MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
TEHNICA LEGISLATIVĂ
(Ciclul I)
AUTORI:
Savca Diana
mg. în drept, lector univ.
Cușcă Elena
mg. în drept, lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
TEMA 1 Noţiuni introductive
Obiective de referinta
- sa definească notiunea de tehnica legislativa, tehnica juridica si sa determine diferenta dintre aceste
notiuni;
- să identifice categoriile referendumului, problemele ce sunt supuse referendumului precum şi cazurile
de iniţiere a acestuia Repere de continut
1. Noţiunea tehnicii legislative şi tehnici juridice.
2. Referendumul-una din formele activităţii statale
Noţiunea tehnicii legislative şi tehnici juridice
Prezenţa actului normative în sistemul izvoarelor formale
ale dreptului, este rezultatul activiţăţii desfăşurate de
organe specializate,abilitate prin constituţie, legi sau
regulamente cu competenţa normativă. Activitatea
acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite
reguli de tehnică juridică şi potrivit scopurilor generale,
impuse de buna funcţionare a mecanismelor sociale, de
coexistenţă a libertăţilor sociale .
Aşadar crearea dreptului , adică ridicarea voinţei de stat
la rangul de lege, se realizează îndeosebi prin activitatea
normativă a organelor de stat, activitate ce se finalizează
prin adoptarea actelor normative.
Tehnica elaborării actelor normative operează cu două
noţiuni: tehnica legislativă şi juridică.
Tehnica juridică constă mai mult în acţiunea decît în
cunoaştere, implică mai mult voinţa decît inteligenţa.
Ceea ce caracterizea tehnica juridică, este artificial care
operează asupra lucrurilor modelîndu-le printr-o serie de
mijloace , adaptate toate scopurilor dreptului. Aceste
mijloace sunt practice inepuizabile, căci cuprind toate
sursele ingeniozităţii minţii umane. Ele sunt necesare
pentru ca dreptul să-şi atingă scopul final. Şi vor fi cu atît
mai perfecte, cu cît vor permite realizarea acestui scop
mai repede , mai complet , mai economic.
Profesorul Nicolae Popa defineşte tehnica juridică ca un
ansamblu ne mijloace, procedee , artificii prin care
necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă
forma juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept)
şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
Traian Ionaşcu defineşte tehnica juridică ca o totalitate
de artificii ori procedee prin care cerinţele sociale,
tendinţele de organizare şi schimbare derivabilă îşi
primesc într-un sistem de drept, consacrarea sub forma
normei juridice. Eugen Barasch consideră că tehnica
juridică ar fi totalitatea conceptelor juridice şi a
procedeelor logice aplicate la drept care, luate izolat sau
în sistem, fac posibilă introducerea şi normele de drept a
cerinţelor vieţii materiale într-o anumită ţară şi ţntr-o
perioada istorică dată.
O altă definiţie spune că prin tehnica juridică înţelegem
totalitatea metodelor , procedeelor şi a regulilor în
vederea executării operaţiunilor juridice, adică a
activităţii a actelor normative, inclusiv de aplicare şi de
sistematizare a acestora atît în parte , cît şi în ansamblu.
Aşadar conţinutul noţiunii de tehnică juridică ne apare
astfel ca deosebit de complex, el implică momentul
receptării de către legiuitor a comandamentului social,
aprecierea sa selectivă şi elaborarea normei (tehnica
legislativa), dar cuprinde la fel şi momentul realizării
(transpunerii în viaţă) a normei de drept construite de
legiuitor (tehnica realizării şi interpretării dreptului ).
După cum am menţionat tehnica legislativă este parte
constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un
complex de metode şi procedee, menite să asigure o
formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor
juridice. Este important să nu confundăm tehnica juridică
cu legiferarea ( cu tehnica legislativă), printr-o reducere a
sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării
normative.
Tehnica legislativă priveşte , strict , construirea soluţiilor
normative de către legiutor , acţiune ce se prezintă ca o
sinteză, şi un bilanţ al experienţelor dobîndite în trecut
de participanţii la viaţa socială, experienţei filtrate din
perspective judecăţilor de valoare a legiuitorului.
Cînd ne prezentăm legiferarea-arată Hegel nu trebuie să
avem înaintea ochilor numai unul din momente, acela că
prin lege se declară ceva regulă din conduită, valabilă
pentru toţi, ci momentul esenţial intern-cunoaşterea
conţinutului în universitatea lui determinată.
Legiferarea cunoaşte doua mari momente:
A) Constaterea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă
reglementare juridică;
B) Desprinderea idealului juridic, care trebuie să se
aplice acestor situaţii în funcţie de cunoştinţa
juridică a societăţii.
Acţiunea legiutare implică tendinţa de schimbare, de
inovare a unor soluţii juridice normative noi, aplicate ca
superioare , sau mai bune decît soluţiile de reglamentare
existente.
Regula de drept nu poate ajunge la o formă tehnică
sătisfăcătoare, sau cel puţin suficientă, decit prin
acţiunea conştientă a legiutorului.Arta de a formula legi
este extreme de dificilă şi care nu numai o serioasă
informaţie, ci şi un sentiment de utilitate socială şi un fel
de intuiţie pe care nu o au decît puţini oameni.
A legifera a devenit element central şi definitoriu al
activităţii statului, a devenit sinonim cu a guverna.
Alegerea procedeelor tehnice ale legiferării aparţine
legiutorului. Dar ea nu poate fi nicidecum arbitrară.Există
anumite principia-(p.fundamentării ştiinţifice a activităţii
de elaborare a normelor juridice, p. asigurării unui raport
firesc între dinamica şi statica dreptului, p.corelării
sistemului actelor normative, p.accesibilităţii şi
economiei de mijloace în elaborarea normativă, p.
supremaţiei legii) -care stau la baza acţiunii de legiferare ,
principi deduse din reglementări constituţionale sau
înscrise ca atare în metodologii de tehnică legislativă
adoptate în parlament. Asemenea principii sînt urmărite,
atît în practica normativă parlamentară, cît şi în
activitatea desfăşurată de alte organe statale
competente .
Anita Naschitz înţele prin tehnica legislativă ,,totalitatea
procedeelor şi artificiilor prin care soluţiile de fond
dobîndesc practicabiliatate, capacitate de înserare în
viaţa socială.,,
Profesorul consideră ca ea poate fi definită ca fiind:,, un
ansamblu de metode şi procedee folosite în activitatea
de elaborare a priectelor de legi şi a altor acte normative
care ajută la determinarea unor soluţii legislative
judicious alese, potrivit cerinţei sociale, şi de o potrivă la
modul de exprimare al acestora în texte corespunzător
redactate.
Referendumul –una din formele activităţii statale
Referendumul republican se desfăşoară în scopul
exercitării puterii poporului şi participării lui nemijlocite
la conducerea şi administrarea treburilor de stat .
Referendumul republican se efectuează prin vot
universal, egal , direct, secret şi liber exprimat.
Actele adoptate prin referendum republicat au putere
juridică după confirmarea lor de către curtea
constituţională şi sînt executorii pe întreg teritoriul
Republicii Moldova .
În funcţie de natura juridică a problemelor supuse
referendumul, ele pot fi constituţionale , legislative şi
consultative.
Referendumului constituţional sînt supuse propunerile
privind reviziunea constiutuţiei.
Referendumului legislative sînt supuse proiectele de legi
sau unele prevederi ale acestora , de importanţă
deosebită.
Referendumului consultative sunt supuse problemele de
interes naţional , în scopul consultării opiniei poporului
asupra unor astfel de probleme şi adaptării , de către
autorităţile publice competente, a unor hotărîri definitive
Referendumul republican poate fi iniţiat de un numar de
cel puţin 200.000 de cetăţeni ai Republicii Moldova ce au
drept la vot:
1. Un număr de cel puţin 1/3 din deputaţii în Parlament
2. Preşedintele Republicii Moldova
3. Guvern
Propunerea privind desfăşurarea referendumului trebuie
să încludă problemele ce urmează să fie supuse
referendumului , expuse clar,excluzîndu-se interpretarea
lor ambiguă, precum şi scopul desfăşurării, data
preconizată pentru desfăşurarea lui. Referendumul
Republican nu se desfăşoară în cazul decretării cazului de
urgenţă, de asediu ori de război şi nici în decursul a 120
de zile de la ridicarea acestor stări. Dacă data
referendumului republican a fost stabilită pentru ziua în
care ulterior, se decretează sau se institue stare de
urgenţă, de asediu ori de război, el se anuleazăde drept
sau se amînă pentru o altă zi , respectîndu-se termenele
de desfăşurare. Hotărîrea privind amînarea
referendumului republican se adoptă de către organul
care a emis actul de declarare a referendumului.
Referendumul republican nu poate avea loc, de
asemenea cu 60 zile dupa si cu 60 zile înainte dupa ziua
efectuării alegerilor parlamentare şi locale
generale,precum şi în ziua desfăşurării lor sau altui
referendum republican.
Referendumului republican pot fi supuse problemele
privind:
1. Adoptare ? R.M
2. Aprobarea legilor ? adoptate de Parlament pentru
revezuirea dispoziţiilor privind caracterul suveran ,
independent, şi unitar al statului, pecum şi acelor
privind neutralitatea permanentă a statului.
