globalizarea pietei bunurilor si serviciilor
TRANSCRIPT
123
CAP III. GLOBALIZAREA PIEŢEI BUNURILOR ŞI SERVICIILOR
3.1. Internaţionalizarea activităţilor de servicii şi particularităţile acestui proces
Serviciile au fost considerate până nu demult valori ca având o capacitate mai redusă
de a fi comercializate comparativ cu bunurile, ceea ce realitatea a infirmat în mod constant,
utilizând argumente din cele mai convingătoare preluate sau inspirate din economia reală.
Tranzacţiile internaţionale cu servicii sunt astăzi o componentă majoră a fluxului
internaţional de valori şi o preocupare pentru factorii de decizie ai politicii comerciale ca şi
pentru participanţii la negocierile multinaţionale privind liberalizarea comerţului
internaţional.
Globalizarea producţiei şi tendinţa de liberalizare a comerţului cu mărfuri în spiritul
Uniunii Europene s-a extins şi asupra sferei imaterialului, în timp ce cererea pentru servicii a
devenit mai exigentă, mai informată, mai omogenă şi mai receptivă faţă de eforturile
companiilor specializate de a-şi valorifica oferta şi capacităţile de producţie.
Toate acestea au contribuit masiv la internaţionalizarea în ritm alert a tranzacţiilor
“invizibile” şi la lărgirea gamei de servicii comercializabile.
Factorii care s-au alăturat celor de mai sus şi au acţionat în acelaşi sens au fost:
- intensificarea utilizării de tehnologii informatice şi extinderea acestora ca
modalitate de internaţionalizare spre servicii considerate necomercializabile;
- progresele tehnologice din domeniul telecomunicaţiilor ce au facilitat accesul
prestatorilor de servicii la o modalitate eficientă de distribuire la distanţă a
propriilor servicii;
- asocierea în proporţie tot mai mare a serviciilor la bunurile exportate şi
tranzacţionarea acestora în acelaşi pachet comercial;
- focalizarea interesului producătorilor spre lărgirea evantaiului de servicii creatoare
de valoare adăugată şi exportul acestora ca mărfuri în sine;
124
- includerea informatiilor considerate surse strategice in grupul valorilor
comercializabile si intens comercializate;
- impactul globalizator al societăţilor transnaţionale din sfera serviciilor.
Aşadar, serviciile pot participa la schimburile internaţionale ca produse distincte, dar
procesul de internaţionalizare a activităţilor de servicii are o serie de particularităţi datorate
trăsăturilor serviciilor ce le deosebesc de bunurile materiale.
Serviciile diferă faţă de celelalte produse care participă la schimburile internaţionale,
înainte de toate prin faptul că sunt imateriale.
Gradul lor de tangibilitate poate fi diferit.
Astfel există:
• servicii pure cu un grad de tangibilitate redus sau practic intangibile (ex. Servicii
de consulting, engineering, management, publicitate, educaţie, medicale, poştale,
de curierat etc.);
• servicii asociate bunurilor sau livrate odată cu acestea cu un grad de tangibilitate
mediu (ex. servicii de transport, comerţ cu amănuntul, întreţinere, service etc.);
• servicii cuprinse în bunuri cu grad de tangibilitate ridicat (ex. casete, filme,
reviste, presă, dischete software, CD imprimate etc.);
De asemenea conţinutul şi valoarea unui serviciu rezidă în însuşi actul prestării: prin
natura sa serviciul este finit şi nu poate fi depozitat (cu excepţia informaţiilor stocate);
implicit este netransferabil de la un consumator la altul. Din această cauză majoritatea
serviciilor nu pot fi prestate decât cu condiţia ca furnizorul de serviciu şi destinatarul
serviciului respectiv să se întâlnească în acelaşi loc şi în acelaşi timp. Cu alte cuvinte spre
deosebire de bunurile materiale “timpul şi locul producţiei şi consumul de servicii nu pot fi
separate”. Concepţia larg răspândită că serviciile nu sunt comercializabile derivă tocmai din
această caracteristică a lor (numită inseparabilitate) care presupune simultaneitatea
producţiei şi consumului.
După gradul de interacţiune al producătorului de servicii cu consumatorul există:
• servicii cu grad scăzut de interacţiune (servicii de închiriere, servicii poştale,
servicii de pază, restaurante etc.);
125
• servicii cu grad ridicat de interacţiune (servicii medicale, cosmetice, educative,
de consulting, management etc.).
În timp ce comerţul cu bunuri materiale implică de regulă mişcarea fizică a bunurilor
respective dintr-o ţară în alta prin traversarea graniţelor naţionale în cazul serviciilor
deplasarea transfrontalieră are loc doar pentru un număr redus de tranzacţii cu servicii,
respectiv doar în cazul serviciilor care pot fi transmise prin reţeaua de telecomunicaţii (cum
ar fi serviciile de telefonie, serviciile de telecomunicaţii cu “valoare adăugată”1, unele
servicii bancare) sau ale serviciilor care au suport material (de exemplu raportul tehnic al
unui consultant sau software înmagazinat pe dischetă).
Deşi modul de livrare transfrontalieră a serviciilor prin intermediul reţelelor de
comunicaţii se află într-o dinamică expansiune sub efectul noilor tehnologii din domeniul
informaţiei acest mod de livrare nu este aplicabil în cazul a numeroase categorii de servicii,
- cum ar fi serviciile tradiţionale de ocrotire a sănătăţii, de turism, de înfrumuseţare (coafură,
cosmetică), de consultanţă (juridică, managerială, financiară), de cercetare-dezvoltare,
inginerie, arhitectură etc.
Pentru ca totuşi tranzacţiile internaţionale cu asemenea servicii să poată avea loc este
nevoie fie de deplasarea consumatorului (cazul turismului de exemplu) fie de deplasarea
factorilor de producţie la locul consumului prin intermediul investiţiilor străine directe în
vederea stabilirii unei prezenţe comerciale pe teritoriul altei ţări sau prin deplasarea
temporară a forţei de muncă.
Aceasta înseamnă că numeroase categorii de servicii nu pot fi comercializate în
străinătate decât prin mişcarea factorilor de producţie.
Din cele de mai sus rezultă că pentru a vinde serviciile lor pe pieţele externe,
furnizorii de servicii dispun de mai multe alternative cu privire la modul de livrare a
serviciilor şi anume:
1 În literatura de specialitate serviciile de telecomunicaţii “cu valoare adăugată” sunt considerate în principiu acele servicii care utilizează reţeaua telefonică de bază în scopul transmiterii informaţiilor sub formă de voce, imagine sau date.
126
- furnizarea transfrontalieră (livrarea peste graniţă) a serviciilor prin intermediul
reţelelor de distribuţie (de exemplu serviciile de comunicaţii cu “valoare
adăugată”, unele servicii bancare);
- deplasarea consumatorului în ţara furnizorului de servicii (ex. serviciile de
turism, educaţionale, medicale etc.);
- deplasarea temporară a furnizorului de servicii în ţara
utilizatorului/consumatorului (de ex. serviciile prestate de avocaţi, consultanţi,
arhitecţi sau constructori în străinătate);
- stabilirea unei prezenţe fizice pe termen lung pe pieţele externe prin efectuarea
de investiţii străine directe (ISD).
Totalitatea tranzacţiilor cu servicii desfăşurate la nivel mondial prin intermediul
primelor trei “modalităţi de furnizare” formează ceea ce am putea denumi “comerţul
internaţional propriu-zis cu servicii” aşa cum rezultă acesta din statisticile balanţelor de plăţi
externe.
În această accepţiune volumul valoric al comerţului internaţional cu servicii (evaluat
în baza datelor balanţelor de plăţi) s-a cifrat la 1.440 miliarde de $ la nivelul anului 2001
comparativ cu volumul valoric al comerţului internaţional cu bunuri materiale care a
totalizat 6.162 miliarde $ în acelaşi an1.
În principiu în cadrul oricărei tranzacţii cu servicii preferinţa furnizorului (sau a
consumatorului) pentru un anumit mod de livrare va depinde de fezabilitatea şi costurile
relative aferente celor patru moduri alternative. În practică însă obstacolele “naturale” care
restrâng capacitatea serviciilor de a fi comercializate reclamă frecvent ca furnizorii de
servicii să stabilească o prezenţă fizică pe pieţele externe. Mai precis, numeroase servicii nu
sunt comercializabile în sensul că livrarea prin primele trei moduri prezentate mai sus nu
este suficientă pentru ca tranzacţia să devină fezabilă (de exemplu în cadrul serviciilor
financiare sau a serviciilor profesionale). Aceasta înseamnă că producătorii de asemenea
servicii pot pătrunde pe pieţele externe numai prin stabilirea unei prezenţe fizice pe termen
1 OMC – 2002
127
lung pe pieţele respective, adică prin efectuarea de ISD.
În această situaţie producţia şi distribuţia serviciilor se desfăşoară pe plan local, prin
intermediul filialelor şi sucursalelor implantate sau al societăţilor mixte, al operaţiunilor de
franchising etc.
Ordinul de mărime al tranzacţiilor cu servicii care se desfăşoară prin intermediul ISD
nu poate fi însă cunoscut cu exactitate întrucât aceste tranzacţii nu sunt evidenţiate în
balanţele de plăţi externe.
Cele mai recente estimări vizând volumul comerţului internaţional cu servicii
confirmă aprecierea potrivit căreia tranzacţiile cu servicii generate de ISD au o magnitudine
aproape similară cu volumul valoric al comerţului cu servicii ce traversează graniţele
naţionale (sau chiar superioară acestuia din urmă în cazul anumitor categorii de servicii).
Astfel, deosebit de concludente sunt concluziile unui studiu elaborat în 1999 care îşi
propunea estimarea comerţului internaţional cu servicii în baza celor patru moduri de
furnizare a serviciilor (stipulate şi în cadrul GATS) prin combinarea statisticilor din
balanţele de plăţi (ce au la bază “Manualul balanţei de plăţi a FMI”– a cincea ediţie) cu
datele disponibile cu privire la comerţul cu servicii al filialelor străine (furnizate de OCDE
pentru unele ţări).
Ele scot în evidenţă faptul că tranzacţiile transfrontaliere au constituit componenta
principală a comerţului cu servicii reprezentând 41% din total, urmate îndeaproape de
tranzacţiile subsumate prezenţei comerciale (adică ISD) cu 38%. Restul de circa 20% a
revenit precumpănitor serviciilor furnizate prin deplasarea consumatorilor în străinătate
înglobând în special serviciile turistice, iar tranzacţiile cu servicii realizate prin deplasarea
peste graniţă a persoanelor fizice furnizoare de servicii au deţinut o poziţie marginală în
totalul comerţului internaţional cu servicii.
Pe de altă parte rezultatele unui alt studiu recent privind rolul filialelor străine în
comerţul cu servicii al Uniunii Europene relevă că volumul tranzacţiilor cu servicii derulate
prin intermediul filialelor străine este sensibil mai mare comparativ cu cel al tranzacţiilor
desfăşurate prin intermediul comerţului propriu-zis în cazul a numeroase categorii de
servicii avansate cum ar fi serviciile legate de computere, serviciile tehnice, juridice, de
consultanţă, de contabilitate, de audit, de cercetare a pieţei şi de publicitate.
128
În funcţie de nivelul investiţiilor necesare, al prezenţei şi al gradului de control al
firmelor exportatoare pe piaţa externă, internaţionalizarea serviciilor se poate realiza pe trei
căi:
- prin export – această situaţie presupune un minim de investiţii control şi prezenţă.
În acest caz ofertantul îşi poate externaliza activitatea fără a părăsi ţara de origine. El
exportă servicii prin intemediul mărfurilor folosind ca şi în cazul exportului de bunuri
reţeaua de distribuţie pe piaţa externă sau încheind contracte de intermediere a vânzării cu
ofertanţii locali de servicii. De asemenea vânzarea se poate realiza şi direct către utilizator
(printr-un canal scurt de distribuţie) ca de exemplu în cazul firmelor ce expediază prin poştă
dischete cu informaţii financiare internaţionale.
- prin intermediere – această situaţie presupune un nivel mediu al investiţiilor,
controlului şi prezenţei pe piaţa externă. Modalităţile uzuale de internaţionalizare prin
intermediere cuprind franşiza, licenţierea, parteneriatul, şi distribuţia prin societăţi mixte –
adică implicarea unui terţ care aparţine pieţei externe. Investiţiile pot fi de natură financiară
sau sub forma managementului şi consultanţei. Strategia de internaţionalizare are ca
obiective în acest caz menţinerea şi controlul calităţii serviciilor prestate. Transportul
(maritim, aerian, rutier), lanţurile de restaurante şi hoteluri, lanţurile fast-food, teleshopping-
ul, poşta electronică etc. sunt exemple clasice ale serviciilor în care se practică
internaţionalizarea prin intermediar.
- prin ISD – această situaţie presupune un nivel maxim al investiţiei, controlului şi
prezenţei pe piaţa externă. În această categorie sunt cuprinse cele mai convenţionale strategii
de internaţionalizare a serviciilor. Acestea urmăresc interacţiunea directă a ofertantului cu
utilizatorul sau cu clientela prin intermediul propriilor filiale, sucursale sau chiar al
achiziţiilor şi fuziunilor cu firme de pe piaţa externă.
Putem concluziona că fiecare modalitate de internaţionalizare a serviciilor are
propriile sale principii şi particularităţi presupunând grade diferite de prezenţă, control, efort
investiţional şi risc.
În realitate foarte puţine servicii sunt internaţionalizate recurgându-se la o unică
modalitate de pătrundere pe piaţa externă.
Mutaţiile tehnice din interiorul sectorului de servicii, precum şi cele transmise
129
sistemului de livrare a serviciilor permit sau chiar impun companiilor să recurgă simultan la
mai multe modalităţi de internaţionalizare sau să-şi modifice pe parcurs strategia adoptată.
