drept ecologic - interactiunea dintre societate si natura
DESCRIPTION
Drept EcologicTRANSCRIPT
© Marian Olari
DREPT ECOLOGIC
CARACTERISTICA GENERALA A INTERACTIUNII
DINTRE SOCIETATE SI NATURA
NOTIUNI SI TERMENI ECOLOGO-JURIDICI
CRIZA ECOLOGICA
Chișinau 2011
CUPRINS
1. Caracteristica generala a interactiunii dintre societate si natura
1.1. Constiinta ecologica
1.2. Conduita ecologica
2. Notiuni si termeni ecologo-juridici
2.1. Defini ii i no iuni ecologiceț ș ț
2.2. Particularităţile legislaţiei de mediu
3. Criza ecologica pe plan international si local
4. Aspectele dezvoltării durabile în Republica Moldova
2
1. Caracteristica generala a interactiunii dintre societate si natura
1.1. Conștiința ecologica
În condiţiile crizei ecologice mondiale, cu care se confruntă omenirea, la fel ca celelalte forme
ale conştiinţei sociale, un rol important revine şi conştiinţei ecologice, care trebuie să contribuie
la formarea unei culturi ecologice a personalităţii umane. Cultura ecologică, presupune
cunoaşterea profundă a legităţilor dezvoltării naturii şi societăţii, a interdependenţei omului cu
mediul înconjurător, conştientizarea necesităţii de a ocroti natura, a prognoza fenomenele ce au
loc în natură, a folosi cât mai raţional şi eficient resursele naturale.
Conştiinţa ecologică cuprinde două componente distincte, şi anume: una cu caracter practic şi
cealaltă cu caracter ştiinţifico - teoretic. Conştiinţa ecologică cu caracter practic se formează
spontan, ca rezultat al activităţii practice a oamenilor. Ea reprezintă forma primară de percepere
de către om a locului şi rolului său în raport cu mediul înconjurător1.
Conştiinţa ecologică ştiinţifico - teoretică, reprezintă un sistem de idei, concepţii şi teorii cu
privire Ia formele de interacţiune dintre societate şi natură, care au fost supuse elaborării
creatoare şi sistematizării raţionale. Aceste idei si teorii lărgesc si aprofundează baza spirituală a
concepţiei ecologice, care reflectă caracterul şi scopul activităţii ecologice.
Între conştiinţa ecologică şi cultura ecologică există o relaţie intimă, indisolubilă, de
interdependenţă. Cultura ecologică reprezintă fundamentul conştiinţei ecologice a individului.
Este incontestabil faptul că, într-o societate modernă, unde valorile culturii sunt larg răspândite,
difuzate şi însuşite de către demos, vom întâlni şi o conştiinţă ecologică elevată.
De aceea, considerăm că, modelele cultural-ecologice sunt, în fapt, normele ecologice capabile,
susceptibile a apăra şi conserva Natura, Mediul înconjurător, respectiv atitudinea faţă de
agresiunile împotriva Naturii, modul de protecţie a acesteia, de promovare a unor masuri, de
prevenire, profilactice si, totodată, terapeutice, curative atunci când degradarea mediului,
respectiv a aerului, pădurilor, solului, subsolului, deja s-a produs.
"Cultura ecologica trebuie să se bazeze atât pe tabloul obiectiv al lumii, pe cel natural, biosferic,
cosmic, cât si pe cel subiectiv al lumii, pe tabloul lumii lăuntrice, spirituale a omului".
Deci, în condiţiile societăţii contemporane, când asistăm la dizarmonia dintre societate şi natură,
se impune, cu imperiozitate formarea unei conştiinţe ecologice, a unei atitudini înţelepte şi
1 Ecologie socială, Zaira Murgu, Tg.Mureş, 2000, p.15
3
raţionale fată de condiţiile naturale ale vieţii şi faţă de activitatea de producţie a oamenilor, în
vederea sporirii bogăţiilor naturale, de valoare inestimabilă, fără a produce poluare.
În consens cu eco-sociologii din Republica Moldova, consider că, prin Cultura ecologică trebuie
să înţelegem gradul conceperii conştiente de către om a convieţuirii cu natura.
Cultura ecologică presupune spiritualitate şi activitate creatoare, responsabilă atât faţă de
destinele societăţii cât şi ale naturii, ale mediului ambiant.
Stabilirea unor relaţii optime între societate şi natură este o cerinţă primordială, de soluţionarea
căreia depinde nu numai prezentul, ci şi viitorul tării, al naţiunii.
