RENÉ GIRAULT

(coordonator)

Identitate

şi conştiinŃă europeană

în secolul al XX-lea

Traducere de

DAN BURCEA

Curtea Veche

BUCUREŞTI, 2004

Europa „trăită" şi Europa „gîndită” în secolul al XX-lea:

ParticularităŃile sociale ale Europei

de Hartmuth Kaelble

O remarcă esenŃială pentru început: apariŃia conştiinŃei europene nu urmează în mod fidel şi automat evoluŃia unei societăŃi europene „trăite" de europeni, adică înŃeleasă de aceştia; ea depinde totodată de alŃi factori, cum ar fi idealurile europene, instituŃiile europene, conceptele politice privind Europa, într-un cuvînt, Europa „voită". Cu toate acestea, analizînd cum trăiesc europenii în Europa, comparîndu-i cu CeilalŃi, noneuropenii, punct de vedere încă puŃin exploatat de experŃi, vom putea arăta că istoria socială a Europei constituie o bază esenŃială pentru reflecŃia aupra identităŃii şi conştiinŃei europene.

ConstrucŃia politică a Europei nu a fost — şi nu este — o chestiune pur politică; Europa nu poate să avanseze fără o integrare a societăŃilor europene; această integrare reprezintă un factor determinant în naşterea unei conştiinŃe a identităŃii europene. Intensificarea schimburilor între societăŃile europene, deschiderea orizontului geografic al europenilor, apropierea şi omogenizarea modurilor de viaŃă ale naŃiunilor au favorizat cu siguranŃă integrarea europeană în epocile recente; însă apariŃia particularităŃilor sociale europene, în timpul secolelor al XIX-lea si al XX-lea, a contribuit la rîndul său la această posibilă integrare. Putem vorbi de o societate europeană „trăită" de europeni, chiar dacă aceştia nu au fost întotdeauna conştienŃi de ea. în orice caz, cu cît integrarea politică a Europei înaintează, cu atît integrarea societăŃilor europene devine un factor mai important. De unde venim şi încotro ne îndreptăm astăzi?

S-a gîndit şi s-a scris mult despre particularităŃile civilizaŃiei europene, despre rădăcinile antice, iudeo-crestine, medievale. S-a reflectat mai puŃin asupra particularităŃilor sociale europene în perioada contemporană. Lucrările de istorie socială au fost dirijate mai ales către o perspectivă naŃională sau regională. Este adevărat că particularităŃile sociale ale Europei în secolele al XIX-lea şi al XX-lea nu se referă la toate Ńările de pe acest continent, adesea nici măcar la toate Ńările din Europa Occidentală; de altfel, aceste trăsături nu se manifestă întotdeauna în mod limpede, unele apar doar în cursul secolului al XX-lea, în timp ce altele slăbesc. In ansamblu, europenii au fost prea puŃin conştienŃi de aceste fenomene, după cum putem vedea citind manualele şcolare. Putem evidenŃia totuşi şase mari trăsături specifice ale societăŃii europene în timpul acestei perioade: familia europeană, populaŃia activă europeană şi limitarea muncii, mediile sociale europene, statul-providenŃă european, urbanizarea europeană si consumul european. Această listă nu este exhaustivă. Cercetările viitoare vor putea, fără îndoială, să scoată la lumină alte particularităŃi sociale europene.

Pînă acum, lucrările privind modelul familial european au fost conduse mai ales de istorici austrieci şi englezi. Potrivit acestora, caracteristica cea mai importantă a familiei europene, începînd din epoca modernă, o reprezintă faptul că tinerii căsătoriŃi îşi întemeiau un cămin independent; aşadar, nu se integrau în căminul părinŃilor sau al socrilor. Această independenŃă face ca familia europeană să fie diferită de familiile extraeuropene. Fără îndoială, regăsim aceeaşi situaŃie în Statele Unite, în Canada, în Australia, însă modul de viaŃă european are drept consecinŃă particularităŃi reale. Astfel, familiile constituite din trei generaŃii sînt cu mult mai rare în Europa decît în Asia sau în Rusia. Prin urmare, rata naşterilor este mai puŃin ridicată în Europa decît în alte părŃi ale lumii. Din pricina dificultăŃilor materiale cu care se confruntă căsniciile tinere în momentul instalării, într-o societate îmbătrînită ca aceea din Europa, rata de persoane necăsătorite este mai ridicată decît oriunde.

Familia europeană este diferită nu numai în ce priveşte structurile sale, ci şi atitudinile şi mentalităŃile. Familia „nucleară" europeană se caracterizează printr-o sferă privată mai accentuată, printr-o închidere mai strictă faŃă de exterior — familie lărgită, vecini, municipalitate, stat. Aceasta implică o intimitate mai mare în cadrul familiei, relaŃii emoŃionale mai intense între soŃi, între părinŃi şi copii, o diviziune mai strictă a rolurilor între bărbaŃi şi femei. Copilăria este recunoscută si definită într-un grad mai mare, este mai protejată. Sînt încurajate autonomia şi individualismul crescînd al

tinerilor în interiorul familiei, în epoca modernă, se observă de asemenea că tinerii se despart mai devreme de părinŃii lor pentru a se integra într-o altă structură familială, ca ucenic, bonă sau elev într-un internat, organizat adesea ca o familie.

Acest model familial s-a conturat în secolul al XIX-lea, mai în-tîi în nord-vestul Europei, în Anglia, în Scandinavia, în nordul FranŃei, în łările-de-Jos, în Germania şi în ElveŃia. El s-a răspîn-dit apoi pe întreg teritoriul Europei, incluzînd o bună parte din Europa Orientală. A slăbit în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca urmare a unor schimbări profunde şi a sfîrşitului unui anume conformism familial. Cîteva caracteristici s-au păstrat: căminul în care coexistă trei generaŃii rămîne mai rar în Europa; vîrsta primei căsătorii este mai mare în Europa pentru bărbaŃi, ca şi pentru femei şi pare să fie încă în creştere; rata femeilor necăsătorite rămîne mai ridicată în Europa Occidentală4.

A doua particularitate socială europeană se referă la repartizarea populaŃiei active. Locurile de muncă în industrie sînt mai numeroase în Europa decît în societăŃile industriale neeuropene. Europa este singurul continent care a cunoscut o perioadă în care sectorul industrial a oferit cele mai multe locuri de muncă. Această perioadă a durat din anii '50 pînă în anii '70 în întreaga Europă, din anii '20 pînă în anii '70, în Europa Occidentală. Ea a fost chiar mai lungă în cîteva Ńări, ca Marea Britanie, Germania, Belgia, ElveŃia, Cehoslovacia. In societăŃile moderne neeuropene, sectorul agrar a fost înlocuit direct de acela al serviciilor. Se pare că Lumea a Treia nu urmează nici ea calea europeană5.

Trebuie să scoatem în evidenŃă unele nuanŃe în interiorul Europei. FranŃa se distinge prin faptul că sectorul industrial nu a fost niciodată cu mult mai important decît celelalte sectoare, în łările-de-Jos, Norvegia, Danemarca, Irlanda, Grecia, Portugalia, el a fost întotdeauna mai puŃin important decît celelalte sectoare. Putem avansa anumite explicaŃii pentru aceste distincŃii? în raport cu diviziunea internaŃională a muncii, economiile irlandeză şi daneză se bazau pe producŃia agrară, în timp ce econo-miile olandeză, norvegiană şi grecească depindeau în mod esenŃial de servicii. ExcepŃia franceză este mai puŃin clară: ea se explică poate printr-o rată a natalităŃii foarte modestă, fapt care a frînat evoluŃia sectorului industrial înainte de anii '40. Totuşi, este evident că în Europa predomină sectorul industrial, înce-chiar din anii '70, perioadă în care sectorul serviciilor a oferit cele mai multe posibilităŃi de angajare în Europa, locurile de muncă în industrie încă rămîn mai numeroase decît în societăŃile neeuropene.

Mai mulŃi factori ne permit să explicăm acest fenomen. A fost vorba mai întîi de emigraŃia excepŃională a milioane de europeni, în perioada de creştere demografică din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea. Această creştere a condus adesea la crearea de locuri de muncă în servicii, ce necesitau o calificare modestă, cum ar fi micul comerŃ de stradă, transporturile de persoane si alte servicii sporadice la preŃuri mici (ele se pot observa azi în marile oraşe din Lumea a Treia). ImigraŃia excepŃională a europenilor, mai ales către Statele Unite, a frînat evoluŃia sectorului serviciilor şi a permis „exportul" dincolo de Atlantic al dezvoltării în acest sector.

Pe de altă parte, cererea industrială a fost deosebit de mare în Europa, deoarece europenii au privilegiat mărfurile diferenŃiate şi nu pe cele standardizate, în comparaŃie cu americanii, europenii din secolul al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea au cultivat distincŃiile sociale şi regionale prin îmbrăcăminte, hrană, băuturi, habitat si arhitectură. Această predilecŃie pentru produse diferite, ca marcă a originii sociale, explică numărul ridicat de meşteşugari.

In fine, căsătoriile la o vîrstă avansată au creat în Europa o rezervă mai mare de mînă de lucru tînără, mobilă, disponibilă, gata sa se instaleze înainte sau după căsătorie în regiuni industriale foarte limitate şi puternic dependente de sursele de energie sau de materie primă. Marea flexibilitate geografică a familiei europene a permis dezvoltarea zonelor industriale şi apariŃia unui număr important de locuri de muncă concentrate în aceste regiuni.

Unii factori îşi păstrează încă o importanŃă excepŃională. Pînă astăzi, orientarea către export este foarte evidentă în economia europeană. Lăsînd la o parte comerŃul internaŃional intraeuro-pean, cota exporturilor europene a fost multă vreme mai ridicată decît a Statelor Unite şi chiar decît a Japoniei. Această orientare către export a creat locuri de muncă în industrie şi în sectorul artizanal din Europa şi în acelaşi timp a frînat sectorul serviciilor, deoarece un mare număr de produse europene erau distribuite în afara Europei. De altfel, densitatea specială a populaŃiei în Europa a contribuit de asemenea la frînarea sectorului serviciilor.

EvoluŃia excepŃională a sectorului industrial în Europa a avut consecinŃe sociale importante. Muncitorii în industrie erau mai numeroşi decît în afara Europei. Oraşele pur industriale, ca Charleroi, Saint-Etienne, Sheffield, Gelsenkirchen, Katowice, cu cartierele lor muncitoreşti, cu cercurile lor

sociale erau mai numeroase în Europa decît în societăŃile neeuropene. Sindicatele aveau mai mulŃi membri şi partidele muncitoreşti erau mai puternice în Europa decît în alte părŃi, cu excepŃia Australiei. Ostilitatea burgheziei era de asemenea mai vădită, fie în conŃinutul reformelor sociale, considerate mai urgente, fie prin represiuni mai autoritare. O altă consecinŃă si-a făcut apariŃia nu demult: din cauza acestei importanŃe a industriei, scăderea numărului locurilor de muncă din acest sector a fost si va fi extrem de rapidă în Germania de Est şi în Europa Centrală, în Polonia, Cehia şi Ungaria, state în care munca în industrie si-a păstrat o cotă ridicată şi stabilă în anii '70-80.

PreponderenŃa acestui fel de a munci a condus probabil la o atitudine deosebită faŃă de muncă, în Europa, timpul de muncă din cursul săptămînii, al anului, de-a lungul vieŃii a fost limitat. Mai întîi a fost introdus repaosul duminical; reducerea timpului de muncă a fost întotdeauna1 mai avansată aici. Intervalul de timp în care magazinele erau deschise a fost limitat în Europa, mai ales în nord; durata concediului anual este mai lungă decît în alte societăŃi industriale. Industria şi cultura distracŃiei s-au dezvoltat în Europa mai ales începînd din anii '50. Perioada „activă" este mai scurtă. Protejarea muncii copiilor, a minorilor, a femeilor este mai strictă în Europa decît în cea mai mare parte a societăŃilor moderne neeuropene. Dacă vîrstă intrării în cîmpul muncii este deosebit de înaintată în Europa, cea a ieşirii la pensie este deosebit de timpurie.

Instituirea unei reŃele $e medii sociale care nu existau în afara Europei constituie o a treia particularitate. Se disting patru medii, prin valoarea si codurile lor sociale: burghezia, mediul mun-citoresc, mica burghezie şi Ńăranii. Mediul aristocratic, încă puternic în secolul al XIX-lea, slăbeşte la începutul secolului al XX-lea, odată cu scăderea sau declinul monarhiilor si al curŃilor6.

Burghezia europeană modernă a apărut la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, regrupînd mai multe profesiuni: patronatul, profesiile liberale, înalŃii funcŃionari, profesorii de liceu si universitari, preoŃii, de asemenea, într-o anumită măsură, intelectualii, scriitorii, artiştii. Fiecare profesie 'Şi avea valorile şi modul său de organizare, în Europa însă toate aceste profesiuni erau în acelaşi timp asociate şi unite prin valorile şi stilul de viaŃă burgheze, printr-o educaŃie adesea comuna, prin relaŃii matrimoniale, viaŃă socială comună: teatru, operă, muzee, baluri, restaurante, staŃiuni balneare. In Europa, nici una dintre aceste profesii nu era predominantă, spre deosebire de patronatul din rîndurile claselor de sus în Statele Unite, în interiorul burgheziei europene existau tot felul de tensiuni, de conflicte, de segregaŃii. Dar, cu timpul, toate acestea s-au contopit în sentimentul apartenenŃei la o cultură comună. Această burghezie s-a dezvoltat mai ales în centrul Europei, în FranŃa, în Marea Britanie, în Belgia, în Olanda, în Germania, în ElveŃia, în Austria germană, probabil şi în Italia de Nord şi în Scandinavia. O astfel de burghezie nu şi-a făcut apariŃia nici în Statele Unite, nici în Japonia, nici în Rusia, nici în Europa de Est, pradă dezbinărilor naŃionale, religioase si etnice.

Începînd cu anii '50, burghezia europeană a slăbit. Cele două importante instrumente de diferenŃiere socială, proprietatea şi studiile superioare, şi-au pierdut din importanŃă. Proprietatea, care avea o dublă valoare pentru burghezia europeană, constituind atît baza întemeierii familiei, cît si fundamentul siguranŃei familiale pentru pensionari, pentru femeile nemăritate si pentru rentieri, şi-a pierdut din puterea de distincŃie socială odată cu apariŃia „manager"-ului salariat, care dispune de o asigurare modernă împotriva riscurilor sociale, asigurări de viaŃă, conturi de economii. Studiile superioare nu mai erau accesibile doar unei elite şi prin urmare puteau fi folosite mai greu ca instru-ment de distincŃie socială. Mai mult, valorile burgheze — ca separarea strictă a rolurilor bărbaŃilor si femeilor, ataşamentul faŃă de proprietatea familială, faŃă de familia mononucleară, regulile în planul sexualităŃii — sînt zdruncinate. Diversitatea valorilor si a modurilor de viaŃă în interiorul burgheziei devine mai vizibilă, în cele din urmă, celelalte medii sociale faŃă de care burghezia voia să se distingă tind să-i adopte valorile. Astăzi, burghezia europeană nu a dispărut cu totul. Unele dintre instituŃiile sale, dintre stilurile sale de viaŃă încă există. Deşi o altă clasă superioară, încă lipsită de nume, îşi face apariŃia, amprentele specific europene ale acestui mediu social mai persistă şi astăzi.

În ce priveşte mediul muncitoresc, acesta nu a apărut decît la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea. El a îmbrăcat mai întîi forma unei solidarităŃi cotidiene între muncitorii din acelaşi cartier; ei puteau afla un ajutor în situaŃiile grele, precum sprijinul dat tinerilor părinŃi, în caz de boală sau al morŃii unui membru din familie, şomaj, bătrîneŃe. Acesta reprezenta de asemenea un mod de afirmare într-o societate care-i excludea adesea pe muncitori. Ei împărŃeau instituŃii specifice ca bibliotecile, şcolile pentru adulŃi, „bistrourile", „music-hall"-urile. Hrana, băutura, hainele, gestionarea bugetului familial, ritmul de viaŃă caracterizau de asemenea modul de viaŃă muncitoresc.

