EFECTELE CĂSĂTORIEI

Consideraţii. Ca orice formă de organizare socială, instituţia căsătoriei presupune o serie

de norme, activităţi, atribuţii care asigură condiţiile de existenţă şi exercită anumite efecte asupra

sa, ca model legitim de constituire a alianţelor dintre fiinţele umane.

Efectuarea căsătoriei constituie diferite raporturi complexe, dintre care relaţiile de natură

patrimonială sunt, de cele mai multe ori, supuse reglementărilor legale, dar şi unele cu caracter

personal, nepatrimonial, stabilindu-se anumite drepturi şi obligaţii între soţi cu scopul de a

reglementa relaţiile dintre aceştia. Ambele categorii de raporturi sunt reglementate de sine

stătător, ele fiind generate deopotrivă de actul juridic al căsătoriei, bineănţeles însă, că factorii

subiectivi ai căsătoriei au şi ei un rol distinct.

Egalitatea dintre bărbat şi femeie este concepţia-principiu de bază şi primordială,

conform legislaţiei actuale, în temeiul căreia se nasc relaţiile dintre soţi în timpul căsătoriei,

inclusiv exercitarea drepturilor părinteşti. Principiul este valabil atât în cazul relaţiilor,

drepturilor şi obligaţiilor personale ale soţilor, cât şi în domeniul raporturilor patrimoniale.

Unele drepturi şi obligaţii ale soţilor (revocabilitatea donaţiilor între soţi, interzicerea

contractelor de vânzare-cumpărare între soţi, vocaţia succesorală reciprocă a soţilor) îşi au

izvorul în norme aparţinând altor ramuri de drept; tot astfel, unele dintre raporturile cuprinse în

alte ramuri ale dreptului cum sunt cele referitoare la nume şi comunitatea de bunuri – se

completează cu prevederi ale Codului civil.

Relaţiile personale dintre soţi.

Numele soţilor. Soţii pot declara ofiţerului de stare civilă numele pe care hotărăsc să-l poarte în

timpul căsătoriei, având la dispoziţie trei opţiuni:

- Păstrarea numelui fiecărui soţ avut dinaintea căsătoriei

- Alegerea, de comun acord a unui nume al unuia dintre soţi

- Hotărîrea numelui comun, respectiv în varianta numelor lor reunite – caz în care se

schimbă numele ambilor soţi.

Alegerea soţilor va fi făcută fie în cuprinsul declaraţiei de căsătorie, fie ulterior, însă nu mai

târziu de momentul încheierii căsătoriei printr-un înscris separat care se va ataşa la declaraţia de

căsătorie. Pentru situaţia în care nu există nici o pronunţare din partea soţilor în acest sens, până

la încheierea căsătoriei, se prezumă că fiecare păstrează numele deşinut până atunci.

Potrivit art. 28 C. fam. soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun

declarat; dacă soţii se învoiesc să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la

încheierea căsătoriei, potrivit dispoziţiilor art. 27 din C. fam., fiecare dintre aceştia nu va putea

cere schimbarea acelui nume – pe cale administrativă – decât cu consimţământul celuilalt soţ.

În baza principiilor Codului familiei (care prevede că la baza relaţiilor de familie stau

prietenia şi afecţiunea reciprocă se dispune obligaţia de sprijin moral) legiuitorul dispune că soţii

sunt datori să-şi acorde sprijin moral unul altuia.

Încălcarea obligaţiei de sprijin moral, în funcţie de împrejurări, poate constitui

contravenţie (prevăzută de Legea 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de convieţuire socială,

cu modificările şi completările ulterioare) în cazul îndeplinirii elementelor specifice acesteia

pentru situaţii precum alungarea din locuinţa comună a soţului, soţiei sau a copiilor, precum şi a

oricăror altor persoane aflate în întreţinere sau infracţiune - incriminată în Codul penal cu

denumirea de Abandon de familie.

În esenţă, obligaţia de sprijin moral constă în solidaritatea, sprijinul, ajutorul

necondiţionat între soţi în cazul unor anumitor dificultăţi provocate de traiul în comun.