Referendumului republican nu pot fi supuse problemele:
1. Privind impozitul şi bugetul
2. Privind amnistia şi graţierea
3. Privind masurile extraordinare sau de urgenţă
pentru asigurarea ordinii publice, sănătăţii şi
securităţii publice
4. Privind alegerea , numirea, demiterea persoanelor
din anumite funcţii care ţin de competenţa
Parlamentului,Preşedintele R.M. Guvernului.
Referendumul local:
Potrivit art.175 Codul electoral- Referendumul local
reprezintă consultarea cetăţenilor în probleme de intere
deosebit pentru sat (comună) , oraş (municipiu), raion ,
unitate administrativ-teritorială cu statut special.
Revocarea primarului satului (comunei), oraşului
(municipiu) se efectuează deasemenea prin
referendumul local.
Referendumul local pentru revocarea primarului poate fi
iniţiat după expirarea unui sau de la intrarea acestuia în
funcţie sau de la data referendumului local precedent
pentru revocarea aceluiaşi primar. Revocarea primarului
nu poate fi iniţiată pe parcursul ultimelor 6 luni înaintede
expirarea mandatului.
Referendumului local pot fi supuse probleme care au o
importanţă deosebită pentru localitatea respectivă şi
care ţin de competenţa autorităţilor administraţiei
publice locale.
Revocarea primarului prin referendumul poate fi iniţiată
în cazul în care acesta nu respectă interesele comunităţii
locale, nu exercită în mod adecvat atribuţia de ales local
prevăzute de lege, încalcă normele morale şi etice.
În conformitate cu art.178 Codul electoral
Referendumului local nu pot fi supuse problemele:
1. Privind impozitul şi bugetul
2. Privind masurile extraordinare sau de urgenţă
pentru asigurarea ordinii publice, sănătăţii şi
securităţii publice
3. Privind alegerea , numirea, demiterea persoanelor
din anumite funcţii care ţin de competenţa
Parlamentului,Preşedintele R.M. Guvernului
4. Ce ţin de revocarea din funcţie a primarului destituit
în baza hotărîrii definitive de revocare, pronunţate
de instanţa e judecată
5. Ce ţin de competenţa instanţelor de judecată sau a
procuraturii
6. Privind modificarea subordonarii odministrativ
teritoriale a lovalităţilor cu excepţia cazurilor
prevăzute de Legea privind statutul juridic special al
Gagauziei.
Referendumul local poate fi iniţiat:
1. De ½ din numărul consilierilor aleşi.
2. De primarul (satului, comunei, oraşului, municipiului)
cu excepţia cazului cînd se iniţiază revocarea
primarului.
3. De autoritatea reprezentativă a unităţii
administrativ-teritoriale cu statut special.
4. De 10 la sută din numărul cetăţenilor cu drept de vot
care domicialiază pe teritoriul unităţii administrativ-
teritoriale.
Organele antrenate în procesul de creare a dreptului
Conform Cosntituţiei R.M.- adoptată la 29.07.1994;
promulgată 29.08.1994 – art.60 prevede că Parlamentul
este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii
Moldova şi unica autoritate legislativă.
Una din atribuţiile de bază a Parlamentului conform art.
66 – Constituţia R.M. este de a adopta legi, hotărîri şi
moţiuni.
În art. 72 – Constituţia R.M. se menţionează categoriile
de legi şi anume că Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
În conformitate cu art.94 Constituţia R.M. în exercitarea
atribuţiilor sale , Preşedintele Republicii Moldova emite
decrete, obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul
statului. Decretele se publică în Monitorul oficial al
Republicii Moldova .
Art. 102 Constituţia R.M. menţionează că guvernul
adoptă hotărîri, ordonanţe şi dispoziţii.
Hotărîrile se adoptă pentru organizarea executării legilor.
Ordonanţele se emit în condiţiile articolului 106/2 şi
anume în vederea realizării programului de activitate al
Guvernului, Parlamentul poate adopta, la propunerea
acestuia, o lege specială de abilitare a Guvernului pentru
a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectullegilor
organice. Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu,
domeniul şi data pînă la care se pot emite ordonaţe.
Ordonanţele întră în vigoare în data publicării, fără a fi
promulgate. Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele
se supun aprobării Parlamentului. Proiectul de lege
privind aprobarea ordonanţelor se prezintă în termenul
stabilit în legea de de abilitare.
Nerespectarea acestui termen atrage încetarea afectelor
ordonanţei. Dacă parlamentul nu respinge proiectul de
lege privind aprobarea ordonanţelor acestea rămîn în
vigoare.
După exprimarea termenului stabilit pentru emiterea
ordonanţelor, acestea pot fi abrogate, suspendate sau
modificate numai prin lege.
Aşadar în temeiul art.73 din Constituţie , dreptul de
iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor, preşedintelui
Republicii Moldova , Guvernului şi Adunării Populare a
unităţii teritoriale autonome Gagauzia.
Adoptarea metodologiei de tehnică legislativă
Metodologia generală de tehnică legislativă are ca scop
orientarea şi coordonarea, într-o concepţie unitară, a
activităţii de pregătire şi sistematizare a proiectelor de
acte normative, furnizînd, totodată organelor
elaboratoare un îndrumar, pentru ca proiectele de acte
întocmite să întrunească condiţiile specifice
reglemetărilor juridice.
Sub aspectul obiectului se are în vedere întreg procesul
de elaborare a proiectelor de acte normative atît ăn faţa
de conceptualizare, cît şi redactare.
Metodologia generală de tehnică legislativă acordă un
spaţiu larg metodelor de documentare şi fundamentare a
proiectelor, astfel ca soluţiile preconizate să se înscrie pe
linia cerinţelor dezvăluirii vieţii social-economice.
În acest scop, soluţiile ce se propun în proiectele de legi
şi alte acte normative trebuie să aibăla bază studii şi
lucrări documentare care să le motiveze din punctul de
vedere al eficienţei sociale. În metodologie sînt instituite
reguli privind alegerea nivelului actului unei propunere
de regulamentare, de asemenea cuprinde norme şi
prescripţii privind modul de întocmire şi redactare a
proiectelor de acte normative atît în ceea ce priveşte
limbajul şi stitlul folosit, cît şi formele de sistematizare a
conţinutului acestora, se preocupă mijloacele tehnico-
juridice prin care se realizează starea de armonie a
normelor juridice ce compun ansamblul legislativ.
În aplicarea principiilor participării maselor la luarea celor
mai importante decizii privind mersul dezvoltării sociale
în metodologie se instituţionalizează procedura punerii în
dezbatere publică o proiectelor de legi care prezintă
interes major pentru viaţa social-economică a ţării.
Metodologia generală de tehnică legislativă se acupă
totodată-instituind normele corespunzătoare de
sistematizarea, raţionalizarea,simplificarea legislaţiei
măsuri menite să conducă la perfecţionarea continuă a
actelor.
Trebuie să existe o artă a legiferării care să creeze
premisele ca legile adoptate pe lîngă cadrul organizatoric
pe care-l instituţionalizează , să constitue mijloace pentru
introducerea elementelor de progres în mersul
dezvoltării ţării.
Refrinte bibliografice
1. Boris Negru si Violeta Cojocaru „Tehnica legislativa „ note de curs, Chisinau, „Tipografia Centrala” 1997.
2. Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996
3. Constituţia Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994. - Nr.1.
Subiecte pentru evaluare
1.Definti tehnica juridica
2.deosebirea tehnica juridica,tehnica legislativa
3.categotiile de referendum
4.sibiectii de initiativa la referendum
TEMA 2 Probleme de prognosticare a
intervenţiei legislative.
Obiective de referinta
sa determine reglementarea sociala, individuala si normativa,
- sa compare noțiunile de reglementarea sociala, individuala si normativa,
- sa determine noțiunile de lacuna in drept si lacuna in legislație
Repere de continut
1.Reglementarea sociala,reglementarea individuala
2.Reglementarea normativ juridica
Premisele ce scot în evidenţă necesitatea intervenţei
normativ-juridice.
Necesitatea unei intervenţii legislative şi pe cale de
consecinţă elaborarea unui proiect de lege este
determinată, în principal de:
1. Crearea la un moment dat a unei stări de
incompatibilitate a regulamentării în vigoare faţă de
cerinţa socială prezentă sau de perspectivă.
2. Existenţa unui gol legislativ într-un domeniu
neregulamentat al relaţiilor sociale care reclamă
prezeţa unei norme juridice.
Necesitatea punerii de acord a ordinii juridice cu cerinţa
socială a făcut obiect de studiu în nenumărate lucrări.
I.Masquelin , abordînd această problemă arată că ,, orice
normă juridică nouă are ca obiect, pe plan sociologic, să
dea o soluţie determinată de o cerinţă socială reală sau
prezenuată, născută la un moment dat . Pe plan juridic ,
ea are în mod necesar ca obiect să modifice ordinea
juridică, existentă, prin modificare, abrogare, înlocuire
sau completare a normei în vigoare, sau prin crearea de
norme de relaţii într-o materie încă neregulamentată.”
Legea fiind un elaborat al minţii umane cu multiple
efecte pe plan social, la activitatea de elaborare a
acesteia trebuie atrase cele mai competente cadre prin
cunoştinţele şi experienţa, în domeniul ce face obiect de
regulamentare, să-şi aducă o contribuţie reală la găsirea
celor mai oportune soluţii ce urmează a fi încorporate în
lege .
În acest scop, odată stabilită sarcina privind elaborarea
unei propuneri de regulamentare apare necesară
constituirea prin dispoziţia conducătorului organului
elaborator, a unui colectiv care să întocmească lucrările
de documentare pe baza cărora urmează să se
stabilească concepţia şi principiile viitoarei reglementări.
