Estica.eu, 25 feb. 2015

http://www.estica.eu/article/revolutie-conservatoare-romania/

Revoluţie Conservatoare în România?ESTICA NEWS > Cultural > Revoluţie Conservatoare în România?

Claudio Mutti 21 februarie 2015 omentarii

Sintagma „Revoluţie Conservatoare”, care după al doilea război mondial a

fost făcută celebră de către Armin Mohler, s-a născut în secolul anterior;

cel care i-a dat un conţinut programatic a fost însă literatul Hugo von

Hoffmanstahl, în 1927: într-un discurs intitulat „Literatura ca spaţiu

spiritual al naţiunii”, von Hoffmanstahl identifica, drept factori

fundamentali ai Revoluţiei Conservatoare, căutarea totalităţii şi a „unităţii”

ca alternativă la divizare şi sciziune.

Pe măsură ce conceptul de Revoluţie Conservatoare asumă o semnificaţie

politică, rezultă clar că principiile sale se opun în manieră radicală celor

care au triumfat odată cu Revoluţia Franceză. Putem spune că Revoluţiei

Conservatoare îi aparţin cei care combat presupoziţiile secolului

progresist, fără a dori totuşi a restaura un oarecare Ancien Régime.

Revoluţia Conservatoare desemnează deci un proces politic care, aşa cum

afirmă chiar Armin Mohler, nu se limitează la lumea austro-germană, ci

îmbrăţişează întreaga Europă.

La noi, într-adevăr, Marcello Veneziani a putut căuta şi în istoria italiană

trăsăturile de bază ale Revoluţiei Conservatoare şi a crezut că poate

afirma caracteristicile ei în termenii următori: „sentiment al modernităţii,

recreare a tradiţiei, respingere a concepţiei lineare şi progresive a istoriei,

anti-egalitarism, vitalism şi organicism, primat al politicului şi al

comunitarismului, mobiluzare „totală” a maselor, regândirea tehnicii,

elogiu futuristic al oţelului, viziune estetică şi lirică a vieţii”.

Sunt de părere că noţiunea de Revoluţie Conservatoare ar putea servi,

într-o oarecare măsură, pentru încadrarea şi interpretarea şi a

fenomenului Mişcării Legionare române. Lucrul acesta ar putea fi confirmat

printr-o scurtă trecere în revistă a poziţiilor unor intelectuali români care

au militat în cadrul Mişcării Legionare sau au fost foarte de apropiaţi de ea

şi au contribuit cumva la definirea identităţii ei doctrinale şi programatice.

Corneliu Codreanu însuşi, în cartea sa Pentru legionari, înscrie Mişcarea

Legionară într-o arie culturală şi politică mai amplă, care se manifestă în

România deja în jurul mijlocului secolului al XIX-lea. Printre cei pe care

Codreanu îi citează drept precursori ai Mişcării Legionare sunt unele nume

dintre cele mai ilustre ale literaturii române: deja în acest fapt găsim una

dintre caracteristicile principale ale Revoluţiei Conservatoare, pentru că

literatura, spiritualitatea şi naţiunea sunt coordonate fundamentale ale

întregii construcţii potenţiale a revoluţiei conservatoare pe care o

examinează Armin Mohler.

Aşadar, Codreanu citează printre precursorii spirituali ai Mişcării Legionare

pe cel mai mare poet român, Mihai Eminescu (1850-1889). Eminescu, care

în Italia este cunoscut mai mult sau mai puţin ca un soi de Giacomo

Leopardi român, a fost în realitate un neobosit militant naţionalist, care a

luptat cu toate puterile sale împotriva exploatării uzuriere a clasei

ţărăneşti române şi contra alienării cosmopolite a claselor conducătoare.

Nu degeaba fostul rabin al Bucureştiului, Moses Rosen, în vremea lui

Ceauşescu, a încercat în van să împiedice publicarea articolelor de

polemică politică ale poetului naţional român, declarând textual, cu un

dispreţ suveran al ridicolului şi atrăgând asupra sa un protest universal, că

Eminescu ar trebui să fie inclus printre responsabilii pentru Auschwitz.

Se poate spune în orice caz că intelectualitatea română în întregul său s-a

aşezat conştient şi făţiş în siajul lui Eminescu. Nu numai între cele două

războaie, dar, am spune, până la sfârşitul anului 1989, problema principală

a românilor a constat în a defini specificitatea lor naţională şi a identifica

modalităţile cele mai potrivite pentru a o proteja şi afirma pe toate

planurile, încât proiectele culturale, politice, sociale şi economice

elaborate de intelectualitatea română într-un secol şi jumătate au avut

aproape mereu ca raţiune de a exista apărarea şi manifestarea spiritului

naţional.

În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale în particular, în

România, diversele curente de gândire se diferenţiază exclusiv în raport cu

alegerea mijloacelor de adoptat pentru a adapta viaţa ţării la identitatea

sa naţională, în vreme ce un astfel de scop era dat drept de la sine înţeles

şi împărtăşit de toţi – cu excepţia clară a săracei intelighenţe mondialiste,

care de altfel reprezenta în epocă un corp străin din punct de vedere al

realităţii naţionale, chiar şi din raţiuni de apartenenţă etnică.

Avem astfel, în primul rând, un naţionalism tradiţionalist şi ruralist,

antioccidental şi antimodern, care derivă din reacţia antiliberală a lui Titu

Liviu Maiorescu (1840-1917) şi din învăţătura conservatoare a marelui

istoric Nicolae Iorga (1871-1940) şi ajunge în parte, cu Nichifor Crainic

(1889-1971) la poziţii „etnocratice” puternic influenţate de spiritualitatea

ortodoxă.

Avem apoi un naţionalism populist (a cărui portavoce e revista „Viaţa

Românească”) care, chiar dacă reafirmă prioritatea intereselor naţionale şi

comunitare faţă de cele de clasă şi reiterează importanţa fundamentală a

valorilor etnice şi rurale, se declară cu toate acestea favorabil

experimentării vieţii democratice parlamentare.

În fine, un naţionalism dinamic care, prin cel mai ilustru exponent al său,

criticul literar Eugen Lovinescu (1881-1943), preconiza actualizarea

potenţialităţilor naţionale şi naşterea unui „stil românesc” prin intermediul

„sincronismului” politic şi economic al României cu restul Europei.

