Universitatea "Lucian Blaga" din SibiuFacultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii

Europene

EXTRĂDAREA ŞI EXPULZAREA

Îndrumător: Prof.univ.dr. Stelian Scăunaş

Autor: Maria-Mădălina Petrescu

Master, An I, SRI

Sibiu-2010-

1

EXTRĂDAREA ŞI EXPULZAREA

CUPRINS

1. EXTRĂDAREA 1.1. DEFINIŢIA EXTRĂDĂRII1.2. CONDIŢII REFERITOARE LA INFRACŢIUNE ÎN CAZUL

EXTRĂDĂRII1.3. CONDIŢII REFERITOARE LA PERSOANA INFRACTORULUI1.4. PROCEDURA EXTRĂDĂRII1.5. EXTRĂDAREA ÎN REGLEMENTAREA CONVENŢIEI EUROPENE

2. EXPULZAREA2.1. DEFINIŢIA EXPULZĂRII2.2. CONDIŢII REFERITOARE LA INFRACŢIUNE ÎN CAZUL

EXPULZĂRII2.3. PROCEDURA EXPULZĂRII

3. ASEMĂNĂRII ŞI DEOSEBIRI DINTRE EXTRĂDARE ŞI EXPULZARE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2

1. EXTRĂDAREA

1.1. DEFINIŢIA EXTRĂDĂRII

Lupta contra infracţiunilor este o problemă care interesează nu numai un stat, ci şi alte state. De multe ori, efectele infracţiunii săvârşite într-un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul şi asupra altor state.

Există numeroase situaţii când anumiţi infractori, după ce au comis infracţiuni sau după ce au fost condamnaţi pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat, căutând în acest fel, să scape de urmărire sau condamnare, ori de executarea pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul va trebui ca, pe baza solicitării adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta sau acelui care a fost lezat prin infracţiune, ori al cărui cetăţean este făptuitorul, în vederea judecării, condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta comună dusă pe plan internaţional împotriva criminalităţii.

În ştiinţa dreptului penal român extrădarea este definită ca fiind un act bilateral, politic şi juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărei interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetăţean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă.

Dreptul internaţional defineşte extrădarea ca fiind un act de asistenţă juridică interstatală, în materie penală, care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă asistenţă juridică internaţională şi poate fi acordată numai in baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, extrădarea se realizează fie: pe baza unor convenţii internaţionale, de regulă prin convenţii bilaterale

de asistenţă juridică, dar şi prin convenţii multilaterale, cum este cea încheiată, în 13 decembrie 1957, între statele membre ale Consiliului Europei, ori Convenţia Interamericană de extrădare din 15 februarie 1982;

pe baza de reciprocitate, în raporturile dintre două state, chiar în lipsa unor convenţii speciale în care să se menţioneze expres obligaţia de extrădare;

în temeiul unor dispoziţii din legea internă a statului care acordă extrădarea (articolul 9, Codul penal român).

De asemenea, pentru a acorda extrădarea se respectă condiţia dublei incriminări (fapta pentru care se solicită extrădarea să fie incriminată şi de legislaţia statului care o acordă), cât şi principiul specialităţi (persoana extrădată să nu fie judecată şi condamnată decât pentru infracţiunea pentru care s-a cerut extrădarea).

Potrivit dispoziţiilor din articolul 9 Codul penal român, extrădarea se acordă sau poate fi cerută de statul nostru unui alt stat fie în baza unei convenţii încheiate cu acest stat, fie pe bază de reciprocitate, fie, în lipsa convenţiei sau reciprocităţii, în temeiul legii privitoare la extrădare.

3

1.2. CONDIŢII REFERITOARE LA INFRACŢIUNE ÎN CAZUL EXTRĂDĂRII

O primă condiţie este aceea de a se fi comis o infracţiune pe teritoriul statului solicitant sau prin fapta săvârşită să fie lezate interesele acelui stat. Pentru lămurirea noţiuni “să fi comis o infracţiune “, se recurge la dispoziţiile interpretative ale articolul 144 Codul penal, care precizează că este vorba de săvârşirea oricărei fapte incriminată în lege ca infracţiune şi pedepsită ca tentativă sau infracţiune consumată şi la care s-a participat în calitate de autor, instigator sau complice.

O a doua condiţie referitoare la extrădare este ca fapta săvârşită să fie considerată infracţiune atât de legislaţia statului solicitant, cât şi de cea a statului solicitat să efectueze extrădarea, cu alte cuvinte, se cere condiţia dublei incriminări fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor. Această condiţie este prevăzută în articolul 3 alineatul 1, Legea privind extrădarea nr. 4 / 1971.