Pînă la urmă, în unele Ńări europene ca Germania sau Austria mişcările muncitoreşti au creat o întreagă reŃea asociativă, apropiată de partidele muncitoreşti şi de sindicate, adesea divizate din punct de vedere politic în catolice, social-democrate sau comuniste.

Acest mediu a slăbit după cel de-al doilea război mondial. El si-a pierdut mult din forŃă datorită interzicerii asociaŃiilor muncitoreşti în timpul perioadei naziste în Germania, în Austria si în alte Ńări ocupate. Mai mult, avîntul statului-providenŃă, după război, care a presupus extinderea protecŃiei sociale, a redus necesitatea unei solidarităŃi muncitoreşti cotidiene. Integrarea politică a muncitorilor în sînul fiecărei societăŃi a fost sprijinită de îmbunătăŃirea generală a veniturilor în timpul celor „Treizeci de Ani Glorioşi"7.

Mica burghezie constituie un alt mediu social european, care a fost mult mai puŃin studiat de istorici. Ea se caracterizează printr-un gust pronunŃat pentru independenŃa economică, deşi aceasta era adesea fragilă şi ameninŃată. A fost de asemenea marcată de o mobilitate socială nerecunoscută şi totuşi uimitoare, oferind un acces „deschis" unor părŃi foarte variate de clase populare si favorizînd în acelaşi timp ascensiunea socială a propriilor membri. Mica burghezie dispunea de legături familiale puternice, indispensabile supravieŃuirii întreprinderilor familiale, adesea şubrede. Ea şi-a stabilit propria cultură, bazată pe confrerii şi pe corporaŃii, asociaŃii corale, de gimnastică, de tir. Au existat diferenŃe la nivel naŃional: mica burghezie engleză liberală, mica burghezie franceză adesea populistă şi mica burghezie germană conservatoare dinainte de 1914, ataşată extremei drepte la sfîrşitul Republicii de la Weimar, nu aveau exact aceeaşi cultură politică. Dar în ansamblu a existat si aici un mediu bine tipizat, a cărui decadenŃă începe cu anii '60 şi '708.

Mediul european al Ńăranilor s-a menŃinut neschimbat pînă după război. Valorile acestora erau specifice. łăranul european nu era orientat către profit, ca agricultorul american, el voia să Wiască de pe urma fermei sale şi să o păstreze ca proprietate familială. A fi Ńăran era mai mult un mod de viaŃă decît o profesie. Multă vreme, Ńăranul a fost lipsit de pregătire profesională şi nu a prestat o activitate specializată. Cultivator de plante sau crescător de animale, el îşi repara de asemenea uneltele şi adesea îşi construia casa. PuŃin orientat către piaŃă, Ńăranul a dezvoltat o economie de subzistenŃă mult mai importantă decît în Statele Unite. Legăturile familiale erau foarte puternice. ToŃi membrii familiei, inclusiv copiii, lucrau în gospodărie. Mobilitatea lor so- i cială şi geografică era rară şi limitată. Chiar şi în anii 70, în Fran Ńa, cea mai mare parte a fiilor de Ńărani deveneau Ńărani şi se că- \ sătoreau cu fiice de Ńărani. Această lume a elaborat o civilizaŃie foarte aparte şi distincŃia între viaŃa rurală şi cea urbană constituia una dintre trăsăturile sociale importante ale Europei.

Începînd de-abia din anii '60-70 diferenŃele tind să se estompeze, îşi face apariŃia agricultorul modern european, care se orientează către piaŃă şi profit, consolidîndu-şi pregătirea profesională şi specializîndu-se. Cu toate acestea, gospodăriile, satele, peisajul european continuă să rămînă impregnate de tradiŃiile culturale rurale ale acestei civilizaŃii legate de pămînt9.

Urbanismul european constituie a patra particularitate europeană. Oraşul european din secolele al XIX-lea şi al XX-lea s-a caracterizat printr-o creştere urbanistică moderată. Perioadele de creştere accelerată din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea rămîn moderate în raport cu societăŃile industriale din Statele Unite, Japonia, Australia, Canada, URSS. în secolul al XX-lea, expansiunea urbană a Europei este mult mai puŃin rapidă decît cea a întregii lumi, în ciuda unei relansări în anii '50 şi '60. în 1900, pe lista celor mai mari 20 de oraşe din lume, jumătate sînt europene; în anul 2000, putem estima cu destulă exactitate că nici un oraş european nu va figura pe această listă. O altă caracteristică a oraşului european: oraşele metropolitane de l milion de locuitori (sau peste) existau si există într-un număr mai mic în Europa decît în celelalte societăŃi industriale occidentale. Mare parte a europenilor trăiesc în oraşe de mărime medie. SpaŃiul social al oraşelor europene oferă o configuraŃie deosebită: distincŃiile între cartierele burgheze, cartierele claselor mijlocii, cartierele populare — adesea renovate şi ajunse la modă —, cartierele săteşti sînt clare. Fiind fondată pe tradiŃiile europene îndelungate de guvernare municipală, de planificare a oraşelor, de reglementare a mărimii, a densităŃii imobilelor şi a lărgimii, străzilor, preocupată de calitatea habitatului, de planificarea funcŃiilor de cartier, de transport, de serviciu municipal, organizarea oraşelor este deosebit de avansată în Europa. Calitatea vieŃii şi securitatea sînt superioare celor din Statele Unite, în paralel se pare că neîncrederea, critica, ostilitatea faŃă de oraşe, mai ales faŃă de marile oraşe, s-au dezvoltat într-un mod mai făŃiş în Europa decît în Statele Unite, poate şi deoarece clivajele între societatea modernă urbană şi societatea

tradiŃională rurală au o importanŃă deosebită în Europa şi de asemenea pentru că bătrînul continent a ocupat o poziŃie de pionierat în procesul apariŃiei marilor oraşe moderne10.

Cea de-a cincea particularitate europeană s-a perpetuat: sta-tul-providenŃă modern, care apare în Europa Occidentală la sfîrsitul celui de-al doilea război mondial. Pînă azi, statul-providenŃă este mai dezvoltat în Europa Occidentală decît în celelalte societăŃi industriale. El protejează cea mai mare parte a populaŃiei europene. Cheltuielile sociale sînt mult mai ridicate decît în alte societăŃi, în ciuda marilor crize survenite în anii '80. Această importanŃă conferită rolului statului îşi are rădăcinile într-o istorie mai veche.

Ideea statului-providenŃă modern îşi face apariŃia, încă dinainte de 1914, în mai multe Ńări europene, ca Germania, Austria, Ungaria, Marea Britanie, Suedia, în timp ce, în societăŃile industriale neeuropene, primele încercări se nasc în perioada dintre cele două războaie sau în timpul celui de-al doilea război mondial. Diferitele modele ale statului-providenŃă rămîn europene, fie că se nasc în Germania, în anii deceniului 1880, fie în Anglia şi în Suedia, în timpul anilor 1940. Chiar şi în timpul perioadei de criză din anii '80, dezbaterea asupra alternativelor posibile ale statului-providenŃă a fost foarte intensă în Europa. Opinia publică europeană nu propunea ca alternative numai familia şi piaŃa liberă, ea se referea deopotrivă la unităŃi nebirocra-tice, corporative, care posedă — ca ajutorarea reciprocă în FranŃa — o tradiŃie deosebit de îndelungată şi recunoscută ca mereu vie în memoria colectivă11.

Ultima particularitate socială europeană care încă mai durează o reprezintă obiceiurile de consum, în ciuda importantelor diferenŃe între naŃiuni şi regiuni. Aceste diferenŃe sînt chiar cultivate de europeni. Cu toate acestea, gama de produse oferite în supermagazine, în magazinele de mobilă, paleta de restaurante, de agenŃii de voiaj, de stiluri arhitecturale au tendinŃa să se uniformizeze în Ńările europene în ultimele trei sau patru decenii.

Cinci factori au contribuit la această apropiere. Mai întîi, încheierea industrializării în Europa şi reducerea contrastului între societăŃile industriale şi cele agrare a condus la o omogenizare a modurilor de consum. Modul de consum portughez a devenit mai puŃin diferit de cel belgian, cel finlandez fiind mai apropiat de cel elveŃian. Apoi, orizontul geografic al europenilor s-a lărgit începînd cu anii '50, conducînd la descoperirea unor noi tipuri de consum. Creşterea veniturilor în timpul celor Treizeci de Ani Glorioşi a favorizat de asemenea aceste apropieri, în acea perioadă, consumul în Europa a cunoscut inovaŃii fundamentale: introducerea automobilului popular; succesul produselor standardizate în sectorul alimentaŃiei, îmbrăcămintei, mobilei; apariŃia unor noi moduri de a mînca şi de a bea — hrana congelată, masa luată în afara casei, în autoserviri şi bistrouri, lanŃurile de fast-food-uri... Toate acestea au avut anumite consecinŃe asupra vieŃii de familie, mai ales în ce priveşte repartizarea rolu-rilor între femei şi bărbaŃi, iar în planul vieŃii sociale s-a pus capăt contactului direct între producător şi consumator. Prezentate adesea ca o „americanizare", aceste schimbări, în mare parte inventate în Europa, nu s-au impus în societăŃile europene, în fine, CEE, cu piaŃa sa comună, a favorizat apariŃia unui mod de consum european, întreprinderile europene care căutau să instituie o piaŃă omogenă au contribuit de asemenea la accentuarea tipului de consumator european.

Apropierea recentă a societăŃilor europene

Începînd cu anii '50, diferenŃele dintre societăŃile europene se estompează. Această omogenizare a societăŃilor este privită de mulŃi europeni cu neîncredere, în mod critic

sau chiar cu teamă. Un întreg curent filosofic consideră că diversitatea naŃiunilor si a regiunilor reprezintă fundamentul civilizaŃiei europene si că trebuie, deci, ca ele să fie păstrate12. Prezentul studiu nu se vrea a fi decît o constatare şi nu caută să ia parte la această dezbatere.

Trebuie să adăugăm că aceste apropieri nu vizează toate Ńările europene, nici măcar toate Ńările Europei Occidentale. Unele dintre ele au urmat o cale aparte, ca FranŃa, în privinŃa comportamentului demografic, sau Anglia, în ce priveşte evoluŃia nivelului ei de viaŃă.

Perioada de după război a adus multe transformări. ConsecinŃele în plan material ale conflictului au divizat Europa în Ńâri puŃin afectate şi în Ńări profund atinse de foamete, de distrugere, de exod, de disoluŃia familiilor. ConsecinŃele morale ale războiului au scindat-o în Ńări discreditate, Ńări ocupate si Ńări neocupate, în această perioadă, au apărut numeroase reforme sociale şi noi principii economice, în Marea Britanie, au fost iniŃiate mari reforme privitoare la asigurările sociale, la sănătate, la educaŃie, în

timp ce în Germania de Vest se revenea la instituŃiile tradiŃionale ante-naziste, ale statului-provincie. Reconstruirea RFG-ului se făcea printr-o întoarcere la o politică economică liberală, în timp ce FranŃa alegea drept cale a modernizării planificarea economică, în fine, în politică, au apărut noi divergenŃe, odată cu împărŃirea Europei în două blocuri.

În ciuda tuturor acestor obstacole, omogenizarea societăŃilor europene este pe cale de a se realiza. Doi mari factori au stimulat si încurajat acest fapt; un factor economic, şi anume încheierea industrializării în Europa şi creşterea ponderii serviciilor; un factor politic, creşterea rolului statului în domeniul social.

Industrializarea, fenomen care s-a răspîndit foarte mult în funcŃie de regiune, a creat deosebiri aparente între regiunile industrializate şi regiunile încă neatinse de aceasta. Ea a reprezentat în întreaga Europă un proces care a durat foarte mult, aproape două secole, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea pînă în anii 1950-1960. Ritmurile diferite de creştere industrială au antrenat divergenŃe între naŃiuni, accentuate de barierele politice dintre state, într-un mod mai vizibil si mai durabil decît în cadrul societăŃilor industrializate într-un ritm rapid, ca Statele Unite sau Japonia. Prin urmare, în perioada desăvîrşirii industrializării europene şi a industrializării Ńărilor de la periferie, reducerea tuturor acestor divergenŃe a fost pronunŃată si rapidă. Această perioadă de diminuare a disparităŃilor naŃionale si regionale a coincis cu primele etape ale integrării europene.

Încheierea industrializării europene a fost însoŃită de creşterea salariilor şi a veniturilor şi de îmbunătăŃirea fără precedent a nivelului de viaŃă în timpul celor Treizeci de Ani Glorioşi. Aceste fenomene au fost încurajate de o nouă ordine în economia liberală mondială, prin integrarea europeană, dar şi prin politicile economice naŃionale foarte variate.

Trei tendinŃe sociale europene comune rezultă din industrializarea zonei periferice a Europei. Mai întîi, diferenŃele naŃionale în sînul populaŃiei active se estompează, în perioada imediat următoare războiului, contrastele erau încă puternice între Ńările industrializate, în care domina un important sector industrial, ca în Marea Britanie, Germania, ElveŃia, Austria, Belgia, Cehoslovacia, şi Ńările încă agrare, ca Portugalia, Spania, Italia, Finlanda, dar si o mare parte a Europei Orientale. De atunci, populaŃia activă agrară a devenit o minoritate în toate Ńările europene, cu excepŃia Albaniei. Mai mult, în timp ce populaŃia activă industrială începea să scadă în Ńările industriale tradiŃionale, ea creştea în Ńările altădată puŃin industrializate, în acelaşi timp, sectorul terŃiar devenea sectorul cu cel mai mare număr de locuri de muncă în aproape toate Ńările europene13.

Contrastele enorme ale urbanizării au devenit de asemenea mai puŃin vizibile, în perioada de după război, disparităŃile erau puternice în interiorul Europei, mai ales între Ńările cele mai urbanizate, ca Marea Britanic sau łările-de-Jos, şi Ńările încă foarte rurale, ca Portugalia sau cea mai mare parte a Europei de Est. Aceste disparităŃi au marcat comportamentele şi mentalităŃile. Modernizarea regiunilor agrare era încă foarte limitată; nivelul de viaŃă şi mobilitatea socială şi geografică erau mult mai mici decît în oraşe. Astăzi, dacă populaŃia urbană este predominantă în toate Ńările europene, viaŃa rurală nu mai diferă mult de cea urbană din punctul de vedere al nivelului de viaŃă, al mobilităŃii rurale şi al accesului la comunicaŃie si informaŃie (radio, televiziune, telefon). DiferenŃele dintre Ńările Europei Occidentale privitoare la consumul personal au devenit mai puŃin accentuate, în timpul anilor '50, disparităŃile între Nordul bogat si Sudul sărac, apărute în secolul al XIX-lea, erau încă vizibile, în Portugalia, Ńara occidentală cea mai săracă, nivelul consumului per căpiŃa reprezenta o cincime din media Europei Occidentale, după estimările OCDE. în 1990, acest nivel a atins două treimi din media europeană, în Italia, nu mai există nici o diferenŃă faŃă de media europeană. Această evoluŃie a sudului Europei ne îngăduie să sperăm la posibilitatea unei reduceri viitoare a disparităŃilor existente în prezent între Europa Occidentală şi Europa Orientală.

InfluenŃa celui de-al doilea motor al apropierii societăŃilor europene — intervenŃia socială a statului — s-a făcut simŃită mai ales în Europa Occidentală. Această perioadă, începînd din anii '50, este distinctă din două motive. Pe de o parte, creşterea cheltuielilor sociale a fost excepŃională, mai ales în timpul celor Treizeci de Ani Glorioşi, în 1970, cheltuielile sociale erau de aproximativ zece ori mai mari decît în 1950; iar în cîteva Ńări europene, precum Ńările scandinave sau łările de Jos, ele erau mai mari de 20 de ori chiar, în spatele acestor cifre ale creşterii găsim un enorm optimism deopotrivă în privinŃa îmbunătăŃirii nivelului de trai si a eradicării sărăciei. Pe de altă parte, această expansiune s-a produs în momentul armonizării sistemelor politice din Europa Occidentală şi al extinderii valorilor democratice, care, începînd cu anii 70, se vor răspîndi în Spania, Portugalia şi Grecia; este sfîrşitul vechilor divizări între republicani şi monarhişti, între constituŃiile parlamentare şi regimurile

fasciste sau autoritare. Apare un nou interes pentru conceptele, ideile, modelele celorlalte Ńări europene. Această deschidere contribuie în mare măsură la atenuarea vechilor resentimente.

