anton... Drept răspuns două mâini puternice o apucară de umeri, o întoarseră cu faţa în sus.

Ea închisese ochii şi acum strângea tot mai tare ploapele, apăsându-le una într'alta, par'că ar fi vrut să le contopească. Şi glasul îi horcăia înainte, neoprit, cu ultima chemare de des-nădjede.

— Anton, Anton... Atunci simţi deodată pe gură un sărut rece, acru, lung, neisprăvit. Strânse buzele şi

repetă doar în fundul gâtlejului, numele acela care nu se auzea de astădată decât ca un gemăt stins, de animal ucis.

O mână puternică svârli plapoma de pe dânsa. Simţi răceala şi n'avu tăria să mişte mâna, să se acopere, să se apere. Apoi corpul îi fu strâns deodată, strivit aproape, de alt corp, uriaş, tare, aspru şi încleştat ca un trup de tuciu. Se înnăbuşia şi nu se încumeta să se smulgă. Dar abia acum înţelegea că nu era un duh imaterial. Şi prinsă de un curaj neaştepat, avu puterea să strige încă odată, cu o năvală de disperare, numele ordonanţei, deschizând ploapele.

Alături de dânsa, Anton, cu buzele aduse într'un rânjet lacom şi îndobitocit, cu ochii sticlind de nebunie, cu liniile obrazului încordate de spasmul biruitor al faptei care trebuia în sfârşit să se împlinească, o strângea cu furie, înfiorat de poftă, gâfâind.

II văzu într'o singură deschidere de pleoape, aplecat deasupra ei, cu dinţii laţi şi cu părul tuns scurt, începând jos de tot, pe fruntea îngustă de un deget. Apoi capul lui coborî în jos, buzele groase şi lipicioase se târîră pe pielea fină ca o atingere rece de melc — braţele mus­culoase de minghinea, o încolăciră de umeri, pe sub gât şi răsuflarea încinsă îi năvăli în obraz ca o dogoare. k j Avu un gest de surpriză, apoi de desgust şi îndrăzni o clipă să reziste. Dar omul era prea puternic şi în strânsoarea lui, împotrivirea se topi cu un ţipăt slab, neputincios, scârbită, goală de sufletul prăbuşit deodată într'o adâncime necunoscută, într'o besnă fără de fund.

Omul îi descleştă strânsoarea genunchilor cu un scrâşnet. (Sfârşitul în numărul viitor).

© BCU Cluj

N A R C I S S A D E

G, M. I V A N O V RIDICA -ŢI genele, — în ceasuri stinse, Când grabnic treci cu grele lumânări. Deasupra frumuseţilor învinse, In faţa ochilor pierduţi în zări.

Privirea veştedă nu-i de mireasă. Nu luminează noaptea, gândul tău. Inel străin pe mâna ta aleasă Mi-asvârle dârz şi-ameninţări şi rău.

Te adânceşti în besnele din tine, In încântarea sterpelor iubiri. Şi nu plângi când ţi se revarsă'n vine Veninul tristei tale fericiri.

Ce flori, ce armonii, ce stări sfioase. Şi ce imensităţi în mine mor, Când sorbi din suprafeţele lucioase Minciuna caldă'n pânza unui nor.

Cum vreau să îngenunchi, şi trist şi josnic. Când, noaptea, treci cu stinse lumânări. — Cu ochii'nchişi, eu stau sub zidul dosnic. Şi-ascult furtunile a şapte mări.

© BCU Cluj

C R O N I C I I D E I , O A M E N I & F A P T E

P E M A R G I N E A U N E I D I S C U Ţ I I de

Ion Darie

D I SCUTI A pentru şi con t ra t rad i ţ iona l i smulu i , au toh ton i smu lu i , eu rope i smulu i , modern i smulu i şi al tor i smur i , m a i m u l t ori m a i pu ţ in ac tua le — părea în t r ' o v reme că va s tâ rn i pas iune şi va a ju to ra deci la m a i g rabn ica l impezire a curen­telor de idei , ce s t r ăba t generaţ i i le de scri i tori de după r ă s b o i u .

Dar replicele celor scrise aici a u fost asvârl i te peste gr i la jul de plasă împle t i tă , î ndă ră t , cu g ra ţ i a u ş o a r ă a mingi lor de t en i s .

P a s i u n e a luptei a fost l âncedă . Se în tâmpla ca m i n g e a a r u n c a t ă de r ache t ă , să se în toarcă , să facă din nou d r u m u l , şi la sfârşi t , după acest s ch imb agreabi l şi î ndemâna t i c de ming i u m p l u t e cu aer , echipele să-şi s t r ângă m â n a încân ta t e , ca după u n desmor ţ i tor ş ampiona t , încheia t cu m a s ă c o m u n ă şi t oas tu r i . Ia r cet i torul , spectator nedu­mer i t , r ă m â n e ma i nedumer i t încă dacă a s u n a t ori n u ceasul modern i smulu i , t rad i ţ iona l i smului , eropeismului ori a l tu ia , or icare , d intre celelalte i s m u r i .

Confuzia şi contradic ţ ia ar prileji reflecţii pu ţ in binevoi toare . Poate supravieţui tor i i vijelioaselor polemici de odinioară , care a u însufleţi t paginile «Convorbirilor l i terare», «Revistei nou i» a lui Hasdeu , «Contemporanulu i» lui Gherea , Nădejde şi Mor ţ im, m a i apropia te lor «Viaţa r o m â n e a s c ă » şi «Semănă to ru l» , vor fi dând din u m e r i cu oare­care compă t imi re , evocând t impu l eroic când în des lăn ţu i rea discuţii lor, c ru ţa re pen t ru adversar n u ex i s t a , şi fiecare s u t a ş d in t r 'o t a b ă r ă c ă u t a să s t r ăba tă prin pieptarul de oţel, cu lancea , adânc m ă d u l a r u l adver sa ru lu i . Piruetele de astăzi n u vor fi p lăcând. Ia r t imid i ta tea af i rmaţi i lor va fi fost l u a t ă drept s lăb ic iune .

To tuş , expl ica ţ ia e poate şi a iu rea . S tăm — n u n u m a i noi — dar t o a t ă omen i rea

de d u p ă răsboiu la in te rsec ţ ia u n o r curen te de idei ce-şi d i spu tă în tâ ie ta tea , n u în a fară , în t r 'o formaţ ie de g r u p oarecare , dar l ăun t r i c , în fiece scrii tor şi ar t is t , în fiece intelectual şi în fiece individ, opri t o clipă din d r u m u l frenetic al vieţii să privească în el însuş şi să se în t rebe . E o epocă de pr imenire a curente lor de gând i re , a valori lor şi a^sensibi l i tă ţ i lor . Individul închide în sine o s u m ă de surpr ize pen t ru el însuş . O s u m ă de e lemente nes ta torn ic i te pot să-1 t â r î e m â i n e în t r 'o parte ori a l t a . Pe aceste de t e rminan te n u e s t ăpân — crezul valabil a s tăz i , poate fi m â i n e r ă s t u r n a t şi înlocui t cu a l tu l , sincer a r g u m e n t â n d , tot a t â t de în temeia t . Ceeace od in ioară se rezolva şi se verifica depar te în t imp , se rezolvă şi se verifică vert iginos, în toate domenii le , începând dela efi­cac i ta tea şi t ră in ic ia i luzorie a t ra ta te lor de pace , t recând la principiile economice anu la t e de expe­r i e n ţ a u n u i s ingur a n , şi sfârşind cu teoriile es te­tice epuizate şi r enova te cu fiecare seson. Pozi ţ ia individului , în această hao t ică desfăşurare de eve­

n imen te ieşi te din cumin ţen i a o rdona tă a mersului p lane ta r •— e t r ag i că . Răgaz de reculegere n u a r e . Desaxa t , îşi pierde o ideologie înainte încă de a se fi famil iar iza t bine cu e a .

Tiranizaţ i încă de vechile formule descoperim că n u m a i corespund în to tdeauna aceluiaş con­ţ i nu t . Astfel ceeace u n u l exa l t ă ca specific şi n a ţ i o n a l , în a r t ă , se î n t âmplă să fie perfect în­cadra t de ceeace a l tu l numeş t e eu rope i sm; a r g u ­mente le t rad i ţ iona l i smulu i se în tâmplă să poa tă fi întoarse cu succes în favoarea mode rn i smu lu i , iar c rea torul de a r t ă prins în la ţu l une i fo rmule , porneşte s ă r u p ă sforile, să zămis lească opera sa împotr iva doctrinei r eg lementa te , şi să-şi facă , cu alte cuv in te , spre d isperarea doc t r inaru lu i , de cap .

Despr indem, d in t r ' un s ingur n u m ă r al «Vieţii româneş t i» aceas tă justif icare a t rad i ţ iona l i smu­lui francez, care ar î n semna to toda tă , în corolar , osândirea t radi ţ ional ismului r omânesc , fiindcă n ' a r avea de unde să se h r ă n e a s c ă :

«Când F r a n ţ a e t rad i ţ iona l i s tă , are şi de c e . E a se poate întoarce cu succes la c las ic ismul epocei lui Louis XIV. Şi aceas tă readap ta re l a t recu t poate fi şi regenera toare şi e x t r e m de efi­cace».

Dar to t a t â t de valabi lă , poate fi şi cea la l tă t e z ă :

«Când F r a n ţ a e modern i s t ă şi vrea să rupă t iparele vechi are şi de ce. Scriitorul şi ar t is tul e asf ixia t de formele în care c rea ţ ia s 'a împie t r i t pe r â n d , după clasicismul epocei lui Louis XIV. Şi aceas tă împrospătare a formelor, î n s e a m n ă e l iberarea ar t is tului de t i r an ia s t rămoşi lor epui ­za ţ i , şi poate fi regenera toare şi e x t r e m de eficace».

E ma i pu ţ in leg i t imă o pledoarie decât ceala l tă ? Revol ta epigonilor a fost n u n u m a i oda tă s â m ­

bure al înnoiri lor fericite şi fecunde. Pap in i , din epoca futur ismului mi l i t an t din 1913 şi 1914, n u e u n caz s ingura t ic în i s tor ia artei şi l i t e ra tur i i , unde nouii ven i ţ i , ca unele t r ibur i din Amer i ca sep ten t r iona lă îşi ucid bunicii înda tă ce au a juns băt râni şi debil i .

A d a u g ă «Viaţa r o m â n e a s c ă » : «Caracterul specific na ţ iona l n ' a fost păs t ra t

la noi decât de popor». Şi to tuş , în a l tă par te , în ace laş n u m ă r : « A m cerut în to tdeauna contac tu l cu Occi­

dentu l în polit ică, în ş t i in ţă , în t ehn ică . In l i tera­t u r ă e cu to tu l a l tceva. Art is tu l pen t ru o miie de mot ive n u poate fi decât na ţ iona l . P rodus al unei socie tă ţ i , scrie pent ru o societate d a t ă . Marea lui cali tate e specif ici tatea. Şi aceas ta n u poate fi decât na ţ i ona l ă . O inspi ra ţ ie for ţa tă care ar veni dela u n g rup de sensaţi i pe care v iea ţa noas t r ă n u le cunoaş te , ca şi reacţ iuni le exotice în faţa acestor sensaţ i i , n u poate fi decât l i tera­t u r a de seră , sau în cel ma i bun caz de abi l i ta te .

388

© BCU Cluj

Li t e r a tu r ă m a r e s a u cel pu ţ in propr iu zisă n u poate d a » .

Concluzia — poporan i smu l . F i indcă n u m a i de că t re popor a fost păs t ra t

ca rac te ru l specific n a ţ i o n a l . D a r Caragiale n ' a fost poporanis t şi e specific

n a ţ i o n a l , j u m ă t a t e din ope ra lui Sadoveanu n u e poporan is tă şi e specific n a ţ i o n a l ă , Bră tescu-Voineşt i n u e poporanis t şi e specific n a ţ i o n a l . T i r an i a formulelor duce la a semenea paradoxa le conc luz i i .

Pe u r m ă , i zo la rea a r t i s tu lu i de curente le de peste ho t a r e ale epocei sa le , n u e î n t o t d e a u n a a t â t de s t r i c tă , c u m din exces de zel o vrea «Viaţa r o m â n e a s c ă » .

E p o c a lui Ludovic al X lV-a , n u poate fi expl i ­c a t ă fă ră in f luen ţa l i te ra tur i i spaniole , r o m a n ­t i smul f rancez fără c i rcu la ţ ia r o m a n t i s m u l u i englez şi g e r m a n ; t ea t ru l lui Schiller e i n c a r n a -ţ i a formulei d r ama t i ce a lui Voltaire şi Di-derot , M a t h u r i n Regnier , r ep rezen tan tu l abso­lu t al spi r i tu lui «gaulois», a î m p r u m u t a t pe dea 'n t regu l concepţ ias at irei dela Ar ios to , s imbo­l i smul francez a crescut în u m b r a lui W a g n e r şi a doi d r a m a t u r g i norveg ien i , doi romanc ie r i suedezi şi u n u i cr i t ic danez , care aduceau mis te ru l u n u i suflet sep ten t r iona l proecta t f an toma t i c pe fundalul auror i i borea le .

U n vajnic lup tă to r a l t r ad i ţ iona l i smulu i francez, Leon Daude t , e sil i t s ă m ă r t u r i s e a s c ă :

«Curentele spir i tului omenesc se f r ă m â n t ă , se în locuesc , săvârşesc m i g r a ţ i u n i , ca şi popoarele pe care le reprez in tă . In te l igenţa se lă rgeş te , punc ­tu l de vedere devine cosmopoli t , şi r a sa , fără să iasă din e a însăş , par t ic ipă la t u r b u r ă r i l e , la e ro ­rile, la sensibil i tăţ i le raselor celor m a i îndepăr­ta te . . .»

O l i t e r a tu ră n u este dar n a ţ i o n a l ă , ci devine n a ţ i o n a l ă .

«O l i t e r a tu ră e x p r i m ă o n a ţ i u n e , n u fiindcă a fost p rodusă de ea , ci fi indcă a adop ta t -o» .

( E . H e n n e q u i n ) . Din confuzia de g e n u r i , de curen te şi de perso­

na l i t ă ţ i , o n a ţ i u n e aderă ins t inc t iv l a creaţ iuni le care-i e x p r i m ă m a i desăvârş i t sensibi l i ta tea şi tend in ţe le i n t e r i oa r e .

«Mis iunea n o a s t r ă l i t e r a r ă — s c r i a Brune ţ i e re , despre l i t e r a t u r a f ranceză — n ' a cons is ta t decât din a n e face media tor i i c irculaţ iei de idei şi de a le d a fo rma necesa ră pen t ru a face. din ele va­loare un ive r sa l ă de s c h i m b » .

I a r F a g u e t , despre aceeaş l i t e ra tu ră crede c ă : «Din a l XVI- lea secol p â n ă în al X l X - l e a , F r a n ­

cezii a u i m i t a t l i tera tur i le s t r ă ine , î n to tdeauna , m a i m u l t ori m a i p u ţ i n , dar î n t o t d e a u n a , în a fa ră de o per ioadă de aproape 40 an i (1660—1700) ; însă le i m i t a u cu conv ingerea că t r anspunându- l e le făceau m a i b u n e , că e r au î m p r u m u t u r i de bo­ga t de la să rac . . . »

I a t ă da r şi f ragi l i ta tea specificului n a ţ i o n a l , dacă n e l i m i t ă m la formulele în cur s şi ap te de a fi în t r ebu in ţa t e cu oarecare sofist icărie, pen t ru sus ţ i ne rea u n e i a ori celeilalte teze .

A m voit în pagini le noas t r e să d ă m loc la a l tceva decât la u n s implu s c h i m b abi l de m i n g i . A m oferi t adăpos t a m â n d o r o r a cu ren te de idei n u pen t ru a just i f ica eclect ismul l i tera tur i i pu­bl icate , Ci f i indcă aceste d o u ă curen te înfăţ işază sens ib i l i ta tea ş i ideile unei genera ţ i i în lup tă cu e a însăş şi în cău ta re de e a însăş .