O altă orientare, în fine, cea mai interesantă pentru noi, se leagă de

varianta naţionalistă reprezentată de aşa-numita „nouă generaţie” sau

„tânără generaţie”. Acest curent, solidar în mare măsură cu Mişcarea

Legionară, este cel care, sub diverse aspecte, se înscrie după părerea mea

din plin în contextul mai vast al „revoluţiei conservatoare” europene.

Conducătorul spiritual carismatic şi incontestabil al „noii generaţii”,

filosoful şi teologul ortodox Nae Ionescu, şi discipolii săi (Mircea Eliade,

Emil Cioran şi Constantin Noica sunt doar cei mai celebri) aspirau să

realizeze o sinteză armonioasă între un naţionalism lipsit de tendinţe

reacţionare şi o versiune a modernităţii care lasă deoparte liberalismul şi

democraţia.

Să încercăm deci să punctăm caracteristicile acestei „tinere generaţii”

interbelice cu ajutorul prezentării sintetice a exponenţilor săi cei mai buni,

exponenţi care au avut o legătură strânsă cu Mişcarea Legionară şi care în

măsuri diferite vor fi consideraţi ca fiind şi portavoci ale Mişcării Legionare

înseşi şi care cumva au contribuit la definirea identităţii doctrinale a

respectivei mişcări.

Nae Ionescu

Maestrul tinerei generaţii, Nae Ionescu (1890-1940), preda logica şi

metafizica la Facultatea de Litere din Bucureşti. Clar revoluţionară,

deoarece o rupea cu monopolul idealist şi neoidealist, învăţătura

profesorului Nae Ionescu se afla în epicentrul celei mai bune linii culturale

române, astfel încât cel mai faimos discipol al său, Mircea Eliade, putea

spune că el era succesorul direct al marelui Nicolae Iorga.

Teolog, susţinător al unui creştinism accentuat teocentric, Nae Ionescu

respingea ca „deviaţie occidentală” creştinismul umanist şi moralist care

era răspândit în mediile ortodoxe ale capitalei, în aşa măsură încât criticile

sale nu l-au ocolit nici pe patriarhul Miron (cel care în 1938 va fi complicele

oligarhiei în asasinarea lui Corneliu Codreanu). Nae Ionescu considera,

spunea Mircea Eliade, că mentalitatea scolastică, laicizantă şi protestantă

„răspândită în mediile patriarhale” constituie „o intruziune a concepţiilor

lumii moderne în sânul vieţii spirituale a Bisericii”.

Vehiculul cel mai eficace al acţiunii paideice pe care Nae Ionescu a

dezvoltat-o în afara mediului universitar a fost cotidianul „Cuvântul”. Acest

ziar, al cărui principal animator a fost filosoful, a devenit un fel de organ

oficios al curţii regale în anii 1930, când acelaşi Nae Ionescu a fost la un

pas de a deveni consilier regal. Dar, în special datorită ostilităţii nutrite

faţă de el de către amanta lui Carol al II-lea, Elena Lupescu (care era un fel

de nod de reţea al cercurilor financiare şi cosmopolite în mediul curţii

regale), influenţa exercitată de profesor la Palatul regal s-a diminuat în

manieră considerabilă.

Ruptura definitivă dintre Nae Ionescu şi Palat a avut loc în 1933. Întors

dintr-o călătorie în Reich, unde a rămas pozitiv impresionat de revoluţia

naţional-socialistă, Nae Ionescu a început să spere într-o soluţie analoagă

şi pentru România, accentuând pe zi ce trece opoziţia sa faţă de politica

regelui şi a oligarhiei care îl inspira pe acesta.

În momentul campaniei electorale, când acţiunea guvernului liberal s-a

transformat într-o adevărată persecuţie teroristă plină de arestări

arbitrare, torturi şi violenţe de tot felul şi a culminat cu decretul de

dizolvare a „Grupului C.Z. Codreanu” şi arestarea a unsprezece mii de

legionari, Nae Ionescu a pus propriul ziar, „Cuvântul”, la dispoziţia Mişcării

Legionare, care rămăsese fără propriile organe de presă.

Însă foarte repede şi „Cuvântul” a fost constrâns să-şi suspende

publicarea, în vreme ce profesorul Nae Ionescu a fost arestat şi închis la

penitenciarul Jilava. Eliberat după alegeri, Nae Ionescu s-a apropiat şi mai

mult de Mişcarea Legionară. Spre acest lucru era predispus conform

orientării sale, pe care discipolul său Mircea Vulcănescu a încercat s-o

caracterizeze punând înainte de toate în evidenţă ireductibilitatea

fundamentală dintre Nae Ionescu şi liberalism: „Atent la transformările

insesizabile ale revoluţiilor din lume, antiliberal deoarece i se părea că

funcţia esenţială a liberalilor (…) constă în atacarea cursului natural de

dezvoltare al naţiunii, Nae Ionescu era în aşteptarea cuiva care să

reuşească să răspundă speranţei sale într-o nouă revoluţie, o revoluţie

care nu trebuia să fie nimic altceva decât manifestarea realităţii româneşti

dintotdeauna”.

De altfel teologul ortodox Nae Ionescu fundamenta pe un citat din Sfintele

Scripturi credinţa după care „când regele e nevolnic, Dumnezeu scoală din

mijlocul norodului un Căpitan”. Aşa s-a întâmplat în trecut, în istoria

României, cu Mihai Viteazul, cu Tudor Vladimirescu, cu Avram Iancu. La fel

se va întâmpla chiar în acei ani cu Corneliu Codreanu.

Mai scrie Mircea Vulcănescu: „Poziţia sa deschis antidemocratică (…) făcea

din el un om de stânga în politica socială şi unul de extremă dreapta în

tehnica politică”.

Însă, dacă Mircea Vulcănescu îi atribuia maestrului său apartenenţa

simultană la dreapta politică şi la stânga socială, în tentativa de a defini

poziţia sa în raport cu topografia politică de origine parlamentară, Nae

Ionescu respinge în manieră formală şi abruptă astfel de categorii, ca fiind

inadecvate, insuficiente şi nepotrivite cu caracterul multiform al realităţii:

„Eu caut să gândesc asupra realităţilor politice, pentru a delimita

problemele şi a găsi soluţii de conducere. Sunt de dreapta sau de stânga?