Formarea culturii ecologice se bazează pe2 :
1. pe cunoaşterea legilor naturii şi societăţii, pe acţiunea ştiinţific-fundamentată a omului asupra
mediului înconjurător;
2. pe respectarea Constituţiei, a dreptului fiecărui om la mediul înconjurător neprimejdios din
punct de vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de
uz casnic inofensive;
3. pe protecţia mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice; aceasta
reprezintă, în concepţia autoarei, o obligaţie sacră şi fundamentală a fiecărui cetăţean;
4. pe asigurarea materială a ocrotirii naturii, pe baza unui Program naţional judicios, susţinut, în
primul rând, din fondurile bugetului public naţional şi diverse donaţii private;
5. pe desfăşurarea unei informări sistematice şi operative a populaţiei, întreprinderilor,
organizaţiilor nonguvernarnentale, umanitare, privind starea mediului, prognozarea eventualelor
crize, accidente şi catastrofe ecologice (aici, autoarea pune accent pe necesitatea activităţilor
preventive şi protecţioniste, care trebuie să prevaleze, în raport cu strategiile aşa-zise curative ale
mediului).
6. pe realizarea obiectivelor educaţionale: implantarea responsabilităţii şi respectului fată de
mediul ambiant, formarea conştiinţei ecologice la tânăra generaţie, în toate instituţiile de
învăţământ, inclusiv cel universitar;
7. pe crearea unui sistem judicios de instruire şi educaţie ecologică a populaţiei, conştientizarea
problemelor majore ecologice şi antrenarea demosului, în acţiuni concrete de ocrotire a naturii.
8. autoarea consideră, pe bună dreptate, că, formarea culturii ecologice a omului contemporan ar
fi imposibilă fără o reflecţie filosofică şi o înţelegere a esenţei şi importanţei Ştiinţelor ecologice.
2 Eugenia Fonari, Cultura ecologică a tineretului studios, în vol. Ecologia, Etica, Morala, Chişinău, 2002, p. 60-61
4
"La început, maşina fusese chemată să elibereze omul de natură şi să-i uşureze truda, dar ea n-a
făcut, la urma urmei, decât să-1 supună la o nouă sclavie şi să-1 despoaie de ultimele sale bunuri,
transformându-l în şomer"3.
Aceste aserţiuni au o anumită tentă pesimistă, defetistă, în realitate, maşinismul ca şi
automatizarea şi cibernetizarea au fost în mod predominant benefice pentru om. Spiritualitatea
fiind un produs, o reflectare a relaţiilor sociale, a modului de viaţa a oamenilor, îşi schimbă
profilul, conţinutul său numai în urma acelor transformări care au loc în mediul social-economic.
De aceea, ameliorarea stării in sine, a precarităţii spiritualităţii naţionale şi universale, aflate
astăzi într-o criză profundă, respectiv, într-o criză a valorilor, prin tendinţele de promovare a
non-valorilor, a pragmatismului şi utilitarismului de conjunctură, (propulsate în parte si de către
Revoluţia Ştiinţifică şi Tehnică, precum şi de cea Informaţională), poate fi efectuată, numai dacă
vor fi redresate relaţiile sociale actuale4.
Considerând că, omul cult trebuie să atingă un nivel cultural de ansamblu, bine dozat, echilibrat
şi integrat, orice ruptură între educaţia generală şi cea profesională, între educaţia ştiinţifică şi
cea umanistică, între educaţia spirituală şi cea fizică, igienico-sanitară şi ecologică apare ca
artificială şi neadecvată, inoperantă, ineficace în condiţiile Revoluţiei Tehnico-Ştiinţifice şi a
exploziei informaţionale5.
1.2. Conduita ecologica
Exista numeroşi factori care genereaza efecte de distrugere asupra mediului. Totul pleaca
de la principii sau mai bine zis, de la lipsa lor şi se continua cu o înlanţuire de elemente care
îşi sporesc gravitatea şi au un impact negativ asupra mediului în modul cel mai direct posibil.
Aceşti factori sunt:
a.Lipsa de raspundere a cercetarii - dorinţa de a obţine profit sau dorinţa de
recunoaştere umbresc efectele unei mari realizari şi conştiinţa se trezeşte când este prea târziu;
b. Cursa înarmarilor - chiar daca la ora actuala se duce o cursa a dezarmarilor, în special a
celei de natura nucleara, riscul declanşarii unui razboi nuclear va exista atâta timp cât armele
nucleare vor exista;
c. Tehnologia - acest fapt înseamna un consum mai mare de energie, totul duce la slabirea
mediului. Un exemplu care arata ritmul covârşitor cu care tehnologia avanseaza este din
3 Nicolai Berdeaev, Destinul omului în lumea actuală, Chişinău, 1993, p.854 Viorica Barnacine, Op.cit.5 Industrializare şi urbanizare : Cercetări de psihosociologie concretă la Boldeşti, Traian Herseni, p.44
5
domeniul informatic. Pe de alta parte, acest progres va ajuta la gasirea unor metode noi de
reducere a consumului şi de perfecţionare a celor existente deja;
d. Religia - credinţa creştina spune ca singura raţiune de a fi a naturii este sa îl slujeasca pe
om. Societaţile occidentale, în special, promoveaza un astfel de principiu materialist;
e. Lipsa educaţiei ecologice - principiile protejarii mediului nu sunt cultivate aproape deloc
în mediile de învaţare ale copiilor şi adolescenţilor. Educaţia ecologica ar trebui predata în
special în instituţiile universitare cu profil economic, pentru ca absolvenţii lor vor fi printre
cei care vor avea puterea de a decide soarta mediului natural;
f. Supradezvoltarea şi supraconsumul - acesta este principalul factor care genereaza
distrugeri asupra mediului, creşterea consumului ameninţa sa distruga resursele naturale şi sa
duca la o creştere fara precedent a nivelului poluarii;
g. Lipsa responsabilitaţii sociale a firmelor. Prin strategii eficiente de managementul mediului,
afacerile vor deveni profitabile fara sa fie nevoie de o administrare lipsita de bun simţ a
resurselor limitate ale planetei. Prin schimbarea mentalitaţii, în primul rând şi pe baza acestui
factor, prin adoptarea unor modele eficiente de minimizare a costurilor şi riscurilor şi de creşterii
a calitaţii şi profitului, o firma va reuşi sa faca faţa unui mediu de afaceri care se vede nevoit sa
se schimbe. Condiţiile actuale obliga la o regândire a strategiei firmei, care alaturi de
elementele deja existente trebuie sa le includa şi pe cele de managementul mediului.
