Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
5
From the perspective of humanistic
sociology principles, the person, as being,
subject, self matter and prevail in relations
with the society as a whole and with the
man as ancestrale entity. In humanistic
sociology the person is not a means for
society or humanity to achieve its objectives
("metaphysical"), historical and ancestral
goals, but conversely, the latter are the
existential frame where the person is
fulfilled, expresses its vocation for freedom
and finds the happiness in the unique and
irreducible existence and life that he has.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
6
CUPRINS
Introducere / 10
Capitolul 1. Premisele sociologiei umaniste / 14
1.1. Surse filosofice şi istoricul gândirii sociologice umaniste
1.1.1. Filosofia omului şi a convieţuirii umane
1.1.2. Filosofia socială
1.1.3. Fenomenalismul şi existenţialismul
1.1.4. Psihologia umanistă
1.2. Orientării/teorii sociologice suport şi fundamente doctrinare
1.2.1. Sociologia existenţialistă
1.2.2. Sociologia interpretativă şi subiectivă
1.2.3. Contextualismul sociologic
1.2.4. Interacţionismului social
1.2.5. Gândirea sociologică şi culturală postmodernă
1.2.6. Constructivismul social
1.2.7. Realismul sociologic modern
1.2.8. Alte teorii şi orientări
1.3. Paradigma metodologic-epistemologică a sociologiei umaniste
1.3.1. Metoda şi perspectiva epistemologică ideografică
1.3.2. Teoria sistemelor complexe (haosului)
1.3.3. Teoria sistemelor emergente
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
7
Capitolul 2. Constituirea şi afirmarea sociologiei
umaniste ca disciplină autonomă / 35
2.1. Fondatorii sociologiei umaniste şi sociologia umanistă “clasică”
2.1.1. Context socio-istoric şi ştiinţific
2.1.2. Florian Znaniecki şi sociologia umanistă „clasică”
2.1.3. Instituirea sociologiei umaniste ca disciplină autonomă
2.2. Evoluţia sociologiei umaniste. Aspecte contemporane
2.3. Sociologia umanistă ca ştiinţă proiectivă şi proactivă
Capitolul 3. Obiectul sociologiei umaniste / 44
3.1. Comunitatea/ grupul social ca alcătuire de fiinţe umane/
persoane/ personalităţi aflate în interacţiune şi congreuenţă socio-
umană
3.1.1. Ataşamentul şi empatia
3.1.2. Inter-empatia, comunitatea empatetică şi compatia
3.2. Contextul/ specificul sociouman şi cultural. Valorile şi factorul
istoric
3.2.1. Unicitatea fenomenelor socio-umane şi culturale
3.2.2. Onto-sisteme socio-umane şi culturale
3.2.3. Personalitate şi persoană în context socio-uman şi
cultural
3.3. Micro-comunitatea umană şi familia
3.3.1. Microsociologia şi onto-sistemele familiale
3.3.2. Comunitatea empatetică familială
3.4. Societatea ca macrocomunitate compatetică şi solidarist-
umanistă
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
8
3.4.1. Societatea ca macrocomunitate compatetică
3.4.2. Societatea ca macrocomunitate solidarist-umanistă
3.5. Normalitatea şi problemele sociale ca fenomene umane
3.5.1. Normalitatea socială ca normalitate umană (socio-
umană)
3.5.2. Problema socială ca problemă umană
Capitolul 4. Specificul metodelor. Practica şi relaţiile cu
alte ştiinţe şi domenii / 73
4.1. Specificul metodelor şi practicilor de cercetare
4.2. Sociologul umanist şi practica specifică
4.3. Sociologie umanistă şi management umanist
4.3.1. Managementul general
4.3.2. Managementul resurselor umane
4.3.3. Managementul social
4.3.4. Managementul umanist
4.4. Sociologie umanistă şi asistenţă socială umanistă
4.4.1. Paradigma sociologică umanistă a asistenţei sociale
4.4.2. Obiectul asistenţei sociale umaniste
4.4.3. Clientul în asistenţa socială umanistă
4.4.4. Teoriile asistenţei sociale umaniste
4.4.5. Metodele şi practicile asistenţei sociale umaniste
4.5. Sociologie umanistă, psihologie şi psihoterapie umanistă
4.5.1. Sociologie umanistă şi psihologie umanistă
4.5.2. Sociologie umanistă şi psihoterapie umanistă
4.6. Sociologie umanistă, pedagogie şi educaţie umanistă
4.6.1. Sociologie umanistă şi pedagogie umanistă
4.6.2. Sociologie umanistă şi educaţie/ didactică umanistă
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
9
4.7. Sociologie umanistă, cultură, religie, morală
4.7.1. Sociologie umanistă şi cultură
4.7.2. Sociologie umanistă, religie şi morală
Concluzii
şi/sau
“Societatea mileniului III va fi umanistă sau nu va fi
deloc” / 127
Bibliografie / 147
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
10
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
11
aradigma prin care s-a constituit şi consacrat sociologia în
perioadele sale de început nu mai este în totalitate de
actualitate astăzi, la începutul mileniului III, în contextul unor
schimbări/ mutaţii sociale, culturale, economice şi societale de
foarte mare amploare, a apariţiei unor fenomene, probleme şi
mişcări de mare impact precum globalizarea, cibernetizarea,
Internetul, postmodernismul etc.
Una dintre problemele cruciale cu care se confruntă ştiinţele
sociale contemporane este şi aceea dacă societatea mileniului III
este congruentă cu natura/ condiţia umană aşa cum s-a consacrat
ea istoric, înscrisă în personalitatea de bază/ ancestrală, abordată
atât psihologic-individual, cât şi în context societal. Este oare
societatea o entitate în sine, cu un curs al ei “obiectiv” în care
persoana/ personalitatea umană, reprezentată şi ca subiect sau
suflet nu doar ca rol social, trebuie să se supună şi să se
„comprime” (dezumanizeze/ depersonalizeze) în mod
necondiţionat (obiectiv) ori societatea trebuie să fie un doar cadru
ontologic-instituţional minimal în care să se poată manifesta
plenar persona, personalitatea, în care individual să-şi împlinească
aspiraţiile şi să-şi găsească fericirea?
Fără nici o îndoială, cu cât incongruenţa ontologică/
compatetică dintre cele două sisteme, societatea şi persoana, este
mai mare cu atât creşte probabilitatea sporirii ori agravării
problemelor umane şi socio-umane, incongruenţă care poate fi
identificată nu doar în raportul dintre individ şi societate ci şi între
comunitate şi societate sau dintre individ şi comunitate. Această
incongruenţă care ar putea fi denumită şi incongruenţă compatetic-
umană, ori socio-umană, nu este identificabilă doar în raportul
P
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
12
dintre o societate hiper-organizată (globalizată şi cibernetizată),
oprimantă, uniformizatoare, dezumanizantă pe de o parte şi un
individ element sau grup, pe de altă parte ci şi de, în extrema
cealaltă, în raportul dintre o societată imatură socio-uman şi moral,
incoerentă, anomică ori conflictuală şi un individ debusolat,
dezorientat moral, cultural şi instituţional.
În acest context vine sociologia umanistă; una dintre marile
sarcini ale acesteia, ca ştiinţă reflexivă, proiectivă, activă şi etică,
fiind şi aceea de a propune soluţii teoretice/ paradigmatice,
instituţionale, politice şi culturale prin care să se poată realiza o cât
mai mare congruenţă ontologic-instituţională între cele două
sisteme, aprioric puternic disproporţionate şi incongruente, cu
scopul declarat de a preveni şi diminua numărul şi intensitatea
problemelor umane şi socio-umane, de a prezerva dreptul
persoanei şi comunităţilor umane la libertate, dezvoltare, adaptare
socială, împlinire şi fericire. Una dintre devizele implicite ale
sociologiei umaniste fiind: persoana ca individ, fiinţă, subiect, eu
contează şi primează în raporturile cu societatea ca întreg şi cu
omul ca entitate ancestrală. În sociologia umanistă persoana nu
este un mijloc prin care societatea sau omenirea să-şi atingă ţelurile
obiective (“metafizice”), istorice şi ancestrale, ci invers, acestea din
urmă sunt cadre existenţiale în care persoana se împlineşte. îşi
manifestă vocaţia pentru libertate şi îşi găseşte fericirea în unica şi
ireductibila existenţă şi viaţă pe care o are. Nici o persoană, nici o
fiinţă umană nu poate fi sacrificată pentru binele altuia sau binele
comun dacă aceasta nu consimte şi nu acceptă să se “jertfească”,
nimeni şi nici o instituţie sau comunitate nu are dreptul să-i
impună acest lucru, din perspectiva principiilor sociologiei
umaniste.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
13
Chiar dacă iniţial sociologia umanistă a apărut ca reacţie
ştiinţifică la unele probleme de ordin cultural şi uman ale
imigranţilor din Statele Unite ale Americii, din ce în ce mai mult în
sfera de preocupări ale acesteia au pătruns, aşadar, şi marile teme
sociale “umane”, etice, antropo-existenţioale ale comunităţilor,
societăţilor mileniul III. Realităţile acestui nou ev oferând-i multe
teme, mai ales legate de ceea ce s-ar numi dezumanizarea
persoanei, abrutizarea prin tehnologie şi anomie socială,
despiritualizarea, disoluţia comunităţilor, degradarea valorilor
familie prin globalizare şi deculturalizare etc.
Dincolo de această menire umanist-socială şi societală,
antropologic-filosofică şi etică, sociologia umanistă tinde tot mai
mult să se constituie într-o paradigmă epistemologic-metodologică
pentru ansamblul ştiinţelor şi practicilor sociale de orientare
umanistă, cu o componentă tot mai consistentă de cercetare
ştiinţifică şi practic-aplicativă.
Lucrarea de faţă nu-şi propune totuşi mai mult decât să
schiţeze o paradigmă orientativă a acestei inovative discipline a
cunoaşterii şi acţiunii sociale, de aceea este foarte posibil ca
cititorul să identifice multe lacune şi inexatităţi, deficienţe
explicabile şi prin insuficienta literatură diponibilă dar şi prin
faptul că teoria specifică se construieşte la confluenţa mai multor
arii ştiinţifice ori filosofice, ele însele aflate în mare măsură în
construcţie sau dezbatere epistemologic-axiologică, deschise
oricăror categorii de soluţii.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
14
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
15
1.1. Surse filosofice şi istoricul gândirii sociologice
umaniste
1.1.1. Filosofia omului şi a convieţuirii umane
Fără nici o îndoială sursa istorică teoretică esenţială a
orientărilor umaniste din sociologie se află în reflecţia şi teoria
filosofică, în special în filosofia fenomenologică şi existenţialistă.
Într-un fel sau altul, prin preocupări şi teme mai mult sau mai
puţin abstracte precum spiritul, morala, politica, fericirea etc,
aceasta a pătruns în reflecţiile şi dezbaterile filosofice din diferite
perioade istorice. De altfel, istoria filosofiei consemnează o evoluţie
derulată pe legităţi de contradicţie şi opoziţie a gândirii filosofice,
în care tema omului ca persoană şi fiinţă socială, a organizării şi
convieţuirii sociale specifice, este tot mai prezentă cu cât ne
apropiem de contemporaneitate, chiar dacă teme ontologice,
gnoseologice şi existenţialiste fundamentale precum existenţa
(umană), omul ca fiinţă acestrală şi persană, libertatea, dreptatea,
protocronismul, timpul, ordinea, fiinţa (umană), binele, frumosul,
Dumnezeu, fericirea, adevărul au reprezentat dintodeauna categorii
şi surse de reflecţie şi dialog filosofic
Problema existenţei omului şi convieţuirii oamenilor în cetate
a făcut parte din metafizica lui Platon şi Aristotel, în timp ce tema
rostului omului în lume, fundamentelor sau dualităţii lumii, a
omului ca fiinţă socială, sau existenţei în comunitate (fiinţă –
existenţă) este frecventă şi în gândirea orientală, cu precădere în
cea indiană (Hinduism, Jainism, Buddhism).
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
16
Mai apropiat de contemporaneitate tema omului, a
emanicipării sale ca individ şi membru al comunităţii, a fost centrul
interesului în filosofia Renaşterii sau în ceea ce s-a consacrat ca
Umanismul; a fost prezentă şi în interiorul unor mari curente
filosofice precum empirismul, jansenismul, idealismul - în secolul
XVI, materialismul, fiziocraţia, enciclopedismul, senzualismul,
criticismul, empirismul - în secolul XIX, eclectismul,
evoluţionismul, pozitivismul, spiritualismul, filosofia reflexivă,
idealismul subiectiv, idealismul obiectiv, idealismul dialectic - în
secolul XIX, fie în confruntările doctrinare sau de idei dintre
acestea. Este perioada care precede şi pregăteşte apariţia unor
curente precum personalismul, fenomenologia sau
existenţeialismul. Gânditorul care marchează şi se situeaază la
intretăierea celor două mari perioade filosofice este Emanuel Kant.
Sursa căutărilor şi scrierilor filosofice ale lui Emanuel Kant o
reprezintă, printre altele, paradigmaticile contrarii materie-spirit,
ori realitate-raţiune (cunoaştere), dar şi a omul concret, omul
persoană în context social (socio-moral).
1.1.2. Filosofia socială
Prin Auguste Comte (1999) interesul epistemologic-filosofic
tinde să se deplaseze de pe teme abstracte, metafizice, universale
precum raportul dintre materie şi spirit, existenţă-conştiinţă spre
teme socio-umane existenţiale, de la filosofia speculativă spre
ştiinţa sau filosofia existenţei sociale concrete, determinate,
consacrându-se şi conceptul de filosofie socială.
Prin filosofia socială ontologia socială speculativă va fi încet
înlocuită prin concepte precum structură socială, relaţii sociale,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
17
societate, comunitate, grup social, realitate socială, funcţionare
socială - în sociologie, conţinut psihic, fapt psihic, funcţii psihice,
inconştient, mecanism psihic, sfere sau niveluri psihice (sfera
afectivă, sfera cognitivă etc), tip psihologic, personalitate - în
psihologie, specific etnic, limbă, simbol, cultură, esenţă/natură
umană - în antropoligie, în timp ce gnoseologia se va orienta spre
metodologie şi experiment (cercetarea ca sursă de cunoştere a
realităţii, existenţei sociale).
1.1.3. Fenomenalismul şi existenţialismul
Curentul filosofic care a conceptualizat aceste mutaţii cruciale
fiind fenomenologia, în principal prin Husserl. Prin fenomenologie
şi conştiinţa, viaţa psihică sau personalitatea devin existenţe,
obiecte în sine de reflecţie filosofică şi ştiinţifică şi nu doar
reprezentări convenţionale ori epifenomene.
Fără nici o îndoială, dacă există o resursă filosofică şi
epistemologică insuficient utilizată în sociologie sau asistenţă
socială atunci aceasta este teoria existenţialistă. Din cauza expresiei
aparent sofisticate categoriile acesteia au pătruns destul de puţin în
ştiinţele sociale, însă reprezintă o resursă care cu siguranţă va fi
exploatată tot mai mult în viitor.
Existenţialismul, curent şi teorie fenomenologică importantă,
îndeosebi în filosofie, este legat de numele unor mari gânditori
precum Husserl, Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Simone de
Beauvoir, Merleau-Ponty şi mulţi alţii. A făcut din studiul omului şi
existenţiei sale sociale concrete teza sa constituţională, contribuind
şi la constituirea unei orientări fenomenologice în sociologie, în
principal prin Schultz sau Weber (Buzărnescu, 1995: 130). Este,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
18
alături de fenomenalism, sursa filosofică principală a orientărilor
contextualiste sau microsociologiei. Se afirmă prin creştererea
interesului pentru cercetarea realităţii sociale concrete, pentru
existenţa socială. mA impus primatul existenţei omului ca individ
şi unicitate în societate. Fiinţa (omul) nu există aprioric, nu este o
abstracţiune filosofică sau un număr statistic, ea se construieşte
existenţial, în parametri de timp şi spaţiu, cu atributele lui aici,
acum, astfel, într-un context sociouman existenţial determinat
(Sartre, 2000). Fiinţa (umană), aşa cu este ea, rezultă din
asimilarea ontogenetică a experienţelor sociale, din interacţiunea
cu celălalt concret. Fiind, un produs al mediului, existenţei,
trăirilor contingente fiinţa se va lega ombilical de acestea,
constituind o unitate ontologică cu mediul.
Pe lângă faptul că existenţialismul a adus în prim-planul
dezbaterilor problema existenţei umane, a existentului uman
concret, a fiinţei umane unice, singulare aduce contribuţii
semnificative şi căutărilor filosofice, psihologice, sociologice sau
antropologice privind limitele fiinţei umane concrete în context
social şi istoric, vulnerabilitatea, suferinţa, fragilitatea fiinţei
umane şi a mediului în care convieţuieşte. Conştiinţa nefiinţei şi a
vulnerabilităţii sale sociale este o permanentă sursă de nesiguranţă,
instituind, o stare permanentă de angoasă, anxietate existenţială şi
neadaptare socială (Frankl, 2009).
Totuşi, fiinţa umană are posibilitatea, prin libertatea care-l
caracterizează (Heidegger, 1995), prin judecată, imaginaţie,
conştiinţă, voinţă, să-şi conducă şi să-şi construiască propriul
destin conform aspiraţiilor (Sartre, 2000). Pentru subiect este o
alegere dar şi o luptă între fiinţă şi nefiinţă, între viaţă şi moarte,
între excludere şi adaptare socială. Astfel, fiinţa se descrie bipolar,
cu un pol negativ - suferinţa, inadaptarea socială, ce pot conduce la
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
19
marginalizare sau chiar sinucidere şi cu un pol pozitiv - fericirea,
realizarea personală şi socială, împlinirea, adaptarea socială.
1.1.4. Psihologia umanistă
Cu puternice rădăcini în gândirea filosofică si culturală
umanistă, în fenomenologie şi existenţialism, psihologia umanistă
s-a impus ca o ramură sau opţiune a psihologiei care afirmă
primatul fiinţei umane concrete creatoare, libere şi
autogenerative în raportul de determinismul social ori biologic-
organic. C. Rogers, G.Allport, A. Maslow, E. Fromm şi alţii propun
o viziune optimistă, de încredere în capacitatea de autorealizare,
autodepăşire şi autodeterminare a persoanei. Omul „în general"
este înlocuit cu „omul în situaţie", cu problemele lui multiple de zi
cu zi, ce se degajă „aici şi acum" (Rogers, 2008). Terapia non-
directivă, centrată pe client, propusă de Rogers, aplicată şi în
asistenţa socială clinică, este o consecinţă logică a acestor principii.
Terapeutul nu trebuie să îşi impune propriile sale metode,
prefabricate, universale, scheme de găndire şi simţire clientului, ci
să valorifice spontaneitatea, creativitatea şi capacitatea de auto-
actualizare şi auto-determinare a acestuia.
Psihologia umanistă s-a constituit şi ca replică la psihologia
tradiţională care tinde să desconsidere individualitatea,
personalitatea, fiinţa umană concret, spirituală, cu suflet,
autonomă, să o subordoneze determinismului biologic sau
enviromental.
Critica psihologiei tradiţionale. Clasicii psihologiei
umaniste reproşează orientărilor „clasice” – behaviorismul,
psihanaliza, psihologiei ştiinţifice/experimentale radicale - faptul
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
20
că reprezintă omul ca pe o fiinţă determinată, în cea mai mare
parte, de forţe şi factori exteriori sieşi ca eu, desconsiderând
creativitatea şi spiritualitatea persoanei, valorile şi resursele
inepuizabile ale personalităţii, voinţei, proiectivităţii. Ei susţin că
oamenii pot fi capabili de autoevaluare activă şi constructivă a
propriei personalităţi. Psihologia tradiţională, desconsideră
complexitatea psihicului uman şi problemele vitale pentru om în
calitatea sa de fiinţă superioară, cum sunt auto-dezvoltarea
personală, fericirea, proiectul personal, sensul vieţii, afirmarea de
sine, empatia etc.
Preocupat de reprezentarea comportamentului uman ca un
răspuns automat la un stimul concret, behaviorismul şi-a
concentrat atenţia în mod exclusiv asupra mediului şi
comportamentului „obiectiv", subiectivitatea şi personalitatea
individuală fiind, de regulă, desconsiderate. Personalitatea umană
este reprezentată, astfel, dintr-o perspectivă reducţionist-
mecanicistă. Umaniştii replică prin ideea că existenţa umană nu
poate fi integral determinată de factori exteriori, ea nu este un
sistem pasiv, lipsit de intenţionalitate.
Psihanalizei clasice i se reproşează, în schimb, faptul că a
impus o imagine reducţionistă a fiinţei umane, accentuând
importanţa corpului şi a nevoilor biologice, a redus explicaţia
conduitei umane, complexitatea fiinţei umane, la biologic, punînd
în centrul existenţei umane instinctul sexual. În plus, Freud, a
privit omul ca pe o fiinţă fundamental bolnavă, chiar dacă a
dezvoltat un tip de terapie fundată pe ideea de reconstrucţie a
normalităţii psihice, unde pacientul este cel care joacă un rol activ.
Replica umanistă la aşa-zisa psihologie ştiinţifică radicală se
fundamentează pe argumentul că ştiinţa tinde prin misiune şi
metodă să desconsidere particularul, unicul, singularul,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
21
profunzimea proceselor psihice umane – valori fundamentale ale
psihologiei umaniste.
Valori, concepte şi lucrări cruciale. Orientarea umanistă
aduce în prim-planul cunoaşterii fenomenului uman concepte şi
idei precum: personalitatea, libertatea, speranţa, auto-actualizarea,
creativitatea, trăirea autentică, impasul existenţial, fericirea,
unicitatea persoanei, auto-determinarea, focalizarea pe aspectele
deosebite ale existenţei umane (creativitatea, toleranţa, iubirea),
valorizarea experienţei subiective agreabile a persoanei,
„dezvoltarea omului în conformitate cu particularităţile şi alegerile
sale, respectul pentru valorile intrinseci ale persoanei” (Mitrofan,
2001, p. 390). Fiecare individ sănătos deţine capacitatea potenţială
individuală de a se împlini din punct de vedere uman, social şi
spiritual, totul depinde însă de activismul său intern şi voinţa de
schimbare sau împlinire, auto-împlinire (Plotnik şi Kouyoumdjian,
2007).
Printre lucrările care au remarcat această orientare
enumerăm: A. Maslow – „Motivation and Personality”, 1954,
„Toward a Psychology of Being”, 1962, „Becoming”, 1955; Ch.
Buhler - „Values in Psychotherapy”, 1962; G. Allport – „Pattern
and Growth in Personality”, 1961; Cl. Moustakas –„ The Self”,
1956; Carl Rogers – „Client-Centred Therapy”, 1951. Să precizăm şi
rolul esenţial al „Journal of Humanistic Psychology”. Marea
majoritate a acestor publicaţii văd în trăirile umane precum
mulţumirea, satisfacţia, speranţa, fericirea, libertatea experienţe
şi calităţi umane unice, de creştere şi dezvoltare personală.
Psihologia umanistă propune o privire şi abordare holistă-
integratoare asupra omului, în care biologicul se îmbină cu
psihologicul, cu socialul şi spiritualul, într-un mod unitar şi
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
22
singular, conferind persoanei caracter de fiinţă unică şi creativă
(Allport, 1961).
1.2. Orientării/ teorii sociologice suport şi
fundamente doctrinare
1.2.1. Sociologia existenţialistă
Unele dintre conceptele şi valorile fenomenologice şi
existenţialiste au fost preluate şi adaptate de către sociologie şi
chiar dacă nu totdeauna în mod explicit. Ontologia socială
abstractă generalizatoare este înlocuită prin concepte precum
existenţă socială, realitate umană, fapt social (Comte, 2009,
Durkheim, 2004), problemă socială, suferinţă umană etc. Astfel, în
ceea ce s-a consacrat, până la urmă, ca sociologie existenţialistă, nu
structura, funcţia sau macro-organizarea socială/ societală globală
şi abstractă sunt teme de interes ci existenţa socială şi umană ca
atare, existenţa socială ca existenţă, existenţa socială în sine,
singulară, a unei comunităţi sau persoane (Kotarba, 2002: 5).
Atenţia se focalizează atât pe aspecte pur sociale, cât şi pe cele
culturale, etnografice, antropologice sau psihologice. Devianţa este
expresia unei angoase/ excluderi sociale existenţiale, a unei situaţii
de impas socio-uman existenţial şi nu expresia unor neadaptări
structural-funcţionale într-o societate aproric reglată. În
perspectiva sociologiei existenţialiste sunt interesante situaţiile
unice şi particulare de sărăcie, marginalitate, devianţă etc,
descrise în multitudinea de factori şi elemente de expresie sau
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
23
cauzalitate, ca impasuri şi crize existenţiale socio-umane temporare
(Tiryakian, 1962).
1.2.2. Sociologia interpretativă şi subiectivă
Poate fi considerată suportul paradigmatic crucial în
susţinerea teoretic-metodologică a sociologiei umaniste. Weber
(2001) a construit o metodologie interpretativă de studiere a
fenemenelor sociale, în concordanţă cu propria sociologie
subiectivă, bazată pe analiza semnificaţiilor psihologice (fără a
cădea în psihologism) investite de către persoane, inclusiv de către
cercetătorii vieţii sociale, în acţiunile lor. Se pune accentul pe
aspectul subiectiv, uman, unic şi ireductibil al faptelor sociale
cercetate. Conceptele centrale ale acestei sociologii sunt acţiunea
socială şi înţelegerea interpretativă.
Dacă, în perspectiva paradigmelor universalist-deterministe, a
celor structural-funcţionaliste clasice cruciale sunt concepte
precum sistem, organizare, structură, funcţie, unitate, obiectivitate,
omogenitate sau finalitate, sistemul social (societatea, familia,
organizaţia etc) reprezintănd un întreg structurat, universal şi
funcţional în care diferitele elemente (persoane, grupuri,
comportamente, instituţii, norme, finalităţi) pot fi explicate prin
cerinţele şi caracteristicile funcţionării întregului (Parsons, apud
Buzărnescu, 1995: 123), structura rămânând în esenţă constantă,
paradigmele interpretative şi contextualiste descriu entitatea socio-
organizaţională, familia, situaţia socială problemă ca realităţi
dinamice, unice, ireductibile, autodeterminante, foarte complexe,
nerecurente, multidimensionale, multifactoriale, multicauzale în
care primează rolul actorului social în faţa structurii ori întregului
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
24
(Schutz, 1972). De aceea, adevărata cunoştere sau succes al
schimbării sunt condiţionate de focalizarea pe context şi agentul
social, de luarea în considerare aspectelor implicate şi nu doar a
unor cauzalităţi/ legităţi/ determinisme structurale, universale sau
structuri imuabile. Presupune abordări de tip calitativ (Mjoset,
2009: 46), iar în asistenţa socială atenţia pentru factorii culturali,
umani şi psihosociali ai situaţiei de dificultate (Payne, 2011).
1.2.3. Contextualismul sociologic
Propune focalizarea pe contextul social, psihologic, cultural şi
istoric, pe situaţia concretă, nerecurentă, pe persoană, client, pe
„caz” (Mjoset, 2009: 46), în asistenţa socială pe caracteristicile
unice, ireductibile ale situaţiei de dificultate (Bocancea, 2011). În
domeniul ştiinţelor sociale, şi-a constituit un set de principii, valori
şi caracteristici definitorii:
conduitele, reacţiile, acţiunile oamenilor se desfăşoară în
contexte sociale (personale, culturale, economice, etice) particulare
şi nerecurente;
schimbarea şi dezvoltarea socială au ca principal motor
motivaţia persoanelor şi grupurilor pentru nou şi viaţă mai bună;
nu există corespondenţă deplină între reprezentările
intelectuale (stiinţifice) generalizante şi realitatea socio-umană
concretă;
existenţa şi comportamentul în context social, economic,
psihologic, cultural, moral, juridic determinat este adevăratul
obiect de cunoaştere sau de intervenţie al ştiinţelor şi practicilor
sociale.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
25
Contextualismul sociologic s-a afirmat el însuşi prin mai
multe orientări şi paradigme sau are multe în comun cu
interacţionismul şi construcţionismul (Thomas, 1996).
1.2.4. Interacţionismului social
Se fundamenteză pe teza că societatea, sistemele sociale şi
umane sunt produsul interacţiunii umane, indivizii la rândul lor se
explică prin interacţiunea cu ceilalţi indivizi şi cu sistemul social
din care fac parte, în principal prin sistemul de valori, norme şi
simboluri sociale, culturale morale etc. (interacţionismul simbolic,
Blumer, 1969). Societatea/ comunitatea este produsul acţiunii şi
interacţiunii umane, este produsul modului în care oamenii
interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor
sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de
particularităţile personalităţii lor (Endler şi Parker, 1992: 183).
1.2.5. Gândirea sociologică şi culturală postmodernă
Fără nici o îndoială gândirea sociologică şi culturală
postmodernă are un rol crucial în susţinerea noilor orientări şi
practici din sociologie, nu doar pe raţionamentul
contemporaneităţii dar şi pentru că multe dintre dintre teoriile sau
valorile pe care le promovează se pot constitui în paradigme
teoretice valoroase.
Aşa cum bine se cunoaşte postmodernismul în are originea în
artă, însă, mişcarea, care s-a impus tot mai mult ca un curent de
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
26
gândire major în contemoraneitate, a fost puternic resimţită în
filosofie, între alţii prin Thompson, Pannwitz sau chiar Nietzsche.
În sociologia contemporană postmodernismul este identificabil,
printre altele, prin următoarele idei şi valori (le enumerăm doar pe
acelea care au relevanţă pentru tema articolului):
societatea, comunitatea, grupul etc. sunt entităţi deosebit
de complexe, fără scopuri şi ţinte clare;
societatea umană este o existenţă fragmentată, discontinuă
şi neunitară;
dinamica socială este deosebit de fluidă, entitatea socială
este în contină schimbare, societatea nefiind modelabilă
episemologic şi nefiind niciodată identică cu ea însăşi
(Beck, 1992).
predomină indeterminarea şi iraţionalul;
relaţia dintre instituţii şi persoană este ambivalentă şi
nesigură;
de la economia bazată pe bunuri la economia bazată pe
servicii, de la de la obiecte la infomaţie;
hedonismul şi relativismul moral/ cultural;
de la teoria generală a sistemelor la teoria sistemelor
complexe (a haosului) sau la teoria sistemelor emergente
etc.
1.2.6. Constructivismul social
Reliefează faptul că societatea este un construct, de aceea
analiza se focalizează pe modul său de constituire şi instituire.
Organizaţiile umane, realitatea socială, personalitatea,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
27
vulnerabilitatea socială sunt produse/ creaţii umane (Cojocaru,
2005: 48), procese, construcţii dinamice complexe, ontogenetice şi
nu simple materializări ale unor structuri universale, tipare sau
procese predestinate. „Societatea este un construct uman. O
inovaţie. Toate componentele culturii – limbile, religia, miturile,
arta, familia cu regulile ei, organizarea socială – sunt constructe
umane noi, deci inovaţii” (Zamfir, 2009: 8). În perspectivă
constructivistă copilul, în procesul de învăţare socială, nu este
reprezentat ca un învăţăcel pasiv, sau ca un element amorf în
sistemul familial sau grupul de învăţare ci ca un actor al propriei
dezvoltări şi emanicipări personale (Harel şi Papert, 1991). Acesta
își dezvoltă deprinderi şi conduite adaptative în mod activ prin
interacțiunile dinamice cu mediul psihosocial, cu ceilalţi membrii
ai comunităţii. Învățarea socială şi adaptarea sunt văzute ca
procese active de construire de noi comportamente, „negociate” cu
mediul social, de devenire şi asimilare culturală creativă (Lock şi
Strong, 2010: 5). Comunicarea şi interacţiunea personală concretă,
senzorială, având, în acest sens, rol crucial, intervenind direct în
activitatea de construire ontologică sau psihologică (constructe
personale/sociale) a realităţii sociale. Din această perspectivă,
comunicarea este înţeleasă ca un proces de co-elaborare a
realităţii socio-umane, în care părţile îşi ajustează reciproc
conduitele, atitudinile, personalitatea, ataşamentele.