O a treia condiţie care trebuie îndeplinită este ca infracţiunea să prezinte o anumită gravitate, în sensul că ea este pedepsită, de legislaţiile ambelor state, cu o pedeapsă privativă de libertate, de regulă, mai mare de doi ani sau persoana solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an sau mai grea (articolul 3 alineatul 2, Legea nr. 4 / 1971).

Prin introducerea acestei condiţii s-a urmărit ca să nu fie folosită extrădarea, pentru fapte cu o periculozitate socială redusă.

Deasemenea, nu se admite extrădarea infractorului de către statul român dacă potrivit statului solicitant, pentru infracţiunea săvârşită, se prevede pedeapsa cu moartea sau aplicarea torturi. Deşi, această condiţie negativă în acordarea extrădării nu este prevăzută în tratatele şi convenţiile în vigoare, încheiate de România, ea trebuie considerată ca atare, deoarece în dreptul penal român de după Revoluţia din decembrie 1989, a fost abolită pedeapsa cu moartea şi incriminată tortura ca urmare a aderări României la Convenţia Internaţională împotriva torturi şi a altor pedepse or tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 1984.

1.3. CONDIŢII REFERITOARE LA PERSOANA INFRACTORULUI

Potrivit legii, străinului care încalcă legea română, sau care prin atitudine ori comportamentul lui prejudiciază interesele statului român i se poate ridica sau anula dreptul de şedere in România de către Ministerul de Interne. Această măsură este prevăzută şi în înţelegerile internaţionale încheiate de ţara noastră cu alte ţări şi se găseşte reglementată în legislaţia internaţională a altor state. Străinul căruia i s-a ridicat dreptul de a rămâne în ţară şi care nu părăseşte teritoriul României în termenul prevăzut de lege poate fi expulzat prin ordinul Ministerului de Interne. Pentru cazul când străinului împotriva căruia s-a luat măsura expulzării nu i se permite accesul pe teritoriul statului în care urmează să intre sau să treacă, se precizează că, prin ordin al Ministrului de Interne, i se va stabili obligaţia şederii într-o localitate determinată, interzicându-i-se deplasarea în afara acesteia.

4

Potrivit legii, ieşirea străinului din România se poate face, ca şi intrarea, în baza actelor prevăzute de legea pentru trecerea frontierei de statul român. Legea prevede însă posibilitatea interzicerii ieşirii din România a străinilor împotriva cărora se efectuează acte de urmărire penală sau există un proces penal, până la încetarea motivelor care au determinat această măsură. Mergând pe linia trecerii unor fapte legale care prezintă un pericol social redus în categoria abaterilor administrative, legea stabileşte contravenţiile ce se săvârşesc prin încălcarea prevederilor legale, precum şi sancţiuni corespunzătoare.

CONDIŢII DE EXTRĂDARE A INFRACTORULUIÎn primul rând infractorul trebuie să fie cetăţean străin sau o persoană fără

cetăţenie ce domiciliază în străinătate. Potrivit prevederilor Constituţiei române (articolul 19, paragraful 1), persoanele de cetăţenie română nu pot fi extrădate. Dacă acestea vor săvârşi infracţiuni în străinătate vor fi pedepsite de legea penală română potrivit principiului personalităţii (articolul 4 – legea penală).

În al doilea rând, infractorul trebuie să se găsească pe teritoriul străin solicitat, adică a părţii căreia i se cere extrădarea. În convenţiile internaţionale se stipulează că statele se obligă să-şi extrădeze reciproc, la cerere, persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi trase la răspundere penală. Totodată făptuitorul să nu fi obţinut drept de azil pe teritoriul României, situaţie în care extrădarea nu poate fi admisă.

În al treilea rând, faţă de infractor trebuie să nu se fi pronunţat în România, pentru această infracţiune o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, ori să se fi emis o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Dacă persoana a cărei extrădare se cere este învinuită sau inculpată pentru o altă infracţiune, în faţa organelor de urmărire penală ori a instanţelor judecătoreşti române sau are de executat o pedeapsă privativă de libertate aplicată de instanţele române, extrădarea nu poate avea loc decât după procesul penal sau executarea pedepsei a luat sfârşit.