Contactul cu Occidentul n u l -am respins , ci l -am c ă u t a t . Cronicile s e m n a t e de scri i tori f ran­cezi, belgieni , i ta l ieni , u n g u r i ori g e r m a n i , s t au m ă r t u r i e ; j u m ă t a t e din cronicile noas t r e u n d e se u r m ă r e ş t e m i ş c a r e a ideilor şi ar te i de peste gra­n i ţ ă , fac dovadă că n u n e - a m închis ca viermele de m ă t a s e în capsu la sa . N ' a m preferat n ic ioda tă di l igenta confortabi lului vagon de dormi t , cân­tecul de d r â m b ă simfoniilor lui Bee thoven , pe d-1 Radu Cosmin lui F r a n z Werfel ori Vildrac, pe c u v â n t , că di l igenta , d r â m b a şi d-1 Radu Cosmin reprez in tă specificul n a ţ i o n a l . '

D a r acest contac t n u l -am c ă u t a t pen t ru a ne a n e x a une i l i te ra tur i apusene , pen t ru a n e aban ­d o n a modern i smulu i ba lcaniza t , dada i smulu i de­funct , măscăr i lo r h i l a r ian te , în care un i i văd expres ia cea m a i desăvârş i t ă a eu rope i smulu i ; ci pen t ru a r idica real cu rba eului nos t ru , pen t ru a valorifica însuşir i le , încl inări le , posibilităţile noas t r e specifice, pent ru a ne încadra în con tem­porane i ta te cu apor tu l nos t ru n a ţ i o n a l , n u cu imi ta ţ i i de ieftin şi n ă t â n g gus t .

Ne-am ridicat împot r iva acelui europe ism care în v ia ţa socială şi polit ică, ne -au pus l a î n d e m â n ă , de-a g a t a formele, îna in te de a pregăti con ţ inu tu l , şi ne-a dispensat chiar de gr i ja de a m a i pregăti aces t c o n ţ i n u t .

E u n refren vechiu , f ireşte, desacordul d in t re formă şi c o n ţ i n u t . Dar veche e şi idea, că p ă m â n ­tu l se învâr te în j u ru l soare lu i , şi deşi da tează dela Copernic , aceas t a n u în seamnă că p ă m â n t u l îşi ca tă m a i p u ţ i n de calea lui în spa ţ iu .

Desechi l ibrul in ter ior al că r tu r a ru lu i r o m â n , e pr ic inui t de p rog ramul şcolar adop ta t de a i u r e a fără să fie a d a p t a t ; votul un iversa l a da t ca pr im rod furtul de u r n e şi alegeri le cu ba ione ta , f i indcă m a s s a e lec tora lă n ' a fost prealabi l p regă t i t ă pen t ru aceas tă egal izare în exerc i ţ iu l dreptur i lor şi pre­rogat ivelor politice, împropr ie tă r i rea n ' a găsit p lugaru l educa t pen t ru n o u a s ta re de l u c r u r i , b iu roc ra t i smul nos t ru e copiat după cel f rancez, Cons t i tu ţ ia după cea be lg iană — ba a m lua t aceas tă cons t i tu ţ ie ch iar cu art icolele ei pa raz i ­t a r e , ce nu-ş i a u loc nici just i f icare la n o i , ca de o pildă acel ar t icol u n d e se prescrie vo ta rea a n u a l ă obl igatorie de că t re Cameră a cont igen-tu lu i a r m a t e i , condiţ ie pr in care Camera Comunelor cons t rângea pe Regele Angliei să o convoace a n u a l , şi care nu-ş i avea rost l a n o i , oda tă ce ex i s t ă o sesiune p a r l a m e n t a r ă deschisă a u t o m a t , l a o da t ă f ixă a une i luni de t o a m n ă .

î m p o t r i v a acestor prejudecăţ i europeis te n e - a m r idicat î n to tdeauna . Căci ceeace n e - a da t p â n ă a c u m a fost odios şi ca r i ca tu ra l . O societa te n u se fo rmează p r in t r 'o deducţ ie apr io r ică .

E a ex i s t ă . E u n fapt . E x i s t e n ţ a ei s 'a desvol tat , b ine ori r ă u , t u r b u r e ori l impede , ca u n fenomen n a t u r a l . Condiţi i le acestei desvoltăr i n u se pot s t r ă m u t a din a fa ră , m a g i c , p r in t r 'o lege, o teorie ori u n u c a z ; ele s ' au o rându i t o rgan ic , după n a t u r a socie tă ţ i i , obiceiur i le , m o r a v u r i l e , ca rac ­terul ind iv idua l , r a s a , ideile famil iare , t r a d i ţ i a .

«Pe de a l tă pa r t e — ros tea Bourge t î n t r ' u n d iscurs — care altele sun t puter i le vii ale u n u i popor , acele care apa r în perioadele de cr iză n a ţ i o n a l ă , dacă n u puter i le care i zvorăsc din r a să şi din p ă m â n t , felurile de a gândi şi de a s imţ i , reac ţ iuni le adesea inconş t ien te care con-st i tue rezerva personal i tă ţ i i e tnice ? Augus te Comte s p u n e a : Cei vii s u n t guve rna ţ i de m o r ţ i . Cuvânt m i n u n a t şi ca re , t r a d u s î n t r ' u n l imbaj m a i a b ­s t rac t şi m a i pu ţ in f igura t , î n s e a m n ă că o solidari-

389

© BCU Cluj

t a t e indestruct ibi lă uneş te părinţ i i cu copii, că generaţ i i le succesive sun t e tapele unu i aceluiaş m a r ş , că s u n t e m beneficiarii şi uzufruct ier i i ener­giilor care ne-au zămis l i t . Noi le c o n t i n u ă m . Sun tem tota lu l lor v iu . Fo r ţ a noas t r ă individuală n u este decât m o m e n t u l unei moşten i r i colective. Ceeace e m a i a d â n c în no i , m a i rea l , sun t ele­mente le t r ansmise» .

In polit ică, în cu l tu ră , în v iea ţa socială, a ţ ine s eamă de ele , î n seamnă a ţ ine s eamă de rea l i t ă ţ i .

Nu p u t e m crede dar , oda tă cu «Viaţa r o m â ­nească» — că tot ce e bun şi generos în ţ a r a as ta ne -a veni t de peste ho ta re şi că n u p u t e m aş tep ta acest generos şi b u n , decât din dărnic ia

UN RĂSPUNS PENTRU D-L

Iubi te pr ie tene,

Mă vei i e r ta că în scr isoarea aceas ta , în care aşteptai poate să- ţ i vorbesc de al te lucrur i (pr imă­v a r a a înflorit sub pinii de pe Pinc io — a b i a s 'a s c u t u r a t mimoza) — e u îţi scriu t o tu ş despre u n s tupid fapt divers , la care n u m ' a ş fi oprit , de b u n ă s e a m ă , dacă ocupa ţ ia n o a s t r ă de a scrie pen­t ru ceti tori n u ne-ar obliga adeseori să d ă m şi unele expl icaţ i i , chiar când s u n t inu t i l e .

Ştii că , n u de mul t , în ed i tu ra «Cul tura Naţio­n a l ă » , a a p ă r u t u n vo lum de poezii alese din Gr. Alexandrescu , în tocmi t de m i n e . Lucru fără im­por tan ţă , şi din ca re , bine înţeles, n u îmi p u t e a m face nici o van i t a te . Conştiincios a lcă tu i t to tuş , cu vechile ediţii ale poetului în fa ţă , şi ma i ales cu in t en ţ i a , măr tu r i s i t ă şi în p re fa ţă şi în cri teriul de alegere al poeziilor, de a da u n Alexandrescu semnif icat iv, s c u t u r a t de n ă t â n g i a manua le lo r di­dact ice , şi înfăţişat prin ce în el ma i poate fi esen­ţ i a l pen t ru u n cetitor de az i . Lucrul aces ta , bine înţeles, n u m ă a ş t ep t am s ă supere pe n i m e n i . Dimpot r ivă . Ar fi fost prilejul de a regăsi aproape u n poet n o u în l ir ica u i t a t ă a celui d in tâ iu ro ­m a n t i c a l n o s t r u .

I a t ă însă că pr imesc aici , u n d e aproape îmi u i ­t a s e m de Alexandrescu , u n ziar cu grije în tocmi t de b u n ă s e a m ă de aceeaş m â n ă care în foiletonul î n semna t cu roşu , iscălia pe l ângă o serie de n a i ­vi tă ţ i critice şi vreo câ teva insul te la ad resă -mi . Un cunoscu t au to r de m a n u a l e didact ice , pr intre no i de m u l t celebru prin prost ie , (sigur că te-ai şi gândi t la Mihail Dragomi re scu ) , revol ta t de îndrăznea la m e a de a m ă a t inge de u n scriitor care de m u l t e p rada fără apă ra re a senilităţii didactice, îşi în t i tu la foiletonul cu vreo pa t ru t i ­t lur i din care re ţ in n u m a i pe aces tea : «0 ediţie t endenţ ioasă» — Grigore Alexandrescu , edi ta t de «Cultura Na ţ iona lă» . Laola l tă , eu şi ed i tu ra , sun ­t e m declaraţ i tendenţ ioş i , mincinoş i şi ne ruş ina ţ i , pen t rucă în loc de a înfăţişa u n Gr. Alexandrescu pat r io t şi na ţ ional i s t , a m subl iniat în p r imul r ând u m a n i t a r i s m u l lui r o m a n t i c pus la i ndex de pro­g r a m a didact ică oficială: «E o t end in ţă cons tan tă

i ) Colegul nos t ru Al. Busuioceanu t r imite u n u i a din redactorii revistei , scrisoarea aceas ta pe care a m crezut că facem mai bine publicând-o în în­t r eg ime .

Redac ţ i a

Apusului ori Răsă r i tu lu i . Europe isare , pr imenire — dar cine fuge de ele , a t â t a t i m p cât n u a m e ­n i n ţ ă echil ibrul inter ior şi n u a l terează ceeace însăş «Viaţa românească» numeş te specificul na ţ i ona l ?

Dar a ne socoti te ren fertil pentru exper imen­t a r e a formelor apusene , care şi acolo, la ele acasă , plesnesc sub pres iunea evenimente lor , ni se pare n u n u m a i s tupidă abdicare dela dest inul s ău , ci şi ofensă adusă unei vieţi na ţ iona le , păs t ra te aşa , în g r a n d o m a n i a mizeriei sa le , in tac tă şi vie , peste veacur i , pe care nici i s tor ia n u le poate deplin l ă m u r i .

De aceas tă «grandomanie a mizer ie i» , avem candoarea a nu roş i .

MIHAIL DRAGOMIRESCU *)

«Un bou , ca toţi boii , pu ţ in la s imţ i re , «In zilele noas t r e , de soa r t ' a ju t a t . . .

(Gr . Ale xandrescu : Fabu le ) .

a acestei edi tur i — scrie acest o m necăj i t — de a u m b r i ceeace e adânc românesc şi de a cul t iva ceeace poate aduce . . . f răţ ia înt re o a m e n i » . R â n ­duri le aces tea blege m ă dispensează de a le ma i comen ta . Trebuie s ă notez , t o tu ş că d-1 Drago­mirescu e şi au to ru l u n u i vo lum în colaborare cu Gr. Alexandrescu , în care Alexandrescu a pus bine înţeles versuri le , iar Dragomirescu n ă t â n g i a . Poeziile a u ieşi t astfel cu versuri şi cu strofe în­tregi c iun t i t e , şi înlocuite cu altele noui compuse de profesor «după s imţu l es te t ic». Despre opera aceas t a scr isesem în prefaţa ediţiei mele că poate fi socot i tă ca o ediţie radicală a lui Alexan­drescu .

Supăra rea , dar e exp l icab i lă ; n u ma i pu ţ in însă şi r idiculă când t rebuie să-şi apere propria-i n e ­roz ie . Şi inven tându-ş i a r g u m e n t e , îmi aduce as t ­fel o serie de acuzaţ i i pe care ţ i le î n ş i r : I. Că, deşi în prefaţă eu făgăduisem a păs t ra toa te for­mele s intact ice şi par t icular i tă ţ i le de gra iu m u n t e ­nesc ale lui Alexandrescu , în poezii, t o tu ş le -am modif icat înlocuindu-le cu formele l i terare m o ­derne . D . p . a m scris «şoaptă» în loc de «şoptă», «smal ţu iau» în loc de «smăl ţu i au» , «ur ic ioasă» , în loc de «ur îc ioasă» , «sfânt», în loc de «sfint», «şoaptele» în loc de «şoptele» ş. a . 2. A m s t r ica t r i tmica versuri lor modificând uneor i or tograf ia , d. p . în loc de «în u n g h i ' a scu ţ i t e» a m pus « în ungh i i a scu ţ i t e» , sau în loc de «păduri care 2 h rănesc» a m pus «şi păduri care-1 h rănesc» (va­r i a n t a aceas ta ex i s t ă şi e a în ediţiile lui Alexan­drescu) , e tc . 3. In sfârşit , că , î n t r ' u n stil care pro­fesorului nu- i convine a m scris despre Alexan­drescu lucrur i n e m a i auz i t e ca ace s t a : «Pa t ru s trofe, cinci şi poate nici a t â t e în t reg Alexandrescu l i r ic».

Nu a m la î n d e m â n ă nici u n a din cele cinci ediţii a p ă r u t e în t impu l vieţii lui Alexandrescu (1832, 1838, 1842,1847 şi 1863) ; îmi e deci imposibi l s ă r ă spund metodic şi pedant profesorului care s igur că aş teap tă a c u m vreo câ teva c i ta ţ i i . Nici n u e de altfel necesa ră o a semenea discuţ ie . Dar fiindcă to tu ş lucrur i le t rebuiesc puse la punc t , fă-mi ser­viciul şi răspunde- i t u undeva , în t r 'o n o t ă la coada revis te i , u r m ă t o a r e l e :

1. Că formele «ortografice» n u s u n t nici par t i ­cular i tă ţ i de gra iu şi nici s in tac t ice , deci e r a m liber să le sch imb , c u m dealtfel din prefaţă a n u n -

390

© BCU Cluj

ţ a s e m . P u t e a m scrie d a r , «şoaptă» în loc «ş6ptă» , «sfânt» în loc de «sf int», e t c .

2. Că nici greşelile de t ipar n u s u n t fo rme s in­tac t ice s a u pa r t i cu la r i t ă ţ i de g r a iu , şi deci a p u t u t să i a să «ur ic ioasă» in loc de «u r î c ioasă» , «smal -t u i a u » în loc de « s m ă l ţ u i a u » , e t c .

3. Că u n o m in te l igen t n u a r e nevoie s ă n u m e r e pe degete ca s ă în ţe leagă câ te si labe a re u n v e r s . «In u n g h i ' a scu ţ i t e» e d a r to t u n a cu « în ungh i i a scu ţ i t e» pen t ru c ine ştie s ă ce tească poezi i .

4 . A p o i : în t ranscr ier i le mele n u ex i s t ă n ic io fo rmă s in tac t i că s a u pa r t i cu la r i t a t e de g ra iu care să n u se regăsească în v r e u n a din cele 5 ediţii ale lui A lexandrescu . Dar c u m de la o ediţ ie la a l t a poetul însuş îşi modif iea s i n t a x a şi m a i ales formele cuv in te lo r , eu a m ales în gene re formele cele m a i ap rop ia te de l imba a c t u a l ă , indi ferent de ed i ţ ie . D a c ă ş i -ar verifica ci taţ i i le «cu toa t e cele S edi ţ i i» , d-1 Dragomi rescu a r vedea de s igur c u m a r t rebui să-şi ş t ea rgă s ingu r u n a câ te u n a ghi l imele le .

5 . In sfârş i t , că dec lamaţ i i pat r iot ice ca aceea , că poeziile lui A lexandrescu «pot s t a cu onoare a lă tu r i de ale lui P i n d a r , L a m a r t i n e şi Victor H u g o » , s a u m a i sus decâ t ale lui L a F o n t a i n e , toa te a s e m e n e a şi al te ieftine s tup id i tă ţ i şcolăreşt i s ă le păs t reze pen t ru s e m i n a r u l de l i t e r a t u r ă de la Univers i t a te u n d e poate ar fi m a i m u l t g u s t a t e .