Odată cu avansarea gândirii şi abordărilor postmoderne în
sociologie şi constructivismul, aşa cum a fost iniţial definit, a
început să se nuanţeze ajungândsu-se chiar la o anumită contestare
a tezelor sale fondatoare prin deconstructivism, contribuind din
plin la constituirea sociologiei critice. Prezintă dezinteres pentru
istoric şi cauzalitate, propune viziunea globală şi pierderea
detaliului în întreg (Game, 1991). Teza sociologică centrală a
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
28
deconstructivismului este: ceea ce este societatea şi existenţa
socială la un moment dat se constituie şi instituie prin mecanismele
puterii şi presiunii globale, de aceea trebuiesc supuse unor unor
judecăţi şi justificări comune.
1.2.7. Realismul sociologic modern
Metoda sociologică a realismului modern, a „noilor realisme”,
propune observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei cât mai
obiectivă, cu focalizare pe particular şi ideografic, fără, însă a
desconsidera total întregul, viziunea şi abordarea teleologică.
Realismul modern depăşeşte gândirea atomist-empirică fondatoare
şi concentrarea obsesivă pe realitatea „obiectivă”; în ştiinţele socio-
umane relifează tot mai mult importanţa fiinţei umane, a persoanei
şi valorilor/ experienţelor spirituale în existenţa socială şi practica
socială (Amall, apud Buzărnescu, 1995: 141). După Watt (1957),
reprezentant de frunte al realismului modern, în linia de gândire a
lui Descartes, Locke sau Reid, adevărul (adevărul social/ uman)
poate fi descoperit cel mai bine prin simţire şi prin modul în care
este efectiv trăit de către persoană sau colectivitate, prin experienţă
socială.
În zona cercetării sau practicii sociale propune metodele
bazate pe evidenţe care presupun, atât fundamentarea concluziilor
pe cercetarea ştiinţifică şi dovezi incontestabile cât şi concentrarea
pe realitatea concretă nerecurentă, fenomenologică şi
experimentabilă a situaţiei socioumane, evaluarea pleacă de la
relevarea caracteristicilor legate de cultura locală, religie, etnie,
surprinde relaţiile, fenomenele şi procese psihosociale ori
empatetice (de ataşament) specifice, caracteristicile culturii
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
29
organizaţionale ori specificităţile psiho-socio-culturale,
antropologice şi economice ale problemelor sociale. În activitatea
de intervenţie socială profesionistul operează cu calităţi
profesionale şi umane precum meticulozitate, rigoare, empatie,
experienţă profesională, umană şi socială adecvate specificului
mediului, problemei şi clientului.
1.2.8. Alte teorii şi orientări
După promotorii ecologiei umane soociologia contemporană
trebuie să aibă un rol activ, scopul fiind acela de determina
înlocuirea atitudini sfidătoare a omului şi statului, cu o atitudine
plină de umanism ecologic şi responsabilitate, o atitudine ce
reflectă cu adevărat rolul omului mileniului III, acela de
responsabilitate şi pentru viitorul omului şi societăţii nu doar faţă
de prezent. Teoriile ecologiei umane promovează schimbarea
multora dintre valorilor existente, ceea ce ar determina instituirea
unei soietăţi bazate mai mult pe valori decât pe interese.
O mişcare interesantă în perspectiva categoriilor şi valorilor
sociologie umaniste contemporane o constituie şi feminismul.
Lena Dominelli (1989, 2002) abordează conceptul de feminism în
principal prin conceptul relaţii de putere. În relaţiile inumane de
putere şi subordonarea femeii îşi au originea multe probleme cu
care se confruntă societatea umană. Rezolvarea lor ar rezolva multe
dintre problemele sociale cu care se confruntă societate
contemporană.
Şi teoria jocurilor, teoria infomaţiilor,
multuculturalismul sau relativismul cultural au o
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
30
contribuţie importantă în susţinerea epistemologic-ştiinţifică şi
metodologică a conceptului şi teoriei sociologie umaniste.
1.3. Paradigma metodologic-epistemologică a
sociologiei umaniste
1.3.1. Metoda şi perspectiva epistemologică
ideografică
Reflectă şi abordează entitatea socială ca detaliu şi unică
combinaţie de caracteristici şi factori, ca existenţă în sine, foarte
complexă, multidimensională, multifactorială, multicauzală, de
aceea adevărata cunoştere sau succes al intervenţiei este
condiţionată de luarea în considerare a tuturor factorilor implicaţi,
a factorilor contextuali culturali, socio-economici ori psihologici
concreţi, locali şi nu doar a unor esenţe sau structuri imuabile
universale (Healy, 2007: 12). Situaţia socioumană ca atare
constituie în sine o forţă existenţială implacabilă, greu modelabilă
de pattern-urile epistemologice structurante, sau de reprezentările
generalizante ale actorilor. Adepţii abordărilor de tip ideografic
susţin primordialitatea legilor statistice în raport de cele
deterministe. Enunţurile acestora nu aspiră la definiţii cu
aplicabilitate universală, ci se mulţumesc să estimeze regularitatea
unor raporturi între factori. De aceea, pot fi considerate legi cu
putere limitată. Integrarea copilului într-un nou mediu sociouman
implică contrapunerea a două contexte, universuri ontologice,
iniţial incompatibile, iar procesul de integrare este de fapt un
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
31
parcurs de construcţie mutuală a unui nou modus vivendi, unui
nou univers existenţial. Faptul că adminstrativ sau strict social
copilul dobândeşte statutul de copil, fiu/ fiică etc nu înseamnă că
integrarea este deja realizată. Totul trebuie luat de la zero cu
factorii ontologic-culturali specifici, contextul şi persoanele
concrete antrenate în proces, sub semnul noii realităţi socio-umane
create. Nu are loc un simplu act de incluziune formală a unui
element într-un sistem dat ci este o o confruntare, o aventură în
necunoscut.
În schimb, abordarea nomotetică sau nomologică, cum mai
este cunoscută, în domeniile socio-umane, are ca fundament teza
că entităţile sociale, realităţile umane au pattern-uri, tipare unitare,
universale de structurare, funcţionare, geneză sau dezvoltare (Cuin,
2006), de aceea cunoaşterea şi modearea teoretică a unui caz
particular permite atribuirea caracteristicilor tuturor cazurilor din
speţa respectivă. „Metoda generalizantă", aşa cum o numeşte
Rickert (1986), relifează regularităţile generale a unei realităţi
sociale, facilitează descoperirea de legi, corelaţii, raporturi
universale, permite realizarea unor anticipări şi predicţii ale
evoluţiei sistemului socio-uman, problemelor sociale sau
comportamentelor, determină moduri unitare de acţiune şi gândire
la categorii diverse de persoane şi în contexte sociale variate;
permite, în consecinţă, generalizările ştiinţifice. În asistenţă socială
a familiei şi copilului, de exemplu, monada sociologică nomoteotică
operează prin reprezentarea universală a familiei, a structurii şi
funcţiilor ei. Prin plasarea copilului în familia substitutivă se reface,
teoretic, o situaţie de normalitate, copilul recăpătând apriori
statutul pierdut de fiică/ fiu, soră/ frate, membru al unei familii etc.
În lumina celor două mari paradigme şi tipuri de abordări
epistemologice au apărut o multitudine de teorii, orientări,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
32
paradigme, grupate, aşadar, tot în două mari categorii. Pe de o
parte, teorii şi paradigme deterministe, universaliste, structural-
funcţionaliste, iar pe de altă parte, paradigme contextualiste,
interpretative, constructiviste ori existenţialist-umaniste. Chiar
dacă dihotomizarea este, în mare parte arbitrară, ea are o relevanţă
metodologică importantă, inclusiv în paradigma sociologică
umanistă.
1.3.2. Teoria sistemelor complexe (haosului)
Ca paradigmă epistemologică teoria sistemelor complexe
(haosului), legată de numele matematicianului Henri Poincare,
consacră abordarea multidimensională şi deschiderea spre noi
obiective sau reprezentări (S. Codreanu, 2007). Se consideră că
această paradigmă epistemologică permite operarea cu succes şi în
reprezentarea umanistă a problemei sociale sau clientului. De
exemplu, Christopher G. Huston (1999), inspirându-se din teoria
haosului, sau a sistemelor complexe, cum mai este cunoscută,
propune abordarea problemei sociale şi clientului prin paradigme
mai complexe decât cele consacrate, luându-se în calcul şi alţi
factori decât cei consacraţi în calificarea unei situaţii de dificultate
şi proiectarea soluţiilor/ metodelor adecvate. Acesta nu contestă
validitatea paradigmelor clasice, construite în logica teoriei
generale a sistemelor, dar semnalează pericolul nesurprinderii
unor dinamici ale sistemului social sau cultural, mai ales cele de
calitate şi de profunzime, prin paradigme logico-sistemice sau
matematice relativ simple, elementare. Societatea, comunitatea,
grupul social, familia, problema socială, situaţia de dificultate,
personalitatea, clienţii serviciilor sociale sunt existenţe mult mai
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
33
complexe decât le pot modela paradigmele clasice ale teoriei
sistemelor. Primul factor „imprevizibil” şi greu controlabil îl
constituie însăşi personalitatea umană. După Huston, teoria
sistemelor tinde să standardizeze persoana, neluând în calcul toate
valenţele şi dimensiunile acesteia. Ori, cum, de fapt, organizaţia
socială este o alcătuire de persoane (personalităţi), neglijarea
variabilei personalitate (sine, eu, conştiinţă, temperament, suflet,
spirit etc.) poate conduce la dinamici imprevizibile şi apariţia unor
situaţii problemă imposibil de cuprins într-un tablou diagnostic
convenţional.
1.3.3. Teoria sistemelor emergente
Sistemele emergente caracterizează în principal entităţile
organice, sociale sau umane. Orice existenţă de acest fel este în
mod inerent produsul unei geneze, dinamici, evoluţii care rezultă
din ceva anterior şi care parcurge (în opinia noastră) nişte etape: de
contact, achiziţie, structurare şi constituire. După constituire
urmează instituirea şi în final endemizarea/ ontificarea sa, adică
atingerea stadiului teleologic de fiinţă. Procesele pot depăşi uneori
legile şi principiile „naturale”, fizice cunoscute. Nu negăm rolul
acestora, sunt necesare fenomenelor fizice, biologice şi psihice
elementare dar considerăm că „spaţiul” uman se formează,
dezvoltă, funcţionează şi după principiile emergenţei şi altora
subiacente acestuia: principiile transmergenţei, telegenţei,
conmergenţei sau imergenţei.
Transmergenţa reprezintă însuşirea şi capacitatea proceselor
şi fenomenelor umane de a se desfăşura simultan, în „spaţiu”, fără
limitări şi bariere fizice, spaţiale şi de organizare. Concomitent în
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
34
acelaşi sistem se pot constitui şi manifesta mai multe formaţiuni,
indiferent de natura, stadiul sau nivelul la care se găsesc.
Constituirea şi funcţionarea onto-formaţiunilor transced
organizările şi formaţiunile deja constitute, le atrag şi antrenează în
procesele de constituire şi instituire a noilor formaţiuni, fără să le
altereze. Gradul de liberate este foarte mare, numărul
combinaţiilor şi facilităţilor de structurare şi „formatizare” este
aproape nelimitat.
Telegenţa înseamnă cam acelaşi lucru, însă priveşte latura
temporală a proceselor şi fenomenelor. În universul uman
experienţele şi trăirile nu au totdeauna un reper temporal
determinat. Constituirea şi funcţionarea formaţiunilor se realizează
fără bariere temporale, o experienţă de cu zece ani în urmă se poate
actualiza şi integra uşor întro formaţiune în constituire, după cum
o experienţă actuală poate redimensiona onto-gestalturi de mult
înscrise în arhitectura psihologică a persoanei. Telegenţa reprezintă
şi calitatea proceselor umane de a decurge în raport de un proiect şi
nu de o necesitate contingentă. Omul este ceea ce doreşte şi tinde
să fie nu numai ceea ce este în prezent. Prezentul este negat ca o
insuficienţă sau neîmplinire. Procesele reflectă mai degrabă
caracteristici ale proiectului decât ale situaţiei „obiective”.
Imergenţa reprezintă propietatea sistemelor umane de a se
autodezvolta, genera şi reconstrui din resurse exclusiv proprii.
În concluzie, transmergenţa facilitează „formatizarea”,
experienţa liberă contingentă, logistică iar telegenţa pe cea istoric-
proiectivă. Conmergenţa antrenează transmergenţa, telegenţa,
imergenţa şi promergenţa şi reprezintă tendinţa formaţiunilor şi
proceselor de se organiza şi concentra „tematic” în sisteme şi
formaţiuni, reflectând inerenţa unor funcţii, dincolo de orice
limitări de ordin „logistic” sau temporal.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
35
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
36
2.1. Fondatorii sociologiei umaniste şi sociologia
umanistă “clasică”
2.1.1. Context socio-istoric şi ştiinţific
Sociologia umanistă, ca disciplină ştiinţifică autonomă, a
apărut în contextul unor probleme sociale, politice şi culturale ale
mijlocului secolului trecut, în special legate de aspecte umane/
umanitare, etice, de identitate culturală şi integrare socială ori
naţională a imigranţilor din unele tări occidentale, cu precădere din
Statele Unite.
Imediat sociologia umanistă şi-a lărgit mult aria temelor şi
abordărilor, antrenând în procesul de afirmare şi instituire
ştiinţifică alte orientări sociologice precum structuralismul,
funcţionalismul, structural-funcţionalismul, construnctivismul,
realismul, modernismul, postmodernismul etc; scopul fiind atât de
a se impune printre aceste orientări mult mai consacrate, de a le
redefini eventual în manieră umanistă, ori pentru a se defini şi
nuanţa pe sine în raport de acestea. Rezultatul acestui proces destul
de sinuos dar sigur s-a concretizat în instituirea unei noi discipline
sociologice şi umaniste.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
37
2.1.2. Florian Znaniecki şi sociologia
umanistă „clasică”
Aşa cum s-a consacrat ea iniţial, ca forma “clasică”, apariţia
acesteia este legată cu precădere de numele lui F. Znaniecki, după
care, în principal, temele sociologiei umaniste sunt:
Preocuparea ştiinţifică pentru studiul valorilor, semnificaţiilor
culturale şi umane ale interacţiunii umane şi convieţuirii
sociale;
Primatul intereselor persoanei ca fiinţă umană sensibilă şi
subiect de suferinţă în raport de societate şi opresiunea
politică;
Reafirmarea importanţei rolului familiei în funcţionarea
socială şi coeziunea societală, în creşterea şi educaţia copilului
în spiritul valorilor umaniste şi ale solidarităţii sociale etc.
După Znaniecki, pe de o parte, sociologia umanistă s-a impus
ca efort de detaşare de abordările ortodox-ştiinţifice, excesiv
generalizatoare şi universalizatoare ale ştiinţei şi cercetării
sociologice experimentale consacrate, bazate pe o metodologie
specifică ştiinţelor naturale ori exacte, pe de altă parte, sociologia
umanistă propune o paradigmă epistemologic-ştiinţifică
secularizată a interpretării fenomenolor sociale şi umane,
distanţându-se de intepretările mistice sau religioase dogmatice ale
vieţii sociale a oamenilor.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
38
2.1.3. Instituirea sociologiei umaniste ca
disciplină autonomă
Sociologia umanistă nu a fost uşor acceptată, în primul rând
ca disciplină ştiinţifică, apoi ca diciplină sociologică distinctă,
reproşândui-se lipsa de rigoare ştiinţifică, imprecizia metodelor şi
obiectului de cercetare şi alte apecte care au îngreunat afirmarea
autonomă a acesteia. Totuşi prin autori precum W. I. Thomas, K.
Plummer, R. A. Nisbet şi alţii procesul de instituire a continuat.
Aceştia au dezvoltat vechile teme ori au introdus altele, precum:
Rolul personalităţii şi valorilor individualităţii în
organizarea/ funcţionarea socială, în comunitate/ societate -
opoziţia la structural-determinismul depersonalizant,
pozitivism şi metoda ştiinţifică excesiv generalizatoare, care
minimalizează rolul contextului socio-uman şi cultural, al
valorilor intrinsec umane în ecuaţia explicativă a fenomenelor
sociale.
Urmărirea modului în care trăiesc, iubesc, suferă şi
interacţionează în mod concret oamenii - ce relaţii de
ataşament se stabilesc între aceştia în raporturile de rudenie,
prietenie, duşmănie, interes, colegialitate, relaţii de putere;
rezilienţa, copingul, cum rezolvă aceştia diverse probleme,
adaptarea la schimbare sau reacţia în faţa unor crize sau
evenimente majore, cum îşi reglează interactiv conduitele şi
simbolizează/cutumizează mutual existenţa socială (legile,
valorile, obiceiurile, ritualurile, comportamentele, instituţiile,
ideologiile).
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
39
2.2. Evoluţia sociologiei umaniste.
Aspecte contemporane
Chiar dacă sociologia umanistă are foarte multe de spus în
raport de marile probleme sociale, societale şi umane
contemporane este destul de puţin luată în considerare de
comunitatea ştiinţifică sociologică, fapt reflectat şi prin slaba ei
prezenţa în programele de studii şi curriculum-urile facultăţilor din
domeniu. Cu toate acestea temele pe care le-a consacrat precum şi
altele noi se regăsesc din ce în ce mai mult în literatura sociologică,
mai ales ca reflectare a preocupărilor legate de evoluţia percepută
ca dăunătoare a societăţii în contextul unor fenomene precum
apariţia Intenetului sau globalizarea. De aceea, chiar dar aceste
teme nu sunt abordate sub eticheta sociologiei umaniste şi sunt
abordate în alte ştiinţe sau domenii decât sociologia, pot fi
considerate ca desfăşurându-se în paradigma acestei discipline
socio-umane, a sociologiei umaniste (Z. Bauman, 2000).
Una dintre accepţiunile actuale ale sociologiei umaniste este
aceea că sistemul social, societatea, comunitatea, familia,
organizaţia profesională este de fapt o uniune de individualităţi/
personalităţi în care relaţiile şi raporturile nu sunt aprioric impuse
de normele, valorile şi constrângerile sistemice sau funcţionale ale
întregului ci se construiesc în dialectica complexă a interacţiunilor
umane şi spirituale particulare (R. A. Nisbet, 1988). Atunci când
se analizează comunitatea sau grupul mic, de exemplu, atenţia se
focalizează pe existenţa socio-umană empatetică şi pe relaţiile
singuare de ataşament instituite în dinamica interacţiunii dintre
membrii acestuia. Abordarea este apropiată de psihosociologie,
totuşi atât fenomenele de cogniţie interpersonală, de atribuire,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
40
identificare, de comunicare, cât şi de influenţă socială sau
adaptare/conformare se descriu în termeni mai degrabă uman-
ontologici, decât psihosociologici (Lawson şi alţii, 2007). Diferenţa
nu este numai de terminologie sau metodă ci de obiect. În
abordarea sociologică umanistă accentul cade pe raporturile unice
instituite prin interacţiunea contingentă preponderent empatetică
şi pe relaţiile sociale între persoane cu suflet (Ştefăroi, 2009a).
Rolul individualităţii şi personalităţii umane în societate este
magistral ilustrat şi de marele sociolog român Traian Herseni
(1982: 51):
„Sociologia din zilele noastre acordă un rol foarte mare personalităţii
umane, nu numai colective ci şi individuale, interferându-se astfel cu
psihologia (personologia) şi cu antropologia culturală (personalitatea de
bază, personalitatea modală etc.). Motivul este că, oricât s-ar face
abstracţie de indivizii componenţi, de biologia şi psihologia lor, de
aptitudinile şi educaţia lor, orice relaţie socială, orice fenomen colectiv,
de orice fel ar fi el, este în ultimă analiză omenesc: a neglija adevărul
acesta simplu înseamnă a dezumaniza sociologia, adică a face o teorie
din ce în ce mai înstrăinată de realitate”.
O altă tendinţă definitorie a sociologie umaniste contemporane
este şi aceea a abordării şi asimilării unor teme, metode, valori sau
practici din alte domenii sau ştiinţe socio-umane în care orientarea
şi practicile umaniste sau impus şi consacrat cu mai multă vigoare.
Avem în vedere în principal psihologia umanistă, care aduce în
prim-planul cunoaşterii fenomenului uman concepte şi idei
precum: libertatea socială, speranţa pentru o societate mai bună,
fericirea colectivă şi prin celălalt, iubirea, auto-determinarea
socială, focalizarea pe aspectele deosebite ale existenţei socio-
umane.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
41
Mulţi sociologi umanişti vorbesc despre o aşa-zisă congruenţă
socială personalitate-mediu social. Funcţionalitatea şi echilibrul
personal şi social fiind crucial influenţate de calitatea şi nivelul
acestei congruenţe. Nu în ultimul rând, sociologia umanistă tinde
să se impună tot mai mult ca o ştiinţă a problemelor umane şi
socio-umane, interferând astfel cu asistenţa socială sau alte
domenii ale practicii sociale, contribuind esenţial la apariţia şi
consacrarea unui concept şi sistem novator de asistenţă socială,
respectiv cel de asistenţa socială umanistă.
2.3. Sociologia umanistă ca ştiinţă proiectivă şi
proactivă
Una dintre misiunile şi procupările fundamentale ale sociologiei
umaniste este aceea răspunde la întrebarea: ce poate face ştiinţa
sociologică pentru a contribui la împlinirea idealurilor sociale şi
umane, la umanizarea societăţii, astfel încât aceasta să nu mai fie
percepută ca limitând libertatea şi posibilitatea de manifestare
umană, spirituală a indivizilor? O alta, la fel de importantă este: ce
se poate face ca ştiinţa sociologică în ansamblul ei să se umanizeze
şi să fie mai mult preocupată de studiul fenomenelor şi
problemelor cu implicaţii umaniste (W. Du Bois, R.D. Wright)
La aceste întrebări sociologia umanistă răspunde cu o
abordare şi o metodologie care poate fi mai greu catalogată ca pur
ştiinţifică fiindcă se focalizează pe idealuri şi valori şi investighează
procese cu origini personale spirituale sau de natură socială/
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
42
societală proiectivă, mai puţin manifeste şi investigabile
experimental.
Se ştie că una dintre notele definitorii ale fiecărui om este
speranţa. Însă speranţa nu este caracteristică doar persoanei ci şi
grupului, comunităţii, societăţii. Este orientarea şi proiectarea
dorinţelor în viitor, tendinţa de depăşi contingenţa care este
entropică, şi proiectarea în viitor, unde se află resursele, idealurile,
obiectul dorinţei. Pentru aceasta se construiesc proiecte, mai mult
sau mai puţin materializate în documente, instituţii etc.
Majoritatea acestora se confectionează sau înserează în imaginarul
colectiv, în cultură, în personalitatea oamenilor. Sociologia
umanistă are şi această sarcină, să cerceteze aceste societăţi
“proiective”, posibile, dezirabile şi să aducă în prezent cunoştinţe şi
instrumente pentru a ajunge ca idealurile, speranţele să se
materializeze. De aceea sociologia umanistă poate fi considerată o
ştiinţă proiectivă.
Practic, societatea în interioritatea ei ontică este o confruntare
permanentă dintre un existent contingent, endemic şi unul
proiectiv, dezirabil, ideal, dintre un prezent material şi legic, unde
este incorporat şi trecutul sincretizat, istoria şi un viitor, care
operează, în principal prin acest imaginar colectiv proiectiv, în care
sunt reflectate speranţele, idealurile, valorile. Ambele entităţi se
manifestă precum nişte fiinţe. Fiinţa necesară, sigură, „reală” şi
fiinţa proiectivă, construită din vise, fantezii, experienţe exaltante,
idealuri sociale, valori, credinţe etc.
Procesul şi etapele constituirii “societăţii proiective” este
marcat de complexitatea, diversitatea factorilor, de natura şi
caracterul acestora precum şi de antagonismul inerent dintre
material şi spiritual. Societatea prezentă funcţionează după legi
obiective şi adoptate bine determinate, în timp ce societatea
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
43
proiectivă este reglată de fenomene specifice mai degrabă spaţiului
noetic şi spiritual. Tendinţa societăţii reale, prezente de a se
impune este de necontestat, forţa realităţii şi materialităţii este
mult mai mare decât cea a lumii spiritului, axiologicului şi
imaginarului.
De aceea, impunerea societăţii proiective şi deci impunerea
valorilor, a idealurilor, proiecţiilor nu poate fi decât expresia unei
presiuni formative, educative socializatoare, sistematizate şi
consistente. Aici intervine, aşadar rolul proiectiv şi proactiv al unei
sociologii umaniste, de se impune şi pe plan ştiinţific în efortul de a
studia societatea nu doar ca existenţă ci şi ca speranţă, ideal,
posibilitate, valoare şi astfel de a răspunde unor nevoi mai
complexe şi de perspectivă ale oamenilor şi societăţilor. Mai mult
decât, în forumul sociologiei umaniste, se identifică şi propun
soluţii, se promovează valori umaniste cu acoperire socială sau
societală, existând avantajul că acestea au suportul ştiinţific al
sociologiei ca disciplină a cunoşterii şi cercetării riguroase a
fenomenelor şi proceselor sociale şi societale.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
44
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
45
Sociologia umanistă are, pe de o parte, acelaşi obiect de cercetare
cu sociologia generală, adică relaţiile sociale, fenomenul social,
grupul social, comunitatea umană şi societatea, ca disciplină şi
subcomponentă a acesteia, însă, pe de altă parte, se
particularizează, aşa cum relevă şi titlul prin concentrarea pe acele
aspecte, dimensiuni, fenomene care pot fi considerate expres
umane, umaniste, care implică fiinţa umană sensibilă şi existenţa ei
în context socio-uman concret, ori care comportă implicaţii
umaniste ancestrale, relative la condiţia şi natura umană, la
idealurile de emanicipare şi fericire etc. Comunitatea/ grupul social
ca alcătuire de fiinţe umane/ persoane/ personalităţi, contextul
sociouman şi cultural, valorile şi factorul istoric, familia, contextul
şi microcomunitatea socioumană, societatea ca macrocomunitate
solidarist-umanistă, fenomenele şi problemele sociale ca fenomene
şi probleme umane sunt, aşadar, aspectele asupra cărora se
focalizează cu prioritate această inovativă ştiinţă socială.
3.1. Comunitatea/ grupul social ca alcătuire de
fiinţe umane/ persoane/ personalităţi aflate în
interacţiune şi congreuenţă socio-umană
3.1.1. Ataşamentul şi empatia
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
46
În sociologia umanistă orice relaţie interpersonală, situaţie/
realitate socială, este, mai mult sau mai puţin, şi o interacţiune/
congruenţă psiho-socială, de ataşament, empatetică şi inter-
empatetică. Este o interacţiune între sufletele/ personalităţile
membrilor. Această ascunsă interacţiune determină apariţia unor
procese şi situaţii de grup mai subtile, de regulă neglijate de
paradigma ştiinţifică psihosocială clasică. Şi procesele de
ataşament sau empatetice, chiar dacă sunt mai subtile şi aparent
mai neorganizate, au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte
congruenţa, coerenţa, unitatea şi funcţionalitatea grupului social.
Cu cât grupul este mai mic cu atât probabilitatea ca acestea să aibă
un rol mai important, cu cât grupul este mai mare, desigur, rolul
lor scade, funcţionalitatea fiind asigurată,în principal, de reguli,
legi, valori etc. Însă şi la acest nivel, acţionează empatia, ca
trăsătură de personalitate a membrilor sau imprimată în sistemul
de norme şi valori, contribuind la instituirea unei culturi
organizaţionale.
După S. Chelcea (2008, p.83) oamenii aflaţi în număr mare
laolaltă tind să aibă un comportament dezorganizat. Ataşamentul
şi interacţiunea socială empatică are, din punct de vedere social,
funcţia crucială de liant şi forţă intenă de menţinere a unităţii şi
constanţei grupului. Nici interesele, nici valorile, nici regulile şi
nici legile nu ar fi suficiente pentru a evita entropia socială.
Ataşamentul uneşte între ele persoane de vârste, categorii
sociale sau profesionale dintre cele mai diverse.. Teoria
ataşamentului teoretizează importanţa afectivităţii în relaţiile
interumane şi convieţuirea socială, cu precădere în ceea ce priveşte
rolul legăturii de ataşament copil-părinte în formarea armonioasă,
eficientă şi adaptativă a personalităţii copilului. Lansată de
Bowlby, teoria aduce în planul dezbaterii sociale un concept
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
47
crucial: ataşamentul. Ataşamentul este o necesitate fundamentală a
fiecărei fiinţe umane, la fel cum este şi cea de hrană sau de
securitate (Bowlby, 1999). Nesatisfacerea nevoilor socio-afective
poate afecta fundamental dezvoltarea şi creşterea bio-psiho-socială
a copilului, formarea echilibrată şi solidă a personalităţii,
dezvoltarea şi integrarea socioumană. Copiii care trăiesc de la
naştere în instituţii de ocrotire resimt dramatic starea de privaţiune
afectându-le grav dezvoltarea personalităţii şi adaptarea socială. În
domeniul asistenţei sociale este interesant de urmărit rolul
ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor interumane
între angajaţii instituţiilor de ocrotire şi îngrijire, între beneficiari,
între angajaţi şi beneficiari, precum şi în ceea ce priveşte calitatea şi
stilul managerial.
In funcţie de natura şi gradul de constituire a bazei de
ataşament, literatura a consacrat trei tipuri de ataşament: sigur;
nesigur/anxios şi foarte nesigur/ ambivalent. Teoria ataşamentului
s-a îmbogăţit an de an, depăşind problematica creşterii copilului.
Actualmente, ea depăşeşte diada mamă - copil, înglobând relaţiile
cu ceilalţi membri ai anturajului. La orice vârsta, o fiinţă umana
este atrasă de alte fiinţe umane, fiind înclinată în mod natural spre
relaţii de afecţiune cu semenii. Nevoia de celălalt devenind o
problemă ontologică, trebuinţa afectivă ocupă un loc important în
economia internă a personalităţii, satisfacerea ei conducând la
confort, siguranţa şi împlinire personală, pe când ruptura,
frustrarea socială poate fi cauza unor întârzieri în dezvoltare,
tulburări psihice sau de comportament.
În sociologia organizatională umanistă se urmăreşte rolul
ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor interumane
între angajaţi sau între angajati şi patroni ori manageri. Din acest
punct de vedere Ainsworth, Blehar, Waters şi S Wall (1978))
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
48
disting, în acord cu paradigma consacrată a teoriei ataşamentului,
trei stiluri caracteristice relaţiilor interumane din organizaţii în
general: stilul de ataşament sigur (securizant); stilul anxios-
ambivalent; stilul evitant .