Modalităţile de internaţionalizare se reflectă în strategia de marketing a firmei şi
influenţează rolul şi atribuţiile centrului de decizie, forma şi organizarea sa managerială şi
necesarul de resurse umane.
O dată cu diversificarea şi inovarea modalităţilor “de livrare” a serviciilor firmele
descoperă că formula iniţială de internaţionalizare nu mai corespunde şi încearcă să-şi
adapteze structura organizatorică la un “mix-strategic” de internaţionalizare.
Pentru aceasta sunt create compartimente specializate care să poată acţiona pe mai
multe căi, în cadrul aceleiaşi pieţe sau pe mai multe pieţe simultan.
De asemenea firmele pot opta pentru o strategie concentrată la nivelul celei mai
complexe specializări a serviciului furnizat sau o strategie care să acopere o gamă largă de
servicii de la cele de rutină până la cele mai sofisticate.
Un exemplu pentru prima opţiune este cazul unei bănci care se limitează la a oferi
servicii de expertiză care presupun prezenţa controlul şi managementul pe piaţa externă;
cazul unei companii de asigurări care îşi oferă serviciile atât prin propriile agenţii
specializate pe produse foarte complexe cât şi prin reţeaua de telecomunicaţii pentru
produse de rutină sau chiar prin automate plasate pe aeroporturi pentru produse
nediferenţiate (aşa numitele “instant insurance”) ilustrează cea de-a doua opţiune.
3.2. Tendinţe în tranzacţiile internaţionale cu servicii
Fenomenul expansiunii schimburilor internaţionale cu servicii constituie o
dimensiune a realităţii economice contemporane ale cărei consecinţe se resimt deja puternic
în economia mondială şi care tind să se amplifice şi mai mult în perspectivă.
Deşi terţializarea activităţilor economice caracterizează în prezent în mod
130
precumpănitor ţările dezvoltate, acest fenomen a cunoscut deja un larg proces de
internaţionalizare ceea ce face ca el să nu mai poată fi abordat izolat, ca fenomen
circumscris exclusiv unui anumit grup de ţări.
Într-o economie tot mai globalizată caracterizată printr-o adâncire continuă a
interdependenţelor dintre economiile naţionale, implicaţiile acestui fenomen se amplifică şi
se răsfrâng în mod implacabil asupra tuturor ţărilor.
1. Configuraţia actuală a diviziunii internaţionale a muncii reliefează o substanţială
concentrare atât a producţiei cât şi a comerţului internaţional cu servicii în ţările
dezvoltate.
Aceste ţări constituie cei mai mari furnizori şi beneficiari de servicii pe plan mondial
revenindu-le în 2001, 66% din volumul valoric al exporturilor globale de servicii şi 69% din
cel al importurilor.
Ponderile corespunzătoare ale ţărilor în curs de dezvoltare au reprezentat 30,2% şi
respectiv 27%, iar în cazul economiilor de tranziţie doar 3,8% şi respectiv 4%.1
Aproape ½ din totalul exporturilor mondiale de servicii revine principalelor şase ţări
dezvoltate mari furnizoare de servicii pe piaţa internaţională: SUA, Marea Britanie, Franţa,
Germania, Italia şi Japonia.
În cadrul acestui pluton de ţări se detaşează la mare distanţă SUA ca lider
incontestabil în domeniu. Se poate aprecia că sub aspectul componenţei acest pluton de ţări
nu a suferit nici o modificare notabilă în decursul ultimelor două decenii, decât cel mult din
punct de vedere al ordinii ierarhice a ţărilor plasate în urma SUA.
În acelaşi timp se poate observa (vezi tabelul nr. 12) că pe lista primilor 20 de
exportatori de servicii pe plan mondial figurează şi unele ţări recent industrializate – Hong-
Kong, Singapore, Coreea de Sud precum şi China.
1 OMC – 2002
VALOARE % DIN TOTAL
VARIAŢIE ANUALĂ VALOARE % DIN
TOTALVARIAŢIE ANUALĂ
1 SUA 263.4 18.1 -3 1 SUA 187.7 13.0 -72 Anglia 108.4 7.4 -6 2 Germania 132.6 9.2 03 Franţa 79.8 5.5 -2 3 Japonia 107.0 7.4 -74 Germania 79.7 5.5 -1 4 Anglia 91.6 6.3 -45 Japonia 63.7 4.4 -7 5 Franţa 61.6 4.3 06 Spania 57.4 3.9 8 6 Italia 55.7 3.9 27 Italia 57.0 3.9 2 7 Olanda 52.9 3.7 28 Olanda 51.7 3.5 0 8 Canada 41.5 2.9 -39 Belgia-Luxemburg 42.6 2.9 -1 9 Belgia-Luxemburg 39.3 2.7 2
10 Hong Kong China 42.4 2.9 2 10 China 39.0 2.7 911 Canada 35.6 2.4 -5 11 Irlanda 34.8 2.4 2112 China 32.9 2.3 9 12 Spania 33.2 2.3 713 Austria 32.5 2.2 5 13 Korea 33.1 2.3 014 Korea 29.6 2.0 0 14 Austria 31.5 2.2 615 Danemarca 26.9 1.8 10 15 Hong Kong China 25.1 1.7 -216 Singapore 26.4 1.8 -2 16 Taipei-China 23.7 1.6 -817 Elveţia 25.2 1.7 -4 17 Danemarca 23.5 1.6 618 Suedia 21.8 1.5 9 18 India 23.4 1.6 1919 India 20.4 1.4 15 19 Suedia 22.9 1.6 -220 Taipei-China 20.3 1.4 2 20 Fed. Rusă 21.1 1.5 2021 Irlanda 20.0 1.4 20 21 Singapore 20.0 1.4 -622 Grecia 19.4 1.3 1 22 Malaezia 16.5 1.1 023 Norvegia 16.7 1.1 12 23 Mexico 16.5 1.1 -124 Turcia 15.9 1.1 -17 24 Australia 16.4 1.1 -825 Australia 15.7 1.1 -12 25 Brazilia 15.8 1.1 026 Malaezia 14.0 1.0 3 26 Norvegia 15.3 1.1 627 Thailanda 12.9 0.9 -6 27 Elveţia 14.9 1.0 -328 Mexico 12.5 0.9 -7 28 Thailanda 14.5 1.0 -629 Polonia 11.9 0.8 14 29 Indonezia 14.5 1.0 -30 Israel 11.3 0.8 -21 30 Israel 12.3 0.9 131 Fed. Rusă 10.9 0.7 9 31 Grecia 11.2 0.8 232 Egipt 8.8 0.6 -9 32 Emiratele Arabe Unite 10.5 0.7 -33 Brazilia 8.7 0.6 -1 33 Polonia 8.7 0.6 -234 Portugalia 8.7 0.6 4 34 Finlanda 8.1 0.6 -335 Ungaria 7.6 0.5 23 35 Argentina 7.9 0.5 -836 Republica Cehă 6.9 0.5 4 36 Arabia Saudită 7.2 0.5 -3537 Finlanda 5.7 0.4 -6 37 Egipt 6.5 0.4 -1038 Arabia Saudită 5.2 0.4 8 38 Turcia 6.4 0.4 -1639 Indonezia 5.2 0.4 - 39 Portugalia 6.0 0.4 -540 Croaţia 4.8 0.3 18 40 Republica Cehă 5.5 0.4 3
1440 100.0 0 1430 100.0 -1
Principalii exportatori şi importatori de servicii*) pe plan mondial în anul 2001
131SURSA: OMC - RAPORT ANUAL 2002
EXPORTATORI IMPORTATORI
TOTAL MONDIAL TOTAL MONDIAL
Tabel nr.3.1(miliarde $)
132
* Sunt avute în vedere serviciile comerciale care în accepţiunea OMC includ:
transporturile, turismul, telecomunicaţiile, construcţiile, serviciile bancare şi de asigurări,
servicii profesionale precum şi veniturile din muncă şi proprietate.
Dacă imaginea de mai sus asupra diviziunii internaţionale a muncii în sfera
serviciilor este completată cu observaţia că ţările dezvoltate înregistrează în general
excedente ale balanţelor lor de servicii iar ţările în curs de dezvoltare deficite, reiese cât se
poate de clar că avantajele competitive în domeniul serviciilor se află de partea primului
grup de ţări, concluzie confirmată şi de cercetările efectuate în ultimii ani pe plan mondial.
În ceea ce priveşte specializarea în producţia şi comerţul cu servicii a ţărilor
membre UE – studiile efectuate arată că1 :
• În cadrul pieţei serviciilor de transport trei ţări ocupă cel mai mare segment al
ofertei la nivel comunitar: Uniunea Belgo-Luxemburgheză (UBL) în transportul
maritim (28,6%) şi Olanda pentru celelalte forme de transport (28,5%) fiind
specializată pe transportul rutier.
Spania, Germania şi Franţa deţin ponderi ridicate pe piaţa transportului
aerian, respectiv 17%, 20,1% şi 16%, zborurile internaţionale deţinând 90% din
totalul traficului aerian derulat de companiile lor naţionale.
• În turism Spania şi Italia şi-au rezervat împreună jumătate din piaţă (25,3% şi
20,8%) urmate de Franţa (14,1%);
• În domeniul bancar şi de asigurări patru ţări concurează pentru primul loc:
Franţa, Marea Britanie şi Uniunea Belgo-Luxemburgheză. Franţa deţine circa
36% din piaţa asigurărilor, Marea Britanie aproximativ 35,5% din piaţa bancară
şi UBL 27% din piaţa asigurărilor.
• În cazul serviciilor comerciale şi de afaceri UBL şi Olanda ocupă circa 36%
pentru primul grup de servicii şi 50% pentru al doilea grup.
• Germania domină piaţa construcţiilor cu o pondere de 36%.
• Marea Britanie ocupă o poziţie dominantă pe piaţa telecomunicaţiilor (27%).
1 Sursa Eurostat – Statistica balanţei de plăţi (1987-1992)
133
În cadrul tranzacţiilor internaţionale cu servicii la nivelul UE se disting două grupe
de ţări:
- prima grupă cuprinde majoritatea ţărilor membre UE care s-au specializat în unul
sau două servicii de export;
- a doua grupă este formată din UBL, Olanda şi Marea Britanie, aceste ţări
înregistrând cele mai ridicate performanţe comerciale pe cel puţin şase pieţe de
servicii1.
Analiza prin prisma gradului de internaţionalizare a celor nouă segmente de servicii
la nivelul UE prin luarea în considerare atât a comerţului cât şi a tranzacţiilor cu servicii
desfăşurate prin intermediul filialelor corporaţiilor comunitare implantate în străinătate
evidenţiază următoarea configuraţie sectorială:
• un grad relativ ridicat de internaţionalizare caracterizează două segmente de servicii
respectiv lanţurile hoteliere şi transporturile aeriene (în ambele cazuri
internaţionalizarea având loc prin intermediul comerţului);
• un grad mediu de internaţionalizare caracterizează următoarele patru segmente:
serviciile bancare şi serviciile de asigurări (în cadrul cărora internaţionalizarea are
loc cu precădere prin intermediul ISD), serviciile de telecomunicaţii şi serviciile de
afaceri (în cazul cărora internaţionalizarea are loc atât prin comerţ cât şi prin ISD);
• un grad relativ scăzut de internaţionalizare evidenţiază trei segmente de servicii
respectiv serviciile de distribuţie, transport rutier şi construcţiile.
2. O dimensiune importantă a procesului de internaţionalizare a serviciilor este
legată de extinderea tranzacţiilor cu servicii prin intermediul sistemului de
telecomunicaţii sub impactul introducerii şi aplicării rapide şi la scară largă a noilor
tehnologii din domeniul informaţiei şi telecomunicaţiilor
În condiţiile în care infrastructura de telecomunicaţii este cea care condiţionează în
mod decisiv creşterea transportabilităţii serviciilor, crearea de noi servicii, transformarea
celor tradiţionale şi expansiunea schimburilor internaţionale cu servicii, de evoluţiile în
acest domeniu depind într-o măsură hotărâtoare şansele unei ţări de a participa la comerţul
1 Sursa Eurostat – Statistica balanţei de plăţi (1987-1992)
134
internaţional cu servicii şi la circuitul economic internaţional în general.
Dezvoltarea sistemului de telecomunicaţii devine astfel, o problemă economică cheie
pentru crearea serviciilor “cu valoare adăugată” şi a locurilor de muncă aferente acestora, şi
aceasta cu atât mai mult cu cât evoluţiile tehnologice în acest domeniu se aşteaptă să se
accelereze ca urmare a multiplicării legăturilor prin sateliţi, a extinderii televiziunii prin
cablu a reţelelor de servicii cu valoare adăugată şi a reducerii în continuare a tarifelor
telecomunicaţiilor. Aceşti factori pe de o parte şi gradul ridicat de concentrare a resurselor
de informaţii pe de altă parte1, sunt de natură să creeze în mod justificat temeri serioase în
legătură cu impactul economic pe termen lung al evoluţiilor care se conturează în planul
schimburilor internaţionale sub efectul dezvoltării telecomunicaţiilor.
La baza acestor temeri se află decalajele crescânde între ţările în curs de dezvoltare şi
ţările avansate în termenii bazei materiale şi a infrastructurii chemate să susţină dezvoltarea
serviciilor “intensive în informaţii” şi în general a ramurilor economice intensive în servicii.