Dar e dea juns cu a t â t e a expl ica ţ i i pen t ru n i m i ­curi le in te lec tua le ale d-lui D r a g o m i r e s c u . î m i vine în m i n t e a l t ceva m a i n o s t i m cu care a m s ă s c h i m b vorba . Iţi m a i amin teş t i ? E r a în t r ' o p r i m ă v a r ă ca a c u m — ş a p t e , opt an i dea tunc i , câ ţ i s u n t ? La Univers i t a te , în s a l a XVII I - a , l a cursu l de l i te­r a t u r ă r o m â n ă ( to t a l lui D r a g o m i r e s c u , vai 1) pe care n u m a i ştiu ce obligaţii r e g u l a m e n t a r e n e s i leau să-1 s u p o r t ă m în fiecare s ă p t ă m â n ă . î n ­floriseră za rză r i i , a f a r ă şi în no i . Ne î n t â m p i n a u pe s t răz i ţ igăncuşe le cu bucheţe le de t ă m â i o a r ă . V e n e a m l a cu r s aga le , cu capu l gol în soa re , cu pă ru l f lu tu ra t de vân t pe f run t e . Şi în z i u a aceea , ce pl ic t is i toare o ră , ap roape m o ţ ă i t ă în sâsâ ia l a

dia lect ică a m a g i s t r u l u i ! In faţa n o a s t r ă şedea T i n a — T i n a , ce s 'o fi făcut T i n a ? Ce n o s t i m ă e r a ! Şi ce ob ra sn i că l Scotea l i m b a l a m a g i s t r u şi îl desena cu cu ţ i t a şu l pe p u p i t r u . II făcea cu cioc, cu oche lar i , cu m o ţ u l a t â r n â n d u - i bleg pe f run te . Ii pusese o ch ivă ră de h â r t i e pe cap şi dedesubt scrisese « Impera to ru l a r t e lo r» . Profesorul vorbea pa rcă de Buda i De leanu , de H o m e r , s a u de a şa ceva . Ia r u n d e v a pe ap roape se s c u t u r a u n piers ic . P r in ferestrele deschise n e venea mi rosu l a m a r adus de v â n t . T ina , p u r t a o rochie a lbă , s t răvez ie . P r i n s p u m a e i , noi îi d e s e m n a m cu ochii umer i i r o t u n z i , şi b ra ţe le şi s â n u l . Gule raşu l cre ţ n e în­gădu ia să-i p r iv im ceafa — r o t u n d ă , a lbă şi ca­t i fe la tă . Pusesem, a m â n d o i ochii pe câr l ionţu l h a z ­liu ce i se răsuc ise tocma i aco lo , s u b ceafă, şi su ­f lam în el s 'o necă j im . De pe ca t ed ră însă glasul profesorului se îngroşase d i n t r ' o d a t ă şi ros tea toc ­mai s e n t e n ţ i o s :

— Buda i De leanu este u n poet foar te m a r e . El cu onoare poa te s t a a l ă tu r i şi de H o m e r . . .

Câteva condeie s c â r ţ â i a u g răb i t e pe hâ r t i e în­s e m n â n d idea m e m o r a b i l ă a m a g i s t r u l u i . Vreo câ ţ iva , smulş i din r eve r i e , se î n c r u n t a u în gol , căsn indu-se s ă în ţe leagă . Noi ch ia r , u n m o m e n t surpr inş i şi i n t imida ţ i de so l emni t a t e , l ă s a s e m câr l ionţu l Tinei , şi a ş t e p t a m îngr i jo ra ţ i . Şi — îţi m a i aduci a m i n t e ? — T i n a însăş , b i ru i tă , f r ân tă ap roape de căsca tu l pe care n u şi-1 ma i p u t e a î nnăbuş i , s ' a în tors la n o i , şi ap roape să-i v ină a p l ânge , s ' a m i r a t şi e a :

— Ce i m b e c i l ! Iţi ma i aduci a m i n t e ? Ce s 'o fi făcut T i n a ? Şi a c u m d r a g u l m e u , i a r t ă - m ă că t e - a m făcut

s ă pierzi a t â t a v r e m e , şi p r imeş te o s t r ânge re de m â n ă . Iţi voi scrie a l t ă d a t ă c u m a veni t p r i m ă v a r a în P inc io şi în grădini le sa lus t i ene .

Al t ă u A L . BUSUIOCEANU

R o m a , 5 Aprilie 1924.

C R O N I C A L I T E R A R Ă

CHARLES B A U D E L A I R E INFERN — PURGATORIU — PARADIS

UN F R A G M E N T 1 ) de

T. Viatm

SĂ obse rvăm popu la r i t a t ea c re scândă şi î n sem­n ă t a t e a de a c u m n e t ă g ă d u i t ă a poeziei lui Charles Baude la i re . Pe când a t â t e a mani fes tă r i c o n t e m ­porane culegeri i de versur i de la 1857 a u c ă p ă t a t acea cal i ta te deosebi tă , a t e n u a t ă şi pa l idă , pe care o dobândeş te orice percepţ iune f recuentă şi orice e lan or ig ina l conver t i t în expres iune t ip ică , i n s p i r a ţ i u n e a poetului a l cărui c en t ena r se s ă r b ă ­toreş te a n u l aces ta , păs t r ează încă n o u t a t e a te r i ­bi lă care cu a t â t e a decenii în u r m ă descă tuşase u n «fior n o u » . Nu c redem t o t u ş că aceas t ă v i ta ­l i tate se da toreş te a n u m e ant ic ipăr i i u n o r mi j loace de real izare pe care poezia de m a i t â rz iu t r ebu ia

1) Pagin i le de fa ţă a u fost scrise a c u m trei an i cu ocaz ia aniversăr i i cen tenaru lu i naş ter i i lui Charles Baudela i re .

s ă le conserTe dela d â n s u l sau să le redescopere s i n g u r ă . In felul aces ta p u t e m vorbi de Victor H u g o ca de u n in i ţ i a tor s a u n e p u t e m l ămur i f a ima redobând i t ă a cu tă ru i m a r e p r imi t iv u i t a t şi a căru i v iz iune şi expresie e deoda tă conf i rma tă de rezul ta te le une i u l t i m e exper i en ţe . Exemple le s u n t n u m e r o a s e ; şi ele vor fi spori te ne înce t a t . Dar poezia lui Charles Baudela i re n u închipueş te ges tu l in i ţ ia l al unei cuge tăr i poetice n o u ă şi nici man i f e s t a r ea unu i r ebe l . E drep t că pr in t re so ­netele sale ex i s t ă şi foarte cunoscu tu l «Correspon-dances», în care as tăz i se vede fo rmula rea cea ma i l impede a une i a t i tud in i care avea s ă se a f i rme c a m la vreo treizeci de an i dela publ icarea volu­mulu i «Les fleurs du Mal» . Servi t de a c e a s t r uc ­t u r ă şt i inţif ică a sp i r i tu lu i , a l cărei loc în fan taz ia c rea toa re n u poa te fi îndea juns de s tudia t , şi a

391

© BCU Cluj

cărei îmbinare cu o viziune fecundă şi u n t empe­r a m e n t generos face pe mare le poet , BaUdelaire a găsi t cele 14 versuri incisive câri pot fi înscrise în f runtea antologiei con temporane . E vorba acolo p r e c u m se ş t ie , de u n i t a t e a o rgan ică a lumi i s e n -sa ţ iuni lor noas t re şi de înţelesul s ingular care se răspândeşte astfel peste domeniu l s u b î m p ă r ţ i t al s imţur i lor . F i reş te , concepţ iuhea aceas ta esenţ ia l teore t ică e r e d a t ă acolo î n t r ' un fel i n tu i t i v ; şi dacă ne îngădu im o in te rpre ta re aşa de ba rba ră , e că n e - a m r e s e m n a t a privi n u m a i roul său în le­g ă t u r ă cu o idee teoret ică m o d e r n ă . Unde însă poate duce ideea corespondenţei dintre sensaţ i i şi u n i t a t e a semnificării lor, Baudela i re n ' a a juns şi nici n u pu tea să a jungă . Un început de s tud iu , pe o bază de înţelegere ma i precisă, permi te astăzi o caracter izare genera lă a poeziei n o u ă . Dar Bau­delaire scapă ma i t o tdeauna acestei carac ter izăr i . Nu vom întâlni la dânsul nici subiect iv ismul e x t r e m a l u l t imi lor poeţi , nici a ccen tua r ea lor mereu mai îndârj i tă a notei personale şi absurde . Apoi, n u vom afla la dânsu l nici celelalte consecinţe ale su­b iec t iv ismului : mate r ia l de sensaţi i şi emoţ iuni embr iona re , o economie a formei lipsită de seve­r i ta te corespunzând acelui bine cunoscut «vag» al coricepţiunii , o elast ici tate prozaică a r i tmulu i ş. a . m . d. Toate aceste consecinţe şi subiect ivismul din care ele der ivă se pot bine înţelege din idea «corespondenţelor». Căci dacă deosebitele genur i de sensaţ i i t r a d u c , fiecare în l imba lor, o aceeaş versiune or ig inală , este evident că aceas ta nu poate s ă a ibă o valoare sufletească ma i la rgă decât l u m e a sensaţi i lor poate în genere cupr inde . Nimic însă mai îndepăr ta t de in sp i r a ţ iunea lui Baudelaire decâ t poezia, de s igur n u lipsită de u n fa rmec su­gestiv, a unu i a s e m e n e a suflet , mă rg in i t în sen-sa ţ ie şi copleşit de emoţ i e . Baudela i re d impotr ivă cunoaş te a r t a de a se d o m i n a . El ştie apoi să se ridice deasupra sensibil i tăţi i sale imedia te şi s ă scoa tă din sufer in ţa corpului s ă u t rudi t şi a ner ­vilor săi îndure ra ţ i , din chinul u n u i suflet care a a d u n a t desgustul unei întregi civilizaţii , ma te r i a une i concepţ iuni in te lec tua le . El năzueş te mereu că t re l u m i n ă , că t re idee şi fo rmă. Aci s tă şi in te ­resul d r a m a t i c al personal i tă ţ i i sale . Căci dacă su­fletul său a r fi cunoscu t acea indolen ţă aşa de c ă u t a t ă la modern i , dureri le sale s 'ar fi t ransfor­m a t uşor în volupta te . Dar el şi-a pu r t a t dure rea prin conductele unu i in te lec t complicat şi puter ­nic şi a ş ters chiar din volupta te , o t r ava conşt i inţei de s ine . El n u s 'a m e n ţ i n u t în u m b r ă şi melancol ie , dar a îna in ta t cu o energ ie e ro ică în mij locul a re ­nei în care cască şi u r l ă fiarele desnădejdei . In felul aces ta cred că se poate a junge la o înţelegere ma i j u s t ă şi ma i bărbă tească a poeziei lui Baudela i re . Şi dacă vreo l a t u r ă dulce şi r e s e m n a t ă a p u t u t fi su rpr insă şi a ici , şi d a c ă e a a fost pusă cu prefe­rinţă în l u m i n ă de către gus tu l t impu lu i , se va înţelege to tu ş că Baudelaire n u poate fi în n ic iun ch ip socotit drept u n poet al femeilor şi adolescen­ţ i lor . Marea însemnă ta te a poeziei sale pent ru t impul nos t ru n u se datoreş te a t â t ini ţ iat ivei unei a t i tudini lirice n o u ă , cât împre jurăr i i r a r e de a fi oferit unei^epoce, care dela dânsu l n u ma i avea s ă găsească forţa necesară de a se înţelege şi nici pe aceea de a suferi povara păcatelor sale inferna le , s in teza poetică cea ma i l u m i n o a s ă a suferinţelor şi revoltelor e i . î ncâ t , oricâte încercări de cri t ică sau protestare împotr iva mizeri i lor prezente s 'au pu tu t r idica în u r m ă , ele s 'au aşeza t ca nişte s t ra ­tur i de calcar peste făp tura poetului şi au da t si­luetei sale o măre ţ ie m o n u m e n t a l ă . Şi la aniver­

sa rea cen tenaru lu i , fa ima sa care n u a înce ta t să crească se dovedeşte a fi, n u de ordine î n t â m ­plătoare şi ac tua lă , ci de ordine specială şi u n i ­versa lă . Ca omul de p ia t ră din «Don J u a n » al lui Moliere, el în t rupează r e m u ş e a r e a în civilizaţia noas t r ă şi dacă a t i n g e m c u m v a degetul înfricoşat a l .acestei s t a tu i , ne s i m ţ i m legaţi pen t ru vecie de ea şi de privirile ei fasc inatoare .

Baudelaire e u n erou al civilizaţiei noas t r e . Aceas ta î n seamnă că funcţ iunea in te lec tua lă s 'a desvol tat î n t r ' a t â t a la el , încât a rcul de oţel al intel igenţei sale asvârle săgeţ i n imic i toare până la credinţele şi t radi ţ iuni le cele ma i vechi . E repre­zen tan tu l unu i cr i t icism a v a n s a t ; e u n m a r e nega­to r . Din s i tua ţ iunea aceas ta rezu l tă însă o sufe­r i n ţ ă mai m u l t . Căci deşi c lar i ta tea omulu i m o ­dern este destul de m a r e pen t ru a l u m i n a prăpă­stiile cele ma i obscure şi ma i forfotitoare, caracterul său r ă m â n e insuficient . El n u a r e curajul de a-şi divulga viciile şi nici de a t ră i cu noble ţe ispitele cari îl rod . Şi doar s u n t încă lucrur i f rumoase în civil izaţia n o a s t r ă ! E a r t a , Michel-Angelo, R u -behs, Goya şi Delâcroix , cu m u l t ma i complexă şi ma i profundă decât în oricare al te v remur i , şi Baudelaire o exa l tează ca documen tu l celei mai înalte demni t ă ţ i u m a n e ; e ş t i in ţa şi t e h n i c a ; s u n t acele mii de lucruri m i n u n a t e , g ravur i , mobile sau corăbi i , pe care omul modern le împrăş t ie cu dărnicie în toa te păr ţ i le . Şi e în sfârşi t conşt i in ţa desvol ta tă în sine că v iea ţa poate fi t r ă i t ă ca u n vis de f rumuseţe şi opu len ţă . N 'a r t rebui decât ca omul să af i rme în mod curagios aceas tă conş t i i n ţ ă : splendorile d ispărute ale Asiei ar a p ă r e a din n o u . Dar civil izaţia noas t ră , deşi este roasă la temeli i de aceleaşi ispi te , este încă minc inoasă şi mesch ină . Pasiunile sale n ' a u măre ţ i a şi viciile sale s u n t c landest ine. In mijlocul ei apar formele groteşti şi înjositoare ale păca tu lu i . Ar t rebui c ineva să a ibă pensula cu care Baudela i re s 'a sluji t în acele «Tab leaux parisiens» pen t ru a le pu tea zugrăvi din nou şi pent ru a pu tea reconduce pe cetitor prin cercurile Infernului modern . Nici u n colţ n u r ă ­m â n e ascuns satirei sa le . Şi cu in tu i ţ iunea vechiu­lui catolic care s tăruie în el , înţelege ce v ină ispă­şeşte civi l izaţ iunea noas t r ă inferna lă . Vina de a fi încercat îmb ina rea imposibi lă d in t re mate r i e şi sp i r i t ! Dacă n ' a m fi coborî t spir i tul în s ânu l n e ­pr imitor al mater ie i , a m fi avu t bogăţ ia şi s t ră lu ­cirea i m p u n ă t o a r e a vechiului Orient . Dar aşa c u m l-am siluit să se înfrăţească cu destinele n o a ­stre teres t re , din s in teza absurdă a văzutului cu nevăzu tu l , a ieşit o n o u ă apa r i ţ i e : Moar tea . E m o a r t e a creş t ină , fără de mângâ ie r i , pl ină de spa imă . E a n u e geniul gra ţ ios , cu o faclă în­toarsă , cu u n fluture pe u m ă r u l s t âng , a ş a c u m apărea rasei spir i tuale a Greci lor ; şi n u e nici m e ­lancolia care lăsa în pa lmă capul bătrâni lor medi ­ta t ivi de pe stelele funerare dela Athena . E a n u e nici bunu l somn în sfârşit dobândi t pe care şi-1 do-r iau barbari i dela Pontu l E u x i n . E o plăsmuire ba­s t a rdă . E i m a g i n a dezolată care apare când spir i tul vrea să se contemple în ogl inda n o a s t r ă ma te r i a l ă . E a poar tă vestmintele noas t re , ştie cuvi in ţa şi e le­gan ţa , şi ca o mare nedrep tă ţ i t ă ce es te , rec lamă pri­vilegiul veseliei, vrea să ia parte la sărbători le noa ­s t re . Cetitorul t rebuie să r evadă buca ta «Danse m a ­cabre». E legan ta care apare cu a t â t a gra ţ ie în m a s ­ca rada vieţii e u n schelet , e Moar tea . Se înconvoaie cu dibăcie la sune tu l muz ice lo r ; spune lucruri a m a ­bile şi înfricoşătoare şi divulgă cu mali ţ ie secretul grozav al vremelniciei noas t r e . E ca u n fel de slă­biciune ruş inoasă sau ca o obscenitate care ofen-

392

© BCU Cluj

sează toa te pudo r i l e ; o cunosc bine toa te o rgo-liurile care se nă ru i e sc . In a r t a e u r o p e a n ă , şi dela Albrecht Diirer , i ron ia mor ţ i i n ' a cunoscu t a l t u n d e v a o expres iune m a i s t r ă luc i t ă . Dar încotro s ă fugă individul a p ă s a t de ros tur i le unei civili­zaţi i în care păca tu l , u r â t u l şi m o a r t e a s u n t s in­gurele însoţ i toare ale vieţii o m e n e ş t i ? Cum să se mân tuească ' el de mlaş t in i le aces tui Infern ? !

