Curs de drept roman 2 Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesar ca testatorul , martorii si mostenitori sa aiba capacitate testamentara denumita testamenti factio, care era de doua feluri: Testamenti factio activa Testamenti factio pasiva Testamenti factio activa desemneaza capacitatea persoanei de a-si intocmi testamentul sau de a asista in calitate de martor la alcatuirea unui testament. Regula era ca aveau toti aceia care sunt capabili de fapt si de drept adica cetatenii romani sui iuris, latinii si peregrinii care se bucurau de ius commerci si care aveau reprezentare consecintelor actelor si faptelor lor. Cu toate acestea, s-au admis si anumite exceptii. Intr-adevar, servii publici care erau in propietatea statului puteau sa dispuna prin testament de jumatate din peculiu lor, iar fii de familie care aveau un peculium castrense, puteau dispune de acel peculiu prin testament. La origine, femeia nu avea capacitatea de a testa, dar incepand din vremea imparatului Hadrian, s-a admis ca femeia sa isi poata face testamentul cu autoritatea tutoris. Testamentul factio pasiva desemneaza aptitudinea persoanelor de a veni la sccesiune in calitate de mostenitor sau de legatar. In mod simetric, aveau testamentul factio pasiva toti cei care erau capabili de fapt si de drept. Insa si de la aceasta regula existau exceptii. Astfel, s-a admis sa vina la succesiune fii de familie si chiar sclavii, dar ei nu puteau accepta mostenirea fara aprobare expresa a lui pater sau a lui dominus. Totodata, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara instituirea de mostenitori (este funadamentul juridic al oricarui testament). Instituire de mostenitori presupunea respectarea unor conditii de forma si de fond. Astfel, instituirea de mostenitori se facea in fruntea testamentului, in termeni imperativi si solemni. Spre exemplu, daca era instituit Octavian ca mostenitor, in fruntea testamentului se mentiona : Octavius herus esto. Conditiile de fond ale instituirii de mostenitori si-au gasit expresia in doua principii fundamentale ale dreptului succesoral roman. Potrivit primului principiu :nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest (nimeni nu poate muri in parte cu testament , ci in parte fara testament). De unde rezulta ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara, iar daca testatorul dispune numai pentru o parte din bunurile sale, cel instituit in parte va dobandi totusi intreaga succesiune. Pentru ca altminteri ar insemna sa se deschida mostenirea legala alaturi de mostenirea testamentara, ceea ce nu este permis. Potrivit celui de al doilea principiu seleb heres semper heres (odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor). De unde rezulta ca instituirea nu se putea face cu termen, ci pentru totdeauna deoarece succesiunea este un mod de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter pepetuu. Daca mostenitorul instituit repudia succesiunea, atunci se deschidea mostenirea legala. Pentru a evita o asemenea situatie romanii au creat substituirea de mostenitori care este tot un fel de instituire, dar de gradul doi sau conditionala si imbraca trei forme: Substitutio vulgaris Substitutio pupilaris

Subtitutio cvasipupilais Prima este cea obisnuita si se facea pt situatiile in care cel instituit nu putea sau nu voia sa accepte succesiunea. Substituirea pupilara se facea numai pentru cazul in care cel instituit mostenitor ar fi murit inainte de varsta pubertatii, pentru ca impuberul este incapabil de fapt, iar substituirea cvasipupilara se facea numai pentru cazul in care cel instituit mostenitor si-ar fi pierdut mintile. Al treilea sistem succesoral este denumit succesiunea deferita contra testamentului, care este o aplicatiune a principiului simetriei in materie succesorala. Asa cum testatorul isi putea institui descendentii ca mostenitori, tot asa testatorul isi putea dezmostenii descendentii cu conditia sa respecte anumite forme solemne. Astfel fii de familie erau dezmosteniti nominal, spre exemplu daca era dezmostenit Octavian testatorul mentiona, Octavius ex heres esto. Pe cand fiicele si nepotii puteau fi dezmosteniti in bloc prin formula solemna : ceteris homnes ex heredes sunto(toti ceilalti sa ie dzmosteniti). Daca era dezmostenit fara respectarea formelor solemne un fiu de familie, testamentul era nul, iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formei solemne fiicele sau nepoti, testamentul se rectifica. Astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca o parte din succesiune. Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii, iar omisiunea aparea atunci cand descendentii nu erau nici instituiti, nici dezmosteniti. Cu timpul ideile romane au evoluat si astfel s-a impus ideea de oficium, in virtutea careia testatorul avea obligatia sa isi iubeasca rudele apropiate, adica descendentii, ascendentii, fratii si surorile. In acest stadiu, chiar daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate cu respectarea formelor solemne, cei dezmosteniti aveau dreptul sa atace testamentul in justitie, intrucat testamentul era lipsit de oficium, iar actiunea prin care era atacat in justitie tesamentul inoficios era denumita cverera inoficiosi testamenti(plangere pentru testamentul inoficios). Aceasta actiune era intentata in fata tribunalului centumviri, iar centumviri anulau testamentul, considerand ca testatorul a fost nebun atunci cand si-a intocmit testamentul deoarece numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate. Totusi existau anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate (tentativa de omor), dar acele cauze erau lasate la aprecierea tribunalului, iar in decursul tmpului s-a constatat ca practica tribunalului este contradictorie, de aceea imparatul Justinin a intocmit o lista cu toate cauzele care justiica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu toate cauzele care justifica intentarea cvererei inoficiosi testamenti in vederea anularii testamentului. Alte texte din materia succesiuni se refera la dobandirea mostenirii. In functie de dobandirea mostenirii, mostenitorii se clasifca in trei categorii: Heredes sui et necesarii Heredes necesarii Heredes voluntarii sau extranii Din prima categorie faceau parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris, aceste persoane dobandeau succesiunea de drept automat, ceea ce inseamna ca in cazul lor nu se punea nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii mostenirii. Acesti mostenitori puteau veni si la succesiunea legala si la succesiunea testamentara. Din a doua

categorie de mostenitori faceau parte sclavii instituiti mostenitori, deoarece din ratiuni de ordin practic romanii au admis atat instituirea sclavului propriu, cat si instituirea sclavului altuia, iar sclavii erau mostenitori necesari, intrucat ei nu puteau repudia succesiunea si nici nu era necesar sa o accepte. Din a treia categorie faceau parte persoanele straine de familie, din aceasta categorie faceau parte si agnatii din categoria a doua. In materia dobandirii,mostenitorii agnatii dn categoria a doua erau considerati straini de familie. Acesti mostenitori se numeau voluntari pentru ca aveau posibilitatea de a accepta mostenirea sau de a o repudia. Daca mostenitorul intelegea sa accepte succesiunea era necesar sa recurga la una dn formele acceptarii mostenirii. Tipuri de acceptare: Cretio Pro herede gestio Nuda voluntas Cretium este o forma de acceptare care presupune pronuntarea unor cuvinte solemne, iar testatorul avea posibilitatea de a impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma. Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de mostenitor, in acest caz mostenitorul nu isi exprima epres vointa de a accepta succesiunea, dar facea un act de administrare a succesiunii(plata impozitului pe succesiune) act din care rezulta ca a inteles sa accepte succesiunea. Nuda voluntas este o forma expresa de acceptare, dar nu solemna. Pe de alta parte erau necesare anumite conditii pentru ca succesiunea sa fie acceptata in mod valabil . In primul rand era necesar ca cel care accepta succesiunea sa aiba capacitatea de a se obliga in nume propriu, deoarece intr-o succesiunea pe langa dlucruri corporale figureaza si drepturi de creanta si datorii pe care trebuie sa le plateasca cel ce dobandeste mostenirea, de aceea sclavul si filius nu pot dobandi mostenirea fara aprobarea lui dominus sau a lui pater, avand in vedere ca datoriile succesorale ajung sa fie platite de dominus. In al doilea rand era necesar ca dobanditorul sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege o mostenire. Acest drept a fost creat de Octavian prin doua legi : Iulia Iulia si Papea Popeea , cunoscute si sub denumirea de legi caducare. Aceste legi cuprind doua categorii de dispozitii. Dispozitiile din prima categorie sunt denumite pas nutaria si prevad ca femeile intre 20-50 de ani si barbatii intre 25-60 de ani trebuie sa fie casatoriti si sa aiba copii, iar dispozitiile din categoria a doua se numesc pars caducaria , potrivit aceste dispozitii celibatarii nu putea primii nimic din succesiune, iar aceia care erau casatoriti, dar nu aveau copii puteau dobandi doar jumatate din succesiune, iar partea nedobandita (partea caduca) din succesiune revenea acelora care intruneau conditiile legilor caducare si erau instituiti in acelasi testament. Daca nu existau asemenea mostenitori, atunci mostenirea