O întreprindere trebuie sa ia în considerare toate aspectele legate de problemele
mediului. Unele pot avea efect direct asupra activitaţii şi trebuie tratate cu interes maxim,
altele pot fi destul de îndepartate şi pot fi privite ca efecte asupra furnizorilor, clienţilor sau
ale economiei în general. Consultarea specialiştilor va crea o baza buna de plecare pentru
noua strategie. Problemele de mai sus sunt reale şi din ce în ce mai presante, deci trebuie
tratate cu seriozitate. Se va crea astfel un cadru în care managerii pot sa gândeasca atent
dezvoltarea strategiei şi sa ştie cum sa faca faţa ameninţarilor, dar şi oportunitaţilor. Numai în
acest fel poate fi creat avantajul ecologic.
Pe acest plan se poarta disputele cele mai aprinse, iar corporaţiile multinaţionale sunt
primele incriminate, deoarece distrugerile de mediu, soldate cu numeroase victime, produc
efecte grave, adesea ireversibile, nu numai în ţarile unde se produc, ci afecteaza global clima,
calitatea apei şi a aerului la scara planetara. Cauzele distrugerilor ecologice sunt aceleaşi ca şi
în cazul protecţiei insuficiente a salariaţilor la locul de munca: legislaţia foarte permisiva,
gradul scazut de competenţa tehnologica şi de conştientizare a pericolelor la care se expune
populaţia locala, costurile ridicate ale tehnologiilor nepoluante etc.
Conduita în protecţia mediului este vizibila prin acţiunile de responsabilitate sociala atât
6
a societaţii la propria iniţiativa, cât şi prin intermediul corporaţiilor prin programele propuse
de acestea
Responsabilitatea sociala este obligaţia unei firme, dincolo de obligaţiile legale sau de
cele impuse de restricţiile economice, de a urmari obiective pe termen lung care sunt în
folosul societaţii. Firmele responsabile social se simt obligate nu numai faţa de acţionari, ci şi
faţa de toţi cei interesaţi de activitatea lor. Scopul urmarit de firme în susţinerea unui
comportament responsabil este, pe de o parte, îmbunataţirea imaginii şi, pe de alta parte,
promovarea managementului bazat pe valorile raspândite în cadrul organizaţiei.
În viitor, vom avea şi în Moldova din ce în ce mai multe campanii cu iz social. Pe de o
parte, pentru ca probleme sociale exista şi vor exista. Pe de alta parte, pentru ca din ce în ce
mai multe organisme internaţionale şi companii private militeaza pentru ceea ce, în ţarile
vestice, este cunoscut sub numele de corporate social responsability (CSR) sau corporate
citizenship.
2. Notiuni si termeni ecologo-juridici
2.1. Definiții și noțiuni ecologice
Noţiunea de mediu, noţiune cameleon, cum este caracterizată de Michel Prieur6, cunoaşte
nenumărate valenţe şi este folosită cu înţelesuri mai mult sau mai puţin diferite în numeroasele
medii ale societăţii umane.
Există, însă, în mod obişnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia “mediul”.
O primă accepţiune, izvorâtă din ştiinţele naturii şi aplicată societăţii umane, deci o abordare
ecologică (ansamblul de elemente şi echilibre de facto care condiţionează viaţa unui grup
biologic); cealaltă accepţiune, care este datorată limbajului arhitecţilor şi urbaniştilor şi care se
referă la zona de contact între spaţiul construit şi mediul natural (deci între spaţiul artificial şi cel
natural).
Aceste două accepţiuni ale noţiunii de mediu nu lasă, desigur, indiferentă calificarea sa
din punct de vedere juridic. Aşadar, până în prezent nu putem afirma că mediul se bucură de o
calificare juridică sau de un statut juridic unanim acceptat.