Empatia reprezintă în prezent, în domeniul ştiinţelor socio-
umane, cu precădere în pshihologia socială, unul dintre conceptele
cele mai misterioase, controversate, interesante dar şi mai puţin
studiate prin paradigma ştiinţifică/ experimentală clasică. Totuşi,
mai mult euristic, asupra conceptului şi fenomenului psihosocial
pe care îl reprezintă sau aplecat mai gânditori precum Th. Lipps (a
se simţi pe sine în ceva), G. Allport (înţelegerea şi simţirea
celuilalt), E. Titchener (capacitatea de a gândi şi simţi ceea ce
gândeşte şi simte o altă persoană), C. Rogers (al patrulea stadiu în
procesul de dzvoltare afectiv-personală; capacitatea de a te pune
cu adevărat în locul altuia, de a vedea lumea aşa cum o vede el), D.
Batson (dispoziţie/motivaţie personală orientată spre altul).
În România conceptul de empatie şi fenomenul empatetic a
fost sistematic cercetat, printre alţii, de către Stroe Marcus (vezi
Stroe Marcus, Empatia - Cercetari experimentale, Bucuresti, Ed.
Academiei, 1971).
M. Hoffman (2000) interpretează dispoziţia empatică a unei
persoane ca efect al acţiunii cognitiv-afective a celuilalt,
determinând astfel un răspuns afectiv mai apropiat de interesele
acestuia decât ale sinelui, în timp ce V. Pavelcu (1972) atribuie
conceptului de empatie următoarele sensuri: proiecţie simpatetică
a Eu-lui, fuziune afectivă, intuiţie simpatică, comuniune afectivă,
cunoaştere prin întrepătrundere, introecţiune, tranzitivism,
intropatie, simpatie, transpunere în starea de moment a celuilat,
identificare cu altul, transfer, proiecţie simpatetică. Solomon
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
49
Marcus (1987, p. 110) descrie condiţiile de bază necesare ale
proceselor empatetice:
condiţii externe – existenţa unor împrejurări externe, adică
raportarea celui ce empatizează la un model extern de
comportament pe care fie că îl percepe nemijlocit, fie că îl evocă,
fie şi-l imaginează;
condiţii interne – predispoziţii psihice precum o mare
sensibilitate pentru trăiri emoţionale, o viaţă afectivă bogată,
experienţă emoţională, posibilităţi evocatoare şi imaginative
care asigură o mare posibilitate de integrare a stărilor altora,
dorinţa de a stabili un contact emoţional şi de a comunica; un
contact viu cu propria viaţã emoţionalã care înseamnă un proces
intensiv de autocunoaştere.
După acelaşi autor empatia are următoarele principale funcţii:
cognitivă, de comunicare, anticipativă, de contagiune afectivă şi
performanţială. În prezent se vorbeşte tot mai mult despre funcţia
de solidaritate - comportamentul altruist (Feldman, R. 1985),
despre comportamentul prosocial - oamenii care au un nivel înalt
al empatiei sunt mai apţi să ajute decât cei cu nivel redus.
Capacitatea empatetică este asociată cu comportamentul prosocial
în timp ce nivelul redus al acesteia se coreleză negativ cu
comportamentul asocial (C.D. Batson, 2009)
Concluzionând, vom sublinia faptul că empatia este o formă
de cunoaştere a mediului, deci un proces cognitiv, este o formă de
simţire şi trăire emoţională a celuilalt/mediului, aşadar, un proces
afectiv, fiind un proces interpersonal este un proces social şi, nu în
ultimul rând, un proces/fenomen spiritual, prin capacitatea
omului de a rezona la cultură, ştiinţă, filosofie, religie etc. Toate
aceste fenomene şi procese contribuie la reprezentarea complexă o
omului ca fiinţă socială.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
50
3.1.2. Inter-empatia, comunitatea empatetică
şi compatia
Dacă empatia este o capacitate a unei persoane de a simţi şi
gândi ceea ce simte celălalt inter-empatia este un fenomen
interpersonal, de grup, de organizaţie. Eu „exist” în personalitatea
celuilalt, iar celălalt există în personalitatea mea. Existenţa mea
este condiţionată de existenţa celuilalt. Organizaţia este o ţesătură
infinită de astfel de inter-empatii. Ea însăşi depinde de membrii ei,
iar membrii depind empatetic de aceasta. Este un fenomen crucial
în asigurarea coeziunii grupului. Prin structurarea, consolidarea,
emergenţa şi organizarea acestor inter-empatii se constituie
comunităţi empatetice, în care apar fenomene şi procese specifice
precum compatia.
În comunitatea empatetică sunt atrase toate caracteristicile
fizice, psihologice, sociale, culturale, morale ale persoanelor şi
mediului de convieţuire: caracteristici personale - vârste, aspect fizic, personalitate etc;
relaţii interpersonale senzorial-cognitive şi afective specifice;
litere şi cuvinte de amor propriu;
sistem comun/specific de valori, sensibilităţi, gusturi, obiceiuri,
reguli, cutume etc;
specific cultural, de educaţie al membrilor;
comportamente, gesturi, activităţi;
memorie socială şi afectivă comună;
ecologie;
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
51
interese, aspiraţii, proiecte comune.
Comunitatea empatetică se construieşte şi defineşte specific
prin circumstanţele comune, trăsăturile şi conduitele persoanelor
care o compune. Cuprinde în principal trei tipuri de procese sau
fenomene: afective, cognitive şi spirituale. Fenomenele afective
sunt de fapt relaţii, interacţiuni, compatii între sferele afective ale
persoanelor, iar cele cognitive şi spirituale sunt procese între
sferele spirituale sau Eurile proiective ale acestora. Desigur, aria
interacţiunilor, proceselor şi fenomenelor compatetice este infinit
mai largă.
În această perspectivă fiecare membru al unei comunităţi este
un produs al unei interacţiuni unice, în funcţie de personalitatea
celorlalţi (M. Golu, 1997, p. 136), loc, timp, nişă culturală, hazard.
Fiecare persoană este de fapt un element al unui sistem compatetic
particular. Acest sistem fiind la rândul său parte a unui sistem
curinzătoar. Sistemul compatetic cel mai frecvent şi cel mai
consistent este familia. Consistenţa compatetică este dată de faptul
că personalităţile individuale sunt constituite din experienţele
comune, din faptul că în personalitatea fiecăruia fiinţează prin,
empatie şi proiecţie, ceilalţi. Se instituie o dependenţă existenţială
mutuală; dispariţia, plecarea sau nefericirea unuia este resimţită ca
o angoasă şi afectare a propriei fiinţe de către celălalt. Existenţa şi
fericirea celuilalt este condiţie a integrităţii şi fericirii proprii.
Existenţa şi fericirea unuia influenţează compatia colectivului iar
gradul de compatie al colectivului influenţează existenţa şi fericirea
fiecărui membru.
Prin eul proiectiv sunt antrenate şi complexe procese inter-
cognitive, proiective. Eul fiecărului este, în parte dimensionat de
caracteristicile fizice, psihice sau spirituale ale celorlalţi sau de
sistemul de valori şi cutume ale comunităţii. Aceste sisteme, la
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
52
rândul lor sunt, în parte, produse ale caracterelor membrilor
comunităţii. Procesele antenează imaginarul colectiv,
caracteristicile fizice şi morale, conduitele interpersonale,
activităţile, obiceiurilor, ritulurile etc. Astfel, fiecare eu este parte a
unui imaginar şi existenţe colective unitare şi uniformizatoare.
Tendinţa este ca forţa de grup să depăşească pe cea a individului,
determinând şi o anumită conformare de grup, procesele
compatetice fiind foarte greu de monitorizat şi controlat. Dinamica
lor scapă capacităţii de reprezentare şi modelare a membrilor.
Comunitatea empatetică se instituie astfel ca o entitate, forţă în
sine, ghidând holistic procesul de formare a personalităţii fiecărului
membru al comunităţii.
Comunitatea empatetică funcţionează, prin cultura
organizaţională, şi ca un sistem de simboluri ori valori care îşi au
originea în personalitatea sau activismul persoanelor. Aceste
simboluri, valori se constituie astfel în resorturi de joncţiune şi
unitate între cele două părţi. Existenţa şi funcţionarea lor conferă
sentimentul de apartenenţă, de familiar, de cunoscut, conferă
confort, siguranţă, fericire, instituie un cadru afectiv-proiectiv de
formare şi dezvoltare a valorilor, ritualurilor, activităţilor comune,
de dezvoltare culturală şi morală, un cadru de exprimare şi
satisfacere a trebuinţelor de toate felurile, de formare sau sporire a
stimei de sine. Comunitatea empatetică astfel definită reflectă şi
caracteristicile ancestrale ale fiinţei şi personalităţii, ale modelului
optim de convieţuire umană/socială, cadrul autentic prin care
persoana se poate forma şi manifesta conform definţiilor clasice
filosofic-antropologice relative la natura şi condiţia umană,
libertate şi fericire autentică.
Aşadar, comunitatea empatetică este mai mult decât un
simplu sistem de relaţii interpersonale, sociale, este un univers
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
53
existenţial unic şi unitar de o complexitate enormă, în care
operează specific timpul, spaţiul, valorile, cutumele, ritualurile,
juisanţa. Este o entitate existenţială care se formează ontogenetic,
se dezvoltă sau regresează.
Chiar dacă această comunitate se descrie preponderent cu
termeni afectivi şi, cum am precizat, are dinamici greu controlabile,
este şi un mediu cu o anumită predictibilitate, în care se pot face
anticipări sau pot preveni unele evoluţii nefaste. Deci nu este o
organizare de tip iraţional. Prin dimensiunea şi componenta
intelectual-proiectivă comunitatea empatetică se instituie şi ca un
spaţiu al conştiinţei, al libertăţii, al creaţiei, al acţiunii.
Prin asimilarea valorilor, a celuilalt, alteritatea nu mai este un
potenţial pericol ci o parte a propriei conştiinţe şi a propriei
personalităţi, facilitând coexistenţa şi adaptarea. Alăturându-se,
oamenii vor sfârşi prin a semăna unii cu alţii (S. Moscovici, 1998, p.
116). Au loc complexe procese de compatibilizare,
complementalizare, intercunoaştere, interacceptare. Se instituie
cadre de colaborare, interese, proiecte şi valori, reguli şi obiceiuri
comune. Pertinenţa acestora nu rezidă doar din presiunea socială,
ca rezultat al instituţionalizării sau regulilor democratice ale
majorităţii, ci din asimilarea lor compatetică, din faptul că sunt
parte a propriei personalităţi, a propriei identităţi, a propriului
statut ontologic, sau propriului Eu, dar şi din faptul că sunt legate
idestructibil de satisfacerea trebuinţelor.
Spre deosebire de societatea sau comunitatea
instituţionalizată, în care primează valorile şi obiectivele colective
ori instituţionale, în comunitatea compatetică, în pofida forţei
holiste a acesteia, primează valorile şi scopurile persoanelor care o
compun, relaţiile fiind de regulă interpersonale, directe,
contextuale. Fenomenele şi caracteristicile prezentate ne conduc
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
54
la concluzia că între comunitatea compatetică şi persoanele care o
compun se instituie un echilibru ontologic, un optim existenţial şi
funcţional, în care se satisfac, în principiu, în mod armonios şi
neconflictual, atât trebuinţele personale cât şi cele colective.
Şi la nivelul societăţii în ansamblul ei, al unei comunităţi
etnice, a unei naţiuni, sau ţări, sau la nivelul societăţii umane în
general, a istoriei şi culturii, a speciei umane se instituie o formă de
compatie. Cu precădere prin sfera spirituală, prin conştiinţă fiecare
persoană este „racordată” la aceste lumi şi îşi defineşte identitatea
ontologică, cu toate sferele ei, de la statutul de fiinţă umană până la
statutul de elev, de exemplu, prin atribute ale acestora. Aici se află
una din explicaţiile ataşamentului pentru valorile generale ale
existenţiei umane, dragostea faţă de oameni, dragostea faţă de
patrie, sentimentele etnice, ataşamentul pentru limba naţională,
pentru zona sau localitatea de domiciliu, altruismul (S. Moscovici,
1998, p. 68).
Structura şi organizarea compatetică a unei comunităţi nu se
reduce la relaţiile interpersonale. Comunitatea compatetică este un
sistem complex de sub-comunităţi afective, religioase, culturale,
morale, determinând şi ceea ce în psihologia socială s-a consacrat
ca polarizare ori extremizare (W. Doise, (1996), p. 96), cu dinamici
autonome şi cu rol foarte important în procesul de influenţă
educaţională, în constituirea diferitelor sfere sau formaţiuni ale
personalităţii actorilor. În comunitatea empatetică interesele se pot
contrapune, este şi o sferă a confruntărilor de status-rol, de
prestigiu sau profesiune.
Comunitatea empatetică poate avea şi procese/ fenomene
compatetice nefaste, poate să fie un spaţiu al non-valorii, al
conflictului, ostilităţii sau excluziunii/ marginalizării sociale.
Aceasta poate avea o organizare şi funcţionare coerentă dar fundată
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
55
pe non-valoare, pe atitudini antisociale, sau poate fi slab
organizată, nefuncţională, imatură. În ambele cazuri membrii
acestora sunt expuşi la nedezvoltare personală, marginalizare sau
inadaptare socială/ morală. Efectele grave se resimt şi în creşterea
şi educaţia copilului prin deteriorarea calităţii climatului familial.
3.2. Contextul/ specificul sociouman şi cultural.
Valorile şi factorul istoric
3.2.1. Unicitatea fenomenelor socio-umane
şi culturale
În sociologia umanistă nu există două situaţii socio-umane
identice, chiar dacă aparent prin structură şi manifestare pot fi
considerate astfel. Este şi o oarecare abatere de la paradigma
ştiinţifică clasică care nu concepe că un fenomen, chiar şi socio-
uman, poate fi considerat singular, că nu este o materializare a
unor legi obiective. Totuşi, paradigma umanistă permite această
reprezentare, pornind de la infinita complexitate a proceselor,
sursa şi natura fenomenelor, adică emergentă şi spirituală. Orice
fenomen care implică oameni, deci personalitate, suflet, afect,
empatie abdică automat de la legile naturale, obiective. De aici
unicitatea lor existenţială şi fenomenală. Fiecare fenomen socio-
uman, dincolo de fundamentul ontologic obiectiv şi legic inerent
substratului fizic este generator de legitate, o legitate limitată şi la
propria existenţă.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
56
Este raţionamentul pentru care sociologia umanistă aduce în
prim planul cunoaşterii, investigaţiei sau intervenţiei aspectele de
unicitate şi specificitate socio-umană, morală, psihosocială ori
economică, punând accent pe elementele de detaliu, expresie şi
profunzime. Doar o abordare şi o gândire sociologică umanistă
poate surprinde, în fenomenologia şi etiologia complexă a unei
situaţii sociale concrete, particulare, locale elementele sau factorii
de specificitate socio-umană. În lipsa relevării acestora cercetarea
ar fi săracă, nerelavantă şi ineficientă în perspectiva obiectivelor
unei eventuale intervenţii în scop de schimbare şi ameliorare. S-ar
limita la o simplă modelare epistemologică structural-funcţională
universală, aplicabilă mecanică unui număr nelimitat de situaţii
(ipotezate convenţional ca identice), când, în realitate, sursa
problemei sociale / situaţiei de dificultate şi resursa schimbării ar
sta în factorii de ordin contextual, local.
Interesul tot mai mare pentru metodele şi abordările de tip
contextualist, cu accent pe factorii umani este justificat şi de
caracteristicile noilor problemelor sociale, altele şi de altă natură/
origine decât cele de acu câteva decenii. Dacă majoritatea
anomiilor şi problemelor sociale de atunci aveau cauze şi
caracteristici de ordin sistemic, societal, global, universal, odată cu
dezvoltarea socială, economică, culturală (multiculturalismul), cu
apariţia unor noi tipuri de probleme sociale, multe dintre cauze
sunt identificatele la nivel local, prin factori de ordin socio-uman
locali.
Abordările de tip universalist, globalist nu mai sunt foarte
mult de folos nici sociologului nici asistentului social pentru că
originea problemelor pe care le investighează sau încearcă să le
rezolve se află în contextul socio-uman local, iar natura acestora
solicită focalizare pe context, unicitate, specificitate. La nivel local,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
57
contextual, se află şi soluţiile ameliorării/normalizării. Aşa se
explică extinderea, ca număr de itemi, diversitate sau specializare,
a chestionarelor şi machetelor de evaluare utilizate de către
specialiştii din asistenţa socială, interesul sporit pentru aspectele
ontologice, contextual-sociale ale cazurilor, pentru caracteristicile
psihosociale particulare ale grupurilor/comunităţor, pentru
implicaţiile locale de ordin etnic, juridic, politic sau etic. În acest
context interesul pentru paradigmele sociologice universaliste,
şablonarde scade iar cel pentru paradigmele contextualistice,
ideografice creşte accentuat.
3.2.2. Onto-sisteme socio-umane şi culturale
În conformitate cu paradigma contextualist-umanistă o
comunitate socială, umană, ori, mai simplu, socioumană, este de
fapt o interacţiune singulară complexă, profundă, în care sunt
antrenate mii şi milioane de combinaţii între elemente şi factori
umani, sociali, culturali, psihologici, etnografici, economici etc.
Această complexă şi unică interacţiune determină apariţia unor
structuri, procese şi situaţii de grup aproape imposibil de modelat
nomologic. Ele au o importanţă foarte mare în ceea ce priveşte
congruenţa, unitatea, adaptabilitatea şi funcţionalitatea grupului
social, al comunităţii (Healy, 2007). Sublinierea este necesară în
principal în analiza situaţiilor sociale problemă ori a sistemului
client. Aceaste singularităţi şi specificităţi sunt condiţionate şi de
factori precum proximitatea, logistica şi temporalitatea lor
inconfundabile. Se ajunge, în consecinţă, prin emergenţă şi sinergie
ontologică, la instituirea unor onto-sisteme locale, sub-comunităţi,
precum:
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
58
Onto-sistemul socio-afectiv. Relaţiile socio-afective din
comunităţi reprezintă principalul factor intern de coeziune şi
durabilitate, în principal în grupurile mici, în familie. Instituie
ataşamentul interpersonal şi de grup. Sunt relaţii cu o forţă socială
extraordinară. Comunităţile compacte în care relaţiile de ataşament
se definesc ca nesigure sunt ameninţate de destrămare, iar membrii
pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de dezvoltare, adaptare,
performanţă sau de comportament (Stangor, 2004).
Onto-sistemele cultural şi socio-cognitiv. Cuprinde: sisteme
de concepţii, convingeri, valori la nivel individual sau colectiv,
religia, obiceiurile, ritualurile etc; relaţiile şi condiţiile economice
specifice etc. La acestea se pot adăuga şi: limba şi expresiile uzuale
specifice, reprezentările cu privire la corpurile, fizionomiile,
expresiile faciale, gesturile membrilor familiei, apercepţiile şi
reprezentările referitoare la personalitate, caracter, comportament,
interese ale celorlalţi, caracteristici de sex, vârstă, profesie;
reprezentările şi judecăţile sociale etc.
Onto-sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status
ideografice. Chiar dacă, de exemplu, prin natura ei familia este un
grup mic informal, constituit preponderent în mod spontan dar şi
sub presiunea factorilor antropologic-culturali, în interiorul
acesteia, se instituie ontogenetic, raporturi ideografice ierarhice, de
sarcină, poziţie sau reputaţie. Pe lângă rolul (structural) social de
copil/ fiică/ fiu copilul este „cineva” în „universul” familial, este
unic şi este parte ontologică doar a „acestei” familii.
Onto-sistemele socioumane sunt forme de existenţă specifică,
locală, determinată şi singulară, sunt parte, sau contribuie la
formarea macro-sistemului social ori societal. Specificul şi
unicitatea acestuia rezultă din combinaţia absolut unică a
elementelor şi onto-sistemelor dar şi din unicitatea existenţială a
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
59
fiecărui factor. Grupul social devine o entitate distinctă în
colectivitatea socială mai largă, în localitatea din care face parte,
dobândeşte o identitate proprie nu doar prin nume ci şi prin
parametri spaţiali, antropologici, culturali sau psihologic-personali.
Chelcea (2008: 184) utilizează în acest sens sintagma „sentimentul
de noi”. În aceiaşi ordine de idei, Moghaddam (1998) atribuie
grupurilor primare, în speţă grupurilor familiale, caracteristici
precum interacţiunea personală (faţă în faţă), identificarea
puternică a membrilor cu grupul, relaţii afective puternice, precum
şi durată îndelungată de convieţuire.
Aşadar, precum se vorbeşte de o ontologie a persoanei, se
poate vorbi şi despre o ontologie a grupului social sau comunităţii.
Realitatea socială, aşa cum este ea la un moment dat, este produsul
unor circumstanţe şi oportunităţi socio-culturale, psiholgice şi
economice determinate şi irepetabile (Weissman, 2000).
Comunitatea sau situaţia problemă se descriu prin caracteristicile
membrilor dar şi prin aspecte de ordin cultural particular,
diferenţiindu-se şi asemănându-se de celelalte în moduri absolut
unice. Prin raportare la comunitatea lărgită şi societate dobândesc
specificitate culturală, socială, psihosocială, economică etc.
(Collins şi alţii, 2010).
În asistenţa socială a familiei, cu precădere, factorii
psihosociali şi umani contextuali, precum spaţiul personal,
învăţarea socială, identitatea sau conceptul/ sentimentul de
familie, ataşamentul, empatia sunt foarte importanţi. Primii ani de
viaţă, pentru fiecare fiinţă umană sunt condiţionaţi de o mulţime
de onto-sisteme socio-umane şi culturale, fiind indestructibil legaţi
de un anumit spaţiu fizic, un anumit teritoriu, de un anumit design
habitual, inclusiv mirosurile, sunetele sau culorile dominante, care
îl condiţionează fundamental, creând împreună cu alţi factori de
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
60
ordin simbolic, cultural sau social ceea ce se mai numeşte spaţiu
personal. Hall (1966) propune, pentru a delimita cadrul spaţial şi
social propriu al unei persoane, conceptul de proximitate. Atât
conceptul de proximitate cât şi cel de teritoriu cuprind pe lângă
elemente de natură fizică, geografică, topică şi dimensiuni
psihologice sau culturale particulare. Literatura de specialitate
subliniază aspectul că adaptarea socială a copilului este şi expresia
unui lung proces de influenţă şi învăţare socială a regulilor şi
valorilor specifice mediului în care creşte. Între copil şi agentul de
influenţă/ învăţare socială se stabilesc atât relaţii sociale formale
cât şi informale, afective, particulare, intime, unice.
3.2.3. Personalitate şi persoană în context socio-
uman şi cultural
Un alt factor, de mare importanţă în sociologia umanistă şi
asistenţa socială contemporană îl reprezintă individualitatea
umană, persoana, personalitatea. Tot mai mulţi sociologi
consideră personalitatea umană un factor crucial al
determinismului social sau vulnerabilităţii, sociologia fiind, în
ultimă instanţă, o ştiinţă a omului.
Teoria umanistă a personalităţii se impune şi diferenţiază de
alte abordări printr-o serie de aspecte precum o focalizare
semnificativă pe studiului Eului şi individualităţii personale (Zlate,
1999), reprezentarea personalităţii ca resursă de autodezvoltare şi
dezvoltare personală, sursă de libertate şi responsabilitate
socială. Compatibilitatea şi congruenţa dintre personalitate şi
mediul de viaţă fiind factor crucial ai adaptării şi eficienţei sociale.
Tulburarea, afectarea gravă a congruenţei ontologice personalitate-
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
61
comunitate predispune la nedezvoltare, nefericire şi opţiunea
pentru soluţii deviante ori dezadaptative, la apariţia/ dezvoltarea
unei personalităţi disfuncţionale, expuse la marginalizare şi (auto-)
excludere socială (Rogers, 2008).
Abordarile umaniste şi contextualist-realiste susţin, implicit,
necesitatea reprezentării şi definirii persoanei în primul rând prin
prisma unor valori umane şi existenţiale, pun pe prim plan
persoana ca fiinţă în sine, autentică, subiect de suferinţă tăcută şi
fericire, destin eşuat, dramă personală sau colectivă, şi nu doar ca
element neutru, individ sau entitate statistică a unui sistem social.
Persoana este o personalitate, o individualitate existenţială
concretă, un suflet nu un simplu element al unei entităţi sociale sau
un nume într-un dosar. Acesta, ca persoană, trăieşte într-un
context socio-uman particular, în organizaţii şi comunităţi cu
caracteristici determinate, dincolo de pattern-urile şi legităţile de
organizare şi funcţionare socială, de reflectările sociologic-
ştiinţifice abstracte, generalizatoare. De către serviciile instituţiile
statului el trebuie perceput şi abordat ca unicitate psihologică,
socială, culturală, ca problemă socială şi situaţie de dificultate
diferenţiată, concretă şi particulară. În practica serviciilor sociale
strategiile şi tehnicile de evaluare/ intervenţie nu neglijează
componenta teoretic-generalizatoare, plasarea clientului în
sistemul social global, dar vor desprinde acele caracteristici care
conferă reprezentării clientului relief şi specificitate. Fiecare
persoană/ personalitate/ client dispune în mod constituţional de
capacităţile elementare de dezvoltare personală şi socială, de
integrare socială autonomă şi eficientă. Clientul este reprezentat ca
o resursă în sine de dezvoltare personală şi integrare socială prin
însăşi condiţia şi funcţia personalităţii (Ştefăroi, 2009a).
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
62
3.3. Micro-comunitatea umană şi familia
3.3.1. Microsociologia şi onto-sistemele familiale
Microsociologia, ramură a sociologiei care cercetează cu
prioritate legităţile microgrupului şi contextului sociouman
particular pune accent pe procesele subiective, relaţiile şi
fenomenele interpersonale, empatetice, de ataşament sau
solidaritate din aceste formaţiuni sociale (Garfinkel, 2006).
Microgrupul emblematic ca obiect al sociologiei umaniste, familia,
este reprezentată ca o simbioză unică, indestructibilă, între
membrii ei, între familie ca entitate ontică şi fiecare membru în
parte (Wiesman, 2000). Astfel că nici una dintre părţi nu există
decât prin cealaltă. Familia şi, în general orice micro-comunitate
statornică, este, în paradigma sociologiei umaniste, o unicitate
existenţială care, printre altele, cuprinde:
Sistemul socio-cognitiv. Cuprinde: limba, expresii uzuale;
reprezentările cu privire la corpurile, fizionomiile, expresiile
faciale, gesturile membrilor familiei; litere şi cuvinte de amor
propriu; apercepţiile şi reprezentărilor referitoare la
personalitate, caracter, interese ale celorlalţi; caracteristici de
sex, vârstă, profesie etc.
Sistemul conduitelor şi competenţelor membrilor familiei.
Curpinde: modalităţi de reacţie şi acţiune, temperamente,
egoism/altruism, conduitele verbale, asertivitatea, comunicarea
verbală şi nonverbală; abilităţi, aptitudini, deprinderi, talente,
competenţe, obiceiuri, hobiuri etc.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
63
Sistemul relaţiilor şi raporturilor rol-status. Antrenează familia
ca grup social şi organizaţie. Chiar dacă prin natura ei familia
este un grup mic informal, constituit de regulă în mod spontan şi
sub presiunea factorilor antropologic-culturali, în interiorul
acesteia, se instituie ontogenetic raporturi ierarhice de rol-
status, de sarcină, poziţie sau reputaţie.
Sistemul socio-afectiv. După J. Bowlby (1999) relaţiile afective
din cadrul familiei reprezintă principalul factor de coeziune şi
durabilitate. Instituie ceea ce autorul a consacrat chiar, sub
forma unei teorii (teoria ataşamentului), în relaţiile
interpersonale, ataşamentul. Este o relaţie cu o forţă
extraordinară. Este angajament, dragoste, apropiere, căldură
umană (A. Bormaniuc, M. Borza, 2009, p.48). Familiile în care
relaţiile de ataşament se definesc ca nesigure sunt ameninţate de
destrămare, iar copii pot dezvolta tulburări grave emoţionale, de
dezvoltare sau de comportament. Ataşamentul este o valoare
crucială în familiile de tip tradiţional. De regulă relaţia mamă-
copil este esenţială în coeziunea unei familii (C. Levy-Strauss,
1969). Se instituie spontan un sistem de relaţii afective absolut
unice între toţi membrii familie. În procesul de instituire a
sistemului de relaţii afective concură şi factorii socio-cognitivi,
aptitudinali, socio-ierarhici etc. Sistemul socio-afectiv contribuie
definitoriu la formarea şi instituirea, la nivel personal, a
personalităţii empatetic-afective.
Sistemul atitudinal, cultural şi spiritual. Cuprinde: sistemul de
atitudini faţă de oameni, faţă de lume, faţă de muncă; concepţii,
convingeri, valori la nivel individual sau colectiv; aspiraţiile,
proiectele de viitor, credinţa religioasă, sentimentul estetic, etic
etc. Acest sistem contribuie esenţial la formarea personalităţii
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
64
empatetic-spirituale prin valenţele integrative şi orientative ale
acestuia.
3.3.2. Comunitatea empatetică familială
Comunitatea empatetică familială este un mediu securizant,
un cadru de existenţă personală unde se află resursele autentice ale
convieţuirii umane: afective, spirituale, morale, estetice, ludice,
religioase etc. Este resursa din care se alimentează capacitatea
empatetică a persoanei, altruismul, solidaritatea umană. Este
principala forţă socio-ontologică a coexistenţei şi convieţuirii
umane. Este un „univers” psihosocial şi cultural magic al
satisfacerii trebuinţelor personale intime, profunde, empatetice, al
creşterii şi educaţiei spirituale, afective şi morale a copilului. Este
locul în care se construiesc bazele ontologice ale personalităţii
umane. Este mediul în care persoana se alimentează cu energie
spirituală şi morală. Este cadrul existenţial magic al formării,
existenţei şi manifestării personalităţii, al fericirii autentice.
Comunitatea compatetică familială realizează unitatea dintre
individual şi social, dintre cognitiv şi afectiv dintre materie şi spirit.
Unitate reflectată unitar, indestructibil, simultan în personalitatea
individului şi existenţa comunităţii empatetice familiale. Persoana
şi familia funcţionează printr-un mecanism onto-social unic şi
unitar, în care au loc procese de comunicare informaţională,
emoţională, spirituală. Este mediul şi sunt procese fără de care
personalitatea şi societatea s-ar forma şi ar funcţiona în mod
defectuos ori impropriu.
În educaţia timpurie a copilului compatia afectivă, prin forma
ataşamentului, este esenţială. La maturitate însă ajunge să aibă o
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
65
podere importantă compatia spirituală ori organizaţională, pe
fondul dezvoltării generale a personalităţii, a sferei spirituale, a
caracterului şi personalităţii sociomorale, nevoii de afiliere socială
sau la sisteme de valori. În toate cazurile rolul compatiei familiale
este foarte important în formarea echilibrată a personalităţii, în
dezvoltarea personală, în adaptarea socială şi evitarea
marginalizării sociale ori culturale. Comunitatea empatetică
familială are astfel, pe lângă o valenţă formativă, şi una
terapeutic-preventivă. Este pârghia cea mai eficientă pentru
prevenirea alienării, tulburărilor psihice sau inadaptării sociale,
pentru menţinerea membrilor într-un sistem comun de valori,
orientaţi spre fericire autentică, eficienţă şi adaptare
socială/profesională.