Baudela i re crezu a găsi Pu rga to r iu l în l u m e a or ienta lă şi exo t i că . Ar fi p u t u t de s igur s ă o p u n ă civilizaţiei noas t r e , ca al ţ i n e m u l ţ u m i ţ i , v iz iunea unei pr imi t iv i tă ţ i ipotet ice şi fericite sau idealul unei cul tur i a r m o n i o a s e . Lui Baudela i re i se da-toreş te exp re s iunea «la candeur de l ' a n t i q u e an i ­m a l e » , dar pen t ru a c e a s t ă fază idilică el n u a re nici o s impa t i e . S'ar p u t e a b ă n u i , ca in te lec tual i s t orgolios, a fec ţ iunea s a n u se p u t e a îndrep ta că t re o s i t ua ţ iune u m a n ă în care in te l igen ţa e funcţ iu­n e a cea ma i pu ţ i n desvol ta tă . In rea l i t a te , an t i ­pa t i a s a t rebuie să fi pr ivi t ma i ales acea p r imi ­t iv i ta te conven ţ iona lă ca re , cu u n secol în u r m ă favorizase în în t reaga E u r o p ă u n s en t imen t a l i sm artificial şi fad. Ant ipa t i a aceas ta el o împăr tăşeş te cu mu l ţ i din con temporan i i s ă i . Dar altfel ex i s t ă o pr imi t iv i ta te care îi convine . Şi când e vorba să-şi reprez in te Grecia, pe care mar i i poeţi ger­m a n i a u propus-o ca idealul a ceeace a m n u m i t «cu l tu r a a r m o n i o a s ă » , el o face în d o u ă feluri . Ex i s t ă o Grecie l a n g u r o a s ă şi bo lnavă . E Grecia decaden tă . Este i n t e r e san t însă de observa t c u m v iz iunea s a modifică pitorescul t rad i ţ iona l al lumi i he lene . El n e înfă ţ işează mot ivu l d o m i n a n t al «port icelor» şi în l u m i n a mis te r ioasă a apusu lu i , el vede porticele ca o «gro tă de baza l t» . Apoi şi în celelalte a m ă n u n t e ale sonetului de care ne o c u p ă m (La Vie Ante r i eu re ) , «des esclaves n u s , t o u t i m p r e g n e s d 'odeurs , qui m e raf ra îchissa i t le front avec des pa lmes» , e t c , c reează u n s en t imen t deosebit de acel al Greciei clasice şi reuşeş te chiar s ă provoace ince r t i tud inea pe care n ' o corec tează decât a m ă n u n t u l a rh i t ec tu ra l dela începu t . Vor­bind r a r despre Greci, el a făcu t-o a c u m cu o pro­n u n ţ a t ă tona l i t a te or ien ta lă , a t â t în a m ă n u n t u l par t icu lar cât şi în a tmosfe ra genera lă . Când în sfârş i t a c ă u t a t să-şi reprez in te Grecia a doua oa ră , el a ales o Grecie pr imi t ivă , a s i a t i zan t ă , care păs t rează încă a d o r a ţ i u n e a best ia lă a forţelor ge­n e r a t o a r e , a Cybelei, « [ l a ] louve au coeur gonfle de tendresses c o m m u n e s , a b r e u f v a n t ] l ' un ivers â ses te t ines b runes» (Spleen e t Ideal , v ) . Dar cul­t u r a a r m o n i o a s ă a Grecilor n ' a p a r e n ic ioda tă . O va găsi el în v r e m e a Renaş te r i i ? Din mij locul lumii aces te ia aude el suspinele sufletului f ratern al lui Michelangelo . Apoi iubeş te el în renaş te re şi acele produse ale ar te lor m i n o r e , c u m es te t i smul său alege în genere toa te obiectele f rumoase , s ta -tuele alegorice ale unu i Benevenu t to Cellini, d. p . , în care meş t e şugu l , a r t a şi în ţe lepciunea mora l i ­s tu lui se îmb ină . Un a s e m e n e a produs c â n t ă Baude­laire în «Le Masque , s t a t t ue a l legor ique d a n s le gou t de la R e n a i s s a n c e » ; dar pe câ tă înţe legere a r a t ă el pen t ru decora ţ iunea Renaş te r i i , pe a t â t a s e n t i m e n t u l pe care i-1 a t r ibue este s t r ă in de su ­fletul şi c u l t u r a sa . Căci fără îndoia lă R e n a ş t e r e a n ' a cunoscu t acea g roază lâncedă de v i ea ţ ă , acel «ennu ie» care joacă în opera modernu lu i Baude­laire u n rol a ş a de i m p o r t a n t .

Dar dacă gus tu l şi în ţe legerea poetului nos t ru t rec ma i depar te sau a lă tur i de ceeace este c a r a c ­ter is t ic în aceste v r e m u r i , în s ch imb , v iz iunea sa e m a i depl ină a tunc i când e vorba de e x t r e m u l or ient exo t i c .

D in t r ' o călătorie în acele reg iuni poetul adusese amin t i r i cari n u l-au părăs i t n ic ioda tă . Cineva^ar p u t e a găsi i n t e r e s a n t ă îndeletnicirea de a n u m ă r a în opera lui Baudela i re toa te e lemente le pe care îndepă r t a t a sa că lă tor ie i le-a aco rda t în m o d s t a ­to rn ic . Ar dis t inge în ma te r i a lu l s ă u de imag in i îndepăr ta rea corăbiei , sal tur i le ei u ş o a r e , a t in ­gerea ţ ă rmur i lo r în tâ ln i te în d r u m , legănări le ei pr i ­zoniere în por tur i şi to t şirul de impres i i , când fra­gede şi r âză toa re , când spi r i tuale sau eroice, pe care u n d r u m pe măr i le dă rueş te sufletului n o s t r u . Dar ceeace pă t runsese m a i a d â n c în sufletul lui Baudela i re , e r a ceeace el găsise acolo . De n e n u ­m ă r a t e ori l a u d ă el l iber ta tea n a i v ă a moravur i lo r , s incer i ta tea în volupta te , f rumuse ţ ea sp r in t enă şi dibace a t rupur i lo r . Cân tă pe acea «Venera n e a ­g r ă » care n ' a r e ceva s t r an iu şi n e i n t i m decât pen­t ru mediocr i t a tea o răşeanu lu i m o d e r n , dar care pen t ru Baudela i re prezida acea od ihnă profundă şi refacere pr in s imţu r i de care « r e m u ş c a r e a » nu-1 lăsa s ă se bucu re l a mer id i anu l n o s t r u . Cu c â t ă că ldu ră n u sfă tueş te el pe Malabareza , pe care o cunoaş t e , s ă r ă m â n ă în P a t r i e : « P o u r q u o i , l ' heu-reuse enfant , veux- tu voire no t r e F r a n c e ? » (A u n e Malabara i se ) . Şi c u m n ' o dep lânge , poate pe aceeaş , când o în tâ lneş te s lăb i tă şi decăzu tă pe străzile Par isului 1 (Le Cygne. Motivul palmieri lor în t rezăr i ţ i prin cea ţă ne î n t â m p i n ă în a m â n d o u ă bucă ţ i l e ) . Trebuie coborî t p â n ă la aceas tă a d â n ­c ime pen t ru a înţelege toa te motivele intensei a s -p i ra ţ iun i a lui Baudela i re şi pen t ru a-1 m â n t u i oda tă pen t ru t o t d e a u n a de înv inovă ţ i rea de «li-be r t i nag iu» care i s ' a a r u n c a t de n e n u m ă r a t e or i . P rob lema vieţii şi poeziei lui Baudela i re este a b ­solut ones tă şi este aceea a întregei l i tera tur i u n i ­versale dela Rousseau încoace . Contras tu l dintre civilizaţie şi n a t u r ă a da t de luc ru mul to r gene ­ra ţ i i de filozofi şi poeţ i . Schiller a găsit în aceas tă pr iv in ţă fo rmula opoziţiei d in t re na iv i t a t e şi s en ­t imen ta l i t a t e . Pot r iv i t ei , Baudela i re poate fi bine considerat drept u n « sen t imen ta l» . El împar t e cu toţ i moderni i s imţ i r ea unu i dure ros inconfo rmism cu l u m e a . Toţi poeţii modern i c a u t ă astfel u n com­plement al r e a l i t ă ţ i i ; to ţ i au u n «ideal» . Dar pe când idilicii con temporan i iui Rousseau îl p roec tau în t r 'o pr imi t iv i ta te a rcad iană , ipote t ică şi falsă, Baudela i re se îndreaptă căt re o pr imi t iv i ta te m a i au ten t i că , porneş te în călători i pen t ru a o cu­noaş te şi se în toarce cu o m a r e nos ta lg ie . In insulele pe care le văzuse , el aflase modelu l ace­lei împăcăr i cu n a t u r a pe care felul hibrid al cul­tur i i noas t re n ' o m a i p e r m i t e . Vom surpr inde poate pe uni i d in t re cetitorii noştr i i , a f i rmând că prin aceas tă par te a operei sale, Baudela i re este u n «poet idilic».

A m spus , că în refugiul său căt re l u m e a or ien­ta lă şi exot ică , Baudela i re crezu a găsi P u r g a t o ­riul. In procesul s ă u mora l el în târz ie acolo n u m a i pen t ru a se odihni şi reface. Cultul «Venerii Ne­gre» este u n s t ag iu provizor iu . II vedem n ă z u i n d ma i depar te . Nu s 'a observat în dea juns a sp i ra ţ iu -n e a baude la i r i ană căt re pur i t a t e , mar i le efecte de l u m i n ă a lbă care dau u n pa te t i sm special operei sa le . Şi doar aici se măr tu r i seş t e cea ma i nob i lă t end in ţă a creaţ iuni i sa le . Nici o pa t ă n u ma i t u r ­b u r ă depă r t a rea s t r ă luc i toa re a ceruri lor înt redes­chise, nici o m ă s u r ă n u înven inează cu ră ţ en i a în­g h e ţ a t ă a ae ru lu i . Rog pe cetitor s ă rec i tească poezia «Eleva t ion» . Pen t ru omag iu l pe care Bau ­delaire ştie să-1 a d u c ă cură ţenie i îl t r i m i t e m la finele bucăţ i i «Spleen e t Ideal» v., «A la sa in te jeunesse , â l 'a ir s imple , a u d o u x front, A l'oeil

393

© BCU Cluj

l impide e t claire ainsi q u ' u n e eau courante . . .» Trebuie a m i n t i t încă spi r i tual ismul pas ionat din u l -t imile strofe ale bucăţ i i «Une cha rogne» . Şi ne ­a p ă r a t acele accente de o îngerească ne răbda re cu care începe «Un voyage â Cythere» :

Mon coeur c o m m e un oiseau, volt igeait tou t j oyeux E t p lanai t l ib rement â l ' en tour des c o r d a g e s ; La nav i re roula i t sous u n ciel sans n u a g e s Comme u n ange en ivre du soleil r ad i eux .

S'ar pu tea îmmul ţ i exemplele acestor mar i efecte de alb care deschid pa r ' că o a t re ia d imens iune in­finită în opera lui Baudela i re . Şi este poate in t e ­r e san t de observat — în t r ' a t â t de res t râns este n u ­

măru l formelor — că Schiller, voia să-şi încheie car iera sa de poet s en t imen ta l , p r in t r 'o idilă eii-s i a n ă : «Logodna lui Herak les cu Hebe» , în care to tu l t r ebu ia să se rezolve în t r 'o impres iune de lu­m i n ă orb i toare . P lănu ind aces tea , Schiller se gân-dia poate la efectele ex t raord ina re de imag ina ţ i e l u m i n o a s ă din «Paradisu l» lui Dan te . Pen t rucă a m vorbit de u n Infern şi de u n Pu rga to r iu , pu­t e m vorbi a c u m şi de u n Pa rad i s . In procesul mo­ral al poeziei baudela i r iane , în lup ta sa con t ra unei civilizaţii pe care o învinovăţea de u râ ţ en ie şi laş i ta te , dornică s ă se refacă în t r 'o f rumoasă şi loială an imal i t a t e , i coana n u se desăvârşeş te decât dacă ţ i n e m s e a m a şi de aceas tă l a t u r ă în adevăr paradis iacă .

D I N V E C I N I I A P R O P I A Ţ I de

G. M. Ivanov

UN SERAPIONIST: ANDREI SOBOL

DIN cuibul scri i tori lor Revolu ţ ie i , a lcă tu i t în «Casa Ar te lor» a ieşi t cel m a i bun dintre ei n u ­velistul Andrei Sobol. Scriitor care amin te ş t e , şi a m i n t i n d , prevede. In faţa lui s tă revolu ţ ia care s ' a t r ans fo rmat în t r ă i r e . Ce poate a m i n t i scri i to­rul ? Senzaţ ia zilei de ieri care va fi m a i ascu ţ i t ă , m a i adâncă as tăz i , şi poate a rză toare —-mâine . Creaţ iunea scri i torului revoluţ ionar prevede — pe u n plan de iner ţ i i de cont inui ta te — v iea ţa c u m v a fi m â i n e , n u în abs t rac ţ ia cerebral izată , ci în l egă tu ră organică cu sufletul lu i . Viea ţa — e is tor ia zilei de az i , l i t e r a tu ra ei — e răsf rângerea subiect ivă a negrulu i pe alb, a r t a aceas ta , a revo­luţ ie i , va fi o s in teză de senzaţ i i a sufletului c u t r e m u r a t de u r a g a n . Generaţ i i le vi i toare vor c ă u t a fo rmula artei în revoluţ ie — cei ce scriu azi îţi dau sufletul lor fără fo rmu le : negur i , scă­pără r i , a iu ră r i , s t ingeri neînţe lese de aş tep tăr i , naş te r i de or izontur i în dosul valului ce te cotro­peş te , a l ă tu ră r i de colori ce ţ e s curcubee deasu­pra n u m a i a casei t a l e .

Sobol, a scris p â n ă a c u m : «Pulbere», «Frân­t u r i » , «Aiurea lă» , «Vagonul-Salon». Din n a t u r ă l i r ic , el face prin a r t ă genera l izăr i . Nu general i ­zări in te lec tua le , ci general izăr i de s i m ţ i r e — ş i aceas tă s imţ i re e şi a m e a , e şi a t u tu ro r , pen t rucă peste toţ i s 'a r evărsa t ca u n m u n t e de apă în vue t — revoluţ ia socială. Pen t ru general izări le in-telectual izate îţi t rebuie —• e p i s m ; Sobol n u ştie ce e a c e a s t a ; s t ih ia socială e în el şi în ju ru l lu i . Şi când aceas tă s t ihie s c u t u r ă u n t a l en t , în a r t ă e a a junge să i nunde , să spele, să sdrobească toa te marg in i l e .