1.4. PROCEDURA EXTRĂDĂRII

SISTEME DE ACORDARE A EXTRĂDĂRIIÎn teoria dreptului penal şi în legislaţiile în vigoare sunt cunoscute trei sisteme

de acordare a extrădării: Sistemul zis politic sau guvernamental, în care extrădarea este

considerată un act exclusiv politic şi de aceea ea trebuie să se acorde de guvernul statului solicitat, pe baza datelor culese de organele administrative sau judiciare;

Sistemul jurisdicţional, în care extrădarea este considerată un act exclusiv jurisdicţional şi în consecinţă instanţele judecătoreşti din statul solicitat sunt acelea care trebuie să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare;

Sistemul mixt, în care se recunoaşte extrădării un caracter politic cât şi jurisdicţional, la soluţionarea cererii de extrădare participând atât organe judiciare care verifică existenţa condiţiilor extrădării, cât şi autoritatea guvernamentală care, ca purtătoare a suveranităţii de stat, are dreptul să decidă asupra admiterii sau respingerii cererii de extrădare. De aceea, ea se acordă sau nu de către statul

5

solicitat, după ce, în prealabil, organele judiciare au verificat existenţa condiţiilor extrădării.

Sistemul mixt a fost considerat şi în dreptul penal român, prin dispoziţia Legii nr. 4/1971 şi celelalte convenţii de asistenţă juridică internaţională, încheiată de România cu alte state. Însă, în raport de dispoziţiile articolul 19 din Constituţia României care prevăd că “Expulzarea şi extrădarea cetăţenilor străini şi apatrizi se va hotărî în justiţie”, instituţia extrădării va fi reglementată, în detaliu, în sensul prevederilor Constituţiei, prevăzându-se sistemul jurisdicţional. Potrivit acestui sistem, hotărârea instanţei nu mai are caracterul unui aviz, ci este definitivă şi obligatorie.

PROCEDURA ÎN CAZUL IN CARE ROMÂNIA ESTE STATUL SOLICITANT

Cazul în care extrădarea este analizată de pe poziţia statului care o solicită, aceasta este denumită extrădare activă.

Solicitarea extrădării se face de către statul român unui stat străin, la propunerea motivată a procurorului în faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în execuţie a hotărârii, la propunerea motivată a instanţei. Ordonanţa procurorului ori încheierea instanţei prin care se propune a se cere extrădarea însoţită de actele arătate în articolul 9 din Legea extrădării, o copie certificată a mandatului de arestare, când extrădarea se cere pentru executare, precum şi de orice alte acte necesare pentru obţinerea extrădării, este înaintată după caz, procurorului general sau ministrului justiţiei, care, dacă socoteşte că extrădarea propusă a fi cerută este necesară, întocmeşte cererea de extrădare şi intervine prin Ministerul de Externe pentru obţinerea acesteia.

Conform articolului 10 cererea de extrădare adresată de statul român unui stat străin se face potrivit articolul 3 şi 5 care se aplică în mod corespunzător astfel, conform articolul 3 : “extrădarea poate fi admisă numai de fapta pentru care este învinuită sau pentru care a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală română. Extrădarea cerută în vederea urmăririi penale sau judecătoreşti poate fi admisă numai dacă, potrivit legii statului solicitant cât şi legii penale române, fapta atrage o pedeapsă privată de libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai grea, iar dacă este cerută în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa pronunţată este mai mare de un an sau mai grea.”

În cazul extrădării cerute de statul român, se aplică dispoziţia articolelor 7 şi 8 privitoare la efectele extrădării (articolul 10).

Conform prevederilor articolul 7 “persoana extradată nu poate fi obligată să se înfăţişeze la urmărire sau judecată pentru o altă infracţiune decât aceea pentru care s-a obţinut extrădarea.

De asemenea, persoana extrădată nu poate fi supusă la executarea altei pedepse decât aceea pentru care extrădarea a fost obţinută.

Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică dacă există acordul prealabil al statului român sau dacă persoana extrădată, deşi a avut posibilitate, nu a părăsit teritoriul statului solicitant în termen de o lună de la sfârşitul procesului penal ori de la executarea pedepsei sau dacă, părăsind acel teritoriu, a revenit ulterior”.

6

În articolul 8 se precizează că “persoana care a fost extrădată unui stat nu poate fi extrădată de acesta altui stat, în afara cazurilor prevăzute de articolul 7 alineatul 3”.

PROCEDURA ÎN SITUAŢIA ÎN CARE ROMÂNIA ESTE STAT SOLICITAT

În cazul în care extrădarea este analizată din punctul de vedere al statului solicitat, acesta este denumită extrădare pasivă.

Potrivit Legii nr. 4/1971, cererea de extrădare adresată statului român, este transmisă de Ministerul de Externe Procuraturii Generale care o trimite procurorului-şef al procuraturii judeţene în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul persoana a cărei extrădare se cere sau în cazul în care nu are domiciliul cunoscut, procurorul-şef al Procuraturii municipiului Bucureşti (articolul 12). Când procurorul constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în articolul 9 poate dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, afară de cazul în care, din cuprinsul acestor acte rezultă în mod neîndoios că extrădarea nu este admisibilă (articolul 13). Când din actele care însoţesc cererea statului străin nu rezultă suficiente datele prevăzute în articolul 9, procurorul poate dispune, de asemenea, arestarea, cerând, totodată, completarea actelor şi fixând termenul până la care acestea trebuie trimise. Termenul nu va putea depăşi 2 luni, dar se va putea prelungi de câtre procuror cu 15 zile, la cererea motivată a statului solicitant (articolul 14).