Astfel, pentru Comunităţile europene mediul reprezintă ansamblul elementelor care, în
complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, ambianţa şi condiţiile vieţii oamenilor, astfel cum
există sau cum sunt percepute7.
6.Michel Prieur, Droit de l’Environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, pag.17.M. Prieur, op. cit., pag.2.
7
Subliniind caracterul dinamic al dispoziţiilor legislative (dreptul pozitiv), trebuie să
punem în evidenţă atât rolul doctrinei în fundamentarea noţiunii, cât şi rolul creator al
jurisprudenţei, care au contribuit la definirea mediului.
În dreptul italian, prima definiţie a mediului, dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a
provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact conţinutul
noţiunii de mediu, Curtea Constituţională (Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o
tendinţă a legiuitorului de a parveni la o concepţie unitară care cuprinde toate resursele naturale
şi culturale, precizând: “Mediul înseamnă conservarea, gestionarea raţională şi ameliorarea
condiţiilor mediului natural (aer, apă, sol şi toate celelalte componente), existenţa şi conservarea
patrimoniului genetic terestru şi acvatic, a tuturor speciilor vegetale şi animale care vieţuiesc în
mediu în stare naturală şi, în fine, fiinţa umană cu toate manifestările sale”.
Dar decizia Curţii Constituţionale Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30
decembrie 1987) şi care dă o definiţie juridică mult mai precisă, în care se regăsesc şi ecourile
doctrinei, afirmă: “Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale
componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecţie; dar toate, în
ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat deoarece
este o condiţie care defineşte calitatea vieţii, el constituind habitatul natural în care omul trăieşte
şi activează, fiind absolut necesar colectivităţii. Protecţia mediului se impune, de altfel, înainte
de orice, prin dispoziţii constituţionale (art.32 din Constituţia Italiană).
Această idee este susţinută şi de doctrina belgiană8 care caută să definească mediul ca pe
o constatare elementară având în vedere că fiecare specie vie - fie că este vegetală, animală sau
umană - are nevoie de condiţii naturale fundamentale care să-i garanteze existenţa şi dezvoltarea.
Este, deci, mediul fizic sau biologic - mediul înconjurător - în care poate găsi aceste condiţii
necesare.
Tot asemenea, Maurice Kamto9, analizând dreptul mediului în Africa, subliniază faptul că
nu există o definiţie generală unanim admisă în dreptul pozitiv. Unele texte naţionale dând
definiţii parţiale sau limitate la un obiectiv precis, nu se ajung, totuşi, la o definiţie globală.
Aşa cum remarcă M. Kamto, în acel moment Proiectul de Pact Internaţional privind
Mediul şi Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propunea o definiţie generală în cadrul art.1 al
acestuia prevăzând că "se înţelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale,
inclusiv patrimoniul cultural şi infrastructura umană indispensabilă activităţilor social-
economice".8 Benoit Jadot, Jean-Pierre Hannequart, Etienne Orban de Xivery, "Le droit de l'environnement", Edit. De Boeck Université, 1988, pag.7.9 Maurice Kamto, Droit de l'environnement en Afrique, Edicef AUPELF, Paris, 1996, pag.16.
8
O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru
prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi
deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art.2
la punctul 10 menţionează:
“Mediul cuprinde:
- resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna şi flora,
precum şi interacţiunile între aceşti factori;
- bunurile care compun moştenirea culturală; şi
- aspectele caracteristice ale peisajului”.
Această definiţie, care se impune cu forţă juridică părţilor semnatare ale Convenţiei este,
în opinia noastră10, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economişti, ecologişti şi jurişti, fiind
una dintre cele mai elaborate şi complete. Alte texte juridice nu şi-au asumat, după câte
cunoaştem, un asemenea demers.
De altfel, şi alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva11 privind
studiile de impact prevăd, într-o manieră detaliată, că mediul cuprinde “omul, fauna şi flora,
solul, apa, aerul, climatul şi peisajul, interacţiunea între aceşti diferiţi factori cât şi bunurile
materiale şi patrimoniul cultural”.
Dreptul ecologic este expresia epistemologică a unei noi ramuri de drept, cu două
dimensiuni:
• naţională şi
• internaţională,
aflate într-o unitate conceptuală şi sistemică. Unitatea celor două dimensiuni îşi are
originea în unicitatea şi indivizibilitatea ecologică a mediului global, chiar dacă
acesta, din perspectiva suveranităţii statelor, este protejat fragmentat, la nivel naţional
şi internaţional.
Obiectul dreptului mediului, îl constituie raporturile specifice dintre om,
societate şi mediul său, raporturi referitoare la protecţia, conservarea, ameliorarea şi
dezvoltarea resurselor naturale şi a celorlalte componente ale mediului.
Raportul juridic de drept al mediului este reglementat prin norme juridice specifice
(de drept al mediului) a cărui realizare în caz de nevoie este asigurată prin forţa de
constrângere a statului12.