În ceea ce priveşte obligaţia de fidelitate aceasta presupune, în primul rând din punct de

vedere moral, ca după încheierea căsătoriei, soţii să întreţină relaţii sexuale numai în interiorul

căsătoriei, nu şi în afara acesteia (legiuitorul nu prevede expres aceasta, firesc evaluând-o ca

făcând parte din ansamblul normelor juridicce privind familia şi apreciem ponderea acestei

problematici ca regăsindu-se în sfera interdisciplinarităţii ştiinţifice ori în aceea a preceptelor

individuale – n.a.). În contrapondere – menţionăm, acordându-i semnificaţia realităţii sociale şi

juridice - dezincriminarea adulterului.

Ca o consecinţă esenţială, deloc neglijabilă, cu efecte juridice, obligaţia de fidelitate

prezumă paternitatea, respectiv art. 53 C. fam. prevede/presupune/prezumă că soţul mamei este

tatăl copilului născut de aceasta.

Obligaţia de coabitare/cohabitare constă în faptul că, pentru finalitatea unei relaţii de

familie e necesar ca soţii să locuiască împreună; fiind cu valoare de principiu acest deziderat,

soţii vor decide unde vor avea domiciliul, reglementările având un rol indirect în deducerea

acestuia, cu atât mai mult cu cât un domiciliu comun presupune că minorul/minorii locuieşte

împreună cu părinţii.

Pentru situaţii excepţionale ce impun pentru perioade determinate de motive temeinice

(profesionale, medicale etc.) legiuitorul a statuat asupra drepturilor şi obligaţiilor părinţilor faţă

de copiii lor minori, în sensul că „dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de

comun acord, la care dintre ei va locui copilul.”. Art. 100 C. fam. prevede la alin. 3: „în caz de

neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe

copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide, ţinând seama de interesele copilului” –

situaţia locuirii minorului.

Pentru situaţia în care un soţ obţine pe cale judecătorească evacuarea celuilalt soţ din

locuinţa comună doctrina a exprimat multiple opinii, în funcţie şi de împrejurări/circumstanţe

concrete; astfel se poate considera ca întemeiată acţiunea în evacuarea unui soţ atunci când

acesta, prin comportamentul său violent ar pune în pericol grav viaţa sau sănătatea celuilalt soţ

sau a membrilor familiei şi ar genera imposibilitatea continuării convieţuieii; acţiunea de

evacuare este posibilă/admisibilă şi în situaţia de excepţie în care soţul a cărui evacuare se

solicită este coproprietarul locuinţei – întrucât evacuarea dispusă, chiar dacă ar duce la lipsirea

lui de unele dintre atributele dreptului de proprietate măsura este vremelnică (din punctul de

vedere al stabilirii cotei părţi, proprietatea deţinută având în vedere multiplele posibilităţi de

tranşare a problemei) şi nu generează pierderea dreptului de proprietate.

În practică, de cele mai multe ori, cerererea de evacuare se formulează în cadrul acţiunii

de divorţ, măsura fiinţând doar până la definitivarea partajului – instanţa hotărînd căruia dintre

soţi i se va atribui locuinţa ce a constituit domiciliu conjugal.

Pentru situaţiile în care în raporturile personale dintre soţi apar conflicte, neînţelegeri etc.

ei vor avea libertatea opţiunii în sensul menţinerii căsătoriei ori în cel al desfacerii ei, legea fiind

în această materie inexistentă.

Relaţiile patrimoniale1 dintre soţi. Dreptul familiei a reglementat raporturile

patrimoniale dintre soţi având în vedere faptul că prevederile dreptului comun, în speţă civil, cu

privire la această materie nu sunt suficient dezvoltate – aspect firesc, având în vedere pe de o

parte perioada din care datează prevederile civile în vigoare iar pe de altă parte schimbările ce se

petrec în mod continuu - la nivel social, politic, economic, al mentalului uman colectiv ori

individual.

Regimul juridic al bunurilor dintre soţi sau regimul patrimonial a fost definit ca

reprezentând totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile dintre soţi cu terţele

persoane privind bunurile soţilor.

În dreptul românesc, conform regimului totalităţii de bunuri/regimului patrimonial, ca o

primă, esenţială şi principală distincţie precizăm că soţii au bunuri comune şi bunuri proprii

fiecăruia dintre ei; art. 30 din C. fam. instituie regula generală în baza căreia „bunurile dobândite

în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii, bunuri comune ale soţilor.”