Când procurorul a dispus arestarea în condiţiile menţionate, măsura luată nu poate dura mai mult de o lună. În cazul în care cererea de extrădare a fost facută telefonic sau telegrafic, la actele pe care se sprijină cererea de extrădare, trimise ulterior, se va ataşa şi cererea de extrădare, formulată în scris (articolul15); procurorul strânge datele necesare pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile extrădării şi dispune să fie ridicate obiectele care, în mod vădit, provin din infracţiuni ori au servit la săvârşirea actelor (articolul 16). Persoana a cărei extrădare se solicită este chemată de îndată înaintea procurorului pentru a fi ascultată. Declaraţia acesteia se consemnează printr-un proces-verbal. Procurorul este obligat să administreze probele care sunt în ţară, dacă acestea pot servi la verificarea condiţiilor prevăzute în articolele 3, 4 şi 5, sau dacă persoana a cărei extrădare se solicită are motive temeinice să ceară administrarea acestora.

Procurorul dispune punerea în libertate a persoanei arestate cănd constată că nu s-au primit în termen, actele suplimentare prevăzute în articolul 14 ori actele care trebuie trimise conform articolul 15. Totodată, procurorul, dacă apreciază că în lipsa acestor acte cercetările nu mai pot continua, dă ordonanţă de încetare a procedurii de extrădare, iar atunci când constată că extrădarea nu este admisibilă, dispune punerea în libertate a persoanei arestate. Ordonanţa de încetare a procedurii de extrădare, prevăzută în alineatele 1 şi 2 se înaintează procurorului general, care în cazul când constată că cercetările nu sunt complete, o infirmă şi restituie lucrările procurorului, indicându-i completările ce urmează a fi făcute.

Dispoziţia privitoare la punerea în libertate a persoanei arestate în cazul arătat în alineatul 1 se execută de îndată, iar în cazul prevăzut de alineatul 2 se execută după confirmarea ordonanţei de către procurorul general. Când procurorul general

7

confirmă ordonanţa procurorului, ea va fi trimisă Ministerului de Externe, pentru ca acesta să comunice statului solicitant cauzele care au determinat încetarea procedurii de extrădare. Dacă actele ce trebuie să însoţească cererea de extrădare sau actele suplimentare sunt primite după încetarea proceduri de extrădare, ori dacă persoana a cărei extrădare se cere este găsită ulterior, procedura de extrădare este reluată, iar persoana a cărei extrădare se cere poate fi arestată. În cazul când s-a făcut Ministerului de Externe comunicarea prevăzută în alineatul precedent, se va aduce la cunoştinţă că procedura de extrădare a fost reluată (articolul 18); procurorul, pe baza actelor pe care se sprijină cererea de extrădare, a declaraţiei persoanei a cărei extrădare se solicită şi a probelor adunate potrivit articolul 17 alineatul 2, dă o ordonanţă motivată, prin care constată că lucrările efectuate în vederea soluţionării cererii de extrădare au fost terminate şi înaintează dosarul cauzei, pentru a se constata dacă condiţiile extrădării sunt îndeplinite (articolul 19).

Tribunalul fixează un termen de urgenţă şi ia măsuri să se desemneze un apărător din oficiu persoanei a cărei extrădare se cere, dacă aceasta nu are apărător ales. La termenul fixat, în şedinţă secretă, tribunalul ascultă persoana a cărei extrădare se cere şi, după concluziile procurorului şi ale apărătorului, constată, prin hotărâre, dacă sunt întrunite sau nu condiţiile extrădării. Când instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile extrădării, dispune arestarea persoanei a cărei extrădare se cere, dacă măsura arestării nu a fost luată de procuror. Hotărârea instanţei nu este supusă recursului (articolul 21); în cazul când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile extrădării, dispune punerea în libertate a persoanei arestate.

Hotărârea instanţei este înaintată Ministerului Justiţiei pentru a fi trimisă Ministerului de Externe, care comunică statului solicitant rezultatul cererii. În cazul admiterii cererii de extrădare se comunică data la care se va face extrădarea şi locul unde aceasta se va efectua.