Această apropiere a politicilor sociale poate fi remarcată în două domenii: al asigurărilor sociale şi în învăŃămînt.

Desigur, armonizarea regimurilor de asigurare socială europene îşi are încă limitele sale. Deşi peste tot în Europa au fost discutate si imitate modele comune (modelul britanic sau modelul suedez), regimurile sociale păstrează anumite diferenŃe. Modelul social european rămîne să fie construit pe viitor14.

Dar el se schiŃează deja si diferă în mod clar de acela al sta-tului-providenŃă american sau japonez. Se reduce diferenŃa în ce priveşte cheltuielile sociale între Ńări. Principiile statului-provi-denŃă modern, adică garantarea unui minim material, dreptul la asistenŃă socială al întregii populaŃii, precum şi la asigurarea obligatorie, conceptul de pensie dinamică, din care să se poată trăi după încetarea muncii s-au răspîndit în întreaga Europă Occidentală, cu excepŃia societăŃilor sărace, ca Portugalia sau Grecia.

În domeniul învăŃămîntului, se impun într-adevăr unele rezerve. Subzistă mari diferenŃe între instituŃiile naŃionale, ca marile şcoli franceze, colegiile engleze Oxford şi Cambridge, universităŃile germane şi principiile de educaŃie, ca învăŃămîntul superior francez, Higher Education,engleză, Bildung-ul german, în acelaşi timp, începînd cu anii '50, în Europa Occidentală şi-au făcut apariŃia mai multe tendinŃe comune în sectorul învăŃămîntului public: grădiniŃele au devenit o instituŃie şcolară pentru majoritatea europenilor, de unde expansiunea sa; generalizarea învăŃămîntului gimnazial, pînă la o vîrstă care variază încă, dar care a crescut peste tot; o armonizare crescîndă în privinŃa ratei de studenŃi în Europa Occidentală; o creştere a procentajului de studenŃi în universităŃile europene, mai ales în Vest. Să precizăm că ideea de învăŃămînt public a rămas specific europeană si diferă de conceptele existente în Statele Unite, Japonia, URSS şi chiar în Europa Orientală, pînă în 198915.

Aceştia nu sînt singurii factori de apropiere. Alte elemente care au favorizat această orientare au fost intensificarea graduală a schimburilor şi a relaŃiilor sociale. Deschiderea orizontului geografic al europenilor a jucat un rol important. Sfîrşitul dominaŃiei Europei în lume, sfîrşitul tardiv al eurocentrismului şi al sentimentului european de superioritate au condus de asemenea la slăbirea gloriei naŃionale şi a preŃului acordat căutării unei căi naŃionale cu orice preŃ.

Este greu să estimăm rolul acestei apropieri a societăŃilor europene în formarea unei conştiinŃe a identităŃii europene. El este fără îndoială limitat în anii '50-'60, fiindcă europenii gîndesc încă prea mult conform unor categorii mentale născute din experienŃa marilor războaie şi a sfîrsitului imperiilor coloniale. De-abia începînd cu anii '70 ei vor deveni mai sensibili la aceste apropieri sociale între Ńările Europei Occidentale.

EvoluŃia schimburilor si a relaŃiilor sociale între societăŃile europene

Schimburile sociale între societăŃile europene — schimburi de elevi, de studenŃi, migraŃii profesionale, căsătorii internaŃionale, transferuri de bunuri si de obiceiuri de consum, schimburi ; de idei şi de valori, călătorii de afaceri şi înfrăŃiri, turism — au j cunoscut în secolul al XX-lea numeroase modificări.

În unele domenii, se observă regrese. RelaŃiile strînse între familiile regale şi înalta aristocraŃie europeană slăbesc sau chiar , dispar în prima jumătate a secolului al XX-lea, odată cu declinul modelului aristocratic. La cealaltă extremitate a scării sociale, .. migraŃiile de muncitori, care, începînd cu secolul al XIX-lea, reprezentau o legătură importantă între societăŃile europene, con-ducînd uneori la apariŃia de ghetouri, alteori la o integrare desăvîrşită, au scăzut între 1960-1970, căci ele se bazau mai ales pe nevoile de mînă de lucru, determinate de creşterea economică. După încheierea industrializării periferiei europene, numărul muncitorilor europeni care migrau către centrul Europei s-a stabilizat. De exemplu: savantul internaŃional care cunoştea literatura de specialitate din întreaga Europă si care făcea schimb de idei cu colegii săi din întreaga Europă dispare odată cu primul război mondial; el este înlocuit cu specialistul din secolul al XX-lea, care gîndeşte în mod esenŃial în cadrul naŃional.

Odată pronunŃate aceste rezerve, trebuie să mai spunem că această intensificare a schimburilor între societăŃile europene este cea care deŃine rolul principal începînd cu al doilea război mondial,

încurajată fiind de şase factori favorabili. Mai întîi, internaŃionalizarea economiei a întărit schimburile de mărfuri, de mînă de lucru, de capitaluri şi a înmulŃit călătoriile oamenilor de afaceri. Cunoaşterea perfectă a limbilor străine a permis si mai mult efectuarea unui stagiu sau a unui curs în străinătate. Sporirea veniturilor şi a salariilor în timpul celor Treizeci de Ani Glorioşi a stimulat deopotrivă schimburile. Modificarea într-o măsură importantă a nivelului de calificare — extinderea învăŃămîntului liceal şi a celui superior — a creat de asemenea o situaŃie mai favorabilă: creşterea numărului de posesori de diplome a antrenat o cunoaştere mai aprofundată a limbilor străine, un mai mare interes pentru celelalte Ńări, pentru produsele şi stilurile lor de viaŃă, pentru călătoriile dincolo de graniŃă. EvoluŃia transporturilor si a comunicaŃiilor a facilitat de asemenea schimburile între societăŃile europene. Automobilul, devenit un mijloc de transport de masă în Europa începînd cu anii '50-60, a înlesnit călătoriile si mai ales le-a făcut să fie mai ieftine. Avionul a permis deplasarea pe plajele europene prea îndepărtate pentru a călători cu trenul sau cu maşina. Turismul european de masă în Spania, Portugalia sau Grecia nu s-ar fi putut dezvolta în lipsa avionului. Telefonul şi, mai recent, faxul au facilitat de asemenea contactul între europeni.

Răspîndirea democraŃiei şi a economiilor liberale, de neimaginat în anii '30 în Europa, realizată în Germania şi în Italia după 1945, în Spania, Portugalia şi Grecia în anii '70 şi, în fine, în Europa Orientală începînd cu 1989 a relansat schimburile dificile într-o Europă divizată. Programele politice de schimb — schimburi de elevi şi înfrăŃiri — au creat numeroase legături între europeni, în sfîrsit, Comunitatea Europeană a consolidat toate aceste tendinŃe prin deschiderea pieŃei de lucru pentru europenii din Ńările membre ale ComunităŃii, prin mobilitatea înalŃilor funcŃionari, a oamenilor politici, a experŃilor, mai recent, prin programe de schimburi de studenŃi.

Această multiplicare a schimburilor nu este un fenomen pur internaŃional, ci vizează cu prioritate schimburile europene. Produsele de consum schimbate sînt în special europene: în jur de 80% din comerŃul internaŃional al Ńărilor europene este intraeuropean. Cel puŃin patru din cinci călătorii de afaceri sau turistice pe teritoriul Europei sînt efectuate de europeni. Marea majoritate a studenŃilor care urmează o parte din studii în străinătate preferă universităŃile europene. Căsătoriile cu străini sînt adesea căsătorii cu europeni. Desigur, deschiderea internaŃională a dus la schimburi mai frecvente cu lumea în general, mai ales cu Statele Unite si cu lumea industrializată, dar ea are ca principală consecinŃă o deschidere a europenilor către Europa, mai ales în Europa Occidentală.

Deschiderea universului geografic al europenilor

Datorită înmulŃirii schimburilor sociale între europeni, orizontul geografic al acestora din urmă a cunoscut o schimbare fundamentală.

Pînă în anii '50-60, orizontul geografic al marii majorităŃi a europenilor era limitat la teritoriul naŃional sau regional, ba chiar la localităŃile din jurul domiciliului lor. Doar o minoritate — clasa superioară, anumite profesii, locuitorii zonelor de graniŃă — mergea cu regularitate în Ńări străine, în majoritatea cazurilor, celelalte Ńări europene erau cunoscute doar din ziare, din cărŃi, de la radio sau din auzite. ExperienŃa personală în privinŃa străinătăŃii era limitată la experienŃa societăŃilor noneuropene, care presupunea experienŃe traumatizante. Pe de o parte, un mare număr de europeni au cunoscut într-adevăr Ńări extraeuro-pene, fie din marele spaŃiu al coloniilor europene, unde au ajuns emigrînd sau adesea datorită unei cariere administrative sau militare, fie din cele două Americi, unde imediat după al doilea război mondial a emigrat un mare număr de europeni. Pe de altă parte, descoperirea de către europeni a altor Ńări europene a avut loc în două împrejurări de excepŃie: ca soldat, prizonier sau de-portat în timpul războiului sau ca muncitor necalificat sau servitor în casă. Chiar şi pentru burghezie experienŃa celorlalte Ńări europene a avut loc adesea în situaŃii de excepŃie, fiind legată de o anume perioadă din viaŃă, adolescenŃa, cînd fiii de patroni îşi petreceau un anumit timp în întreprinderile din străinătate, iar fetele din familii burgheze şedeau în familii străine, de acelaşi rang social, unde, în schimbul găzduirii lor, îndeplineau anumite sarcini în casă. Exista, aşadar, o experienŃă a străinătăŃii, dar aceasta era individuală, traumatizantă chiar, marginală, excepŃională, resimŃită ca anormală în celelalte Ńări europene.

Îîn anii '50-60, orizontul geografic al europenilor s-a deschis si s-a modificat. Odată cu căderea imperiilor coloniale francez, britanic, olandez, belgian, spaniol şi portughez (între perioada interbelică şi anii 70), experienŃa străinătăŃii s-a reorientat către Europa. ExperienŃa unei societăŃi neeuropene a

fost mai rară sau mai superficială. Actualele călătorii de afaceri şi turistice în fostele colonii nu au putut înlocui experienŃa mult mai profundă pe care europenii o trăiau în perioada în care locuiau în aceste teritorii. Această reorientare către Europa a fost consolidată de încetarea migraŃiilor către cele două Americi.

Întîlnirea dintre europeni nu a mai fost, deci, nici excepŃională, nici traumatizantă. Ea a devenit una normală, avînd loc cu ocazia întîlnirilor de afaceri, de studiu, de lucru, între familii sau în vacanŃă. ExperienŃa celorlalte Ńări europene nu mai era un lux, ea începea să facă parte din nivelul de viaŃă al majorităŃii europenilor. Este greu de imaginat că politica autarhică a lui Hitler sau a lui Franco, ce interzicea călătoriile în străinătate, ar mai fi putut fi acceptată de germani sau spanioli în anii '80. Căderea Zidului Berlinului în 1989 nu a fost doar un simbol al sfîrşitului împărŃirii artificiale a unei Ńări si a Europei, ci a fost de asemenea simbolul recunoaşterii unei dorinŃe umane: de a călători în străinătate, de a-şi descoperi vecinul.

Societatea europeană gîndită

A existat sau există astăzi o conştientizare a acestei identităŃi sociale europene? Se pot face trei constatări.

Chiar şi în epoca triumfului conştiinŃei naŃionale (secolul al XIX-lea şi prima jumătate a celui de-al XX-lea), reprezentarea unei societăŃi europene stătea alături de imaginea predominantă a societăŃii naŃionale. Această reprezentare nu era fondată numai pe identificarea rădăcinilor comune în Antichitate, creştinism, Evul Mediu, Renaştere, Epoca Luminilor chiar. Putem găsi dovada acesteia în cursul primei jumătăŃi a secolului al XX-lea, într-o adevărată dezbatere asupra specificului social al ansamblului Europei contemporane în comparaŃie cu societăŃile dezvoltate neeuropene. Această dezbatere, puŃin cunoscută, este bogată în observaŃii şi speculaŃii. Autori celebri ca Simone de Beauvoir, James Bryce, Hugo von Hoffmannsthal, Wilhelm Liebknecht, Andre Siegfried, Werner Sombart, Alexis de Tocqueville, Arnold Toynbee, Max Weber, dar şi anumiŃi autori mai puŃin cunoscuŃi au participat la această dezbatere, difuzată printr-un număr important de cărŃi si articole. E adevărat că ea nu a fost urmărită decît de un număr mic de europeni. Majoritatea a rămas mută. Această dezbatere arată totuşi că europeanul educat are o anumită idee despre societatea europeană, probabil mai limpede si mai răspîndită decît ideea unei unităŃi politice a Europei. Ea s-a desfăşurat într-o mare parte a Europei, în orice caz, în centrul industrializat al Europei, adică în FranŃa, Anglia, Italia, ElveŃia, Austria, Olanda, Belgia, Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Nu se constată divergenŃe importante între naŃiuni asupra unor teme legate de reprezentarea unei societăŃi europene contemporane. Caracteristicile, valorizările şi interpretările acestei imagini ar merita un studiu aprofundat.

Se pare că această dezbatere trebuie pusă în strînsă legătură cu entuziasmele şi temerile suscitate de modernizarea societăŃii. Statele Unite figurează ca model primordial, fiindcă reprezintă singura societate neeuropeană care este tot atît sau chiar mai dezvoltată decît Europa. Prin urmare, imaginea şi realitatea societăŃii americane pare a fi un obiect de confruntare excelent în discutarea avantajelor şi a dezavantajelor, a atracŃiilor şi a refuzurilor suscitate de societatea contemporană. Caracteristicile so-cietăŃii moderne, cum ar fi ierarhiile sociale, familia, rolul femeilor, mobilitatea socială, instabilitatea profesiei, rolul formării profesionale, marele oraş modern reprezintă teme privilegiate.

Cum această dezbatere punea în discuŃie modernizarea societăŃii, ea a fost foarte intensă în vremurile de criză profundă, ca în perioadele de după războaie, în cursul cărora imaginea societăŃii europene era mai degrabă negativă. Intelectualii „sînt acum europeni", scria Klaus Mann, fiul lui Thomas Mann, în 1949, „suferinŃa comună este o forŃă unificatoare"16. Această dezbatere se desfăşura însă în epoci în care economia europeană ceda în faŃa altor economii, în special a Statelor Unite şi chiar a Japoniei, în timpul anilor '70 şi '80.

Tema modernizării suscită emoŃii, entuziasme şi temeri. Dezbaterea asupra societăŃii europene ajunge rareori la un consens larg asupra valorilor, atitudinilor şi structurilor comune. Dimpotrivă, ea se caracterizează prin interpretări opuse.

Începînd din 1950, dezbaterea asupra societăŃii europene se calmează. Materialele publicate pe acest subiect devin mai puŃin numeroase. Aceasta nu înseamnă că dezbaterea s-a încheiat.

Este necesar să analizăm relaŃiile dintre sfera politică şi reprezentarea societăŃii europene. Putem constata că, după al doilea război mondial, încercările de integrare politică europeană şi

imaginile despre societatea europeană erau prea puŃin legate. Europenii care participau la dezbaterea asupra societăŃii europene se intresau în mică măsură de unitatea politică europeană. Europenii care prezentau propuneri pentru o federaŃie europeană nu se prea gîndeau la societatea europeană. Erau două dezbateri separate. Mai mult, se pare că la nivel european economia sau societatea europeană nu erau considerate factori importanŃi ai politicii internaŃionale europene, politica era plasată într-un plan, iar socialul şi economicul în altul.