10.M.Uliescu, La responsabilite civile pour les activites dangereuses dans le cadre du Conseil de l’Europe, Revue internationale de droit compare, 1994, Paris, pag.49.11 Directiva Uniunii Europene 85/337, amendată prin Directiva Uniunii Europene 97/11.12 Duţu, M., op. cit. 1996, p. 32-33
9
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt
îndrituite, sau mai precis în conduita pe care individul sau indivizii trebuie să o aibă faţă
de componentele naturale şi antropice ale mediului
Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice şi juridice, publice sau private,
statul şi entităţile administrativ-teritoriale13.
Sfera de cuprindere a dreptului mediului se poate stabili în funcţie de trei criterii
cu caracter convenţional14:
• criteriul instituţional, bazat pe structurile politice şi administrative cu putere de
decizie în domeniu;
• criteriul material, fundamentat pe definiţia dată mediului şi
• criteriul finalităţii, fundamentat pe conţinutul şi scopul normelor stabilite.
În funcţie de aceste trei criterii, se conturează şi definiţiile date dreptului mediului.
În baza criteriului instituţional, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice referitoare la problemele care sunt de competenţa unui
minister al mediului sau a altor structuri administrative cu competenţe în domeniul
mediului.
În baza criteriului material, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice care privesc factorii naturali şi pe cei antropici, care
determină cadrul natural, social şi economic şi care, prin interacţiunea lor,
influenţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de viaţă pentru om, faună şi
floră.
În baza criteriului finalităţii, dreptul mediului este definit ca fiind:
• ansamblul normelor juridice care privesc menţinerea echilibrului ecologic şi
ocrotirea sănătăţii umane.
Dreptul mediului se caracterizează prin următoarele particularităţi:
• are un caracter orizontal, acoperind diferite ramuri de drept;
• reprezintă un drept de interacţiuni, tinzând să penetreze în toate ramurile de drept
pentru a introduce dimensiunea ecologică.
Cei trei piloni ai obiectului de reglementare a dreptului mediului sunt:
• protecţia mediului;
• conservarea mediului şi
• dezvoltarea calităţii mediului.
13 Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti 2003, p. 4114 Dutu, M., op. cit, 1996, p. 34-35
10
Normele juridice în dreptul mediului au caracter:
• imperativ ;
• în majoritate tehnic, urmărind optimizarea acţiunii umane/sociale în raport cu
mediul, pentru obţinerea unui maxim de rezultat tehnico-economic, în condiţiile
dezvoltării calităţilor naturale ale mediului.
O particularitate deosebit de importantă a dreptului mediului este aceea că
Stabileşte drepturi şi obligaţii pentru toţi.
Unele drepturi şi obligaţii prevăzute în Constituţie au ca premisă generală de
realizare, dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos (Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului):
Normele de dreptul mediului:
• sunt în mare majoritate tehnice şi sunt sancţionabile pe cale juridică;
• stabilesc modalităţi şi termene stricte pentru realizarea unor obiective explicit
definite;
• prescriu atitudini şi conduite bine conturate, capabile să permită o valorificare
raţională, corespunzătoare a mediului.
Normele tehnice pot fi15:
• norme de calitate a mediului: stabilesc niveluri maxim admisibile de poluare în
mediile receptoare: aer, apă, sol;
• norme de emisie: stabilesc cantitatea sau concentraţiile de poluanţi care pot fi
evacuaţi de o sursă dată. Impun obligaţii de rezultat: cantitatea sau concentraţia fixe
de poluanţi.
• norme de procedeu/proces: prevăd un anumit număr de specificaţii (de exemplu,
tipuri de dispozitive de epurare impuse). Stabilesc obligaţii de mijloace: alegerea
unui anumit proces de producţie mai puţin poluant;
• norme de produs: definesc fie proprietăţi fizice şi chimice pentru un anumit
produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în special
pentru produsele toxice.
Latura tehnică a dreptului mediului permite unificarea şi uniformizarea
reglementărilor din domeniu, prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi adoptarea
unor documente internaţionale.
Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu,
15 Dutu, M., op. cit., 1996, p. 49-50
11
ca element vital şi suport al vieţii, în procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi
culturale a componentelor sale – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate de
protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.16
2.2. Particularităţile legislaţiei de mediu
Legislaţia din domeniul mediului înconjurător trebuie să îndeplinească două condiţii
principale:
- să prezinte flexibilitate în vederea îndeplinirii atât a obiectivelor prezente, cât şi a celor
viitoare;
- să fie elaborată în baza unor criterii generale care să-i permită considerarea unor principii
compexe ale mediului înconjurător.
Criteriile generale pentru elaborarea unei bune legislaţii sunt:
- Legitimitatea = concordanţa cu Constituţia şi principiile de drept;
- Eficacitatea = măsura în care reglementările ajută la atingerea scopului propus;
- Eficienţa = raportul dintre efortul depus şi efectul obţinut;
- Capacitatea de implementare = raportul dintre dificultatea administrării şi sarcina de
realizat. Implementarea este realizabilă prin crearea unei structuri deschise şi de
modulare a legii.