ORDINEA DE PREFERINŢĂ ÎN ACORDAREA EXTRĂDĂRII ŞI TRANZITAREA EXTRĂDAŢILOR

În ipoteza în care toate statele interesate în sancţionarea infractorului au adresat cererii de extrădare statului solicitat, se pune problema determinării ordinii de preferinţă în soluţionarea acestor cereri.

Referindu-se la ipoteza în care România este stat solicitat, Legea nr. 4/1971 prevede în dispoziţia din articolul 24 următoarea ordine de preferinţă în soluţionarea cererilor de extrădare:

statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită infracţiunea avându-se în vedere faptul că pe teritoriul acestuia a fost încălcată ordinea de drept, s-a vătămat sau pus în pericol valoarea socială care a făcut obiectul infracţiunii, s-a creat starea de insecuritate care trebuie înlăturată prin înfăptuirea justiţiei penale;

statul contra intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea intrând în această categorie infracţiunile contra statului, a intereselor acestuia ori contra cetăţenilor lui;

statul al cărui cetăţean este infractorul.Dacă statele se află în acelaşi rang de preferinţă, se acordă prioritate statului

care a solicitat mai întâi extrădarea.

8

Condiţiile extrădării precum şi procedura prevăzută în Legea nr. 4/1971, se aplică în mod corespunzător şi în cazul tranzitului pe teritoriul României al unei persoane extrădate unui stat de către un alt stat (articolul 27). Totodată cheltuielile de tranzit sunt suportate de statul solicitant (articolul 28).

1.5. EXTRĂDAREA ÎN REGLEMENTAREA CONVENŢIEI EUROPENE

Intrând în rândul membrilor Consiliului Europei, România a ratificat Convenţia Europeană de extrădare încheiată la Paris la 13 martie 1957 şi a protocoalelor adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978, acceptând unele reguli uniforme în domeniu şi prin aceasta înscriindu-se în marea operă de unificare a legislaţiei comunitare.

Cum la data ratificării convenţiei ţara noastră avea o legislaţie internă în materia extrădării, şi anume articolul 9 din Codul penal şi Legea nr. 4 din 18 martie 1971, privind extrădarea, se pune firesc întrebarea care norme se vor aplica, cele convenţionale, sau cele interne?

Potrivit articolul 9 din Codul penal, extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.

Articolul 2 din actul normativ privind extrădarea stabileşte că, dispoziţiile prezentei legi se aplică în măsura în care nu se stabileşte astfel prin convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.

Norma constituţională pare a fi mai categorică în această privinţă, stabilind prin articolul 19 alineatul 2 că, cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

S-ar putea deduce din cele menţionate că normele convenţionale se impun faţă de cele interne, situaţia care nu corespunde realităţii, întrucât chiar prin articolul 22 din aceste norme se prevede că, în afara unor dispoziţii contrare ale prezentei convenţii, legea părţii solicitante este singura aplicabilă procedurii de extrădare, precum şi cele a arestării provizorii.

Iată de ce se socoteşte că în domeniul la care se face referire se vor aplica prevederile convenţiei europene, privind condiţiile de fond şi de formă ale extrădării iar cele interne vor cârmui procedura, evident cu excepţia celor care contravin regulilor uniforme.

9

2. EXPULZAREA

2.1. DEFINIŢIA EXPULZĂRII

Expulzarea este o măsură de siguranţă care se poate lua faţă de o categorie limitată de persoane, şi anume, cea a cetăţenilor străini şi persoanelor fizice fără cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară.

Conform Codului penal, articolul 117, prin expulzare se înţelege “măsura de siguranţă potrivit căreia un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţara noastră şi care a comis o infracţiune în ţara noastră i se interzice în condiţiile legii rămânerea sa pe teritoriul ţării “.

Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul ţării a infractorului, cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază în România, dacă în urma săvârşirii infracţiunii, prezenţa lui pe acest teritoriu prezintă pericol social. Această măsură de siguranţă este destinată să înlăture starea de pericol ce decurge din teama că cetăţeanul străin sau apatridul domiciliat în afara teritoriului ţării, care a săvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor ţării noastre, ar putea, rămâne în continuare pe acest teritoriu să săvârşească noi infracţiunii (de exemplu, infracţiunii împotriva statului, contra autorităţii, infracţiuni economice). Starea de pericol se deduce din fapta săvârşită şi din împrejurările comiterii acesteia, din legătura ei cu mediul social în care a fost săvârşită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ţinând seama de condiţia sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul ţării, şi, ca urmare, prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.

Corespunzător dreptului statului de a stabili condiţiile de intrare a străinilor, este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea şederii pe teritoriul naţional şi, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înţelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde îşi are reşedinţa.

În ceea ce priveşte însă condiţiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internaţional impune anumite limite. Se consideră, astfel, că aceste condiţii nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului, să-şi aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenţei, a detenţiei ilegale.