După al doilea război mondial, au apărut în special trei concepte. Mai întîi, conceptul de diversitate ca principiu de temelie al Europei: „Bruionul de cultură europeană a fost şi rămîne un bruion", scria Edgar Morin în 1987. „Ceea ce contează în viaŃa şi devenirea culturii europene este întîlnirea capabilă să fecundeze diversităŃile anagonismelor, complementarităŃile. Este dialogul ce se află în inima identităŃii europene, şi nu unul sau altul dintre elementele sau momentele sale."17 Această idee a fost susŃinută de mulŃi alŃi scriitori, oameni politici sau sociologi. Această viziune asupra diversităŃii sociale şi culturale în interiorul Europei este folosită adesea ca un concept opus concentrării puterii politice la Bruxelles si standardizării economice a ComunităŃii Europene. Socialul, ca şi culturalul sînt considerate refugii. Reprezentarea particularităŃilor sociale naŃionale sau regionale capătă mai multă forŃă.

Al doilea concept se concentrează asupra diferenŃei europene. El este fondat pe experienŃa din ce în ce mai des întîlnită a societăŃilor neeuropene prin intermediul turismului, al călătoriilor de afaceri, al imigraŃiei neeuropene în Europa, al unui consum standardizat. Potrivit acestui concept, societatea europeană se defineşte prin diferenŃele sale faŃă de societăŃile neeuropene, în special America de Nord, Uniunea Sovietică sau societăŃile islamice. Este un concept defensiv, îndreptat împotriva celorlalte societăŃi. „Cuvîntul european, pe care nu-1 foloseam niciodată în FranŃa", scrie Simone de Beauvoir în timpul unei călătorii în Statele Unite în 1947, „mi-a venit aici pe buze. La sfîrşitul unei discuŃii cu americani, mi se părea că italienii, spaniolii, francezii, evreii germani, toŃi aparŃin aceleiaşi patrii ca şi mine: exista la toŃi simŃul aceloraşi valori, acelaşi gust pentru interogaŃie şi pen-tru discuŃie."18 Odată cu lărgirea orizontului europenilor, con-ceptul diferenŃei europene s-a stabilizat.

În gîndirea anilor '50 şi '60, politicul, economicul si socialul sînt foarte legate între ele, mai mult decît în gîndirea primei jumătăŃi a secolului al XX-lea. Deci, o integrare europeană pur politică este de neconceput, începuturile unei unităŃi europene printr-o comunitate economică includ aşadar crearea unei societăŃi europene. „Noi nu aliem numai statele, noi unim popoarele", declară Jean Monnet în autobiografia sa. Această concepŃie voluntaristă despre crearea unei societăŃi europene de către oameni politici conduce la o legătură cu totul nouă între politic şi social.

În inima unei identităŃi europene voite, găsim, în fine, ideea unui model social european, programul unei societăŃi europene care atrage naŃiunile încă nemembre ale Uniunii Europene si care, în acelaşi timp, îi linişteşte pe cetăŃeni în privinŃa acestei uniuni în cadrul construcŃiei europene.

În concluzie, putem estima că societatea europeană care a apărut îndeosebi după cel de-al doilea război mondial se caracterizează prin trăsături europene limpezi, printr-o apropiere a Ńărilor europene, prin schimburi intense şi prin internaŃionalizarea vieŃii cotidiene. Orizontul europenilor se deschide si devine mai puŃin naŃional, mai puŃin colonial şi mult mai european. Această societate europeană trăită în realitatea ei deplină nu conduce în mod automat la o conştiinŃă europeană. Dezbaterea aprinsă asupra societăŃii europene care există din secolul al XIX-lea rămîne limitată la o restrînsă minoritate cultivată. Legăturile acestei dezbateri cu sfera politică s-au consolidat de-abia în ultimele decenii. Această dezbatere nu ajunge încă la o veritabilă conştiinŃă socială europeană. Dar condiŃiile acestei conştiinŃe nu au fost niciodată atît de favorabile ca astăzi.

Rolul războaielor în memoria europenilor: efectul lor asupra

conştiinŃei de a fi european

de Antoine Fleury si Robert Frank

Problema raportului dintre memorie şi conştiinŃă constituie un subiect interesant pentru istoric, care, desigur, are diferite lucruri de spus pe subiect, în fecundă complementaritate cu ceea ce spun sociologii si psihologii. Se înŃelege că prin „memorie" şi „conştiinŃă" voim să vorbim de memoria şi conştiinŃa colective. Or, în secolul al XX-lea, războaiele, în special cele două războaie mondiale, au marcat memoria colectivă a europenilor. Pînă acum, era un lucru obişnuit să analizăm modul în care aceste traume de război au provocat ură, au întărit patriotismul, au exacerbat naŃionalismul şi au transformat diferitele conştiinŃe naŃionale. Obiectivul grupului a fost acela de a orienta cercetarea către o altă direcŃie şi de a o dezvolta într-un sens care poate părea paradoxal: dincolo de pasiunile naŃionale, războaiele din secolul nostru nu au contribuit oare, prin experienŃele similare trăite în timpul acestor momente tragice, şi la apariŃia unei conştiinŃe, a unei identităŃi comune a europenilor?

Într-adevăr, din aceste situaŃii excepŃionale, cum sînt războaiele, constituite adesea din mari nenorociri şi grele încercări, a putut să se nască o conştiinŃă a solidarităŃii umane. Unul dintre punctele importante şi originale ale cercetării ar trebui deci să se aplece asupra descoperirii celuilalt în împrejurări atît de speciale, atît pe plan individual cît şi colectiv. A făcut oare această descoperire ca mediile şi persoanele implicate să-şi pună întrebări asupra identităŃii lor, asupra posibilităŃii, în ciuda naŃionalismelor rănite de război, de a se vedea făcînd parte dintr-un ansamblu de solidaritate sau de „nenorocire umană" mai largă decît cadrul lor naŃional? Această întrebare părea cu atît mai legitimă cu cît, deja în timpul primului conflict mondial, anumiŃi martori şi protagonişti au vorbit de un mare război civil european, în alŃi termeni, o anumită identitate europeană a apărut deja în ochii unora ca o evidenŃă pentru a califica acest conflict atribuit pe larg rivalităŃilor naŃionale.

AmbiŃia de la începutul lucrărilor a fost foarte mare. Fuseseră alese opt teme, cuprinzînd fie medii, fie probleme specifice spre a servi ca bază de reflecŃie istorică asupra eventualei apariŃii a identităŃii şi a conştiinŃei europene. Pînă la urmă, nu a fost posibil să urmărim cele opt fronturi în acelaşi timp, dârele merită să fie citate, deoarece ilustrează perfect problematica în care grupul s-a inserat si constituie piste de cercetare interesante pentru viitor:

� prizonierii de război: experienŃele şi descoperirile lor în Ńările inamice sau neutre care i-au adăpostit;

� populaŃiile civile deplasate: privaŃiuni şi suferinŃe împărtăşite de o parte şi de alta de naŃiunile aflate în război;

� acŃiunile de asistenŃă acordată populaŃiilor civile, victime de război, răniŃilor şi prizonierilor: instituirea unei misiuni umanitare atît în Ńările beligerante, cît si în Ńările neutre a dat naştere, încă de la primul conflict mondial, la o solidaritate europeană care se va păstra în timpul războiului civil spaniol si în al doilea război mondial;

� mişcările veteranilor de război, rolul lor în dezvoltarea unei memorii colective a războaielor, dar şi în favoarea unei reconcilieri între popoarele europene;

� voluntarii în războaiele europene: Brigăzile internaŃionale în războiul civil spaniol, mişcările de rezistenŃă în cel de-al doilea război mondial;

� elitele militare: formarea ofiŃerilor, asociaŃiile ofiŃereşti, întîlnirile internaŃionale, frecventarea şcolilor sau a academiilor militare;

� reprezentările despre inamic: imaginea celuilalt prin intermediul ziarelor, al revistelor militare sau al filmelor de război;

� evoluŃia ideilor şi a mişcărilor pacifiste europene în urma războaielor, cît şi influenŃa acestora asupra dezvoltării ideilor si proiectelor în vederea unei federaŃii europene.

Pornind, aşadar, de la o perspectivă fundamentală, care Ńine cont atît de lucrurile trăite, cît şi de cele percepute, grupul de lucru a stabilit acest ambiŃios proiect de cercetare. Cum timpul pentru abordarea simultană a acestor lucrări a lipsit, am hotărît să ne concentrăm studiul asupra a două axe problematice:

� aceea a perioadelor de război, cu scopul de a măsura, pe cît po-•^ pe de o parte, consecinŃele războaielor asupra comporta-en'tului mediilor implicate, iar pe de alta, percepŃia acestor onsecinŃe; de exemplu, în ce măsură Războiul Rece a condus la modificarea anumitor efecte ale celui de-al doilea război mondial şi la schimbarea percepŃiei şi apoi a interpretării?

� aceea a mediilor sociale, făcînd o analiză în special asupra prizonierilor de război, a mişcărilor de rezistenŃă, a lagărelor de prizonieri civili, a guvernelor în exil.

Recentrarea cîmpului de cercetare a permis, fără îndoială, aprofundarea subiectelor alese şi îmbogăŃirea, în ce priveşte Europa, a unei concluzii provizorii bogate, referitoare la probleme de me-morie, de imagine, de reprezentare, de concepŃie în rîndurile veteranilor de război, a membrilor rezistenŃei, a muncitorilor mobilizaŃi, a prizonierilor de război. Cititorul va găsi aici sinteza acestor lucrări care au revelat aspecte dacă nu ignorate, cel puŃin rău cunoscute şi care au contribuit la evoluŃia sensibilă a problematicii centrale de la început160.

Memorie naŃională sau memorie europeană a războiului?

Mai întîi, trebuie să semnalăm importanŃa constituirii unei memorii a războiului, în special prin intermediul monumentelor dedicate veteranilor de război, victimelor şi deportaŃilor. Constituirea acestei memorii este condiŃionată, pe de o parte, de contextul psihologic al evenimentului rememorat — războiul — şi de contextul politic al prezentului, în continuă schimbare, adică de momentul rememorării. Memoria primului război mondial este mai întîi o memorie care se inserează într-un sistem fie naŃional, fie local de reprezentări, dar nu într-un sistem european, înainte de toate, ea pune în scenă patriotismul. S-a demonstrat deja în ce măsură memoria este tributară de asemenea mediului local în care se constituie. Annette Becker arată foarte bine lucrul acesta pentru nordul FranŃei. OcupaŃia pe care a suferit-o această regiune în timpul primului război a suscitat o ură împotriva germanilor, ceea ce explică forŃa şi precocitatea rezistenŃei „Nor-diştilor" împotriva celei de-a doua ocupaŃii, din 1940-1944. Sentimentele de solidaritate faŃă de un străin nu sînt, cu toate acestea, absente din această memorie: fraternitatea de arme cu englezii, trăită în mod direct în tranşee în timpul primului ră boi, lasă o amintire vie, iar această anglofilie încurajează, în regiune, angajamentele politice şi patriotice care se vor dezvolta" timpul următorului conflict.

Această ciocnire a amintirilor de război devine un obiect d cercetare interesant pentru istoric. Aşa cum arată Josefina Cuesta războiul civil spaniol vine să tulbure europenismul unui intelectual ca Luis de Araquistain: „Europa visată" de el în 1910, consolidată în spiritul său de primul război, se prăbuşeşte într-o „Europă pierdută" în clipa în care Franco devine stăpînul Spaniei, în cursul celui de-al doilea război mondial, sentimentele sînt cu mult mai complexe, tocmai datorită ieşirii la suprafaŃă a amintirilor conflictului precedent. Cadrul naŃional în care se construiesc reprezentările pare să se destrame. Aceasta este, fără îndoială, diferenŃa faŃă de celelalte generaŃii care au cunoscut războiul. Este adusă la ordinea zilei o restructurare durabilă, chiar o construcŃie a Europei. Amintirea măcelului din 1914-1918, eşecul păcii şi reîntoarcerea la război sînt elemente convingătoare ale acestei necesităŃi. Există, mai întîi, propaganda hitleristă, care încearcă să obŃină adeziunea opiniei publice din Ńările ocupate la „Europa cea nouă", fondată pe „noua ordine". Eficacitatea sa este însă redusă, nefiind bine primită decît în micile cercuri colaboraŃioniste. Ea îi stinghereşte la un moment dat pe cei din Re-zistenŃă, care speră într-o construcŃie europeană de după război şi se tem că ideile lor şi cele ale inamicului ar putea fi amestecate. Dar conştiinŃa caracterului transnaŃional al luptei lor prezentă la membrii RezistenŃei fac să dispară si ultimele scrupule. Lupta, care nu este dirijată numai împotriva Germaniei, ci si împotriva fascismului şi nazismului favorizează ivirea unui sentiment european la un mare număr dintre ei. Henry Frenay întruchipează deplin această mutaŃie. Iată în ce termeni îi sugerează el, la sfîrşitul lui 1943, Comitetului francez al eliberării naŃionale de la Alger să le fie propusă celorlalte naŃiuni ale continentului o medalie a RezistenŃei europene: „Europa care luptă, Europa care suferă, Europa căreia îi este foame se împărtăşeşte din aceeaşi gîndire, exprimă aceeaşi voinŃă: mai întîi, să cîstige războiul si apoi să cîstige pacea. Toate aceste popoare si-au făcut examenul de conştiinŃă [...]. Ele au înŃeles că doar dezbinarea este cauza nenorocirii lor [...]. Nu cunosc, în rîndurile RezistenŃei, un singur om care să corespundă cu imaginea unui naŃionalist, aşa cum îşi

imaginau părinŃii noştri [...]. RezistenŃa europeană va constitui cimentul uniunilor de mîine"161 (12 decembrie, Combat din Alger).

Tot astfel, acordul de la Saretto din 31 mai 1944, analizat de r'anni Oliva, este foarte semnificativ şi simbolic. Acest acord, semnat de o delegaŃie a comitetului piemontez de eliberare şi de delegaŃie de rezistenŃi francezi, traduce fidel voinŃa comună de gîndi şi de a clădi într-un cadru internaŃionalist şi european. Opera lui Walter Lipgens162 este foarte bogată în acest sens. Ea arată măsura în care epoca RezistenŃei a fost fundamentală pentru ieşirea la lumină a unei conştiinŃe europene în rîndul viitorilor factori de decizie ai Europei. Lupta unui grup de francezi în RezistenŃa slovacă, fapt puŃin cunoscut, descoperit de Yves Durand, suscită, inclusiv în domeniul memoriei — căci evenimentul e comemorat — un sentiment de solidaritate între frontierele europene.

Intervine însă un al treilea „război", care transformă la rîndul lui sentimentele şi conştiinŃele, într-adevăr, cercetătorii au putut arăta în mod elocvent cum Războiul Rece a slăbit memoria celui de-al doilea război mondial şi a îndepărtat viziunile legate de Europa ce trebuia construită, viziuni clădite în cadrul mişcărilor de RezistenŃă sau în lagărele de prizonieri. Ideea Europei unei democraŃii noi, fondate pe o solidaritate şi o fraternitate care să se exprime într-o mare federaŃie europeană pare să fi fost transformată oarecum în ruine de acest Război Rece, care, dimpotrivă, a condus la construirea unei Europe în jurul economiei si a imperativelor apărării lumii occidentale. Pieter Lagrou arată că după 1945 asistăm cu repeziciune la recuperarea ideologică a actelor şi mişcărilor de rezistenŃă. Vor vedea lumina zilei asociaŃii de rezistenŃă comuniste, precum si organizaŃii ale mişcărilor de rezistenŃă anticomuniste. Chiar si locurile de comemorare, locurile lagărelor de suferinŃă, de martiriu şi de eroism, în special cel mai simbolic dintre ele, Auschwitz, vor fi revendicate de cei care deŃin cele două blocuri ideologice, distrugînd astfel memoria războiului însuşi, blocînd inclusiv adevărul despre RezistenŃă si despre Europa, în special despre Europa dorită sau visată în sînul mişcărilor care au luptat împotriva hitlerismului. Francois Cochet insistă de asemenea asupra dezbinărilor dintre prizonierii de război.