În funcţie de importanţa si natura problemelor la
întocmirea materialelorde documentare se va asigura şi
participarea unor cadre didactice din învăţămîntul
superior , din instituţii de cercetări sau din alte instituţii
specializate în probleme ce fac obiectul documentării.
Studiile şi celelalte lucrări documentare înlocuite de
specialişti vor fi astfel elaborate încăt să fie de natură a
furniza de 10 lei pentru viitoarea reglementare
normativă. Din colectivele de înlocuire a lucrărilor
documentare vor face parte în mod obligatoriu jurişti al
căror aport constă în determinarea legislaţiei existente în
materia supusă viitoarei regulamentări.
Prezenţa juristului în întreg procesul elaborării
proiectelor de legi si altor acte normative trebuie să
creeze garanţia realizării acestora cu respectarea tuturor
normelor de tehnică juridică asigurîndu-li-se astfel după
adoptarea – o bună funcţionalitate în ansamblu legislativ.
Procedeele de tehnică legislativă
Printre procedeele de tehnică legislativă aplicabile în faza
de conceptualizare a legii, ce pot avea importanţă asupra
optimizării soluţiilor ce urmează a fi preconizate, se pot
menţiona urmatoarele:
1. Inventarierea legislaţiei în vigoare din materie
supusă viitoarei regulamentări şi determinarea
insuficienţelor acesteia faţă de de cerinţa socială
actuală şi de perspectivă. Verificarea sub toate
aspectele a eficienţei sociale a legii în vigoare
creează posibilitatea ca noua regulametare, ce se
propune să preia, sub aspectul soluţiilor ceea ce
viaţa a validat ca fiind conform cu cerinţa sociala şi,
totodată, să orienteze , spre noi soluţii , pentru ceea
ce reglamentările în vigoare nu au dat satisfacţie pe
deplin .
2. Întocmirea unor studii economice , sociologice sau
de altă natură privind evoluţia şi tendinţele
fenomenelor şi relaţiilor sociale ce urmează a face
obiect de reglementare reprezintă deasemea un
procedeu de mare eficienţă în ceia ce priveşte
determinarea soluţiilor viitoarei reglementări.
3. Examinarea legislaţiei din alte ţări reprezintă un
mare interes în cadrul activităţii de determinare a
soluţiilor ce urmează a fi reflectate în viitoarea
reglementare normativă.
Eficienţa socială a viitoarei reglementări
La stabilirea concepţiei legii trebuie avută în vedere ca un
obiectiv de prim ordin eficienţa socială a soluţiilor ce se
preconizează. Concordanţa normelor juridice cu
realitatea şi cerinţa socială este un imperativ care
determină însăşi existenţa legii. Marcînd această
importantă legătură între norma juridică şi eficienţa ei
socială profesorul Stănescu reţine ca idee de bază că
:,,Dreptul atît sub aspectul laturii teoretice cît şi sub
aspectul laturii sale normative şi aplicative îşi justifică
fiinţa în măsura eficienţei sociale în măsura în care îşi
creează cadrul adecvat pentru progresul neîntrerupt al
societăţii.”
La determinarea eficienţei sociale a legii trebuie luată în
considerare , în egală măsură atît cerinţa spcială prezentă
cît şi cea de perspectivă. Un rol important în stabilirea
eficienţei legii trebuie să-l aducă proxiologia una din noile
ştiinţe în formare care îţi propune să cerceteze structura
acţiunii sociale în general.
La determinarea soluţiilor legii în faţa sa de elaborare,
trebuie să existe de asemenea capacitatea de previziune
a efectelor ce se vor produce prin aplicarea lor îm mediu
social.
Referinte bibliografice
1. Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2004. 2. Федоров Г. К. « Теория государство и право» Кишинев, 2004. 3. Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996. 4. Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”.
Subiecte de evaluare
1.ce reprezinta reglementarea
2.sa defineasca si compara reglementarea individuala si sociala
3.ce reprezinta lacuna in legislatie
TEMA 3 Actul normativ – juridic
Obiective de referinte
sa determine criteriile actelor legislative,
- sa identifice categoriile de acte normative din RM,
- sa determine multiplicitatea formelor actelor legislative
Repere de continut
1.Conceptul actului normativ-juridic, trasaturile lui.
2.Forma actului normativ juridic in Republica Moldova.
Conceptu actului normativ-juridic,
trasaturile lui.
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale
autoritatii publice, investite cu competente normative
(parlament, guvern, organe administrative locale). Actul
normative cuprinde norme general obloigatorii, a caror
aplicare poate fi realizata şi prin intervenţia forţei
coercitive a statului.
Pozitia predominantă a actului normativ în sistemul
izvoarelor dreptului , în sistemele de drept moderne
,este determinată de necesitatea de a se asigura
securitatea şi stabilitatea comerţului juridic. Societatea
resimte nevoia de siguranţa, de claritate si ordine în
cadrul raporturilor inter-sociale , raporturi ce se caracteri
-zeaza printr-un grad sporit de complexitate , printr-o
accelerare, fara precedent, a cursului legăturilor pe linia
producţiei si schimbului de activitaţi.
Actul normativ previne nesiguranta dreptului, incerti-
-tudinile rezultate din schimbarile rapide ce au loc în
societatea industriala moderna.
Coraportul: act normativ-act interpretativ
-act aplicativ.
Conceptul de aplicare a dreptului desemneaya o anumita
modalitate de realizare a dreptului, aceea care
presupune intervenţia unui organ competent al statului
ce elaboreaza, dupa o anumita procedura , un act juridic
in anumite forme specific-denumite act de aplicare.
Aplicînd dreptul, organelle de stat se manifestă ca
titular ai autorităţii de stat, dar actele lor de aplicare sînt
acte de putere cu caracter individual concret . Ele produc
anumite efecte juridice în rezultatul cărora i-au nastere ,
se modifică sau se string raporturi juridice concrete.
De asemenea e cazul de menţionat faptul că în cadrul
acestor raporturi juridice are loc doar constatarea
drepturilor şi a obligaţiilor subiecţilor respective de către
un organ conceput de stat, dar nu stabilirea din nou a
acestor drepturi şi obligaţii.
Actele de aplicare pot fi emise de către toate cele trei
categorii de organe ale statului legislative, executive,
judecatoreşti, dar cu o pondere diferită.
Cele mai multe acte de aplicare sint emise de către
organelle judecătoreşti, care nu adopă acte normative, ci
numai acte de aplicare, adică hotărîri judecătoreşti.
Cu toate că între actele normative şi cele de aplicare
există multe trăsături commune, ele se deosebesc
esenţial prin urmatoarele:
Actul de aplicare a dreptului este temeiul juridic al
apariţiei, modificării sau stingerii unui raport juridic,
in timp ce publicarea de norme juridice nu creează,
de regula, in mod automat, raporturi juridice.
Spre deosebire de normele juridice, care au caracter
general, impersonal, tipic, actele de aplicare au
caracter concret, individual referindu-se la o situatie
de fapt.
Actul normativ acţioneaza în mod repetat în masura
în care se produce ipoteza prevăzuta de normă, pro-
ducîndu-şi efectul impersonal şi difuz pînă la ieşirea
sa din vigoare, iar actul de aplicare a dreptului îşi
consuma efectele o dată cu soluţionarea speţei
respective.
Activitatea normei juridice este précis determinată
în timp, momentul întrării în vigoare fiind acela al
publicării în monitorul official, dacă textul normei nu
prevede o altă dată ulterioară, pe cînd în cazul
actelor de aplicare acestea devin, în principiu,
obligatorii din momentul aducerii lor la cunoştinţă
părţii interesate.
Activitatea de elaborare legislativă este supusă unor
reguli metodologice de tehnică legislativă a căror
respectare condiţionează validitatea actelor, în timp
ce actele de aplicare a dreptului nu presupun, în
principiu, respectarea unei procedure prestabilite cu
excepţia hotărîrilor judecătoreşti, a proceselor-
verbale de contravenţii.
Actele de aplicare a dreptului se deosebesc de actele
normative şi după principiile care stau la baza căilor
de atac împotriva lor. Astfel, legile pot fi modificate
sau abrogate doar de către Parlament, iar controlul
constituţionalităţii legilor se realizează de Curtea
Constituţională.
Controlul legalităţii actelor de aplicare poate fi un control
ierarhic sau un control judecătoresc fiind realizat prin
modalităţi aflate la dispoziţia părţilor participante la
raportul juridic respectiv, pe cînd controlul legalităţii
actelor normative cunoaşte un system de garanţii
specifice (controlul parlamentar/judecatoresc).
Spre deosebire de activitatea de executare şi
respectare a normelor de drept către cetăţenii , în
cursul căreia ei pot să încheiei , prin accord de
voinţă, raporturi juridice în temeiul normelor
dispositive, actele de aplicare, săvîrşite în baza legii,
apar întotdeauna prin voinţa a unui organ de stat.
Activitatea de elaborare a normelor juridice este
rezervată doar unor categorii de organe ale statului,
pe cînd activitatea de aplicare a dreptului poate fi
realizată de orice organ al statului ,şi, în limite
determinate , chiar şi de organism cu character
nestatal.
Subordonarea actelor de aplicare a dreptului faţă de
actele normative este o expresie a principiului
legalitaţii.