3.4. Societatea ca macrocomunitate compatetică şi
solidarist-umanistă
3.4.1. Societatea ca macrocomunitate compatetică
Chiar dacă la nivel macrosocial, societal, rolul relaţiilor,
fenomenelor şi proceselor „umane”, afective, empatetice, spirituale
este mai scăzut decât la nivel microsocial sociologia umanistă
urmăreşte să reliefeze aspectul că şi la acest nivel rolul lor, chiar
dacă nu este crucial pentru existenţa şi funcţionarea sistemului,
este important, cu efecte mai ales asupra calităţii vieţii cetăţenilor
şi împlinirii nevoilor lor sociale şi culturale, a nevoilor superioare.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
66
Macrocomunităţile, societăţile ca întreg şi în interacţiune sunt
medii şi factori de dezvoltare socială şi culturală avansată, de
consacrare a valorilor umane ancestrale, de obiectualizare a
creativităţii spirituale a oamenilor ca indivizi, grupuri sau
comunităţi, de afirmare a lor ca fiinţe complexe, de împlinire
personală, fericire autentică.
Oamenii, aşadar, ca persoane, ca fiinţe cu suflet şi
personalitate, au o nevoie ontologică de a trăi în grupuri,
organizaţii, societăţi. Acestea se formează şi datorită faptului că vin
în întâmpinarea nevoilor de toate felurile, mai ales cele superioare,
pe care indivizii nu şi le pot satisface singuri (P. Golu, 2001, p.
282). Este vorba de nevoi sociale, culturale, spirituale . Aceste
nevoi determină formarea unor structurări, sisteme, organizări
specifice care asigură condiţii permanente de satisfacere a lor. Se
poate vorbi, în consecinţă, de mai multe organizaţii sau societăţi,
sfere, dimensiuni care antrenează în mod specific indivizii,
resursele şi grupurile. De aceea, se poate vorbi şi de o organizaţie
compatatică sau o societate compatetică, ca sfere sau părţi ale
organizaţiei şi societăţii ca întreg, după cum, la fel se poate vorbi de
sisteme compatetice familiale, profesionale, academice, fiecare
organizaţie sau entitate socială stabilă dezvoltă un tip specific şi
unic de compatie, toate reunite congruent în sistemul social ca
întreg, la nivelul societăţii, existând, aşadar, şi ca o societate
compatetică. Liantul, forţa de coeziune, mobilul persistenţei
compatiei la atât la nivelul comunităţii cât şi al societăţii este
constituit de cultură prin sistemul de valori, care o încorporează,
prin bunurile şi fenomenele culturale, de religie, morală, obiceiuri
etc.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
67
3.4.2. Societatea ca macrocomunitate solidarist-
umanistă
Organizaţia/ societatea în care scade rolul sferei compatetice
riscă să fie dominată de violenţă, de îngustare a libertăţii umane, de
nedezvoltare umană, lipsă de respect pentru personalitatea şi
demnitatea umană, instituie discriminarea, polarizarea, sărăcia
morală şi culturală. Oamenii sunt nefericiţi, ineficienţi economic,
conflictuali, ostili sau pasivi, fatalişti, superstiţioşi. Dimpotrivă,
atunci când societatea compatetică devine puternică contribuie la
instituirea unor sisteme de valori bazate pe principii umaniste,
impune pur şi simplu valori „empatetice”, promovează
personalitatea umană, demnitatea, libertatea, altruismul
dezinteresat, solidaritatea.
Într-o societate în care sfera compatetică este dezvoltată
instituţiile sunt deschise spre cetăţean, relaţiile sociale sunt bazate
pe respect, altruism, întrajutorare. În schimb societăţile slab
dezvoltate compatetic sunt dominate de persoane egoiste, relaţiile
interpersonale sunt dominate de conflictualitate. Instituţiile sunt
ostile, nefuncţionale, inumane.
Societăţile dominant compatetice asigură solidaritate socială
şi umană, coeziunea socială, morală şi culturală, au durabilitate,
sunt ghidate de sisteme valorice şi instituţii solide, asigură
protecţie cetăţenilor şi predictibilite în evoluţia socială, culturală şi
economică, au structuri şi instituţii solide, probleme sociale puţine.
În schimb societăţile slab compatetice au structuri şi instituţii slabe
şi fluctuante, cunosc frecvent tulburări sociale, revoluţii, războaie,
crize demografice, economice, culturale. Sunt medii în care
problemele sociale precum abandonul familial, sărăcia,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
68
marginalitatea, devianţa, depresia, ineficienţa economică sunt
fenomene curente.
Există deprinderea de a lega problemele sociale de nivelul de
dezvoltare economică, de factori pur sociali, culturali, istorici ori
politici, însă, pe lângă aceştia, slaba dezvoltare compatetică a
societăţii, calitatea umană şi culturală (spirituală) scăzută, sunt
cauze la fel de importante. O societate în care empatia se manifestă
cu precădere prin forma rudimentară a ataşamentului consancvin
ori de grup de interese, în care invidia şi individualismul sunt
dominante în raport de generozitate sau de altruism este,
indiferent de nivelul de dezvoltare economică, de factorii culturali
ori istorici contextuali, condamnată la întârziere şi la probleme
grave.
În perspectiva unei teorii autentic umaniste idealul social,
societal, este, cel de societate compatetică şi, în consecinţă,
solidarist-umanistă, pe care o genereză. O astfel de societate
promovează un model uman bazat pe demnitate şi interes pentru
binele celuluilat. Binele celuilalt fiind condiţie a binelui personal.
Persoana în societatea solidarist-umanistă este sinceră, atruistă,
agreabilă, harnică, modestă, respectuoasă, dezvoltată spiritual,
moral, cu interes pentru cunoaştere şi adevăr, pentru frumos şi
bine social, se auto-perfecţionează, este interesată de dezvoltarea sa
personală, aptitudinală şi morală, caută rezolvarea paşnică a
problemelor, îl ajută pe celălalt să depăşească situaţia de dificultate
oferindu-i mijloacele de autodeterminare (S. Brehm, S.M. Kassin,
1990). Funcţionarul, profesionistul în societatea compatetică este o
personalitate complexă, empatetică, morală, spirituală, sociabilă,
agreabilă şi, în consecinţă, eficientă.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
69
3.5. Normalitatea şi problemele sociale ca
fenomene umane
Sociologia umanistă explică şi abordează normalitatea, problema
socială, vulnerabilitatea, rezilienţa ca teme mai degrabă socio-
umane decât pur sociale, societale. Atenţia se focalizează în
principal pe cauzele, realităţile, problemele şi experienţele umane
nemijlocite ale comunităţilor şi persoanelor: injustiţia socială, lipsa
solidarităţii umane, încălcarea drepturilor fundamentale ale
omului, conflictele, violenţa, carenţele morale, egoismul, suferinţa,
nefericirea, trauma, eşecul, drama umană.
3.5.1. Normalitatea socială ca normalitate umană (
socioumană)
Normalitatea este asociată cu normalitatea socio-umană, cu
definiţiile privind drepturile omului, fericirea, autonomia,
integritatea psihosocială, justiţia socială, cu normalitatea relaţiilor
interumane, normalitatea ontologică şi morală a comunităţilor.
Comunitatea socială optimă convieţuirii şi afirmării umane,
funcţionează şi ca un sistem de relaţii empatetice, simboluri, valori
care trebuie să-şi aibă originea, în mare măsură, în personalitatea
membrilor şi în contextul socio-cultural, fiind, aşadar, implicaţi
atât factori interni psihologici, cât şi externi, socio-culturali.
Comunitatea socială optimă, normală, funcţională, umană este mai
mult decât un simplu ansamblu de structuri şi relaţii
interpersonale, sociale, este un univers existenţial de o
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
70
complexitate enormă, în care se formează şi operează specific
ataşamentele comune, timpul, spaţiul, valorile, cutumele,
ritualurile, juisanţa. Este o entitate care se formează ontogenetic,
se dezvoltă sau regresează. Trebuie să fie, în acelaşi timp, un mediu
securizant, un cadru de existenţă personală unde se află resursele
autentice ale existenţiei umane individuale şi colective: cognitive,
afective, spirituale, sociale, morale, economice, estetice, ludice,
religioase etc. Au loc complexe procese de compatibilizare,
complementalizare, intercunoaştere, interacceptare, de
reciprocitate şi solidaritate (Zamfir, 2008: 5). Se instituie cadre
particulare de colaborare, interese, proiecte şi valori, reguli şi
obiceiuri comune.
Comunitatea socioumană optimă, normală şi funcţională
realizează unitatea dintre individual şi social, dintre cognitiv şi
afectiv dintre materie şi spirit, dintre economic şi cultural. Unitate
reflectată simultan în personalitatea individului şi existenţa
comunităţii. Persoana şi comunitatea funcţionează prin mecanisme
onto-psiho-sociale unice şi unitare, în care au loc procese de
comunicare/ interacţiune (sinergică) informaţională, emoţională,
spirituală. Între comunitatea socioumană şi persoanele care o
compun trebuie să se instituie un echilibru, un optim existenţial şi
funcţional, în care se satisfac, în principiu, în mod armonios şi
neconflictual, atât trebuinţele personale cât şi cele colective sau
funcţionale.
Comunitatea socioumană normală are, aşadar, pe lângă o
valenţă ontologică sau formativă importantă, şi una terapeutic-
preventivă. Este pârghia cea mai eficientă pentru prevenirea
alienării, tulburărilor psihice sau inadaptării sociale, pentru
menţinerea membrilor unei comunităţi împreună, într-un sistem
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
71
comun de valori, orientaţi spre eficienţă şi adaptare socială/
profesională.
3.5.2. Problema socială ca problemă umană
Fiind un sistem complex de sub-comunităţi afective, culturale,
morale comunitatea socio-umană poate avea şi influenţe nefaste,
poate să fie un spaţiu al non-valorii, al conflictului, ostilităţii sau
excluziunii/ marginalizării sociale. Aceasta poate avea o organizare
şi funcţionare coerentă dar fundată pe non-valoare, pe atitudini
anti-umane, sau poate fi slab organizată, nefuncţională, imatură. În
toate cazurile membrii acestora sunt expuşi la nedezvoltare
personală, marginalizare sau inadaptare socială/ morală. În această
perspectivă aşa-zisa problemă socială este de fapt socio-umană.
Cum adaptarea socio-umană presupune dobândirea de către
actori a unor seturi de deprinderi umane specifice de convieţuire,
de relaţionare/ comunicare, o setare axiologică corespunzătoare, o
structurare onto-personală, bio-psihologică şi socio-morală
congruentă cu sistemul de valori şi ataşamente colective, cu
sistemul de sub-comunităţi, cu personalităţile celorlalţi membri ai
comunităţii se va interpreta, aşadar, problema socioumană,
vulnerabilitatea, nedezvoltarea, marginalitatea socială, devianţa şi
ca o insuficientă integrare sau ca o excludere din sistemul de
ataşamente, valori, idei, credinţe, obiceiuri, afinităţi al entităţii
sociale din care, persoana sau comunitatea, face parte.
Anormalitatea şi apariţia problemei socio-umane se asociază cu
vicierea relaţiilor interumane, cu lipsa justiţiei sociale şi
solidarităţii umane, cu violenţa şi anomia socială, cu nedezvoltarea
personală şi organizaţională, cu lipsa empatiei şi ataşamentului, cu
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
72
suferinţa, cu nefericirea, cu drama şi tragedia, cu impasul
existenţial şi eşecul persoanei/ comunităţii.
Aşadar, dacă în perspectivă sociologică structural-
funcţionalistă vulnerabilitatea sau problema socială derivă în
principal din procesele de dezorganizare societală (Dynes şi alţii,
1964) ori ca abatere de la normele, legile şi valorile sociale
consacrate, recunoscute şi adopate de majoritatea populaţiei
(Durkheim, 2005) teoriile sociologice contextualist-umaniste şi
umanist-postmoderne o explică şi prin disfuncţiile socio-culturale
şi umane ale comunităţilor ori persoanelor.
Maltratarea copilului, marginalizarea socială, abanandonul
familial, sărăcia, discriminarea, neşcolarizarea şi abandomnul
şcolar, consumul de droguri, sinuciderile, prostituţia, delincvenţa
sunt fără îndoială efecte ale deficienţelor de sistem, de structură şi
funcţionare a societăţii, dar fiecare persoană este şi o personalitate
cu atributul voinţei, liberului arbitru şi conştiinţei, o fiinţă umană,
în care se află multe dintre explicaţiile vulnerabilităţii (Munteanu
şi Muntean, 2011) sau este parte a unei comunităţi socioumane
concrete, mai mult sau mai puţine optime pentru convieţuire/
adaptare socială sau împlinire personală.
În concluzie se poate afirma că rezilienţa individuală este
puternic condiţionată de gradul de dezvoltare al personalităţii, de
voinţa şi activismul persoanei, de atitudinea faţă de viaţă şi muncă,
de nivelul de socializare sau de participare la viaţa grupului în care
convieţuieşte, în timp ce rezilienţa comunităţii depinde de nivelul
şi calitatea culturii organizaţionale şi de gradul de solidaritate
umană al acesteia. După cum, se poate afirma că rezilienţa
individuală este condiţionată de cea colectivă, şi invers.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
73
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
74
4.1. Specificul metodelor şi practicilor de cercetare
Sociologia umanistă operează, cu preponderenţă, cu o metodologie
de tip calitativ, comprehensiv şi intensiv, în care factorii subiectivi,
spirituali, culturali, umani, psihologici, empatetici etc. deţin un rol
crucial. Metodele calitative, aşa cum bine se cunoaşte, urmăresc să
obţină informaţii cu privire la realităţile şi conduitele oamenilor
folosind tehnici de tip comprehensiv şi interpretativ, bazându-se, în
mare măsură pe surprinderea fenomenelor mai mult decât a
esenţelor şi regularităţilor, obiectul de observaţie fiind cel mai
adesea întâmplarea, evenimentul, sentimentul, atitudinile şi
reacţiile concrete ale oamenilor aflaţi în contexte socio-umane
determinate, aici şi acum.
Prin această metodologie sociologia umanistă obţine accesul
la aspecte socio-umane care ar scăpa unei abordări de tip pozitiv,
“ştiinţific”, mai mult orientată spre surprinderea aspectelor
structurale, universale şi repetabile, prin modelări de tip matematic
sau logico-deductiv. În baza acestei remarci se poate sublinia faptul
că metodologia sociologiei umaniste se apropie mai mult de
filosofie şi cultură decât de ştiinţă, chiar dacă îşi afirmă destul de
consistent preocuparea de a se impune ca ştiinţă. Aproprierea mai
mare de acestea ca metodologie se justifică în primul rând prin
faptul că îşi propune să studieze fenomenul uman, sau socio-uman,
cu toată complexitate existenţială a acestuia. Fenomen uman care
cuprinde câteva variabile foarte greu de modelat în paradigma
cercetării strict ştiinţifice, este vorba despre personalitatea umană,
spiritualitatea, sentimentele, opiniile, credinţele, ataşamentele etc.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
75
Ideal ar fi ca ştiinţa să poată modela şi aceşti factori, şi să nu intre
în categoria factorilor paraziţi, dar este foarte puţin probabil ca
acest lucru să se întâmple foarte curând. Ceea ce nu înseamnă că ei
nu trebuiesc cercetaţi sociologic, însă dacă se face acest lucru
metodele calitative, comprehensive aduc informaţii mai utile decât
cele cantitative, pozitive, chiar dacă datele obţinute sunt relevante
cu precădere doar pentru fenomenul în speţă, extrapolarea şi
generalizarea fiind mai degrabă neindicate, chiar dacă există opinii
după care generalizarea ştiinţifică este posibilă şi chiar necesară în
metodologia de tip calitativ-comprehensiv (B. Flyvbjerg, 2012).
Florian Znaniecki propune metoda analitic-inductivă ca
instrument metodologic-ştiinţific principal de cercetare în
sociologia umanistă, considerând-o cea mai adecvată şi apropiată
de specificul, obiectul şi obiectivele acesteia. Practicile sociale umaniste se concentrează pe realitatea
concretă nerecurentă, fenomenologică şi experimentabilă a
situaţiei socioumane a clientului (colectiv sau individual).
Construcţia tabloului evaluativ porneşte de la ceea ce se identifică
ca existent, real şi verificabil. Se realizează preponderent prin
activitatea de teren şi prin contactul direct al profesionistului cu
realitatea clientului (Payne, 20011: 76).
Fiecare comunitate, grup, persoană are un trecut propriu,
cultură şi condiţii socio-economice specifice şi de aceea problemele
care intră în atenţia serviciilor sociale trebuiesc analizate, abordate
şi prin prisma acestor caracteristici, precum:
caracteristici legate de cultura locală, religie, etnie;
relaţiile, fenomenele şi procese psihosociale ori empatetice
(de ataşament) specifice;
caracteristici ale culturii organizaţionale;
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
76
specificităţii psiho-socio-culturale, antropologice şi
economice ale problemelor sociale.
Practicie sociale umaniste propun părăsirea modelului
deficienţei şi conceptul crucial de management prin valori
(Cojocaru, 2005: 43, 91). Ancheta socială apreciativă respectă o
serie de principii precum principiul construcţionist, al
simultaneităţii, principiul poetic, principiul pozitiv sau al
anticipării. Principiul construcţionist relevă caracterul relativ şi
dinamic al personalitţii şi organizaţiilor. Acestea nu sunt un dat ci
construcţii ocazionate de interacţiunea unui cumul de factori
sociali şi psihologici determinaţi. Principiul solicită de la
profesionist (asistentul social, sociolog) în demersul de realizare a
anchetei sociale, multă imaginaţie şi viziune. Principiul anticipării
pleacă de la supoziţia că harta anticipă realitatea. Altfel spus,
pentru profesionist este foarte important să aibă proiecte de
schimbare, situaţia clientului se va schimba în bine sau şansa este
mai mare, dacă există anticiparea, viziunea, optimismul,
proiectivitatea, atât la nivel individual cât şi în comunitatea în care
trăieşte.
Ancheta socială existenţial-umanistă se poate concepe în
strânsă legătură cu ceea ce s-a consacrat în terapie ca analiză
existenţială. Operează cu termeni/categorii precum: impas
existenţial, criză existenţială, sens existenţial, anxietate
existenţială, sistem axiologic, dialog existenţial, scenariul
existenţial etc. Analiza/ancheta existenţială nu abordează clientul
(individual sau colectiv) ca pe un caz patologic; în această abordare
„nu există boală psihică ci numai situaţii problematice şi impasuri
existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţial”
(Mitrofan şi Buzducea, 2005: 133). Ancheta socială existenţialistă
poate fi cu succes utilizată de către profesionistul social în
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
77
managementul situaţiilor sau problemor sociale, în asistenţa
socială a copilului, în procedurile specifice de management de caz
(măsuri de protecţie), ori pur li simplu în activitatea clinică de
intervenţie şi reabilitare socială ori psihologică. Prin analiză socială
existenţială asistentul social, psihologul, sociologul pot lucra la
construcţia unui nou modus vivendi, adaptat realităţii concrete,
locale - psihosociale, culturale, naţionale - cu instrumente
contextual-existenţiale şi pe baza unui scenariu social existenţial.
Presupune:
analiza existenţială a situaţiei materiale, sociale, culturale şi
psihosociale actuale;
identificare, analiza şi descrierea situaţiilor concrete de impas
existenţial, criză existenţială colectivă sau individuală,
pierderea sensului, a reperelor axiologice, etice şi culturale ale
comunităţii;
analiza legăturilor dintre anxietatea existenţială
individuală/colectivă şi problema socială.
Fără îndoială lista posibilelor „analize” sociale existenţiale este
mult mai lungă. Această activitate are cu precădere rol de evaluare,
însă ancheta conduce la metode sau tehnici de intervenţie, în scop
ameliorativ, precum: stabiliea unui nou sistem axiologic,
examinarea problemelor sociale concrete, reconstrucţia realităţii
socio-culturale, analiza şi clarificarea valorilor etc. Utilizarea
acestora în activitatea asistentului social sau sociologului se
realizează în strânsă legătură celelalte laturi ale situaţiei de
dificulate şi, prin corelare (complementar), cu metodele mai
consacrate din sociologie şi asistenţa socială.
Sunt considerate motive de intervenţie: tulburările grave ale
solidarităţii, relaţiilor empatetice şi de ataşament, cultura
organizaţională precară, imaturitatea spirituală şi culturală,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
78
conflicte grave frecvente, marginalizarea, needucarea copiilor,
discriminarea etc. Schimbarea, cu accent pe umanizarea grupului,
ca proces fundamental în intervenţia socială (Sandu, 2009: 35-36),
reprezintă una dintre ţintele principale ale intervenţei. Obiectivul
esenţial nu este acela a ameliora situaţia materială şi socială prin
ajutoare, ci de a reface demnitatea şi autonomia clientului
individual sau colectiv prin reabilitare spirituală şi dezvoltare
psiho-socio-culturală (March, 2004).
4.2. Sociologul umanist şi practica specifică
Sociologul umanist este un profesionist cu o pregătire teoretică
fundamentală multiculturală, flexibilă, tolerantă, este lipsit de
prejudecăţi (Ştefăroi, 2007: 36), are o cultură socială, ştiinţifică şi
spirituală solidă, nu operează cu şabloane, teorii ştiinţifice rigide
sau metode depersonalizante. Calităţi personale precum spiritul de
observaţie, şimţul estetic, comunicativitatea, agreabilitatea, spiritul
democratic, adaptabilitatea, respectul pentru viaţa, fericirea şi
valorile celuilalt, capacitatea empatetică ridicată (Collins şi alţii,
2010: 119), personalitatea matură, deschiderea spre noi idei şi
valori (Healy, 2007) sunt predictori cruciali ai unei eficiente
investigaţii şi intervenţii în spiritul valorilor umaniste. De fapt,
toate aceste calităţi personale, fac parte, din ceea ce s-a consacrat în
literatura asistenţei sociale ca sistem de atitudini, cunoştinţe şi
deprinderi necesare oricărui profesionist din domeniul social
(Neamţu, 2004).
Doar în măsura în care aceste calităţi sunt prezente la
profesionişti se poate aştepta ca practica socială să conducă la
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
79
schimbări sau ameliorări consistente şi durabile la nivelul
comunităţii sau clientului. Paradigmele sociologice umaniste le
presupun şi le promovează. Este vorba de categorii şi valori ale
profesionistului dar, identificabile ca valori, mijloace sau obiective
şi la nivelul comunităţii sau clientului. Practica socială
postmodernă, umanistă, viitoare va primordializa, foarte probabil,
aceste valori, teoriile şi metodele specifice, calităţile umaniste şi
multiculturale ale profesioniştilor, după cum, va primordializa şi
explicaţia sociologică umanistă a normalităţii şi problemei sociale
ori indicatori de bunăstare şi calitate a vieţii precum gradul de
fericire, calitatea relaţiilor interumane, cultura organizaţională,
empatia, ataşamentul, starea de spirit a populaţiei, optimismul
etc. Indicatorii calitativi sau intensivi nu vor mai fi expuşi în umbra
celor cantitativi ci, foarte posibil, vor deveni indicatori
fundamentali ai normalităţii, bunăstarii şi nivelului de trai. Şi rolul
politicilor ori serviciilor de sociale deplasându-se de la simplul
ajutor economic compensator şi solidar la a determina optimizări/
ameliorări ale climatului sociouman din comunitate, contribuind
astfel atât la creşterea bunăstării spirituale şi materiale, dar,
constituind astfel şi un important mijloc de prevenire a apariţiei
problemelor umane şi sociale.
Pe lângă calităţile şi conduitele „umaniste”
cercetătorul/profesionist de orientare sociologic-umaniste se
descrie şi prin caracteristici precum:
meticulozitate, atenţie şi focalizare pe realitatea concretă,
contingentă şi manifestările efective ale clientului;
autoanaliză şi auto-interogare permanentă a profesionistului -
dacă ceea ce face este adecvat grupului, persoanei sau
problemelor pe care le au şi nu sunt doar activităţi de rutină sau
efectuate din constrângere administrativă;
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
80
necesitatea monitorizării, înregistrării, catalogării datelor
obţinute şi verificării ştiinţifice a eficienţei intervenţiei prin
analiza feed-back-urilor;
aptitudini, calităţi, experienţă profesională, umană şi socială a
profesionistului adecvate specificului mediului, problemei şi
clientului (Smith, 2004: 10-11).
În domeniul practicii asistenţei sociale paradigmele
sociologice umaniste impun o serie de principii şi valori înscrise şi
în statutul asistentului social al al Federaţie Naţionale a
Asistenţilor Sociali din Romania:
Principiul respectării demnităţii umane: în procesul de
asigurare şi furnizare a serviciilor sociale fiecărei persoane îi este
respectată demnitatea, prin evitarea atitudinilor şi
comportamentelor umilitoare sau degradante;
Principiul egalităţii de şanse şi nediscriminării: asigurarea de
şanse egale şi a accesului nediscriminatoriu pentru toate
persoanele la servicii sociale şi furnizarea acestora fără nici un fel
de discriminare de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă
opinie, de origine naţională, etnică sau socială, de situaţia
materială;
Principiul participării beneficiarilor: în procesul de limitare
sau depăşire a situaţiilor de vulnerabilitate socială, atât
comunitatea, cât şi persoanele vulnerabile - beneficiari ai
sistemului de asistenţă socială - trebuie să fie implicate pentru
depăşirea situaţiei, iar statul trebuie să ofere cadrul legal în acest
scop.
Principiul solidarităţii sociale: întreaga comunitate participă
la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
81
sociale, la menţinerea şi întărirea coeziunii sociale
(www.fnasr.ro/codetic.htm).
4.3. Sociologie umanistă şi management umanist
4.3.1. Managementul general
După P. Druckner „Apariţia managementului ca o instituţie
esenţială, distinctă şi călăuzitoare este evenimentul central în
istoria socială. Rareori, dacă nu cumva niciodată, istoria umanităţii
a cunoscut o nouă instituţie care să devină aşa de rapid
indispensabilă societăţii.” (1985 , p. 63 ).
În accepţiunea cea mai consacrată managementul se descrie
drept ştiinţa conducerii organizaţiilor. Pornind de la această
paradigmă şi luând în considerare numeroşi factori şi perspective
ştiinţa managerială a cunoscut un număr foarte mari de definiţii şi
accepţiuni. Sunt luate în considerare tot mai multe elemente şi tot
mai mulţi factori care condiţionează eficienţa organizaţională,
profitul sau realizarea obiectivelor, precum raportul dintre
obiective şi dimensiunea organizaţiei, evoluţia şi dinamica pieţei,
stilul managerial, structura şi filozofia reţelei de relaţii şi de
comunicare. S-a ajuns la un grad ridicat de generalizare şi
abstractizare, premise pentru circumscrierea a ceea ce s-a impus ca
drept management general.
Managementul general sau ştiinţa conducerii, este format,
după marea majoritate autorilor din 5 elemente: anticipare sau
proiecţie, organizare, conducere, coordonare şi control. După
Maria Cojocaru (2003) termenul de management este folosit cu o
semantică deosebit de complexă şi are drept scop orientarea
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
82
activităţii oamenilor în scopul unor realizării unor obiective
stabilite. Pentru R. Kreitner (1992) managementul reprezintă o
lucrare colectivă cu şi pentru ale persoane, folosind eficient
resursele limitate într-un mediu dinamic şi parţial imprevizibil
pentru atingerea unor obiective prestabilite şi având drept
finalitate satisfacerea unor nevoi colective sau individuale. I. Mihuţ
(1997) atribuie actului şi procesului managerial valenţe artistice,
vorbind despre o artă a managementului, dimensiune
indispensabilă managementului contemporan. In timp ce R.
Kreitner (1992) propune chiar o formulă matematică de calcul a
succesului managerial: S = A x M x O
Deci Succesul managerial este egal cu produsul dintre
Abilitatea managerială, Motivaţia activităţii manageriale şi
Oportunitatea acesteia. Desigur, managementul este, aşa cum
sugerează Maria Cojocaru, un domeniu deosebit de complex şi nu
se reduce la o formulă, dar multitudinea de abordări şi formule
oferă perspectivei înţelegerii actului şi procesului de conducere
multilateralitate, multidimensionalitate precum şi multă
imprevizibilitate.
În opinia noastră managementul este ştiinţa şi practica
convieţuirii controlate, a existenţei raţionale colective a oamenilor,
ştiinţa controlului şi disciplinării organizaţiei, asta în condiţiile în
care omul nu este doar raţionalitate ci şi instinct, spontaneitate,
agresivitate, intuiţie iar organizaţia nu este doar o entitate
raţională, cognoscibilă, manipulabilă ci şi o lume în sine, în mare
parte necunoscută, cu o dinamică sine-qua-non, cu evoluţii în mare
parte distincte de percepţia noastră despre ea. Organizaţia
instituită şi funcţională capătă caractere ontologice, devine fiinţă
„în sine”. Scopul managementului este integrarea teleologică în
această „fiinţă”, entitate existenţială personală colectivă, operarea
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
83
conştientă şi voluntară în interiorul ei pentru atingerea unor
scopuri individuale sau colective, aferente unor nevoi individuale
sau colective.
4.3.2. Managementul resurselor umane
Din unele puncte de vedere managementul serviciilor de
asistenţă socială nu este altceva decât un management al resurselor
umane. După cum, se ştie, managementul resurselor umane este o
ramură a managementului general, mai mult decât atât, este şi o
dimensiune a acestuia. Multe instituţii au în componenţă servicii
sau chiar directori specializaţi de resurse umane însă nici
managerul general nu se poate limita la o administrare pur tehnică
a organizaţiei. Instituţiile de mari dimensiuni impun înfiinţarea
unor servicii de resurse umane, care funcţionează ca entităţi
autonome, bine organizate cu structuri şi obiective clar delimitate.
Cu cât instituţiile, firmele au dimensiuni mai reduse cu atât
managerul general trebuie să „acopere” şi această activitate. În
toate cazuri factorul uman tinde să aibă o un rol tot mai important
în strategiile manageriale, iar managerul, indiferent la ce nivel
ierarhic „operează”, ce sarcini concrete are, este condiţionat
fundamental să acorde personalului, factorului uman, resursei
umane rolul pe care îl merită. Motivarea, prevenirea şi rezolvarea
conflictelor, calificarea şi perfecţionarea, organizarea, reglarea
raporturilor de muncă, selecţia, evaluarea personalului sunt
categorii cu care operează orice manager, cu atât mai mult
managerul de resurse umane.
În ceea ce priveşte teoretizarea domeniului autori precum H.J.