În definitiv, antifascismul, aşa cum este instrumentalizat de comunişti după 1945, apare în mod esenŃial ca o întoarcere la antigermanism pur şi simplu, în slujba cauzei sovietice: cea care trebuie luată drept Ńintă este tînăra Republică Federală Germană, considerată ca înfeudată imperalismului american. E adevărat că Pentru comunişti, contrar altor curente ale RezistenŃei, antifascismul nu conducea la europenism, chiar şi în perioada în fascismul reprezenta un pericol, ci către un internaŃionalism recum abstract, în timpul Războiului Rece, acest internaŃiona" lism se reduce la apărarea patriei socialiste. Cu totul diferit l foştii rezistenŃi necomunişti, antifascismul care suscita un vădit sentiment proeuropean în timpul celui de-al doilea război mondial cedează locul unui anticomunism care caută să dezvolte o conştiinŃă europeană, într-o Europă redusă însă la cea Vestică si într-un spirit mai mult atlantic decît european, într-un cuvînt, nu există o continuitate nemijlocită între textele fondatoare ale RezistenŃei şi construcŃia europeană care începe în anii '50. De fapt în fiecare Ńară, amintirea războaielor nu are un caracter european, ci naŃional. Nu este de ajuns ca această memorie să fie 0 memorie a evenimentelor europene pentru a fi ea însăşi europeană. InfluenŃa sa asupra construcŃiei Europei este, deci, inegală şi indirectă.

AmbivalenŃa conştiinŃei

Nu există un sens unic, nici o linie dreaptă între memoria colectivă şi conştiinŃa europeană ivită din mediile RezistenŃei, ale lagărelor de prizonieri sau de deportaŃi.

Dimpotrivă, la capătul cercetării noastre colective, am fost nevoiŃi să tragem concluzia că războaiele au suscitat efecte sau forŃe contradictorii, care au marcat profund Europa. Să cităm cîteva dintre aceste consecinŃe opuse ale celor două războaie europene.

NaŃionalismul si pacifismul coexistă nu numai la nivelul societăŃii, dar si în fiecare conştiinŃă individuală. Linia de demarcaŃie între aceste două tipuri de sentimente nu este chiar atît de bine conturată. Antoine Prost arătase lucrul acesta cu privire la veteranii de război din 1914-1918. Monumentul închinat morŃilor de la Lille, descris de Annette Becker, evidenŃiază această ambivalenŃă prin exprimarea credinŃei în patrie, afirmînd în acelaşi timp că soldaŃii erau „morŃi pentru pace". Putem regăsi cu uşurinŃă acelaşi tip de ambivalenŃă la membrii RezistenŃei din al doilea război mondial, de data aceasta nu între naŃionalism şi pacifism (acesta din urmă nu se mai bucură de o bună reputaŃie

după eşecul păcii), ci între naŃionalism si europenism. Exemplul „partizanilor" italieni, care semnează împreună cu rezistenŃii francezi acordul de la Saretto, este destul de elocvent: Gianni

Oliva arată limpede că acŃiunea lor „proeuropeană" are şi un obiectiv cît se poate de naŃional, fiindcă este vorba de a scoate Italia din poziŃia defavorabilă în care se afla, din cauza alianŃei sale cu Hitler. S-a putut vedea, de asemenea, cum un anumit tip de internaŃionalism, cel al comuniştilor, putea întoarce spatele europenismului si cum acesta, impregnat de atlantism, se putea diferenŃia de visele europene iniŃiale. Pentru a înŃelege cum se cuvine aceste fenomene de ambivalenŃă e nevoie să părăsim registrul memoriei pentru a-1 sonda pe cel al experienŃei trăite.

Războiul ca experienŃă europeană comună

Dacă războaiele au exercitat o întreagă serie de efecte contradictorii, nu înseamnă că ele nu au contribuit în mod considerabil la avansarea conştiinŃei europene. SuferinŃele îndurate de bărbaŃii si femeile de naŃionalităŃi diferite într-un perimetru restrîns au lăsat urme profunde, chiar dacă denotă şi ele o ambivalenŃă fundamentală. Yves Durând şi Francois Cochet au descris această „uniune europeană" involuntară din Germania anului 1945, în momentul prăbuşirii celui de-al ÎH-lea Reich. Aceste victime ale nazismului, prizonieri, deportaŃi, rechiziŃionaŃi la muncă, originari din cele patru colŃuri ale Europei s-au trezit împreună în aceeaşi situaŃie, de refugiaŃi, trecînd prin aceleaşi încercări. Dacă reflexul lor a fost să se regrupeze pe naŃionalităŃi, aceasta nu înseamnă că din această experienŃă trăită nu rezultă o mai bună cunoaştere reciprocă, chiar dacă aceste noi legături nu trezesc neapărat mai multe afinităŃi, între victime se creează solidarităŃi europene împotriva germanilor, acum învinşi. Apar însă şi alte clivaje: sentimente de milă pentru aceiaşi germani în faŃa noilor invadatori, în această harababură din 1945 în inima Europei, nu sînt francezii cei care îi protejează pe germani împotriva invadatorilor sovietici violenŃi şi autori de violuri? Se schiŃează deja diferenŃierea între două Europe.

În urma unei anchete realizate de Helga Bories-Sawala, reiese că francezii rechiziŃionaŃi la muncă la Bremen au păstrat din exilul lor forŃat în Germania urme contradictorii: frică de germani şi în acelaşi timp înŃelegere faŃă de această populaŃie cu care au convieŃuit; voinŃa de a se înŃelege cu ei, dar şi o rezervă în ce-i priveşte. Soarta Europei mai ales nu-i poate lăsa indiferenŃi.

François Cochet analizează modul în care timpul a putut re zolva aceste ambiguităŃi şi contradicŃii. Prizonierii din cel de-a] doilea război mondial, imediat după acest conflict, îşi afirmă mai întîi nevoia unei revanşe împotriva Germaniei. Cele două federaŃii franceze, deşi concurente, au, în acest domeniu, acelaşi comportament. Foştii prizonieri francezi denunŃă în unanimitate condiŃiile considerate prea favorabile în care trăiesc prizonierii de război germani. FederaŃia în care comuniştii sînt cei mai influenŃi, FNDIRP (Federation nationale des deportes et internes resistants patriotes163), proclamă, evident, discursul cel mai antigerman. El se schimbă în mică măsură în următorii ani. Antigermanismul său se estompează foarte tîrziu, iar discursul antifascist subzistă, chiar dacă pericolul fascist a dispărut: el este instrumentalizat în favoarea „celeilalte" Germanii, RDG, împotriva RFG-ului „militarist". Dimpotrivă, de-a lungul anilor, cealaltă federaŃie, FNCPG (Federation naŃionale des combattants prisonniers de guerre164), trece pe nesimŃite de la antigermanism la o atitudine de militantism „european". Ea rămîne neutră în timpul dezbaterii în legătură cu CEA (contrar FNDRIP) si le lasă aderenŃilor ei libertate de alegere, în 1953, se apropie de foştii prizonieri de război germani si se străduieşte să realizeze o apropiere între FranŃa si RFG. Manifestă apoi, între 1956-1957, o veritabilă „voinŃă europeană" în favoarea negocierilor care vor conduce la tratatul de la Roma. înfrăŃirile înfăptuite sub egida sa se înmulŃesc, iar punctul culminant este atins între 13 şi 16 iunie 1957, cînd prizonierii de război din numeroase Ńări europene, invitaŃi de către prizonierii germani, se adună la Frankfurt: „pentru prima oară de la sfîrşitul războiului mondial, scrie François Cochet, foşti prizonieri belgieni, francezi, olandezi, italieni se adună pe teritoriul german".

ExperienŃa comună a întipărit la prizonierii de război orice altceva în afară de indiferenŃă, în cazul victimelor, sentimentele sînt puternice si duble, căci sînt amestecate ura, dar şi înŃelegerea faŃă de „celălalt”, cel cu care au trăit împreună. Cu timpul şi potrivit necesităŃilor prezentului, primul sentiment cedează locul celui de-al doilea, care se consolidează şi poate să conducă la o formă de militantism „european”.

Pot fi trase mai multe concluzii. Mai întîi, războaiele, şi în special al doilea conflict mondial, au ajutat la crearea unei noi viziuni asupra locului Europei în lume. Nemaiocupînd primul loc, ea devine

conştientă că nu mai reprezintă lumea şi că, prin urmare, trebuie să se regîndească pe sine, să se recentreze, să-şi re-jefinească funcŃia în propriul cadru, dar şi în raport cu restul lu-mii. Această trezire a conştiinŃei este vădită la diplomaŃii francezi studiaŃi de Remi Boyer, care între 1940 şi 1944 sînt obligaŃi să deschidă larg ochii asupra acestei probleme.

În al doilea rînd, se cuvine să evidenŃiem asimetria existentă jntre memoria şi conştiinŃa „europeană", într-adevăr, dacă aceste conflicte, prin toate experienŃele si suferinŃele comune, au dat naştere la fragmente de conştiinŃă europeană, memoria acestor războaie rămîne naŃională. Memoria europeană rămîne să fie construită, căci memoria războaielor este încă hărŃuită, înjosită, întunecată de o serie de evenimente si de dezbinări care marchează istoria secolului al XX-lea. Or, o conştiinŃă europeană care se sprijină pe memoriile naŃionale reprezintă, în multe privinŃe, o conştiinŃă fără memorie, iar o conştiinŃă fără memorie dă cu greu naştere la sentimente. De unde, fără îndoială, astăzi, acest deficit flagrant al sentimentului european în faŃa progreselor totuşi reale ale construcŃiei europene, în fine, poate fi pusă o întrebare: sfîrşitul înfruntărilor dintre Est si Vest le va permite oare istoricilor să regîndească Europa, contribuind la reconstruirea memoriei sale? Rolul acestora pare determinant, dar va trebui precizat. FuncŃia lor este aceea de a demistifica şi nu de a propaga mituri pentru o cauză, oricît de frumoasă ar fi ea, cum ar fi cauza europeană. Din fericire, memoria istoricilor, memoria savantă, nu este construită după schema unei ideologii dominante, ci pe baza unei cercetări istorice care replasează elementele verificate cu grijă în contextul lor. Constituirea unei asemenea memorii este în mod evident complexă, dar ea ne permite să redescoperim trecutul în întreaga sa complexitate şi interpretările sale ambivalenŃe. Vom înŃelege că reflecŃia şi cercetarea aceasta merită să fie continuate.

Mările, graniŃele Europei şi rolul lor în formarea identităŃii

europene

Cu ocazia „colocviului-etapă" ce a avut loc la Paris în mai 1992, cea mai mare parte a comunicărilor prezentate, ca şi multe contribuŃii la această dezbatere s-au concentrat asupra unei în-cercări de a pune la punct o definiŃie a cuvîntului „identitate" care, pe de o parte, putea fi aplicat la Europa, iar pe de alta, putea fi considerat un instrument de lucru valabil. Unul dintre dicŃionarele italiene cele mai cunoscute dă următoarea definiŃie cuvîntului „identitate": „elementele fizice si psihologice ce caracterizează o persoană şi care o fac să fie diferită de oricare alta"165. Este foarte probabil ca definiŃiile propuse de alte dicŃionare europene să nu difere deloc de cele ale dicŃionarului italian şi ca specialiştii reuniŃi la Paris să fi încercat să circumscrie elementele obiective şi psihologice care fac ca Europa — sau, mai bine, popoarele europene să fie diferite de alte popoare şi continente. Desigur, discuŃia nu a permis să se ajungă la concluzii definitive; pe baza percepŃiilor pe care popoarele europene le aveau asupra realităŃii europene, participanŃii la colocviu au înclinat să creadă mai ales că nu exista — si nu există — o identitate europeană univocă, altfel spus, că interpretările făcute de popoarele europene asupra caracterelor europene distinctive erau în mod radical diferite de la o epocă la alta; percepŃiile italiene contemporane sînt diferite de cele ale francezilor, cum si percepŃiile francezilor sînt diferite de cele ale britanicilor şi aşa mai departe166.

În ciuda acestei experienŃe, care poate părea un pic cam frustrantă, cea mai mare parte a specialiştilor a părut să accepte ideea că europenii par să împărtăşească cîteva caractere comune vagi, mai ales cînd avem de-a face cu popoare şi realităŃi exterioare „bătrînului continent". Astfel, contrastele şi filiaŃiile cu tot ceea ce se găseşte în afara Europei, dar care se găseşte în acelaşi timp aproape de Europa sînt de o supremă importanŃă în definirea celei mai mari părŃi a caracterelor pertinente ale identităŃii europene; hotarele Europei pot reprezenta „frontiera" unei identităŃi europene. BineînŃeles, atunci cînd evocăm frontierele nu ne gîndim numai la conceptele geografice, ci mai ales la amestecul de elemente psihologice şi geografice. Mai mult, există tot atît de bine frontiere „externe" cum există frontiere „interne", mai ales atunci cînd ne ocupăm de „percepŃiile" şi influenŃele psihologi-ce, aşa cum a arătat profesorul Girault în comunicarea sa: pentru mulŃi dintre europeni, Scandinavia şi Rusia nu fac parte integrantă din „bătrînul continent", ceea ce nu vrea să însemne că frontierele „reale"

ale Europei s-ar întinde de-a lungul Mării Baltice şi al frontierei ruso-poloneze, lăsînd astfel pe dinafară continentului Finlanda şi celelalte łări Baltice.

Pe de altă parte, dacă identificarea frontierelor orientale ale Europei apare adesea ca o sarcină extrem de dificilă, trasarea celor septentrionale, occidentale şi meridionale — care corespund mărilor si oceanului care înconjoară din punct de vedere geografic Europa — pare a constitui un lucru mai accesibil, iar o astfel de strategie pare să scoată şi mai bine în evidenŃă ceea ce înseamnă Europa în raport cu ceea ce nu este deloc european; în alŃi termeni, într-un astfel de context, se pare că există o identificare aproape perfectă între conceptele geografice despre Europa şi realităŃile psihologice, culturale, economice şi istorice ale Europei, ca şi în cadrul diversităŃii sale. Astfel, analiza rolului jucat de mări în constituirea unei identităŃi europene pare extrem de fructuoasă.

In orice caz, înainte de a ne strădui să urmăm analiza noastră, s-ar cuveni să ridicăm voalul de pe unele puncte de referinŃă definite mai pe larg. Mai întîi, atenŃia noastră trebuie să se îndrepte asupra factorului cronologic, în acest context, proiectul general de cercetare limitează deja studiul nostru la secolul al XX-lea. în timpul acestei perioade, este posibil să fixăm ca limită cronologică cel de-al doilea război mondial, în măsura în care acest conflict constituie un pivot în ce priveşte rolul jucat de „bătrînul continent" în afacerile mondiale: înainte de război, cea mai mare Parte a europenilor aveau sentimentul că Europa reprezenta centrul lumii — sau poate „lumea" —, în vreme ce, după 1945, pentru practic întreaga omenire devine limpede că puterea politică şi militară, prosperitatea economică, entuziasmul ideologic s-au deplasat dinspre „bătrînul continent" către cele două superputeri167.

Încă o dată, trebuie să ne întoarcem la conceptul de „identitate". Dincolo de ceea ce s-a spus, este cît se poate de cuvenit să distingem cîteva elemente suplimentare care vor defini o „identitate" comună. Astfel, pentru a defini procesul de înflorire a unei conştiinŃe a apartenenŃei la una şi aceeaşi realitate, popoarele pot împărtăşi:

� idealuri şi stiluri de viaŃă, � interese politice, militare şi economice, � afinităŃi religioase, � tradiŃii şi experienŃe istorice, � mituri culturale, � factori geografici şi strategici, � necesitatea de a face front comun în faŃa inamicilor şi ameninŃărilor comune.

Această listă nu este exhaustivă. Dar ne putem deja pune întrebarea cum este posibil să aplicăm aceste puncte de referinŃă la realitatea Europei si a mărilor ce înconjoară „bătrînul continent"?