După obiectul lor, actele de aplicare sînt de 2 feluri :
1. Dispoziţii în care unei personae i se indică în mod
concret,nominal, acţiunea licită pe care trebuie să o
facă.
2. Dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care
trebuie să o suporte o anumită persoană ca rezultat
al săvîrşirii unei fapte ilicite, sau :
Acte juridico-constituţionale
Acte juridico-administrative
Acte juridico-penale
Acte juridice procesuale sau amteriale.
Dupa subiecţi cunoastem:
1. Acte de aplicare administrative.
2. Acte de aplicare judiciare , sau:
Actele Parlamentului R.M.
Actele Preşedintelui R.M
Actele administraţiei de stat
Actele instanţelor judiciare
Actele organelor procuraturii, etc.
Dupa forma activităţii juridice de aplicare, ele sînd
grupate în:
Acte executive , care pun în aplicare dispoziţiile
normei juridice.
Acte de ocrotire a normelor de drept,cere prevăd
aplicarea unor sancţiuni pentru vidarea normelor
juridice.
După importanţa lor ele se impart:
Principale, de bază (de ex. hotărîrea judecătorească
de bază.
Facultative, ajutătoare (de ex. acte procesuale, de
pregătire.)
După durata lor în timp:
Permanete sau îndelungate (numirea pensiilor,
înregistrarea căsătoriei.)
Pentru o singură aplicare (aplicarea amenzii)
La fel este necesar a menţiona calităţile actului de
aplicare.
Caracter imperativ.
Cerinţă individual, bazată pe norma jurdică .
Cerinţă competent, emisă de un organ sau persoană
competentă.
Stabilirea drepturilor subiective şi a obligaţiunilor la
raportul juridic concret.
Stabilirea măsurilor de răspundere pentru fapta
ilicită comisă.
Din cele menţiunate rezultă că actul de aplicare este o
varietate a unui fapt juridic sau un element al unei
component juridice de fapt foarte complicată, avînd
drept scop de a interveni în stabilizarea ordinii,
organizarea şi aranjarea elementelor într-un raport
social.
Referinte bibliografice
1. Constituţia Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 1994. - Nr.1.
2. Codul civil al Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2002. - Nr.82-86.
3. Codul penal al Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Moldova. - 2002. - Nr.128-129 (1013-
1014).
Subiecte de evaluare
1.Sa defineasca trasaturile actului normativ
2.sa clasifice actele normative
3.sa defineasca categoriile de cate notmative
Tema4 Teoria legii
Obiective de referinte
sa definească conceptul legii
- sa determine categoriile de legi.
- sa stabilească soluții corespunzătoare pentru situații tranzitorii.
Repere de continut
1.Conceptul legii
2.Categoriile de legi
3.Stabilirea de soluţii corespunzătoare pentru
situaţiile trazitorii
Conceptul legii . Particularităţile şi determinarea
soluţiilor reglementării legislative.
Termenul “lege” în sens direct desemnează actul normativ
care emană de la organul legislativ.
Legea, actele normative în general, prin fucţia pe care o au
pe plan social , fac parte din categoria actelor de decizie
prin care se realizează organizarea şi conducerea proceselor
social-economice. Fiind acte de decizie , ele trec în mod
obligatoriu printr-o fază de deliberare, în cadrul căreia
trebuie realizate judecăţi de valoare în ceia ce priveşte
selectarea celor mai corespuzătoare soluţii crute de
realităţile în mersul dezvoltării sociale.
O lege, ca de altfel orice act normativ, este expresia unei
gîndiri şi în funcţie de calitatea acestei gîndiri actul normati
poate să producă în aplicare consecinţe pozitive, mai puţin
pozitive sau uneori chiar unele aspecte negative, practica
socială fiind acea care , validează parametrii de calitate a
soluţiilor promovate prin lege.
Pentru garantarea eficienţei sociale legii, apare necesar ca
la stabilirea concepţiei acesteia să se aibă în vedere că:
A)Legea este chemată să rezolve o anumită problemă socială,
de aici se conturează necesitatea studierii temeinice a
realităţii cerinţei sociale pentru ca soluţiile promovate prin
lege să răspundă în mod obiectiv de zideratului social;
B) După adoptarea legea se inserează în mediul social, îşi
rezervă un cîmp de aplicare, instituţializînd raporturi sociale
noi,pe care le guvernează prin incidenţa sa. Modul în care
legea este recepţionată în mediul social şi efectele pe care le
produce o influenţă deosebită asupra evoluţiei social-
economice ce intră în cîmpul ei de aplicare.
Categoriile de legi: legi constituţionale, organice, ordinare.
Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atît
prin conţinutul lor, cît şi datorită procedurii speciale de
adoptere a acestora. Astfel, prin conţinutul lor, legile
constituţionale sînt legi care introduce texte noi în Constituţie,
abragă anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele
existente. Luînd în considerare însemnatatea deosebită a
acestei categorii de legi, ele au o procedură specială de
adoptare, ele se adoptă dacă au votat ,, pentru” cel puţin 2/3
din numărul total de deputaţi (67)
Legile organice acupă locul secund în ierarhia legilor. Legile
organice pot intervene numai în domeniile expres prevăzute
de Constituţie, şi anume conform art.72 p.3 .
Prin lege organică se reglementează:
a) Sistemul electoral
b) Organizarea desfăşurearea referendumului
c) Oraganizarea şi funcţionarea Parlamentului
d) Oraganizarea şi funcţionarea Guvernului
e) Oraganizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
Consiliului superior al magistraturii, instanţele judecătoreşti
etc. precum şi alte domenii pentru care Parlamentul consideră
necesară adoptarea de legi organice. Legile organice se adoptă
cu votul majorităţii deputaţilor aleşi după cel puţin două
lecturi.
Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale,
cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor
organice, ele se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor
prezenţi.
Finalitatea legii, obiectivele şi conţinutul ei
Determinarea finalităţii legii constituie punctual de plecre şi
activitatea de elaborare a unui proiect de lege. Legea făcînd
parte din categoria actelor deliberate, urmăreşte unele
obiective, în vederea ? unor efecte negative pe planul relaţiilor
sociale. Legea, fiind un act de voinţă conştientizat, obiectul de
reglementare necesită a fi stabilit cu claritate şi certitudine,
încă din faza de concepţie. El trebuie să fie determinat şi
omogen.
Problematica noii reglementări trebuie să fie cel puţin egală
cu problematica actului sau actelor pe care le înlocuieşte. În
cazul îngustării obiectului pot surveni goluri legislative, ţinînd
seama că noua reglementare scoate din uz prin abragare ,
vechea reglementare.
Cînd se concepe o lege, aria ei de reglementare este
influenţată de împrejurarea dacă:
a) Înlocuieşte o singură reglementare ezistentă , promovînd
alte soluţii legislative
b) Înlocuieşte mai multe reglementări realizînd o concentrare a
unor reglementări disperate
c) Intervine pe un teren încă nereglementat.
Cînd se determină aria de reglementare a unei legi se poate
vorbi de doua dimensiuni: un ape orizontală, care echivalează
cu determinarea limitelor materiei ce face obiect de
reglementare şi una pe vertical, care se referă la gradul de
detaliere a materie, în sensul dacă legea urmeaza a
reglementa în exclusivitate material normativizată sau unele
aspect se lasă pe seama actului în executarea legii.
Stabilirea de soluţii corespunzătoare pentru situaţiile
tranzitorii .
O reglementare nouă adduce fără îndoială soluţii noi pe plan
legislativ. Legea dispune de regulă numai pentru viitor. Cu
toate acestea o lege nouă poate să surprindă, în aplicare,
situaţii care nu s-au consumat definitive sub imperiul legii
înlocuite. Aplicarea soluţiei prevăzută de legea nouă şi acestor
situaţii paote să producă efecte nedorite, uneori putîndu-se
crea chiar stări de incompatibilitate. Cu titlu de exemplu se
poate arăta cazul instruirii printr-o lege nouă a unor
competenţe, altele decît cele prevăzute de legea veche.
Aplicîndu-se dispoziţiile noi, care exprimă alate competenţe,
s-ar crea inerente neajunsuri întrucît legea nouă surprinde
unele situaţii în curs de rezolvare potrivit competenţelor
anterioare. Pentru rezolvarea lor corectă asemenea situaţii nu
pun existent unor dispoziţii special care să le dea o rezolvare
corespunzătoare.
Asigurarea unităţii de concepţie dintre actul modificator sau
de completare şi actul modifiact sau completat
În perioada aplicării unei legi apare uneori necesitatea
modificării unei prevederi ale acesteia pentru a răspunde cît
mai de plin cerinţei sociale. Asemenea modificări se realizează
prin înlocuirea unor texte (articole sau numai aliniate) cu
altele care cuprind dispoziţii noi. Modificarea unei legi
necesită a se face cu respectarea anumitor reguli, ignorarea
acestora putînd conduce la neconcordanţă însăşi în corpul legii
modificate.
Prin funcţia sa textul actului modificator este ,,absorbit” de
actul modificat prevederile asupra cărora operează modificare
fiind simultan eliminate din cuprinsul actului modificat.
Introducînd texte noi, actul modificat trebuie, totuşi să-şi
menţină o concepţie genrală unitară, prin modificare
neputîndu-i-se introduce elemente eterogene care să
contravină principiilor generale pe care actul modificat le
promovează.
Astfel, fiind, concepţia, soluţia actului modificator,trebuie să
se integreze armonios în concepţia actului pe care se modifică.