În prezent aceste decalaje se fac simţite, nu numai între ţările dezvoltate şi cele în
curs de dezvoltare ci şi între SUA şi ţările UE aşa cum reiese din tabelul alăturat (datele se
referă la anul 1997)
Decalaj EUROPA – SUA în privinţa noilor tehnologii din domeniul informaţiilor
Tabel nr.3.2
SURSA: Bussines Week 24-31 august 1998 p. 69
1 Rezultatele a numeroase studii recente converg în a considera SUA drept ţara care absoarbe partea preponderentă a resurselor globale de informaţii. De asemenea această ţară concentrează domeniile cu prespectivele de creştere cele mai rapide şi decisive pentru dezvoltarea viitoare a serviciilor cu valoarea adăugată. Se apreciază că aproximativ 50% din bazele de date publice accesibile on-line din lume sunt amplasate în SUA.
EUROPA SUA
Afaceri cu acces la internet 47% 31%
Locuinţe cu acces la internet 5,5% 18%
Cheltuieli totale în tehnologia informaţiei 196 miliarde 320 miliarde
Cheltuieli totale în servicii de telecomunicaţii 182 miliarde 230 miliarde
Locuinţe cu PC 24% 46%
135
3. Strânsele legături dintre fluxurile de servicii şi fluxurile de bunuri reprezintă o
dimensiune de loc de neglijat a importanţei strategice a schimburilor internaţionale cu
servicii
Constituie o realitate ce nu mai trebuie demonstrată faptul că pătrunderea pe piaţa
internaţională a bunurilor materiale este strâns legată de tranzacţiile cu servicii în virtutea
caracterului complementar sau chiar indispensabil a unor fluxuri de servicii în raport cu
schimburile de bunuri materiale. Practica internaţională furnizează numeroase dovezi că nu
există de fapt tranzacţii cu bunuri materiale care să nu implice sub o formă sau alta, direct
sau indirect, şi prestarea unor servicii, schimburile cu servicii tinzând să se transforme într-o
condiţie indispensabilă a majorării volumului de vânzări pe pieţele externe. Astfel serviciile
din domeniul transportului, asigurărilor şi operaţiunilor bancare sunt în mod necesar
complementare comerţului cu bunuri.
Alte servicii – cum ar fi publicitatea sau serviciile de inginerie şi consultanţă – chiar
dacă nu sunt indispensabile, se pot dovedi determinante pentru majorarea volumului
vânzărilor sau pentru menţinerea poziţiilor pe anumite pieţe. Mai mult, numeroase firme
occidentale exportatoare de bunuri realizează venituri mai mari în urma serviciilor furnizate
în mod complementar acestor exporturi decât din exporturile de bunuri propriu-zise.
Procesul crescând de internaţionalizare a serviciilor nu se circumscrie numai
fenomenului expansiunii susţinute a comerţului cu servicii ca urmare a creşterii capacităţii
serviciilor de a fi comercializate sub incidenţa progreselor din sfera informaticii şi
telecomunicaţiilor sau fenomenelor asociate cu extinderea activităţii societăţilor
transnaţionale. Acest proces se manifestă şi pe măsură ce tot mai multe servicii sunt
încorporate în bunuri materiale sau altfel spus pe măsura creşterii conţinutului în servicii al
bunurilor şi desigur pe măsură ce serviciile sunt înglobate în suporturi fizice. Comerţul
exterior al unei ţări înglobează într-o măsură mai mică sau mai mare şi servicii încorporate
în mărfuri în funcţie de natura mărfurilor comercializate şi de condiţiile în care ele sunt
fabricate.
136
4. În epoca contemporană asistăm la o accentuare a procesului de
internaţionalizare a producţiei în general şi a producţiei de servicii în particular,
coroborată cu lărgirea şi globalizarea pieţei mondiale.
Dacă până la începutul anilor ’80 relaţiile economice internaţionale erau
caracterizate de fenomenul internaţionalizării adică de deschiderea crescândă a economiilor
faţă de schimburile externe de bunuri, servicii şi capitaluri sfârşitul secolului XX marchează
o nouă etapă a acestui proces cunoscută şi sub numele de „globalizare” în literatura
economică anglo-saxonă, sau „mondializare” în cea francofonă.
Tendinţa de globalizare a pieţelor semnifică o accelerare şi totodată o aprofundare a
internaţionalizării, însoţită de o mai mare mobilitate internaţională a resurselor şi o
concurenţă crescută. Ea reprezintă de asemenea extinderea pieţelor dincolo de graniţele
naţionale şi crearea treptată a unei pieţe unice la scară planetară.
La baza acestei evoluţii se află revoluţia tehnico-ştiinţifică în domeniul informaţiei şi
comunicării ce a marcat sfârşitul secolului XX, liberalizarea schimburilor la scară mondială,
extinderea activităţii corporaţiilor transnaţionale, integrarea economică interstatală.
Având în vedere complexitatea fenomenului globalizării şi a consecinţelor sale, tot
mai mulţi specialişti se pronunţă în zilele noastre pentru luarea în considerare a ambelor sale
faţete.
Scoţând în evidenţă avantajele incontestabile ale schimburilor economice libere, fără
obstacole, între naţiuni, susţinătorii globalizării pun accentul preponderent pe avantajele
generate de globalizare cum ar fi: creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea nivelului de viaţă
prin reducerea costurilor de producţie şi comercializare (ca urmare a economiilor de scară),
uşurarea derulării tranzacţiilor (în cadrul cărora schimbul de mărfuri se face aproape în timpi
reali cu negocierea, apelându-se la sisteme moderne de comunicaţii – fax, internet, etc.),
creşterea vitezei derulării operaţiunilor comerciale, financiare şi tehnologice, crearea unor
pieţe noi detaşate de anumite surse sau zone tradiţionale etc.
Pe de altă parte însă globalizarea poate constitui o sursă de ameninţare a locurilor de
muncă prin deschiderea graniţelor faţă de produsele din import mai competitive, ori prin
concedieri masive de personal consecinţă a fuziunii marilor corporaţii industriale sau poate
fi o sursă de dezordine financiară prin intermediul capitalurilor speculative (ex cazul ţărilor
137
asiatice unde recent criza financiară a făcut ravagii sociale datorită capitalurilor speculative
ce au părăsit în bloc regiunea).
Aceste trăsături generează implicaţii vaste şi uneori imprevizibile asupra
principalelor pieţe internaţionale făcând ca efectele globalizării să constituie subiectul unor
ample controverse.
Astfel problema mondializării pieţei naşte cel puţin 3 categorii de controverse
majore:
• cele legate de procesul liberalizării comerţului şi a măsurii în care acesta
poate fi benefic pentru toate ţările asigurând accesul în condiţii egale pe
pieţele lumii;
• cele referitoare la societăţile transnaţionale şi la rolul acestora în cadrul
globalizării;
• cele ce privesc problema suveranităţii naţionale în contextul tendinţei tot mai
accentuate de integrare economică ce are loc pe plan mondial.
• Prima categorie de controverse a fost pusă în evidenţă de-a lungul timpului atât în
cadrul negocierilor multilaterale desfăşurate în cadrul organismelor internaţionale din
Sistemul Naţiunilor Unite însărcinate cu promovarea comerţului mondial şi reglementarea
desfăşurării sale – respectiv Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) transformat
ulterior în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) cât şi în cadrul organizaţiilor economice integraţioniste ce
urmăresc pe plan economic desfiinţarea barierelor vamale dintre ţările membre,
reglementarea preţurilor, elaborarea unei politici vamale comune în relaţiile externe.
Dintre cele mai importante dezbateri ce au generat controverse pe problemele
liberalizării schimburilor putem aminti pe cele de la sfârşitul anului 1999 în cadrul
Conferinţei de la Seattle (SUA) a OMC şi în Forumul oamenilor de afaceri de la Davos
(Elveţia) precum şi cele din luna februarie 2000 la cea de a X-a sesiune a Conferinţei
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) de la Bangkok (Thailanda).
În cadrul discuţiilor purtate s-au evidenţiat controverse pe problemele liberalizării
138
comerţului între:
• ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare;
• ţările dezvoltate în cadrul fluxurilor comerciale dintre UE şi SUA;
• reprezentanţii societăţii civile şi cei ai autorităţilor.
În cadrul negocierilor purtate cu ţările în curs de dezvoltare ţările dezvoltate au
pledat pentru o liberalizare totală a pieţelor prin reducerea treptată până la dispariţie a
taxelor vamale, abandonarea graduală a obstacolelor netarifare, liberalizarea mişcării
internaţionale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forţei de muncă şi
tehnologiilor, măsuri care în opinia lor reprezintă cel mai bun mijloc de creştere a nivelului
de viaţă şi de răspândire a prosperităţii în lume.
Circulaţia liberă a mărfurilor şi capitalurilor ajută ţările subdezvoltate să producă
bunuri mai ieftine şi de mai bună calitate să-şi sporească gradul de competitivitate şi să
devină astfel parteneri credibili pe pieţele internaţionale.
În schimb ţările lumii a treia şi-au exprimat frustrarea pentru ceea ce ele au
considerat a fi lipsă de înţelegere a ţărilor puternic industrializate faţă de cerinţele şi
doleanţele acestei lumi în condiţile unei spirale tot mai accentuate a inegalităţilor. (În ultimii
25 de ani PIB/locuitor a crescut cu 71% în ţările dezvoltate, dar a înregistrat o creştere de
numai 6% în statele în curs de dezvoltare).
Printre problemele globale cel mai des menţionate de cei ce se opun globalizării se
numără: adâncirea decalajului N-S, creşterea datoriei externe a ţărilor slab dezvoltate,
necesitatea asistenţei financiare, care, dacă este acordată duce la creşterea dependenţei
statelor respective de organismele finanţatoare, menţinerea şi chiar adâncirea subdezvoltării
în unele părţi ale lumii, creşterea interdependenţei naţiunilor în defavoarea statelor mici şi
puţin dezvoltate, dispariţia valorilor tradiţionale1.
Ţările în curs de dezvoltare consideră că nu au beneficiat de pe urma procesului de
liberalizare de până acum negociat de OMC şi cer ţărilor industrializate să-şi deschidă în
mai mare măsură porţile în faţa produselor lor, arătând că, solicitând ţărilor sărace, din
1 Smedescu I – Marketing, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2003, pag. 506
139
lumea a treia să-şi deschidă tot mai larg pieţele, ţările dezvoltate dau dovadă în ceea ce le
priveşte de un protecţionism înverşunat.
În opinia ţărilor în curs de dezvoltare o reducere în continuare a barierelor tarifare le-
ar condamna pentru totdeauna la statutul de furnizoare de materii prime şi la invadarea
pieţelor lor interne cu produse ale ţărilor dezvoltate. Ele critică OMC considerând-o un
instrument al unei globalizări puse în slujba marilor grupări transnaţionale şi cer „înlocuirea
globalizării sălbatice” cu o „globalizare cu faţă umană” care să ţină seama în mai mare
măsură de interesele ţărilor şi păturilor defavorizate.
Nici ţările în tranziţie din Europa de Est nu sunt indiferente la ceea ce se întâmplă
în procesul mondializării.
Dacă până în prezent ele erau încântate de avantajele liberalizării pieţelor, îndeosebi
de faptul că societăţile străine ce au investit în economiile lor realizează o productivitate
dublă sau chiar triplă în comparaţie cu cele locale, de la o vreme şi ţările în tranziţie sunt
preocupate mai mult de dezavantajele mondializării.
Aceste ţări realizează că deschiderea pieţelor îi avantajează pe cei puternici şi îi
dezavantajează pe cei slabi care sunt pur şi simplu striviţi de coloşii transnaţionali.
Legat de fluxurile comerciale dintre SUA şi UE controversele au ca obiect principal
liberalizarea comerţului cu produse agricole şi alimentare. SUA care au un mare surplus de
produse agricole doresc eliminarea subvenţiilor pentru aceste produse în timp ce ţările UE
sunt de acord numai cu reducerea acestor subvenţii.
Pentru produsele alimentare manipulate genetic (în special produse din carne) prin
administrarea de hormoni sintetici, SUA doresc de asemenea să aibă acces liber pe pieţele
europene în timp ce UE nu se arată deloc încântată de această perspectivă.
Dar punctele de vedere cele mai divergente legate de liberalizarea comerţului
mondial şi globalizare s-au înregistrat în cadrul confruntărilor între reprezentanţii societăţii
civile (grupuri sindicale, ONG, organizaţii de protecţie a consumatorilor etc.) şi cei ai
autorităţilor („vârfurile de lance” instituţionale globale sunt: OMC, FMI, Banca Mondială).
În ultima vreme este un fapt „normal” ca summiturile economice să genereze valuri de
proteste (spre exemplu cele înregistrate la Seattle la Conferinţa OMC sau cele de la
Washington la reuniunea anuală a celor mai importante două organisme financiare din lume
140
FMI şi Banca Mondială).
Protestanţii îşi exprimă violent opoziţia faţă de o nouă liberalizare a comerţului
sinonimă în ochii lor cu sărăcia, şomajul, injustiţia socială, degradarea mediului
înconjurător.
Ei reproşează celor două mari organisme financiare faptul că ele acţionează ca „doi
rechini ai împrumuturilor” pe plan global aruncând „momeala” unor împrumuturi
avantajoase şi apoi insistând în direcţia unei politici de deschidere a pieţelor ceea ce de fapt
nu are alt efect decât atragerea statelor respective şi mai mult în prăpastia sărăciei. Astfel, în
anii ’80 şi ’90 FMI şi-a deschis sursele de finanţare, trecând la sistemul acordurilor stand-
by. Aceste acorduri sunt de valori mari şi de lungă durată, în condiţii favorabile pentru
debitor (primitorul de fonduri) sub aspectul dobânzii, perioadei de graţie, termenului de
rambursare. Dar împrumuturile stand-by sunt însoţite şi de o serie de condiţii economice şi
politice pe care trebuie să le traducă în viaţă statele primitoare şi care se referă la politica
fiscală, politica bugetară, politica veniturilor şi politica preţurilor într-un cuvânt cele mai
importante pârghii economice ale unui stat.