Nu ştiu exact. De aceea, încetaţi să mai puneţi astfel de întrebări. Nu de

alta, dar nu au niciun sens”.

Concepţii asemănătoare erau la vremea aceea exprimate de Vasile Marin,

care în toamna lui 1933 intrase în redacţia „Cuvântului”. După Marin,

definiţia Mişcării Legionare ca mişcare „de dreapta” distorsionează

realitatea, deoarece caută „să prezinte acţiunea legionară ca pe o mişcare

reacţionară”. De fapt, scrie Marin, „la fel ca şi fascismul şi naţional-

socialismul, la fel şi Mişcarea Legionară luptă pentru crearea unui Stat

totalitar (…). Concepţia totalitară a reformei Statului nu acordă nicio

importanţă acestor noţiuni (adică noţiunilor de „dreapta” şi de „stânga”,

n.a.), care pentru noi nu au înţeles. (…) nu putem fi nici la dreapta nici la

stânga, pentru bunul motiv că mişcarea noastră îmbrăţişează întreaga

viaţă naţională (…) Când însăşi revoluţia rusă se naţionalizează intens (…)

iar cea fascistă se socializează încă şi mai profund, ce sens mai au

etichetele desuete de „dreapta” sau de „stânga”, pentru a fi încă aplicate

la acţiunile şi regimurile politice? Un singur sens: diversiunea!…”

Întorcându-ne la Nae Ionescu, pătrunderea sa în lumea legionarilor  a

comportat asumarea unei adevărate sarcini militante, care s-a tradus într-

o serie de conferinţe pe tot teritoriul României. Rezultatele au apărut

imediat, deoarece Mişcarea Legionară şi-a sporit considerabil numărul

adepţilor.

Astfel, destinul personal al lui Nae Ionescu s-a legat de cel al Mişcării

Legionare. În noaptea dintre 16 şi 17 aprilie 1938, profesorul a fost arestat

împreună cu conducătorii legionari şi cu militanţii de frunte ai mişcării şi a

fost internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, în Transilvania.

Lipsit de libertate, bolnav şi suferind de o gravă disfuncţie cardiacă, lovit în

activitatea profesională prin revocarea din funcţia universitară, profesorul

Nae Ionescu a fost, în perioada încarcerării, un model viu de demnitate şi

forţă spirituală. Astfel, graţie lui, lagărul a devenit un soi de „universitate

legionară”. El le-a ţinut camarazilor de închisoare o serie de conferinţe, în

care argumentele mergeau de la metafizică la „fenomenul legionar”.

În această activitate, profesorul a fost imitat de asistentul său Mircea

Eliade, şi el internat în lagăr, care vorbea despre lupta de eliberare a Indiei

contra colonialismului britanic.

Izolat, Nae Ionescu scrie, utilizând un sul de hârtie igienică, un studiu

despre Machiavelli. În peregrinarea intelectuală a lui Machiavelli în

căutarea unui Principe, Nae Ionescu vede o tentativă analoagă cu a sa. El,

într-adevăr, după ce şi-a îndreptat propriile aşteptări mai întâi asupra lui

Carol al II-lea şi apoi asupra lui Maniu, consideră finalmente că a găsit în

Căpitanul Mişcării Legionare omul destinului românesc.

După o serie de încarcerări şi arestări succesive, la 15 martie 1940 Nae

Ionescu moare în circumstanţe care nu sunt încă deocamdată clarificate.

Se spune că ar fi fost otrăvit.

Mircea Eliade, care a ţinut discursul funebru şi a fost printre cei care au

purtat în spate sicriul, spunea că profesorul ar fi vrut să fie înmormântat

cu fotografia lui Codreanu pe care o purta mereu cu sine. Dar fotografia

era sechestrată de procuratură.

Gânditorul Nae Ionescu, mai ales după adeziunea sa la Mişcarea

Legionară, se încadrează perfect în mişcarea mai vastă a Revoluţiei

Conservatoare europene. Dacă pe plan religios, aşa cum am văzut, el

contrapune modernismului tradiţia (predania) ca o dezvoltare organizată

în interiorul comunităţii spirituale ortodoxe, pe plan filosofic el combate

raţionalismul occidental, individualismul, pozitivismul, scientismul,

aderând la o Lebensphilosophie interpretată în sens creştin. Pe plan politic,

el respinge concepţia contractualistă în numele unei concepţii organice şi

se face susţinătorul unei „ a treia căi” naţional-sindicaliste dincolo de

colectivismul marxist şi de capitalismul burghez.

Mircea Eliade

Am văzut că Nae Ionescu s-a apropiat de Mişcarea Legionară în cursul

anului 1933. Din acelaşi an datează ceea ce intelectualii legionari au

salutat drept „convertirea lui Mircea Eliade la românism”. Într-un articol de

redacţie apărut în periodicul „Axa” se putea într-adevăr citi: „Se pare că

Mircea Eliade, scriitor de talent, eseist faimos şi personalitate culturală

demnă de admiraţie, a făcut paşi decisivi într-o direcţie care nouă ne este

dragă şi care diferă de cea pe care o urmase înainte. Până acum, cariera

sa de jurnalist a avut volute neaşteptate şi întoarceri pitoreşti. Mircea

Eliade s-a jucat cu ideile şi luările de poziţie, a acumulat experienţă, a

înconjurat lumea, a fost briliant mereu şi peste tot, dar (…) a refuzat să se

ancoreze definitiv în realitatea românească. De o vreme, totuşi, Mircea

Eliade a început să se schimbe. Şi, fără nicio supărare fie spus, după ce a

ajuns la maturitate a început să devină serios (…) Mircea Eliade începe să

vadă realitatea românească, să se integreze în ea, să se subordoneze

acesteia”.