Mai întîi, trebuie să subliniem că mările, în calitate de mijloc tradiŃional şi privilegiat de comunicare, reprezintă zone incontestabile de legături şi de confruntări, în ce priveşte Europa, po-poarele de pe continent sînt capabile — sau constrînse — să se confrunte cu lumea extra-europeană, mai ales cu cele două Ame-rici în Oceanul Atlantic şi cu Africa şi Asia în Mediterana; ceea ce înseamnă că a trata sau a se bate cu cineva diferit pare să constituie cea mai bună metodă de a-şi însuşi o conştiinŃă de sine. în felul acesta, emergenŃa unei „identităŃi" europene bine conturate ar apărea ca o consecinŃă evidentă a acestor opoziŃii.

Dimpotrivă, descoperirea cea mai frapantă care ar transpare din diferitele expuneri ale grupului nostru de studii este aceea că mările care înconjoară „bătrînul continent" au favorizat, în cursul secolului al XX-lea, apariŃia şi întărirea nu numai a unei „identităŃi" europene, ci a mai multora, pe care le vom enumera şi studia în mod rapid pe baza punctelor de referinŃă diverse şi a elementelor atît cronologice, cît şi geografice. Vom distinge o „identitate atlantică", o „identitate mediteraneană", o „identitate occidentală" şi, bineînŃeles, „o identitate europeană".

O „identitate atlantică”

Acest concept a apărut în perioada interbelică; el pare mai ales să scoată în evidenŃă existenŃa unor valori, tradiŃii politice, interese militare si economice comune care par destinate să închege o legătură între America de Nord si Marea Britanic. AnumiŃi specialişti care şi-au focalizat atenŃia asupra acestui fenomen de înrudire, prezentat ca o „relaŃie privilegiată", au arătat că, deşi există într-

adevăr lucruri comune între Marea Britanic şi Statele Unite, mai ales limba (pînă la un anumit punct), ceea ce a contribuit la formarea acestei „asociaŃii atlantice" în cea de-a doua jumătate a anilor '30 a fost emergenŃa duşmanilor comuni (Germania şi Japonia, nu si Italia). Ne gîndim, desigur, la „Carta Atlanticului" semnată în august 1941 de către Roosvelt şi Chur-chill, care nu numai că punea în lumină interesele politice şi militare împărtăşite de cele două puteri anglo-saxone, dar arăta şi că istoria Americii şi a Marii Britanii era bazată pe aceleaşi tradiŃii politice şi culturale (adică democraŃia parlamentară, atît de opusă totalitarismului), în această perspectivă, Oceanul Atlantic devenea simbolul legăturii ce unea Statele Unite si Marea Britanic; să notăm, între paranteze, că aceste două mari puteri maritime înfruntau ambiŃiile hegemonice ale Germaniei pentru a doua oară în 20 de ani.

BineînŃeles, nu ne vom apleca asupra celebrei chestiuni a ori-gi/iilor, a dezvoltării şi a semnificaŃiei acestei relaŃii „privilegiate", dar este interesant să remarcăm faptul că în primele faze ale celui de-al doilea război mondial a existat un fel de confuzie între conceptele destul de vagi de „relaŃie privilegiată" şi de „asociaŃie atlantică"168.

După sfîrşitul conflictului, ideea unei „asociaŃii atlantice" a început să se distingă în raport cu cea de „relaŃie privilegiată", în ce o priveşte pe cea dintîi, oamenii de stat din Europa occidentală şi americanii, diplomaŃii şi producătorii de opinii au luat în considerare, mai ales în timpul dezbaterilor asupra „Războiului Rece", un anumit context „atlantic" care nu mai era limitat la America de Nord şi insulele britanice, ci includea şi naŃiuni ale Europei Occidentale, într-o primă etapă, aceste naŃiuni din Euro-Pa Occidentală au putut fi identificate după criterii geografice (frontiera lor maritimă de-a lungul Oceanului Atlantic, ca FranŃa, de exemplu), dar mai ales după criterii politice, militare şi economice, ca, de pildă, apartenenŃa lor la „nucleul" lumii occidentale, în perfect contrast cu Uniunea Sovietică (ca, de exemplu, în cazul tratatului semnat în 1948 la Bruxelles). După 1949 odată cu semnarea AlianŃei atlantice, factorii politici şi militari au fost privilegiaŃi. „Identitatea atlantică", dacă e adevărat ca ea să fi existat vreodată, acoperea în mare parte adeziunea la AlianŃa atlantică; în alŃi termeni, membrii lumii „atlantice" formau o parte din sistemul „occidental"; împărtăşeau o ameninŃare şi un inamic comun: ideologia comunistă a Uniunii Sovietice. De fapt „alianŃa atlantică" reprezenta mai ales oglinda emergenŃei Statelor Unite ca putere de prim-plan în Vest; Oceanul Atlantic nu mai reprezenta simbolul distanŃei ce separa America de Europa, ci, dimpotrivă, pe cel al influenŃei Statelor Unite asupra părŃii occidentale a „bătrînului continent", o influenŃă capabilă să transforme obstacolul oceanic într-o legătură strînsă.

Foarte repede, lotuşi, conceptul acestei „asociaŃii atlantice" a fost depăşit de acela, mai popular, de „alianŃă occidentală". Aceasta din urmă era mai aptă să explice în mod corect realitatea sistemului occidental, care nu se mai putea limita la Europa Occidentală şi America de Nord, cu Oceanul Atlantic drept linie de unire, ci trebuia să includă toate zonele a ceea ce numim „Imperiul american" (de la America Latină la Asia sau Africa). Succesul ce a decurs din formula „identităŃii atlantice" a cunoscut un ultim avatar cu nefericitul „Proiect Gigant" al lui Kennedy. Să reproducem termenii folosiŃi de un scriitor britanic într-un manual destinat studenŃilor: „AdministraŃia Kennedy ajunge^ la putere cu o mulŃime de idei destinate să pună capăt problemelor internaŃionale, iar în ce privea treburile nord-atlantice, ea spera să consolideze ideea «asocierii»; Europa, aflată la vîrsta postcolo-nială, trebuia încurajată să-şi dezvolte instituŃiile comune şi să poată să devină astfel un partener egal al Americii apărînd valorile occidentale [...]. «Proiectul Gigant» era, de fapt, un concept vag."169

Putem adăuga că „asociaŃia atlantică" devenise şi ea un concept vag. Astfel, chiar dacă nu putem ignora existenŃa cîtorva elemente care, în cursul anumitor etape ale secolului al XX-lea, ne-au îngăduit să vorbim despre o „identitate atlantică", sîntern siliŃi să constatăm că o astfel de identitate nu s-a referit decît la un număr redus de Ńări europene, ca, de pildă, Regatul Unit. De altfel, această situaŃie constituie mai ales consecinŃa detaşării Marii Britanii de realităŃile militare, politice şi culturale ale Europei, datorate existenŃei „Channel"-ului, mai mult decît a Oceanului Atlantic, aşa cum a arătat comunicarea prezentată de An-drew Lambert si Beatrice Heuser.

O „identitate mediteraneană"

Dacă Oceanul Atlantic pare să fi jucat în mod incontestabil un rol minor în formarea „identităŃii europene" şi dacă este greu să distingem o „identitate atlantică" evidentă, în schimb, Marea Mediterană a fost considerată de mulŃi participanŃi la conferinŃa noastră un instrument de lucru pertinent. Poate că fiecare resimŃea greutatea influenŃei faimosului studiu al lui Braudel asupra lumii

mediteraneene170. Dar înainte de a ne întreba cum a putut contribui Mediterană la modelarea „identităŃii europene", este potrivit să notăm că anumite contribuŃii au revelat existenŃa unei „identităŃi mediteraneene" autonome, în unele împrejurări, această identitate poate fi integrată în cea a Europei, în altele, ea pare să depăşească frontierele geografice ale „bătrînului continent".

Aşa cum a stabilit cea mai mare parte a comunicărilor, bazinul mediteranean a fost teatrul mai multor conflicte, înainte de al doilea război mondial, marile puteri europene, în special Marea Britanie, FranŃa şi Italia, şi-au disputat exercitarea unui rol conducător definitiv în această importantă zonă atît de rîvnită; în plus, ca puteri europene, ele au fost confruntate cu primele sentimente anticoloniale. După al doilea război mondial, Marea Britanie şi FranŃa au încercat să menŃină o formă de control asu-pra Mediteranei, dar au fost nevoite să renunŃe la ambiŃiile lor în faŃa naŃionalismului arab, a anticolonialismului american şi a intereselor sovietice, în cursul ultimelor decenii, Mediterană a de-venit o zonă de conflicte periculoasă, părînd să opună lumea occidentală şi radicalismul musulman, fără să mai vorbim de problema spinoasă a emigraŃiei, provenind în mod esenŃial din Ńările Magrebului şi îndreptîndu-se către Europa. Dacă aceste conflicte reprezintă trăsăturile cele mai vizibile, nu trebuie să uităm că Mediterană a fost — şi este — o zonă de relaŃii fructuoase şi pacifice între Europa şi naŃiunile extra-europene, care implica — şi implică — aspecte culturale, economice şi politice.

Care a fost rolul „identităŃii mediteraneene" într-un context atît de complex? Cîteva contribuŃii au arătat că o „identitate mediteraneană" ca parte dintr-o identitate europeană mai largă a fost privită ca un instrument foarte folosit de politicienii, diplomaŃii şi liderii de opinie ai mai multor puteri europene cu scopul de a sublinia rolul predominant pe care propria lor Ńară viza să-1 exercite în această zonă. Acesta a fost mai ales cazul FranŃei şi Italiei, dar e posibil să adăugăm şi Grecia si Spania, amîndouă

Înainte şi după al doilea război mondial. Cît priveşte existenŃa unei ,/dentităŃi mediteraneene", nelimitată la Ńărmurile septentrionale ale acestei mări — adică la Europa —, identitate care sublinia modul în care popoarele Europei meridionale împărtăşeau caracteristici comune cu popoarele Africii de Nord şi ale Orientului Mijlociu, regăsim un asemenea concept în diferite comunicări, ca acelea ale lui Bruna Bagnato, Măria Grazia Enardu, Massimiliano Guderzo şi Antonio Varsori171. O astfel de identitate se dovedeşte deosebit de semnificativă atunci cînd ne referim la Spania si Italia de după al doilea război mondial. Astfel, pentru Madrid, relaŃiile de prietenie cu lumea arabă au fost adesea subliniate în timpul erei franchiste, în timp ce în peninsula italiană, politicienii şi intelectualii se apleacă asupra anumitor concepte, conferind Italiei un fel de „misiune mediteraneană" în care Roma ar putea să devină o punte de legătură între Europa şi lumea arabă, în ambele cazuri, au existat tentative de a demonstra existenŃa unei civilizaŃii „mediteraneene", care includea atît culturi europene, cît şi extra-europene.

Cu toate acestea, comunicările prezentate la colocviu au subliniat profunda ambiguitate a acestei „identităŃi" care reprezenta mai ales un instrument de propagandă, exploatat în mod judicios de naŃiunile slabe — Italia şi Spania, de exemplu — care încercau să regăsească un rol politic şi economic mai important în Africa de Nord şi în Orientul Mijlociu în faŃa opoziŃiilor britanice şi franceze. Aceste situaŃii au evoluat rapid, influenŃate în mare măsură de întărirea sentimentelor naŃionaliste şi antieuropene în rîndul populaŃiilor arabe. Caracterul realist al acestei „identităŃi mediteraneene" autonome a fost scos cu adevărat în evidenŃă în Italia prin profundul ataşament al Romei în promovarea identităŃii europene —„atlantice" chiar — de către peninsula italiană, în plus, această tendinŃă a fost expusă cu claritate în contextul mediteranean, căci autorităŃile romane nutreau dorinŃa de a fi percepute ca reprezentante autentice şi eficace ale intereselor „bătrînului continent" si ale alianŃei atlantice în această regiune care părea să aibă o importanŃă capitală pentru lumea occidentală.

Trebuie, desigur, să adăugăm că existenŃa unei „identităŃi mediteraneene", mai ales din punct de vedere cultural, incluzînd atît Ńărmurile septentrionale, cît şi meridionale ale Mediteranei, se cădea să fie acceptată de Ńările Europei de Nord, chiar dacă un asemenea concept avea în mod excepŃional un caracter negativ si viza confirmarea complexului de superioritate al Marii Britanii — şi nu numai al ei — faŃă de europenii din Sud, reprezentînd etnii mediteraneene, care, ajunse la un înalt grad de civiliza-Ńie, fuseseră supuse unui proces de decădere172, în legătură cu acest subiect ne putem aminti observaŃiile făcute de R. Girault care, subliniind faptul că Marea Britanie, FranŃa şi Germania fuseseră considerate inima Europei, scrie: „Axul central al Europei este astfel descentrat în raport cu axul pur geografic; prin urmare, el conferă «periferiei» meridionale, în jurul Mediteranei, o poziŃie aparte, ca o

zonă europeană de subdezvoltare (relativă), în ciuda rolului jucat de această zonă în trecutul antic al Europei. Nu au Italia de azi sau Spania postfranchistă de depăşit handicapul constituirii unei zone «marginale?»"173

O „identitate occidentală" Aşa cum am afirmat deja în paginile precedente, mările au jucat un rol în formarea „identităŃii

occidentale". Deşi conceptul de „Occident" este mai complex decît credem de obicei, el pare să fie strîns legat de realitatea internaŃională a epocii Războiului Rece, o perioadă care de acum înainte poate fi privită ca întinzîn-du-se din anii imediat următori războiului pînă în anii '80. în ce priveşte principalele caractere ce disting o „identitate occidentală" profund opusă unei „identităŃi orientale" putem reŃine convingerea generală conform căreia popoarele „occidentale" împărtăşesc aceleaşi interese şi idealuri politice, aceleaşi scopuri economice, moduri asemănătoare de trai, mituri şi culturi, experienŃe istorice si duşmani comuni. Astfel, cel puŃin la prima vedere, această identitate apare, printre celelalte „identităŃi" pe care le-am întîlnit pînă în prezent, ca fiind cea mai pertinentă. Occidentul cuprinde totuşi un anumit număr de naŃiuni şi de zone geografice care pot fi foarte îndepărtate de Europa şi de mările sale (ca Japonia şi Australia) si această remarcă ne conduce la întrebarea: care sînt legăturile existente între o astfel de identitate şi mările „noastre"? în legătură cu aceasta, ar fi posibil mai întîi să revenim la Oceanul Atlantic, fiindcă am afirmat deja că acesta era perceput ca o legătură între continentul american si Europa occidentală şi că această zonă a contribuit în mod intens la întărirea relaŃiilor politice, economice şi culturale între cei doi stîlpi ai alianŃei occidentale, sau, mai bine-zis, ai sistemului occidental. Cu toate acestea, Marea Mediterană pare a constitui de asemenea unul dintre elementele esenŃiale ale acestui context. Unele cercetări au insistat asupra acestui aspect; în special începînd cu anii '50, bazinul mediteranean a fost considerat una dintre limitele esenŃiale ale sistemului de apărare occidental. BineînŃeles, interpretarea dată Mediteranei ca fiind una dintre graniŃele lumii occidentale nu constituia numai un concept militar si strategic. El părea să aibă şi implicaŃii politice, culturale şi psihologice, atîta vreme cît inamiciŃia Vestului nu mai era limitată la Uniunea Sovietică şi la sateliŃii săi din Europa Orientală, ci şi la naŃionalismul arab şi fundamentalismul musulman. In această perspectivă, Mediterana a fost considerată o fortăreaŃă a civi-lizaŃiei occidentale, un soi de zid în stil actual al lui Adrian împotriva noilor barbari.

O „identitate europeană”

În fine, ajungem la „identitatea europeană". Şi aici, este foarte important să subliniem faptul că mările, în calitate de graniŃe „evidente" ale „bătrînului continent", nu pot decît să contribuie la formarea unei „identităŃi europene", pentru că ele reprezintă zonele ce delimitează ceea ce nu este european.