Articolul 13 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabileşte că “Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea şi dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzări sale şi de a obţine reexaminarea cazului său de către o autoritate competentă “.

Există însă şi alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit articolul 33 din Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 adoptată de Conferinţa O.N.U a plenipotenţiarilor, “un străin nu trebuie expulzat într-o ţară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi ameninţate pe motiv de rasă, religie, cetăţenie sau opinii politice”.

10

Expulzarea, ca măsură de siguranţă, se deosebeşte de expulzarea ca măsură administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai fată de străinul care a săvârşit o infracţiune şi prezintă pericolul săvârşiri unor noi fapte şi numai de către instanţele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se ia, aşa cum o arată şi denumirea, de către organele administrative, faţă de străini consideraţi indezirabili pe teritoriul ţării, deşi nu au săvârşit fapte ilicite.

2.2. CONDIŢII REFERITOARE LA INFRACŢIUNE ÎN CAZUL EXPULZĂRII

Pentru ca instanţa de judecată să poată aplica măsura de siguranţa a expulzării, trebuie să constate îndeplinirea anumitor condiţii.În primul rând, instanţa trebuie să constate, că s-a săvârşit o infracţiune. Deşi, legea un precizează natura şi gravitatea infracţiuni săvârşite, considerăm că aceasta trebuie să prezinte un anumit grad de pericol social concret, pentru că, în caz contrar, e greu de acceptat că dispunerea măsurii este justificată.

În al doilea rând, trebuie stabilit că infractorul are calitatea de cetăţean străin sau apatrid cu domiciliul în străinătate. În principiu, această calitate trebuie îndeplinită în momentul săvârşiri infracţiuni, dar calitatea este absolut necesară să existe în momentul în care se dispune măsura. Prin urmare, dacă ipotetic făptuitorul a dobândit calitatea de cetăţean român în intervalul scurs între momentul săvârşirii infracţiuni şi momentul în care se pronunţă condamnarea, măsura de siguranţă a expulzării nu mai poate fi luată pentru că un stat nu-şi poate expulza proprii cetăţenii.

O altă condiţie se referă la constatarea pericolului în fiecare caz dat, în sensul că rămânerea infractorului străin pe teritoriul ţării este o premisă obiectivă a săvârşirii de noi infracţiunii.

A patra condiţie care poate fi îndeplinită se referă la faptul că înainte de a aplica această măsură de siguranţă, instanţa trebuie să constate, că în ţara în care urmează să fie expulzat străinul, nu există pericolul ca acesta să fie supus la tortură sau să fie condamnat la moarte.

CONDIŢII DE EXPULZARE A INFRACTORULUICondiţiile legale ale expulzării sunt:

să fie vorba de un cetăţean străin care nu are domiciliul în ţară; cetăţeanul străin a săvârşit o infracţiune la noi în ţară; dacă expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, punerea în executare a

expulzării se face după executarea pedepsei (această măsură a expulzării nu însoţeşte pedeapsa, ea se pune în executare de îndată).

Reiese din cele de mai sus că expulzarea este limitată de cetăţenii străini sau persoane fără cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară şi care au comis infracţiuni; numai aceste persoane pot fi expulzate. În cazul când s-a aplicat şi pedeapsa închisorii, măsura se aduce la îndeplinire după executarea pedepsei cu închisoarea.

2.3. PROCEDURA EXPULZĂRII11

DELIBERAREA ŞI LUAREA HOTĂRÂRII DE EXPULZARELuarea măsurii expulzării se face cu respectarea unor reguli. Astfel, instanţa

care dispune luarea măsurii expulzării trebuie sa constate care este cetăţenia străinului infractor sau care este ţara unde îşi are domiciliul infractorul fără cetăţenie, aceasta întrucât luarea măsurii respective trebuie să aibă o destinaţie precisă, explicit sau implicit stabilită, astfel încât executarea măsurii să poată practic avea loc. Primirea unui străin expulzat poate fi refuzată de orice stat al cărui cetăţean nu este acel străin sau pe teritoriul căruia străinul fără cetăţenie nu are domiciliu. Odată ieşit din ţară, străinul expulzat este liber să locuiască în orice altă ţară în care s-ar îngădui aceasta.

Instanţa trebuie sa menţioneze în hotărâre că, măsura este luată pe durată nedeterminată, deoarece în astfel de cazuri este foarte dificil să se stabilească mai dinainte cât va dura starea de pericol. Deşi legea nu prevede posibilitatea luării măsurii pe timp limitat totuşi principiile generale aplicabile în această materie nu se opun ca expulzarea să fie luată temporar, atunci când se ştie cu siguranţă că starea de pericol este temporară. În concret, în aceste cazuri nu se indică o dată, ci un moment legat de producerea unui eveniment, care îşi încetează efectele odată cu dispariţia împrejurărilor care făceau ca prezenţa infractorului pe teritoriul ţării sa fie socotită ca reprezentând o stare de pericol.