Nataşa a iu rează — cine e Nataşa ? — e sufletul nos t ru ce-1 p lescă ie 'va lu l revoluţ iei — e a iu rea la Rus ie i . E coşmarul Rusie i , închega t deasupra ei

din apocal ipt ica vedenie, t recând deasupra firidelor vieţii individuale , zămisl ind pent ru m a i t â rz iu , pent ru ceasul deşteptăr i i — rea l i t a tea a lbă a une i al te soar te omeneş t i . F r a z a aici se f ă r â m ă şi to t ce e c u v â n t e bolovan vo luminos , e vedenie n u în două ci în trei d imens iun i , şi verbul n u e lent , n u e prelins — căci a şa e coşmaru l Nataşe i , a şa e a iu rea la Rus ie i .

In «Vagonul-Salon» t răeş te comisaru l guver ­nului provizoriu — Ghil iârov. Ghi l iâ rove revolu­ţ iona r b ă t r â n , n u de m o d ă , ci din po runca din n ă u n t r u , din n e p u t i n ţ a de a t r ă i în t r 'o l u m e ce n u t rebuie să fie. Dacă acest Ghi l iârov ar fi u n oarecare , u n n imen i , s 'ar înă l ţa deasupra ome­nir i i c locot i toare , ca o abs t rac ţ ie d in t r ' un s is tem de dorur i filozofice — a m vedea o înfăţişare rece a unu i personaj epic . Dar Ghiliârov t răeş te în vagon, şi călătoreşte în vagonul aces ta ca u n comisar , pe şinele spar te şi mânj i te de sânge şi de murdă r i i — şi poate să s imtă , sincer şi a d â n c , cât de zadarn ică e v iea ţa puzderiei de o a m e n i , cari îşi poar tă v iea ţa t u r b u r a t ă nepăsă to r , uneor i dureros , de mul te ori m â n c â n d seminţe de floarea soare lu i . Unde e «adevărul» lui Ghi l iârov? In real i­t a t e a revoluţ ie i . Unde e «adevărul» lui Sobol? — In rea l i t a tea s imţir i lor lui , care s u n t ale comi­sa ru lu i , ale omulu i ce m ă n â n c ă semin ţe de floa­r ea soare lu i , ale flăcăului de ţ a r ă , p răpădi t de păduchi , porni t în mer s m a r ţ i a l şi cu cântecul In te rna ţ iona le i spre zările incendiate ale prefa-facerilor r evo lu ţ ionare .

Ghi l iârov— N a t a ş a — Scrii torul Sobol— toţ i câţ i au gemut , a u chiui t , au uc is şi a u fost uciş i în v iea ţa lor de ieri pent ru v iea ţa lor de azi — ies din a r t a omenească , cea m a i omenească a revo­luţiei fur tunoase ruseş t i .

POET AL ÎNCÂNTĂRII: HRISTO IASENOV

P o E T a l B o g ă ţ i e i de az i , n u cel ma i s intet ic , dar nici cel ma i l ă tura ln ic , Hris to Iâsenov îi e x p r i m ă en tuz iasmul şi se tea de îmbă ta re . In clocot irea încrucişa tă de s t radă din orice oraş în Bulgar ia auzi oameni — şi t ineri şi că run ţ i — şoptind î n c â n t a ţ i :

«Iar când c lara d iminea ţ ă din depar te se des­face»...

Ca în t impul lui Musse t : «Mes chers a m i s , quand je m o u r r a i . . . Sau a c u m , în u r m ă cu o su t ă de a n i , când din

în t r i s ta rea lui Byron se într is tase par ' că t o a t ă f i rea:

394

© BCU Cluj

«Femei , femei , făptur i v ic lene, «Venin pr imejdios în vase scumpe . . .» Sau când s t ră luc i to ru l de f rumuse ţe şi geniu

— revo lu ţ ionar pr in geniu şi a r t ă — P u ş c h i n s fă­cuse s ă se c u t r e m u r e a p a Nevei de î m b u c u r a r e a t u t u r o r :

«Onâghin, b u n u l m e u pr ie ten «Născutu-s 'a pe ţ ă r m u r i l e Nevei...» A ş a şi poetul Hr i s to Iâsenov , în c iuda vremii

aces te ia a cărei pa lp i ta ţ i i se iu ţesc de m i r o s u l a u r u ­lu i , porni către Soarele cel pu te rn ic şi înf lăcăra t . Cei ce a u m e r s spre soare a u s imţ i t c u m în suflet se mis tue negur i le nop ţ i i , pânzele cenuşi i ale zilei, a m ă r ă c i u n e a aş tep tăr i lor ce n u a d u c n i m i c . Ca şi poetul î n d r u m a t spre Soare , ochii înseta ţ i lor de soare văd zăr i le u m p l â n d u - s e de l umin i por to­cal i i , de t resăr i r i ne repe ţ i t e , şi c a t ă spre t inere­ţ e a ; ş i v i ea ţa t o a t ă , a d â n c ă şi n e m ă r g i n i t ă ; şi s i m ţ i r e a că din o m te-ai făcut suflet sbu ră to r , şi d i n t r ' o gângan ie — g â n d cunoscă tor , iţi lărgeşt i pieptul şi s t r igi în l a rg şi a d â n c i m i :

— Liniş tea o s tăpânesc , Soarele r ă sa re 'n m i n e şi 'mi vorbeşte u n i v e r s u l !

Ia r când înăl ţ imi le senine se î n tunecă I n r ăcoa rea de lalele a visăr i lor în pace , Sbor a tunc i cu-uşoare ar ipi peste c â m p u r i şi

[grăd in i Şi în j u ru -mi s t r â n g to ţ i zeii cu r ă sune tu l m e u

[paşn ic .

Şi când c la ra d i m i n e a ţ ă din depar te se desface Şi r eva r să în ş ivoaie calde zori t randaf i r i i , E u deschid în t insul nesfârş i te lor sen inur i Şi t rezesc v i ea ţ a m â n d r ă a păduri lor din s o m n .

Sunt poeţi a căror încân ta re se adânceş te în e i . O imens i t a t e de s imţ i re se preface mi racu los în t r ' o m a r e de v ibra ţ i i , de a rmoni i şi câ tă fineţe n e t r ebu ie , mur i to r i lo r de r â n d , s ă p r indem în necon t en i t a in ter ior izare a e x t a z u l u i , n o t a care se confundă cu s imţ i r ea n o a s t r ă . E x t a z u l lui I âsenov e d ion i s iac : ca u n vue t de m a r e , răsco­l ind a d â n c u r i , porn ind din aceste a d â n c u r i , în

su s , t u r b u r a t şi t u r b u r â n d , s t r iv ind suprafeţele şi repezind cant i tă ţ i le spre cer , se p resch imbă în t r ' o fu r tună c rudă şi b u b u i t o a r e : — E u voiu dormi şi voiu veghia . . . Şi dacă în t r ' o l u m i n o a s ă zi va t rece viscol pr in

[ o r a ş Şi voiu auzi t ropă i t de cai z ă n g ă n i t me ta l i c de

[ săbi i , Voiu părăsi î n tuneca tu l s o m n al m e u al a m ă r ă ­

c i u n i l o r me le ne iub i te Şi în n u m e r o a s a leg iune a ostaşi lor şi cruzi şi

[ch ipeş i , In r ând cu g o a r n a de a r a m ă şi cu s t raşnicele

[ cân tu r i de r ă sbo iu , î m i voiu înă l ţ a răsbo in ica 'mi s t a t u r ă Şi însumi eu voiu fi u n u r a g a n , Sdrobind t r is te ţe le-mi de g h e a ţ ă , Solemn şi bea t E u voiu c â n t a a tunc i b i ru i toare i m n u r i Eroicei mele lup te . . .

Poe t l ir ic l ipsit de ceeace un i i în ţe leg pr in «cerebra l i ta te» , ad ică de du re r ea că treci orice t r e m u r a r e suf letească pr in s i t a ref lexiuni lor . I âsenov n ' a r e cuge tă r i . . . p en t rucă viziunile ce i le dă a m e ţ i t o a r e a v iea ţă n u s u n t s t r ăpunse de acele r ău făcă toa re ale unei s labe lumin i — cuge­t a r e a obiec t iv izantă — care în zămis l i rea a r t i s t ică se î n tunecă de i l u m i n a r e a , câ t M a r e a de m a r e , a sufletului î ndumneze i t .

Criticii l i terar i c ă u t a r ă să-1 asemene cu c ineva . II a s e m ă n a r ă cu B a l m o n t f i indcă şi poetul r u s , poet al ex t azu r i lo r p l ane t a re , smulge soarele din înă l ţ imi şi-i soa rbe , ca u n D u m n e z e u , s t r ă luc i r ea . Ba lmon t e m a i so l emn . Ba lmon t e foarte poet ic , dar B a l m o n t pare că pozează : p u ţ i n , foarte pu­ţ i n . I â senov e m u l t m a i bea t decâ t B a l m o n t , pen t rucă be ţ ia lui n u e pen t ru u n rol , n u e pen t ru u n scop, ci pen t ru însuş f rumuse ţea şi ch io tu l î m b ă t ă r i i .

Mis t ic ismul lui prefăcut în cons t ruc ţ ie de ca te­gorie filozofică se e x p r i m ă p r i n t r ' u n pan te i sm lir ic — o s imţ i r e , u n i v e r s a l ă — î n c â n t a r e a ! — t re ­m u r ă în dosul fenomenologiei apa ren te ale vie ţ i i .

SCRISORI DIN AMERICA LATINĂ TENDINŢE FILOZOFICE IN AMERICA DE SUD

de

Charles Lucifer

| n v reme ce în E u r o p a se l ă m u r e ş t e o în toar ­cere la sp i r i tua l i sm, fie cu Giovani Pap in i în I ta l ia , fie cu Henr i Massis şi Pau l Claudel în F r a n ţ a şi Mae te r l inck în Belgia , este n e t ă g ă d u i t că n u se poate răp i t inerei Amer ic i , de dincolo de Ecua to r , rolul de a sus ţ ine încă în l u m e a filozofică postu­la tu l cel m a i m o d e r n şi î na in t a t al metaf iz icei , c ă t ând să cupr indă cât m a i încăpă to r e l a n u l con­fuz da r vădi t a l ideilor veacu lu i .

Spiritele a m e r i c a n e neos ten ind n ic ioda tă s ă în­t r egească adevărur i l e pr in a f i r m a r e a a l to r adevă­r u r i , care s u n t m o n u m e n t e ale cuge tăr i i omeneş t i , n ' a u p u t u t s ă renege radical şi desnădă jdu i t filo­zofia dega ja tă de şcoala pozi t ivis tă a veacului a l X lX- l ea şi n ' a u sfârş i t pr in a se în toarce la dogmă . Ele s ' au sa lva t pr in au to - reve la ţ i e , bază a eticei lor , pe care nici u n la ţ al t radi ţ ie i şi a l prejude­căţ i i nu-1 înch ingă .

I a t ă de cei apa r de pe a c u m n u m e în l u m e a n o u ă care vor î n s e m n a to t a t â ţ i a corifei ai m i şcă ­

rii modern i s t e . S'ar s p u n e chiar că a u pref igura t în r a n g u l ideilor filozofice, faza para le lă care în poesia acestor t i m p u r i a l u a t n u m e l e de u n a n i -m i s m şi de p a r o x i s m .

E filozofia exa l ta ţ i e i şi a devenire i . In A r g e n t i n a , Iose Ingen ie ros , a cărui f a i m ă

a t r e c u t de m u l t A t l an t i cu l , se a r a t ă ca u n con t i ­n u a t o r formidabi l al n i e t z schean i smulu i . Esseur i le sale a s u p r a eticei îi vor s ta tornic i u n loc de frunte în filozofia u n i v e r s a l ă . El deosibeşte în o rd inea fenomenelor pe acele susceptibi le de a fi supuse exper ien ţe i şi acele pe care expe r i en ţ a n u le poate a t i n g e . De acolo aceas t ă m o r a l ă fără d o g m ă pe care o predică cu to t suf le tu l , f i indcă socoate că or ice vi i tor va fi m a i b u n decâ t t r ecu tu l şi decâ t p rezen tu l . Ideal is t , sus ţ ine că idea l i smul n u e apana ju l sp i r i tua l i smulu i . Şi în t revede astfel cele trei a t i tud in i a le omulu i m o d e r n : n e a s t â m p ă r , rebel iune şi pe r fec ţ iune .

Cea d in tâ i , e r eve la ţ i a dorulu i de a c ţ i u n e , cea-

395

© BCU Cluj

lal tă , ne supune rea sau răsvră t i rea necesară pen t ru împl inirea unei ac ţ iun i n o u ă , şi cea din u r m ă , e dor in ţa perpe tuă a unu i viitor m a i b u n , a unei veşnice devenir i , ceeace î n s e a m n ă d r u m u l spre con t inua perfecţ ionare . Şi aceas tă perfecţ ionare Iose Ingenieros o vede n u m a i prin ş t i in ţa care sileşte agnost ic ismul t an ta l i za t şi imposibi lul să se r e t r agă în faţa progresului , ca apele Mării Roşii s u b to iagul lui Moise.

In Brazi l ia , u n n u m e t â n ă r încă şi care a c u m se a f i rmă , Antonio Tavares Bas tos , a a t r a s lua rea amin te prin interpretăr i le noa i şi curajoase ale or ientăr i lor filozofice con t emporane . In câ teva capitole încă inedite şi pe cale de a fi s t rânse î n t r ' u n vo lum s u b ti t lul «Os Divinos Energu-menos» expune tendinţele ideilor ac tuale care sun t fructul , m a i m u l t decât al n ie tzscheanismulu i , al u n u i baressism fecund şi exa l t a t . Pan te i smul său cau t ă cu R a b i n d r a n a t h Tagore o isbăvire în divi­n i za re . Omul care-şi c au t ă o expres iune va s ă devină D u m n e z e u . Neliniştea sa este n e a s t â m ­părul în c ă u t a r e a unei f inal i tă ţ i . Expres ia a-cestei dor inţ i se regăseşte în pa rox i smul r i tmulu i de rea l izare . At r ibu tu l creat v rea să devină crea­tor , fi indcă to tu l , după h indusu l Kapi la , este a t r i ­bu tu l , suscept ibi l i ta tea esenţei un ice . Astfel a te d iviniza , î n seamnă a te cre ia , a te e x a l t a , a de­veni . Şi plăcerea, ca o consecinţă a unu i hedonism

ra f ina t , este de a n u te abate n ic ioda tă dela aceas tă f inal i tate c ă u t a t ă în însăş infinitul spre care se r i tmează poema divinizăr i i . F ina l i t a t ea r ă m â n e dar în to tdeauna aceas tă înt indere veş ­n ică a braţe lor căt re infinit , în expres ia dorinţelor şi a devenirei .

De prisos de adăuga t , că aceas tă filozofie în­chide acceptarea în t rucâ tva a bergsonismului , în ce priveşte rolul in tu i ţ ie i . Nu e o inf luenţă , ci facul ta tea mar i lo r spiri te de a se recunoaş te şi a se întâlni în ideile fundamenta le , ca şi c u m ar a v e a picioarele lung i , despre care vorbeşte Za ra t -hus t r a , pen t ru a călca d in t r ' un m u n t e în a l tu l , cu u n s ingur pas .

Aceste d o u ă prea s u m a r e expune r i ale curen­telor filozofice din Amer i ca de Sud, n u sun t s is­t eme fiindcă n u închid dogme nici impera t ive categorice . M ' a m mărg in i t a le sch i ţ a aci în t r 'o privire fugară , fi indcă înfăţ işează u n s tadiu al cugetăr i i omeneş t i caracter is t ică lumii nou i , şi care ar avea r ă sune t poate şi s 'ar cuveni t emein ic d iscuta te , fi indcă aduc avân t nou şi t inere ţe , dacă publ ic i ta tea lor în idiomele Americii de Sud, n u le-ar osândi pen t ru m u l t ă vreme să r ă m â n ă t ă i ­nu i t e spiri telor preocupate de neo-re l iogismul ce îns tăpâneşte astăzi elitele vechei l u m i .

Victoria (Espirito-Santo), Brezil. Martie 1924.

D R A M A S I T E A T R U L de

Ion Marin Sadoveanu

«MASCA», de ION SÂN-GIORGIU

ACŢIUNEA se petrece în E u r o p a , a şa scrie au to ru l . De s igur , e u n d e v a la u n ţ ă r m de m a r e , în t r ' un local de noap te . Şampan ie , jazz-band, chel­neri s t i la ţ i . Trei p e r e c h i - — n e in teresează u n a : pictorul şi mi l i a rda ra Carmen . Şapte m ă ş t i : şase fac piesa, se vorbeşte de ele şi n u se poa r t ă . U n a s i n g u r ă se vede : Omul-Mască . Ins t inc te . Acestea se văd şi se a u d : încleştări şi s ă ru tu r i , cuvinte şi jazz-band. Negrii s ă l b a t i c i - — s u n t la muz ică , şi , pe d i n ă u n t r u , la europen i .