Este mai ales cazul Mării Mediterane, arenă tradiŃională de conflicte si de relaŃii încă din timpul celor mai vechi civilizaŃii. Astfel, europenii nu pot uita cu uşurinŃă că popoarele, culturile, religiile mediteraneenilor neeuropeni au ameninŃat identitatea profundă a „bătrînului continent": bătălia navală de la Lepant (1571) a „salvat" Europa de hegemonia turcă pe mare, tot aşa cum eşecul asediului Vienei, un secol mai tîrziu (1683), a jucat acelaşi rol pe uscat. Marea Mediterana însă, ca şi Oceanul Atlantic, au constituit căi de comunicaŃie care le-au permis europenilor să-şi extindă influenŃa în America, în Africa si în Orientul Mijlociu. Aceste experienŃe sînt adînc înrădăcinate în moştenirea psihologică şi culturală a multor popoare europene; în această ordine de idei, este foarte important să insistăm asupra rolului jucat de emigraŃia europeană, în secolul al XX-lea, zona mediteraneană a fost aceea în care europenii au fost capabili să admită că împărtăşeau interese şi valori comune în ciuda diferenŃelor profunde şi a rivalităŃilor, înainte de cel de-al doilea război mondial, deşi puterile europene au purtat între ele lupte violente pentru a dobîndi o hegemonie în Mediterana, foarte puŃin britanici, francezi sau italieni... ar fi negat dreptul popoarelor europene de a exercita vreo formă de autoritate asupra popoarelor şi naŃiunilor stabilite de-a lungul Ńărmurilor meridionale şi orientale (adică neeuropene) ale bazinului mediteranean; aceasta reprezenta o zonă în care europenii se credeau pe deplin îndreptăŃiŃi să poarte „responsabilitatea omului alb".

Confruntarea cu diferite culturi a făcut să iasă la iveală conştiinŃa europeană, aşa cum lucrul acesta s-a produs cu comunităŃile europene stabilite în Africa de Nord sau Orientul Mijlociu. Dacă e

adevărat că în mai multe rînduri a existat o profundă neîncredere din partea francezilor faŃă de comunitatea italiană din Tunisia, tot atît de adevărat este că în Algeria comunitatea europeană a constituit un fel de melting pot, care cuprindea populaŃii de origine franceză, italiană, spaniolă şi malteză. După 1945, dacă, în raport cu idealurile occidentale, comunismul era considerat cel mai mare pericol şi dacă Europa s-a simŃit ameninŃată de Moscova, nici naŃionalismul arab şi fundamentalismul musulman nu au fost ignorate, în măsura în care ele păreau să compromită mai ales interesele si rolul Europei, în ultimii ani, fluxul imigranŃilor provenind din Ńările Africii de Nord a fost adesea considerat de mulŃi europeni cea mai mare ameninŃare pentru esenŃa identităŃii europene.

Desigur, implicaŃiile unora dintre aceste declaraŃii pot fi periculoase. Se poate spune oare că „identitatea europeană" este doar o valoare negativă? Nu ar purta conceptul de „identitate europeană" o oarecare urmă de rasism? Nu-şi descoperă europenii trăsăturile caracteristice decît numai în faŃa unor duşmani potenŃiali sau fictivi? Aceste întrebări cer răspunsuri nuanŃate. Mai întîi, pare evident că în momentul în care europenii au de-a face cu graniŃele lor „naturale" — mările — şi în special cu po-poarele care trăiesc pe celălalt Ńărm, ei simt, adesea în mod inconştient, că au în comun ceva pozitiv: tradiŃia religioasă — creştină —, dar şi moştenirea comună a „Luminilor"174, experienŃele politice născute din RevoluŃia franceză, liberalismul secolului al XIX-lea şi — de ce nu? — ideologia marxistă, aspecte ale felului nostru de a trăi. Aceste fenomene nu erau — şi nu sînt — destinate a transforma în mod automat Europa într-o entitate imperialistă nerăbdătoare să distrugă tot ce este diferit şi nici într-o opulentă cetate asediată. Europa are dreptul la propria istorie, iar această istorie reprezintă „identitatea sa"; o „identitate" care poate fi recunoscută de alte „identităŃi", tot aşa cum europenii au datoria să recunoască identităŃile exterioare „bătrînului continent".

În ciuda impreciziei lor, aceste consideraŃii finale ne permit să formulăm o sugestie pentru orientarea noilor noastre cercetări: dacă există o „identitate europeană" — şi credem că există —• ea trebuie să fie descoperită în cadrul istoriei europene, care nu se poate limita totuşi la secolul al XX-lea. încă o dată, mările par să constituie un subiect pertinent în acest context, fiindcă ne aducem aminte că unul dintre marii specialişti în Evul Mediu italieni, Roberto Saatino Lopez, a dat celui mai important studiu al său — publicat din întîmplare la Paris — titlul de „Naşterea Europei". Nu din întîmplare interesul lui Lopez pentru Evul Mediu şi pentru originile Europei se manifestă încă în primele sale lu-crări, în care se ocupă de expansiunea maritimă şi comercială a Genevei, cît şi de comunităŃile originare din acest oraş, stabilite în întregul bazin mediteranean în secolul al XlII-lea170.

Cele trei izvoare ale identităŃii şi conştiinŃei europene

în secolul al XX-lea

Rene Girault

Cititorul are acum fără îndoială o viziune mai limpede asupra domeniilor de cercetare ale studiului nostru, care reprezintă tot atîtea sondaje de opinie asupra prezentului apropiat. Diverse cercuri, în vremuri şi locuri diferite au fost „purtătoare ale virusului" european, dacă putem compara această transformare a spiritelor cu o boală — care nu ar fi pernicioasă. Prezentarea unei cronologii a conştientizării unei comunităŃi europene ne-a permis să măsurăm ritmurile în care aceasta a putut să se înfăptuiască. Ca într-un bilanŃ global, rămîne să scoatem în evidenŃă principalele surse ale acestei mutaŃii a mentalităŃilor. Care sînt cauzele esenŃiale ale formării, chiar şi incomplete, a unei conştiinŃe europene? Fără nici o îndoială, un astfel de fenomen a putut să se producă fiindcă o identitate comună, superioară identităŃii naŃionale sau regionale, a fost reperată de către aceste medii europene. Or, de ce natură este această identitate? De unde provine ea?

Trei factori majori — ni s-a părut — au contribuit la a se ajunge la identificarea unei părŃi a Europei ca un tot, guvernabil în mod unitar, atît în domeniul economic, cît si social şi politic. Este vorba mai întîi de existenŃa unei veritabile societăŃi vest-europene coerente, în ciuda nuanŃelor regionale. Este totuşi această societate tipic europeană sau mai degrabă mai deschis occidentală sau

atlantică, comparabilă şi dependentă, adică, de societatea nord-americană? De răspunsul la această întrebare depind sensul şi importanŃa identităŃii.

Se impune apoi analizei corelarea dintre Crestere-Uniune europeană. De vreo 30 sau 40 de ani, o idee-forŃă i-a marcat pe locuitorii Europei occidentale: realizînd unificarea pieŃei vest-europene, responsabilii construcŃiei europene au deschis calea unei

ameliorări (sau accelerări) constante a creşterii economice. Identitatea Europei occidentale se

defineşte, aşadar, printr-o dezvoltare rapidă, datorată eficacităŃii, productivităŃii sectoarelor de producŃie si de distribuŃie, tehnologiei de vîrf. Iată un ansamblu distinct care-şi bazează reuşita pe o cultură economică aparte. Poate oare aceasta să se extindă la alte domenii sau trebuie să se cantoneze la spaŃiul actual?

În fine şi poate mai ales, crearea Europei occidentale a permis asigurarea păcii între popoare care au cunoscut atît de multă vreme războaie interne. Acestea proveneau cel mai adesea din exacer-barea reflexelor şovine la scară naŃională sau regională. Pentru a surmonta aceste tensiuni, a trebuit să li se demonstreze în mod concret acestor state că este de preferat orice soluŃie de negociere în locul recurgerii la arme. Or, aceste litigii proveneau din probleme de graniŃă; a suprima graniŃele înseamnă, deci, a asigura mai pe deplin pacea. Nu a fost însă impusă această înŃelepciune de spectrul unei ameninŃări externe comune, ameninŃarea venită dinspre Europa sovietizată? începînd din 1989, lucrurile s-au schimbat. Cum stau lucrurile astăzi?

Într-un cuvînt, mai sînt încă de actualitate cele trei mari izvoare ale recunoaşterii unei anumite zone a globului ca formînd o entitate specifică, „Europa" (redusă, de fapt, la Europa occidentală)? Putem încă, trebuie să ne străduim a-i oferi o notă constantă sau o mai bună eficacitate, si dacă da, sub ce forme?

Societate europeană sau societate occidentală?

Aşa cum au arătat lucrările întreprinse de H. Kaelble şi echipa sa, asistăm la instaurarea progresivă în secolul care s-a scurs a unei societăŃi europene avînd caracteristici proprii în raport cu alte continente sau Ńări dezvoltate. Recunoscînd în acelaşi timp că sîntem departe de o unanimitate, putem vorbi de o societate europeană comună: societate urbană înainte de toate, pe care am putea-o caracteriza prin cîteva trăsături distincte; avînd acces la învăŃămînt, europenii trăiesc într-o familie redusă, în care egalitatea între sexe a făcut paşi înainte, în care religiozitatea a devenit înainte de toate o afacere personală, în timp ce raportarea la puterea publică se face prin folosirea mijloacelor electorale democratice şi printr-o intensă relaŃie întreŃinută cu Statul-ProvidenŃă. Mai ales cîştigurile dobîndite prin creşterea economică de un secol încoace, chiar dacă crizele le-au fărîmiŃat, i-au făcut pe europeni să ajungă la o societate de consum care le condiŃionează viaŃa cotidiană, inclusiv timpul liber. Această societate se supune unor practici profesionale care, încetul cu încetul, uniformizează metodele de lucru în uzine, pe cîmp, la birou. De asemenea, obiceiurile vestimentare, decorarea apartamentelor, mijloacele de transport cu predominanŃa automobilului personal se întîlnesc aproape peste tot în Europa; mai există oare diferenŃe culinare de la o Ńară la alta, atunci cînd vedem vinul Beaujolais scos la vînzare în aceeaşi zi după fabricaŃie în toate bistrourile europene sau cînd pizza ia chip de fel culinar european (ameninŃată totuşi de MacDonald's-ul american...)? Am putea înmulŃi la infinit aceste exemple de uniformizare a vieŃii europenilor, notînd totodată că această descriere este valabilă în proporŃie de sută la sută pentru Europa Occidentală şi că ar fi nevoie de ceva mai mult decît de simple nuanŃări în cazul în care ar trebui să o aplicăm în întregime la Estul şi Sud-Estul Europei. Chiar si aici însă nu este oare acest proces declanşat deja (cel puŃin în visele şi speranŃele popoarelor în cauză)?

De unde o primă întrebare: conduce oare această societate comună, care antrenează o cultură de masă identică către o conştientizare a unei solidarităŃi europene, ea însăşi factor constituant al conştiinŃei europene?

De fapt, avem impresia că prea multe condiŃionări ale vieŃii europenilor trec încă prin prisma naŃională pentru ca referinŃa europeană să constituie mai deplin sau într-o mai mare măsură altceva decît o vitrină sau un mit. Desigur, publicitatea laudă produsele europene; titlurile din mass-media fac referinŃă pe faŃă la Europa; facem turism european, jocuri europene. Şi mai important încă, legislaŃia legată de muncă, de mediul înconjurător depinde în modul cel mai strîns de directivele europene. Şi cu toate acestea, tot cadrul naŃional este cel care primează. Un produs „european" este adesea etichetat ca

fiind reprezentativ în ce priveşte o Ńară (produsele electrocasnice sînt germane sau italiene, vinul este francez sau italian, micul dejun este danez sau britanic...), pe care-1 copiem ca atare; turiştii continuă să străbată în lung şi-n lat Europa în autobuze sau în tour-operators naŃionale; oare emigranŃii nu au tendinŃa să păstreze o cultură bilaterală sau să caute să se integreze în Ńara gazdă? în special cadrul vieŃii administrative, formele vieŃii politice, practicile sociale rămîn dependente de structurile naŃionale pentru imensa majoritate a europenilor ocidentali. învăŃămîntul se bazează pe o cultură naŃională. Presa atinge rareori un public european. JustiŃia este să-vîrşită în numele unui popor „naŃional". PoliŃia rămîne naŃională, ca şi serviciul militar, numit şi serviciu „naŃional". Deşi CEE acordă credite semnificative în unele cazuri, atunci cînd e vorba de calamităŃi naturale ne adresăm statului naŃional, în fond, în ciuda întrepătrunderii cît mai strînse a dreptului comunitar, viziunea asupra drepturilor şi îndatoririlor personale rămîne ataşată de statul naŃional în majoritatea cazurilor. Adesea chiar acŃiunii întreprinse de CEE îi sînt alăturate imagini negative: restructurarea agriculturii europene, mai degrabă pozitivă pentru Ńăranul din Europa Occidentală, este resimŃită ca o inutilă constrîngere „bruxelleză". Fără îndoială, responsabilii politici, sindicali, intelectualii cîntăresc cît se poate de bine rolul jucat de acŃiunea comunitară; dar au putut — sau au vrut — ei oare să o facă înŃeleasă omului de pe stradă? Ar trebui o acŃiune hotărîtă a liderilor politici si a liderilor de opinie pentru ca acest decalaj între realităŃile „europene" ale vieŃii în societate şi imaginea dominantă a unei societăŃi bazate pe elemente naŃionale să fie depăşit. Societatea de consum europeană nu suscită încă o conştiinŃă europeană.

De altfel, este oare vorba de o societate europeană sau de una occidentală, adine inspirată de „modelul" american? Americanizarea modului de viaŃă în Europa, diferit în raport cu fiecare Ńară, este resimŃită în mod limpede de omul de rînd. Aceasta se extinde chiar şi în domeniul cultural, înaintea celui de-al doilea război mondial, cultura americană părea o reflectare a culturii europene, un fel de prelungire naturală, în ciuda oricăror transformări sau excese. După război, influenŃa literaturii, a ştiinŃei şi a tehnicii americane au devenit evidente. Ea a devenit si mai pronunŃată graŃie cinematografului, televiziunii şi mass-media europene. Cultura de întreprindere a fost transformată prin lecŃiile marketingului inventat peste Atlantic, adesea cunoscut şi înŃeles cu ajutorul misiunilor de productivitate trimise în Statele Unite în epoca planului Marshall. Ce să mai spunem de influenŃa cîntecului, a muzicii, a star-sistetn-u\ui asupra gustului sau modei la tinerii — şi mai puŃin tinerii — europeni!

Şi totuşi o comparaŃie minuŃioasă a obiceiurilor, ici şi colo, ar trebui să ne permită să distingem diferenŃe culturale mai marcante decît ar părea la prima analiză. Cu toate acestea, perceperea acestor diferenŃe de către europeni se realizează mai ales atunci cînd locuiesc pe continentul american sau cînd pot măsura diversitatea adaptărilor modelului american în raport cu diversele regiuni culturale europene. Aduc mărturie avatarurile recente ale Disney-Land-ului în FranŃa sau recentele lupte pentru respectarea unei clauze de ocrotire a producŃiilor culturale în cadrul GATT („excepŃia culturală"). Popoarele europene zise „latine" au atitudini diferite de popoarele zise „nordice", în raport poate cu sensibilităŃi religioase distincte sau cu repere culturale multiple. Desigur, sistemul educativ european este departe de a fi uniform; marile scoli franceze, universităŃile germane, colegiile britanice fabrică elite naŃionale după principii şi metode foarte autonome. S-a putut totuşi nota o anumită armonizare a punctelor de vedere pedagogice în educaŃia de tip „european", în raport cu aceea de tip „american". Creşterea numărului călătoriilor în rîndul tinerilor europeni, intensificate de efectele turismului de masă, necesitatea în toate Ńările a unei formări mai îndelungate a studenŃilor pentru a răspunde cerinŃelor actuale pot conduce către o uniformizare culturală a Europei occidentale. Numai dacă acŃiunea guvernelor s-ar îndrepta în sensul acesta!