Dacă persoana expulzată ar dobândi ulterior calitatea de cetăţean român (de exemplu: prin căsătorie), măsura va putea, după caz, să fie ridicată sau înlocuită cu altă măsură de siguranţă.

REVOCAREA EXPULZĂRIIMăsura de siguranţă a expulzării însoţeşte de regulă pedeapsa închisorii, luarea

acestei măsuri implicând săvârşirea unei infracţiuni cu un grad de pericol mărit.Executarea măsurii expulzării este reglementată în articolul 438 Codul de

procedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranţă însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii.

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat şi măsura de siguranţă a expulzării, în mandatul de executare a pedepsei închisorii, se va face menţiunea ca la data eliberării, condamnatul sa fie predat organelor.

În practica judiciară pot exista situaţii când infractorilor străini, care execută pedeapsa închisorii, li se acordă, din oficiu sau la cerere, eliberarea condiţionată. Desigur, că în asemenea situaţii, motivele care au stat la baza eliberării condiţionate trebuie să ducă şi la revocarea măsurii expulzării.

Revocarea poate să fie dispusă de către instanţă şi după executarea pedepsei cu închisoarea, când, de exemplu, cetăţeanul străin devine prin căsătorie cetăţean român.

De menţionat, că în practica judiciară, se ivesc numeroase dificultăţi în privinţa executării acestei măsuri de siguranţă şi de aceea instanţele judecătoreşti procedează în prealabil la verificări atente pentru a stabili dacă măsura respectivă este executabilă.

Totodată, potrivit dispoziţiei din articolul 117 alineatul ultim Codul penal, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 20/1990, ca urmare a aderării ţării noastre la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane

12

sau degradante, infractorii străini care au fost condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite în ţara noastră, nu vor fi expulzaţii dacă există motive serioase de a se crede că vor fi supuşi la tortură în ţările în care vor fi expulzaţi.

3. ASEMĂNĂRII ŞI DEOSEBIRI DINTRE EXTRĂDARE ŞI EXPULZARE

O primă asemănare între extrădare şi expulzare o presupune faptul că se aplică numai infractorului cetăţean străin sau fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate.

Totodată nici una din cele două măsuri nu se va lua în eventualitatea în care infractorul străin sau fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate riscă să fie supus torturii sau să i se aplice pedeapsa capitală.

De asemenea, în cazul ambelor instituţii trebuie să se fi comis o infracţiune astfel încât, acestea să poată fi aplicate, deosebindu-se însă prin faptul că, în cazul extrădării infracţiunea trebuie să se fi săvârşit pe teritoriul statului solicitant, pe când în cazul expulzării infracţiunea trebuie să se fi săvârşit pe teritoriul statului nostru.

O altă deosebire între cele două instituţii este din punct de vedere procedural. Astfel, expulzarea se deosebeşte de extrădare întrucât cea dintâi se dispune din oficiu de către autorităţile judiciare, ca urmare a comportării necorespunzătoare în ţara noastră a străinului sau a persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază în România, în timp ce extrădarea se dispune la cererea unui stat, pe bază de convenţii internaţionale de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare, datorită faptului că persoana respectivă a avut o comportare necorespunzătoare în străinătate.