Deşi greu acceptate de populaţia autohtonă (de aici şi mişcările sociale de protest)
măsurile FMI sunt aplicate în condiţii aproximativ identice pentru diverse state ale lumii,
deseori rupt de realităţile concrete. Astfel se realizează un model unic de asistenţă şi
dezvoltare care contribuie în mod susţinut la accelerarea procesului de globalizare1.
• Cea de-a doua categorie de controverse legate de problema globalizării sunt cele ce
privesc societăţile transnaţionale şi rolul pe care acestea îl îndeplinesc în economia mondială
contemporană precum şi influenţa lor asupra economiei ţărilor în curs de dezvoltare.
Adevăraţi coloşi ai lumii moderne, firmele transnaţionale sunt formate prin
concentrarea capitalurilor (fuzionări, absorbţii), unele având o putere economică mai mare
chiar decât a unor ţări dezvoltate.
Cam peste tot în lume asistăm astăzi la contopiri de firme naţionale şi internaţionale
atât în domeniul industrial, energetic şi de cercetare cât mai ales în domeniul serviciilor.
1 C. Moisuc – Economie Internationala. Probleme globale ale economiei mondiale. Ed. Fundatia
Romana de Maine, Bucuresti, 2001
141
Dintre cele mai importante anunţuri privind astfel de fuziuni în ultima perioadă în
sfera serviciilor putem enumera:
cel referitor la principalele trei bănci nipone care au hotărât să alcătuiască un
holding din toamna anului 2000 ce va da naştere celui mai mare grup bancar
din lume cu un activ total care echivalează suma de 1300 miliarde $;
cel ce priveşte fuziunea burselor din Londra şi Frankfurt care a dat naştere
celei mai mari burse europene şi care mizează pe extinderea în continuare a
acestei alianţe prin atragerea începând din anul 2000 a burselor din Madrid şi
Milano ca şi pe începerea de discuţii cu noul centru bursier Euronext format
ca urmare a fuziunii devenită publică între bursele de la Paris, Bruxelles şi
Amsterdam.
Procesul concentrării capitalurilor a condus la apariţia unui mare număr de STN
dintre care unele au reuşit să monopolizeze întregi ramuri de activitate (ex IBM).
Cele mai importante 100 de STN fac legea pe piaţa mondială reconfigurând practic
harta economică a lumii.
Investiţiile de capital în economia altor ţări reprezintă principalul instrument de
acţiune al STN.
Efectele acţiunii STN asupra economiei mondiale în general şi a ţărilor în curs de
dezvoltare în special sunt controversate.
Astfel, la un pol se situează adepţii societăţilor transnaţionale care conştientizează
avantajele pe care acestea le poartă cu ele în calitate de agenţi ai globalizării.
Ei demonstrează că STN sunt vectori ai dezvoltării, ai modernizării şi ai integrării în
economia mondială.
Ele impulsionează transferul de tehnologie (filiale implantate în exterior au nevoie de
maşini, utilaje, cunoştinţe pe care le procură în mare parte de la societatea-mamă din ţara de
origine), crează locuri de muncă, contribuie la ridicarea calificării unor categorii socio-
profesionale şi la mai buna folosire a unor capacităţi de producţie locale. Mai mult,
investiţiile făcute de STN în economiile ţărilor în dezvoltare au permis acestor ţări să-şi
reducă cererea de credite externe care în ultimul timp au devenit tot mai oneroase.
Potrivit adepţilor transnaţionalizării dezavantajul ţărilor în curs de dezvoltare nu este
142
dat de prezenţa în economiile lor a STN, ci de absenţa acestora inclusiv a celor proprii.
Dacă avem în vedere că cele mai importante criterii după care îşi orientează
investiţiile STN sunt: rata inflaţiei, stabilitatea monetară şi cea politică, putem spune că
ţările în dezvoltare nu reprezintă un mediu prea atractiv pentru STN în ciuda avantajului lor
comparativ privind ieftinătatea forţei de muncă.
Aceasta deoarece în majoritatea acestor ţări capacitatea statală este relativ redusă, nu
există un sistem legislativ coerent, iar corupţia aparatului de stat este avansată. De aceea
economiile în formare devin din ce în ce mai puţin atrăgătoare pentru capitalul străin. Dacă
în 1997 cca 37% din investiţiile internaţionale erau absorbite de economiile în curs de
dezvoltare, un an mai târziu ponderea lor s-a redus la 25%.
La nivelul anului 1999 cele mai afectate de reducerea investiţiilor străine au fost
ţările asiatice unde criza financiară şi bursieră a ţinut la distanţă capitalul străin. De
asemenea în Europa de Est investiţiile directe au scăzut în 1999 cu 4%. România se situa la
nivelul anului 1998 pe penultimul loc în rândul ţărilor est europene în ceea ce priveşte
investiţiile de capital străin (în România s-au investit în 10 ani cât în Polonia în jumătate de
an).
Cauza acestei nefavorabile evoluţii trebuie căutată în amânarea repetată a
restructurării economiei reale, în instabilitatea legislativă şi politică care au făcut ca atât
producţia cât şi puterea de cumpărare să se afle în cădere liberă.
La polul opus faţă de susţinătorii STN se situează cei ce afirmă că giganţii
corporatişti prin politica preţurilor de transfer influenţează negativ balanţa de plăţi externe,
creând în anumite circumstanţe stări de instabilitate economică şi socială cu consecinţe
dramatice pentru ţările gazdă.
Prin acţiunea STN suveranitatea statului începe să se erodeze nu de puţine ori ele
amestecându-se în treburile interne ale statelor gazdă şi exercitând diverse presiuni asupra
acestora.
• Ca urmare a extinderii sferei de influenţă a STN în economia mondială, dar şi a
proceselor de integrare economică interstatală apar tot mai multe controverse legate de
erodarea treptată a suveranităţii statelor naţionale.
143
Fenomenele globalizării şi integrării implică renunţarea de bunăvoie a statelor
membre la o parte din atributele lor suverane.
În prezent în cercurile occidentale se desfăşoară numeroase dezbateri în jurul noţiunii
de suveranitate ca unul din fundamentele dreptului internaţional.
Acestea sunt legate atât de schimbările globale ce nu mai pot fi abordate în cadrul
unei singure ţări, ci reclamă abordări planetare, cât şi de intenţiile de reformă a UE în
perspectiva extinderii numărului de membrii.
Dublarea practic a numărului de membrii ai UE ridică problema trecerii de la votul
pe bază de consens la votul majoritar.
În legătură cu principiul suveranităţii se ridică şi alte întrebări interesante precum:
La cât anume din suveranitate să se renunţe?
Cine va prelua partea cedată sau transferată?
Va putea fi recuperată această parte când statul sau statele respective vor
dori?
Pot fi unele ţări mai egale decât altele?
Se pot compara statele mari precum SUA, Rusia, China cu cele mai mici
care cel puţin teoretic au acelaşi cuvânt de spus în forumul internaţional
cel mai larg ONU?
Asemenea întrebări necesită răspunsuri ce impun o reconsiderare a principiilor şi
regulilor de drept internaţional care până acum se axau pe suveranitate ca un drept
inalienabil al statelor, proclamat ca atare în toate documentele cu vocaţie mondială inclusiv
Carta ONU şi Actul Final de la Helsinki.
Nu e mai puţin adevărat că unele state mai mici manifestă anumite reticenţe faţă de
reconsiderarea principiului suveranităţii naţionale temându-se de diminuarea influenţei şi
puterii lor de decizie.
Controversele în jurul limitării suveranităţii sunt în curs fiind de aşteptat noi opinii şi
argumente de o parte şi de alta.
Un cuvânt greu de spus îl vor avea experţii în drept internaţional care deocamdată
ezită să se pronunţe tranşant.
Probabil anumite reconsiderări sunt inevitabile cu condiţia precizării riguroase în
144
care cazuri şi în ce condiţii. Altfel, calea abuzurilor instituţionalizate poate fi deschisă.
Ca o concluzie la cele prezentate putem spune că globalizarea este un proces obiectiv
şi ireversibil, determinat de revoluţia info-tehnologică proces ce nu poate şi nici nu trebuie
să fie oprit.
Globalizarea prefigurează trecerea omenirii la o nouă treaptă a evoluţiei sale
societatea informaţională.
“Deceniile care urmează – spune Alvin Toffler în lucrarea sa „Puterea în mişcare” –
vor cunoaşte o titanică luptă pentru putere între globalizatori şi naţionalişti. Această luptă
reflectă coliziunea dintre o ordine industrială muribundă şi noul sistem global de creare a
bogăţiei care-i ia locul”.
„Societatea post capitalistă – spune la rândul său Peter Drucker reputat specialist
american în domeniul sociologiei, economiei şi marketingului – se va folosi de piaţa liberă
ca de un mecanism verificat de integrare. Ea nu va fi o societate anticapitalistă. Ea nu va fi
nici măcar o societate noncapitalistă, instituţiile capitalismului vor supravieţui deşi unele
cum ar fi băncile ar putea juca roluri complet diferite.
Noua societate va fi supra simbolică. Mijloacele de producţie utilizate în cadrul ei nu
vor mai fi capitalul, resursele naturale şi munca ci schimbul de date, informaţii, cunoştinţe”1.
1 Peter F. Drucker – Societatea postcapitalistă, Editura Image, 1999, Bucureşti, pag. 10
145
3.3. Corporaţiile transnaţionale agenţi activi ai globalizării în
servicii
Iniţial firmele cu filiale în mai multe ţări au fost denumite corporaţii sau societăţi
multinaţionale. La ONU, însă ţările în curs de dezvoltare au impus un alt termen şi anume
acela de societăţi transnaţionale, respectiv corporaţii transnaţionale (vezi centrul ONU
pentru Corporaţii Transnaţionale).
Denumirea de societate transnaţională defineşte o corporaţie având centrul de decizie
într-o singură ţară, dar care optimizează criteriul eficienţei economice la nivelul tuturor
filialelor trecând peste interesele înguste ale unei filiale sau alteia din diferite ţări.
În cele ce urmează vom folosi pentru desemnarea acestor firme titulatura ONU.
Din punct de vedere economic societăţile transnaţionale se caracterizează prin
următoarele trăsături:
• Capitalul societăţii este de valoare mare de dimensiuni mari, format din
vărsăminte ale unei mari firme, dar şi din contribuţii la capital din partea unor
societăţi din ţara de provenienţă sau din alte ţări;
• Activitatea de investiţii, producţie şi comercializare a societăţii se desfăşoară
prin filialele aflate într-un număr mare de ţări;
• Societatea cuprinde în sfera sa de activitate operaţiuni economice integrate
(de producţie, bancare, de cercetare, de dezvoltare, de comercializare, de
asigurări) dispersate după raţiuni economice şi strategice în mai multe filiale;
• Cifra de afaceri este deosebit de mare de regulă peste 1 miliard $, dar cele
mai multe societăţi au cifre de afaceri de peste 50-70 miliarde $; unele
societăţi transnaţionale au cifre de afaceri mai mici (sub 1 miliard $) dar
activează în domeniu de vârf instaurând deseori monopoluri;
• Forma principală de realizare a activităţii societăţilor transnaţionale o
reprezintă investiţiile străine directe prin care se asigură deţinerea pachetului
de control şi monopolul asupra deciziei.
Corporaţiile transnaţionale sunt actorii principali ai trecerii de la procesul
internaţionalizării la cel de mondializare. Ele aveau în anul 2000 peste 850.000 de filiale ce
146
împânzeau întreaga economie mondială.
Din cele circa 65.000 de companii transnaţionale se remarcă activitatea primelor 200
de societăţi transnaţionale care se grupează într-un număr de 17 ţări dezvoltate sau în curs de
dezvoltare primele 8 ţări deţinând o pondere de 96,5% din numărul total şi o pondere de
96% din cifra de afaceri.
Repartizarea pe ţările de origine a primelor 200 societăţi transnaţionale
Tabel 3.3
Nr. crt. Ţara de origine Număr de
firme
Cifra de afaceri
(miliarde $)
Ponderea în cifra de
afaceri totală 1. Japonia 62 3169 40,7 2. SUA 53 1998 25,4 3. Germania 23 786 10,0 4. Franţa 19 572 7,3 5. Marea Britanie 11 275 3,5 6. Elveţia 8 244 3,1 7. Coreea de Sud 6 183 2,3 8. Italia 5 171 2,2 9. Marea Britanie / Olanda 2 195 2,0 10. Olanda 4 118 1,5 11. Venezuela 1 26 0,3 12. Suedia 1 24 0,3 13. Belgia / Olanda 1 22 0,3 14. Mexic 1 22 0,3 15. China 1 19 0,2 16. Brazilia 1 18 0,2 17. Canada 1 17 0,2 18. Total 200 7850 100 SURSA: World Investment Report 2002
În procesul de mondializare se observă unele tendinţe noi care atestă trecerea pe
trepte superioare atât a procesului de transnaţionalizare cât şi a activităţii corporaţiilor
transnaţionale. Astfel, asistăm la apariţia unor raporturi noi între guvernele statelor gazdă
şi societăţile transnaţionale, raporturi ce au devenit mai pragmatice şi mai realiste în ultimii
147
10-15 ani, ceea ce se materializează pe de o parte în adoptarea unor regimuri liberalizate faţă
de investiţiile străine iar pe de altă parte în manifestarea unei atenţii sporite din partea
corporaţiilor transnaţionale faţă de cerinţele reale ale economiilor ţărilor gazdă.
Se constată deci strădania de acomodare reciprocă a intereselor şi avantajelor.
De asemenea asistăm la o creştere a pluralismului investitorilor internaţionali.
Astfel în rândul ţărilor dezvoltate s-au creat trei poli de mari investitori şi anume: Statele
Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi Japonia.