Carne = trei perechi . Spirit = Omul Mască. Aceeaş t e m ă de trei ori r e lua t ă şi ampl i f i ca tă : Ia m a r i n a r , la mi l ia rdar şi la pictor, u n d e a junge să se închege chiar în fabulă , care serveşte de schelet piesei .

F iecare personaj are s c h e m a lu i : mască , nud , mască . Tipizăr i vechi cu frenezie n o u ă . Motto din Wedekind (ce cau tă expres ionismul a c i ? ) : «Car­n e a îşi are spir i tul ei». Piesa, desvol tarea unei l a tu r i din m o t t o .

Aceas ta e «Masca». D-1 Sân-Giorgiu este u n au to r n o u ; d-1 Guşti

este u n regisor t â n ă r . S t rădu in ţa d-sale în m o n t a r e a acestei piese,

n u n u m a i că ne -a da t cel m a i f rumos lucru pe care l -am văzu t în anu l aces ta , dar însemnează

o da tă ce n u t rebuie u i t a t ă , în evolu ţ ia tea t ru lui nos t ru .

D-1 Guşti n u n u m a i că evoluează , dar este şi u n crea tor . Decorul d-sale e de u n stil şi u n efect ne m a i întâlni t pe scenele noas t r e . Mlădiază co­loarea şi l u m i n a cu o abi l i ta te n e î n t r e c u t ă ! Toa tă m o n t a r e a e în două color i : roş şi neg ru , colori cari se păs t rează , dincolo de decor şi de c o s t u m : în s i luete . Colori a j u t ă t o a r e : a lbast ru şi verde, difuze, astfel r is ipi te , încât subl iniază cu preci-z iune efectele.

E u n e l emen t in te lec tual în a r t a regiei , care apare pen t ru p r i m a oa ră la no i , şi încă s u b fo rma cea m a i izbut i tă .

Dar mer i tu l cel m a r e al d-lui Guşti e r i t m u l pe care a ş t iut să-1 dea piesei. In sfârşi t r eg ia ro ­m â n e a s c ă modelează şi a rmonizează ma te r i a lu l omenesc , cu decoru l .

La d r u m cu d-1 Guşt i , Tea t ru l Naţ ional n ' a r t r e b u i să cunoască şovă i r i : e u n spir i t l a rg , care înţelege orice formulă şi u n meş te r care ştie să s p u n ă lucrur i le cele m a i subt i le , în l imba sa de l umin i , vo lume şi r i t m u r i . Scena s u b m â n a sa , devine u n a p a r a t de prec iz iune , care ne poate t rece şi l in ia m a r e şi a m ă n u n t u l .

«BIRUITORUL» d e A . B Ă B E A N U şi V . R U S S U - Ş I R I A N U

I ON Strujan, f inanciar es te t izat , se îndrăgos- obişnui t al t r ipour i lor , excroc , plat şi laş . Sufletul teste de Măr ia , soţ ia u n u i funcţ ionar de-al său , Măriei , a fos't despr ins de mediocr i t a tea în care

396

© BCU Cluj

t r ăe ş t e , de ope ra r ăbdă toa re a u n u i văr care t a ch i ­n e a z ă Muza , de e d u c a ţ i a în t ru f rumos a lui Cunea . A p a încea tă şi leş ioasă a vieţi i Măr ie i , se t u r b u r ă cu începerea ac tu lu i î n t â i u : Ştefan, so ţu l , a fost pr ins cu cekur i fa lşe . Asp i ra to ru l gra ţ i i lor , Stru-j a n , ob i şnu i t să r ă s t o a r n e cu b ru ta l i t a t e toa te piedici le d in ca lea sa , îl l ămure ş t e în pu ţ ine cu­v in te pe so ţ : Măr ia sau puşcă r i a . Şi Ştefan a lege pe Măr ia . F e m e i a se jer t feş te E a se duce să se ofere în cele din u r m ă «mons t ru lu i» care în fa ţa sacrificiului şi a s lăbic iuni i , îşi purif ică su­fletul şi devine l i r i c . Măr ia , ca orice femee , e a t r a s ă de idealul a ce s t a pe care şi 1-a făcut e a des­pre bă rba t , şi-i s tă în f a ţ ă : b u n ă t a t e a în pu t e r e . Cekuri le falşe se r u p . Şi to tu l se sfârşeşte cu căsă­to r i a ferici tă a lui S t ru jan cu M ă r i a .

I a t ă sub iec tu l . «Bi ru i to ru l» — c u m cred că se bănueş te — este S t ru jan , care n ' a r e vreo concep­ţ i e compl i ca t ă în a fa ră de aceea de a înfrânge v i e a ţ a .

î n s p ă i m â n t a ţ i de schele şub rede , au to r i i , ş i -au p ropus să a runce temel i i solide d r a m e i , încă dela începu t . S'au gândi t n u m a i la t e a t r u , şi pen t ru no i , în anu l aces ta , bine au f ăcu t ! P u r t a ţ i pe la şcoa la lui Berns te in i-au căzu t p radă , l ipsind piesa cea n o u ă de luc rur i cari a r a t r age mare l e nos t ru in t e re s , lucrur i pe care cons t ruc toru l francez n u p u t e a să-i înveţe , el însuş fiind lipsit de e le . Mă

C R O N I C A IiA Sibiiu, n ' a fost l u p t ă , ci r â v n ă paşn ică

de în t recere c u l t u r a l ă . In ce t a t ea aceas t a veche şi m i n u n a t ă , t ă i a t ă în d o u ă de r o m â n i şi de saş i , ca o jucăr ie z idi tă de cei d in t â iu , l a loc deschis pe ma lu r i l e ine la te ale Ţ ib inu lu i , cu gospodări i vesele, fără t e a m ă încon ju ra te n u m a i cu u n z a p l a z ; ca o ce ta te î n g r ă m ă d i t ă de cei din u r m ă , cu t u r n u r i , cu şan ţu r i şi bol ţ i , pe creste , cu por ta lur i şi uş i de s te ja r , cu ani în tunecoş i de e v med iu t ă ia ţ i în p ia t r ă , cu evlavie pen t ru ro ­m a n t i s m u l g e r m a n , îşi s t au pot r ivnic în faţă ca­t ed ra l a ş a g u n e a n ă cu biser ica lui Teu t sch şi pa la tu l «Asocia ţ iuni i» , cu Arhive le săseş t i , de c u r â n d lăsa te d in mi s t r i e . Nu e pas săsesc pe care r omân i i să nu-1 fi f ă c u t ! Căci a lungăr i l e aces tea în ţe lepte , de î n v ă ţ ă t u r ă şi de v iea ţă , din ca re s 'a pr ins a t â t m i e z şi î n t r ' o par te şi în cea la l tă , î n t rucâ t n e pr iveş te , e podoabă t r e c u t ă !

La Sibiiu, ce ta te a leasă înt re toa te cetăţ i le a rde leneş t i , în fa ţa u n u i n e a m foar te î ngâmfa t de o a p a r e n ţ ă de c u l t u r ă , c u l t u r a n o a s t r ă r o ­m â n e a s c ă cu greu m a i poate ţ i ne piept , v i t r eg i t ă fiind de mar i i ei ocrot i tor i , î m p u ţ i n a t ă de lips-ă ş i ind i ferenţă .

Astăzi r o m â n i i , în l u p t a de toa t e zilele, spr i­j i n i ţ i , c u m i -am crede, pe u m e r i ta r i şi direct ive din Capi ta la ţăr i i în t reg i te , cu greu m a i pot face fa ţă înverşunăr i i ge rman ice în tă r i te de o în­ch ipu i t ă i zo la re .

I n l ibrăr ie , t i pa ru l g e r m a n , meş te r şi în căr ţ i s c u m p e şi în sclivisite ediţii populare de clasici , î n tunecă l i te ra n o a s t r ă modes t ă , cu g ra iu pen t ru cel care o iubeş te n u m a i şi o în ţe lege , fără c h e m a r e însă, d in hâ r t i e cu fire groase pen­t ru cel ce n u pleacă m a i d ina in te cu gându l înch i ­n a t e i . I n a fară de câ teva căr ţ i ale «Culturii Na­ţ i ona l e» , n u m a i t ipăr i tu r i vechi , de ediţii sgâr -cite şi fără gus t .

Şi pr in t re clasicii g e r m a n i , în aceeaş pompă s t r i gă toa re se lăfăesc , în got ice, au tor i proşti

gândesc l a f runzişul ace la u şo r al d r a m e i , cu u n în t reg păsăre t de gândur i şi s imţ i r i , pr in care d a c ă pr iveşt i , vezi o l u m e n o u ă — a au to ru lu i .

I n t e h n i c ă s u n t une le l ipsuri — d i n g r a b ă . Au fost a ş a de preocupaţ i autor i i să consolideze câ t m a i iu te a c ţ i u n e a încâ t , u n personaj principal — Măr ia — e l ipsit pu ţ i n de con tu r ch iar în praful scenii celei m a r i din p r imul ac t , scenă dealtfel foarte abi l scr isă şi care ancorează în t r eaga piesă . O a l tă s tângăc ie de începător i e insuf ic ienta acoper i re a liniei cen t r a l e , a a c ţ i u n e i . Pe r sona ­jele episodice s u n t a r u n c a t e d u p ă re ţ e t ă , n u s u n t răsăr i t e o rgan ic , l â n g ă a c ţ i u n e ; în m o d vădit ele n u i-au in te resa t pe a u t o r i . Ş t im că da to r i a acestor personaj i i e să u m p l e goluri — dar se s imte prea m u l t luc ru l aces t a .

In a fa ră de aceste l ipsuri ine ren te o r ică ru i în­cepu t , în a fa ră de pasul pe care nici d-nii Bă-beanu şi Russu-Ş i r i anu nu-1 fac în spre vi i torul d rame i r o m â n e ş t i , «Bi ru i to ru l» r ă m â n e o d r a m ă care poate s t a în p ic ioare , şi m a i ales care a do­vedit că au tor i i s ă i , şlefuind şi creind, m a i c u r â n d sau m a i t â r z iu , ne vor p u t e a d a o luc ra re b u n ă , cu m a i m u l t ă o r ig ina l i t a t e .

In t e rp re t a rea bine închega tă , p u r t a t ă cu iz­bândă de d-1 G. Storin şi d -na A. A lma jean -Buzescu .

M Ă R U N T A de foi de m u l t răposa te în cine ştie ce provinc ie , şi câte u n Petofi în cât m a i p roaspă tă t r a d u c e r e . Căci U n g a r i a de a s t ăz i , în t r eacă t fie spus , ş i -a făcut u n a m b a s a d o r d in cel m a i m a r e poet a l e i . E o pol i t ică a lui Petofi , ves t i tă a c u m câ teva lun i de contele Appony , în t r ' o rev is tă a p u s e a n ă , s u b fo rma idil ică a r a m u r i i de măs l in împle t i t ă cu l a u r , pe care U n g a r i a o în t inde u m a n i t ă ţ i i din c e t ă ţ u i a în care a u închis-o vi tregii le soar te i , poli t ică r ă s ă r i t ă n u n u m a i în l ibrări i le s ib iene , ci în în t reg Ardea lu l . Şi împot r iva acestei invaz i i , ce u n e a l t ă paşn ică de f rumuse ţe şi m â n d r i e , pune gr i ja Statului r o m â n e s c — a lcă tu i t în compl ica te min i s t e re , cu a t r ibu ţ i i b ine definite — în m â n a r o m â n u l u i din A r d e a l ?

As tăz i , când banii da ţ i pen t ru o t i p ă r i t u r ă oficială de m a r e pre ţ , p re ţuesc cel pu ţ i n câ t acei chel tui ţ i cu a l că tu i r ea une i vagi comis iun i , a s t ăz i , când în a fa ră de u n g u r i , şi n u cu gândur i v ic lene, ceho-slovacii îl t ipăresc în î n t r eg ime pe S m e t a n a , la n o i , n u se face n i m i c pen t ru o ediţ ie m a r e a lui E m t n e s c u .

Dar la Sibiiu m a i ex i s t ă as tăz i şi o a l tă m a n i ­festare c u l t u r a l ă , în care a t r ebu i t s ă c e d ă m în t â i e t a t ea : t e a t r u l .

In t ea t ru l o răşenesc , l a începutu l acestui a n , a lă tur i de a l că tu i r ea săsească , s u s ţ i n u t ă de ac tor i şi regisor i g e r m a n i , r omân i i a u i zbu t i t s ă o a ibă pe a lor .

In i ţ i a t iva a porn i t t o t din s ânu l acelei b ine­c u v â n t a t e «Asociaţ i i» , în tă r i t ă de spr i j inul Mini­s te ru lu i Ar te lo r .

D o u ă luni şi m a i bine s ' au j u c a t piese r o m â ­neşt i cu grije m u l t ă , potr ivind a l că tu i r ea e x t e ­r i o a r ă a spectacolului cu apucă tu r i l e minor i t a r i lo r , luc ru de care n u v r e a n i c ioda tă s ă ţ i n ă s e a m ă t rupele tu rnee lo r din r ega t , ceeace e r a şi o cu­v i in ţă şi o i sp i t ă . Spectacolele a u a v u t şi i z b â n d ă şi r ă s u n e t . T o a t ă r o m â n i m e a din ju ru l Sibiiului, Săcelele şi Răş inar i i m a i a les , ven ia , b a ceva

397

© BCU Cluj

m a i m u l t , a ş t ep ta p r imăva ra , ca la să rbă to r i , să cheme pe art işt i i r o m â n i din Sibiiu l a e a . Veniau şi saş i i , când , în t r 'o b u n ă zi Ministerul îşi r idică m â n a depe aces t început de a r t ă r o ­m â n e a s c ă . T r u p a s 'a r is ipi t , t e a t ru l nos t ru dela Sibiiu astăzi e o a m i n t i r e .

In locul său vin tu rnee le oficiale, d intre cari u l t imu l , al u n o r măscăr ic i c ra ioveni , cu peruci de cânepă , cu i ngenue toboşar i , cu «maeş t r i i» bâlbâi ţ i , cu pistoale câ t bombardele de cireş, ca să fie cât ma i fioroase, şi cu «Hoţ i i» de Schiller !

c '"•'UNT a n u m i t e ches t iuni , a s u p r a că rora ori

cât s ' a r scr ie , la no i , r ă m â n cuvinte în deşer t , îndeobşte aces tea sun t probleme în l egă tu ră cu c u l t u r a genera lă , vastă prăpast ie în tuneca tă , către care din ne încredere şi l ipsă de interes dobândi te încă de prin şcoli, mare le public r omânesc n u poate fi î n d r u m a t pe calea t ipă r i tu r i lo r .

Ara reo r i , u n a semenea e v e n i m e n t l i terar sau şti inţific are norocu l unei al te căi de publ ic i ta te . Atunci ex i s t ă u n specific procedeu de ac tua l iza re , î m p r u m u t a t , in ma jo r i t a t ea cazur i lor , dela par i ­zieni , n e a m ne rvos , iub i tor de ag lomera ţ iun i , de i n fo rma ţ iune repede şi neobos i toare . La noi ca şi la ei o descoperire i m p o r t a n t ă sau o operă de î n semna tă valoare — e vorba de mare le publ ic , fireşte — e adusă la cunoş t in ţă m a i în to tdeauna de croitori şi negustor i i de comest ibi le .

Şi T u t a n k h a m o n , înainte de profesorul Roeder , a a v u t aceşti crainici de pa r t ea lu i .

Bomboane , cordoane , pesmeţ i şi bluze T u t a n ­k h a m o n , a m i n t e a u la orice o ră din zi şi din noapte publ icului , că u n d e v a depar te în Valea Regilor , u n faraon •— ceva usca t înfăşura t în pânză — a fost t u r b u r a t din veşnicul său s o m n .

Când, în t r 'o b u n ă z i , u n egiptolog g e r m a n veni să n e vorbească de e l .