- per a contrario: „orice convenţie contrară este nulă” - art. 30 alin. 2 C. fam.

De asemenea, ca prezumţie generală, art. 30 alin. 3 C. fam. dispune „calitatea de bun

comun nu trebuie să fie dovedită.”.

Cu titlu de excepţie, art. 31 C. fam. enumeră limitativ categoriile de bunuri care sunt

considerate proprii (fiecăruia dintre soţi).

Aşadar, „nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;

1 Patrimoniu, patrimonii, s. n. 1. (Jur.) Totalitatea drepturilor şi a obligaț iilor cu valoare economică, precum ș i a bunurilor

materiale la care se referă aceste drepturi, care aparț in unei persoane (fizice sau juridice); (sens curent) bun moș tenit prin lege

de la părinț i (sau de la rude); avere părintească. Expr.: Separație de patrimoniu= separare legală a bunurilor personale ale cuiva

de bunurile moș tenite sau a averii soț ului de zestrea soț iei. 2 .Totalitatea bunurilor care aparț in colectivităț ii ș i sunt

administrate de către organele statului; bun public. 3. Bunuri spirituale care aparț in întregului popor (fiind transmise de la

strămoș i); moș tenire culturală; p. ext. bunuri spirituale, culturale etc. care aparț in omenirii întregi. – Din lat. patrimonium, fr.

patrimoine.

b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat2 sau donaţie, afară numai dacă

dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;

d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare,

schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această

valoare.”

Cu toate acestea, instituind ca regulă generală comunitatea de bunuri, legea în momentul

de faţă acordă mult mai multă atenţie decât problematicii separaţiei de bunuri care are un

caracter subsidiar; practica, însă, a fost şi este nevoită să tranşeze multitudinea de situaţii în care

părţile revendică bunurile dobândite în comun.

În acest sens distingem între raporturile patrimoniale care se nasc între soţi în timpul

căsătoriei:

- Raporturi care privesc contribuţia fiecărui soţ la cheltuielile ce apar în derularea

căsătoriei;

- Raporturi cu privire la bunurile soţilor;

- Raporturi privind obligaţia reciprocă de întreţinere.

Regimul juridic al raporturilor patrimoniale. Codul civil din 1864 consacră în privinţa

raporturilor patrimoniale dintre soţi regimul separaţiei de bunuri care se aplică numai atunci

când soţii nu s-au înţeles prin convenţie patrimonială să se supună unui alt regim.

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune – sunt circumscrise de prevederile art. 35 C.

fam. potrivit cărora “soţii administrează şi folosesc împreună bunurile bunurile comune şi dispun

2 Legat, legate,s. n. Dispoziț ie testamentară prin care se lasă cuiva o moș tenire, un bun etc. ♦ (Concr.) Bun lăsat cuiva prin

dispoziț ie testamentară. – Din lat. Legatum.

tot astfel de ele. Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi este socotit că are şi

consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu

poate greva (încărca cu/de sarcini) un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune,

dacă nu are consimţământul celuilalt soţ.”. Se observă egalitatea conferită de legiuitor soţilor în

privinţa bunurilor comune.

Actele de administrare sunt acelea prin care bunurile se întreţin şi se pun în valoare, ca de

exemplu: un contract de închiriere pe o durată determinată, contractual de reparare a unui imobil

etc.

Conceptul de act de folosinţă presupune facultatea folosirii în natură a bunului (în sensul

materialităţii lui efective) şi a culegerii, perceperii fructelor pe care bunurile le produc (a nu se

considera termenul fructe din limbajul uzual cu cel specific dreptului civil; în acest sens

exemplificăm că fructe sunt beneficiile aduse de un anume bun precum chiriile, dobânzile,

recolta produsă de un teren agricol etc. În dreptul civil materia bunurilor este reglementată

separat, distincţii numeroase existând chiar în dreptul roman: bunuri divizibile şi nedivizibile,

bunuri principale şi bunuri accesorii, bunuri corporale şi necorporale, bunuri frugifere şi bunuri

nefrugifere, bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile, bunuri fungibile şi bunuri

nefungibile, bunuri individuale determinate şi bunuri determinate generic, bunuri aflate în

circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil, bunuri mobile şi bunuri imobile).