CONCLUZII13

Dezvoltarea cooperării dintre state în lupta cu criminalitatea a condus la instituirea, alături de extrădare, şi a altor forme mai simple şi mai puţin formale de asigurare a înfăptuirii justiţiei penale. Una dintre acestea constă în acordul dintre state de a urmări şi judeca pe un cetăţean propriu, la cererea celuilalt stat, pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul acelui stat. Se evită astfel formalităţile pe care le implică urmărirea penală şi judecarea făptuitorului pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea, fiind suficientă cererea adresată statului al cărui cetăţean este infractorul pentru ca acesta să-l judece, potrivit legii sale, în virtutea principiului personalităţii legii penale. Asemănătoare cu aceasta este şi măsura predării infractorului spre a fi judecat de statul al cărui cetăţean este, pentru o infracţiune săvârşită pe teritoriul celuilalt stat. In felul acesta, statul renunţă la judecarea străinului infractor predându-l, spre a fi judecat, statului al cărui cetăţean este. Pe măsura creşterii încrederii între state, pot fi aplicate şi alte forme de cooperare în prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Transformările revoluţionare care au avut şi au loc în continuare în ţara noastră, crearea unei noi ordini de drept şi integrarea României în comunitatea ţărilor europene sunt de natură să determine evoluţii importante şi în domeniul formelor de cooperare internaţională în lupta cu criminalitatea. Extrădarea, deşi va continua probabil să rămână şi în viitor principalul mijloc de realizare a acestei cooperări, va ceda o parte din teren în favoarea mijloacelor mai simple de cooperare. Astfel, dacă cele 19 convenţii privind extrădarea, încheiate de România cu alte state, se menţin în vigoare, ele vor trebui să fie interpretate şi aplicate în conformitate cu principiile de politică penală consacrate ulterior prin normele dreptului penal, ca urmare a asumării de către ţara noastră a unor obligaţii internaţionale în domeniul combaterii criminalităţii. Statul român nu va mai putea admite extrădarea – aşa cum s-a mai precizat – dacă pentru infracţiunea săvârşită este prevăzută, în statul solicitant, pedeapsa cu moartea sau dacă legislaţia acestuia permite aplicarea torturii sau altor măsuri inumane. Dacă vor fi asumate de ţara noastră şi alte obligaţii internaţionale de natura celor menţionate, ele se vor răsfrânge şi asupra convenţiilor privind extrădarea, fiindcă nu este posibilă respectarea acestor obligaţii în dreptul intern paralel cu nesocotirea lor prin convenţii internaţionale.

În acelaşi timp, este posibil să devină o practică curentă judecarea cetăţeanului sau rezidentului la cererea altui stat, pe al cărui teritoriu acesta ar fi săvârşit o infracţiune.

Deciziile de îndepărtare a străinilor, cetăţeni ai unor state terţe, de pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene sunt recunoscute de statul român şi sunt puse în aplicare de Oficiul Român pentru Imigrări în condiţiile O.U.G. nr. 194/2002 articolul 96, în următoarele cazuri:

a) decizia de îndepărtare este luată pentru motive de ordine publică şi siguranţă naţională, astfel: când străinul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an şi ca urmare a desfăşurării de către străini ori a existenţei unor indici temeinici că străinul urmează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol ordinea publică sau siguranţa naţională;

14

b) decizia de îndepărtare este luată ca urmare a neîndeplinirii de către străin a condiţiilor referitoare la intrarea şi şederea străinilor pe teritoriul statului membru în cauză. În vederea aplicării acestui articol, Oficiul Român pentru Imigrări cooperează şi face schimb de informaţii cu autorităţile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Conform legii europene, "orice expulzare a unor cetăţeni din UE trebuie motivată individual şi trebuie să poată face obiectul unui recurs judiciar", iar "expulzările colective sunt interzise".

Conform unei directive din 2004, cetăţenii din UE au dreptul de a sta fără condiţii pe teritoriul unui alt stat membru timp de trei luni. Însă un stat poate restrânge acest drept din motive de "ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică". Aceste măsuri trebuie să se bazeze exclusiv pe "comportamentul personal al individului vizat", care trebuie să constituie "o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru un interes fundamental al societăţii". Persoanele vizate trebuie să poată contesta o decizie luată împotriva lor, dar recursul nu presupune suspendarea expulzării dacă "decizia de îndepărtate se bazează pe motive legate de siguranţa publică", ce sunt definite de statele membre.

În fine, observăm că şi în Constituţia României (articolul 19, punctul 3) se prevede că extrădarea se hotărăşte de justiţie, ceea ce implică instituirea pe viitor, în materia extrădării, a sistemului jurisdicţional.

BIBLIOGRAFIE

15

1. DECRETUL nr. 637 din 29 noiembrie 1973 pentru modificarea Legii nr. 25/1969 privind regimul străinilor în România. Monitorul oficial nr.: 187;2. LEGEA nr. 83 din 5 aprilie 2006 pentru ratificarea Acordului dintre România şi Republica Italiană asupra transferării persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau aceea a conducerii la frontieră, semnat la Roma la 13 septembrie 2003;3. LEGEA nr. 224/2006 din 1 iunie 2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;4. OUG nr. 194/2002, ordonanţa de urgenţă privind regimul străinilor în România, republicată în 2008, în Monitorul Oficial, Partea I nr. 421 din 05/06/2008;5.http://www.advocate.ro/cabinet_avocat_cuvânt_Expulzarea_străinilor_ Dicţionar juridic - Definiţie juridică;6.http://www.dreptonline.ro/legislaţie/lege_modificare_lege_cooperare_penală_224_2006.php;3.http://www.gândul.info/emigrant/expulzarea-se-aplică-imediat-recursul-il-trimiţi-prin-poştă-2344010.

16