Efectiv, în 1933 Eliade este protagonistul unor intervenţii care exprimă o

cauză politică naţionalistă. El scrie un articol asupra „mentalităţii

masonice” în care, subliniind drept caracteristică a acestei mentalităţi

folosirea unor scheme simple şi a unor criterii abstracte, credea că poate

regăsi chiar în marxism („combinaţie de abstracţiuni şi grosolănie”) o

marcă masonică. El dezvoltă apoi unele consideraţii asupra „renaşterii

religioase”, care, chiar dacă lipsite de referinţe politice, nu puteau să nu

impresioneze favorabil pe adepţii Mişcării Legionare. În fine, el se reclamă

de la valorile realităţii naţional-populare şi declară că se trage din linia de

gândire care pleacă de la Eminescu şi, prin Iorga, Pârvan şi Nichifor

Crainic, ajunge până la Nae Ionescu.

În 1934 Eliade îşi propune să apere naţionalismul de acuzele care i se

aduceau de către intelighenţia democratică. În particular, Eliade respinge

acuzaţia de antisemitism şi reiterează, împotriva acuzaţiilor de intoleranţă

religioasă şi rasism, faptul că problema evreiască e una politică, socială şi

economică.

„Sunt indignat – scrie el – să văd douăzeci şi şase de consilieri străini în

oraşul Sighetul Marmaţiei (contra a şapte români), nu pentru că sunt şovin

sau antisemit, ci pentru că un simţ al justiţiei sociale, oricât de slab, e încă

viu în inima mea”.

E interesant de observat cum, considerând în aceşti termeni chestiunea

ebraică, Eliade îi citează pe aceiaşi autori (Eminescu în mod evident

primul, apoi Vasile Conta, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi alţii) care erau

evocaţi de Corneliu Codreanu în cartea sa Pentru legionari ca precursori ai

poziţiei legionare în dezbaterile problemei evreieşti.

În ce-l priveşte pe Corneliu Codreanu, Eliade vede în el moştenitorul

marilor exponenţi ai naţionalismului: „Numai Bălcescu şi Heliade-

Rădulescu vorbeau aşa”, scrie Eliade atunci când Codreanu proclamă

necesitatea reconcilierii României cu Dumnezeu.

Mai mult, ceea ce l-a atras decisiv pe Eliade spre Mişcarea Legionară e

chiar acea sinteză de naţionalism şi spiritualitate care constituie

caracteristica ei particulară. În decembrie 1935 Eliade scrie, făcând aluzie

la Codreanu: „Un conducător politic al tineretului a spus că scopul misiunii

sale este de a ’reconcilia România cu Dumnezeu’. Aceasta este o formulă

mesianică (…) deoarece o ’reconciliere a României cu Dumnezeu’

semnifică, în primul rând, o revoluţie a valorilor, un primat net al

spiritualităţii, o invitaţie la creativitate şi la viaţa spirituală”.

Dar poate că dintre toate articolele scrise de Eliade în anii treizeci, ar

trebui citat cel care în anii şaptezeci va fi folosit, cu nişte adaosuri potrivite

şi manipulări, cu scopul de a împiedica acordarea Premiului Nobel marelui

istoric al religiilor.

Acest articol, scris într-un moment în care Eliade era candidat la Cameră

pe listele electorale ale partidului legionar „Totul pentru Ţară”, constituia

răspunsul la întrebarea „De ce cred în biruinţa mişcării legionare?” şi

apărea în revista legionară „Buna Vestire”. „Dar niciodată un neam întreg

n-a trăit o revoluţie creştină cu toată fiinţa sa, (…) niciodată un neam

întreg nu şi-a ales ca ideal de viaţă călugăria şi ca mireasă – moartea (…)

Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării

Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate

nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o

democraţie balcanizată şi într-o catastrofă civilă (…) Cred în destinul

neamului nostru; cred în revoluţia creştină a omului nou; cred în libertate,

în personalitate şi în dragoste. De aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare

(…)”.

Dar încă şi mai interesante, pentru a arăta ce contribuţie a avut Mircea

Eliade la definirea identităţii Mişcării Legionare, sunt aceste alte

consideraţii, aflate în acelaşi articol: „Astăzi, lumea întreagă stă sub

semnul revoluţiei. Dar, în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în

numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al

Statului (fascismul), ori al rasei (hitlerismul) – Mişcarea Legionară s-a

născut sub semnul Arhanghelului Mihail şi va birui prin harul

dumnezeiesc”.

Această caracterizare a revoluţiilor din secolul XX reverberează în paginile

în care Julius Evola a evocat întâlnirea sa cu Codreanu, întâlnire la care a

fost prezent şi Mircea Eliade. Fiind cu Evola, într-adevăr, Căpitanul i-a

spus: „În orice fiinţă vie putem distinge trei aspecte (…) acela al corpului

ca formă, acela al forţelor vitale, acela spiritual. Analog, (…) în Fascism se

evidenţiază asupra a tot aspectul „formă”, în sensul de putere formatoare,

care plăsmuieşte Statul şi civilizaţia, după marea moştenire romană. În

Naţional-socialism se distinge cel mai mult elementul biologic, mitul

sângelui şi al rasei, care este corespondentul elementului „vital” al oricărei

fiinţe. Garda de Fier ar vrea în schimb să surprindă mişcările aspectului

pur spiritual, religios şi de aici să pornească la opera sa”.

Am văzut că una dintre caracteristicile principale ale revoluţiei

conservatoare înţeleasă ca fenomen european este refuzul concepţiei

lineare şi progresive a istoriei. Cu alte cuvinte, concepţia ciclică a timpului

e fundamentală pentru toată cultura revoluţionar-conservatoare.

Aşadar, vorbind despre acei gânditori care, ca Nietzsche, Spengler,

Guénon sau Evola, au promovat în Europa contemporană o concepţie

ciclică a timpului şi a istoriei şi astfel au contribuit în diverse feluri la

apariţia orientării revoluţionar-conservatoare, nu putem să-l neglijăm pe

Mircea Eliade, cel care nu numai că a examinat, într-o optică a istoriei

religiilor, concepţia timpului tipică societăţilor „arhaice”, dar a şi încercat,

pe baza datelor deduse din studiile sale ştiinţifice, să traseze liniile

esenţiale ale unei filosofii a istoriei opusă doctrinelor promovate de

optimismul secolului al XIX-lea.

Emil Cioran

Celălalt mare exponent al „tinerei generaţii” române interbelice care

împreună cu Mircea Eliade a cunoscut o faimă mondială, Emil Cioran, a

fost şi el discipolul lui Nae Ionescu.