Publ icu l a fost făcut curios şi deşi pu ţ in neli­n iş t i t de o he rmet ică erudi ţ ie , pe care o b ă n u i a , s 'a dus să-1 ascul te pe d-1 Roeder .

Şi a fost prins de abi l i ta tea conferenţ iaru lu i . Căci între a l te le , d in t r 'o s ingură placă de au r d-1 Roeder a ş t iu t să ţ easă o idi lă : pe aceea a t â n ă ­rulu i faraon şi a soţiei sa le .

F ra ţ i ai soarelui , regii Egip tu lu i d ina in tea lui T u t a n k h a m o n n u e rau înfăţ işaţ i de o a r t ă t i r a ­n iza tă de regul i severe re l ig ioase , decât s ingur i , izolaţ i în t r 'o sup raomenească împie t r i re . Vremu­rile m a i n o u ă , descoperite de recentele săpă tur i începute d t lord Carnavon, a u sch imba t t ipare le , descă tuşând a r t a eg ip t eană care a junge la de-plina-i înflorire, şi aceas t a face şi mare le interes al u l t imelor săpă tur i şi in t roduce a lă tur i de rege , în reprezentăr i le oficiale chiar , pe cei m a i apro­piaţ i de el . Astfel pe spatele de a u r al t ronulu i de încoronare al lui T u t a n k h a m o n , el e înfăţişat cu so ţ ia sa a l ă tu r i , p reocupată să-i parfumeze t r upu l cu c i m a m o m , pen t ru serbări le dela cur te . Aiurea , d o m n i ţ a cu ochi m a r i şi melancolici şi t r ă să tu r i ideale, după o s t a tue tă de l emn m i n u n a t ă , a muzeu lu i din Hi ldenshe im, îşi împodobeşte so­ţu l cu o salbă s c u m p ă . Sunt scene emoţ ionan te de dragoste u m i l ă , nea t inse de colţii v remi i , sub scu tu l ziduri lor scunde şi u m e d e ale m o r m â n t u l u i . Ală tur i de ele semne de vi te j ie : Sirieni şi E t io­pieni , învinşi de rege , şi aşezaţ i în cavoul s ău , în sculptur i t o r t u r a t e , cu membre le răsuci te şi lun­gi te , în formă de to i age .

E o idee m a g i c ă de pedeapsă, care sare veacu­r i l e : în cârjile episcopilor din evu l mediu se gă ­sesc aceleaş împlet i tur i de t r upu r i omeneşt i to r ­t u r a t e , eretici s u p u ş i , în efigie, la veşnică şi îm­pie t r i tă pedeapsă .

Şi t o a t ă l u m e a aceea de fan tome vagi a pr ins suflet , lăsând o amin t i r e de d r a m ă , din m o r m â n ­tu l înecat de negur i şi u i t a r e , a l faraonului Tu t an ­k h a m o n .

^ *

R E V I S T A de cu l tu ră universa lă , c u m se în­t i tu lează «Genius»-ul dela Arad al d-lui F r a n y 6 Zo l t an , n ' a desmin ţ i t nici de a s t ăda tă , cu cel de al t rei lea n u m ă r pus pe p ia ţă , a f i rmaţ iuni le ce s ' au făcut despre e a în aceste coloane incă de la p r i m a fasciculă îmbe l şuga tă şi cu ţ i n u t ă a r i s tocra t ică . Cetitorul u n g u r din Ardea l , acel că ru ia îi dă m â n a să d e a 40 de lei pe vo luminoasa publ icaţ ie , găseşte în «Genius» şi de da t a aceas ta to t ce a u produs fad şi voit insp i ra t , o în t reagă ceată de nou i l i terator i din toa te provincii le des-îipite a c u m şase ani de Ungar ia . E u n efort aces ta , evident apreciabi l din pa r t ea ungur i lo r , a t â t a ce ­lora din Jugos lav ia , Cehoslovacia şi m a i cu s e a m ă R o m â n i a , unde redactorul revistei încearcă să-şi plaseze u n t recut l i terar hu idu i t în Unga r i a ac ­tua lă , cât şi din par tea oficialităţii Ungar ie i , care vede u n i t ă , t ocma i prin cine o detes tase , t o a t ă ga rda iscălitorilor de l i t e ra tu ră din fostele ei provinci i . N u m a i pent ru a t â t a însă nu este de înţe les , de ce autor i tă ţ i le româneş t i s ă t r e -buească să a jungă învinui te în mod nedesmin ţ i t până a c u m din nici o par te , de o publ ica ţ iune l i t e ra ră r o m â n e a s c ă de peste Carpaţi — s ă pre­c izăm : «Cele Trei Crişuri» •— că ar fi spri j ini toare băneş i ale unei publ icaţ iuni ungureş t i de 55 de pagini de t e x t , în care chestiunilor pr ivi toare l a l i t e r a tu ra şi cu l tu ra ţări i unde se publică re ­v is ta «Genius» nu au decât o coloană şi j u m ă t a t e pe cronică a revistelor româneş t i , a scunsă şi c lasa tă în r ându l penu l t im, faţă de n e n u m ă r a t e coloane dest inate t u tu ro r revistelor din l u m e , cu dele dela Budapes ta în f runte .

Altfel însă , «Genius» concurează în p r iv in ţa bogăţiei toa te revistele, şi credem că şi pe mul t e dela Budapes t a . Este reprezen ta tă Ungar ia , p r in ­t r 'o poezie s labă faţă de al tele , a lui Babi ts Mi-hâ ly , şi p r in t r ' un art icol despre i m p o r t a n ţ a m o n ­dială a lui G a n d h i ; Slovacia prin cinci poeţi , Jugos lav ia , Amer ica , Olanda, e t c , e t c . cu o va­r ie ta te care a r p u t e a altfel să încân te . Chiar şi l i t e ra tu ra g e r m a n ă , cu o m ă e s t r ă t raducere din Faus t , a d-lui F r a n y o , reuş i tă ca de obiceiu t o a t e t raduceri le sa le , îşi are u n loc destul de considerabi l , laolal tă cu pagini despre Hebbel şi despre revistele dela Ber l in . Este în tot cazul , u n ma te r i a l i n ­format iv , care poate să i m p u n ă oricărui u n g u r ardelean, şi n u este de mi ra re că a pu tu t i m p u n e , încă dela p r imul început , şi a l tora . Dar , faţă de a t â t a bogăţ ie in format ivă da t a t ă a ră tos din cele m a i i lustre sau m a i pu ţ in cunoscute local i tăţ i din l u m e , în care s 'au ră tăc i t oameni de n a ţ i o n a ­l i ta tea lui Petofi sau a d-lui F r a n y o Z o l t a n , redac toru l are t oa t ă d rep ta tea să semneze chiar în funtea publicaţ iuni i acesteia l u x u r i a n t e , u n art icol în care să confirme că l i t e r a tu ra m a g h i a r ă din Ardeal este astăzi inex i s t en tă . «Genius» a re astfel u n rol ne tăgădu i t f rumos , ca să o înfiin­ţeze ; până a c u m însă nu a prezenta t nici u n indiciu, că s 'ar fi anga ja t la o t r eabă rodn ică .

398

© BCU Cluj

N OUL t ea t ru i t a l i an , ca rac te r i za t as tăz i prin Luigi P i r ande l lo , a făcut o s t a g i u n e des tul de a g i t a t ă îna in te de a se opri la aces t a u t o r des tu l de c u n o s c u t şi l a n o i , m a i a les d in a m ă n u n t e l e revis te i bucu re ş t ene , « R o m a » . T e a t r u l p i randel l ian , deosebi t f u n d a m e n t a l de acel i t a l i an d ina in te de răsbo iu şi înrudi t în t r ' o p r iv in ţă cu al lui Shaw, n u es te decâ t evo lu ţ i a ace lu i a ş de pe l a mi j locul r ă sbo iu lu i , al grotescului lui Luigi Chiarell i . Des­pre aceas t ă evo lu ţ i e , desăvâ r ş i t ă î n t r ' u n t i m p din cale a f a ră de s cu r t , da to r i t ă men ta l i t ă ţ i i f u n d a m e n ­ta l n o u şi închie tudini i post-belice d in toa t e do­meni i le vie ţ i i , n e dă d-1 Adr i ano Ti lgher , în «Delta» de la F i u m e , l ămur i r i ce t r ădează , în I ta ­l ia , o di ferenţ iere suf le tească în l i t e r a tu ră , care ap roape n icăer i n u s 'a făcut cu a t â t a r epez ic iune .

«Ceeace s 'a obişnui t a se n u m i n o u l t ea t ru i t a l i a n , a re pu ţ in i a n i de v i ea ţ ă , l uând n a ş t e r e ab i a în mi j locul vijeliei r ăsbo iu lu i . Aceas t a a sur ­pr ins , s a u , cel p u ţ i n , a îndepăr ta t considerabi l , a f luxu l comedii lor franceze pe scenele i t a l i ene , şi a înlesni t deaci încolo a d u c e r e a operelor a u t o r i ­lor i ta l ieni l a l u m i n a pr imei re p rezen ta ţ i i . I n t r ' a -devăr , de a t u n c i se a f i rmă pa r t ea cea m a i m a r e a nou i lo r scri i tori de t e a t ru cari de ţ in as tăz i te ­r e n u l . Vremur i l e e r a u prielnice deschideri i unei n o u i faze a l i t e ra tur i i d r a m a t i c e : d r a m a is tor ică a lui Gabriel d ' A n n u n z i o , vag nos ta lg ică şi sen-s u a l ă , de pas iuni n e î n f r â n a t e , n u m a i a v e a r a ­ţ i u n e a exis ten ţe i în mi j locul furiei răsboiului care da cu to tu l a l tu l , şi m a i m a r e , spectacol al- acelei l iber tă ţ i a pasiuni lor — comedia rev is tă şi n a t u ­ra l i s tă e r a depăş i t ă •— ia r comedia pas iona lă şi psichologică de imi t a ţ i e franceză, n u făcea decât să ba t ă d r u m u r i l e ace lo raş probleme şi să înfă­ţ işeze o psichologie d in cale a fară de s i m p l ă ; ia r de a l t ă p a r t e , r ăsbo iu l u m p l e a in imi le de închie-t u d i n e , de ch inur i , şi o t r e b u i n ţ ă de a revizui ve­chile valori a v e a să găsească expres ie , m a i c u r â n d sau m a i t â r z i u » .

I n aces te î m p r e j u r ă r i , în Maiu 1916, s ' a r ep re , zen t a t î n t â i a piesă grotescă , a lui Luigi Chiarell i-a d u c â n d t o c m a i aceas t ă r e v i z u i r e ; vechile sent i ­m e n t e , b u r g h e z e , se acoper i ră to t m a i m u l t de aci încolo cu u n pes imism şi c in ism iubi tor de su­pra fa ţă , î n a i n t e a c ă r u i a jocu l de-a v i ea ţ a a v e a să p a r ă u n s implu joc de m a r i o n e t e . Luigi An to -ne l l i , E n r i c o Cavacchiol i , Silvio Benede t t i . Mas-s i m o Ben tempe l l i , c o n t i n u a r ă l in ia ind ica tă de Chiarel l i , a d u n â n d - o to t m a i m u l t , u r m a ţ i ch iar şi de d r a m a t u r g i d in vechea ga rdă b u r g h e z ă .

O n o u ă lov i tu ră fu d a t ă t ea t ru lu i b u r g h e z , cu şi m a i m u l t ă pu t e re , de căt re t â n ă r u l s ici l ian Rosso di San Secondo , u n u l d in t re cei m a i vred­nici şi îndrăsne ţ i scr i i tor i m o d e r n i , înzes t ra t şi nedisc ipl inat , genia l poa te , c u m îl descrie d-1 T i lgher , da r i n e g a l . A r t a lui osci lează înt re idi­l icul muz ica l şi u m o r i s m u l t r a g i c ; v i ea ţa l a el este u n frivol şi i rea l joc de l u m i n i , de colori şi de s u n e t e ; persoanele lui n u a u n u m e , s u n t n u m a i p roec ţ iun i lirice de s tăr i sufleteşt i , scoase din abs t rac ţ ie şi i m p e r s o n a l i t a t e , ia r a c ţ i u n e a r ă m â n e l a u n sens abs t r ac t şi l i r ic .

P i r ande l lo , care a veni t d u p ă d â n s u l , s ' a i n t ro ­dus pe la vâ r s t a de 50 de a n i , d u p ă u n t r ecu t des tu l de ş ters în l i t e r a t u r a povestiri lor în proză . Az i , d u p ă ab i a doi-trei ani de încercare în t e a t r u , este p r iv i t ca u n u l d in t re cei m a i de s e a m ă scrii­tor i n u n u m a i d in l i t e r a t u r a i t a l i a n ă , ci ai t u t u ­ror l i te ra ţ i lor m o d e r n i . O p rob lemă cen t r a l ă a t ea t ru lu i s ă u este dua l i smul d in t re v iea ţă , izvo-

r â t o a r e , c rea toare în c o n t i n u u , şi d in t re formele în care s ' a încadra t sau a u î n c a d r a t - o ; deaceea vieţi le lui se învâr t m e r e u în t r ' o inev i tab i lă cuşcă . D r a m a începe de u n d e începe c o n ş t i i n ţ a ; i nd iv i ­dul încearcă o l u p t ă pen t ru o l iber ta te i luzorie , şi r ecade în s tadiul d in tâ iu sau în u n u l şi m a i r ă u . M o m e n t u l cr i t ic , la el, este acel în care i n ­dividul îşi face t r ece rea dela v iea ţa p u r ă şi s i m p l ă , l a conş t i in ţa v i e ţ i i ; de aceea eroii lui s u n t to t ­d e a u n a gândi tor i de reflecţie r a r ă . Conceptul s ta t ic şi u n i t a r a l personal i tă ţ i i , din vechiul t e a t r u , l a P i rande l lo n u m a i e s t e ; e rou l lui este u n haos de t end in ţ e cont radic tor i i . P e n t r u el n u m a i e x i s t ă o l u m e de luc ru r i şi de valori s tabi le , sun t , d u p ă vechiul p roverb , a t â t e a e t ice , câte c a p e t e ; t oa t e ech iva len te în t re ele şi ne comunicab i le .

P i rande l lo este astfel u n ar t i s t al idea l i smului subiec t iv , al une i filozofii, pen t ru care a fi, î n ­s e a m n ă a a p ă r e a , concepând l u m e a , ca o crea-ţ i u n e a gând i r i i .

Cu aceste ca l i tă ţ i , obsedante ap roape t o t d e a u n a , pen t rucă i n t roduc u n veşnic cerc vi ţ ios al r a ţ i o ­n a m e n t u l u i şi ref lexiuni i , P i randel lo s ' a i m p u s su­ve ran pe scena i t a l i a n ă ; cu toa t e aces tea cri t icul de la «Del ta» i n fo rmează , că es te , şi el , m a i m u l t ap l auda t decât i u b i t , deşi c r i t ica ş i -a ţ i n u t de da to r in ţ â să creeze o în t r eagă şcoală a ar te i p i rande l l i ene . S'ar p ă r e a astfel, că pas ionalu l po­por al lui d ' A n n u n z i o n ' a a juns încă l a m a t u r i ­t a t e a aceas t a ce ru tă de u l t i m u l său d r a m a t u r g , d u p ă c u m nici confratele i r l andez al lui P i r a n ­del lo , B e r n a r d Shaw, n u este m a i m u l t iub i t , cu toa t e aplauzele ce le culege de la glaciali i săi compa­t r io ţ i d in Angl i a .

C U N O A Ş T E M şi as tăz i p rea pu ţ i n din docu ­men te l e re la ţ iuni lor d in t re noi şi poporul m a ­ghia r , de care o miie de ani de istorie p rea adese­ori c o m u n ă , ne -au l ega t î n t r ' o vec ină ta te de cele m a i m u l t e ori v i t r egă . Şi se poa te , ca d o c u ­men te l e cele m a i i m p o r t a n t e ale t r ecu tu lu i acestei vec ină tă ţ i şi c o m u n i t ă ţ i de s t r ădu in ţ e , s ă ne r ă ­m â n ă m u l t t i m p încă , dacă n u pen t ru totdeauna, , t ă i n u i t e . Un ar t icol din anu l t r ecu t a l profeso­rului Ghibu dela Cluj , dând a l a r m a a s u p r a n e ­păsări i oficialităţii noas t r e fa ţă de a r h i v a i m p e ­r ia lă dela Viena , e x p u s ă pen t ru a fi s t u d i a t ă şi e v e n t u a l r e c l a m a t ă de fostele popoare ale fostei m o n a r h i i A u s t r o - u n g a r e , ne a t răsese a t e n ţ i a tocmai a s u p r a acestei ches t iun i , pe ca re , n u ş t i m , dacă A c a d e m i a R o m â n ă a ses izat-o sau n u cu t o a t ă ser ioz i ta tea .