Actele de conservare – Codul familiei nu face nici o referire la o astfel de categorie de

acte. Ele constau însă în acele acte care sunt necesare dobândirii sau păstrării unui drept, precum

transcrierea unui act de dobândire sau întabularea (nu este corectă exprimarea ÎNTĂBULAREA)

unui drept etc.; în jurisprudenţă s-a statuat că astfel de acte pot fi făcute de oricare dintre soţi,

chiar dacă celălalt se opune, deoarece profită masei de bunuri ce alcătuiesc comunitatea

Actele de dispoziţie - cuprind atât actele de dispoziţie juridică precum cele de înstrăinare

sau de grevare (încărcare cu sarcini) a unui bun, de renunţare la un drept patrimonial, cât şi cele

de dispoziţie materială asupra bunului, precum şi actele de consumare, de stabilire a destinaţiei

lor economice, de transformare a lor etc.

Prezumţia de mandat tacit reciproc – presupune recunoaşterea unui drept esenţial al

fiecărui soţ în ceea ce priveşte bunurile; exercitând acte de administrare, de folosinţă şi de

dispoziţie, oricare dintre soţi este prezumat că are mandat3 din partea celuilalt soţ (art. 35 alin. 2

C. fam.) – astfel că el lucrează nu numai în numele său ci şi al celuilalt.

Rolul acestei prezumţii instituite de legiuitor este acela ca operaţiile juridice să poată fi

efectuate mai uşor, atât din punct de vedere al soţilor, cât şi al terţilor de bună-credinţă.

Prezumţia are un caracter relativ, ceea ce înseamnă că soţul neparticipant la actul juridic

respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa.

Opoziţia, chiar dovedită, nu va putea fi opusă terţului de bună-credinţă cu care s-a contractat;

pentru anularea contractului va trebui, aşadar, să se dovedească nu numai inexistenţa

consimţământului unuia dintre soţi, ci şi faptul că terţul cu care s-a cotractat a cunoscut existenţa

opunerii acelui soţ sau că a cunoscut acele împrejurări care exclude acordul celuilalt soţ la

încheierea actului.

Potrivit art. 1899 alin. 2 Cod civil, buna-credinţă se prezumă, reaua-credinţă a terţului cu

care s-a contractat va trebui dovedită de soţul care invocă nulitatea actului, instanţa de judecată

trebuind să manifeste un rol activ (în sensul depunerii diligenţelor aflării adevărului – dar în

contextul legii micii reforme a justiţiei acest principiu apeciem că s-a nuanţat – n.a.).

Ca informaţie generală, întrucât nu face obiectul acestui Curs, deşi materia lui o

constituie Codul familiei dar şi jurisprudenţa, mandatul tacit reciproc este limitat în numeroase

împrejurări, situaţii, cazuri – exemplificăm problematica achiziţionării de bunuri, unde existenţa

mandatului tacit este discutabilă faţă de situaţia înstrăinării de bunuri, cu valoare patrimonială

semnificativă – caz în care existenţa acestuia este obligatorie, imperativă.

Datoriile comune ale soţilor – patrimoniul, în speţă bunurile soţilor este format atât

dintr-un activ al acestora cât şi dintr-un pasiv, care poate fi denumit în sens generic, al limbajului

comun cu termenul de datorie/datorii.

În ceea ce priveşte regimul legal al acestora, determinat de prevederile art. 32-42 C. fam.

este de remarcat că în preocuparea de a ocroti comunitatea matrimonială, legiuitorul, în timp ce

determină limitativ categoriile de bunuri care sunt proprii prezumând că toate celelalte sunt

3 Mandat, mandate,s. n.1. Împuternicire (contractuală) de a reprezenta o persoană fizică sau juridică ș i de a acț iona în numele

ei; act prin care se dă această împuternicire; procură. 2. (Jur.) Dispoziț ie, ordin; din fr.mandat.

comune, în privinţa datoriilor le determină limitativ pe cele comune, presupunând restul a fi

proprii).

Soţii răspund cu bunurile comune pentru:

- Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;

- Obligaţiile ce au contractat împreună;

- Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale

căsniciei;

- Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor bunuri

proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.