Limbajul lui Nae Ionescu este bine reprezentat în unica lucrare a lui Cioran

care are un conţinut propriu-zis politic, Schimbarea la faţă a României, din

1937: un fel de „discurs către naţiunea română” în care tema centrală,

respingerea sistemului democratic, îl apropie pe Cioran de Codreanu.

Pentru Căpitanul Gărzii de Fier era vorba de „a pune capăt existenţei

Statului democratic bazat pe ideologia revoluţiei franceze” (Cărticica

şefului de cuib, p. 100) şi de a „elimina discuţiile „sterile şi costisitoare”

ale parlamentarismului democratic, din care nu rezultă nicio lumină şi din

care, mai ales, nu poate ieşi decizia eroică de a înfrunta pericolul în aceste

momente dificile”.

La rândul său, Cioran nu-şi ascundea propria admiraţie pentru acele

regimuri politice care în perioada interbelică reprezentau diferite

alternative la democraţia parlamentară: fascismul italian, naţional-

socialismul german, bolşevismul sovietic.

Mă limitez la câteva citate extrase din articolele scrise de Cioran între

1930-1936 şi din cartea Schimbarea la faţă a României.

Despre Mussolini şi fascismul italian: „Cu fascismul, Italia şi-a propus să

devină o mare putere. Rezultatul: a reuşit să atragă în mod serios atenţia

lumii”. „Fără fascism, Italia ar fi fost o ţară falită”. „Marele merit al lui

Mussolini este de a fi descoperit forţa Italiei.” „Fascismul este o traumă

fără de care Italia este un compromis asemănător cu România actuală”

(„Vremea”, 31 mai 1936).

Despre Hitler şi naţional-socialism: „Dacă este ceva ce îmi place în

hitlerism este cultura iraţionalului, exaltarea vitalităţii ca atare,

expansiunea virilă a forţei” („Vremea”, 18 decembrie 1933). Şi încă: „În

lumea de astăzi nu există om politic care să îmi inspire o simpatie şi o

admiraţie mai mare decât Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui

om, pentru care orice act de viaţă trăită este important numai prin

participarea simbolică la destinul istoric al unei naţiuni. Mistica Führer-ului

în Germania este deplin justificată” („Vremea”, 15 iulie 1934)

În ceea ce priveşte bolşevismul şi Uniunea Sovietică, Cioran scria:

„România are multe de învăţat de la Rusia. Am impresia că, dacă nu m-aş

fi ocupat măcar puţin de Revoluţia Rusă şi de nihilismul rus al secolului

trecut, aş fi căzut pradă tuturor neplăcerilor unui naţionalism inspirat din

Daudet şi Maurras”. Şi urmează: „Hitlerismul mi se pare că este o mişcare

serioasă pentru că a ştiut să asocieze direct conştiinţei misiunii istorice a

unei naţiuni problemele inerente ale justiţiei sociale. În ceea ce priveşte

bolşevismul, dacă este adevărat că reprezintă o barbarie unică în lume, el

este, nu mai puţin, datorită afirmării absolute a justiţiei sociale, un triumf

etic unic. Nu se poate face o revoluţie naţională de mare anvergură pe

baza inegalităţilor sociale”.

Încă din 1957, adresându-se lui Constantin Noica, un intelectual din

generaţia sa rămas în România, Cioran îşi va reaminti vremea în care

„superstiţiile despre democraţie” le displăceau ambilor şi evoca în aceşti

termeni propria judecată de condamnare a parlamentarismului: „Ruşinea

speciei, simbol al unei umanităţi epuizate, fără pasiuni şi convingeri,

inadaptată Absolutului şi Speciei, fără viitor, limitată sub toate aspectele”

(Istorie şi utopie, p. 13) ş.a.m.d. Apoi urmează, „sistemele care voiam să îl

elimine (parlamentarismul democratic, n.a.) pentru a-l substitui, mi se

păreau frumoase, fără excepţie, la unison cu mişcarea Vieţii, Divinitatea

mea de atunci.”

Paginile din Schimbarea la faţă a României dedicate problemei evreieşti

amintesc şi ele, în substanţă, aceleaşi poziţii legionare. Traduc câteva

rânduri, avertizând că Cioran însuşi le-a eliminat din ediţia din 1990.

„Invazia iudaică din ultimele decenii a istoriei româneşti a făcut din

antisemitism caracteristica esenţială a naţionalismului nostru. De neînţeles

în altă parte, la noi acest fapt are o legitimitate, care totuşi nu trebuie

exagerată (…) Un organism naţional sănătos este mereu pus la probă în

lupta contra evreilor, în special când aceştia, cu numărul şi cu aroganţa

lor, invadează un popor. Dar antisemitismul nu rezolvă nici problemele

naţionale, nici pe cele sociale ale unui neam. El reprezintă o acţiune de

purificare, nimic mai mult. Defectele constitutive ale acelui neam rămân

aceleaşi. Îngustimea de vederi a naţionalismului românesc se datorează

derivării sale din antisemitism. O problemă periferică devine izvor de

acţiune şi de viziune”.

Mai înainte, lăsându-se atras de lirismul său caracteristic, oarecum

halucinant: „Ori de câte ori un popor devine conştient de sine, intră

fatalmente în conflict cu evreii. Conflictul latent care există mereu între

evrei şi poporul respectiv se actualizează într-un moment istoric decisiv, la

o răscruce esenţială, pentru a-i aşeza pe evrei dincolo de sfera naţională,

chiar mai mult: există momente istorice care fac din evrei, în mod fatal,

nişte trădători (…) Nesimţindu-se nicăieri la ei acasă, aceştia nu cunosc

deloc tragedia înstrăinării. Evreii sunt unicul popor care nu se simte legat

de peisaj. Nu există loc pe pământ care să le fi modelat sufletul; şi, de

aceea, ei sunt mereu aceiaşi în orice ţară sau continent. Sensibilitatea

cosmică le este străină (…) în orice lucru evreii sunt unici; nu au pereche

în lume, constrânşi cum sunt de un blestem de care este responsabil

numai Dumnezeu. Dacă aş fi evreu, m-aş sinucide imediat”.