P â n ă când documen te l e aces tea , dar m a i ales altele dela Budapes t a , ne vor a junge m ă c a r l a c u n o ş t i n ţ ă d a c ă puş i în poses iune , să n e b u c u r ă m că un i i compat r io ţ i a p a r ţ i n â n d minor i t ă ţ i lo r din noui le noas t r e provinci i , r id ică vălul necunoscu ­tu lu i de pe m u l t e c o m u n i t ă ţ i ce l e -am a v u t cu s t răbuni i lor . S u n t astfel şi i n t e re san te şi u t i le art icolele ce apar de câ tva t i m p pr in ziarele m a g h i a r e , în deosebi dela Cluj , despre r e l a ţ i un i l e în p r imul r â n d ale lui Ştefan cel Mare. cu u n g u r i i din Ardea l . Sun t ar t icole d o c u m e n t a t e , cu e r u ­di ţ ie , da tor i t e fostului profesor dela u n i v e r s i t a t e a din Cluj , Dr . Arpad B u d a y , dar şi al tor sc ru tă to r i u n g u r i , şi d a t ă fiind j e n a de a falsifica a s t ă z i , s u b ochii ce t i torului r o m â n m a j o r i t a r , c u m se prac t ica în t r e c u t fă ră nici u n s c rupu l , c o n t r i -buţ iuni le aces tea pot p rezen ta pen t ru i s tor ia r o -

399

© BCU Cluj

m â n e a s c ă toa te garanţ i i le fidelităţii . Ele se vor înmul ţ i — a v e m t o a t ă încrederea — pen t rucă asi­du i t a t ea ce o vedem a t â t de curând depusă în s tudierea t recu tu lu i n o s t r u , este fără îndoeală u n a u g u r , conf i rmat şi de in teresul p u r t a t de minor i tă ţ i l e dela noi faţă de toa te chest iunile nou lu i lor Sta t . A m văzu t astfel destui in te lec­tual i u n g u r i la cursuri le de a s t ăva ră ale un iver ­s i tă ţ i i populare dela Văleni i -de-Munte , şi ma i mul ţ i învă ţându-ne l imba la cursuri le publice de peste m u n ţ i , sau pe cale par t i cu la ră . Rezul ­t a tu l se prez in tă de pe a c u m , prin articolele sau micile no t i ţe din ziarele şi revistele lor, în cari se depun descoperiri cari n u pot să n u ne in te re ­seze . Unul dintre aceşti cercetători ai re la ţ iu-nilor r o m â n o - m a g h i a r e este d-1 Dr. Bi tay Arpad, profesor de l imba r o m â n ă la Cluj, care ne -a d e m o n s t r a t in teresul p u r t a t istoriografiei noas t re l i terare s şi cu l tura le , între altele pr in t r 'o mică no t i ţ ă din revis ta «Erdelyi i rodalmi szemle» dela Cluj, No. din I anua r i e curen t . Este o no t i ţ ă , care ev idenţ iază nespus v ina despre care vor-b iam, a oficialităţii noas t re dezinteresate chiar când guvernu l aus t r iac pune la dispoziţ ia Statelor succesoare o a rh ivă de S ta t : a Statului aus t ro-u n g a r . In t i m p ce, astfel , noi ne dez in te resăm de documente le ce ne revin de drept dela u n Stat care păs t ra , despre opres iunea exe rc i t a t ă a sup ra fraţilor noş t r i , acte în nici u n caz ne in te­resan te , acest profesor u n g u r merge p â n ă acolo , că se in te resează şi de u r m ă t o i u l fapt fără nici o i m p o r t a n ţ ă pen t ru n a ţ i u n e a s a : In «Catalogus inven tu t i s studiosae» dela liceul piarist din Nitra {Slovacia) se scr ie , că la 6 Sept. 1722 elevii a u juca t o piesă şcolară în t i tu la tă «Is tvân Mol-doai gazdâroi» (despre Ştefan din Modova , pro­babil cel Mare , după c u m opinează d-1 Bitay) şi scrisă de profesorul piar is t Iacob Fia la (1696-1733, n o t a d-lui B i t ay ) . Pen t ru no i , a m ă n u n t u l aces ta cui t u r a l ce n i -a reveni t din pa r t ea u n u i s t ră in de or ig i ­n ă , de b u n ă s e a m ă i t a l i ană , p rez in tă şi o i m p o r t a n ­ţ ă re la t iv la popular izarea n u m e l u i nos t ru de către acei călugăr i l a t in i , ră tăc i ţ i pr in t re noi în nume le unei credinţe creşt ine apusene . Fap tu l poate in­teresa mai de aproape pe istoriografii noştr i — şi l - am re ţ inu t în r ându l d in tâ iu cu aceas tă in t en ţ i e .

SuNTEM în minor i t a t e în s u m a r u l revistei i t a l i ene «II Concilio», de pe a n u l t recu t , dar , cu cele trei t r aducer i , din M. S. R e g i n a Măria , d in Tudor Arghezi şi Mihai Sadoveanu , şi cu d o u ă dări de s e a m ă despre no i , da tor i te d-lui A . Marcu , s u n t e m t o t u ş î n t r ' u n ne tăgădu i t pro­

gres îna in tea s t r ă ină tă ţ i i , faţă de s tadiul în care e r a m până deunăz i n u m a i , de depl ină ignora re . Iar d is t insa revis tă din Oligno n u este s i ngu ra care a aprec ia t apor tu l românesc la cu l tu ra u n i ­versa lă , deschizându-i u n loc în pagini le sa le . «Delta», dela F i u m e , după c u m s 'a m a i a r ă t a t în aceste pagini , ne-a îndreptă ţ i t în Noemvrie t r ecu t la u n întreg n u m ă r al s ău , des t ina t l i tera­tur i i r o m â n e . Ca toa te începutur i le , şi aces ta s 'a făcut î nce t ; însă d rumur i l e lărgi te ce se l ămuresc , sun t g a r a n ţ i a cea m a i temeinică a unu i viitor al l i terelor noas t re în c i rcu la ţ i a cu l tu ra lă a s t ră i ­n ă t ă ţ i i .

Succesul ce-1 încearcă a c u m l i t e ra tu ra r o m â n ă , în revistele i ta l iene, franceze şi chiar engleze, la fel cu l i teratur i le m a g h i a r ă şi cehoslovacă, n u este n u m a i u n succes al nos t ru . «Delta», «Concilio» şi alte reviste cu serioase r epu ta t i, din I ta l ia şi de a iu rea , din E u r o p a cent ra lă , publică deasemenea t raducer i d in aproape toate l imbile d in centrul Europe i , şi acest fapt ev idenţ iază deplin o ches­t iune care n u este n u m a i a noas t r ă , ci priveşte vi i torul cu l tura l al t u tu ro r acestor ţăr i pu ţ in cu­noscute u n a al te ia în ani i d ina in tea răsboiu lu i . Ceeace s ' a încercat şi se u r m ă r e ş t e încă, peste so­cotelile şi prevederile de politică, acea s t r ânsă apro­piere între diversele State ale Europei cent ra le , despre care a m m a i pomeni t a ici , se pune a c u m la cale şi în domen iu l cu l tura l , şi este surpr in­zător , că în m u l t e dintre revistele din aceste ţ ă r i , preocupate de idealul amin t i t , chestiunile cultu­ra le şi l i terare ale mar i lor na ţ iun i apusene se gă­sesc pe u n plan secundar şi chiar de a t re ia şi a pa t ra m â n ă , faţă de ale popoarelor din mij locul Europe i .

Ne-am opri t încă odată la lucrur i de m a i m u l t e ori spuse , fiindcă tot m a i des a m a v u t prilejul să ne c â n t ă r i m să răc ia decâte or i o revis tă s t ră ină , o ins t i tu ţ i e de cu l tu ră sau o edi tură , ne -au cerut din proprie porni re , a ju to ra re pen t ru a alcătui pagin i de l i t e ra tu ră românească sau de s implă in formaţ ie despre cele bune ori rele de acasă . F ă r ă t r aducă to r i la î n d e m â n ă , fără u n serviciu or­gan iza t , aceste bunevoin ţ i s 'au isbit de cele m a i m u l t e ori de u n zid la picioarele că ru ia a u căzut surd , fără în toarcere . Pe când t raducă tor i maghia r i bat la toa te uş i le apusului şi vecinilor făcând din să rbă to r i rea lui Petofi u n even iment , eu ropean , iar agenţ i i de p ropagandă cehi din centenaru l lui S m e t a n a o î n c u n u n a r e c â n t a t ă pe toa te a r cuşu ­rile simfonicelor din Capitalele mondia le , noi ne m ă r g i n i m la articolele s t r ecura te cu p la tă , de că­t re Ministerul de E x t e r n e , la câ teva cotidiane par iziene care vorbesc despre petrolul nos t ru şi t i pă resc cu m a r e l u x grafic, poza min is t ru lu i nos t ru de la Pa r i s .

In cursul lunii Maiu, „GÂNDIREA" trecând în anul al patrulea, va apărea în număr dublu, special, cuprinzând 64 pagini şi numeroase suplimente

ilustrate.

TIPARUL CVLTVRA NAŢIONALĂ, BUCUREŞTI CLIŞEELE MAR VAN

© BCU Cluj

© BCU Cluj

LUCHIAN Case la ţară

GÂNDIREA

© BCU Cluj

LUCHIAN G u r a l e u l u }

GÂNDIREA

© BCU Cluj

GÂNDIREA

© BCU Cluj

E£ G Â N D I R E A liE R E D A C T O R : C E Z A R P E T R E S C U A P A R E LA 5 ŞI 20 A L E F I E C Ă R E I L U N I S U B C O N D U C E R E A U N U I C O M I T E T A L C Ă T U I T DIN D O M N I I :

LUCIAN BLAGA, DEMOSTENE BOTEZ, EM. BUCUŢA, AL. BUSUIOCEANU, N. M. CONDIESCU, NICHIFOR CRAINIC, ADRIAN MANIU, GIB. I. MIHÂESCU, LIVIU REBREANU, ION MARIN

SADOVEANU, AL. O . TEODOREANU, PAMFIL ŞEICARU

R E D A C Ţ I A : F U N D A Ţ I A C U L T U R A L Ă P R I N C I P E L E C A R O L STR. DR. K A L I N D E R U No. 10, B U C U R E Ş T I

PENTRU RECENZII ŞI ANUNŢAREA APARIŢIEI, DOMNII AUTORI ŞI CASELE DE EDITURĂ SUNT RUGATE A TRIMITE CÂTE D O U Ă EXEMPLARE. — MANUSCRISELE NEPUBLICATE SE ARD.

CĂRŢILE ŞI MANUSCRISELE RUGĂM S Ă FIE A D R E S A T E REVISTEI L A C Ă S U Ţ A P O Ş T A L Ă 1 7 0, B U C U R E Ş T I

iiiiiiiiitiiitiitiaiiiiiiitiigitiiiiiiiiiiiiiisiiiiiiiiiiiiiiitiitiitMiiiitiiitiiiittiitiiMiitiaiiiitgitiiiaiiiBittiiiiitiiiitiiiiiitiiiiigiiîitiiiiiiiiiiiiitiBiiiiiiiiiiitiiiiiiiiiiiiiiiiniti

20 APRILIE 1 9 2 4 C U P R I N S U L

PREJUDECATA MODERNISTĂ de Cezar Petrescu 369

V E D E N I E de Adrian Maniu....3j2 VEDENIA de Gib. I. Mihăescu.... 373 NARCISSA de G. M. Ivanov 387 C R O N I C I I D E I , OAMENI & F A P T E

Pe marginea unei discuţii de Ion Darie 388

Scrisoare de Al. Busuioceanu . .39o C R O N I C A L I T E R A R Ă

Baudelaire de Tudor Vianu... .391

D I N VECINII A P R O P I A Ţ I de G. M. Ivanov. Un serapionist: Andrei Sobol. Poet al încântă­rii : Hrista Iâsenov 394

Scrisori d in America de Sud de Charles Lucifer 395

DRAMA ŞI TEATRUL de Ion Marin - Sadoveanu. Masca. Biruitorul3g6

CRONICA MĂRUNTĂ 397

I L U S T R A Ţ I I : Coperta: Theo-Sion: Flori Supliment: Luchian: Portretul artistului, Case la ţ a ră , Gura leului. Crapul (din

lucrarea Luchian de Virgil Cioflec, apărută în editura Cultura Naţională) . Desene în interior de Demian.

ABONAMENTE: 1 AN, 200 L E I ; 6 LUNI, 100 LEI. PENTRU INSTITUŢIUNI ŞI AUTORITĂŢI, 300 LEI ANUAL. IN STRĂINĂTATE: 350 LEI ANUAL. - INSERŢII ŞI RECLAME SE F A C L A A D M I N I S T R A Ţ I A R E V I S T E I Ş I L A T O A T E A G E N Ţ I I L E D E P U B L I C I T A T E

ADMINISTRAŢIA: FUNDAŢIA CULTURALĂ PRINCIPELE CAROL STR. DR. K A L I N D E R U No. 10, B U C U R E Ş T I

E X E M -P L A R U L L E 1 1 5 . - G Â N D I R E A E X E M ­

P L A R U L L E I 15 —

© BCU Cluj

C V L T V R A N A Ţ I O N A L Ă SOC. ANONIMĂ DE EDITURA / < r p \ CAPITAL SOCIAL LEI 50.000.000

S E D I U L C E N T R A L / ^Jwfţ f f A S E D I U L C E N T R A L B U C U R E Ş T I I M I I B U C U R E Ş T I S T R A D A P A R I S No. i \ l | f f | W / S T R A D A P A R I S No. 1

T E L E F O N No. 57/62 / A D R E S A T E L E G R A F I C Ă « C U L T R O M»

COLECŢIA INSTITUTULUI SOCIAL ROMÂN D O C T R I N E L E

P A R T I D E L O R P O L I T I C E I .N. ANGHELESCU: Solidarismul social-economic; I. G . D U C A : Doctrina liberală; M. DJUVARA: Evoluţie şi revoluţie; D. G U Ş T I : Partidul politic; N. IORGA: Doctrina naţionalistă; N. IONESCU: Sindicalismul; G. KISS: Minorităţile ungare; V. MADGEARU: Doctrina ţărănistă; M. MANOI-LESCU: Neoliberalismul; AL. MARGHILOMAN: Doctrina conservatoare; ILIE MOSCOVICI: Lupta de clasă; N. PETRESCU: Anarhismul; M . P O -POVICI: Solidarismul politic; C. RĂDULESCU-MOTRU: Concepţia con­servatoare şi progresul; H. O. ROTH: Minorităţile germane; I .RĂDUCANU: Socialismul de Stat; ŞERBAN VOINEA: Marxismul; G. TAŞCĂ: Libera­lismul economic; A N I B A L T E O D O R E S C U : Solidarismul juridic

COLECŢIA ACTUALITĂŢI L E i 2 5 A . C O R T E A N U L E I 25

S C H I Ţ E P O L I T I C E Ş I E C O N O M I C E Noua constituţie. — Problema reparaţiunilor. — Ţărăniştii. — Numeros clausus. Criza partidului liberal. — Greva funcţionarilor. — Confederaţia dunăreană. C r i z a e c o n o m i c ă şi f i n a n c i a r ă . — Misticismul economic. — Etc.

P U B L I C A Ţ I I L E

ACADEMIEI R O M Â N E OCTAVIAN GOGA: Gh. Coşbuc . . . . 18 Lei D. G U Ş T I : Fiinţa şi menirea Academiilor . 15 „ ANDREI RĂDULESCU: Cultura juridică . . 18 „ M. SADOVEANU: Poezia populară . . . N. IORGA: Ernest Renan 5 » Z. PÂCLIŞANU: Luptele politice ale Românilor

ardeleni 28 „

EXEMPLARUL 15 LEI

© BCU Cluj