trecea asupra statului. Pe de alta parte acceptarea mostenirii producea anumite efecte juridice. Primul efect al acceptarii este confuziunea patrimoniilor, in virutea acestui efect, patrimoniul defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului, acest efect poate avea consecinte pagubitoare atat pt mostenior, cat si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitori se produc atunci cand succesiunea este incarcata de datorii, deoarece la origine mosenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale ultra vires hereditatis(dincolo de limitele activului sccesoral) ceea ce inseamna ca dupa ce sunt epuizate activele succesorale, mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din

bunurile proprii. De aceea mostenitorii voluntari repudiau succesiunile incacate de datorii, insa mostenitorii necesari nu aveau aceasta posibilitate . De aceea pretorul a venit in sprijnul lor si a creat ius abstimentia sau dreptul de a se abtine. In virtutea acestui drept mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai inter vires hereditatis, adica numai in limitele activului succesoral. Iar imparatul Justinian a creat beneficiul de inventar in virtutea caruia acela care avea grija sa faca un inventar al bunurilor succesorale raspundea pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis, iar consecintele pagubitoare pentru creditorii defunctului se produceau atunci cand mostenitorul era insolvabil , deoarece in asemenea cazuri creditorii defunctului veneau in concurs cu crditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu isi puteau valorifica drepturile de creanta integral. Si de data aceasta a intervenit pretorul care a creat separatio bonorum, prin aceasta reforma bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului, astfel incat creditorii defunctului sa isi poata valorifica dreptul de creanta pe seama bunurilor defunctului si numai dupa aceea se producea confuziunea patrimoniilor. Al doilea efect este dobandirea proprietatii. In legatura cu acest efect trebuie sa avem in vedere ca uneori existau comostenitori, iar in asemenea cazuri se punea problema stabilirii raporturilor dintre ei. Creantele si datoriile se imparteau de drept, automat intre comostenitori, pe cand lucrurile corporale erau dobandite in indiviziune si daca unul dintre mostenitori dorea sa obtina iesirea din indiviziune avea la dispozitie actio familii......, iar al treilea efect este colatio bonorum, potrivt acestui efect acela care a primit anumite bunuri de la pater familias in tmpul vietii sale si vrea sa vina la succesiunea lui pater familias trebuie sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a primit de la pater familias. Spre exemplu femeia casatorita fara manus putea veni la succesiunea tatului ei cu conditia sa faca raportul bunurilor dotale. Pe cand raportul bunurilor emancipatului sau colatio emancipati este in raport atipic deoarece emancipatul nu aduce la succesiune bunuri dobandite de la pater, ci bunuri pe care le-a dobandit prin munca proprie. Tot in virtuttea principiului simetriei , asa cum mostenitorul putea sa accepte succesiunea, tot asa putea sa o si repudieze, iar repudierea succesiunii se putea face printr-o simpla manifestare de vointa, producea anumite efecte juridice. Daca existau mai multi mosenitori instituiti si nu existau substituiti, iar unul dintre mostenitori repudia succesiunea avea loc acrescamantul ceea ce inseamna ca partea neacceptata din succesiune revenea acelora care au acceptat-o, acest efect se producea de drept. In sensul ca dreptul mostenitorilor care au acceptat succesiunea se extindea automat asupra partii neacceptate din succesiune. Daca exista un singur mostenitor instituit care avea un substituit, atunci mostenirea revenea substituitului, daca nu exista substituit se deschidea mostenirea legala, iar daca nu exista nici mostenitori legali succesiunea devenea vacanta si trecea asupra statului. Sanctiunea mostenirii : trebuie sa distingem intre mostenirea civila si mostenirea pretoriana . Mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio sau petitiunea de hereditate. Aceasta actiune avea caracter universal spre deosebire de actiunea in revendicare care avea caracter particular intrucat petitiunea de hereditate purta asupra unei mase de bunuri , pe cand cea in revendicare purta asupra unor lucruri individual determinate. In vederea intentarii petitiunii de hereditate erau necesare anumite conditii:

-reclamantul sa fie mostenitor civil si sa nu posede bunurile succesorale, prin urmare in cazul petitiunii de hereditate reclamantul nu trebuia sa faca proba dreptului de proprietate a defunctului, ci numai proba calitatii sale de mostenitor civil.