- Proporţionalitatea = minimizarea prevederilor inutile pentru cetăţeni şi companii, prin
corelarea reglementărilor legale cu capacitatea de autocontrol a cetăţenilor,
companiilor şi a altor organisme sociale;
- Stimularea respectării reglementărilor şi aplicarea de sancţiuni pentru a permite
aplicarea unei sancţiuni efective şi adecvate fiecărui caz în parte;
- Asigurarea unei bune organizări şi cooperări la nivelul administraţiei, procuraturii,
poliţiei şi a celorlalte organisme responsabile cu protecţia mediului înconjurător
3. Criza ecologica pe plan international si local
Printre problemele actuale ale protecţiei mediului înconjurător se evidenţiază:
I. Procesele atmosferice, ce contribuie la: a) schimbarea climei; b) distrugerea stratului de
ozon din stratosferă; c) poluarea aerului.
16 Marinescu, D., op. cit. p. 43
12
Emisiile în atmosferă din ultimii 30 de ani au creat un şir de probleme ecologice şi de
sănătate a populaţiei. Unele substanţe chimice, cum ar fi, de exemplu, hidrocarburile clorftorice,
nimeresc în atmosferă ca rezultat al exploatării aparatajului uzat sau al utilizării anumitor mărfuri
de către consumator. Altele – SO2 şi CO – sunt produse indinspinsabile pentru arderea
combustibilului fosil. Poluarea aerului în locuităţile urbane, ploile acide, efectele de poluare
transfrontieră, distrugerea stratului de ozon, precum şi schimbarea globală a climei rămân
probleme ecologice actuale şi de perspectivă, cere prezintă un pericol major pentru ecosisteme şi
om. În ultimii 100 de ani temperatura medie a crescut în Europa cu 1,2ºC (pe Terra – cu 0,6ºC).
Anii’ 90 au fost cei mai calzi pe parcursul ultimilor 150 de ani. Se presupune că până în anul
2100 temperatura medie va creşte cu 1,4-5,8ºC, şi cea mai mare spor urmând a fi înregistrat în
Europa de Est şi de Sud. Aceste schimbări vor provoca în unele regiuni inundaţii (2002, vara,
Europa Centrală), în altele – secete (probabil, şi în RM). Implementarea reuşită a mecanismelor
protocolului de la Kyoto ar putea diminua efectele negative ale climei. Dar, spre regret, acest
protocol nu e semnat de multe ţări, inclusiv de SUA şi Rusia.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) atenţionează asupra a 6 substanţe „clasice” ce
poluează aerul: CO, Pb, NO2, particule suspendate, SO2 şi O3 troposferei. Arderea
combustibilului fosil şi a biomasei sunt sursele principale de poluare cu SO2, CO, NOx, MG,
particule şi CO2-gaz, ceea ce contribuie la apariţia „efectului de seră”. Există tendinţa trecerii la
utilizarea mai largă a gazelor naturale, energiei atomice, hidroelectroenergiei etc. Distrugerea
stratului de ozon din stratosferă s-a diminuat datorită implementării Convenţiei de la Viena şi
Protocolului de la Montreal, care au redus substanţial producerea şi utilizarea clorfluorcarburilor.
Dar persistenţa îndelungată a acestor substanţe în atmosferă presupune că stratul de ozon
stratosferic se va restabili abia după 2050, astfel iradierea ultravioletă a ecosistemelor şi a omului
vor rămâne probleme şi de viitor. Dacă măsurile vor fi eficiente, se vor diminua bolile de cancer
epidermic. Măsuri considerabile întreprinde în această direcţie şi RM, prin colectarea
substanţelor distrugătoare a stratului de ozon şi conştientizarea maselor.
Poluarea aerului atmosferic rămâne una dintre problemele majore, îndeosebi a urbelor.
Aplicarea pe plan mondial a principiului „poluatorul plăteşte” a dus la ameliorarea situaţiei.