Pentru identitate de raţiune, consideraţiunile expuse sunt
valabile şi în cazul actelor prin care se realizează o completare
a actelor normative.
Referinte bibliografice
1.Arseni Alexandru, Creanga Ion, Gurin Corneliu, Negru Boris, Barbalat Pavel, Cotorobai Mihai,
Susarenco Gheorghe „Constitutia RM comentata articol cu articol” vol.1 Chisinau, editura „Civitas” 2000
(p.174)- 2„cum sint facute legile americane” (editie revizuita si actualizata de Edward P. Willet, Jr., Esq). 3Boris Negru si Violeta Cojocaru „Tehnica legislativa „ note de curs, Chisinau, „Tipografia Centrala” 1997. 4Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996. 5Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”. 6Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2004.
Subiecte de evaluare 1.definiti legea 2.categoriile de legi, enumerati 3.enumerati cazurile situatiilor tranzitorii
TEMA 5 Structura legii
Obiective de referinte
sa definească conținutul si oportunitatea legii,
- sa determine componenta legii si sa definească noțiunile elementele de structura a legii -
preambul, formula introductiva, dispozitivul legii etc.
Repere de continut
1Continutul legii
2Denumirea propriu-zisă a legii
3Preambulul legii, formula introductivă
4Dispoziţii generale şi de conţinut
5Dispoziţii finale şi tranzitorii, anexa
Părţile constitutive ale legii
Transpunerea în text a fondului de idei ce exprimă
conţinutul unei legi se face în aşa fel încît material
reglementată să aibă un aspect ordonat şi bine sistematizat.
Pe planul sistematizării o lege are de regulă, următoarele
părţi constituitive:
a) Titlul legii
b) Preambului
c) Clauză de adoptare (formula introductivă)
d) Dispoziţii generale
e) Dispoziţii de conţinut
f) Dispoziţii finale şi tranzitorii
g) Anexe
Denumirea propriu-zisă a legii
Titlul este elemental principal de identificare a legii, şi
obligatoriu pentru toate actele legislative. El este constituit
dintr-o exprimare sintetică a obiectului reglementării. Titlul
se exprimă, de regulă, în două feluri :
a)Într-o formă descriptivă, care începe de obicei , cu
prepoziţia ,,privind” sau ,,cu privire la” urmată de exprimare
sintetică a obiectul reglementării.
b)Într-o formă substantivată, obiectul reglementării fiind
sentetizat într-un cuvînd sau două (ex. Legea apelor, legea
viei şi vinului, legea finanţelor)
În cazul în care un act normativ are funcţia de a aproba
regulamente, statute, etc., titlul actului de aprobare va
exprima această idee indicînd denumirea reglemetării
respective. Actele de aprobare a unor convenţii
intrnaţionale vor avea ca titlul denumirea convenţiei
respective, precum data şi locul încheerii acesteia.
În cazul modificării, completării ori abrogării mai multor
părţi ale unor acte legislative în vigoare, titlul va conţine:
a) enumerarea exhaustive a actelor în al caror cuprins se
efectuiază modificări, completări ori abrogări
b) o formula generală referitoare la modificarea,
completarea ori abrogarea unor acte legislative.
Preambulul legii
Conform art. 26. Legea privind actele legislative: preambulul
expune finalităţile urmarite de Parlament prin adoptarea
actului legislativ, raţiunea adoptării, modificaţia social-
politică, economică sau de altă natură a actului.
Preambulul poate însoţi actul legislativ de o importanţă
majoră. El nu are putere juridică şi nu face parte din
conţinutul normativ al actului.
Formula introductivă
Formula introductivă sau clauza de adoptare stabileşte
temeiul legal de adoptare a actului legislativ şi categoria lui.
De regulă textul de referire ce constituie temeiul legal al
adoptării actului instituţionalizează norme de competenţă
pentru organul care adoptă actul.
Clauza de adoptare este obligatorie pentru toate actele
legislative.
Dispozoţii generale şi de conţinut
Dispoziţiile generale ale actului legislative sînt prevederele
care: determină obiectul, sfera şi scopul lui de aplicare,
orientează întreaga regelementare, precum şi expliacarea şi
definirea unor noţiuni şi concept pe care le instiutuie şi cu
care operează actul respective.
Ideile exprimate în dispoziţiile generale, în principiu, nu
trebuie reluate în celelalte părţi ale proiectului, pentru a nu
se crea situaţii de repetare a unor prevederi în cuprinsul
aceluiaşi act. Cu toate acestea, în situaţie în care în
dispoziţiile generale unele idei sînt exprimate într-o notă de
generalizare, cu funcţie de elemente de deschidere, ele se
reiau în cuprinsul actului într-o formă detaliată, constituind
ipoteze în problematica reglementării.
În cazul codurilor sau al altor reglemtări de mare întindere,
daca apare necesar, dispoziţii generale pot fi prevăzute ca
elemente de deschidere şi pentru unele diviziuni (titluri,
părţi, cărţi) care tratează problem importante şi cu
idividualitate proprie în ansamblul reglementării.
În unele reglemntări de importanţă deosebită şi un anume
specific, ,,dispoziţiile generale” pot fi înlocuite cu ,,principia
generale” acestea folosind ca bază pentru întreaga
reglementare.
Dispoziţiile de conţinut succed dispoziţiile generale şi
constituie prevederele care formează obiectul actului
legislativ. Ca pondere ele ocupă partea cea mai mare a
actului normativ.
Dispoziţiile stabilesc: reguli, drepturi şi obligaţii,
consecinţele juridice ale încălcării regulilor, drepturilor şi
obligaţii.
Dispoziţiile de conţinut vor fi sistematizate în următoarea
succesiune logică:
a) dispoziţiile de drept material le preced pe cele de ordin
procedural
b) dispoziţiile cuprinzînd sancţiunise grupează, de regulă, în
ultima parte a actului legislative.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii
Dispoziţiile finale cuprind, de regulă, prevederi în legătură
cu :
a) Punerea în aplicare a reglementării
b) Intrarea în vigoare
c) Rezolvarea incidenţelor pe care actul le are asupra unor
alte acte cu care vine în atingere
Dispoziţiile tranzitorii
Promovînd alte soluţii legislative, o lege nouă vine fără
îndoială în conflict cu vechea reglemntare pe care o
înlocuieşte. Acest conflict potential este rezolvat, de regulă,
prin abrogarea reglementării vechi. Aplicarea însăde îndată
a noilor soluţii promovate poate să creeze, în unele situaţii
anumite neconcordanţe, incompatibilităţi, în special în cazul
unor raporturi sau situaţii juridice născute sub acţiunea
normelor vechi, dar neconsumate în întregime pînă la data
întrării în vigoare a noului act. În asemenea situaţii, apare
necesitatea ca în noul act să se cuprindă prevederi prin care
să se precizeze.
dacă acelor raporturi sau situaţii li se va aplica, pînăla totala
lor consumare, vechea reglementare sau în cazul cînd
aceasta este socotită necorespunzătoare să se înstituie alte
soluţii care să resolve judicious asemenea situaţii de
tranziţie.
Prin finalitatea lor dispoziţiile tranzitorii rezolvă un conflict
al legilor în timp, generat de imposibilitatea adoptării
imideate a unor situaţii la prevederile legii noi.
În cazul codurilor care prin ponderea reglementării pe care
o cuprind crează uneori situaţii de tranziţie de mare
amploare, acestea se rezolvă în cadrul legilor de punere în
aplicare a codurilor respective. Prin aceste legi, de regulă, se
dispune şi abragarea dispoziţiilor anterioare înlocuite de
noilor coduri adoptate.
Prin finalitatea lor, legile de punere în aplicare a codurilor
fac cauză comună cu acestea, fiind aorganic legate de ele.
În cazul legilor sau al altor acte normative care prin soluţiile
pe care le promovează nu generează situaţii tranzitorii de
mare amploare, dispoziţiile tranzitorii-reduse ca număr – nu
justifică sistematizarea acestora într-un capitol sau altă
subdiviziune distinctive. În asemenea situaţii dispoziţiile
tranzitorii pot fi reunite cu dispoziţiile finale, într-o
subdiviziune unică întitulată ,,dispoziţii finale şi tranzitorii”.
Referinte bibliografice
1. Constituţia Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. - 1994. - Nr.1.
2. Codul civil al Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. - 2002. - Nr.82-86.
3. Codul penal al Republicii Moldova // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. - 2002. - Nr.128-129 (1013-1014).
Subiecte de evaluare
1.necesitatea denumirii legii
2.partileconstitutive ale legii
3.anexa legii
Tema 6 Actele interpretative
Obiective de referinte
să evidenţieze însemnătatea interpretării dreptului.
- să clasifice formele interpretării dreptului.
- să identifice care sânt cauzele lacunelor în drept.
- să determine care sânt categoriile aplicării dreptului prin analogie.
Repere de continut
1. Conceptul interpretării normelor
juridice
2. Formele interpretării
3. Constatarea lacunelor în drept
cauzele lacunelor
4. Aplicarea dreptului prin analogie
Conceptul interptretării normelor juridice.
Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea
căruia a fost eleborate trebuie să fie respectate, executate
sau aplicate, adică traduse în viaţă. Pentru a putea fi însă
realizate normele juridice trebuie să fie cunoscute, înţelese
de către toţi subiecţii. Înţelegerea, cunoaşterea, în sensul
adecvat a normei se impune în mod imperativ, mai ales în
procesul de aplicare a normelor de drept. Organul de
aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată
precizia textul normei juridice şi să fie convins de
veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor.
Acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice.
Interpretarea constitue o operaţie logico-raţională care
lămurind înţelesul exect şi complet al dispoziţiilor
normative, oferă soluţile juridice adecvate pentru diferitele
situaţii cu care ne confruntăm.
Necesitatea interpretării e condiţionată de următorii factori.
În primul rînd, norma juridică are un caracter general,
impersonal, tipic şi nu poate cuprinde toate situaţiile
posibile care apar în viaţă.
Dar ea se aplică pentru anumite situaţii concrete.
În al doilea rînd, orice normă juridică activează nu izolat, ci
în cadrul unui sistem bine determinat, unde fiecare normă
îşi are menirea sa. O normă poate fi înţeleasă mai bine
numai daca va fi privită în contextul general al normelor
sistemului juridic, de drept, ramurei de drept, actului
normativ dat.
În al treilea rînd, deseori interpretarea normelor dreptului
se impune şi de necesitatea de a înţelege terminologia,
stilul folosit de legiuitor.
În fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi şi cazuri de
reglementări contradictorii, neclare, confuze. Pentru a eşi
din asemenea situaţii poate apărea necesitatea ca
legiuitorul să facă unele precizări, concretizări.
Formele interpretării
Formele de interpretare sînt determinate de subiecţii care
realizează interpretarea, precum şi de forţa juridică a
acestea. Din acest punct de vedere interpretarea poate fi:
oficială şi neoficială.
Interpretarea oficială este realizată de organele de stat
competente fie să elaboreze normele de drept, fie sa facă
aplicarea lor la speţă,la cazurile particulare ce le au de
rezolvat. La rîndul său interpretarea oficială se împarte în:
interpretarea generală şi interpretare cazuală(
judiciară,administrativă)
Interpretarea generală,numită şi interpretare autentică,este
realizată de însuşi organul care a elaborat regula de drept.
În genere,Parlamentul,în calitatea sa de organ de
legiferare,este competent sa-şi interpreteze propriile legi. În
calitate de organ care a elaborat legea el este cel mai în
măsură să-i cunoască conţinutul.
Interpretarea autentică realizată de către Parlament se face
tot printr-o lege,numită lege interpretativă calitatea de lege
îi conferă acesteia caracterul general-obligatoriu. În afara de
aceasta,legea interpretativă are un caracter retroactiv. Ea
produce efectele din acelaşi moment cu legea pe care o
interpretează.
Ele nu mai pot fi separate în timp şi spaţiu.
Dacă în literatura juridică s-a considerat că numai
interpretarea legii este autentică,în opiniile mai recente se
acceptă că există o asemenea interpretare şi în cazul
celorlalte acte normative subordonate legii. Astfel,subiecţi
ai interpretării autentice pot fi toate organele din stat
competente a elabora reguli de drept. Constitiţia şi legile
constituţionale sînt interpretate de Curtea Constituţională
conform art. 135.
Legile organice şi ordinare sînt interpretate de Parlament.
Interpretarea cazuală: mai este denumită şi interpretare
concretă,sau judiciară. Este numită judiciară,fiindcă în mare
parte este realizată de către organele judiciare. Dar,într-o
măsură considerabilăaplicarea concretă a regulilor de
dreptse face şi de către organele administraţiei de statîn
cazurile ce cad în competenţa lor (precum: elaborarea unei
autorizaţii, constatarea şi sancţionarea unei contravenţii).
Această interpretare are un caracter relativ. Ea este
obligatorie numai pentru părţile implicate în proces.
Totodată, ea este aplicată numai pentru viitor. O hotărîre
judecătorească este, de regulă, constitutivă de drepturi. Ea
poate fi însă retroactivă, cînd este dularativă de drepturi, în
cazul unui partaj succesoral, unde drepturile succesorilor
prevăd hotărîrea instanţei care nu face altceva decît să le
recunoască, să le declare ca atare. Drepturile părţilor, ca şi
întinderea lor, sînt stabilite de lege şi ele se nasc din
momentul deschiderii seccesiunii, nu de la recunoaşterea
lor judiciară.
Interpretarea neoficială
Sau doctrinară, denumită şi interpretarea ştiinţifică, este
acea realizată în determinarea sensului naturelor juridice
printr-o operaţie pur intelectuală. Ea este opera oamenilor
de ştiinţă: cercetători în domeniul dreptului, cadre didactice
universitare, avocaţi, diplomaţi, exercitată în împrejurări
diferite precum: tratate, monografii studii, articole,
conferinţe , care se referă la conţinutul normelor juridice.
Spre deosebire de interpretarea oficială, cea neoficială nu
are forţa juridică, ea este facultativă. Nefiind oblifgatorie,
interpretarea doctrinară nu impune cu nimic judecătorului.
Aceasta nu înseamnă că judecătorul nu se poate inspira din
interpretare, folosind raţionamentele clare şi argumentate
dintr-un tratat de drept.
Constatarea lacunelor în drept, cauzele lacunelor.
Lacunele în drept reprezintă prin sine una din apariţiile
posibile necorespunderii conţinutului şi formei dreptului.
Lacunele sînt caracteristice oricărui sistem de norme
pozitive, oricărui sistem de drept.
Apariţia lacunelor în drept este condiţionată de cauze
obiective şi subiective. Ale apar în procesul fomării şi
exprimării voinţei de stat. Una din premizele apariţie
lacunelor e predispunerea nereuşită a normelor juridice în
actul legislativ. O altă cauză e ignorarea regulilor elaborării
actului normativ şi folosirea lor incorectă.
Ignorarea regulilor elaborării actulor normativ are ca
consecinţă apariţia lacunelor în drept. Elaborarea actelor
normative este un proces de mare complexitate, în care
trebuie luaţi în calcul factorii politici,economici, sociali ,
morali, naturali , istorici, naţionali şi internaţionali,
consecinţa juridică şi tendinţele de evoluţie a societăţii,
specificitatea normativităţii juridice. Astefel pentru
prevenirea apariţiei lacunelor în drept, în procesul elaborării
actelor normative trebuie să se ţină cont de tehnica
legislativă. Care reprezintă o totalitate de principii, metode
şi proceduri folosite în procesul de elaborare a actelor
normative, de tehnica juridică, care reprezită un concept
complex de reguli, principii, metode, procedee, operaţii
folosite pentru elaborarea, realizarea şi interpretarea
normelor juridice, de principiile şi etapele procesului de
elaborare de principiile şi etapele procesului de elaborare a
actelor normative, de părţile constitutive şi structura
internă a actelor normative, limbaj şi stil.
Înainte de a se forma dreptul trece prin voinţa şi conştiinţa
oamenilor. Unele relaţii sociale, în general sau parţial pot să
rămînă în afara sistemului de drept în vigoare. Sfera vieţii
sociale e multilaterală şi e imposibil de a prevedea toate
urmările manifestării ei, toate împrejurările de viaţă cu care
e necesar de legat apariţia consecinţelor juridice.
Despre lacune pentru vorbi în cazul cînd există un gol, o
lipsă de reglementare juridică, precum şi în cazul unor
neajunsuri, greşeli în formularea normelor juridice.
În literatura de specialitate există mai multe noţiuni în
această privinţă, cum are fi lacunele în drept pozitiv, în
reglementare juridică, în legislaţie.
Prin lacună în drept pozitiv se are în vedere acel caz cînd nu
există nici lege, nici alt act normativ subordonat legii, nici
obicei, nici precedent. Prin lacună în reglementarea
normativă se înţelege lipsa unor norme în lege sau alte acte
normative. Lacuna în legislaţie presupune absenţa legii ăn
general. Lacuna în lege ne vorbeşte depre o reglementare
incompletă a problemei într-o lege concretă.
Aplicarea dreptului prin analogie
Sunt situaţii în care organul de aplicare a dreptului fiind
sesizat pentru soluţionarea juridică a unei speţe nu găseşte
o normă juridică în care să se încadreze situaţia de fapt pe
care o constată. Aşa cum prevăd sistemele de drept
contemporane, judecătorul nu poate refuza judecarea
cauzei aduse în faţa lui, pe motiv că legea nu o prevede sau
este lacunară. În aceste cazuri se recurge la aplicarea
dreptului prin analogie.
Lacunele sunt unele din fenomenele negative ale dreptului.
Necesitatea înlăturării lacunelor este vădită. Unicul mijloc
de înlăturare a lacunelor de către judecători şi alte organe
competente este aplicarea dreptului după analogie.
Aplicarea analogiei nu este înlăturarea lacunelor dreptului
în rezultatul unei astfel de aplicări lacuna nu este lichidată.
Înlăturarea lacunei dreptului este în prerogativa
legislatorului şi nu a organului ce înfăptueşte aplicarea legii.
Lacuna în drept se înlătură doare în procesul de creare a
dreptului.
Rezolvarea unor cauze pe bază de analogie are loc atunci
cînd organul de aplicare fiind sesizat cu soluţionarea unei
cauze nu găseşte o normă corespunzătoare, el face apel fie
la o normă asemănătoare fie la principiile de drept ; astfel
se constată în acest sens două forme;
Analogia legii- atunci cînd constatîndu-se lipsa normei
juridice în care să poată fi inclus cazul ce urmează a fi
soluţionat, organul de aplicare găseşte totuşi, norme
juridicecare se referă la o situaţie asemănătoare, pe care le
aplică demonstrînd analogie cazului judecat cu cazul
prevăzut.