Leavitt, E. Mayo sau F. Roethlisbergher au avut contribuţii
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
84
cruciale. Încadraţi în ceea ce s-a numit Şcoala Relaţiilor Umane,
autorii enumeraţi aşează pe prim planul interesului privind ştiinţa
managementului, omul, persoana individuală determinată, cu
nevoile, personalitatea, calităţile sale specifice. Aceştia propun o
reîntoarcere la om ca principală resursă de dezvoltare şi eficienţă
organizaţională. Fără a nega rolul managementului clasic ei
subliniază ideea unei revoluţii manageriale în care unele raporturi
să se schimbe, iar rolul unor factorului şi fie reconsiderat. Desigur,
factorului uman trebuie să i se acorde rolul principal. Sursa
eficienţei nu mai este reprezentată doar de calitatea intrinsecă a
funcţionării organizaţie sau a deciziilor manageriale ci de calitatea
oamenilor care o compun, calitatea relaţiilor interpersonale,
libertatea de creaţie şi afirmare a angajaţilor potrivit aptitudinilor
şi aspiraţiilor concrete pe care aceştia le au. Dacă managementul
clasic solicită executarea unor sarcini riguros înscrise în fişa
postului managementul propus de această şcoală solicită
valorificarea resurselor neexploatate, intuitive, creative ale
angajaţilor, inerente personalităţii lor, în rezolvarea şi prevenirea
conflictelor, antrenarea în procesul de perfecţionare, identificarea
surselor de schimbare eficientă, rescrierea din mers a obiectivelor,
tranzacţionarea cu superiorii a metodelor şi căilor de obţinere a
rezultatelor propuse, coborârea cercului decizional cât se poate de
jos, până la angajaţii care nu au în fişa postului nici un fel de
sarcină managerială.
Dacă unele dintre expunerile de mai sus se concentrează pe
resursa umană înţeleasă ca obiect al actului şi procesului
managerial, adică angajatul, personalul şi pe organizaţie ca
structură interumană, Merylem Le Saget (1992) în lucrarea Le
manager intuitif aplică paradigma eficienţei (obţinută prin
intermediul resurse umane) nu la organizaţie ci la personalitatea şi
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
85
stilul managerului. Acesta susţine că dinamica impresionantă a
schimbările din societatea contemporană (trecerea de la era
industrială la era informaţională, de la instituţia creier la instituţia
flux, de la piramidal la reţea, de la static la dinamic, de la viziunea
elementaristă la viziunea globală, sistemică) impune un nou tip de
lider, manager, iar formula cea mai recomandată în aceste condiţii
ar fi cea de manager intuitiv.
Pentru a-şi susţine propunerea face apel la diada animus –
anima, teoretizată de Yung, subliniind faptul că managementul s-a
impus mai ales prin animus, adică prin componenta exterioară,
pragmatică, autoritară, instrumentală şi a neglijat sufletul, anima,
interiorul. În condiţiile în care prin definiţie managerul lucrează şi
coordonează oameni, condiţia succesului trebuie să o reprezinte nu
doar calităţile tehnice profesionale ci mai ales cele intrinsec umane.
În acest scop propune deplasarea accentului de pe raţiune pe
intuiţie şi revenirea la umanism în procesul de conducere, în care
să se utilizeze calităţi precum – empatia, simţul urgenţei,
autenticitatea, receptivitatea, simplitatea comunicării,
adaptabilitatea, viziunea proiectivă, perceperea viitorului.
Managerul intuitiv trebuie să ştie să „citească” problemele şi să le
de-dramatizeze. Important este ca managerul să aibă capacitatea şi
carisma să determine o atmosferă pozitivă, reconfortantă, creativă
şi activă, productivă şi nu să impună printr-o autoritate
autosuficientă reguli şi limite neasimilate de către membrii
colectivului. Acest mediu permite empatia, comunicarea verbală şi
nonverbală, exprimarea fără teamă a sentimentelor şi opiniilor,
coagularea unor raporturi interpersonale autentice, eficiente,
determină configurarea unor obiective din mers, fără a afecta
sarcina şi scopurile organizaţiei ci, dimpotrivă, reîmprospătează
reperele teleonomice ale organizaţiei.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
86
Managementul resurselor umane este mai mult decât o
preocupare teoretică sau metodologică, acesta se impune tot mai
mult, cu o incidenţă şi „agresivitate” accentuate, devenind practic
un fenomen social, politic şi economic. Realitatea depăşeşte teoria,
aceasta din urmă de abia dacă ţine pasul cu schimbările care au loc
„în piaţă”. Studiul acestui fenomen nu reprezintă doar o necesitate
economică, de eficientizare a investiţiilor ci reprezintă o necesitate
socială, antropologică şi o cerinţă istorică, relativă ca condiţia
existenţei umane sociale.
Managementul defectuos sau mercantil al fenomenelor umane,
sociale poate avea urmări tragice în planul relaţiilor interumane, în
general, poate afecta echilibrele dintre diferite entităţi sociale, sau
relaţiile politice dintre mari grupuri sau ţări, poate conduce la mari
tragedii umane colective sau individuale
. Cu privire la calitatea, obiectivele, metodele conducerii şi
managementului resurselor umane s-ar putea impune chiar
necesitatea unei noi filozofii manageriale, a unui nou concept sau
unei noi concepţii privind leadership-ul în general, care nu s-ar
putea face decât în contextul unor abordări epistemologic-
experimentale mai cuprinzătoare şi într-o viziune disciplinară
multidimensională, antropologică. În acest context, se poate opera
şi cu ipoteza/conceptul unui nou tip de management al resurselor
umane în domeniul asistenţei sociale.
4.3.3. Managementul social
Conceptul şi teoria managementului social s-au desprins din
sfera managementului general şi priveşte problematica gestionării
„afacerilor sociale” (V. Miftode, 1995). Contrapus întrucâtva
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
87
managementului economic acesta poate fi definit drept activitatea
de conducere, organizare, planificare, coordonare etc. din
instituţiile sociale. Sfera sa de acoperire este desigur mai largă, unii
autori consideră că şi managementul politic intră în această
categorie. Nu trebuie confundat cu managementul resurselor
umane, pentru că acesta din urmă se regăseşte şi în sfera
economică. Caracteristica definitorie a acestui tip de management
este dată în primul rând de specificul domeniilor la care se aplică.
Este vorba despre organizaţiile şi instituţiile administrative, cu
precădere. Nu am greşi cu nimic dacă am afirma că managementul
social ar privi şi unele aspecte manageriale din domeniul economic
cum ar fi coordonarea, lidershipul grupurilor sociale spontane,
relaţiilor şi raporturilor psihologice din aceste organizaţii. În
această accepţiune vorbim despre managementul social ca o
dimensiune sau latură a managementului general.
Spre deosebire de managementul economic managementul
social nu are o definite atât de clară privind raporturile funcţionale
de bază, precum raportul dintre investiţii şi rezultate. Eficienţa
activităţilor sociale este, de cele mai multe ori, dificil de evaluat.
Nici obiectivele nu pot fi descrise totdeauna în termeni de
eficacitate măsurabilă din cauza multitudini şi complexităţii
factorilor implicaţi. Evaluarea personalului este de cele mai multe
ori complicată de imposibilitatea impunerii unor criterii
„economice” clare. În general managementul social este însoţit de
ineficientă şi pierdut în complicate ecuaţii birocratice şi politice.
Managerii se limitează, în multe cazuri, la o administrare curentă a
activităţilor, ferindu-se de măsuri radicale de eficientizare, care ar
putea aduce schimbări necontrolabile sau le-ar putea afecta statul
social şi puterea în instituţie.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
88
Instituţiile publice sunt cimentate în organigrame stufoase şi
inflexibile, activitatea personalului este limitată la sarcini rigide
înscrise imperios în fişe ale postului, climatul social şi psihologic
este deprimant şi necreativ, evaluările periodice sunt de multe
formale, superficiale şi nerelevante. Conducătorii instituţiilor
administrative trăiesc permanent cu „angoasa pierderii” postului,
fiind mult mai preocupaţi de imaginea pe care o au în percepţia
superiorilor de cât de eficientizarea activităţilor în organizaţiile pe
care le conduc. În unele instituţii publice nici măcar sarcinile şi
obiectivele nu se cunosc cu claritate, se confundă obiectivele cu
activităţile, acestea din urmă devenind scopuri în sine şi medii de
confruntare internă sterilă între persoane fără nici o legătură cu
finalitatea funcţionării organizaţie, care trebuie să fie interesul
cetăţeanului, clientului. Relaţiile interpersonale in interiorul
organizaţiilor se caracterizează adesea prin conflictualitate sterilă,
confuzii şi suprapuneri de sarcini.
În concluzie managementul social chiar dacă este necesar şi
impus de nevoia organizării şi conducerii activităţii în instituţiile
publice are multe aspecte negative. Acesta este un domeniu în care
există loc pentru multe îmbunătăţiri, un rol important în acest sens
l-ar putea avea specialiştii în resurse umane şi P.R.
4.3.4. Managementul umanist
Managementul umanist este un concept şi un sistem de practici
care presupun aspecte în planul strategiilor, obiectivelor, relaţiilor
inter-umane, climatului organizaţional, mediului fizic dar mai ales
în planul calităţii umane a personalului, managerului şi
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
89
managementului. Vizează existenţa în organizaţii a climatului
social şi uman care să favorizeze şi fericirea personalului,
convieţuirea optimă, perspectiva de dezvoltare personală şi, în
consecinţă, eficienţa şi productivitatea. Priveşte atât mediul
profesional cât şi organizaţia/ instituţia ca întreg.
De exemplu, în organizaţiile de asistenţă socială cei
instituţionalizaţi, pot observa eforturile foarte mari care se fac
pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale, crescând cantitatea de
hrană, calitatea acesteia, îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, chiar
creşterea (fizică) a numărului de educatori dar efectele pozitive
consistente în calitatea vieţii, în special a vieţii psihice, să nu fie pe
măsura investiţiilor şi aşteptărilor. După cum este posibil ca prin
simpla schimbare a managementului clienţii să cunoască o
îmbunătăţire accentuată a vieţii lor fără nici o schimbare în mediul
material. Cheia o constituie factorul uman. Avem în vedere stilul şi
calitatea managementului, calitatea personalului de specialitate şi
de îngrijire /educaţie, personalitatea managerului şi personalului,
calitatea relaţiilor interpersonale şi a climatului social
organizaţional general. Rolul esenţial nu-l are în paradigma
managerială umanistă simpla lor prezenţă fizică sau în
organigramă ci măsura în care prezenţa şi activitatea lor conduc la
apariţia şi dezvoltarea mediului, climatului empatic-uman - ca
sursă a stării de bine, echilibrului, satisfacţiei, fericirii, vieţii şi
dezvoltării plenare prin comunitate. Acest mediu are următoarele
componente: socio-afectiv, cognitiv, instituţional, moral, fizic-
expresiv, comunicaţional, educativ şi managerial.
Studiile subliniază faptul că atât insuficienţa afecţiunii şi
empatiei precum şi excesul (lipsa dozajului) explică multe dintre
tulburările de dezvoltare a copiilor, în special în instituţii. Funcţiile
şi capacităţile psihice de bază dobândesc retarduri sau acronii,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
90
personalitatea se structurează şi instituie dezadaptativ, favorizând
conduitele deviante, impulsivitate fiind astfel afectată performanţa
şcolară şi capacitatea de adaptare/integrare socială. Copiii trăiesc o
suferinţă cronicizată, o lipsă de sens, sunt nefericiţi., instituţia de
asistenţă socială nu-şi îndeplineşte misiunea.
Pentru realizarea unui mediu organizaţional propice creşterii şi
educaţiei copilului, unei vieţi fericite, a ambientului empatic-
uman, componenta afectivă, empatia, ataşamentul sunt
indispensabile dar nu suficiente. Sunt necesare şi celelalte
componente, enumerate mai sus. Acestea sunt strict legate de
calitatea leadership-ului, managementului.
Managementul umanist îl analizăm, în lumina unor paradigme
manageriale moderne, tranzacţionale, flexibile şi participative, atât
ca dimensiune a activităţii manageriale curente cât şi ca tip
particular de management.
Dintre tipurile de management consacrate sau studiate de
literatura de specialitate managementul participativ şi cel intuitiv
ni se pare interesante ca repere pentru specificul managementului
umanist. Iată după, după Marylem Le Saget, căile posibile ale unui
managementului intuitiv (vezi M. Zlate, 1997, p 23) :
- Construirea unei viziuni inspiratoare – proiectarea în viitor,
imaginarea unor proiecte şi căi ambiţioase, noi, chiar riscante,
orientarea spre o lume viitoare - viziunea este o imagine ideală, o
imagine a viitorului, unică, ea rimează cu viaţa, cu emoţia, cu
căutarea gradului de perfecţiune, ea direcţionează şi canalizează;
- Comunicarea autentică – ce presupune primirea şi
transmiterea feed-back-ului (a criticilor şi complimentelor cu efecte
pozitive asupra sa cât şi asupra colaboratorilor şi subordonaţilor
săi), lupta contra etichetelor, dezvoltarea capacităţii de a asculta,
care depinde de autenticitatea şi deschiderea individului;
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
91
- Elaborarea stilului eficacităţii personale – a fi eficace nu
înseamnă a face mult în scurt timp, ci a face ceva cu stil, dacă
rezultatele bune obţinute sunt expresia competenţei, rezultatele
excelente sunt expresia stilului managerului care neglijează
modelele pentru a produce în maniera sa proprie;
- Descoperirea sursei motivaţiei – cu atât mai necesară cu cât o
serie de caracteristici noi ale organizaţiei contemporane
(aplatizarea structurilor piramidale şi apariţia reţelelor, intrarea în
instituţii a tinerilor turbulenţi, a generaţiei de excelenţă, şocurile şi
paradoxurile) o impun de la sine; accentul pe motivaţia intrinsecă,
pe oferirea posibilităţii de expresie şi realizare de sine, dezvoltarea
coerenţei organizaţiei şi grupurilor, cultivarea „capitalului de
încredere” devin esenţiale în motivarea oamenilor;
- Depăşirea nevrozelor organizaţiei – organizaţia este „locul
tuturor exceselor”, locul în care omul îşi pierde identitatea de sine,
în care el trebuie să fie Superman, unde îi este afectată profund
interioritatea; pe acest teren apar tot felul de efecte negative
(anxietate, isterie, neadaptare, depresii), pe care managerul trebuie
să le depăşească;
- Înţelegerea treptelor iraţionalului. Dat fiind faptul că o serie
de fenomene (stressul – un formidabil detonator al iraţionalului,
deziluziile, fuga după senzaţional (exotic, imprevizibil, dramatic,
reacţiile de explozie, fascinaţie, supradocilitate sau admiraţie şi
gelozie etc.) sunt din ce în ce mai prezente în organizaţii, ele având
o mare încărcătură emoţional-iraţională, cunoaşterea, înţelegerea
şi eliminarea lor devin absolut necesare. Or, acesta este domeniul
în care liderul intuitiv este cel mai implicat;
- Crearea consensului – absolut obligatorie mai ales în procesul
luării deciziilor care necesită considerarea nu doar a raţionalităţii
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
92
ci şi a unor factori psihici (motivaţii, atitudini, factori de
personalitate) cu efecte facilitatoare sau perturbatoare;
- Reinventarea timpului. Asistăm astăzi la o îngrijorătoare
accelerare a timpului. Pe măsură ce timpul de muncă scade avem
tot mai puţin timp la dispoziţie, suntem pe cale de a instituţionaliza
o societate a nerăbdării. Iată de ce, reinventarea urgentă a timpului
este obligatorie. Trebuie reinventat timpul care să respecte
ritmurile noastre biologice, să redea un loc aşteptării, relaţiilor
intime, imaginaţiei creatoare, actelor gratuite şi vesele. Timpul,
spune autoarea, în loc de a fi un duşman, poate deveni un prieten;
- A trăi organizaţia „proces”, care evoluează, se transformă,
trece printr-o serie de cicluri, modelelor de proces ale organizaţiilor
corespunzându-le modelele de proces ale individului
(conştientizarea semnelor care anunţă o criză, a celor în care
persoana devine stăpână pe sine, îşi ia evoluţia în propriile sale
mâini, efectuează transformările necesare, câştigă în maturitate).
Liderului îi revine sarcina de a „citi” toate aceste procese, devenind
el însuşi un „lider proces”.
Totuşi, nimic nu este mai greu de schimbat decât cutumele şi
mentalităţile organizaţionale cu puternice ancore în tradiţia şi
cultura locurilor. Dominante sunt încă ideile şi atitudinile de genul:
ca să conduci o organizaţie trebuie să te impui prin forţă; între
membrii acestora se instituie raporturi ierarhice bazate pe
autoritate. Predomină valori precum disciplina, executarea
necondiţionată, subordonarea. Strategiile manageriale preiau de
regulă aceste „valori”, se bazează pe ele şi chiar le convertesc în
metode. Prin natura ei organizaţia umană este uniformizatoare,
generatoare de autoritate şi abuz. În domeniul asistenţei sociale
organizaţiile, instituţiile, aşa cum s-au instituit şi funcţionează ele
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
93
în ţara noastră, au multe dintre caracteristicile enumerate mai sus,
chiar dacă ele găzduiesc copii sau persoane cu handicap.
Modelul organizaţional clasic a fost, în mare, preluat fără prea
multe adaptări. Este adevărat în ultimul timp, prin
dezinstituţionalizare sau apariţia centrelor de tip familial lucrurile
sau mai îmbunătăţit. Dar în multe cazuri doar sau mutat şefii
centrelor şi personalul dintr-un centru mare în unul de tip familial,
practicile şi atitudinile de fond rămânând neschimbate. Strategiile
şi obiectivele manageriale şi de asistenţă fiind ghidate în continuare
de indicatori cantitativi, economici, administrativi. Multor
manageri sau specialişti nu le este clar ce au de făcut, care este
scopul lor acolo, dar mai ales nu ştiu cu claritate care este scopul
prezenţei copiilor, persoanelor cu dizabilităţi sau vârstnicilor în
instituţia respectivă. Cuvintele de ordine sunt găzduire, îngrijire,
securitate, hrănire, adăpost. Preocuparea pentru viaţa intimă,
afectivă, subiectivă, fericirea autentică a acestora, recuperarea lor
durabilă nu s-a transformat încă în obiectiv important, real, asumat
în mod explicit, nu constituie încă peste tot vector director al
strategiilor manageriale/asistenţiale.
O răsturnare radicală a raporturilor dintre obiectivele
„materiale” şi cele „spirituale” se impune şi credem că a sosit
momentul şi pentru asistenţa socială din ţara noastră. Atunci când
strategiile şi proiectele de asistenţă şi intervenţie, obiectivele
„spirituale” vor deveni prioritare iar cele „materiale” secundare, sau
cu scop instrumental atunci am putea spune că serviciile de
asistenţă socială sunt în acord cu misiunea lor umanistă adevărată
şi nu se limitează la asigurarea supravieţuirii precum pentru
necuvântătoare. Calea o reprezintă, credem noi, umanizarea
strategiilor manageriale şi de intervenţie. Cuvinte cheie: gradul de
satisfacţie şi fericire individuală, dezvoltarea umană, empatie,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
94
ataşament, educaţie afectivă, morală, voluntară, educaţia
personalităţii. Vorbim deci despre oameni şi nu despre
necuvântătoare, obiectivele privesc îngrijirea, formarea, educaţia şi
dezvoltarea ca oameni, ca fiinţe psiho-intelectuale, psiho-afective,
morale, sociale, estetice, ludice, spirituale. Asistenţa şi educaţia în
perspectivă umanizatoare deplasează accentul de pe indicatori
administrativi pe indicatori formativi, educativi, empatici,
spirituali, de pe instituţie şi organizaţie pe persoane concrete şi
microgrupurile socio-empatice particulare, de pe persoane ca
resurse şi instrumente pe persoane ca fiinţe în sine, personalitate,
subiect existenţial.
Propunem soluţia noastră a balanţei fericirii pentru a măsura
gradul de satisfacţie şi realizare a obiectivelor. Astfel, dacă la o
evaluare finală frontală a clienţilor unei instituţii rezidenţiale
valorile obţinute se află în dreapta celor obţinute la evaluarea de
control putem afirma că gradul de satisfacţie şi fericire a crescut,
ceea ce ne conduce la constatarea că serviciul de asistenţă socială
şi-a făcut treaba. Dacă valorile se află în partea stângă a celor de
control, sau în poziţii echivalente atunci, în pofida unor posibile
mutaţii pozitive în plan organizaţional sau administrativ,
strategiile ar trebui schimbate sau îmbunătăţite. În acest din urmă
caz instituţia, strategiile manageriale au carenţe la misiunea sa
fundamentală: aceea de a asigura servicii şi un climat care faciliteze
starea de bine, dezvoltare şi fericire individuală. Evaluarea
punctuală poate intra în detalii şi priveşte alte balanţe
subcomponente: balanţa afectiv-subiectivă, balanţa afectiv-
socială, balanţa morală (conduita), balanţa stimei de sine,
balanţa dezvoltării personale, balanţa existenţială, balanţa
emoţional-voluntară etc.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
95
4.4. Sociologie umanistă şi asistenţă socială
umanistă
4.4.1. Paradigma sociologică umanistă a asistenţei
sociale
În perspectiva paradigmei sociologice umaniste problema
socială, vulnerabilitatea, sistemul client se explică, în principal,
prin tulburări ale calităţii relaţiilor interumane la nivel local,
personal, organizaţional, contextual, existenţial şi mai puţin prin
caracteristicile universale ori structural-funcţionale ale
macrosistemelor din care fac parte.
În mare parte teoria asistenţei sociale se fundamentează, ca
teorie a practicii sociale, pe teoria sociologică, pe realitatea şi teoria
socială, pe sistemul şi practica profesioniştilor din domeniu dar
atrage şi marile teme sau dezbateri socioumane ştiinţifice ori
filosofice cu privire la condiţia umană, drepturile persoanei,
raportul dintre individ şi comunitate/ societate, solidaritatea
socială/ umană.
Astfel unele teorii promovează conceptul unei fiinţe umane
autonome, suverane, relativ independente de contextul social şi a
unei societăţi în care raporturile şi regulile se formează în mod
spontan, legic obiectiv, nefiind recomandată intervenţia
reglatoare şi nici întrajutorarea umanitară. O astfel de intervenţie
ar deregla funcţionarea eficientă a societăţii, ar constitui o
ingerinţă ilegitimă în evoluţia şi cursul firesc al lucrurilor.
Societatea are legile ei „obiective”, persoanele şi grupurile sociale
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
96
trebuie să se adapteze proceselor din societate, iar cei care nu
reuşesc se auto-elimină sau sunt eliminaţi - extrapolare în plan
social a cunoscutelor teorii privind evoluţia şi adaptarea biologică,
teorii propuse de Darwin. Este o abordare radicală pe care nici o
societate nu o poate promova integral.
La extrema cealaltă s-au impus un număr foarte mare de idei
care propun soluţia unei convieţuiri bazate pe valori precum
solidaritatea, întrajutorarea, umanismul, ataşamentul, empatia,
fundate pe conceptul unei fiinţe umane morale, empatice,
spirituale, binevoitoare, protectoare şi protejată şi a unei societăţi
care aşează la bazele existenţei şi funcţionării sale umanismul şi
solidaritatea socială, care-şi foloseşte pârghiile instituţionale
pentru a interveni în scopul asistenţei şi reabilitării persoanelor şi
grupurilor aflate în dificultate sau în situaţie de risc.
Diversitatea perspectivelor şi abordărilor se regăseşte şi în
sistemul de teorii specifice ale asistenţei sociale. Cele mai
importante fiind teoria teoria ataşamentului, teoria îngrijirii,
teoria participării, teoria acţiunii sociale, teoria identităţii etc.
Marea majoritate fiind de natură şi orientare umanistă.
Sistemul de asistenţă socială funcţionează în mod
instituţionalizat în majoritatea ţărilor şi se descrie ca o
componentă esenţială a unui sistem mai complex: sistemul de
protecţie socială. Ca subsistem al protecţiei sociale asistenţa sociala
se bazează în principal pe fonduri provenite din bugetul statului
sau din donaţii ale voluntarilor şi ale instituţiilor internaţionale
Asistenţa nu presupune, de regulă, nici o contribuţie financiara a
persoanei asistate şi se realizează de regulă după evaluări
particulare. Ajutorarea persoanelor aflate in dificultate are la bază
principiul solidarităţii şi presupune evaluarea trebuinţelor
asistatului (Zamfir, 2009).
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
97
Dincolo de orice considerent de ordin filozofic sau ideologic în
orice perioadă istorică, ţară, sau standard există limite universale
sub care se descrie în mod fundamental situaţia de dificultate a
oricărui individ sau grup. Este vorba despre supravieţuirea
biologică, sănătatea, existenţa unui minim de relaţii sociale şi de
comunicare care să asigure echilibrul, viaţa psihică normală şi
perspectiva de realizare ca fiinţă socială, în plan civic şi profesional.
Altfel spus orice individ sau grup pentru a evita starea de dificultate
ar trebuie să beneficieze de un minim de condiţii din punct de
vedere biologic, psihologic şi socio-cultural. Acestea sunt cele trei
mari dimensiuni ale existenţei omului.
În concluzie serviciile de asistenţă socială, lucrătorii sociali se
concentrează atât pe latura social-economică cât şi pe cea socio-
umană ori psihologic-individuală. (Text preluat din volumul
Teoria fericirii în asistenţa socială, Petru Ştefăroi, Editura Lumen,
Iaşi, 2009b, pp. 22-23).
În acest context necesitatea paradigmei sociologice umaniste a
asistenţei sociale, ca resursă ştiinţifică teoretică şi metodologică
este de necontestat. Rezultatul acestui proces epistemologic-
metodologic se reflectă cel mai bine în conceptul de asistenţă
socială umanistă, care porneşte de la o critică, decentă, a asistenţei
sociale clasice şi propune în principal resurse şi metode centrate pe
persoană şi contextul/ mediul sociouman concret al clientului,
individual sau colectiv.
Teoriile sociologice clasice, teoriile câmpurilor sociale, teoriile
excluderii, marginalizării şi vulnerabilizăţii sociale, subculturilor
deviante, acţiunii sociale şi altele tind să desconsidere rolul factorul
subiectiv, personalităţii, voinţei, deciziei personale în situaţia
problemă. O persoană situată într-o situaţie de risc sau
vulnerabilitate este astfel aprioric subiect de intervenţie socială
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
98
sistematizată chiar dacă prin propriile resurse existenţial-
psihologice are capcitatea de a se detaşa de situaţia de dificultate.
Protecţia oferită tinde să-i anihileze iniaţiva, să caute o zonă
minimală sigură de confort, abandonând efortul de dezvoltare
personală/ profesională şi autonomizare socială.
Paradigma sociologistă nomologică consacră ca legitate şi
normalitate polarizarea, marginalitatea, devianţa, sărăcia prin
argumentul holistic al unităţii/ funcţionalităţii prin diversitate -
societatea cuprinde persoane sau categorii eficiente dar şi
ineficiente social, înstărite dar şi sărace, normale dar şi
handicapate sau deviante. Desigur aceasta este realitatea, dar prin
teoretizare şi operaţionalizare necritică, prin instituţionalizarea
unor programe de protecţie, se poate constituie în factor agravant,
inducând atitudini de tip fatalist, ori situaţii care pot fi foarte uşor
exploatate ca surse facile de bunăstare liminală de către unele
persoanele sau categorii sociale.
Personalitatea clientului, situaţia de dificultate, situaţia de risc
sunt realităţi mult mai complexe decât le pot modela paradigmele
clasice ale teoriei generale a sistemelor. Primul factor
„imprevizibil” şi greu controlabil îl constituie însăşi personalitatea
umană, ca şi definiţie ontologică. După mulţi autori, teoria
generală a sistemelor tinde să standardizeze clientul şi situaţia
socială problemă, neluând în calcul toate valenţele şi dimensiunile
implicate (Parsons, 1978). Ori, cum, de fapt, interacţiunea socială
(problema socială, sistemul client etc.) reprezintă, în ultimă
instanţă, alcătuiri de persoane (personalităţi), neglijarea variabilor
profunde, ontologice/ existenţiale şi teleologic-proiective ale
personalităţii poate conduce la o reprezentare nefidelă a problemei
investigate. Aşadar, ceea ce se mai reproşează abordărilor de tip
clasic este neglijarea variabilei personalitate în dimensiunile ei
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
99
profunde, ontologice, spirituale, singulare. Aici includem şi slaba
preocupare pentru factorul fericire.
Schimbarea cea mai radicală, atât pentru teoria cât şi pentru
practica asistenţei sociale, pare să fie dată de modul în care este
reprezentat şi abordat clientul sau problema socială, care devine
problemă umană.
Clientul „social” reprezintă o mare provocare pentru ştiinţă
tocmai datorită marii varietăţi, diversităţi şi complexităţi a
cazurilor, în structura lor socio-culturală sau psihologică, cât şi în
ceea ce priveşte profunzimea şi impredictibilitatea variabilelor
intrinseci acestuia: organismul, personalitatea, comportamentul -
în cazul clientului individual; micro-contextul socio-cultural,
caracteristicile particulare psiho-sociale ale grupurilor - în cazul
clientului colectiv, multipersonal. Investigaţiile experimentale
reuşesc foarte greu să elimine erorile şi variabilele parazite.
Rezultatele pot fi cu greu generalizate şi extrapolate la întreaga
categorie de clienţi avută în vedere prin tema de cercetare.
Operarea, în studiul şi reprezentarea problemei sau clientului din
asistenţa socială, cu metodele ştiinţifice aplicate riguroas
(reducţionismul metodologic, abstractizarea şi generalizarea,
limitarea la concluziile experimentale, neglijarea factorilor de
profunzime şi dinamică, neglijarea dimensiunii axiologice şi
subiective) poate conduce la modele simpliste, reducţioniste sau
chiar cu o fidelitate foarte scăzută. Unele dintre neajunsurile
abordării ştiinţifice a clientului tind să se regăsească şi în
reprezentarea „academică” a acestuia (Ştefăroi, 2009a, p. 14).
Abundența de concepte, teorii, metode și tehnici umaniste
provenite din ştiinţele şi practicile sociale, inclusiv din sociologia
umanistă justifică observația că ne aflăm în prezența unei a treia
căi în asistența socială, adică asistența socială umanistă, cu
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
100
perspectivă de a deveni chiar dominantă în viitor. Explicația se
regăsește în faptul că asistența socială umanistă include concepte și
metode din cele două „forţe” consacrate, asistența socială
tradițională și asistența socială critică dar aduce, de
asemenea, multe elemente noi, în funcție de noile realități sociale,
umane, economice, culturale și de noile tendinţe din știință și
practică. În acest fel, se poate afirma că asistenţa socială umanistă
ar putea și deveni una dintre cele mai importante soluții
doctrinare/ metodologice pentru problemele sociale și umane
generale ale Mileniului III.
Necesitatea unei abordări umaniste în asistența socială, cu
accent pe teoria și practica empowermentului (persoanei și
comunității), a devenit evidentă mai ales după căderea
comunismului în țările central și est-europene, odată cu care s-au
prăbușit multe aspirații de a realiza o societate fără inegalitate și
opresiune și odată cu apariția crizei economice, care a redus mult
resursele cu care să fie ajutaţi indivizi și categoriile sociale
defavorizate, zdruncinând serios statul bunăstării.
Cele două evenimente sociale și economice cruciale au afectat
puternic fundamentul ontologic și ideologic al asistenţei sociale
radicale (revoluțiile anti-comuniste) și al asistenței sociale
tradiționale (criza economică). Astfel, a fost disturbat foarte mult
proiectul de schimbare socială și politică prin reforme sau chiar
revoluție, de edificare a unei societăți fără opresiune, nedreptate,
inegalitate, discriminare și sărăcie promovat de asistenţa socială
critică, precum și practica ajutorării persoanelor şi comunităţilor
sărace, aflate în nevoie, în suferință, prin ajutor direct sau prin
mecanismele statului bunăstării și solidaritatea socială, promovate
de asistenţa socială tradițională.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
101
În acest context, asistență socială umanistă apare atât ca o
soluție de criză dar şi ca o expresie a unei necesităţi istorice, a unei
dezvoltări specifice a sistemului de asistență socială, a unor
acumulări și evoluții specifice în teorie și practică.