Dacă în Europa Occidentală problema principală o constituie poluarea cu particule solide, apoi în
ţările CSI actuală rămâne poluarea cu SO2, mai puţin cu NOx. De aici rezultă şi poluarea
transfrontieră, efecte la care este supusă şi RM. Rezultatul acestor poluări sunt şi ploile acide
specifice Europei, Americii de Nord şi Chinei. Ploile acide (pH < 5,6) conduc la distrugerea
vegetaţiei şi lumii animale vulnerabile, uneori au efecte fatale (peşti din cca 100 de localuri
Scandinave, păduri europene etc.). Observaţiile asupra fenomenului „ploi acide” sunt duse de
13
către INECO la filiala Hânceşti, ceea ce este insuficient pentru a avea un tablou general al
calităţii precipitaţiilor pe teritoriul republicii. Analiza rezultatelor denotă că RM se află în zona
de influenţă a ploilor acide, deoarece 78% din probele analizate aveau pH ≤ 5,6. În anul 2002
valorile absolute pH = 4,0. Actuală rămâne şi poluarea aerului cu MG atât de origine autohtonă,
cât şi transfrontieră. Îndeosebi pericol pentru mediul şi sănătate îl prezintă Hg, Cd, Pb, Cu, Zn,
As, Cr, Ni ş.a. Datorită particularităţilor cumulative ale multor plante şi animale aceste MG se
depistează în organele lor, devenind ulterior toxice pentru însăşi organismele sau pentru
consumatorii acestor produse. Estimările sarcinilor critice ale MG (Pb şi Cd) în ecosistemele
silvice a RM constituie 3-22 g/ha şi sunt mai reduse decât în Germania sau Bulgaria. Diminuarea
emisiilor de MG din ultimii ani a fost determinată de aplicarea tehnologiilor mai avansate în
ţările dezvoltate şi de funcţionarea subcapacităţilor reale ale întreprinderilor din CSI ş.a. ţări.
Deşeurile reprezintă o problemă destul de serioasă pentru foarte multe ţări din lume, indiferent
de nivelul de dezvoltare. Creşterea cantităţilor de deşeuri denotă pierderi sporite de materie
primă şi consum exagerat de energie. Pe lângă acestea sunt necesare cheltuieli de colectare,
prelucrare şi depozitare a deşeurilor. O bună parte de deşeuri sunt transportate la rampele
amenajate, dar rămâne destul de înaltă şi cota gunoiştilor neautorizate. Tot mai des aceste deşeuri
sunt arse. Un impact destul de mare asupra mediului are loc deoarece se elimină în atmosferă
gaze cu efect de seră (în particular metanul) şi alţi micropoluanţi organici ca dioxinele, furanii şi
metalele grele volatile. Pe plan mondial creşterea cantităţilor de deşeuri este privită şi ca un
rezultat al urbanizării. Actualmente, cca 47% din populaţia Terrei este urbană (situaţie similară şi
în RM – 42%), iar în următoarea perioadă 2000-2015 numărul populaţiei urbane va creşte cu 2%
anual. Concentrarea populaţiei în oraşe are un impact negativ asupra mediului ca rezultat al
intensificării producerii, traficului de transport, exploatarea resurselor naturale şi formarea
deşeurilor. În legătură cu aceasta apare necesitatea asigurării unei dezvoltări durabile a mediului
rural. Lărgirea suprafeţelor oraşelor conduce la acapararea de noi teritorii agricole sau silvice
pentru construcţii şi crearea infrastructurii. Sunt desecate teritorii umede, creşte dobândirea
nisipului, prundişului ş.a. materiale de construcţie, se intensifică traficul transporturilor.
Urbanizarea este şi cauza creşterii consumului de apă şi apoi a scurgerilor din raza oraşului,
scurgerile de ape neepurate comunale şi industriale, care poluează bazinele acvatice, sporind
pericolul sănătăţii populaţiei. Poluarea aerului şi a apei duce la dezvoltarea bolilor cronice şi
infecţioase a căilor respiratorii, a tractului digestiv etc., precum şi la reducerea vieţii şi creşterea
mortalităţii, îndeosebi la copii.
A sosit demult timpul ca să fie întreprinse măsuri urgente de implementare a tehnologiilor
avansate de sortare a deşeurilor menajere, de reducere treptată cu interzicerea ulterioară, a
14
producerii ambalajului plastic, prin stimularea producătorilor ce vor utiliza ambalaj natural –
hârtie, lemn, sticlă etc.
Aspectele dezvoltării durabile în Republica Moldova
În funcţiile de bază ale statului intră asigurarea mediului de viaţă favorabil pentru
cetăţenii săi, refacerea şi protecţia mediului şi menţinerea echilibrului ecologic în corelare
stiinţific argumentată cu interesele economice ale societăţii. Realizarea acestor funcţii a
statului se bazează pe interacţiunea societăţii şi mediului în trei forme: utilizatea resurselor
naturale; protecţia mediului; asigurarea securităţii ecologice.
În contextul dezvoltării durabile, utilizarea naturii şi a resurselor ei presupune
activitatea umană legată de extregerea materiei, energiei şi a calităţilor utile ale mediului şi
folosirea lor în scopul satisfacerii intereselor economice, ecologice, recreative a generaţiilor
actuale fără a submina necesităţile generaţiilor viitoare.
Esenţa aplicării principiilor dezvoltării durabile în ţara noastră poate fi exprimată prin legătura
strănsă între aspectele economice, sociale, ecologice al dezvoltării, după cum este
prezentat în fig.1.
Legătura dintre principiile dezvoltării durabile a societăţii şi protecţie a mediului poate
fi demonstrată prin următoarele scopuri:
- utilizarea resurselor naturale în limita capacităţii lor de regenerare;
- revizuirea politicii de utilizare extensivă a resurselor;
15
- integrarea cerinţelor ecologice în toate domeniile dezvoltării social-economice;
- menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;
- asigurarea populaţiei cu minimul necesar de energie, apă, alimentaţie, muncă,
servicii comunale şi asistenţă medicală.17
În promovarea şi implementarea acestor principii funcţia principală îi revine statului.