Analogia dreptului constituie o altă formă a analogiei la care
se recurge atunci cînd în soluţionarea unei cauze se
constată că lipseşte norma juridică (textul normativ) care se
referă la acea cauză, dar nu pot fi găsite norme sau texte
juridice, care să reglementeze cauze asemănătoare. În
această situaţie, organul de aplicare va asigura soluţionarea
juridică a cauzei date recurgînd la principiile generale ale
dreptului.
Aceste modalităţi de aplicare a dreptului reclamă prudenţă,
folosirea lor în cazuri strict necesare, acolo unde legea
permite acest lucru. În concluzie menţionăm că aplicarea
dreptului prin analogie are la bază constatarea unei lacune
în lege, în urma căreia se aplică analogia legii sau analogia
dreptului.
Totuşi legea nu permite acest lucru în toate ramurile de
drept. Astfel în dreptul penal , unde funcţionează principiul
legalităţii încriminării şi principiul pedepsei, atît analogia
legii, cît şi a dreptului este interzisă (art.3.alin.2.C. penal).
Aceste principii nu-i permit judecătorului să declare noi
fapte ca infracţiuni şi nici să stabilească alte pedepse decît
cele prevăzute expres de legea penală. Altfel stau lucrurile
în dreptul privat drept exemplu poate servi art.5 din Codul
civil al R.M. care direct reglementează aplicarea dreptului
prin analogie.
Referinte bibliografice
4. Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996.
5. Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”.
6. Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2004. 7. Федоров Г. К. « Теория государство и право» Кишинев, 2004.
Subiecte de evaluare
1.explicati interpretare dreptului
2.clasificati interpretare dreptului
3.ce reprezinta lacuna in drept
4.unde este permisa analogia legii
Tema 7 Acţiunea actelor normative în timp
Obiective de referinte
- să identifice perioada intrării în vigoare a actului normativ.
- să stabilească variantele intrării în vigoare a actului normativ.
- să cunoască esenţa retroactivităţii ultractivităţii legii.
- să evidenţieze cauzele anulării acţiunii legii.
Repere de continut
1. Intrarea în vigoare a actului normativ
2. Publicarea legii
3. Retroactivitatea şi ultraactivitatea legii
4. Continutul anularii actiunii legii
Intrarea în vigoare a actului normativ
Timpul acţiunii legii defineşte durata acesteia. Uzura,
deformarea sau moartea normelor juridice se prezintă ca un
proces firesc, care ţine chiar de natura lor şi care pune la
ordinea zilei problema creaţiei unor norme noi.
Succesiunea în timp a normelor juridice precum şi
coexistenţa lor în spaţiu ne impun anumite reguli care
prezintă acţiunea acestora.
În privinţa acţiunii în timp a normelor juridice sînt trei
momente care interesează în mod deosebit demersul
explicativ:
a) Intrarea în vigoare a normei
b) Acţiunea normei
c) Ieşirea din vigoare a normei.
În privinţa acţiunii actelor normative în timp este deosebit
de important de stabilit date exacte a intrării în vigoare şi a
încetării din vigoare a actului normativ
Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii cu
faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică.
Uneori data adaptării actului normativ şi cea a intrării sale în
vigoare sînt diferite. Pe de altă parte după ieşirea din
vigoare a actului normativ încetînd să mai acţioneze şi să
producă afecte juridice părăseşte cîmpul dreptului pozitiv,
rămănînd doar un act cu valoare istorico-documentară.
În privinţa intrării în vigoare a actului normativ se are în
vedere, în principiu, necesitatea aducerii lui la cunoştinţă
publică a cetăţenilor, a organelor şi a altor organe sociale, a
tuturor celor chemaţi să-l respecte. Aceasta se face, de
regulă, prin publicarea actelor normative într-o publicaţie
oficială, cum ar fi Monitorul Oficial.
Variantele intrării în vigoare a legii
Modalitatea de stabilire a datei intrării în vigoare a legii şi
altor acte normative sînt diferite:
A) Legea sau alt act normativ prevede ce însăşi intr-un
articol, de regulă final, momentul intrării sale în vigoare,
fie prin stabilirea unui termen de la data publicării. Este
forma cea mai precisă şi directă de stabilire a datei
începerii acţiunii actului normativ.
B) Reglementarea , de principiu, în Constituţie sau într-un alt
act normativ special al intrării în vigoare legilor sau acte
normative. Astfel conform art. 76 din Constituţia R.M.
legea se publică în Monitorul Oficial al R.M. şi intră în
vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei.
Este o modalitate ce are avantaje preciziei date, aceea a
Monitorului Oficial, dar prezintă şi dezavantaje că uneori
publicarea şi difuzarea avestuia în timp util sînt la
discreţia unor instituţii şi organisme a căror activitate nu
este întotdeauna ireproşabilă.
C) Intrarea în vigoare de la data publicării legii sau altui act
normativ în cazul încare nu se prevede nici o altă dată în
textul actului şi nici nu există o regulamentare de
principiu privitor la intrarea lor în vigoare.
Din momentul intrării sale în vigoare norma juridică
guvernează deplin relaţiile sociale: din acest moment
nimeni nu se poate sustrage comandamentului normei
juridice pe motiv că nu o cunoaşte.
Retroactivitatea şi ultraactivitatea legii
Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică este
activă. Ea acţionează numai în prezent şi în viitor (pînă cînd
este în vigoare). Norma juridică nici nu retroactivează (nu-şi
întinde efectele asupra raporturilor născute înaintea intrării
sale în vigoare). De aceea, un principiu fundamental al
acţiunii normelor juridice în timp este principiul
neretroactivităţilor. Legea are influenţă din momentul
intrării în vigoare şi pînă la ieşirea din vigoare. În principiu
legea dispune numai pentru prezent şi viitor nu si pentru
trecut astfel încît este firesc să acţioneze numai după
intrarea în vigoare; legea nu retroactivează, deci ea nu-şi
extinde acţiunea dincolo de ieşirea din vigoare (limita
superioară a duratei.)
Din această regulă generală sînt stabilite şi unele excepţii,
adică unele dispoziţii normative poartă totuşi caracter
retroactiv, deci vizează şi unele fapte care au avut loc
înainte de intrarea în vigoare a actului normativ. Spre
exemplu, în conformitate cu legislaţia în vigoare, sînt
prevăzute următoarele excepţii:
a) dacă este adoptată o nouă lege penală, mai blîndă, sau o
lege mai favorabilă
b) dacă sînd adoptate legi interpretative
c) dacă este prevăzută expres că legea se aplică şi unor
fapte săvîrşite anterior.
Aplicarea noului act normativ la situaţii vechi nu poate fi
admisă decît în interesul statului şi desigur întru apărarea
unor interese legitime ale cetăţenilor. În acest sens,
aplicarea legii mai favorabile este o manifestare a
principiului umanismului care permite ca persoanei, care a
săvîrşit în trecut o infracţiune ce cădea sub imperiul legii
vechi, să i se aplice, dentre cele două legi penale (cea veche
şi cea nouă) legea care stabileşte pentru fapta comisă o
pedeapsă mai blîndă. Cît priveşte legile interpretative,
aplicarea lor retroactivă este explicabilă, deoarece ele vin să
arate înţelesul axact al unei legi existente şi este firesc ca
acest sens să-i fie atribuite legii incă de la adoptarea şi
intrarea în vigoare a acesteia .
Prevederea expresă a aplicării retroactive a unui act
normativ decurge din voinţa exprimată în mod nemijlocit,
direct de către legiuitor. Evident, într-un regim de legalitate
se va recurge foarte rar şi prudent la aceasta, pentru a nu
tulbura evoluţia normală a relaţiilor sociale şi nicidecum nu
se va admite o asemenea măsură în cazul în care la ar leza
drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor.
Ieşirea din vigoare a legii
Încetarea acţiunii normei juridice are loc prin abrogare ,
expirarea dreptului termenului pentru care ea a fost
edictată şi prin căderea în desuetudine.
Abrogarea poate fi definită ca procedeu tehnico-juridic prin
care actele normative fără termen îşi încetează activitatea
prin renunţare la ele, adică scoaterea lor din uz. Ca
principală modalitate de scoatere din vigoare, abrogarea
cunoaşte mai multe forme şi anume:
a) Expresă (directă, indirectă)
b) Tacită
c) Totală
d) Parţială
Abrogarea poate fi expresă-direct, atunci cînd noul act
normativ prevede în mod expres, că vechiul act normativ
(sau anumite norme juridice din el ) se abrogă, sau expres-
indirectă, cînd noul act normativ nu numeşte, în mod
expres, actul normativ care se abrogă (sau anumite norme
juridice din el), dar se limitează la prevederea că se abrogă
toate actele normative anterioare care contrariu noii
reglementări.
Abrogarea tacită mai este numită în literatura juridică şi
abrogare implicită. Ea a fost astfel denumită datorită
faptului că în noul act normativ nu se prevede nimic în
legătura cu acţiunea vechilor norme juridice. Însă, întrucît
norma juridică nouă dă o reglementare diferită în
comparaţie cu vechea reglementare, organul de aplicare
înţelege implicit că legiuitorul a dorit să scoată în mod tacit
din vigoare vechea reglementare.