Împunerea acesteia, în teoria și practica asistenței sociale, în
mod consistent și definitiv nu este un proces ușor și intempestiv,
nu se poate limita la o simplă cumulare a conceptelor, teoriilor și
practicilor de orientare umanistă, importate din alte domenii ale
stiințelor și practicilor sociale ci necesită construirea unui sistem
teoretico-metodologic propriu, structural după paradigma
epistemologic-descriptivă consacrată a științelor și practicile
sociale, în care să fie abordate în mod distict aspecte cheie precum
fundamentarea teoretică, valori de bază, teorii sursă și specifice,
resursele şi mijloacele de bază ale practicii, specificul practicii,
problema personalului, dar și aspecte aplicative precum asistenţa
socială umanistă a familiei şi copilului, familia și copilul fiind
preocupări esențiale ale teoriei și practicii specifice.
4.4.2. Obiectul asistenţei sociale umaniste
Suferinţa umană, nefericirea, eşecul personal, pierderea,
dezumanizarea persoanei, drama sufletească şi marile tragedii
colective, catastrofele cu impact uman considerabil se constituie în
fenomenele şi categoriile centrale a ceea ce s-ar putea numi obiect
al asistenţei sociale umaniste
În acord cu principiile şi valorile umaniste din asistenţa
socială normalitatea pentru o persoană presupune împlinirea în
plan socio-profesional şi familial şi, în consecinţă, în plan personal.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
102
Sunt idealuri consubstanţiale condiţiei umane şi dreptului
fundamental la fericire a fiecărei fiinţe umane (Ellenhorn, 1988).
În activitatea lor cotidiană, însă, profesioniştii din asistenţa
socială interacţionează în mod curent cu persoane neîmplinite
profesional sau familial, persoane care au eşuat sau au deviat din
drumul optim al realizării profesionale şi sociale, trăind drame
personale şi insatisfacţii cronice zi de zi. Intrând în cercuri
depresive, anxioase şi existenţiale vicioase dramele lor persoanle
sunt întreţinute de conexte sociale, culturale, morale sau
economice ostile ori defavorizante, frecvente nenorociri, necazuri,
şocuri, lovituri pe care le primesc, cu greu reuşind să se redreseze
cu forţe proprii. Practic, pierd controlul asupra vieţii lor, pot intra
într-un fel de derivă, în impas existenţial, sunt abandonate
proiectele personale, aspiraţiile, precuparea pentru familie, carieră
sau
Majoritatea problemelor cu care se confruntă serviciile de
asistenţă socială au legătură cu dezumanizarea şi degradarea
morală a comunităţilor şi a persoanelor, mai ales a familiei şi
membrilor acesteia. Comunităţile în care predomină persoane
insuficient dezvoltate uman/ personal/ moral, egoiste,
individualiste, preocupate doar de binele personal sunt aproric
predispuse la probleme.
Existenţa umană prin comunitate impune morala nu ca
alternativă ci ca o condiţie a spravieţuirii. Solidaritatea, altruismul,
empatia, sensibilitatea la problemele celuilalt, întrajutorarea sunt
fundamente ale existenţei solective a omului. Disoluţia valorilor
morale în comunităţii are ca drept consecinţă dezagregarea,
pierderea unităţii şi valorilor comune. Comunitatea se va divide în
indivizi sau grupuri de interese particulare, procesul are consecinţe
dramatice pentru persoanele vulnerabile, copii, vârstinic, bolnavi,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
103
care sunt de regulă dependente de ceilalţi ori de instituţiile
comunităţii.
Efecte tragice se întâlnesc la nivelul familiilor. Degradarea
valorilor constituţionale ale familiei, a familiei nucleare, pierderea
unităţii şi semnificaţiei morale şi educaţionale a acesteia constituie
pentru membrii ei sursă de probleme, cu consecinţele cel mai grave
asupra copiilor.
Interacţiunea ontologică şi funcţională dintre persoană şi
mediu presupune contrapunerea unor existenţe, sisteme care,
pentru a asigura funcţionalitate socială şi fericire personală
necesită un anumit grad de compatie, compatibilitate şi
congruenţă. Comunităţile socioumane sunt tesături foarte
complexe de sisteme şi relaţii sociale, instituţionale dar în primul
rând umane, empatetice, spirituale, sufleteşti iar acele persoane
sau grupuri care nu sunt integrate existenţial şi compatetic tind să
fie excluse şi expuse unor dezvoltări haotice, disfuncţionale,
deviante, iar indivizii să fie atraşi în angoase existenţiale şi eşecuri
personale.
Devianţa, marginalitatea, sărăcia, suferinţa, nefericirea,
eşecul profesional, pierderile, neadaptarea, singurătatea,
dezumanizarea, în sfârşit tot felul de probleme şi situaţii de risc
sau dificultate în care sunt antrenate persoanele, au pe lângă
explicaţiile sociologice şi biologice binecunoscute şi explicaţii ori
factori de ordin ontologic-spiritual, psihologic-individual sau
moral-individual.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
104
4.4.3. Clientul în asistenţa socială umanistă
Teoriile umaniste pun pe prim plan persoana ca fiinţă în sine,
ca suflet, subiect de suferinţă tăcută şi fericire şi nu doar ca element
neutru, individ al unui sistem social, al unor organizaţii productive
sau umili beneficiari ai unor servicii comunitare. Ele nu neagă rolul
altor abordări care analizează individul în manieră instrumentală,
sociologistă, biologistă, cibernetică sau comportamentală ci le
completează şi le conferă conţinut, transformând clientul în
persoană, în om, în eu, în subiect, în suflet.
Perspectiva umanist-spirituală asupra clientului promovează
luarea în considerare şi a trebuinţelor sufleteşti, estetice, ludice,
epistemologice şi mistice ale clientului. Adică a trebuinţelor
spirituale. Satisfacerea şi dezvoltarea nevoilor spirituale, a
personalităţii spirituale, reprezintă una dintre căile, metodele cele
mai eficiente pentru dezvoltarea personală a clientului şi sporirea
perspectivei de autonomizare personală/ socială, indiferent de
nivelul de studii, provenienţă, vârstă sau tipul problemei sociale/
umane. Nu necesită mari investiţii materiale, multe resurse.
Investiţiile sunt cu precădere umane, spirituale.
Fundamentul epistemologic al definirii clientului în perspectivă
umanist-spirtuală îl constituie, de fapt, reprezentarea acestuia ca
personalitate, suflet, fiinţă spirituală şi trecerea în plan secund
(tehnic) reprezentarea ca organism, psihic sau viaţă socială
elementară, aşezarea în prim-planul strategiilor de asistenţă şi
intervenţie a obiectivului satisfacerii nevoilor aferente acestora,
odată cu obiectivul valorificării/ stimulii şi dezvoltării lor. Ceea ce
presupune o deplasare de pe obiectivele minimale, de
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
105
supravieţuire spre obiective „umanist-spirituale”, de pe obiectivele
de satisfacere a nevoilor de la baza piramidei lui motivaţionale pe
satisfacerea nevoilor de pe niveluri superioare sau oricum mai
complexe, emergente (Ştefăroi, 2009a, p.24).
4.4.4. Teoriile asistenţei sociale umaniste
Teoria empatiei reliefează importanţa empatiei şi compatiei
în relaţiile interumane, în colectivităţi şi promovează, în asistenţa
socială, empatia ca valoare socială şi resursă crucială în relaţia
profesionist-client. Totuşi, asistentul social nu-şi propune să
opereze precum un psiholog (chiar dacă ar fi o sarcină a lui aici) ci,
prin atribuţiile specifice, urmăreşte reconstrucţia psiho-socială, şi
prin empatie, a acelui dispozitiv psiho-comportamental şi de grup
circumstanţial dezadaptativ care pune persoanele în dificultate şi
suferinţă.
Oricum, trebuie precizat că, în pofida faptului că asistenţa
socială umanistă se concentrează pe probleme la nivel microsocial
şi pe relaţia directă lucrător-client, şi clientul colectiv ori
problemele sociale de mai mare amplitudine reprezintă zone de
interes şi intervenţie. De fapt, dincolo de aspectele teoretico-
metodologie concrete asistenţa socială umanistă este o filosofie, o
antropologie, o atitudine faţă de tot ceea ce priveşte anormalitatea
socială şi umană.
Serviciile de asistenţă socială din comunităţi, prin misiunea
lor, urmăresc, în scop preventiv, instituirea unor relaţii umane de
tip compatetic, dezvoltarea culturală şi umană a organizaţiilor pe
care le monitorizează. Dacă se limitează la o elementară intervenţie
de criză atunci cu siguranţă problemele socială vor prolifera.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
106
Metodele empatetice de evaluare şi intervenţie sunt foarte
eficiente în centrele de plasament pentru copii, în activitatea
asistenţilor maternali, în adăposturi, în centre de recuperare a
persoanelor dependente, centre pentru vârstnici, în şcoli speciale,
în centre de recuperare pentru persoana cu dizabilităţi, pentru
reabilitarea persoanelor dependente de substanţe, copii, tineri şi
adulţi cu tulburări de comportament, delincvenţi, persoane victime
ale violenţei, sau au suferit altfel de traume, persoane cu tulburări
de orice fel.
Metoda umanist-empatetică, este utilă în diagnosticul, cura şi
prevenirea disfuncţiilor, dizabilităţilor, a tulburărilor psihosociale
ale persoanelor, familiilor şi grupurilor de persoane. Aceasta are ca
drept misiune bunăstarea sufletească, mintală, emoţională şi
socială a indivizilor, familiilor si grupurilor. Metoda situează în
centrul preocupărilor sale îmbunătăţirea relaţiilor dintre indivizi şi
mediul înconjurător, folosind însă instrumente de intervenţie din
cele mai diferite şcoli.
Teoria ataşamentului (Bowlby, 1999) porneşte de la
constatarea că nesatisfacerea nevoilor socio-afective poate afecta
fundamental dezvoltarea şi creşterea bio-psiho-socială a copilului,
formarea echilibrată şi solidă a personalităţii, dezvoltarea şi
integrarea socioumană. In funcţie de natura şi gradul de constituire
a bazei de ataşament, literatura a consacrat trei tipuri de
ataşament: sigur; nesigur/anxios şi foarte nesigur/ ambivalent.
Teoria ataşamentului s-a îmbogăţit an de an, depăşind
problematica creşterii copilului. Actualmente, ea depăşeşte diada
mamă - copil, înglobând relaţiile cu ceilalţi membri ai anturajului.
La orice vârsta, o fiinţă umana este atrasă de alte fiinţe umane,
fiind înclinată în mod natural spre relaţii de afecţiune cu semenii.
Nevoia de celălalt devenind o problemă ontologică, trebuinţa
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
107
afectivă ocupă un loc important în economia internă a
personalităţii, satisfacerea ei conducând la confort, siguranţa şi
împlinire personală, pe când ruptura, frustrarea socială poate fi
cauza unor întârzieri în dezvoltare, tulburări psihice sau de
comportament.
În domeniul asistenţei sociale este interesant de urmărit rolul
ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor interumane
între angajaţii instituţiilor de ocrotire şi îngrijire, între beneficiari,
între angajaţi şi beneficiari precum şi în ceea ce priveşte calitatea şi
stilul managerial. Din acest punct de vedere s-au consacrat, în
acord cu paradigma teoriei ataşamentului, trei stiluri caracteristice
relaţiilor interumane din organizaţii în general: stilul de ataşament
sigur (securizant); stilul anxios-ambivalent; stilul evitant .
Teoria fericirii reliefeză, printre altele, aspectul că trăirea
pozitivă, este sursă de energie, conferă confort şi dinamism,
determină productivitate profesională şi îmbunătăţeşte climatul
social, interpersonal general. Individul primeşte feed-back-ul
propriei stări de bine pe care o răspândeşte, se generalizează şi
recondiţionează mediul de viaţă, ambianţa, ce devine stimulativă,
favorizantă prin contagiune socială şi instituire organizaţională.
În asistenţa socială umanistă pleacă de la supoziţia că
eficienţa şi adaptarea personală/ profesională/ socială este strâns
legată de gradul de fericire al persoanelor şi comunităţilor,
bunăstarea psihologic-spirituală fiind un resort de energie şi
autodezvoltare/ autonomizare (Haidt, 2008), reducându-se astfel
gradul de vulnerabilitate socială şi probabilitatea de a deveni client
al serviciilor de asistenţă socială (Ştefăroi, 2009b). Practica
specifică se fundamentează pe câteva afirmaţii:
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
108
fiecare om, indiferent de vârstă, sex, naţionalitate, statut social,
profesiune are dreptul la o viaţă demnă, la fericire, la împlinire
personală;
indicatorul esenţial al calităţii vieţii omului este reprezentat de
gradul de satisfacţie internă, resimţită subiectiv, de fericire şi
mulţumire de sine a persoanei;
obiectul investigaţiei pentru determinarea nivelului de
satisfacţie, fericire, realizare personală şi de îndeplinire a
obiectivelor asistenţiale îl reprezintă sufletul persoanei, nu
corpul sau situaţia socio-economică, chiar dacă şi acestea
reprezintă sfere importante de interes;
fericirea autentică este sursă de dezvoltare personală, eficienţă
socială/ profesională şi factor de dobândire a capacităţii de
reintegrare socială autonomă;
omul nu este doar un consumator de servicii, de bunuri
materiale şi sociale ci este şi o fiinţă culturală, spirituală,
estetică, ludică – are în consecinţă, nevoi afective, culturale,
spirituale, estetice, ludice - înscrise endemic în constituţia
ontologică personală, nevoi care necesită satisfăcute
necondiţionat (P. Ştefăroi, 2012).
4.4.5. Metodele şi practicile asistenţei sociale
umaniste
Metodele existenţial-umaniste operează cu termeni/
categorii precum: impas existenţial, criză existenţială, sens
existenţial, anxietate existenţială, sistem axiologic, dialog
existenţial, scenariul existenţial etc. Nu reprezintă clientul ca pe un
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
109
caz patologic, în această abordare nu există boală psihică ci numai
situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă
pierderea sensului existenţial (Mitrofan şi Buzducea, 2005).
Prin intervenţie „existenţială” asistentul social poate lucra la
construcţia unui nou modus vivendi, a unei noi realităţi sociale, cu
instrumente existenţiale şi pe baza unui scenariu social existenţial.
Presupune identificarea, analiza şi descrierea situaţiilor concrete de
impas existenţial, criză existenţială, pierderea sensului de către
client şi legătura acestora cu vulnerabilitatea, rezilienţa sau
problema socială.
Presupune:
analiza existenţială a situaţiei materiale, sociale,
culturale şi psihosociale actuale;
analiza onto-sistemelor sociale;
analiza culturală/ axiologică;
identificare, analiza şi descrierea situaţiilor concrete
de impas existenţial, criză existenţială, pierderea
sensului;
analiza legăturilor dintre anxietatea existenţială,
pierderea sensului existenţial şi situaţia
problemă/problema socială.
Fără îndoială lista posibilelor „analize” existenţiale este mult
mai lungă. Această activitate are cu precădere rol de evaluare însă
ancheta existenţială propune şi metode sau tehnici de intervenţie,
în scop ameliorativ, precum: stabiliea unui nou sistem axiologic,
explorarea sensului vieţii, examinarea problemelor sociale,
explorarea eului, reconstrucţia realităţii sociale, schimbarea
sensului vieţii, analiza şi clarificarea valorilor etc.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
110
Utilizarea acestora în activitatea asistentului social umanist
trebuie realizată în strânsă legătură celelalte laturi ale situaţiei de
dificulate, a sistemului client şi prin corelare cu metodele
consacrate în asistenţa socială.
Metode adoptate/ adaptate din psihoterapia
umanistă propun relaţia de egalitate dintre terapeut şi client şi
sporirea rolului proceselor afective în relaţia terapeutică (Mitrofan,
2001). Aduc în asistenţa socială principiul reabilitării (integrării
sociale) prin centrarea pe client, dezvoltare umană şi spirituală,
focalizarea intervenţiei pe resursă şi nu pe problemă (Payne,
2005, p. 186-187).
Prin terapia centrată pe client Rogers are meritul crucial de fi
lucrat la temelia teoriei şi metodei asistenţei sociale moderne prin
valorile şi metodele terapeutic-umaniste promovate.
Psihoterapia existenţială se fundamentează pe o serie de teze
existenţialiste propunând identificarea angoaselor/ crizelor
existenţiale şi reechilibrarea ontologică internă prin dezvoltare
personală/ umană.
Psihoterapia gestaltistă propune realizarea convergenţei
dintre conştiinţă/ comportament şi trăire, „dintre figură şi fond”
(Wheeler, 1991, 65), în timp ce psihoterapia pozitivă este bazată
pe convingerea ca toţi oamenii sunt fundamental buni şi au
capacitatea constituţională de a fi fericiţi (Seligman şi
Csikszentmihalyi, 2000; Seligman, 2002).
Metodele şi tehnicile de grup sunt tot mai mult utilizate şi în
asistenţa socială. S-au impus cu precădere:
T-Grupul (grupul de învăţare - „Training group");
grupul de întîlnire („Encounter - Group");
grupul de formare şi educare a senzitivităţii („Sensitivity
Group");
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
111
grupul centrat tematic („Theme-Centred-Group");
grupul de confruntare („Confrontation - Group").
Cu precădere în asistenţa socială clinică se apelează şi la
analiza tranzactională, psihoterapia centrată pe emoţii, analiza
existenţială, dramaterapia, dans-terapie şi terapia prin mişcare,
art-terapia, focusing, psihodrama etc.
Metodele apreciative propun, ca obiectiv dar şi ca strategie
principală, rezolvarea problemelor sociale ale clienţilor,
individuali sau colectivi, prin aprecierea, cunoaşterea şi
amplificarea expectanţelor optimiste, pozitive. Operează cu
instrumente clasice ale asistenţei sociale, precum ancheta,
supervizarea, proiectul de intervenţie şi managementul de caz, însă
sunt totuşi redimensionate prin categorii ale metodei pozitive şi
preia paradigme cruciale ale psihologiei cogniţiei sau psihoterapiei.
Un rol fundamental în aceste tehnici îl are potenţialitatea
limbajului (Sandu, 2009). Limbajul, paradigma semantică,
reprezintă un vehicol cu care se operează în scop de schimbare de
atitudini, reabilitare umană şi integrare socială. În plan
epistemologic-metodologic metoda propune renunţarea la
paradigma deficienţei şi orientarea spre valorificarea capacităţilor
reziduale şi proiective ale clientului sau situaţiei sociale,
promovând valori umaniste, în special din zona gândirii „pozitive”,
propunând conceptual crucial de management prin valori
(Cojocaru, 2005).
Ancheta socială apreciativă respectă o serie de principii
precum principiul construcţionist, al simultaneităţii, principiul
poetic, principiul pozitiv sau al anticipării (Cojocaru, 2005).
Principiul construcţionist relevă caracterul relativ şi dinamic al
organizaţiilor. Acestea nu sunt un dat ci construcţii ocazionate de
interacţiunea unui cumul de factori sociali şi psihologici
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
112
determinaţi. Principiul solicită de la asistentul social, în demersul
de realizare anchetei sociale, multă imaginaţie şi viziune. Principiul
anticipării pleacă de la prezumţia că harta anticipă realitatea. Altfel
spus, pentru asistentul social este foarte important să aibă proiecte
de schimbare, situaţia clientului se va schimba în bine, sau şansa
este mai mare, dacă există anticiparea, viziunea, optimismul
(P.Ştefăroi, 2012).
Metoda balanţei este şi o metodă umanistă de evaluare şi
intervenţie, în acest scop se poate opera cu următoarele onto-
balanţe:
Balanţa onto-sistemelor socio-afective. Este un instrument care
poate fi folosit de către profesionistul social în procesul de
integrare într-un mediu alterativ. Priveşte analiza în
contrapondere a relaţiilor de ataşament pe care le-a avut
persoana în grupul de origine şi cel substitut. Dacă după mult
timp de la integrare se constată o slabă relaţie de ataşament cu
membrii noii organizaţii, în condiţiile în care în grupul de origine
a avut legături afective puternice, atunci situaţia este
îngrijorătoare şi un indiciu clar de inadaptare, de apariţie a unor
posobile tulburări emoţionale sau de comportament.
Balanţa onto-sistemelor socio-cognitive. Priveşte evaluarea prin
contrapunere a elementelor mediilor (reprezentărilor) socio-
cognitive ale persoanei şi comunităţii. În activitatea de evaluare
vor fi urmărite aspecte cu privire la constituţia fizică, numărul şi
structura pe roluri sau vârste a celor două entităţi, aspecte
referitoare la referitoare la personalitate, caracter, interese ale
membrilor celor două grupuri. Se vor menţiona şi importanţa
punerii în balanţă a aspectelor rederitoare la habitat, abiecte sau
fiinţe dragi. De exemplu, integrarea copilului în familia
alternativă fi mult mai uşoară dacă ar avea acelaşi tip de jucării,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
113
sau aceiaşi rasă de câine, ori dacă e posibil, atît jucăriile cât şi
căţelul din mediul famiulia de origine să fie preluaţi în familia de
origine.
Balanţa onto-sistemelor conduitelor, competenţelor şi
obiceiurilori. Chiar dacă la o primă analiză balanţa nu pare a
releva lucruri interesante, în realitate, în perspectiva
mangementului cazului şi succesului adaptării copilului în
familia substitutivă importanţa ei este foarte mare. Modalităţile
de reacţie şi acţiune a noilor parteneri de viaţă, temperamentele,
altruismul, conduitele verbale, comunicarea nonverbală,
abilităţile, aptitudinile, deprinderile, obiceiurile, hobiurile,
modul în care este servită masa, cum sunt aniversate diferite
sărăbători constituie conţinutul efectiv al unei zile şi elementele
cele mai evidente cu care intră copilul în contact în noua familie.
Dacă foarte multe dintre elementele enumerate, cu un anumit
specific în mediul de provenienţă, nu se vor regăsi în modalităţi
asemnătoare în mediul alternativ atunci este foarte probalil ca
procesul de construcţie a unei noi „ontologii” comune să
întâmpine dificultăţi suplimentare. Aşadar, aceste asemănări
„ecologice” au importanţa lor, chiar dacă elementele noului
mediu de viaţă nu vor căpăta niciodată semnificaţiile ontologic-
afective pe care le-au avut corespondentele lor din mediul de
provenienţă.
Balanţa onto-sistemelor relaţiilor şi raporturilor rol-status
poate fi realizată destul de uşor, iar echilibrul la fel. Este totuşi
util să se evalueze după un timp de la plasament poziţia
persoanei în noul grup şi modul în care o percepe el prin
raportare la situaţia pe care a avut-o în grupul de origine.
Balanţa onto-sistemelor atitudinale, culturale şi spirituale. De
regulă în managementul de caz şi în hotărârea de plasament nu
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
114
se acordă o importanţă foarte mare acestor aspecte. Noi credem
că importanţa lor este foarte mare. Nu ne referim la nivelul sau
standardul cultural/ moral al celor două grupuri ci la probleme
de sensibilitate, gusturi, orientări, sau estetică socială, de
exemplu. Par mici detalii însă în sufletul persoanei din grupul
substitutiv pot avea o semnificaţie specială.
4.5. Sociologie umanistă, psihologie şi psihoterapie
umanistă
4.5.1. Sociologie umanistă şi psihologie umanistă
În ceea ce priveşte relaţia dintre sociologia umanistă şi
psihologia umanistă raportul este, în principal, de determinare din
partea psihologiei umaniste spre sociologia umanistă. Din acest
punct de vedere se poate afirma că teoria şi metodologia psihologiei
umaniste sunt surse epistemologice şi metodologice pentru
sociologia umanistă, ca teorie şi practică/cercetare, aşa cum s-a
reliefat şi într-o secţiune anterioară din lucrare. Totuşi, chiar dacă,
ca şi prezenţă în literatură sau impact social, psihologia umanistă,
cu latura ei practică, psihoterapia umanistă, se impune categoric şi
are o anumită ascendenţă etiologică şi orientarea umanistă din
sociologie a avut şi are un rol important în determinarea
paradigmei teoretice şi metodologice a psihologiei şi psihoterapiei
umaniste, în special prin teoriile congruenţei persoană-mediu, prin
rolul contextului socio-uman în dezvoltarea şi terapia şi
personalităţii, teoria compatiei, rolul ataşamentului în viaţa socială,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
115
rolul contextului cultural în formarea şi/ sau reabilitarea personală
etc.
Dacă psihologia umanistă s-a impus ca o ramură sau opţiune a
psihologiei care afirmă primatul fiinţei umane concrete creatoare,
libere şi autogenerative în raportul de determinismul social ori
biologic-organic, sociologia umanistă, în mod similar, cu puternice
rădăcini în gândirea filosofică si culturală umanistă, în
fenomenologie şi existenţialism, s-a impus ca o ramură sau opţiune
a sociologiei care afirmă primatul contextului socio-uman
particular, unic în raportul de determinismul societal sau
universal. Dacă C. Rogers, G.Allport, A. Maslow, E. Fromm şi alţii
propun o viziune optimistă, de încredere în capacitatea de
autorealizare şi autoactualizare, autodepăşire şi autodeterminare
a persoanei, omul „în general" este înlocuit cu „omul în situaţie", cu
problemele lui multiple de zi cu zi, ce se degajă „aici şi acum", în
mod similar, F. Znaniecki W. I. Thomas, K. Plummer, R. A. Nisbet
propun o viziune optimistă, de încredere în capacitatea de
autorealizare şi autoactualizare, autodepăşire şi autodeterminare
a comunităţilor. Grupul şi comunitatea „în general" sunt înlocuite
cu „grupul în situaţie", cu problemele multiple de zi cu zi, care se
produc „aici şi acum".
4.5.2. Sociologie umanistă şi psihoterapie umanistă
Psihoterapia umanistă s-a impus printr-o serie de modalităţi
terapeutice precum:
psihoterapia centrată pe persoana (non-directivă sau centrată pe
client);
analiza existenţială;
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
116
gestalt terapia;
psihoterapia pozitivă;
psihoterapia de grup;
analiza tranzacţională;
psihoterapia experienţială;
psihoterapia unificării;
artterapia, ludoterapia etc.
Prin Carl Rogers metodele psihoterapeutice au făcut un mare
pas înainte, cu precădere prin abordarea sa „centrată pe persoană”
(2008). Desconsiderând parţial aspectele de generalitate şi
univesalitate ale fiinţei umane şi personalităţii, propune o centrare
pe ceea ce o individualizează, o focalizare pe persoana concretă,
determinată, unică, singulară, funcţională (pe deplin funcţională) şi
nu dedusă/extrapolată logic sau ştiinţific din abstactizări
epistemologic-metodologice generalizatoare (Luca, 2005).
În ceea ce priveşte legătura cu sociologia umanistă, de
remarcat faptul că abordarea este similară şi în ceea ce priveşte
reprezentarea grupului social, a familiei, caracteristicilor procesului
învăţării, ori valorilor culturale. Concepţia sa fundamentală,
doctrinară şi terapeutică, fiind centrată pe imperativul „aici şi
acum", în care rolul factorului contextual socio-uman este de multe
ori determinant. Legătura dintre psihoterapia umanistă şi
sociologia umanistă o remarcăm şi în următoarea aserţiune cu
semnificaţie axiologică, a practicii psihoterapiei umaniste, reliefată
de C. Rogers: clientul „în general" este înlocuit cu „omul în
situaţie", cu problemele lui multiple de zi cu zi, ce se degajă „aici şi
acum", în context socio-uman dat.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
117
4.6. Sociologie umanistă, pedagogie şi educaţie
umanistă
4.6.1. Sociologie umanistă şi pedagogie umanistă
Nici sociologia umanistă, nici pedagogia umanistă nu au
impactul pe care îl are psihologa umanistă în practica socială şi
domeniul ştiinţific de apartenenţă însă ambele se află în mod
evident în ofensivă. Chiar dacă nu se utilizează foarte des sintagma
pedagogie umanistă se poate afirma totuşi că multe valori, principii
şi practici ale psihologiei/ psihoterapiei umaniste au pătruns în
ştiinţa pedagogică, iar odată cu acestea şi elemente ale sociologiei
umaniste, în special cele ce privesc relaţia umană elev-profesor,
unicitatea contextual socio-umană a colectivului clasei de elevi,
resursele culturale etc.
Cu toate acestea, sistemul de învăţământ, după multe
încercări de reformare, de punere în acord cu valorile umaniste, a
rămas, din păcate, încă tributar modelului intelectualist şi
perfecţionist de educaţie, pune în continuare accent de asimilare de
informaţie şi educaţie instrumentală în dauna educaţiei pentru
societate şi convieţuire socio-umană, a obiectivelor de formare/
dezvoltare personală şi socială prin empatie şi interacţiune socială.
Aceste metode produc foarte multe victime, foarte mulţi copii
sunt rejectaţi de sistemul de învăţământ, performaţa intelectuală
nefiind accesibilă, conform curbei lui Gaus decât unui procent
limitat de copii. Ceilalţi devin inapţi, deficienţi, inadaptaţi, inculţi,
întârziaţi, obraznici, devianţi, iar în asociere cu unele riscuri sociale
ori economice, la care pot fi expuşi, transformarea multora în
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
118
clienţi ai serviciilor de asistenţă socială nu este decât o problemă de
timp.
Atât pedagogia ca ştiinţă cât şi educaţia ca sistem sau practică
socială se află în prezent în faţa unor uriaşe provocări. Se vorbeşte
chiar de o criză. Aproape nimeni nu contestă aceste afirmaţii.
Schimbările accelerate şi imprevizibile din planul vieţii sociale, din
tehnică sau economie, apariţia mediului cibernetic, a unei noi lumi,
practic, virtuale, în care copii, tinerii tind tot mai mult să se
„integreze”, interesul din ce în ce mai ridicat pentru bunăstarea
materială, pe fondul unui proces general, aproape ireversibil de
degradare culturală şi morală, de desconsiderare a valorilor
fundamentale ale persoanei, familiei şi convieţuirii sociale –
fenomene din cadrul sistemului social – ridică probleme tot mai
complexe, greu rezolvabile ştiinţei pedagogice, strategiilor/
politicilor educaţionale, sistemului educaţional şi procesului de
învăţământ, ca subsisteme ale sistemului social.
Problemele cu care se confruntă pedagogia nu se limitează
doar la provocările determinate de schimbările şi dinamice actuale
ale sistemului social, ori a celui de învăţământ. Educaţia în esenţa
ei este proiectivă, anticipativă; o conduită, trăsătură sau cunoştinţă
asimilată astăzi de către un elev va fi valorificată, foarte probabil
peste zece, douăzeci sau cincizeci de ani. Idealul de personalitate al
actului educaţional nu se confecţionează doar din elemente ale
timpurilor şi realităţilor prezente ci mai degrabă din estimări
prinvind modelul personal dezirabil la vârsta matură, deci peste un
număr de ani, când realităţile sociale, culturale şi economice, foarte
probabil, vor fi mult schimbate. În acest sens se poate vorbi chiar
de o adevărată presiune a viitorului asupra pedagogiei şi sistemului
educaţional prezent.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
119
Pe lângă aceste probleme, cu etiologie „societală” pedagogia
are şi propriile probleme sau provocări, în principal de natură
epistemologică şi metodologică. Marcată de obsesia de deveni o
ştiinţă în adevăratul sens al cuvântul a tins să scape din vedere
obiectul originar de studiu: formarea ontogenetică a fiinţei umane
individuale. În mare parte a devenit o ştiinţă a procesului de
învăţământ şi mai puţin o ştiinţă a omului. Educaţia, astfel, tinde
tot mai mult să se descrie, prin procesul şi sistemul de învăţământ,
ca un imens angerenaj social şi economic care oferă „servicii”.