Toate elementele menţionate mai sus constituie activităţi ale statului. Administrarea statului în
aceste domenii se efectuiază prin mecanismul dreptului şi prin mecanisme politice, economice
şi ideologice.
Scopul ei constă în asigurarea calităţii adecvate a mediului prin elaborarea şi aplicarea
normelor de drept care reflectă legalităţile interacţiunii societăţii şi naturii la etapa actuală.
Reforma tuturor domeniilor economiei naţionale a condiţionat necesitatea schimbării
atitudinii faţă de folosirea resurselor naturale, a promovării unei dezvoltări economice şi
sociale compatibile cu mediul înconjurător.
Bazele politicii de mediu în etapa de tranziţie la economia de piaţă au fost puse de
Legea privind protecţia mediului înconjurător (1993), Concepţia protecţiei mediului în
Republica Moldova (1995), Programul naţional strategic de acţiuni în domeniul protecţiei
mediului înconjurător (1995), Planul naţional de acţiuni în domeniul protecţiei mediului
înconjurător (1996) şi Planul naţional de acţiuni pentru sănătate în relaţie cu mediul (2001).
Au fost elaborate de asemenea documente strategice de sector şi de ramură cu o serie de
prevederi ce ţin de protecţia mediului.
În perioada anilor 1995-2000, o mare amploare în spaţiul noilor state independente a
avut procesul ″Un mediu pentru Europa″, la care Republica Moldova, reprezentată la cel mai
înalt nivel în organizaţiile internaţionale de mediu, a participat activ.
Au fost adoptate 25 de legi, aprobate circa 50 de regulamente, instrucţiuni etc., care de
asemenea au constituit cadrul normativ în domeniul mediului. Au fost adoptate o serie de acte
legislative şi de alte acte normative, programe, strategii privind alte sectoare ale economiei
naţionale. S-au produs un şir de schimbări în societate şi în structura economiei naţionale a
ţării.
Au fost semnate16 şi ratificate 15 convenţii internaţionale în domeniul mediului, a
căror realizare a devenit parte componentă a activităţilor de mediu la nivel naţional şi
regional.
Necesitatea de a promova o politică unică în domeniul mediului şi folosirii resurselor
naturale, de a implementa cerinţele ecologice în procesul reformării economiei naţionale,
17 Societatea civilă şi politicile de mediu, Andrei Isac, Chişinău 2002
16
orientarea politică spre integrare europeană – toate acestea au condiţionat revizuirea politicii
de mediu şi elaborarea unui document conceptual nou în domeniu.
Concepţia politicii de mediu a Republicii Moldova a fost elaborată pentru a racorda
obiectivele majore ale politicii ecologice la schimbările social-economice din ţară, la
programele şi tendinţele regionale şi globale în domeniu, pentru a se preveni degradarea
mediului.
Principalele obiective ale politicii de mediu sînt:
- prevenirea şi reducerea impactului negativ al activităţii economice asupra factorilor
de mediu, resurselor naturale şi sănătăţii populaţiei în contextul dezvoltării durabile a ţării;
- asigurarea securităţii ecologice a ţării.18
18 Societatea civilă şi politicile de mediu, Andrei Isac, Chişinău 2002
17
BIBLIOGRAFIE
1. Constitutia Republicii Moldova, 19942. Andrei Isac, Societatea civilă şi politicile de mediu, Chişinău 20023. Eugenia Fonari, Cultura ecologică a tineretului studios, în vol. Ecologia, Etica,
Morala, Chişinău, 2002, p. 60-614. Nicolai Berdeaev, Destinul omului în lumea actuală, Chişinău, 1993, p.855. Zaira Murgu, Ecologie socială, Tg.Mureş, 2000, p.156. Viorica Barnacine, Educatia ecologica, Bucuresti, 2002.7. Traian Herseni, Industrializare şi urbanizare : Cercetări de psihosociologie concretă la
Boldeşti, p.448. M. Duțu, TRATAT DE DREPTUL MEDIULUI, Edit. ”C. H. Beck”, București, 2007 9. Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck, Bucureşti 2003, p. 4110. Michel Prieur, Droit de l’Environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, pag.111. Benoit Jadot, Jean-Pierre Hannequart, Etienne Orban de Xivery, "Le droit de
l'environnement", Edit. De Boeck Université, 1988, pag.7.12. Maurice Kamto, Droit de l'environnement en Afrique, Edicef AUPELF, Paris, 1996,
pag.16.13. M.Uliescu, La responsabilite civile pour les activites dangereuses dans le cadre du
Conseil de l’Europe,Revue internationale de droit compare, 1994, Paris, pag.4914. Directiva Uniunii Europene 85/337, amendată prin Directiva Uniunii Europene 97/11
18