Dar au început să pătrundă în rândul societăţilor transnaţionale şi firme dintr-o serie
de ţări în curs de dezvoltare cum sunt firme din Coreea de Sud (care ocupă locul 7 în rândul
ţărilor după cifra de afaceri), Venezuela, Mexic, China, Brazilia, etc.
Ţările Europei de Est (foste socialiste) trecând la economia de piaţă şi-au propus
realizarea unor obiective de mai mare anvergură cum sunt: privatizarea, restructurarea,
retehnologizarea, dezvoltarea infrastructurii materiale, toate presupunând importante resurse
financiare.
Societăţile transnaţionale dispun de mari fonduri financiare şi văd o perspectivă de
câştig prin investiţii în realizarea obiectivelor de mai sus.
Datele referitoare la primele companii transnaţionale din Europa Centrală şi de Est
confirmă faptul că societăţile transnaţionale ruseşti sunt mai mari şi mai răspândite decât
alte companii transaţionale din regiune. Lukoil, de exemplu cu active în străinătate de peste
4 miliarde $ se află printre cele mai mari companii transnaţionale din ţările în curs de
dezvoltare.
Pătrunderea societăţilor transnaţionale în ţările est-europene constituie o etapă
importantă atât pentru aceste societăţi ca atare, cât şi pentru ţările gazdă ale investiţiilor
străine directe. Dar acest proces nu este uşor el presupunând crearea de condiţii obiective şi
subiective, inclusiv depăşirea unor mentalităţi atât din partea ţărilor gazdă cât şi din partea
ţărilor de origine a societăţilor transnaţionale şi a oamenilor de afaceri.
O importanţă crescândă cunoaşte transnaţionalizarea activităţilor în domeniul
serviciilor cum ar fi: serviciile bancare, comerciale, de asigurări, de transporturi, de turism,
publicitate, telecomunicaţii etc.
Cronologic vorbind corporaţiile transnaţionale au apărut iniţial în sectorul terţiar în
148
domeniile bancar, transporturi rutiere, maritime şi asigurări, expansiunea lor fiind legată şi
determinată de lumea colonială şi semicolonială.
Între sfârşitul primului război mondial şi până la începutul anilor ’60 corporaţiile
transnaţionale şi-au extins activitatea şi în alte ramuri de servicii cum ar fi: publicitatea,
telecomunicaţii, turism, comerţ şi contabilitate.
Trebuie subliniat că, în această perioadă, rolul lor în aceste ramuri a fost iniţial
extrem de modest, prin comparaţie cu cel deţinut de corporaţiile transnaţionale din sectorul
industrial.
Deceniul 7 a dat startul în ceea ce priveşte gradul de transnaţionalizare a industriilor
de servicii, acesta accentuându-se puternic o dată cu trecerea anilor, ritmul de creştere fiind
însă diferenţiat pe ramuri ale serviciilor. În prezent pe plan mondial lista celor mai mari
corporaţii transnaţionale din sfera serviciilor este dominată de companiile comerciale şi de
băncile transnaţionale, dar în această categorie sunt incluse şi unele companii de asigurări.
De exemplu primele 10 bănci mondiale clasificate în funcţie de capital se prezintă
astfel:
Topul primelor 10 bănci mondiale, în funcţie de capital (milioane $) în 2001
Tabel 3.4 Nr. crt. Firma Ţara de
origine Capital
1. Citigroup SUA 54.498
2. Mizuho Financial Group Japonia 50.502
3. Bank of America Corp. SUA 40.667
4. J.P. Morgan Chase SUA 37.581
5. HSBC Holdings Anglia 34.620
6. Crédit Agricole Groupe Franţa 26.383
7. Industrial and Comercial Bank of China China 22.792
8. Deutsche Bank Germania 20.076
9. Bank of Tokyo Mitsubishi Japonia 20.050
10. Sakura Bank Japonia 20.035
SURSA: The world in figures 2002 - The Economist
149
Procesul de transnaţionalizare a activităţii bancare a crescut cu un impuls deosebit
prin mondializarea pieţelor financiare (care au căpătat dimensiuni spectaculoase după anul
1980), dezvoltarea pieţei internaţionale a valorilor mobiliare, dezvoltarea pieţei creditelor
consorţionale şi creşterea numărului şi a cifrei de afaceri ale băncilor transnaţionale care au
lansat pe piaţa financiară noi produse şi facilităţi .
Pe plan financiar-bancar societăţile transnaţionale practic monopolizează piaţa
financiară şi sistemul bancar mondial. Ele realizează anual investiţii externe directe cuprinse
între 200-300 miliarde $ la care se adaugă şi investiţiile de portofoliu (în acţiuni, obligaţiuni,
bonuri de tezaur etc.).
După unele surse, stocul investiţiilor directe în străinătate ale societăţilor
transnaţionale este de circa 2000 miliarde $, iar primele 100 bănci din lume au peste 4500
filiale şi sucursale, ceea ce le permite să domine piaţa financiară în proporţie de 75-80%1 .
Având dimensiuni financiare mari majoritatea corporaţiilor transnaţionale din
domeniul serviciilor îşi au sediul în ţările dezvoltate, între ele existând diferenţe constând în
gama serviciilor prestate, putere financiară, număr de filiale.
O poziţie aparte deţine SUA prin faptul că firmele transnaţionale din această ţară au
o poziţie predominant fruntaşă în toate industriile de servicii.
Cel mai mare număr de filiale al corporaţiilor americane în domeniul serviciilor sunt
concretizate în publicitate, comerţ, servicii financiare. Astfel, de exemplu Citibank
înregistrează peste 65% din veniturile sale totale prin operaţiuni realizate de filialele sale din
străinătate2.
De asemenea primele 10 firme de comerţ cu amănuntul din lume obţin marea
majoritate a veniturilor lor din străinătate aşa cum rezultă din tabelul de mai jos (din aceste
venituri o importantă pondere este deţinută de firmele din SUA).
1 Constantin Moisuc – Economie internaţională. Probleme globale ale economiei mondiale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001, pag 200
2 Raymond Vernon – The Economic and Political Consequences of Multinational Entreprise Boston 1983
150
Cele mai mari 10 firme de comerţ cu amănuntul - 2003 în miliarde $
Tabel 3.5
Nr. crt. Firma Ţara de origine Încasări
1. Wal-Mart. Stores SUA 244,5
2. Carrefour Franţa 72,1
3. Home Depot SUA 58,2
4. Costco SUA 38,7
5. Walgreen SUA 28,6
6. Lowe's SUA 26,4
7. Finatis Franţa 24,8
8. Rallye Franţa 24,8
9. CVS SUA 24,1
10. Sysco SUA 23,2 SURSA: Fortune Magazine - Topul primelor 250 firme mari din lume în aprilie 2003
Aceste cifre demonstrează că multe firme americane nu numai că au un grad sporit
de internaţionalizare ci şi o mărime formidabilă.
Activitatea de servicii a firmelor japoneze este axată în principal pe servicii de
telecomunicaţii, transport maritim, bancare şi de asigurări, publicitate, comerţ, domenii unde
sunt concentrate cele mai multe filiale ale acestor corporaţii.
În general, indicele de transnaţionalizare1 a firmelor japoneze este mai redus, având
în vedere aria strict specializată de activităţi din domeniul serviciilor în care acestea
excelează.
Dar începând cu deceniul 7 şi până în prezent asistăm la o evoluţie rapidă îndeosebi
în cazul serviciilor financiare în ciuda prudenţei de care dau dovadă corporaţiile
transnaţionale japoneze în dezvoltarea activităţilor în străinătate.
1 Acesta se poate determina atat prin numarul de filiale detinut de aceste firme cat si prin ponderea
operatiunilor realizate in strainatate fata de totalul vanzarilor unei societati transnationale.
151
În prezent piaţa japoneză de asigurări este cea mai importantă piaţă din Asia şi a
doua ca mărime din lume.
Pentru a face faţă problemelor cu care se confruntă mai multe companii au fuzionat
între ele sau cu unele bănci.
Dereglementarea a permis asigurătorilor niponi să pătrundă pe piaţa fondurilor
mutuale şi a băncilor pentru a vinde un număr limitat de produse de asigurare.
Astfel, piaţa este foarte concentrată primele 5 companii deţinând 60,4% din totalul
primelor pentru asigurările de viaţă şi respectiv 53,6% pentru asigurările generale1.
Competiţia care s-a născut între corporaţiile transnaţionale prestatoare de servicii a
crescut rapid la cele mai înalte cote.
În acest sens firme din Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore sau Europa de Vest şi-
au dezvoltat activităţi performante în domeniile serviciilor comerciale, bancare, de asigurări,
de telecomunicaţii, de electronică industrială etc.
De exemplu pe piaţa retailerilor febra expansiunilor este mai mare ca oricând. În
timp ce zvonurile privind consolidările în interiorul Uniunii Europene dau de lucru
analiştilor, ţări precum Malaezia, Egipt sau Thailanda au devenit noile puncte de atracţie pe
scena comerţului internaţional. De asemenea Europa Centrală şi de Est şi Statele Baltice
sunt regiuni luate din ce în ce mai mult în considerare pentru a demara o afacere sau a
consolida una deja existentă.
Cu magazine în 26 de ţări şi planuri de a intra pe alte patru pieţe în viitorul apropiat
Carrefour este de departe retailerul cu cea mai mare răspândire geografică.
Cel mai ambiţios proiect al Carrefour este intrarea în Japonia, ţară recunoscută
pentru restricţiile impuse investiţiilor străine.
Alţi comercianţi europeni importanţi cu vederi expansioniste sunt Ahold (Olanda),
Casino (Franţa) şi Tesco (Marea Britanie).
Ahold în special, cu operaţiuni în 24 de ţări pare a fi pe cale să reducă diferenţele
dintre el şi Carrefour. Ahold a devansat chiar Carrefour în Statele Unite, continent pe care
1 Dan Anghel Constantinescu – Conjonctura pietei mondiale a asigurarilor 2001, Ed. Colectia Nationala,
Bucuresti 2002
152
francezii l-au abandonat în 1993.
Primii cinci retaileri şi wholesaleri europeni şi-au dublat aproape cota de piaţă în
numai zece ani, ajungând la 26% în 2000 şi au generat vânzări de circa 194 miliarde de $1.
Două dezvoltări paralele au dus la acest rezultat:
• Mai întâi, toate aceste companii şi-au extins organic reţelele de magazine, fie
în Europa Centrală şi de Est, fie în Italia, Spania sau Portugalia;
• În cel de-al doilea rând au avut loc preluări masive precum
Carrefour/Promodês, Metro/Makro sau Rewe/Billa care au majorat vânzările
şi cotele de piaţă ale cumpărătorilor.
De exemplu vânzările Carrefour au crescut cu 257% în perioada 1995-2000 atât
datorită achiziţionării Promodês, cât şi creşterii organice.
Fuziuni importante vor schimba peisajul sectorului detailist în multe ţări din lume.
Procesul de globalizare alimentează concentrările în comerţul cu produse alimentare.
Astfel, Casino are o politică expansionistă agresivă în tentativa de a prinde din urmă
retaileri a căror activitate de extindere în străinătate a debutat încă din anii ’70. Chiar Casino
a pus piciorul pentru prima oară în străinătate în 1976, dar de abia 20 de ani mai târziu după
deschiderea hipermarketurilor Géant din Polonia, centrul de greutate al afacerilor retailerului
francez s-a mutat în străinătate.
Proiectele expansioniste ale Tasco vizează Europa Centrală şi de Est. Retailerul
britanic intenţionează să intre pe cinci noi pieţe în viitorul apropiat printre care China şi
Japonia.
Retailerul britanic Mark&Spencer este în prezent în 24 de ţări şi cu toate că a fost în
pragul falimentului din cauza politicii sale expansioniste speră ca în ciuda tuturor
dificultăţilor să pătrundă şi pe pieţele din Rusia şi Finlanda.
Ahold a găsit oportunităţi din belşug în Spania de exemplu unde sectorul de
supermarketuri este foarte fragmentat. După achiziţionarea în septembrie 2000 a lanţului de
supermarketuri Superdiplo cota de piaţă a lui Ahold în această ţară a crescut de la 1 la 4%.
1 Revista Magazinul Progresiv – ianuarie 2001 nr. 17 – pag 47-50 – martie 2001 nr. 19 – pag. 54-58
153
De asemenea retailerul olandez şi-a consolidat prezenţa în Europa de Nord prin
achiziţionarea la sfârşitul anului 1999 a 50% din pachetul de acţiuni a unuia dintre cei mai
mari comercianţi de bunuri alimentare din Scandinavia, ICA.
Această mişcare îi oferă lui Ahold o trambulină extraordinară pentru expansiunea în
Ţările Baltice.
La fel de interesante sunt Polonia, Cehia, Ungaria care ca şi tările baltice au devenit
membre UE.
În Polonia sunt activi deja 24 de retraileri străini, care fac din această ţară cea mai
congestionată piaţă din punct de vedere al comercianţilor de produse alimentare din lume.
Ahold de exemplu va deschide patru noi hipermall-uri, înconjurate de 30-40 magazine
satelit independente atât în Polonia cât şi în Cehia.
Carrefour a deschis deja un hipermarket în România şi este deja prezent şi în
Bulgaria şi Grecia.
Mai există şi piaţa dificilă dar extrem de promiţătoare a Federaţiei Ruse unde până în
2005 vor fi deschise cinci şase magazine de către Carrefour şi Metro.
Malaezia se află în centrul atenţiei pe continentul asiatic. Aici urmează să se
deschidă în următorii trei ani 10 hipermarketuri aparţinând retailerului Dairy Farm din Hong
Kong şi firmei Carrefour.
De asemenea şi Tesco prezent deja în Taiwan, Thailanda şi Coreea de Sud vizează
Malaezia ca punct ideal de plecare pentru investiţii în China şi Japonia. În Taiwan retailerul
britanic va inaugura 20 de hipermarketuri în următorii patru ani, iar în Thailanda, Lotus,
filiala Tasco doreşte să ajungă la 40 de magazine până în 2002 şi la 55 până în 2005.