Ceea ce este interesant de notat este că antiiudaismul lui Cioran este

foarte departe de a constitui un alibi care să servească la justificarea

instaurării unui „capitalism naţional”, eliberat de concurenţa evreiască. „În

ce fel – scrie Cioran – capitaliştii români sunt mai buni decât capitaliştii

evrei? Aceeaşi bestialitate şi la unii şi la alţii. Nu pot să concep şi refuz să

cred că am putea face o revoluţie naţională care să distrugă capitaliştii

evrei, înlocuindu-i cu români. O revoluţie naţională care ar vrea să salveze

capitaliştii români mi s-ar părea ceva oribil.”

Şi din acest punct de vedere, deci, poziţia lui Cioran o aminteşte pe cea a

lui Codreanu, cel care scrisese: „Nu vom permite ca, la adăpostul

sloganurilor naţionaliste, o clasă tiranică şi uzurpatoare să oprime

muncitorii din toate categoriile, spoliindu-i literalmente şi ţipând mereu:

Patrie (pe care nu o iubesc), Dumnezeu (în care nu cred), Biserică (în care

nu mai intră), Armată (care merge la război cu mâinile goale). Acestea

sunt realităţi care nu pot constitui embleme ale înşelătoriei politice în

mâinile unor profitori imorali”.

În ciuda acestor importante convergenţe cu orientarea legionarismului,

vitalismul lui Cioran se determină într-o serie de luări de poziţie care se

vădesc puţin compatibile cu religiozitatea caracteristică a legionarismului

însuşi. Într-adevăr, din paginile Schimbării la faţă a României reiese o

bizantofobie care neagă rădăcinile însele ale spiritualităţii române.

Opusă acestei ostilităţi faţă de Bizanţ este o adevărată superstiţie a

„istoriei”, înţeleasă ca dinamism citadin, urbanizare, industrializare totală.

Chiar şi sub acest aspect, poziţiile lui Cioran sunt mai degrabă îndepărtate

de cele ale Gărzii de Fier, care, deşi nu respingea complet perspectiva

unei industrializări pe măsura realităţii româneşti, dorea nu mai puţin

conservarea caracterului fundamental rural al ţării. Legionarii nu au mai

pus în discuţie valoarea satului ca celulă vitală a orgtanismului comunitar

naţional, în timp ce Cioran se afla decisiv de partea oraşului şi îi critica pe

susţinătorii satului şi a culturii acestuia.

„Adversitatea noastră – scrie Cioran – se datorează condiţiilor de viaţă ale

oamenilor de la sat. Ritmul lor lent ar fi o fericire dacă nu ar exista evoluţia

rapidă a ţărilor industriale. De o parte satul, de cealaltă oraşul.

Entuziasmul pentru sat este nota comună a intelectualilor noştri

dintotdeauna, este nebunia lor caracteristică. Deoarece, dacă aceşti

intelectuali ar fi avut un minim de spirit politic, ar fi înţeles că satul nu

reprezintă de fapt o funcţie dinamică, ci constituie un obstacol dacă vrem

să devenim o mare putere. Satul este infrastructura şi baza biologică a

unei naţiuni, dar nu este mesagerul şi motorul său. Un an de viaţă într-un

oraş modern este mai plin şi mai activ decât un secol de viaţă într-un sat.

Şi nu numai din cauza numărului mare al populaţiei, ci din cauza tipului de

viaţă citadină, care accelerează ritmul propriu datorită substanţei sale

interioare. Oraşul şi industrializarea trebuie să devină două obsesii pentru

un popor în ascensiune”.

Este un fapt că Codreanu a citit Schimbarea la faţă a României (volumul i-

a fost trimis cu omagiul autorului însuşi) şi în 9 martie 1937 i-a scris lui

Cioran o scrisoare în care demonstra că a apreciat tensiunea care era la

originea acelor pagini, dincolo de expresiile adesea paradoxale ale

autorului lor. „Te felicit din inimă”, îi scrie Codreanu „pentru întreaga

durere care pulsează în pieptul tău şi pe care ai manifestat-o într-o formă

atât de înaltă. Tu vrei ca această naţiune să se lepede de obiceiul de slugă

pe care-l duce de atâta vreme şi care se ascunde sub veşminte regale. Şi

ea vrea acelaşi lucru. Dovada este chiar faptul că te-a plăsmuit din argila

sa, pentru a scrie asta. Fiindcă noi toţi, cei care scriem sau luptăm, nu o

facem din iniţiativa noastră, ci împinşi de lava românească a vulcanului

care vrea să erupă, pentru a se înălţa la cer”.

După trei ani, în decembrie 1940, în scurta perioadă a guvernului naţional-

legionar, Cioran l-a comemorat la radioul naţional pe Căpitanul Gărzii de

Fier. „Înainte de Corneliu Codreanu – spunea Cioran în acea emisiune –

România era o Sahara populată. Existenţa celor care se găseau între acel

cer şi acel pământ nu aveau alt conţinut decât aşteptarea lui. Cineva

trebuia să vină. (…) Căpitanul i-a dat românului un sens (…) Lângă

Căpitan, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut o nouă

cutremurare (…) Cu excepţia lui Isus, niciun mort nu a continuat să fie

prezent printre cei vii. De aici înainte, ţara va fi ghidată de un mort, îmi

spunea un amic pe malurile Senei. Acest mort a răspândit un parfum de

eternitate asupra clipitei noastre omeneşti şi a readus cerul asupra

României”.

Aşa cum se vede, discursul lui Cioran reia cu alte cuvinte tema

„reconcilierii României cu Dumnezeu”, care-l impresionase atât de mult pe

Mircea Eliade.

Desigur, spre deosebire de Eliade, care a fost membru al cuibului „Axa” şi

candidat la alegerile din 1937 pentru partidul legionar „Totul pentru Ţară”,

Cioran nu a fost un militant al Gărzii de Fier în sensul adevărat al

cuvântului, pentru că nu a fost oficial înscris în Mişcare. Dar, aşa după cum

am văzut, este indiscutabil că Cioran trăia fenomenul legionar cu mare

intensitate.

În cazul său avem de-a face cu unul dintre acei intelectuali români care,

chiar dacă şi-au menţinut propria autonomie de gândire şi de acţiune şi

fără a adera formal la Mişcarea Legionară, au susţinut şi însoţit

îndeaproape acţiunea acesteia.