Depresonalizant şi dezumanizant. Nu este foarte important
obiectivul final, teleologic al formării ontogenetice a fiinţei umane
individuale, depline, fericite ci importantă este calitatea intrinsecă,
tehnică, a serviciilor educaţionale oferite.
Astfel că, în timp, gradual, pedagogia, s-a îndepărtat de
misiunea originară, de reflecţia filosofică, ştiinţifică, ontologică şi
metafizică a rostului şi naturii antropologice a educaţiei, de
idealuri/ obiective precum demnitatea umană, caracterul, fericire
autentică, civismul, ideea de natură, esenţă umană, sens, valoare,
concentrându-se obsesiv pe procesul şi metodele de învăţământ cu
o tendinţă accentuată de autarhizare epistemologică şi tehnicizare a
actului comunicării didactice, impunând în acest sens conceptul
crucial şi practica numită instruire.
4.6.2. Sociologie umanistă şi educaţie/ didactică
umanistă
Chiar marele C. Narly, cu multe zeci de ani în urmă afirma că
didactica trebuie să-şi propună să valorifice nu doar potenţialul
intern al elevului ci şi pe cel extern, făcând referire la calitatea
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
120
climatului socio-uman din clasă, rolul cadrelor didactice, dar şi al
familiei. Doar când sunt întrunite aceste condiţii de ordin socio-
uman se poate vorbi cu adevărat de valorificarea potenţiaului uman
şi spiritual intern al copilului, capacităţile individuale, voinţa,
satisfacţia, bucuria de a învăţa, entuziasmul, voioşia sunt
consideraţi factori importanţi ai eficienţei actului de învăţare, însă
nu suficienţi (Narly, 1996).
Aceast aspect necesită orientarea spre resursele epistemologic-
metodologice pe care le conferă sociologia umanistă, ontologia
socială, existenţialismul sau psihologia umanistă. Ipoteza
principală cu care se operează este aceea că eficienţa educaţiei,
procesului de învăţământ este condiţionată crucial de congruenţa
pe care o realizează cu mediul, cu practică, cu realitatea socială şi
profesională. În lipsa acestor congruenţe şi integrări psiho-sociale
totul nu este decât un exerciţiu didactic/ academic gratuit, care
dacă nu face bine poate însă să facă mult rău, determinând reacţii
interne dezadaptative, fobii şcolare, ostilitate, lipsă de interes, chiar
eşec/ abandon şcolar.
Aceste realităţi nefaste impun noi atitudini în educaţie,
pedagogie, noi atitudini în filosofia/ antropologia educaţie, noi
idealuri pedagogice, noi metode de organizare a învăţământului sau
de comunicare didactică, o deschidere mult mai mare spre
ontologia umanului şi metodele sociologic-educaţionale umaniste
dar şi o deplasare fundamentală, în planul practicii educaţionale,
de la educaţia intelectului şi personalităţii eficiente spre educaţia
sufletului şi personalităţii autentice, plenare, empatetice,
profunde, spirituale, fericite. Desigur fără a desconsidera rolul
obiectivelor clasice, de formare a deprinderilor şi achiziţie a
cunoştinţelor, de instruire a calităţilor instrumentale ale
personalităţii. Pedagogia umanistă mai presupune şi deplasarea
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
121
accentului pe latura formativă, pe autodezvoltare şi creativitate,
umanizarea curriculei, metodelor didactice, procesului/ sistemului
de învăţământ.
4.7. Sociologie umanistă, cultură, religie, morală
Gândirea sociologică umanistă, chiar dacă mai mult implicit, este
prezentă în cultură, religie, morală sau ecologie, prin rolul
teoretico-axiologic paradigmatic al acesteia, identificabil în
experienţa socială cotidiană, actul cultural, ritualul religios, gestul
moral sau practică ecologică, care nu pot fi concepute în afara afara
unei minime epistemologii, axiologii ori metodologii sociologic-
umaniste. Totuşi în relaţia dintre cele două părţi cel mai mult are
de câştigat sociologia umanistă care se “alimentează”, aproape
constituţional, din punct de vedere spiritual de la acestea.
4.7.1. Sociologie umanistă şi cultură
Cultura reprezintă un model dar şi un rezervor inepuizabil de
resurse spirituale şi epistemologice pentru toate ştiinţele şi
practicile sociale umaniste. Dacă în sens larg cultura reprezintă
totalitatea valorilor materiale şi spirituale, ştiinţele, artele,
credintele, obiceiurile dintr-o comunitate socioumană, imprimând
persoanelor sau grupurilor modele specifice de gândire, simţire şi
actiune ne dăm seama de importanţa factorului cultural şi, în
consecinţă uman, în procesul de definire a misiunii şi valorilor în
practicile sociale umaniste. Iar dacă se reprezintă cultura ca o
paradigmă ancestrală şi istorică a conceptului ontologic de om
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
122
atunci se va concluziona că nu se poate concepe o teorie sau o
practică socială, de pe poziţii umaniste, cu prioritizarea rolului
fiinţei umane (persoanei), fără a se antrena marile concepte şi
valori cultural-antropologice universale sau specifice unor domenii
culturale precum literatura, teatrul, cinematografia sau artele
plastice.
Prin personaje, situaţii dramatice, situaţii de dificultate,
conflicte, sentimente, pasiuni, trăiri, iubiri, eroi, tragedii arta
reflectă complexitatea dramatică şi tragică dar şi sublimă a
existenţei socioumane a persoanei, oferind în multe cazuri nu doar
modele ci şi soluţii. Valorile estetice precum frumosul, armonia sau
echilibrul sunt obiective ale intervenţiei ameliorative,
personalitatea frumoasă, echilibrată, optimală, spirituală,
comunitatea umană organizată după principii estetice sunt condiţii
care favorizează dezvoltarea personală, creativitatea, adaptarea şi
integrarea socială, evitarea marginalizării şi apariţiei problelor
sociale ori umane. Imaginaţia, creativitatea, ingeniozitatea,
măiestria profesionistului social în procesul de intervenţie
ameliorativă nu este diferit de măiestria sculptorului în a construi
un grup statuar armonios sau a marelui Leonardo da Vinci care a
pictat Gioconda.
Nu s-ar putea constitui o reprezentare integrală a valorii de
om, a conceptului de normalitate şi a idealului umanităţii fără a
integra tot ceea ce oferă arta, ştiinţa, antropologia, etnologia. Din
această unitară şi ancestrală reprezentare a fiinţei umane îşi
extrage şi sociologia umanistă valorile, teoriile, metodele şi
practicile definitorii, iar valoarea fundamentală, crucială este cea
de OM, înţeles în sensul generic cât şi în cel de persoană, fiinţă
umană concretă, contextuală - socială, religioasă, morală,
biologică, ludică etc. Din reprezentarea plastică culturală
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
123
universală, nomologică practica socială îşi extrage valorile,
idealurile, teoriile generale iar din cea contextuală, ideografică
metodele şi practicile. La nivelul teoriei generale cultura se
regăseşte prin valori precum armonie socială şi culturală, armonia
personalităţii, unitatea omului, umanităţii şi culturii, solidaritatea
umană etc. La nivelul persoanei sau contextului se operează tot
mai frecvent cu termeni precum specific cultural local, regional sau
local, obiceiuri şi ritualuri specifice, multiculturalism,
interacţionism cultural, cultură organizaţională, nivel şi/sau
specific cultural al clientului, aptitudini/deprinderi culturale şi
multiculturale ale profesionistlui social, toleranţă culturală, etică
profesională etc.
Concluzionăm că, fără nici o îndoială, cultura, prin toate
domeniile şi perspectivele ei (axiologică, ontologică, antropologică,
sociologică, spirituală, epistemologică, psihologică, informaţională,
comunicaţională, semiologică, creativă etc) este prezentă şi parte a
practicii sociale umaniste contemporane, imprimându-i valori şi
practici, teorii şi soluţii, oferindu-i modele şi resurse inepuizabile.
Prin tradiţii, obieceiuri, valori, creaţii, practici cultura aduce în
practica socială întreagul tezaur istoric spirtual al umanităţii
conferindu-i relief şi profunzime, valenţe umane şi umaniste
autentice, ancestrae, făcând din serviciul social un act de
culturalizare şi umanizare a persoaneolor în dificultate mai mult
decât un simplu act de ajutor material sau îngrijire biologică.
Relaţia profesionist-client devine astfel o relaţie spirituală şi
creativă prin care se transmit valori, şi semnificaţii, experienţa
istorică general umană, ca forţe şi resorturi terapeutice.
Recuperarea sau educaţia se costituie în acte de transfer de
simboluri, mesaje istorice şi umane ancestrale, emoţii, idei şe
sentimente cu valenţe general umane prin care persoana îşi
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
124
regăseşte echilibrul ancestral, identitatea culturală originară,
spirtuală şi umană autentică, Problema aşa-zis socială este de fapt
umană, spirtuală, istorică, inadaptarea se explică prin carenţele de
umanizare şi spiritualizare, prin excluderea din umanitate, din
sistemul de valori, obieciuri, credinţe, ataşamete, prin
depersonalitare, dezumanizare, deculturalizare, prin pierderea
capacităţii creative şi cultural adaptative a persoanei sau
comunităţilor.
4.7.2. Sociologie umanistă, religie şi morală
Dacă unul dintre sensurile originare ale religiei este acela de a
fi împreună, de a lega oamenii şi comunităţile în spiritul unor
reprezentări, credinţe sau simboluri comune, sacre, metafizice,
spirituale sau morale atunci, şi numai prin aceste valenţe, religia
este un model şi o sursă de valori pentru sociologia umanistă. În
interiorul religiilor se vehiculează marile teme, probleme şi valori
ale existenţei umane, sociale în general, şi individuale, precum
bunătatea, solidaritatea umană, întrajutorarea, iubirea de oameni,
altruismul.
Dumnezeu, sacrul, biserica, preotul, icoană, rugăciunea au pe
lângă semnificaţia lor simbolică pur religioasă şi rol indirect de
factor de solidarizare socială sau unificare umană, presiune divină
asupra oamenilor de a se întrajutora, de a se dezvolta şi emanicipa
împreună, sacrul operând astfel şi asupra unor resorturi
psihologic-fobice şi empatetice, determinând comportamente
prosociale.
Marile religii ale umanităţii, creştinismul, islamismul,
iudaismul, budismul, hinduismul s-au impus, pe lângă misiunile şi
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
125
practicile lor specifice, şi ca mari sisteme socioumane de valori şi
practici relative la suferinţa umană, problemele sociale, ajutor,
sprijin. Mai mult decât ca sisteme de expresii simbolice ori
comportamente tipic religioase se prezintă ca mari sistemele socio-
culturale în care sunt antrenate marile teme şi valori ale existenţei
sociale umane în general şi în particular. În scrierile şi practicile
religioase sunt promovate valori care pot fi considerate originar
umaniste, desemnând astfel religia ca sursa primară şi
fundamentală a practicilor sociale umaniste. În spaţiul religios
persoana un este un element amorf în câmpul social ci fiinţă umană
cu suflet şi atributul ancestralităţii. Fiind parte a sacrului este
„salvată” din profan, animalitate, vulgaritate, promiscuitate,
suferinţă şi afiliată divinităţii şi bunăstării prin spirit şi prin
celălalt.
Unul rolurile religiei este cel de sistem socio-uman protector,
de factură preponderent spirituală, împotriva alienării, anomiei şi
dezorganizării sociale, culturale ori morale. Unele dintre aceste
sisteme operează prim alte structuri însă originea lor este rar
evidenţiată. Totuşi, chiar în condiţiile contemporaneităţii mari
categorii de oameni îşi găsesc bunăstarea psihologică şi socială prin
intermediul credinţei, valorilor şi practicilor religioase.
Chiar dacă religia şi morala au multe în comun le diferenţiază
obiectul. Religia are drept obiect divinul iar morala omul ca atare în
context social, în principal comportamentul prosocial. Le uneşte
însă atitudinea faţă de celălalt, solidaritatea, ideea de bine,
echitatea, bunatatea, cinstea, harnicia, civismul, altruismul,
empatia, mila, omenia, onestitatea, iubirea, respectul, sensibilitatea
pentru suferinţa celuilalt. Prin internalizare şi tranformarea
acestora în trăsături personale devin factori de devoltare umană şi
adaptare socială, evitându-se situaţia de risc sau difcultate,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
126
problema socială ori umană. Educaţia religiasă şi morală
reprezentând astfel una dintre căile cele mai eficiente de prevenire
a apariţiei problemelor sociale, de dezvotarea a comunităţilor, de
împlinire, bunăstare psihologică şi fericire.
Teoriile, metodele, practicile sociale contemporane sunt, fără
îndoială, mult tributare valorilor, atitudinilor şi comportamentelor
religioase şi morale. Este binecunoscută funcţia terapeutică a
credinţei şi ritulului religios, funcţia compensatorie dar şi cea
socială, precum şi sentimentul de împlinire pe care îl au
majoritatea oamenilor după realizarea unei fapte bune, a salvării
unei persoane din suferinţă, după un act cu semnificaţii morale.
Sunt pârghii pe care le foloseşte cu succes şi profesionstul social şi
metode importante ale practicii sociale umaniste. Majoritatea
acestor valori, atitudini sau conduite sunt înscrise ca prevederi
esenţiale în toate codurile deontologice de practică în psihoterapie,
educaţie sau în domeniul asistenţei sociale. Sensibilitatea şi
atitudinea binevoitoare faţă de client, promovarea echităţii,
bunatatea, altruismul, empatia, mila, onestitatea, egalitatea,
respectul îşi au originea în religie, morală sau cultură însă au
devenit valori proprii ale practicii sociale contemporane.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
127
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
128
şa cum probabil s-a remarcat din conţinutul lucrării
sociologia umanistă este mai mult decât o simplă
disciplină sau o preocupare eminamente ştiinţifică având o
dimensiune şi componentă etică foarte consistentă. Fiind ghidată şi
fundamentată axiologic, în mod firesc viitorul omului şi societăţii
omeneşti devine una dintre temele definitorii. Modul în care se va
dezvolta, va evolua din punct de vedere “uman” societatea
mileniului în care nu de mult am intrat constituie fără îndoială una
dintre provocările sale cruciale.
Sociologiei umaniste îi revine, în acest sens, sarcina să
rostească, deloc retoric, fraza, inspirată din Andre Malraux:
“Societatea mileniului III va fi umanistă sau nu va fi deloc”. Tot
sociologiei umaniste îi va reveni o mare parte din sarcina de a
identifica şi promova soluţii ştiinţifice, filosofice şi practice pentru
a preîntâmpina alunecarea societăţii în tehnicism şi cibernetizare
excesivă a societăţii, a vieţii oamenilor, sau alunecarea în anomie,
haos, polarizare şi injustiţe social, dezintegrare societală etc.
În general ştiinţele socio-umane se află în faţa unor provocări
determinate de ofensiva aproape incontrolabilă a tehnologiei
electronice, în special a Internetului şi de mutaţiile posibile pe care
“convieţuirea” în spaţiul virtual le-ar produce în cultura, viaţa şi
psihosociologia oamenilor şi comunităţilor, precum şi de „ipoteza”
unui aşa-zis Homo Virtualis, sintagmă folosită tot mai mult pentru
a desemna, nu atât o metamorfoză reală, antropogenetică a lui
Homo Sapiens ca urmare a influenţelor “cibernetice” suferite, ci
pentru a prezuma „existenţa” autonomă a unei entităţi preudo-
umane individuale (virtuale) caracteristice ciberspaţiului, cu o
psihologie, un rol şi un destin specific, oarecum distinct de cel al
A
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
129
persoanei reale sursă. Autorii care au studiat fenomenul o descriu
mai degrabă ca pe o reprezentare şi simplificare a persoanei, lipsită
în mare de componenta subiectivă, afectivă, ontologică, limitată la
caracteristici comunicaţional-informaţionale.
Mutaţiile tehnologice impresionante din ultimele decenii tind
să producă schimbări pe care ştiinţa socială să nu le perceapă la
adevărata dimensiune, să impună noi medii de comunicare şi
interacţiune umană, noi tipuri de grupuri, comunităţi, chiar
societăţi (n-ar fi exclus ca într-un viitor mai apropiat sau mai
îndepărtat în spaţiul virtual să se înfiinţeze noi „state”), pe scurt noi
medii socio-umane. Nu este nimic ştiinţifico-fantastic aici. În
literatură începe să se vorbească, mai mult sau mai puţin serios, tot
mai des chiar despre o nouă specie în evoluţia omului: Homo
virtualis.
În trecut cele mai multe studii s-au concentrat pe evidenţierea
rolului nefast sau benefic al calculatorului şi Internetului, în special
asupra copiilor, prin detunarea de la citit, accesul facil, necritic la
informaţie, afectarea comunicării fireşti, interpersonale, obişnuite,
dependenţa, etc. Noile facilităţi online, respectiv grupurile de
discuţii, forumurile, blogurile, reţelele sociale etc instituie practic
lumi paralele în care se desfăşoară realmente destine umane,
indivizii trăiesc acolo, suferă, iubesc, convieţuiesc şi îşi construiesc
psihologii specifice.
Iată o mare provocare pentru sociologia umanistă şi ştiinţele
socio-umane în general. Mai apare întrebarea: nu cumva
psihologia, sociologia, ştiinţele comunicării etc ar trebui revizuite
în bazele lor paradigmatice şi epistemologic-metodologice? Se
produc oare mutaţii atât de profunde care să necesite astfel de
schimbări sau ar fi suficient să se opereze doar curente completări
şi dezvoltări?
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
130
Că se produc mutaţii foarte mari în viaţa oamenilor cu
ajutorul calculatorului şi spaţiului virtual este un adevăr
incontestabil. Ce fac ştiinţele socio-uman în acest context, sau ce
trebuie să facă asta este întrebarea fundamentală. De aici mai
rezultă şi întrebarea: oare ceea ce a produs ştiinţa psihologică cu
privire la mintea, sufletul, personalitatea, dezvoltarea umană pe
parcursul a mai mult de un secol s-a impus ca axiomatic, este
totul „bătut în cuie”? A descoperit şi instituit teorii universal
valabile, paradigme intangibile, axiome ale demersurilor
epistemologice psihologice pentru totdeauna? Psihologia
contemporană ca ştiinţă reflectă teoretic caracteristicile universale,
atemporale ale personalităţii şi structurii psihice a fiinţei umane
sau surprinde doar unele caracteristici antropo-stadiale
contemporane. De exemplu structura personalităţii, legile/ stadiile
dezvoltării şi învăţării, tiparul aparatului psihic uman, procesele
sau funcţiile psihice de bază, teoriile inconştientului,
psihopatologia, psihoterapia nu ar putea cunoaşte redimensionări
teoretice fundamentale în context online, altele decât cele
consacrate în psihologia academică?
Până astăzi, în opinia lui Francisco Carrillo Gil, pe pământ sau
succedat mai mult forme ale lui „Homo”. În lucrarea Evolution of
the man, descriind stadiile filogenetice şi istorice ale omului
autorul nu se opreşte la contemporaneitate ci vorbeşte şi despre
unele tendinţe prezente sau unele posibile stadii viitoare. Astfel
după Homo sapiens şi Homo sapiens sapiens autorul spune că
evoluţia va continua: Homo espacialis, Homo deletereus, Homo
subterraneus, Homo macrocephalus, Homo helenicus, Homo
alienigenus dar şi Homo roboticus, Homo informaticus sau Homo
virtualis. Acesta din urmă, caracteristic erei informaticii şi mai ales
apariţiei “spaţiului virtual”, este în opinia autorului un produs al
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
131
realităţii virtuale creat de Internet care poate conduce la o viaţă
dublă în aceiaşi persoană: una reală şi una virtuală. Omul ancorat
în realitatea virtuală va căpăta noi caracteristici. Nu va fi acolo cu
fizicul, corpul, subiectivitatea sa ci şi mai degrabă cu mintea şi
abilitatea de relaţionare “virtuală”. Se poate descrie astfel o cu totul
altă configuraţie a personalităţii umane, unde componenta
subiectivă, intimă, endemică, ontologic-spirituală să lipsească.
Celălalt nu există în spaţiul virtual ca persoană şi personalitate în
sine ci ca reprezentare şi intepretare modulizată în structurile
receptive ale celuilalt, tot virtual. Trăirile, conduitele,
personalitatea acestui Eu virtual vor fi destul de puţin alcătuite din
emoţii, sentimente, plăceri, dureri autentice pentru că tendinţa este
de informatizare şi categorizare statistică. Dispar astfel, parţial,
ataşamentul, empatia, iubirea, simţirea, trăirea, experienţa aşa cum
s-au consacrat istoric, adică în cadrele spaţiului şi timpului real.
Are loc în primul rând aspaţializarea, discontextualizarea,
discontingentarea. Asta pentru că interacţiunea nu mai este reală,
nu se întâlnesc fiinţe umane ci concepte şi reprezentări de fiinţe
umane, interpretabile, nu Eu-ri ci tipuri sociale, posibil
standardizate. Acestea nu au reacţii naturale, imediate, adecvate ci
emit semnale bine prelucrate cu răspunsuri previzibile.
După J. Suler (1996), acest spaţiu este un univers cu persoane
care pot fi văzute şi auzite, dar care nu sunt entităţi fizice şi nici nu
sunt neapărat reprezentări ale acestora. Entităţile din spaţiul
virtual sunt construite din informaţia provenită din lumea reală,
din acumulările şi schimburile de cunoaştere iniţiate de oameni în
domeniul culturii, ştiinţei, artei dar sunt altceva decât ceea ce
reprezintă ele în realitate. In acest context se naşte întrebarea: care
este scopul psihologiei, ce se poate face ca omul să
„ supravieţuiască „.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
132
Una dintre soluţii este de a ajuta oamenii să facă o conexiune
mai bună între ciberspaţiu şi viaţa lor şi mai ales şi să nu le
confunde. Mediul social, fizic şi cultural real este cel care l-a
consacrat iar o pripită „alunecare” în această nouă lume i-ar putea
probleme mari de identitate, sens şi adaptare. Autorul a stârnit
multe dezbateri în literatura de specialitate prin articole precum:
Ciberspaţiul ca mediu psihologic; Prezenţa în ciberspaţiu; Cele
două dimensiuni ale spaţiului virtual. Managementul identităţii în
ciberspaţiu; Tipologii ale personalităţii în ciberspaţiu şi altele.
Practic acesta a avut o contribuţie semnificativă în consacrarea
unei noi discipline: Psihologie cibernetică sau Ciberpsihologie,
definite ca psihologii ale spaţiului virtual. Autorul încearcă practic
să redefinească în context online majoritatea paradigmelor şi
temelor principale ale psihologiei: procese senzoriale, cognitive,
personalitate, comportament dar şi domenii de ramură sau
aplicative, analizabile în medii Net precum: World Wide Web-ul
(WWW); reţelele sociale şi grupurile de discuţie; mediul MUD -
multi user dungeons (mediu bazat pe text); metarealităţile (3D -
mediile tridimensionale); poşta electronică etc .
Poate fără să ne dăm seama, asistăm efectiv în prezent la
naşterea unei noi lumi. Mediile enumerate mai sus sunt suporturi
tehnice în care se dezvoltă adevărate reţele sociale. Oamenii încep
să se grupeze în reţele sociale sau comunităţi pe Internet în jurul
unor interese comune. Iniţial au apărut grupurile de discuţii, mai
apoi forumurile, iar acum domină blogurile şi reţelele sociale. O
reţea socială online bine închegată poate dobândi, de exemplu,
caracter de piaţă pentru cei care fac comerţ pe Internet, motiv
pentru care site-urile de acest tip, fie că sunt de matrimoniale, de
afaceri sau de iubitori de artă s-au impus ca medii sociale , de
comunicare şi relaţionare relativ autentică. Important este ca
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
133
utilizatorii să formeze grupuri. Trebuie să-şi formeze grupuri în
jurul unor interese comune, să-şi cunoască preferinţele culinare,
artistice, muzicale, tipul de îmbrăcăminte preferat, filmele,
băuturile sau modul în care îşi petrec timpul liber. Se încearcă
simularea relaţiilor din viaţa reală în cât mai multe aspecte. Oricine
poate intra în grupuri cu interese comune, se poate impune ca
lider, mediator sau facilitator şi poate lupta împotriva altor grupuri
pentru reputaţie, poate obţine un status social sau loc de muncă
doar pe baza reputaţiei şi competenţelor dovedite în comunitatea
online respectivă.
Aceste noi facilităţi de relaţionare şi organizare umană pot
conduce la concluzia că paradigmele psihologiei sociale clasice
consacrate privind grupul, influenţa interpersonală, identitatea,
auto-prezentarea, polarizarea de grup, facilitarea socială,
normalizarea, conformismul, schimbarea de atitudine, auto-
cunoaşterea, emoţiile şi sentimentele sociale, comportamentul de
rol, comunicarea se vor regăsi şi în aceste noi medii sociale, mai
mult sau mai puţin adaptate. Chiar şi relaţiile sociale de tip
comercial tind să fie în mod serios revizuite datorită facilităţilor de
comunicare online pe care le oferă Internetul. Comerţul online a
devenit de mult o practică curentă iar paralel cu acesta s-au
dezvoltat diferite forme de reclamă şi promovare. Dinamica şi
impactul sunt atât de puternice şi intempestive încât specialiştii în
comunicare şi teoria grupurilor dar şi în economie sau psihologia
economică se simt practic depăşiţi. A apărut o lume virtuală pe care
nimeni nu o controlează (epistemologic), cu regulile şi legile ei.
Eforturi şi încercări de a teoretiza şi controla acest fenomen
există dar până la conturarea unui cadru conceptul-teoretic şi
metodologic coerent pare să mai treacă ceva timp.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
134
Un studiu interesant privind unele concepte şi teorii ale
psihologiei sociale şi economice în context online a fost realizat de
un grup de cercetători şi specialişti ai Universităţii din Amsterdam
(Willemijn van Dolen, Ko de Ruyter, James Carman) în colaborare
cu alţi specialişti ai universităţilor din Maastrich şi California
(Berkeley) publicat în revista Journal af Economic Psychogy.
În acest articol autorii semnalează printre altele necesitatea
unei noi abordări, în perspectivă a întregului fenomen psiho-socio-
comercial în contextul mutaţiilor profunde pe care le impune
comunicarea în lumea virtuală. Articolul se doreşte o relatare a
concluziilor unor studii care au avut ca repere un număr de
concepte şi paradigme, unele clasice şi verificate în literatura de
specialitate altele noi şi impuse de dinamica unor mutaţii profunde
în ştiinţa grupului, comunicării şi economiei precum: grup de
discuţie moderator (MGC) pe Internet, grup dinamic, influenţe ale
convingerilor eficiente asupra satisfacţiei consumatorilor prin
intermediul MGC, stilul mediatorului/ facilitatorului, procese de la
nivelul grupului virtual, oportunităţi online de discuţii cu privire la
bunurile şi serviciile oferite spre vânzare, atitudini şi
comportamente online de cumpărare, performanţa şi satisfacţia
clienţilor, credinţe eficiente, eficienţă personală, eficienţă de grup,
credinţă individuală, convingeri de grup, performanţă online într-o
sarcină comportamentală etc.
De fapt autorii îşi propun să investigheze o serie de procese
de grup în context online, legătura dintre diferite elemente şi
procese inter- şi intra-grup, rolul un persoane sau grupuri de
persoane cu rol de facilitator, mediator, coordonator precum şi
unele aspecte care ţin în mod special de psihologia economică
precum psihologia comerţului, motivaţia de consum,
comportamentul economic, satisfacţia consumatorului şi relaţia
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
135
acesteia cu performanţa, factorii determinanţi ai motivaţiei şi
satisfacţiei în context de grup de discuţii online, dinamica
percepţiei consumatorului şi altele. Iată dar, teme care foarte bine
ar putea constitui obiect al unor cercetări în mediul social obişnuit
sunt studiate într-un mediu, o lume care cu câteva decenii în urmă
nu exista.
Baza de pornire a studiului o constituie prezentarea şi
definirea grupului de discuţie pe Internet. Această formulă de
interacţiune umană recentă are câteva elemente care necesită
explicitate. Detaşăm conceptul de grup, care nu este o noutate în
literatură, dimpotrivă constituie reper important al sociologiei şi
psihologiei sociale.
Toate definiţiile clasice prezintă grupul ca un număr
determinat de persoane aflate în interacţiune, între care se stabilesc
relaţii de diferite naturi şi are unul sau mai multe scopuri sau
sarcini de realizat. Acestea au dimensiuni variate în societate, de la
câteva persoane până la mari colectivităţi. De regulă în grupurile
mici se stabilesc relaţii interpersonale compatetice, directe cu
implicaţii psihologice destul de profunde. În schimb, în cadrul
grupurilor mari, numite mai mult colectivităţi, societăţi raporturile
sunt de obicei mediate instituţional sau se realizează prin mijloace
de comunicare la distanţă. Grupul de discuţii online este atât un caz
particular dar tinde să redefinească conceptul de grup pentru că
asigură comunicarea directă precum şi la mare distanţă fără
implicaţii directe instituţionale însă şi cu importante dimensiuni
psihologice.
Autorii studiului precizează faptul că grupul de discuţie pe
Internet este o aplicaţie care permite schimbul de informaţie în
timp real, fiind o complexă structură de comunicare. Ideea este
aceea că aceste grupuri întrunesc atât caracteristici ale grupurilor
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
136
mici precum latura psihologică dar şi ale celor mari ca numărul
mare şi distanţa, redimensionând astfel parţial, cum am precizat,
definiţia grupului.
Acesta tip de grup permite o serie de facilităţi, deschide multe
oportunităţi, de neînchipuit în limitele fizice ale cadrului grupului
clasic. Numai în acest context se pot întruni un număr nelimitat de
opinii şi aprecieri cu privire la un produs, serviciu , companie
comercială sau pot fi făcute într-un timp scurt sondaje relative la
calitatea şi rentabilitatea unor produse.
Grupul de discuţii online permite studiul unor corelaţii între
unii factori în context online, precum posibilele influenţe ale
convingerilor eficiente asupra satisfacţiei consumatorilor, influenţa
convingerilor de grup şi individuale eficiente pe diferite nivele de
analiză, rolul mediatorului/ facilitatorului în influenţarea
satisfacţiei şi deciziei de cumpărare, a atitudinii şi percepţiei faţă de
o anumită companie comercială etc.
De altfel determinarea legăturii dintre satisfacţia
consumatorilor şi influenţa convingerilor eficiente promovate de
facilitator se constituie în unul dintre obiective studiului.
Un alt obiectiv al studiului a fost acela de a verifica rolul
stilului mediatorului (într-un anume fel al liderului în grupul
clasic) şi acţiunilor specifice ale acestuia, ca moderator între
încrederea eficientă şi satisfacţia consumatorului în sesiunile de
grup online. Contribuţia credinţelor eficiente în ceea ce priveşte
creşterea performanţelor clienţilor a constituit un alt obiectiv
important al investigaţiei. Ideea este că satisfacţia consumatorului
este mai ridicată în contextul în care există o atitudine pozitivă
colectivă manifestă şi o încredere dominantă, denumită de autori
credinţă eficientă, relativă la un produs sau serviciu. Mecanismul
psihologic implicat ar putea ţine atât de caracteristici ale
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
137
psihologiei sociale, respectiva facilitarea socială, imitaţia,
contagiunea socială, atribuirea, influenţa interpersonală, formarea
percepţiei şi reprezentărilor sociale cât şi de psihologia cognitivă.