Carrefour are deja nouă hipermarketuri în Thailanda în timp ce Casino urmăreşte să
mărească numărul magazinelor sale Thai Big C la 40 până la sfârşitul anului 2003.
154
Topul retailerilor în funcţie de numărul ţărilor în care activează
Tabel 3.6
Nr. crt. Firma Ţara de origine Nr. filiale în
străinătate
Nr. activităţi
planificate 1. Carrefour Franţa 25 5
2. Ahold Olanda 24 2
3. Marks&Spencer Marea Britanie 24 2
4. Metro AG Germania 20 7
5. Ito Xo Kado Japonia 20 0
6. Rewe Germania 19 3
7. Auchan Franţa 12 0
8. Shoprite Africa de Sud 12 1
9. Casino Franţa 12 0
10. Makro Olanda 11 0
SURSA: Magazinul Progresiv martie 2001
Nici pieţele altor servicii nu au scăpat de competiţia acerbă dintre corporaţiile
transnaţionale.
Astfel, cu ani în urmă corporaţiile transnaţionale americane specializate în servicii de
construcţii deţineau monopolul în acest domeniu.
Astăzi firme din Coreea de Sud, Italia, Spania, Franţa, Irlanda, Elveţia etc. îşi dispută
un important procent din prestaţiile internaţionale ale acestor servicii1. Ba mai mult poziţiile
fruntaşe ale corporaţiilor americane în domeniul software se văd ameninţate şi ele de
puternica concurenţă a firmelor japoneze şi vest europene2.
De asemenea electronica şi serviciile aferente reprezintă unul din domeniile cu cele
mai mari concentraţii de active în străinătate ale societăţilor transnaţionale (activităţile lor
concretizându-se de la vânzări de electronice către marele public până la sisteme de
1 Construcţiile reprezintă activitatea cu cel mai înalt Indice de transnaţionalizare calculat pe ramuri ale economiei, potrivit cu Raportul Mondial al Investiţiilor New York 1999
2 Fortune Magazine – Topul primelor 250 firme mari din lume în aprilie 2003
155
comunicaţii).
O caracteristică a corporaţiilor transnaţionale din sfera serviciilor o reprezintă
dinamismul expansiunii lor şi interdependenţa dintre ele şi corporaţiile transnaţionale
din domeniul industriei prelucrătoare.
În cazul a numeroase segmente de servicii în special cele ce furnizează inputuri
intermediare pentru procesul de producţie sau cele care sunt activităţi de circulaţie –
stimulentul iniţial pentru internaţionalizarea lor l-a constituit creşterea rapidă şi extinderea
globală a societăţilor transnaţionale din industria prelucrătoare.
Pe măsura ce aceste societăţi au proliferat pe plan global, ele au fost urmate de
marile bănci, marile companii de asigurări, agenţii de publicitate, firme de consultanţă,
companii de transport, lanţuri hoteliere şi de turism, firme de închiriat maşini etc.
În numeroase privinţe atât internaţionalizarea activităţilor din sfera industriei
prelucrătoare cât şi a activităţilor de servicii de afaceri s-au dovedit a fi interactive. Marile
corporaţii de servicii de afaceri au manifestat tendinţa de a urma în străinătate clienţii lor din
industria prelucrătoare. Şi invers, existenţa unei vaste reţele globale de corporaţii prestatoare
de servicii de afaceri a orientat la rândul său evoluţia în perspectivă a activităţilor
transnaţionale din sfera industriei prelucrătoare. Iar pe măsură ce aceste servicii de afaceri se
internaţionalizează ele pot acţiona, de asemenea ca un stimulent pentru internaţionalizarea
altor categorii de activităţi de servicii.
Astfel, „globalizarea” clienţilor constituie principala cauză a “globalizării”
producătorilor de servicii, acest fenomen având drept consecinţă faptul că o cale majoră de
furnizare a serviciilor de către aceştia din urmă o reprezintă ceea ce GATS denumeşte
“prezenţa comercială” adică tranzacţiile cu servicii desfăşurate prin intermediul filialelor şi
sucursalelor societăţilor transnaţionale implantate în străinătate.
Cel mai mare număr de filiale de servicii au fost înfiinţate în SUA pe locul doi
situându-se Europa Occidentală urmată de Japonia.
În cazul ţărilor în curs de dezvoltare clasificarea zonelor după numărul de filiale de
servicii înfiinţate este următoarea: Asia, America Latină, Africa. O altă trăsătură a
societăţilor transnaţionale din sfera serviciilor o reprezintă dimensiunile lor mari,
majoritatea firmelor prestatoare de servicii caracterizându-se printr-un grad ridicat de
156
concentrare a capitalului.
Situaţia concretă diferă în funcţie de sectoare, existând unele în care gradul de
concentrare a atins proporţii dramatice. De exemplu o concentrare deosebită a fost realizată
în cadrul sectorului de reasigurări şi de contabilitate.
Alte sectoare de servicii au înregistrat o creştere rapidă în domeniul publicităţii
(dominat de firme din SUA, Marea Britanie şi Japonia) în domeniul audiovizualului
(dominat de cartelul Motion Picture Association of America) precum şi în sfera serviciilor
turistice ce se manifestă pe o piaţă turistică mondială puternic concentrată, dominată de un
număr mare de lanţuri hoteliere şi turoperatori.
În sfârşit dar nu în cele din urmă, în sectorul bancar (sector exploziv din punct de
vedere informaţional şi al serviciilor) operaţiunile internaţionale sunt aproape integral
dominate de cele peste 300 de mari bănci transnaţionale. Dintre acestea mai bine de
jumătate îşi au sediul în SUA, Japonia, Germania, Franţa deţinând reţele de filiale în
întreaga lume.
În contextul internaţionalizării rapide şi crescânde a sectoarelor de servicii
dimensiunea şi scara de operare a firmelor unei ţări reprezintă atribute importante ale
poziţiei lor competitive pe piaţa mondială ceea ce explică de altfel poziţia dominantă a
societăţilor transnaţionale pe piaţa internaţională a serviciilor.
Dar tot atât de adevărată este şi observaţia că existenţa furnizorilor locali de servicii
se va menţine întotdeauna, pentru că experienţa arată că nici o firmă internaţională nu se
bazează în mod exclusiv pe un singur furnizor de servicii iar firmele locale dispun de
cunoştinţe specializate cu privire la piaţa locală de care nu dispun firmele internaţionale.
Astfel, o altă trăsătură a corporaţiilor transnaţionale din sfera serviciilor o constituie
coexistenţa lor cu un număr din ce în ce mai mare de firme mici şi mijlocii locale cu
care împart piaţa diferitelor grupe de servicii.
Aceste societăţi mici şi mijlocii, care sunt deosebit de flexibile se constituie în
adversari redutabili pentru puternicele corporaţii transnaţionale ridicând o serie de “sfidări”
în calea acestora.
Printre eroii recenţi ai lumii afacerilor în servicii se numără şi întreprinzători care şi-
au transformat principalul activ – propriile idei şi cunoştinţe – în succese, respectiv industrii
157
de servicii generatoare de venituri uriaşe. Exemple în acest sens îi includ pe Bill Gates de la
Microsoft şi Jobs de la Apple. În mod concret vom vedea cum procesul de globalizare a
afectat prestaţia economică a corporaţiilor transnaţionale, încurajând firmele mici.
Astfel, în primul rând această tendinţă mondială de dereglementare, reducere şi chiar
eliminare a măsurilor comerciale sau a celor ce vizează dreptul de implantare, a reprezentat
o liberalizare a accesului la pieţe pentru toţi actorii economici. Această evoluţie s-a dovedit
mai avantajoasă pentru firmele mici, forţa corporaţiilor transnaţionale nemaifiind o condiţie
“sine qua non” pentru accesul unor pieţe.
Implicaţiile strategice ale relaţiilor cu autorităţile diferitelor ţări, relaţiile construite şi
cultivate cu atenţie de către corporaţiile transnaţionale implantate în acele medii economice,
importanţa cunoaşterii reglementărilor locale s-a diminuat substanţial şi a pălit o dată cu
deschiderea economică prezentă începând cu deceniul trecut la nivelul tuturor categoriilor
de state.
În al doilea rând corporaţiile transnaţionale şi-au pierdut monopolul asupra tehnicilor
moderne de management, ce au cunoscut o răspândire fără precedent, tehnici ce au
reprezentat o importantă sursă a avantajului competitiv Paralel, corporaţiile transnaţionale
şi-au văzut ameninţată o sursă importantă a competitivităţii şi anume informaţiile şi
cunoştinţele.
În al treilea rând preţul evoluţiei tehnologiei informaţionale a permis chiar şi firmelor
mici să se angajeze în activităţi de prelucrare, activităţi ce erau rezervate în exclusivitate
corporaţiilor transnaţionale.
Adaptarea din mers la progresele spectaculoase din acest domeniu s-a dovedit a fi
mai facilă pentru firmele mici mai flexibile.
O altă trăsătură lesne de remarcat este tendinţa de diversificare ce caracterizează în
prezent şi activitatea corporaţiilor transnaţionale din sectorul serviciilor. Aceasta se
concretizează printr-un proces de fuziuni şi achiziţii între societatile producatoare de bunuri
materiale si marile firme prestatoare de servicii.
De exemplu, gigantul american General Electric ce îşi desfăşoară activitatea în
industria de echipament electric producând reactoare de avioane, echipament electric
feroviar, turbine pentru centralele electrice, aparate medicale de diagnostic, aparate
158
electromenajere, a achiziţionat societatea de televiziune NBS şi banca Kidder Peabody.
Dacă la începutul anilor ’90 cifra de afaceri şi profitul firmei erau determinate în
special de activităţi productive, în prezent ea a adoptat o nouă strategie care pune accentul
pe diversificare îndeosebi pe servicii organizate în jurul produselor vândute servicii capabile
să furnizeze ele însele valoare adăugată1.
În anul 2000 serviciile industriale sofisticate (reglarea de la distanţă prin satelit a
reactoarelor de avion în timpul zborului, optimizarea traficului prin satelit etc.) şi serviciile
financiare (credite, cărţi de credit, leasing) aveau o pondere în cifra de afaceri totală a firmei
de 23% respectiv 45%. Specialiştii consideră că accentul lor pe servicii va menţine General
Electic în topul celor mai puternice firme din lume.
Rezultanta acestor fuziuni şi achiziţii o reprezintă corporaţiile transnaţionale ce
dispun de o capacitate sporită de pătrundere pe noi pieţe externe precum şi de reale
posibilităţi de ofertă a unui complex de servicii de sine stătătoare ori de o îmbinare de
bunuri şi servicii complementare.
Firma Sears de exemplu cunoscută pentru specializarea sa în comerţul cu bunuri s-a
lansat cu câţiva ani în urmă şi pe alte pieţe ale serviciilor desfăşurând activităţi în domeniul
asigurărilor, bancar, consultanţei fiscale şi închirierilor de maşini2.
Asistăm astfel la extinderea şi amplificarea activităţilor corporaţiilor internaţionale
sub forma “conglomeratelor transnaţionale de servicii” (de ex. American Express, Sears
etc.).
1 Sterian Dumitrescu, Ana Bal – Economie mondială, pag 96 2 Ph. Kotler – Managementul marketingului, pag 592
159
3.4. Reglementarea şi liberalizarea tranzacţiilor
internaţionale cu servicii
Dincolo de caracteristicile care explică capacitatea în mod tradiţional redusă a
serviciilor de a fi comercializate, majoritatea segmentelor de servicii au fost şi continuă să
fie deosebit de sever controlate şi reglementate de către autorităţile guvernamentale
naţionale. Dintr-o multitudine de considerente legate de eficienţa economică, de protecţia
consumatorilor de ordin strategic sau cultural etc., guvernele naţionale impun o mare
varietate de obstacole în calea accesului pe pieţele lor a serviciilor străine şi respectiv al
furnizorilor străini de servicii, protejând astfel sectoarele naţionale de servicii în faţa
concurenţei străine induse fie de comerţ fie de investiţiile străine directe.
Se poate considera că în majoritatea ţărilor lumii serviciile cad sub incidenţa unei
intervenţii guvernamentale mult mai accentuate comparativ cu celelalte activităţi economice,
instrumentele intervenţiei publice acoperind o largă gamă de control. Autorităţile publice
pot controla în mod indirect activităţile economice prin impozite şi subvenţii, pot interveni
prin reglementări sau pot chiar să opereze în mod direct prin întreprinderi de stat.
Ele pot de asemenea să intervină prin intermediul politicilor concurenţiale.
În ansamblul formelor pe care le poate îmbrăca intervenţia publică, reglementările
joacă rolul predominant în majoritatea segmentelor de servicii.
Motivaţiile care stau la baza reglementărilor privitoare la investiţiile străine directe
de exemplu au la origine următoarele considerente:
• ordinea şi securitatea publică;
• identitatea culturală;
• protecţia consumatorilor;
• prudenţa operaţiunilor;
• probleme legate de balanţele de plăţi;
• obiectivele de dezvoltare şi promovarea industriilor locale;
• monopolurile naturale.
160
Unele dintre cele mai recunoscute limitări ale obligaţiilor internaţionale în domeniul
comerţului cu servicii şi investiţiilor străine directe sunt reprezentate de ordinea şi
securitatea publică. Acestea sunt deseori invocate în cazul serviciilor privind sănătatea
(controlul imigrării sau trecerii frontierei pentru turişti) a celor de tranzit aerian şi maritim şi
uneori chiar în cazul serviciilor de transmitere şi prelucrare a datelor.
Cel de-al doilea considerent afectează uneori serviciile de învăţământ, serviciile
aferente radiodifuziunii, televiziunii, cinematografiei şi nu în ultimul rând serviciile de
publicitate (mai ales în ţările în curs de dezvoltare).