Orice ar fi, este evident că în vitalismul exasperat al lui Cioran, în aspiraţia

sa de putere, în ideea sa a necesităţii unei „mobilizări totale” a maselor, în

raportul său vag „futurist” cu modernitatea se manifestă unele dintre

acele caracteristici pe care le-am indicat ca tipice revoluţiei conservatoare.

Constantin Noica

La gruparea naţionalistă a „tinerei generaţii” interbelice române se

adaugă şi gândirea filosofului Constantin Noica, care se caracterizează în

manieră particulară prin tentativa de a respinge alternativa conservatori –

liberal-democraţi: primii, după Noica, condamnă poporul român la destinul

obscur şi anonim al unei existenţe etnografice la periferia Europei, în timp

ce ceilalţi îl expun la riscul omogenizării mondialiste şi al pierderii de

identitate. Dilemei tradiţie-modernitate (adică rural-urban, Orient-

Occident, bizantinism-latinism etc.) Noica îi opune o „Românie actuală”.

Într-o conferinţă ţinută la Berlin în iunie 1943, Constantin Noica spunea:

„Noi ştim că suntem ceea ce se cheamă ’o cultură minoră’. Ştim şi că

aceasta nu înseamnă de fapt inferioritate calitativă. Cultura noastră

populară, chiar dacă minoră, are realizări calitative comparabile cu cele

ale marilor culturi. Şi ştim că avem, în această cultură populară, o

continuitate pe care marile culturi nu o au (…). Dar astăzi chiar acest lucru

nu este mulţumitor: faptul că am fost şi suntem „în ceea ce este cel mai

bun în noi” oameni ai satului. Nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei.

Această tensiune, „agravată nu numai de faptul că suntem conştienţi, dar

şi de convingerea că „a fi conştienţi” poate reprezenta un semn de

sterilitate, constituie drama generaţiei de astăzi. Din punct de vedere

economic şi politic, cultural şi spiritual, simţim că în nicun caz nu mai

putem trăi într-o Românie patriarhală, rurală, anistorică. Nu ne mai place

România eternă: dorim o Românie actuală”.

Dar în acest punct lui Noica i se arată o dilemă: dacă a rămâne în

eternitate echivalează cu a rămâne o cultură anonimă şi minoră, a apuca

pe drumul „actualităţii” semnifică a intra în competiţie cu marile culturi şi

a fi inevitabil depăşiţi.

Dilema pare insolubilă; totuşi, este un dat că poporul român este pe

drumul de la eternitate spre istorie.

Cu toate acestea, dacă intrarea în istorie este inevitabilă, nu este inevitabil

a adera la programele modernismului liberal şi democratic. Dimpotrivă, ca

alternativă fie la opţiunea conservatoare fie la cea liberal-democratică,

Noica indică o a treia cale, acea a treia cale care este de altfel implicită în

poziţiile intelectualilor secolului XX românesc, cum ar fi de exemplu

istoricul Vasile Pârvan, poetul Lucian Blaga şi, aşa cum am văzut, Cioran

cel din Schimbarea la faţă a României, trei autori, pe care Noica îi citează

expres ca sprijin al propriei sale poziţii.

Refuzul simultan al conservatorismului şi al modernismului liberal-

democratic se adaugă, la Noica, unei critici a modernităţii pe care el

continuă s-o dezvolte mult dincolo de sfârşitul celui de-al doilea război

mondial. Putem să ne facem o idee, dacă nu ştim limba română, citind

unul dintre micile studii ale acestui filosof care au fost traduse în italiană.

Studiul Sei malattie dello spirito contemporaneo, o carte publicată în 1978

(în plină epocă Ceauşescu) în care sunt examinate dezechilibrele fiinţei

(„maladii ontice”) care se reflectă asupra oamenilor, popoarelor şi chiar

asupra zeilor.

Printre aceste maladii, două sunt în mod special semnificative în relaţie cu

discursul asupra modernităţii şi pentru linia de gândire a revoluţiei

conservatoare: „acatolia” (refuzul universalului, katholou) şi „atodetia”

(refuzul individualului, tode ti). „Acatolia”, explică Noica, e maladia omului

sclav care a uitat de orice stăpân, inclusiv cel interior, este maladia care a

început să afecteze Europa la sfârşitul epocii Luminilor şi, prin intermediul

anglo-saxonilor, a cucerit lumea occidentală şi acea parte a planetei care

este sub influenţa sa.

Dacă mi se permite o observaţie, sunt concepte care amintesc acele

expresii ale lui Drieu La Rochelle din jurnalul său din data de 2 septembrie

1943: „În lipsa fascismului, numai comunismul poate pune realmente omul

cu spatele la zid, constrângându-l să admită din nou, cum nu s-a mai

întâmplat din Evul Mediu, că are stăpâni. Stalin, mai mult decât Hitler, este

expresia legii supreme”.

Întorcându-ne la Noica, acea altă maladie pe care el o numeşte „atodetia”

constă în schimb în aservirea persoanei la ceea ce Noica însuşi numea

„tirania puterilor anonime”: Istoria, Societatea, Ştiinţa etc., înţelese în mod

superstiţios ca tot atâtea divinităţi ale lumii moderne.

Referindu-se la Spengler, Noica vede în „acatolie” o infirmitate tipică

aZivilisation, şi în „atodetie” infirmitatea Kultur-ei.

În ce priveşte „acatolia” democratică, ea se manifestă într-o lume

atomizată şi dominată de dorinţa de a avea, unde totul are ca scop

suprem creşterea bunăstării materiale. Această Zivilisation în care se

exprimă homo democraticus a fost caracterizată nemilos de către Noica

într-un alt studiu tradus în italiană,Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru. Să

ne referim doar la câteva rânduri: „Lăsaţi-mă în pace, voi divinităţi, voi

doctrine filosofice, biserică sau tradiţii. Eu ştiu mai bine decât voi ce mi se

întâmplă”. Din secolul al XVIII-lea până azi, individul a cucerit drepturi cum

nu mai avusese niciodată în istorie. Totalitarismele ce supravieţuiesc stau

ruşinate de îndrăzneala pe care şi-au luat-o, o clipă, faţă de individ, nu

numai oprimându- l direct, dar şi transformându-l în obiect, cum vroiseră

(…)  Fratele EU a învins; (…) Individul a reuşit să fie şi este în continuare

(până la întâlnirea cu asiaticii, lipsiţi de sentimentul individualităţii) cel

pentru care se face totul. (…) Şi iată că, finalmente, oamenii nu se simt

fericiţi (…)

Rugaţi-vă pentru omul modern care trăieşte în bunăstare …El are, în

societatea sa de consum, ceva din psihologia doamnei care trăieşte

monden: „Nu-mi place această şampanie, fă ceva ca să mă distrezi… (…)

Acest individ încercuit… pentru care cerinţa de a se cunoaşte pe sine

însuşi are abia o umbră de sens… a câştigat partida. Micul imbecil este la

volanul maşinii sale şi pleacă, după plictiseala unor zile de lucru, spre

plictiseala unui week-end. Rugaţi-vă pentru el”.