Alegerea şi schimbarea cunoştinţelor productive constituie un
aspect esenţial al sesiunilor de discuţii comerciale online,
percepute ca deschidere spre acele sentimente ale clienţilor bine
informaţi, cu respect faţă de subiectele de discuţii din cadrul
sesiunilor, cu influenţe asupra propriilor satisfacţii (Kirkpatrick &
Locke, 1996). Clienţii vin cu propriile lor cunoştinţe şi experienţe
anterioare relative la un produs sau un serviciu, percepţia şi
satisfacţia fiind condiţionate şi de influenţa cognitivă a acestora.
În sesiunile de discuţii online este implicat şi ceea ce autorii
numesc facilitator. Acesta are un rol în influenţare atât a
credinţelor eficiente cât şi satisfacţiei. Facilitatorul nu are doar
atribuţii de legătură şi organizare, acesta se impune şi ca un expert
obiectiv şi imparţial. În serviciile de vânzare electronică interactivă,
medierea, facilitarea serviciilor este o parte critică a contextului
social, acesta va influenţa relaţia dintre credinţa eficientă
satisfacţiei clientului. Stilul facilitatorului a devenit o parte
integrantă din experienţa grupului online, descris de autori ca efect
moderator, o abordare care nu a fost din timp adoptată in
literatura de specialitate (cf. Chen & Bliese, 2002).
În ceea ce priveşte rolul credinţelor eficiente în creşterea
performanţelor individuale şi de grup literatura clasică indică o
legătură productivă dintre acestea. Indubitabil, s-a demonstrat în
contexte faptice că o persoană sau un grup cu atitudine pozitivă ,
încrezătoare, susţinută şi de o opinie pozitivă generală favorizează
performanţa. Dimpotrivă acele persoane sau grupuri care
manifestă din start scepticism, neîncredere, dezangajare se pre-
condiţionează pentru nereuşită şi lipsă de performanţă (P. Ştefăroi,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
138
2009). Concluzia se verifică şi în discuţiile şi şedinţele online pe
teme comerciale. Credinţele personale eficiente contribuie
semnificativ la un nivel ridicat de performanţă (Bandura & Locke,
2003). Înalta eficienţă presupune cu atât mai mult să te angajezi şi
să persişti în comportamentul orientat spre sarcină (Bouffard-
Bouchard, 1990), verificând ipoteza că orientarea spre sarcină este
o direcţionare psihologică inerentă spre performanţă.
Tot un obiectiv al studiului l-a reprezentat şi verificarea
ipotezei că facilitatorii orientaţi spre sarcină canalizează grupul de
discuţii spre performanţă, în timp ce facilitatorii concentraţi spre
latura socială, spre emoţii, determină o eficienţă şi performanţă
mai scăzută dar şi o satisfacţie mai redusă, chiar dacă pe perioade
limitate membrii grupului pot avea senzaţii pozitive. Dacă scopul
discuţiilor îl reprezintă eficienţa atunci facilitatorii orientaţi spre
sarcină vor produce mai multă satisfacţie dar şi o performanţă
superioară. Însă dacă natura grupului şi scopul chat-lui nu-l
reprezintă performanţa ci juisanţa contextuală atunci sunt
preferabili facilitatorii sociali, emoţionali. Facilitatorul cu un stil de
comunicare orientat spre sarcină este foarte preocupat de
eficacitate, îndeplinirea responsabilităţilor şi obţinerea de rezultate
productive. Cu privire la relaţia dintre stilul facilitatorului şi
eficacitatea individuală în context online autorii susţin că indivizii
cu eficienţă personală ridicată se vor simţi mai satisfăcuţi în
grupurile cu un facilitator orientat spre sarcină (Willemijn van
Dolen, Ko de Ruyter James Carman, 2007).
Şi în spaţiul virtual pe lângă factori de comunicare, psihologici
şi culturali un rol important îl are şi moda, cu sensul aplicat de
atitudine şi practică dominată. Aşa se explică unele laturi ale
satisfacţiei în context de grup de discuţii, dincolo de caracteristicile
obiective ale produsului sau sarcinii care se realizează. Astfel
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
139
produsul, serviciul sau activitatea capătă dimensiuni „imaginare”,
reprezentările au legături minime cu adevărata şi originala valenţă
a acestora, devin practic un alt produs sau un produs cu
semnificaţie adăugată. Această semnificaţie (produs) este
tranzacţionabilă, variabilă, uneori se poate desprinde chiar de
obiectul sursă. Reprezintă o variabilă uşor de manipulat pe care
companiile dar şi operatorii serviciilor online sau coordonatorii de
discuţii le cunosc şi le folosesc în scop lucrativ.
Îndeplinirea obiectivelor şi verificarea a ipotezelor acestui
studiu s-au realizat pe patru nivele de analiză: personal, de grup,
grupul la nivel individual şi grupul la nivel de grup şi au avut ca
variabilă fundamentală eficienţa.
Relativ la eficienţă se mai descrie variabila performanţă,
variabila satisfacţie, ca variabile dependente şi variabila stil al
facilitatorului, independentă, cu cele două opţiuni facilitatorul
orientat spre sarcină şi facilitatorul orientat social.
Una dintre concluziile studiului a fost aceea că în cadrul
grupului de discuţii online rolul facilitatorului (liderului) este
determinant, fiind totodată importantă adecvarea stilului
facilitatorului la natura şi sarcina grupului de discuţii.
Am prezentat mai în detaliu acest studiu pentru a sublinia
aspectul că totuşi cercetările din domeniul psihosociologiei
„ciberspaţiale” se află într-un stadiu destul de avansat şi cuprinde
atât laturi pur cibernetice sau psihosociologice dar şi aplicative, în
special comerciale.
Aşadar grupul social, relaţiile interpersoanale se află într-o
tendinţă de redefinire ştiinţifică în perspectiva schimbărilor impuse
de apariţia ciberspaţiului. Este un câmp deschis, dar încă o terra
incognita pentru ştiinţele socio-umane, însă oportunitate
interesantă pentru multe studii şi cercetării din viitor, datorită
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
140
faptului că o mare parte a lumii reale se „translatează” în lumea
virtuală (grupurile sociale, economia, chiar cultura), iar acolo
preiau o parte din caracteristicile originare, descriu însă şi
construiesc, de asemenea, caracteristici noi, proprii.
Aceste grupuri, online, fiind compuse din oameni constituie
sursă de reinterpretare a unor paradigme sau teorii ale psihologiei
sociale dar şi individuale. Dacă există voci care spun că în
domeniul ştiinţelor umane s-a cam descoperit, în mare, tot ceea ce
era de descoperit, iată că nu este deloc aşa, nici lumea „reală” nici
cea „virtuală” nu sunt suficient cunoscute. Cel puţin cea din urmă
va da mult de lucru cercetătorilor în domeniul ştiinţelor socio-
umane, pentru că va trebui să treacă, iată de la cercetarea lui Homo
Sapiens la cercetarea lui Homo Virtualis, o misiune deloc uşoară.
Acelaşi J. Sules propune chiar un proiect de investigare a unei
tipologii a personalităţii în ciberspaţiu, practic caracteristici
psihologice definitorii ale unui prezumtiv Homo Virtualis. Pornind
de la tipologia psihanalitică a lui Nancy McWilliams, din cartea
Psychoanalytic Diagnosis (Guilford Press, 1994), autorul pune
problema cum se comportă şi ce configuraţii capătă aceste tipologii
în spaţiul social virtual, ce pattern-uri cognitiv-comportamentale se
vor dezvolta, cum reacţionează şi cum se comportă persoanele care
se încadrează într-o tipologie sau alta în diferitele situaţii şi
oportunităţi pe care le întâlnesc în lumea virtuală, cum se vor
integra în grupuri virtuale, cum vor respecta regulile, care va fi
caracteristica relaţiilor lor interpersonale, ce dinamici ar cunoaşte
structura personalităţii lor, ce caracteristici va dobândi procesul de
dezvoltare, ontogeneza şi nu în ultimul rând cum vor arăta
grupurile sociale online din care vor face parte (structură,
dinamică, funcţie, finalitate).
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
141
Interesantă este şi investigarea rolului pe care l-ar avea mediul
cibernetic, online, asupra dezvoltării psiho-socio-comportamentale
a copiilor. Dacă adulţii ar fi afectaţi cu sens de influenţă copii care
îşi construiesc un “destin”, o “existenţă” online ar putea fi afectaţi
cu sens de determinare, spaţiul online să înlocuiască ceea ce
psihologia tradiţională numeşte mediu, printre cei trei factori:
ereditate, mediu, educaţie. Dacă problema rolului eredităţii nu este
importantă, deocamdată, mediul şi educaţia, ca factori ar trebui
poate reanalizaţi în context online. Pe de o parte mediul clasic
rămâne, totuşi, chiar dacă scade din pondere, dar iată se impune un
nou mediu, cel virtual, unde copilul îşi construieşte o identitate, un
status, activitate etc.
În concluzie, s-ar putea vorbi de un mediu unitar, coerent care
să reunească cele două medii sau, dimpotrivă, copilul va fi
condiţionat de două medii distincte: cel obişnuit şi cel virtual. Pe
de o parte copiii trăiesc fizic în mediul obişnuit dar sunt
condiţionaţi în dezvoltare, mai mult sau mai puţin, de
caracteristicile vieţii psiho-sociale din aceste medii virtuale, unde
unii copii, îşi construiesc virtual o proprie lume, în care sunt
angajate procese emoţionale, cognitive, atitudinale şi
comportamentele foarte intense şi complexe. Mediul online îşi
dobândeşte valenţe educative autentice. Nu de puţine ori auzim
părinţii unor copii că nu se mai înţeleg deloc cu proprii copii,
explicând prin dependenţa acestora de Intenet şi de influenţele
care vin de acolo. Acolo, în ciberspaţiu, încep să se contureze şi
instituie sisteme de valori, reguli, cutume fără legături evidente cu
“exteriorul”. Chiar dacă în prezent această lume nu s-a institut
definitiv, fiind încă destul de incoerentă şi eclectică, specialiştii care
studiază domeniul nu văd prea îndepărtat momentul în care acest
ciberpaţiu va tinde să se autonomizeze. Unele caracteristici sunt
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
142
deja consacrate. Sules prezintă câteva dintre acestea, cu accent pe
latura psiho-socio-comunicaţională:
a) diminuarea rolului comunicării senzoriale şi creşterea
rolului comunicării scrise, impersonale, cu accent pe mesaj şi scop;
b) scăderea rolului identităţii psihologice, sociale şi fizice
autentice - în spaţiul virtual oricine poate intra sub orice identitate,
şi-o poate schimba când doreşte, se poate prezenta cum doreşte;
c) afectarea pattern-urilor cognitive, cu posibile tulburări
perceptive, mutaţii în planul orientărilor şi căutărilor hedoniste ale
persoanei – accesul facil la surse de plăcere, Internetul poate
deveni chiar o sursă adictică;
d) tendinţa de egalizare a status-urilor.
După acest scurt parcurs prin problematica impactului pe care
îl are sau poate să îl aibă tehnologia cibernetică, în special
Internetul şi spaţiul virtual, electronic, online, asupra omului şi
societăţii mileniului III putem să facem şi aprecierea că de fapt
trăim un moment în care se ciocnesc două lumi. Una este cea
tradiţională, istorică, profundă, autentică, ancestrală, sacră, mistică
etc iar cealaltă, care „vine” din viitor este cea tehnologică,
electronică, artificală, globalistă, universalistă, despiritualizată,
desacralizată, post-post-modernă. Posibilitatea ca această lume a
viitorului să învingă definitiv, să despiritualizeze şi dezumanizeze
societatea, persoana, existenţa umană nu este doar de domeniul
utopiei.
Totuşi, ca şi în cazul multor revoluţii tehnologice şi
descoperiri ştiinţifice din trecut unele dintre scenariile futuriste
şi/sau catastrofiste care le-au însoţit nu s-au adeverit. Este destul
să ne amintim de proiectele de cucerire a spaţiului cosmic în anii
50-70, când se făceau scenarii că prin anii 2000 vom face călătorii
intergalactice, vom servi la un bar spaţial bere împreună cu
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
143
extratereştrii, dar iată, nu am reuşit nici măcar să ne mai întoarcem
o dată pe Lună, iar cât despre călătorii intergalactice nici vorbă.
Mai mult decât atât, jumătate din omenire trăieşte în sărăcie, iar în
jungle mai există multe comunităţi umane în care „nu s-a
descoperit roata”. În consecinţă, probabil nu este cazul să se lucreze
la tot felul de scenarii fanteziste cu privire la posibilitatea, efectivă,
într-un orizont de timp mediu, chiar lung, de a apărea o nouă
specie umană, cibernetică. Totuşi în mod sigur ştiinţa şi tehnica
evoluează, sociologia fiind una dintre ştiinţele cele mai
„vulnerabile”. Atât prin deschiderea, iată, a unor noi câmpuri şi
problematici de cercetare dar şi prin implicaţiile „umane”
importante.
Fără îndoială, discuţia despre „apariţia” unui Homo Virtualis
nu poate să nu trezească totuşi interes. În fapt prin creşterea
rolului tehnicii asistăm la un proces incontestabil şi ireversibil de
de-spiritualizare a omului, golirea acestuia de conţinutul „istoric”,
de sacru, de spirit, de cultură, de profunzime, de autenticitate, de
„fiinţă”, dimensiuni constituţionale asimilate şi consacrate în
acumulări, experienţe şi suferinţe de multe zeci de mii de ani, fiind
puse chiar în pericol cultura, religia, morala în fundamentele lor
ontologice. Homo Virtualis nefiind în fapt o fiinţă umană ci o
creatură tehnică lipsită de consistenţă existenţială.
O întemeiată îngrijorare este legată şi de tendinţa de
polarizare excesivă a societăţii umane, pe de o parte o lume supra-
tehnicizată, chiar virtualizată, aşa cum am văzută, iar la extrema
cealaltă o lume care trăieşte încă cu multe caracteristici ale epocii
primitive. Întrebarea care se naşte este, între cele două extreme,
care ar fi definiţia caracteristică a omului, din punct de vedere
sociologic, psihologic, filosofic, cultural, etc?
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
144
După cum se ştie ştiinţa abstractizează şi caută generalul din
fenomene, la fel au făcut şi sociologia ori psihologia generală care
dispun în momentul de faţă de un corp de cunoştinţe, paradigme şi
metode consacrate şi puţin contestate. Din punctul de vedere al
acestor ştiinţe mutaţiile pe care le-a produs sau le va produce
Internetul ar putea să nu lase urmări însemnate, un Homo Virtualis
ar părea construit cu aceleaşi “ingrediente” psihologice şi cu aceiaşi
structură. Dar atenţie, Homo Virtualis nu este o persoana
obişnuită, influenţată doar de mediul virtual ci replica ei
virtualizată în ciberspaţiu, deci este o altă “fiinţă”, unde poate
dobândi o reală autonomie cu dinamici ontogenetic-formative
independente de persoana sursă. Cine ar putea enumera multe
dintre elementele constitutive ale tiparului constituţional
psihologic al unei astfel de “persoane”? Pot aceste “persoane” să
părăsească spaţiul online şi să concureze în spaţiul social real, sau
vor rămâne nişte epifenomene? Au acestea măcar un rol, de
influenţă asupra persoanei reale, asupra mediului în care trăieşte,
asupra comunităţii, se vor „integra” în societate?
Nu putem decât să sperăm că mutaţiile pe care le va produce
apariţia ciberspaţiului şi a lui Homo Virtualis nu vor genera noi
probleme nerezolvabile, nu va conduce la apariţia unor noi
patologii sau probleme de ordin sociouman, dar mai ales sperăm că
omul va rămâne “unitar” şi pentru totdeauna o fiinţă spirituală,
culturală, morală, religioasă, empatică, cu suflet şi personalitate
profundă, în condiţiile acceptării, desigur, a ideii că prin natură
fiinţele vii, persona şi societatea umană sunt supuse evoluţiei.
Pe lângă problema impactului Internetului, a ofensivei
spaţiului social virtual, o altă temă de mare interes şi provocare
crucială pentru asistenţa socială umanistă a mileniului III este cea
reprezentată de degradarea generală a calităţii relaţiilor umane,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
145
socio-umane, sufleteşti, despiritualizarea, desacralizarea
persoanei şi comunităţii.
În acest sens sociologia umanistă propune conceptul de
societate umanistă, ca alternativă şi concept forţă tampon la
evoluţiile dezumanizante determinate de tehnologie, globalizare,
degradarea valorilor tradiţionale ale comunităţii şi familiei etc.
În societatea umanistă comunitatea umană, familia este
leagănul formării şi învăţării comportamentelor şi sentimentelor
specific umane, aici este locul nemijlocit în care se reglează dar si
satisfac nevoile fundamentale, în special cele specific umane.
Comunitatea se organizează şi structurează ontologic astfel încât
determină formarea unor structurări, sisteme, organizări specifice
care să asigure condiţii permanente de satisfacere a nevoilor de
toate felurile. Are în acest sens atât valenţe profilactice cât şi
curative.
Gradul în care societatea îndeplineşte aceste funcţii depinde şi
de gradul de unitate şi solidaritate a acesteia. O societate umanistă
antrenează persoanele nu doar prin calitatea lor socială ori
economică, prin rol-statusuri, ci cu precădere prin capacitatea
empatetică a fiecăruia. Organizaţia/ societatea în care scade rolul
sferei compatetice riscă să fie dominată de violenţă, de îngustare a
libertăţii umane, de nedezvoltare umană, lipsă de respect pentru
personalitatea şi demnitatea umană, instituie discriminarea,
polarizarea, sărăcia morală şi culturală. Oamenii sunt nefericiţi,
ineficienţi economic, conflictuali, ostili sau pasivi, fatalişti,
superstiţioşi.
Dimpotrivă, atunci când societatea este organizată şi
funcţionează după principii şi valori umaniste devine puternică,
contribuie la instituirea unor sisteme de reguli şi instituţii care
respectă şi promovează personalitatea umană, demnitatea,
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
146
libertatea, altruismul dezinteresat, solidaritatea. În societatea
umanistă instituţiile sunt deschise spre cetăţean, relaţiile sociale
sunt bazate pe respect, altruism, întrajutorare. În schimb
societăţile slab umaniste sunt dominate de persoane egoiste,
relaţiile interpersonale sunt marcate de conflictualitate, instituţiile
sunt ostile, nefuncţionale, inumane.
Societăţile umaniste asigură coeziunea socială, morală şi
culturală, au durabilitate, sunt ghidate de sisteme valorice şi
instituţii solide, asigură protecţie cetăţenilor şi predictibilite în
evoluţia socială, culturală şi economică, au structuri şi instituţii
solide, probleme sociale puţine. În schimb societăţile slab umaniste
au structuri şi instituţii şubrede şi fluctuante, cunosc frecvent
tulburări sociale, revoluţii, războaie, crize demografice, economice,
culturale. Sunt medii în care problemele sociale precum abandonul
familial, sărăcia, marginalitatea, devianţa, depresia, ineficienţa
economică sunt fenomene curente.
Aşadar, în perspectiva unei teorii sociologice autentic
umaniste idealul social, societal, este cel de societate umanist-
solidară. O astfel de societate promovează un model uman bazat pe
demnitate şi interes pentru binele celuilalt. Binele celuilalt fiind
condiţie a binelui personal. Persoana în societatea umanist-solidară
este sinceră, atruistă, agreabilă, harnică, modestă, respectuoasă,
dezvoltată spiritual, moral, cu interes pentru cunoaştere şi adevăr,
pentru frumos şi bine social, se auto-perfecţionează, este interesată
de dezvoltarea sa personală, aptitudinală şi morală, caută
rezolvarea paşnică a problemelor. Funcţionarul, profesionistul în
societatea umanist-solidară este o personalitate complexă,
empatetică, morală, spirituală, sociabilă, agreabilă şi, în consecinţă,
eficientă. La rândul ei această societate reprezintă mai mult decât
un mediu optim conjunctural pentru fericirea şi împlinirea
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
147
persoanei, este sau poate fi chiar sursa însăşi a împlinirii persoanei
şi fericirii cu adevărat autentice, raportată la natura, esenţa,
misunea şi condiţia ancestrală a fiinţei umane.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
148
1. Bandura, A., & Locke, A. E. (2003), Negative self-efficacy and
goal effects revisited. Journal of Applied Psychology.
2. Bauman, Z. (2000), Florian Znaniecki’s Sociological Theory
and the Challenges of the 21st Century. Frankfurt am Main:
Peter Lang.
3. Beck, U. (1992), Risk Society - Towards a New Modernity,
London, Sage.
4. Becker, G.S. (1994), O abordare economică a
comportamentului uman, Bucuresti, All.
5. Blumer, H. (1969), Simbolic interaction: Perspective and
method, Englewood Cliffs, NY, Prentice Hall.
6. Bocancea, C. (2011), Dimensiunea contextualistă a asistenţei
sociale, în Neamţu, G. (coord.), Tratat de asistenţă socială,
Ed. A II-a, Iaşi, Editura Polirom.
7. Boudon., R, 1971, La crise de la sociologie, Geneve, Droz.
8. Bouffard-Bouchard, T. (1990), Influence of self-efficacy on
performance in a cognitive task. Journal of Social
Psychology.
9. Bowlby, J. (1979), Attachment and loss: Vol. 2. Separation:
Anxiety and anger, New York, Basic Books.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
149
10. Bradford, D.L., Burke, W.W. (2005), Organization
Development, San Francisco, Pfeiffer.
11. Buzărnescu, Ş. (1995), Istoria doctrinelor sociologice,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
12. Buzducea, D. (2009), Sisteme moderne de asistenţă socială.
Tendinte globale si practici locale, Iaşi, Editura Polirom.
13. Chelcea, S. (2008), Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii,
Iaşi, Editura Polirom.
14. Chen, G., & Bliese, P. (2002), The role of different levels of
leadership in predicting self- and collective efficacy: Evidence
for discontinuity. Journal of Applied Psychology.
15. Cloke C., Davies M. (1995), Participation and empowerment in
Chid Protection, London, Pitman.
16. Cojocaru, Ş. (2005), Metode apreciative în asistenţa socială.
Ancheta, supervizarea şi managementul de caz, Iaşi, Editura
Polirom.
17. Collins, D., Jordan, C., Coleman, H. (2010), An Introduction to
Family Social Work, Belmont, Brooks/Cole.
18. Comte, A. (2009), A General View of Positivism, Cambridge
University Press.
19. Cuin, C.H. (2006), The nomologic approach in sociology, Revue
suisse de sociologie, Switzerland, Seismo Verlag.
20. Dominelli, L. (2002), Anti-Oppressive Social Work Theory and
Practice, Palgrave Macmillan.
21. Durkheim, E. (2004), Sociologia - regulile metodei sociologice,
Bucuresti, Editura Antet.
22. Durkheim, E. (2005), Sinuciderea. Studiu Sociologic,
Bucuresti, Editura Antet.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
150
23. Dynes, R., Clark, A., Dinitz, S., Ishino, I. (1964), Social
Problems, Dissensus and Deviation in an Industrial Society,
New York, Oxford University Press.
24. Endler, N., Parker, J. (1992), Interactionism revisited:
Reflections on the continuing crisis in the personality area, în
„European Journal of Personality”, 6, pp. 177-198,
http://www.ourfutureenvironment.org/personality/wp-
content/uploads/2010/08/endler_interactionism.pdf.
25. Flyvbjerg, B, 2012, Real Social Science: Applied Phronesis,
Cambridge: Cambridge University Press.
26. Frankl, V. (2009), Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în
logoterapie şi analiza existenţială, Bucureşti, Editura Trei.
27. Francisco Carrillo Gil (1996), Evolution of the man,
http://iieh.com/autores/fcarrill..., Biólogo.
28. Garfinkel, H. (2006), Seeing sociologically, Boulder, CO,
Paradigm Publishers.
29. Game, A. (1991), Undoing the Social: Towards a
Deconstructive Sociology, Toronto, University of Toronto Press
30. Haidt, J. (2008), Teoria fericirii. Atinge-ţi scopul cu
înţelepciune, Bucureşti, Editura Amaltea.
31. Hall, E. (1966), The Hidden Dimension, New York, Anchor
Books.
32. Hanson, M.J. (2004), Ethnic, culturale and language diversity
in intervation settings, în Lynch, E.W., Hanson, M.J.,
Developing cross-cultural competence: A guide for working
with children and their families (3rd ed.), Baltimore, Brookes,
pp 1-3.
33. Heidegger, M. (1995), Timp şi Fiinţă, Bucureşti: Editura
Jurnalul Literar.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
151
34. Herseni, T. (1982), Sociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
35. Harel, I., Papert, S. (1991), Constructionism, Norwood, Ablex
Publishing Corporation.
36. Healy, L.M. (2007), Universalism and Cultural Relativism in
Social Work Ethics, în „International Social Work” 50(1), pp 11-
26., http://isw.sagepub.com/content/50/1/11.
37. Hudson, C.G. (2000), At the edge of chaos: A new paradigm for
social work? Journal of Social Work Education, 36, 2, pp. 215-
230.
38. Kotarba, J.A., Johnson, J.M. (2002), Postmodern existential
sociology, Walnut Creek, CA, Alta Mira.
39. Lawson, C., Latsis, J.S., Martins, N.M.O. (2007), Contributions
to Social Ontology, New York, Routledge.
40. Lock, A., Strong, T. (2010), Social constructionism: Sources
and stirrings in theory and practice, New York, Cambridge
University Press.
41. Lynch, E.W. (2004), Hanson, M.J., Developing cross-cultural
competence: A guide for working with children and their
families (3rd ed.), Baltimore, Brookes.
42. Mărginean, I. (2000), Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi,
Editura Polirom.
43. McWilliams, N., Psychoanalytic Diagnosis, Guilford Press,
1994)
44. Mitrofan, I., Buzducea, D. (2005), Analiza existenţială sau
drumul către sens, în Mitrofan, I. (coord.), Orientarea
experienţială în psihoterapie, Bucureşti, Editura Sper, pp 132-
154.
45. Mjoset, L. (2009), The contextualist approch to social science
metodology, în David, B., Ragin, C.C. (coord), The SAGE
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
152
hanbook of case-based metods, London: SAGE Publication
Ltd., pp. 39-68.
46. Moghaddam, F.M. (1998), Social psychology, New York, W.H.
Freeman end Company.
47. Moscovici, S. (1973), (ed. a 2-a), Introduction à la psychologie
sociale, Paris, Larousse.
48. Muntean A., Sagebiel J. (2007), Practici în asistenţa socială.
România şi Germania, Iaşi, Editura Polirom.
49. Munteanu, A., Muntean, A. (2011), Violenţa, trauma,
rezilienţa, Iaşi, Editura: Polirom.
50. Neamţu, G. (coord) (2011), Tratat de asistenţă socială, Ediţia a
II –a, Iaşi, Editura Polirom.
51. Neculau, A. (1977), Liderii în dinamica grupurilor, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
52. Payne, M., Humanistic Social Work, London: Palgrave
Macmillan, 2011,
http://lyceumbooks.com/HumanisticSocialWork.htm.
53. Payne, M. (2011), Teoria modernă a asistenţei sociale, Iaşi,
Editura Polirom.
54. Parsons, T. (1978), Action Theory and the Human Condition,
New York, Free Press.
55. Rogers, C.R. (2008), A deveni o persoana, Bucureşti, Editura
Trei.
56. Rothery, M. (2007), Critical Ecological Systems Theory, În
Coady, N. and Lehmann, P. (Eds.) Theoretical Perspectives for
Direct Social Work Practice. Springer Publishing Company.
57. Rickert, H. (1986), The Limits of Concept Formation in
Natural Science. Cambridge, Cambridge University Press.
58. Sandu, A. (2009), Orientări metodologice privind dezvoltarea
culturalăa a comunităţilor etnice, Iaşi, Editura Lumen.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
153
59. Sartre, J.P. (2000), Căile libertăţii, Bucureşti, Editura Rao.
60. Schutz A. (1972), The Phenomenology of the Social World,
London, Heinemann Educational Books.
61. Smith, D. (2004), Social work and evidence based practice,
London, Jessica, Kingsley.
62. Stangor, C. (2004), Social groups in action and interaction,
New. York, Psychology Press.
63. Suler, J. (1996), The Psychology of Cyberspace, Ph.D. - Online
Continuing Education.
64. Ştefăroi, P. (2007), Specificul managementului (eficient) în
domeniul asistenţei sociale, în „Revista de Asistenţă Socială”,
Nr. 3, Iaşi, Editura Polirom, pp 33-40.
65. Ştefăroi, P. (2009), Perspectiva umanistă asupra clientului în
asistenţa sociala, în „Revista de Asistenţă Socială”, Nr. 1-2,
Iaşi, Editura Polirom, pp 9-33.
66. Ştefăroi, P. (2009), Teoria fericirii în asistenţa socială, Iaşi,
Editura Lumen.
67. Ştefăroi, P. (2012), Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau
scurtă introducere în asistenţa socială umanistă, Revista de
Asistenţă Socială, Nr. 1, Iaşi: Editura Polirom.
68. Tiryakian, E.A. (1962), Sociologism and existentialism, two
perspectives on the individual and society., Englewood Cliffs,
N.J., Prentice-Hall.
69. Thomas, S.C. (1996), A sociological perspective on
contextualism, în „Journal of Counseling and Development”,
JCD, July 1, 74(6), 529-541,
http://www.highbeam.com/doc/1P3-10006742.html.
70. Znaniecki, F. (1969), Humanistic Sociology, Chicago,
University of Chicago Press.
Colecţia electronică:
Petru Stefaroi – Sociologie Umanista. Orientarea umanista in sociologia inceputului de mileniu
154
71. Watt, I. (1957), The Rise of the Novel, Berkeley, University of
California.
72. Weber, M. (2001), Introducere in sociologia religiilor, Iaşi,
Institutul European.
73. Weissman, D. (2000), A social ontology, London,
Yale University Press.
74. Zamfir, C., Stoica L. (2006), O nouă provocare: dezvoltarea
socială, Iaşi, Editura Polirom.
75. Zamfir. E. (2008), The new human model proposed by
humanist pychology. Types of conflict resolution, în „Revista
de asistenţă socială”, nr. 1-2, Iaşi, Editura Polirom, pp 3-28.
76. Zamfir, E (2009), Asistenţa Socială în România. Teorie şi
acţiune socială. Texte alese, Craiova: Editura Mitropoliei,
Craiova.
77. Zinkhan, G., Kwak, H., Morrison, M., & Peters (2003), Web-
based chatting: Consumer communication in cyberspace.
Journal of Consumer.
***www.fnasr.ro/codetic.htm
***http://lyceumbooks.com/HumanisticSocialWork.htm
***http://www.socialworkers.org/pubs/code/default
***http://www.ourfutureenvironment.org/personality/wp-
content/uploads/2010/08/endler_interactionism.pdf
***http://www.highbeam.com/doc/1P3-10006742.html.
***http:www.-usr.rider.edu/~suler/psycyber.html.