Deseori preocupările ecologice sunt asociate considerentelor culturale cum este cazul
în domeniul serviciilor turistice.
Datorită naturii intangibile a numeroase servicii calitatea lor poate fi determinată
doar în momentul consumului şi astfel protecţia consumatorului devine un argument
deosebit de important ce stă la originea reglementărilor investiţiilor străine directe în
servicii.
Dintre măsurile incluse în aceste reglementări putem aminti: respectarea unor
anumite norme de către prestatorii de servicii; asigurarea disponibilităţii universale pe o
bază echitabilă (de exemplu în cazul serviciilor telefonice) supravegherea respectării
normelor de prudenţă (în cazul serviciilor bancare cât şi a celor financiare) în ideea
asigurării stabilităţii sistemului financiar şi prevenirii falimentului instituţiilor financiare.
Considerente legate de balanţele de plăţi pot fi invocate adeseori de către ţările în
curs de dezvoltare în scopul limitării repatrierilor de capital şi de profituri, impunerii de
restricţii la importurile de servicii intermediare şi pentru restrângerea investiţiilor străine în
sectorul asigurărilor pornind de la premisa că sucursalele străine investesc primele de
asigurare în afara ţării gazdă.
Principalul argument în favoarea reglementărilor investiţiilor străine directe în ţările
în curs de dezvoltare dar şi în unele ţări dezvoltate îl reprezintă obiectivele de dezvoltare şi
promovarea industriilor locale. Luând în considerare rolul serviciilor în formarea unei
infrastructuri de bază, necesară altor sectoare economice, ţările protejează şi încurajează
expansiunea întreprinderilor naţionale ce prestează servicii esenţiale pentru economiile lor
161
(de exemplu privind comunicaţiile şi serviciile financiare care au importanţă strategică
pentru dezvoltarea unei ţări). Principala temere a ţărilor gazdă este legată de elaborarea
strategiilor globale ale corporaţiilor transnaţionale care pot intra în contradicţie cu nevoile
ţărilor, cu politicile monetare şi economice ale acestora reducând eficienţa acestor politici.
Pe de altă parte, ţinând cont de importanţa serviciilor îndeosebi a celor de producţie,
eliminarea investiţiilor străine directe şi a concurenţei străine poate determina o scumpire a
acestor inputuri ori menţinerea unor tehnologii depăşite. Folosirea unor servicii intermadiare
foarte scumpe şi ineficiente se reflectă în competitivitatea altor industrii şi poate implicit să
denatureze şi să compromită ansamblul strategiilor de dezvoltare ale ţărilor interesate.
Menţionăm că în abordarea unor reglementări trebuie respectate anumite situaţii
contradictorii (de exemplu: fiind o sursă deosebită de încasări turismul poate avea
concomitent efecte nefaste asupra mediului ca şi din punct de vedere socio-cultural).
De aceea este necesară stabilirea unui echilibru între ansamblul nevoilor şi
priorităţilor unei ţări, iar politicile privind investiţiile străine directe în sfera serviciilor
trebuiesc revizuite periodic de către ţările iniţiatoare.
Unele activităţi de servicii constituie monopoluri naturale şi/sau publice (de exemplu
transportul pe calea ferată şi anumite segmente ale telecomunicaţiilor), caz în care sunt
necesare reglementări pentru prevenirea atât a accesului exclusiv pe piaţă cât şi a abuzului
de monopol. Reglementările guvernamentale din sfera serviciilor ridică bariere atât în calea
mobilităţii firmelor în interiorul pieţelor cât şi în relaţiile dintre ţări.
Barierele în calea tranzacţiilor internaţionale cu servicii pot fi clasificate în patru
mari categorii fiecare corespunzând unuia dintre cele patru moduri de livrare a serviciilor
respectiv:
• bariere în calea comerţului;
• bariere în calea deplasării consumatorului de servicii;
• bariere în calea deplasării furnizorilor de servicii;
• bariere în calea investiţiilor străine directe (ISD).
Din punct de vedere al respectării principiului tratamentului naţional (TN) (stipulat
162
de Acordul General pentru Comerţul cu Servicii GATS) barierele în calea accesului pe piaţă
al firmelor de servicii pot fi discriminatorii (impunând un tratament diferenţiat între
furnizorii naţionali de servicii şi cei străini) sau nu (impunând un tratament egal tuturor
furnizorilor indiferent de originea lor) şi pot afecta unul sau toate cele patru moduri de
livrare a serviciilor.
Spre deosebire de comerţul cu bunuri (unde o pondere însemnată o deţin barierele de
ordin tarifar – respectiv taxele vamale) în cazul tranzacţiilor internaţionale cu servicii,
măsurile promovate de autorităţile guvernamentale îmbracă în principal forma unui vast şi
complex instrumentar netarifar şi de reglementări interne, utilizate în mod curent pentru a
restricţiona accesul furnizorilor de servicii pe pieţele externe.
Cele trei mari categorii de instrumente utilizate pentru protecţia ofertanţilor de
servicii de pe piaţa naţională pot fi structurate în trei categorii:
A. Instrumente care limitează accesul pe piaţă (reglementează intrarea noilor
firme pe piaţă);
B. Instrumente cu privire la standardele de tratament (controlează conduita
membrilor existenţi deja pe piaţa respectivă);
C. Alte măsuri ce cuprind instrumente care reglementează dreptul de proprietate
intelectuală sau protejează consumatorii, deci în mod direct protejează şi
piaţa naţională.
Primele două grupe de instrumente au acţiune directă asupra tranzacţiilor cu servicii
sunt mai transparente şi astfel mai accesibile cunoaşterii, cea de a treia cuprinde o gamă
largă de măsuri cu efect difuz făcând mai greu de sesizat caracterul lor protecţionist.
Pătrunderea pe piaţă a furnizorilor externi de servicii poate fi limitată sau chiar
prohibită, indiferent dacă modalitatea folosită pentru externalizarea activităţii lor este fluxul
transfrontalier, ISD sau stabilirea pe piaţă.
Limitarea importurilor se poate obţine prin măsuri cantitative care restricţionează
în mod explicit volumul sau valoarea tranzacţiilor pe o perioadă determinată, pot să
restricţioneze numărul sau/şi segmentul de piaţă al furnizorilor de servicii autorizaţi să se
stabilească pe piaţa respectivă, sau să limiteze cantitatea de valută ce poate fi utilizată pentru
importul de produse.
163
Exemplu de astfel de măsuri sunt contingentarea serviciilor de cabotaj (interdicţia
navelor străine de a efectua servicii de cabotaj) introducerea cotelor obligatorii la consumul
anumitor servicii (de exemplu programele de televiziune care să cuprindă o cotă maximă de
producţii străine) sau a controlului deplasării consumatorilor în exteriorul ţării (prin
limitarea numărului de vize turistice) etc. De asemenea un exemplu sugestiv pentru a ilustra
restricţiile cantitative asupra importului sau exportului de servicii prin intermediul normării
sau reglementării comerţului cu bunuri, îl reprezintă adoptarea în unele ţări a obligativităţii
asigurării mărfurilor la import şi/sau la export numai la companiile naţionale de asigurări.
Instrumentele cuprinse în cea de a doua categorie de măsuri de politică comercială
urmăresc protejarea prestatorilor naţionali fie prin acordarea unui avantaj de cost (de
exemplu prin subvenţii directe) fie prin dezavantajarea concurenţilor externi care sunt
obligaţi să suporte costuri suplimentare pentru a putea presta un anumit serviciu pe piaţa
respectivă.
Acest ultim obiectiv poate fi atins de exemplu prin limitarea accesului la sistemele
de rezervare computerizată, în cazul companiilor aeriene străine, sau fixarea valorii minime
a capitalului social pentru o bancă cu capital străin la un nivel mai ridicat decât pentru o
bancă cu capital naţional.
Efectul protecţionist al acestor măsuri este echivalent cu cel obţinut prin măsuri
tarifare. Deşi taxele vamale rareori afectează comerţul cu servicii, măsuri precum controlul
preţurilor sau impunerea unor taxe furnizorilor străini care doresc să pătrundă pe o piaţă sunt
frecvent întâlnite.
Măsurile privind controlul preţurilor sunt însoţite de obicei de restricţii de capacitate
sau cantitate urmărindu-se în general ca preţurile să nu fie stabilite nici la nivelul pieţei, dar
nici la nivelul monopolului – în cazul în care furnizorii de servicii deţin o putere
considerabilă pe piaţă.
Exemple de servicii care cad sub incidenţa controlului preţurilor în numeroase ţări
include transporturile aeriene, serviciile financiare şi telecomunicaţiile.
Restricţii legate de standarde care afectează comerţul internaţional sunt şi cele care
implică nerecunoaşterea bunurilor materiale importate care încorporează servicii (de
exemplu echipamente de transport sau telecomunicaţii) sau a certificării ori a calificărilor
164
profesionale ale furnizorilor străini de servicii.
De asemenea furnizorii străini de servicii pot fi discriminaţi faţă de cei autohtoni,
impunându-li-se standarde profesionale sau standarde specifice anumitor servicii diferite de
cele impuse furnizorilor naţionali.
Întrucât cea mai dinamică modalitate de internaţionalizare a activităţilor de servicii
este investiţia directă de capital, numeroase instrumente de politică comercială au ca scop
reglementarea accesului şi stabilirii pe piaţă a filialelor unor companii străine prestatoare de
servicii şi acordarea tratamentului naţional firmelor cu capital străin, la care se adaugă şi alte
măsuri a căror scop nu este limitarea accesului pe piaţă sau adoptarea unui regim
discriminatoriu faţă de companiile cu capital străin, dar care în realitate acţionează în acest
sens.
Astfel accesul pe piaţă al ISD în general sau în anumite ramuri ale serviciilor poate fi
total interzis prin Constituţie sau prin prevederile legii ce reglementează ISD.
Acelaşi efect poate fi obţinut în absenţa unor legi, ISD fiind lăsate la discreţia
deciziilor administrative sau prin prezenţa monopolului de stat sau privat într-un anumit
domeniu, excluzându-se astfel din start accesul capitalului străin.
În unele cazuri limitările pot fi parţiale vizând fie numai anumite ramuri de
activitate fie numai anumite modalităţi de pătrundere a ISD. Astfel, o serie de ţări acceptă cu
mare uşurinţă investiţii pentru crearea de noi întreprinderi, neacceptând sau manifestând o
atitudine restrictivă vis a vis de achiziţionarea unor firme deja existente sau faţă de
admiterea pe teritoriul lor a filialelor sau reprezentanţelor străine. Alte ţări permit înţelegeri
contractuale fără participare de capital sub diferite forme: licenţe, contracte de management,
franchising, acorduri de colaborare, însă exclud investiţiile străine directe.
În foarte multe state societăţile mixte sunt considerate o formă mai acceptabilă, dacă
nu chiar unica formă admisibilă de efectuare a ISD impunându-se ca urmare o anumită cotă
de participare a investitorilor locali.
Intrarea firmelor străine poate fi restricţionată şi pe plan geografic, permiţându-se ca
investiţiile străine să fie efectuate numai în anumite zone sau regiuni (situaţie întâlnită
frecvent în activitatea bancară).
Pătrunderea capitalului străin poate fi limitată şi prin fixarea unor contingente
165
privind numărul de firme cărora li se permite să opereze într-un anumit domeniu, pe o piaţă
(mai ales în cazul serviciilor de transport, profesionale, bancare).
Dintre instrumentele ce fac referire la tratamentul naţional putem enumera:
• interdicţiile şi limitele cu privire la tipul de activitate desfăşurată şi a
accesului la finanţare;
• condiţionări cu privire la performanţele pe care trebuie să le îndeplinească o
societate străină pentru a beneficia de tratamentul naţional (cerinţe de
substituire a importurilor, cerinţe de angajare a forţei de muncă autohtone, ca
şi de pregătire profesională);
• măsuri guvernamentale destinate a influenţa mărimea, localizarea ori
domeniul efectuării de investiţii străine (stimulente fiscale, acordarea de
credite, reducerea dobânzilor, stimulente financiare – concesii tarifare,
importuri subvenţionate, finanţarea exporturilor, finanţarea programelor de
cercetare dezvoltare şi a celor speciale de achiziţii guvernamentale – măsuri
non-financiare – crearea de zone de comerţ liber, asigurarea infrastructurii şi
a serviciilor de consultanţă, asistenţă tehnică, pregătire profesională etc.).
x
x x
După cum am arătat reglementările vizând sectorul de servicii sunt justificate în
general din considerente de eficienţă economică ca mijloc de remediere a numeroaselor
imperfecţiuni ale funcţionării pieţei care caracterizează segmentele de servicii.
Pe de altă parte se poate însă argumenta că din cauza unor reglementări excesive,
concurenţa în sectorul de servicii este restricţionată ceea ce conduce mai curând la inhibarea
decât la stimularea eficienţei în acest sector.
În cercurile de specialişti este din ce în ce mai larg împărtăşită opinia că problema
care se ridică cu acuitate în perspectiva noului mileniu este aceea de a găsi un echilibru între
reglementare şi eficienţă economică, astfel încât acest echilibru să antreneze o maximizare a
166
bunăstării sociale.
Aceste critici la adresa reglementărilor din sfera serviciilor, în asociere cu
schimbările intervenite în plan tehnologic au contribuit într-o măsură considerabilă la
apariţia unui curent de dereglementare care s-a declanşat în SUA spre sfârşitul anilor ’70
cuprinzând la începutul anilor ’80 şi Marea Britanie, pentru a se răspândi ulterior în întreaga
Europă şi în numeroase ţări în curs de dezvoltare şi în curs de tranziţie.