Acest mic imbecil este prototipul acelei umanităţi democratice care „este

deja o masă informă”, cum spune acelaşi Noica în De dignitate Europae, o

carte apărută în 1988 (un an după moartea sa şi un an înainte de căderea

lui Ceauşescu). Această masă informă „se afundă în zoologie”, pentru că

nu se poate gândi o altă soartă pentru „o lume care nu are nimic sănătos

în sine, ci îl lasă pe fiecare în pace”, o lume lipsită de orice autentică

legătură interioară, în care, spune din nou Noica, „omul se îndepărtează

respectuos de om”, încât „bye-bye ar putea fi poate numele său mai

adecvat”.

Societatea democratică e într-adevăr o „societate bye-bye”, în sensul în

care supunerea tehnicii la finalitatea consumeristă provoacă o creştere

continuă a distanţelor dintre un om şi altul, dintre om şi lume. Mai mult

decât să comunice între ei, hominizii democratici se raportează la

instrumentele aşa-zisei comunicări (ziarul, radioul, televizorul etc.); viteza

însăşi, observă Noica, „nu creează poduri, ci rupe rădăcinile”. Izolarea

aşadar nu a fost niciodată mai mare ca în „satul global”.

Dacă democraţia oocidentală este fructul unei maladii a spiritului

contemporan („acatolia”), totalitarismul, am accentuat deja, este fructul

unei alte maladii („atodetia”).

După Noica, totuşi, nu există, între răul democratic şi cel totalitar, o

echivalenţă care ar permite ca ele să fie puse pe acelaşi plan: trebuie cel

puţin să ţinem cont de diversitatea originilor lor, primul fiind o afecţiune

a Zivilisation, iar al doilea al Kultur.

De altfel, argumentează Noica, pe planul efectelor practice, totalitarismul

(chiar şi în varianta sa comunistă) e mai puţin dăunător decât democraţia

liberală; în plus, el posedă, independent de voinţa sa şi de proiectele sale,

virtuţi obiective. În special între conformismul democratic şi

înregimentarea totalitară există o diferenţă apreciabilă, care se traduce în

avantaj de partea totalitarismului, fiindcă în acesta controlul şi dominaţia

sunt practicate într-o manieră deschisă, fără înşelăciuni şi fără multă

ipocrizie.

Dar mai sunt şi altele. Între anii şaptezeci şi optzeci Noica nota în jurnalul

său reflecţia că în comunism „ceea ce este esenţial omului”

supravieţuieşte. „Înainte, pentru om era simplu: se definea prin

intermediul lui a avea. Acum trebuie să se definească prin intermediul lui a

fi”. Cu alte cuvinte, totalitarismul comunist îi pusese pe mulţi oameni în

faţa propriei responsabilităţi, oferindu-le, paradoxal, posibilitatea unei

existenţe mai autentice.

Tot în raport cu relaţia dintre democraţia occidentală şi „socialismul real”,

există o altă consideraţie a lui Noica ce merită a fi citată: aceea după care

aspectul internaţionalist este de departe mai accentuat în Vest decât în

Est. E adevărat că teoria marxist-leninistă s-a manifestat cu ajutorul unor

fraze retorice de tipul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, dar realitatea

„vagabondajului planetar” (altă expresie tipică a lui Noica) este

indiscutabil o condiţie existenţială caracteristică Occidentului democratic

şi nu ţărilor socialismului real.

Oricum ar fi, matricea oricărui cosmopolitism şi internaţionalism

manifestate în secolul XX e acel „universal generic” căruia Noica îi opune o

filosofie a inspiraţiei tradiţionale şi a identităţii comunitare.

Aceasta este o replică ce nu putea să nu lase şocată intelighenţia

neoiluministă a Europei occidentale, cea care a început câţia ani în urmă

să-l supună pe Noica unui proces postum (ca, de altfel, cum s-a întâmplat

şi cu Eliade şi cu Cioran), acuzându-l că ar fi cedat „tentaţiei fasciste” prin

colaborarea „obiectivă” cu regimul naţional-comunist al lui Ceauşescu.

Concluzii

Făcând un bilanţ, pare legitim să conchidem că noţiunea de „Revoluţie

Conservatoare” poate fi extinsă şi la România şi la Mişcarea Legionară în

particular.

Din punct de vedere cronologic, totuşi, în timp ce în aria austro-germană

limitele lui Konservative Revolution sunt 1918 şi 1932 (deoarece venirea la

putere a NSDAP înseamnă în acelaşi timp încoronarea dar şi sfârşitul

acesteiKonservative Revolution), în România, în schimb, fenomenul

revoluţionar-conservator ajunge până în anii celui de-al doilea război

mondial.

Nu numai atât: unii exponenţi ai revoluţiei conservatoare române, după ce

au sprijinit Mişcarea Legionară, şi-au continuat activitatea în anii de după

al doilea război mondial, unii în exil iar alţii în patrie. Eliade a publicat

ediţia franceză aMitului eternei reîntoarceri în 1949, în timp ce Constantin

Noica a cunoscut o activitate intensă în patrie în perioada naţional-

comunistă; mai întâi într-o instituţie oficială ca Centrul de logică al

Academiei Române şi apoi în refugiul carpatic de la Păltiniş, care a devenit

destinaţia neîntreruptă a numeroşi tineri şi, dacă vrem să-l cităm pe

Cioran, „centrul spiritual al României”.

Putem spune că cineva a adunat moşteniea lor? Chi vivrà vedrà.

sursa: claudiomutti.com

Traducere Cristi Pantelimon