Oricare ar fi situaŃia, trebuie să conchidem că dacă o societate a Europei Ocidentale există, totuşi, ba chiar se consolidează, dacă, deci, ea poate deveni un ferment activ al conştiinŃei europene, nu e mai puŃin adevărat că dubla influenŃă a sentimentului naŃional şi a modelului american limitează încă această sursă a conştiinŃei europene.

Creştere economică si conştiinŃă europeană

Aşa cum am văzut, la originea proiectelor de construcŃie economică europeană se află o luptă dublă. Una împotriva atotputerniciei financiare şi industriale americane, alta împotriva îngustimii pieŃelor naŃionale, în perioada interbelică, întreprinderile si guvernele europene au resimŃit

ameninŃarea concurenŃei americane, chiar dacă reconstrucŃia bătrînului continent se făcea cu ajutor american. Ca urmare a acestui fapt, antreprenorii care, în Europa, voiau să-si proiecteze acŃiunea lor dincolo de frontierele naŃionale, fie pentru a constitui carteluri, fie pentru a crea unităŃi de producŃie transnaŃionale, au recurs la planuri la scară europeană. Era vorba de forme de organizare sectorială (ca, de pildă, cartelul oŃelului) sau de înŃelegeri regionale care nu-i excludeau neapărat pe partenerii americani, dar care căutau, înainte de toate, să garanteze o preeminenŃă europeană în sectoarele respective. Pe aceste baze, promotorii acestor planuri au ajuns la o concluzie politică firească: aceea a unei uniuni europene. Dar aceasta era înŃeleasă, fireşte, mai mult la scară regională, Europa „lotharingiană", „danubiană", chiar dacă se evoca totuşi conceptul de „Europa". In mod incontestabil, opŃiunile avansate la acea epocă pentru găsirea de soluŃii proprii armonizării producŃiei şi schimburilor pe „bătrînul continent", într-un cuvînt, adaptarea unui liberalism teoretic la scara continentului, au condus la con-ştiinŃa unei unităŃi necesare a Europei.

SperanŃa a fost totuşi destul de scurtă în acest domeniu, căci foarte repede criza anilor '30 a dat naştere autarhiilor, întăririi barierelor vamale, preferinŃelor imperiale care constituiau tot atîtea refuzuri faŃă de organizarea paneuropeană. Se poate spune chiar că această perioadă, care a fost martora triumfului imperialismului colonial, în sensul că acesta era asumat de acum încolo de puterile colonizatoare ca o necesitate a propriei dezvoltări, a fost şi aceea în care idealul european a cunoscut un regres incontestabil. Marea Britanie îşi îndrepta privirea către Com-monwealth; FranŃa evoca Imperiul; Italia medita la visele sale imperiale în Mediterana sau în Africa. Reichul german, voit de nazişti, nu reprezenta oare un model identic de extindere colonială, cu excepŃia că el se aplica la estul continentului european? Această repliere a puterilor europene a condus la dezastrul războiului si la ruina economiei europene.

De unde, la sfîrşitul războiului, s-a recurs la întoarcerea către soluŃii paneuropene pentru a regăsi mijlocul revenirii la creşterea economică; de data aceasta, ideile de organizaŃie economică transeuropeană nu mai apăreau ca antinomice unei înŃelegeri cu puterea dominantă americană, de vreme ce înseşi Statele Unite erau partizane ale unei comunităŃi europene. Cu toate acestea, din motive atît politice, cît şi militare, această comunitate trebuia limitată la vestul continentului; avea să se mărginească, prin urmare, şi conştiinŃa europeană la aceste hotare născute din cauza Războiului Rece? Apare o incontestabilă confuzie asupra termenului de Europa: se vorbea despre Europa şi se gîndea în termeni de Occident european, cîtă vreme înainte de război acelaşi termen nu se limita cu adevărat numai la Vest, chiar dacă, de fapt, „europenii" se refereau la o Europă continentală, ce excludea URSS si hotarele septentrionale şi mediteraneene. Oricare ar fi fost situaŃia, scopul pentru care se căuta crearea unei Europe ocidenta-le era o Europă unită. Se stabilea astfel o legătură strînsă între idealul european si creşterea economică europeană. O temă constantă a argumentelor în favoarea construcŃiei europene a fost aceea de a demonstra raportul dintre dezvoltarea economică a Ńărilor membre si inserarea acestora într-un ansamblu transnaŃional; numeroasele sondaje realizate în ultimii 20 de ani au arătat că lecŃia a fost bine însuşită de către locuitorii Europei celor Doisprezece: creşterea economică este legată de Europa în curs deformare.

Şi dacă creşterea economică scade sau încetează în Europa? Ceea ce se şi petrece, începînd cu dificultăŃile anilor '70 si, încă şi mai mult, cu actuala recesiune. Ne vom întoarce iarăşi la opŃiuni egoist naŃionale, ca în anii '30, ştiind că nu mai există soluŃii coloniale? Vom lărgi oare zona comunitară, întărind-o? Nici una, nici alta dintre aceste două formule nu pare să se impună astăzi în gîndirea responsabililor sau în opinia publică; liberul schimb rămînînd teoria dominantă, în nici un caz nu mai poate fi vorba de o închidere într-o zonă protejată. Şi totuşi procesul de deschidere către alte state pare frînat în mod serios, mai ales în ce priveşte Ńările din Europa Orientală, care, desigur, au devenit adevărate democraŃii, dar care au un nivel de viaŃă net inferior. Nu ne aflăm oare aici în faŃa unei contradicŃii periculoase? Pe de o parte, a afirma că această construcŃie europeană, odată ce se ba-zează pe principii democratice, reprezintă o nevoie în vederea unei creşteri economice neîntrerupte, aşa cum pare să ne demonstreze trecutul; pe de alta, a adopta o atitudine rece faŃă de est-europeni în numele prezervării nivelului de trai dobîndit deja de populaŃia Europei celor Doisprezece. Aceasta ar însemna să continuăm a construi Europa într-o luptă unii împotriva altora, nu din raŃiuni de securitate, ci din motive de apărare a intereselor pe care le deŃinem. Reprezintă oare acesta un ideal?'

Putem oare, totodată, să avem ca ideal apărarea Europei celor Doisprezece împotriva concurenŃilor de pe alte continente, cum ar fi Statele Unite, în momentul în care acestea vor să-şi impună regulile de joc în materie de comerŃ prin intermediul GATT sau al NPI-urilor, capabile să producă mai ieftin, sau harnica

si bine organizata Japonie, care sperie întreprinderile europene? Recurgerea la un anume protecŃionism, chiar şi dozat în mod înŃelept pentru a nu fi prea păgubos, îi seduce pe mulŃi, îşi va continua Europa construcŃia apărîndu-se de ceilalŃi?

In aceste condiŃii, o reflecŃie generală devine cît mai evidentă: solidaritatea economică a unei părŃi a Europei îşi află rădăcinile cînd într-un reflex de apărare împotriva ameninŃărilor externe, cînd într-o adeziune la principiile de deschidere către lume; avem de-a face aici cu două atitudini opuse. Care dintre ele susŃine cu adevărat formarea conştiinŃei europene? Este oare vorba de atitudini provenind din concepte naŃionale diferite, unele fiind înclinate prin tradiŃie să caute a apăra statul împotriva con-curenŃei (cazul francez, italian), altele dimpotrivă, susŃinînd unicul principiu al liberalismului (cazul german, olandez, britanic)? Dar în cazul acesta putem oare să fondăm o conştiinŃă pe principii atît de diferite? Nu justifică această dezbinare „naŃională" alte diviziuni interne la fiecare popor — cei care preconizează un rol determinant al statului şi cei care, invers, îl vor cît mai neutru posibil? Atît unii cît şi ceilalŃi acordă atenŃie creşterii economice, dar doresc ca ea să pornească de pe baze diferite, dînd naştere în acelaşi timp unor forme de gestiune, chiar unor structuri opuse. Are oare această situaŃie consecinŃe grave pentru întemeierea unei conştiinŃe europene? Conştient de interesul constituirii unui ansamblu economic european, nu-şi poate pune oare cetăŃeanul european întrebări asupra principiului care guvernează această unitate, apărare împotriva sau deschidere către?

Pacifism şi conştiinŃă europeană

Dacă domeniul economic a condus la o vădită conştientizare europeană, factorul principal care a contribuit în mod incontestabil la căutarea de către europeni a depăşirii clivajelor naŃionale, a trecerii dincolo de graniŃe, a fost „războiul civil" european, altfel spus, conştientizarea faptului că războaiele interne ale Europei, chiar şi cele inserate în aşa-zisele conflicte mondiale, erau sinonime cu declinul, cu decadenŃa, cu moartea chiar a continentului. Doar o pace durabilă putea să salveze Europa. Pacifismul nu conducea în mod necesar către idealul european, însă acesta din^urmă s-a hrănit puternic din izvoarele pacifismului.

}nainte de primul război mondial, gînditorii care îndemnau la formarea Statelor Unite ale Europei, de la Victor Hugo la Frie-drich Nietzsche, considerau deja că războaiele, ca acela fran-co-german, constituiau adevărate atentate la adresa civilizaŃiei europene şi că trebuia făcut totul pentru a împiedica reîntoarcerea la barbarie. Se ştie ce a urmat. După primul război mondial, în rîndul multor intelectuali marcaŃi de hecatombele războiului, ca şi, într-o manieră mai generală, al acelora care, în calitate de combatanŃi, de prizonieri de răboi, suferiseră în mod direct de pe urma conflictului, a luat amploare un larg curent pacifist („Niciodată aşa ceva!”). Pentru a preveni războiul trebuia oare con-struită Europa? Se pare că demersul către o cale europeană a pornit mai ales dintr-o dorinŃă de a găsi o soluŃie la principalul antagonism la scară europeană din vremea aceea, şi anume conflictul franco-german. în ambele state s-a născut ideea că o organizaŃie europeană care să includă în rîndul ei cele două popoare ar evita întoarcerea la barbarie. Nu este deloc întîmplător faptul că perioada în care s-a dezvoltat un real ideal european a fost aceea a anilor 1925-1932 (în sensul larg), în cursul căreia relaŃiile franco-germane au părut că se îmbunătăŃesc. Se putea însă ajunge de la un conflict bilateral la o construcŃie cuprinzătoare a Europei? Erau nevoiŃi ceilalŃi europeni să se poziŃioneze în raport cu acest conflict? în orice caz, perioada de acalmie a fost scurtă, cursa pentru înarmare a reapărut şi odată cu ea concepŃia dominantă că trebuia mai întîi să fie asigurată securitatea; dezarmarea şi pacifismul s-au năruit, ducînd cu ele şi idealul european.

În timpul anilor care au precedat cel de-al doilea război mondial şi chiar în timpul acestui conflict, curentele pacifiste (acestea erau diferite, de la pacifismul total pînă la pacifismele orientate din punct de vedere politic) au fost profund atinse de creşterea sentimentului patriotic; în faŃa ameninŃării invaziei sau a invadării teritoriului naŃional de puterile totalitare (cu excepŃia Portugaliei, a ElveŃiei, a Suediei, întreaga Europa continentală a fost atinsă de acest fenomen, Spania fiind ea însăşi destrămată la acea epocă), reflexul dominant a fost acela al „apărării patriei", în aşa măsură încît pînă şi cei care colaborau cu forŃele de ocupaŃie afirmau că apără soarta viitoare a neamului; esenŃa însăşi a luptei de RezistenŃă provenea dintr-o reacŃie patriotică, în sufletul celor care, înainte de război, fuseseră partizani ai pacifismului a putut lua naştere ideea că, odată învins totalitarismul, cea mai bună soluŃie pentru viitorul Europei ar fi aceea de a depăşi antagonismele naŃionale în scopul organizării comune a Europei; o anumită întoarcere, deci, la idealurile anilor '20, fără iluziile precedente însă

asupra posibilităŃilor morale ale idealului pacifist absolut care exista înainte. LecŃia de realism dată de evenimentele războiului îi obliga pe purtătorii idealului să fie prudenŃi. Ei au fost repede nevoiŃi să Ńină cont de o situaŃie nouă, ivită direct din rezultatele victoriei celor doi Uriaşi, sfîşierea în două a Europei şi angajarea ei — voită sau nu — în cruciadele Războiului Rece.

Lupta pentru pace nu a dispărut, dar ea a fost repede integrată, deformată de lupta dintre cele două tabere antagoniste •— lupta „lumii libere" împotriva „totalitarismului comunist" sau altfel, lupta „partizanilor păcii" împotriva „imperialismului american", după una sau alta dintre formulele la care se adera. In mod automat, crearea unei Europe unite, democratice, liberale sau socialiste, conform opŃiunilor economice teoretice, capabilă, în orice caz, să elimine riscurile de război intern în Europa, ceea ce constituise adesea dorinŃa rezistenŃilor în timpul războiului, a fost supusă piedicilor provenite din conflictul dintre Est şi Vest. DorinŃa răspîndită în foarte largă măsură în mentalităŃile colective de păstrare a unei păci durabile în Europa a fost „politizată", adică folosită de fiecare tabără pentru a justifica opŃiuni politice şi militare adoptate din perspective diferite. Vechiul adagiu — „dacă vrei pacea, pregăteşte-te de război" — a fost utilizat de o parte si de alta atîta vreme cît au fost puse pe picioare coaliŃii, incluzînd aproape toate statele din Europa în două organizaŃii militare antagoniste. ConstrucŃia Europei se militariza, ceea ce, fără nici o îndoială, îndepărta curentul cu adevărat pacifist de aceste construcŃii europene; sau îl obliga să se ralieze la o construcŃie ale cărei limite geografice erau măsurate pe faŃă, fiindcă ea nu putea să înglobeze decît popoare apar-Ńinînd unui sistem politic identic. Acestea fiind zise, nu a existat oare o ruptură între acest curent profund înrădăcinat în Europa şi cel favorabil unităŃii europene?

Cu toate acestea, un rezultat esenŃial face parte astăzi din averea locuitorilor celor Doisprezece: Europa Occidentală este „paşnică"; chiar dacă ici şi colo subzistă, cîteva „cuiburi" de conflicte armate, ele se întîlnesc la scară regională (Irlanda, Regiunea bască). Vechile antagonisme au fost depăşite după exemplul fostei rivalităŃi franco-germane. Cine şi-ar fi închipuit lucrul acesta acum 50 de ani! Fără să cădem într-un optimism naiv, trebuie să recunoaştem profunda evoluŃie a mentalităŃilor europene; uneori imaginile tradiŃionale pe care unele popoare le au despre celelalte se menŃin, dar ele conduc adesea mai degrabă la ironii decît la agresivitate. Ca urmare, revoltele „naŃionaliste" sau etnice, uneori sîngeroase, care izbucnesc în alte părŃi, mai ales în Estul european, par de neînŃeles pentru europenii din Vest, fie şi numai datorită agresivităŃii lor.

Însăşi noŃiunea de frontieră s-a schimbat în Europa de Vest. Libera circulaŃie a persoanelor a împins în cele din urmă Frontiera pînă la hotarul Europei celor Doisprezece. Nu-i aşa că atunci cînd iese din aceste repere europeanul de vest se simte departe, fie şi atunci cînd se află în Estul Europei? Acest departe ar putea fi definit prin teritoriile Ńărilor care refuză valorile împărtăşite de europenii de vest: democraŃie, pluralism veritabil, libertăŃi fundamentale pentru cetăŃeni (de gîndire, de exprimare), toleranŃă în domeniu religios, etnic, politic. Istoria relaŃiilor recente între cele două Europe trebuie totuşi să ne facă să fim prudenŃi în ce priveşte criteriile reale de separaŃie. Poate formula cea mai justă, pentru a caracteriza natura pacifistă a celor Doisprezece, ar fi următoarea: solidari într-un declin politic relativ, ca şi într-o îmbogăŃire economică relativă, cei Doisprezece au prea multe de protejat împreună pentru a se gîndi să se salveze pe cont propriu.

În mod incontestabil, izvorul cel mai puternic al unei conştiinŃe europene provine din sentimentul profund că a construi Europa înseamnă a asigura pacea în rîndul popoarelor care o compun. O mare liniştită în mijlocul oceanelor agitate.