Acest proces de dereglementare s-a manifestat printr-o reconsiderare a rolului
statului în dezvoltarea şi funcţionarea a numeroase segmente de servicii, prin eliminarea
monopolurilor de stat privatizarea totală sau parţială a întreprinderilor furnizoare de servicii
publice, stimularea înfiinţării şi funcţionării micilor organizaţii şi instituţii prestatoare de
servicii cu sprijinul statului (de exemplu prin diferite forme de facilităţi fiscale) şi a cuprins
numeroase segmente de servicii cum ar fi: utilităţile publice, transporturile,
telecomunicaţiile, serviciile poştale, serviciile financiare, serviciile de ocrotire a sănătăţii şi
serviciile de educaţie.
Acest val de dereglementare materializat într-o atenuare a intervenţiei publice în
sectorul de servicii în cadrul unor reforme unilaterale puse în aplicare de diferite ţări s-a
aflat la originea mişcării de liberalizare a serviciilor la scară mondială, un exemplu
edificator în acest sens fiind dereglementarea, urmată de globalizarea fără precedent a
pieţelor financiare.
Liberalizarea tranzacţiilor internaţionale cu servicii poate fi definită ca procesul de
eliminare (sau atenuare) a barierelor din calea accesului pe piaţă al furnizorilor străini de
servicii şi/sau reducerea discriminării împotriva acestora în raport cu furnizorii naţionali şi
de intensificare a preocupărilor pe plan internaţional în direcţia elaborării de noi mecanisme
de cooperare în sfera serviciilor atât la nivel regional cât şi global.
Astfel, liberalizarea activităţilor de servicii a fost inclusă ca o componentă esenţială a
acordurilor comerciale preferenţiale încheiate la nivel regional în cursul anilor ’80 cum ar
fi: Acordul comercial vizând relaţiile economice mai strânse dintre Australia şi Noua
Zeelandă (1983), Acordul de zonă de comerţ liber SUA-Israel (1985), Acordul de comerţ
liber Canada-SUA (1988), Acordul de comerţ liber nord american (NAFTA-1992).
O deosebită importanţă în cadrul eforturilor de liberalizare în plan regional a
167
tranzacţiilor cu servicii a avut programul de realizare a pieţei interne unice comunitare
(CEE-92) urmat de complexul de acorduri de asociere care racordează ţările din centrul şi
estul Europei la Uniunea Europeană şi care înglobează fără excepţie serviciile ca o
dimensiune importantă a cooperării europene.
Se poate considera că până în prezent Uniunea Europeană rămâne exemplul pentru
cea mai avansată formă de liberalizare a tranzacţiilor cu servicii între companii şi indivizi
aparţinând unor ţări diferite.
Tabloul iniţiatorilor de liberalizare în domeniul serviciilor la nivel regional poate fi
completat cu un şir de acţiuni similare întreprinse de ţările în curs de dezvoltare printre cele
mai recente putând fi menţionate Piaţa Comună a Conului de Sud (Mercosur 1991) şi
Acordul de cooperare economică dintre Chile şi Mexic (1991) ambele incluzând printre
obiectivele lor şi cooperarea în sfera serviciilor.
La nivel multilateral eforturile de liberalizare a schimburilor internaţionale cu
servicii s-au materializat în includerea serviciilor în negocierile comerciale multilaterale
declanşate sub egida GATT şi în convenirea ca rezultat al acestora în cadrul Rundei
Uruguay a Acordului General privind Comerţul cu Servicii (GATS) având semnificaţia de a
fi primul acord global menit a reglementa comerţul internaţional şi investiţiile în domeniul
serviciilor şi a pune bazele unei liberalizări progresive a pieţelor de servicii.
Runda Uruguay a fost lansată la Punta del Este (Uruguay) în septembrie 1986 în
urma deciziei la nivel ministerial a unui număr de 100 de ţări. La data încheierii oficiale a
negocierilor, consfinţită prin semnarea Actului Final al Rundei Uruguay în aprilie 1994 la
Marrakesh (Maroc) numărul ţărilor participante a crescut la 125.
În iunie 2003 OMC cuprindea 146 state membre, acoperind 97% din populaţia
globului, odată cu intrarea Chinei şi a altor 9 state între 1999-2001 (s-au adăugat 1,5
miliarde de locuitori).
În prezent GATS este gestionat şi monitorizat de Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC) organizaţie internaţională cu caracter permanent devenită succesoare a GATT.
GATS – intrat în viguare la 1 ianuarie 1995 reprezenta cel mai larg cadru
instituţional cuprinzând conceptele, regulile şi principiile pe baza cărora se desfăşoară
tranzacţiile internaţionale cu servicii.
168
El prevede atât obligaţii şi discipline generale aplicabile tuturor participanţilor cât
şi aranjamente specifice care au fost asumate în mod separat de fiecare participant pe bază
de negocieri.
De asemenea Acordul conţine aranjamente generale care vizează comerţul cu
servicii în ansamblu cât şi aranjamente sectoriale pentru a se ţine seama de particularităţile
fiecărui sector.
Prin aplicarea Acordului, comerţul internaţional cu servicii este guvernat de reguli
clare, posibilitatea unei ţări de a utiliza măsuri protecţioniste în defavoarea altora fiind mult
diminuată, iar ţările prejudiciate pot apela la mecanismele de conciliere.
Acordul recunoaşte dreptul membrilor de a reglementa furnizarea serviciilor în ţările
lor şi de a introduce noi reglementări pentru a realiza obiective ale politicii naţionale în
elaborarea cărora trebuie să se respecte obligaţiile şi principiile generale stabilite în cadrul
Acordului.
Cel mai important principiu statuat în Acord este cel referitor la Tratamentul naţiunii
celei mai favorizate (TNF), principiu fundamental, relevant şi potrivit şi pentru comerţul cu
servicii.
Ţinând cont de acest principiu toate înlesnirile şi avantajele acordate unui membru se
extind şi asupra celorlalţi membrii ai Acordului. Un membru poate menţine o măsură
incompatibilă cu acest principiu numai dacă această măsură figurează în Anexa Acordului
privind excepţiile de la obligaţiile enunţate de principiul TNF.
Aceste excepţii vor face obiectul negocierilor ulterioare privind liberalizarea
schimburilor cu servicii şi vor fi eliminate treptat pe măsură ce condiţiile care au făcut
necesară excepţia au dispărut.
Cel de-al doilea principiu important şi obligatoriu este cel al transparenţei.
În conformitate cu acest principiu, fiecare membru va publica până la momentul
intrării lor în viguare toate măsurile care vizează sau afectează funcţionarea Acordului.
Angajamentele specifice ale Acordului cuprind referiri la:
• accesul pe piaţă;
• tratamentul naţional;
• angajamente adiţionale asumate de fiecare membru.
169
În ceea ce priveşte accesul pe piaţă (A.P.) potrivit modalităţilor de furnizare a
serviciilor, fiecare membru va acorda serviciilor şi furnizorilor de servicii ai oricărui alt
membru un tratament ce nu va fi mai puţin favorabil decât cel prevăzut în lista sa de
angajamente specifice.
Potrivit principiului tratamentului naţional (T.N.) ţinând cont de condiţiile şi
restricţiile stipulate în lista sa de angajamente specifice fiecare membru va acorda serviciilor
şi furnizorilor de servicii ai oricărui stat membru un tratament nu mai puţin favorabil decât
cel pe care îl acordă propriilor servicii sau furnizori de servicii.
Acordul multilateral pentru comerţul cu servicii furnizează un cadru de liberalizare
progresivă a comerţului mondial cu servicii. Conform Acordului membrii săi vor angaja
runde succesive de negocieri, care vor avea loc periodic în vederea creşterii progresive a
nivelului de liberalizare.
Procesul de liberalizare va respecta obiectivele politicii naţionale şi nivelul de
dezvoltare al diferitelor ţări membre.
Astfel este prevăzută o flexibilitate adecvată pentru diferite ţări în curs de dezvoltare,
pentru ca ele să poată deschide concurenţei mai puţine tipuri de tranzacţii, lărgind progresiv
accesul pe pieţele lor pe măsura dezvoltării lor economice.
România se numără printre semnatarele Acordului.
Se poate afirma că Runda Uruguay s-a finalizat cu rezultate benefice materializate
în:
• convenirea principiilor şi regulilor de bază menite a guverna procesul de
liberalizare multilaterală a comerţului cu servicii;
• prezentarea de liste de angajamente specifice în domeniul serviciilor de către
un număr de 95 de ţări din totalul celor 125 de state semnatare ale Acordului;
• prezentarea de liste cu excepţii de la aplicarea principiului (TNF) de către un
număr de 61 de ţări;
• încheierea cu succes în februarie 1997 a negocierilor privind liberalizarea
serviciilor de telecomunicaţii de bază şi încheierea unui acord multilateral
cuprinzând 69 de ţări (inclusiv România) cărora le revine o pondere de peste
93% din veniturile mondiale realizate în sfera telecomunicaţiilor;
170
• obţinerea de rezultate majore în materie de liberalizare în domeniul
serviciilor financiare (decembrie 1997).
În ciuda acestor rezultate favorabile analiştii consideră că există încă multe de făcut
în direcţia îmbunătăţirii sistemului GATS.
Printre neajunsurile şi neîmplinirile Rundei Uruguay putem enumera:
• numărul încă mare de ţări membre GATS ce şi-au asumat angajamente doar
în câteva sectoare de servicii. Sfera de cuprindere sectorială a angajamentelor
asumate este departe de a fi universală acoperind potrivit unor aprecieri doar
50% din sectorul de servicii în ţările dezvoltate şi 11% în ţările în curs de
dezvoltare (incluzând şi ţările est europene în tranziţie);
• numărul ridicat de sectoare ale serviciilor în care procesul de liberalizare se
află într-o fază incipientă chiar şi în ţările dezvoltate;
• numărul scăzut de ţări care şi-au asumat obligaţii multilaterale în unele
sectoare importante ale serviciilor (de exemplu în sfera serviciilor audio-
vizuale, doar 12% din ţările membre OMC şi-au asumat angajamente de
liberalizare, iar în sfera transporturilor maritime doar 30 de ţări şi-au asumat
astfel de angajamente);
• doar 28% din totalul serviciilor ţărilor dezvoltate şi 6,5% din cel al ţărilor
în curs de dezvoltare au fost incluse în listele naţionale fără a fi însoţite de
nici o excepţie de la obligaţiile de tratament naţional sau acces la piaţă.
Pornind tocmai de la aceste neajunsuri şi neîmpliniri cu prilejul încheierii
negocierilor comerciale din cadrul Rundei Uruguay s-a convenit ca negocierile să continue
într-un număr dat de sectoare de servicii şi anume în domeniul serviciilor financiare, al
serviciilor de telecomunicaţii de bază, al transporturilor maritime şi al mişcării persoanelor
fizice furnizoare de servicii, subliniindu-se totodată necesitatea de a fi declanşate noi runde
de negocieri în scopul liberalizării progresive a comerţului mondial cu servicii în ansamblul
său.
Necesitatea declanşării unor noi runde de negocieri comerciale multilaterale este
dictată de modificările structurale extrem de dinamice şi de ample ce au afectat piaţa
171
mondială în ansamblu la sfârşitul mileniului doi şi începutul noului mileniu şi care s-au
manifestat mai pregnant în sfera serviciilor.
Răspunzând provocărilor lansate de noul climat global cea de a patra Conferinţă
Ministerială a Organizaţiei Mondiale a Comerţului ce s-a desfăşurat în perioada 9-14
noiembrie 2001 la Doha în Qatar continuă noua rundă de negocieri comerciale
multilaterale lansată în 20001. Această nouă rundă este a noua de la semnarea Acordului
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) în 1947 şi prima de la încheierea Rundei Uruguay.
Noua rundă are ca scop liberalizarea comerţului pentru o gamă largă de bunuri şi
servicii comerciale precum şi modernizarea şi întărirea regulilor sistemului comercial
multilateral.
Prin această rundă munca OMC se extinde asupra unor noi domenii de activitate cum
ar fi: investiţiile, politicile concurenţiale şi mediul.
O mare parte din programul acestor negocieri este afectat acordurilor comerciale
regionale, comerţului cu drepturi de proprietate intelectuală, îmbunătăţirii mecanismului de
remediere a disputelor dintre partenerii comerciali, clarificării unor concepte (privind de
exemplu măsurile antidumping) şi îmbunătăţirii disciplinei şi cadrului organizatoric în
comerţul mondial.
De asemenea preocuparea privind mai buna integrare a ţărilor în curs de dezvoltare
în sistemul comercial mondial s-a situat permanent în centrul temelor din agenda de lucru a
Conferinţei de la Doha.
Aflându-se printre acele forţe care au acţionat şi vor continua să acţioneze în direcţia
accentuării procesului de globalizare şi de integrare a economiei mondiale contemporane,
serviciile se bucură de o atenţie deosebită în cadrul noii runde de negocieri.
De reuşita negocierilor privind extinderea liberalizării globale şi crearea de noi
1Runda de negocieri declanşată în anul 2000 cunoscută şi sub denumirea de „Runda Mileniului”
respectă articolul XIX al GATS ce prevede ca ţările membre să demareze runde de negocieri succesive nu mai
târziu decât la un interval de 5 ani de la data intrării în vigoare a Acordului, precum şi periodic după această
dată în scopul realizării în mod progresiv a unui nivel mai ridicat de liberalizare.
172
oportunităţi pentru comerţ şi pentru investiţii în toate sectoarele de servicii depinde practic
capacitatea tuturor ţărilor de a participa în mod real la noul climat comercial global.
De aceea extinderea sferei de aplicare a GATS asupra segmentelor de servicii
insuficient acoperite sau neacoperite până în prezent precum şi realizarea unui grad sporit de
liberalizare în segmentele de servicii incluse se numără printre obiectivele prioritare ale noii
runde de negocieri.