Pentru obţinerea unei tehnici legislative perfecte şi pentru
favorizarea transpunerii în practică a principiului legalităţii
savanţii jurişti recomandă folosirea modalităţii de abrogare
expresă directă. În dependenţă de extinderea efectelor
juridice, abrogarea poate fi totală, atunci cînd toate
dispoziţiile cuprinse într-un act normativ sunt abrogate.
La fel abrogarea poate fi parţială, atunci cînd numai o parte
din dispoziţiile unui act normativ sunt abrogate, iar celelalte
cuntinuă să rămînă în vigoare.
O altă formă de încetare a acţiunii unui act normativ este
căderea în desuetudine atunci, cînd deşi formal ea este în
vigoare, totuşi nu e raţional de a fi aplicată, aceasta datorită
dezvoltării relaţiilor sociale, schimbărilor social-politice şi
economice survenite în societate, faptului că stările de
lucruri care au determinat necesitatea elaborării acestui act
normativ au încetat să mai existe , fie s-au învechit într-atît
încît acţiunea lui nu mai are nici o justificare şi nici nu mai
poate fi susţinută.
Astfel ca să existe desuetudinea, neaplicarea normei trebuie
să rezulte nu din dorinţa de sustragere de la lege sau din
simpla indiferenţă, ci din convingerea că norma desuetă nu
mai trebuie sprijinită, fiind incompatibilă cu convigirile
juridice şi morale elementare, curente în societate, sau, pur
şi simplu, pentru că ea constitue un nonsens.
Referinte bibliografice
Literatura recomandată: Gheorghe Boboş. Teoria
generală a statului. – Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, 1994; Ceterchi Ioan. Introducere în studiul
dreptului. – Bucureşti: ALL, 1995; Gheorghe Lupu,
Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptului. – Chişinău
Subiecte de evaluare
1.ce reprezinta retroactivitatea si ultraactivitatea legii
2.explicati publicarea legii,cu referire la act normativ
3.cum,si cind se anuleaza legea
Tema 8 Actiunea actelor normative in spatiu
Obiective de referinte
să identifice care sunt limitele acţiunii legii în spaţiu.
- să stabilească limitele acţiunii legii în teritoriu.
Repere de continut
1.Limitele actiunii legii in spatiu
2.Teritorialitatea actiunii legii
3.Conflicteleactelornormative
Actiunea normelor juridice în spatiu are în vedere
teritoriul asupra caruia norma juridica este valida. În
principiu, norma juridica este teritoriala, în sensul ca
ea este obligatorie pe teritoriul statului sub a carui
autoritate s-a nascut.
Teritoriul statului desemneaza întinderile de uscat si
apaca si subsolul si spatiul aerian aflate în interiorul
granitelor statului respectiv. Teritorialitatea determina
atât procesul de creare a dreptului, cât si limitele
obligativitatii dreptului national. Dreptul creat de stat
este izvorât din realitatile nationale, din datele
esentiale ale fenomenelor economice, sociale si politice
care se desfasoara în limitele teritoriului national. Sub
aspectul obligativitatii, dreptul national vizeaza
persoanele, bunurile, actele, situatiile juridice si faptele
juridice care se petrec pe teritoriul national. De la
aceasta regula a teritorialitatii actiunii normei juridice
în spatiu exista si exceptii. Cea mai importanta dintre
acestea o constituie extrateritorialitatea, în virtutea
careia norma de drept a unui stat se poate aplica si în
afara teritoriului sau. Aceasta regula este valabila si
pentru cetatenii români aflati în strainatate.
De asemenea, hotarârile judecatoresti, pronuntate în
conformitate cu legea româna, se pot aplica si pe
teritoriul altor state.
Analiza diferitelor sisteme contemporane de drept pune
în lumina elementele care le diferentiaza si pe cele
comune, avantajele si dezavantajele pe care le prezinta
reglementarile juridice din diferite state. pe baza
studiilor de drept comparat au fost puse în evidenta
anumite constante ale sistemelor de drept nationale,
care constituie un fel de drept comun al tarilor
civilizate, aflat în continua expansiune. Pe de alta
parte, anumite reglementari internationale contribuie la
generalizarea unor principii generale de drept si a unor
institutii juridice în diferite sisteme nationale de drept.
Un exemplu edificator îl constituie Declaratia
Universala a Drepturilor Omului, care a înscris în
cuprinsul ei drepturile esentiale ale omului (dreptul la
viata, libertatea de gândire, a constiintei si religiei
etc.), care au luat forma unei declaratii
regionale/Conventia americana privind drepturile
omului - Pactul de la San José - 1969; Carta africana a
drepturilor omului si popoarelor - Nairobi - 1981;
Declaratia îndatoririlor fundamentale ale popoarelor si
statelor asiatice - Djakarta - 1983; Declaratia islamica
universala a drepturilor omului - 1981. Apoi principiile
Declaratiei Universale a Drepturilor Omului au devenit
surse ale unor tratate regionale sau chiar ale dreptului
intern.
Dreptul international îsi aduce contributia sa la
coordonarea sistemelor de drept national si prin
actiunea de unificare a legislatiilor si prin sistemul de
reglementare a conflictelor de legi.
Unificarea legislatiilor statelor nationale situate într-un
anumit cadru geografic si legate între ele prin anumite
afinitati culturale se realizeaza în anumite limite sub
mai multe forme. O prima modalitate de unificare
legislativa a constituit-o preluarea Codului lui Napoleon
ori a Codului civil german de catre alte state.
În zilele noastre, unificarea legislatiilor statelor
nationale are loc prin intermediul unor organisme
profesionale internationale, influenta acestora
generând reglementari juridice uniforme în dreptul
maritim, dreptul cosmic etc. Mijlocul cel mai frecvent
utilizat în acest domeniu îl constituie tratatele
internationale, care introduc pentru statele-parti
reglementari juridice unitare în diferite domenii de
activitate.
O contributie deosebita la unificarea legislatiilor
statelor nationale o au tratatele internationale prin care
se instituie organisme supranationale, cum ar fi
Uniunea Europeana, ale carei reglementari devin
obligatorii pentru statele membre. Tratatele care stau
la baza Uniunii promoveaza transferul de competenta si
de suveranitate nationala catre organismele
comunitare si de preluare în dreptul intern a acquis-
ului comunitar. Consiliul si Comisia europeana pot
emite regulamente, directive, pot formula recomandari
si avize. Regulamentele sunt texte generale, obligatorii
si aplicabile direct în statele membre. Directivele tin
statele membre în ceea ce priveste rezultatul ce
urmeaza a fi atins, lasând instantelor nationale
competenta privitoare la forme si mijloace de aplicare
a reglementarilor internationale.
Reglementarea conflictelor de legi. Un conflict de legi
apare atunci când doua sau mai multe state, prin legi
proprii, reglementeaza aceeasi problema. Conflictele de
legi pot avea în vedere competenta instantelor
judecatoresti sau procedura aplicabila în solutionarea
unor conflicte internationale. Ele tin de raporturile
juridice care au un element de extraneitate (persoane
cu cetatenii diferite, actul sau faptul juridic priveste un
strain sau se produce pe un alt teritoriu).
Solutionarea unor asemenea conflicte de legi tine de
dreptul international privat. Regulile acestuia în fiecare
stat national stabilesc, în lipsa conventiilor
internationale, modul de solutionare a conflictelor de
legi
Referinte bibliografice
bliografice
8. Boris Negru si Violeta Cojocaru „Tehnica legislativa „ note de curs, Chisinau, „Tipografia Centrala” 1997.
9. Zlatescu Victor Dan „ Introducere in legistica formala” , Bucuresti, Editura „Oscar Print”, 1996.
10. Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”.
11. Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau
Tema 9 Actiunea actelor normative in sfera persoanelor.
Obiective de referinte
- să identifice cum acţionează actele normative în sfera
persoanelor.
- să stabilească particularităţile acţionării regulilor de
drept privind persoanele diplomatice, consulare, străinii
şi apatrizii.
Repere de continut
1.sfera generala si speciala de persoane
2.statutul juridic al persoanelor
In baza prevederilor constituţionale, legile şi celelalte acte
normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor.
În ce prveşte acţiunea normei juridice asupra persoanelor,
pot fi evidenţiate mai multe criterii de clasificare.
După cercul de subiecţi al raportului juridic
normele juridice pot fi:
- Individuale (de pildă, persoana fizică),
- Colective (de pildă persoana juridică, statul, organele de
stat).
După caracterul normelor juridice se disting:
- norme juridice cu caracter general de aplicare
pentru toţi subiecţii de drept;46
- norme juridice care se aplică numai persoanelor
fizice (de exemplu toate categoriile de infracţiuni
prevăzute de legea penală);
- norme juridice care se aplică numai persoane
juridice (de exemplu normele juridice civile care
reglementează statutul juridic al persoanelor
juridice);
- norme juridice speciale, care se aplică numai
anumitor categorii de subiecţi de drept (de exemplu
numai cetăţenilor Republicii Moldova ori numai
salariaţilor, militarilor, studenţilor);
- normele juridice cu un caracter individual, care se
aplică unei singure persoane (de exemplu, pentru a
fi numită în funcţia de ministru sau de director
general).
După statutul juridic al persoanei fizice se deosebesc:
- cetăţenii statului propriu – zis (cetăţenii Republicii
Moldova),
- cetăţenii străini,
- persoanele fără cetăţenie(apatrizii).
În concluzie, vom menţiona că la noi în ţară legile şi alte
acte normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor,
fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex, cu excepţiile
indicate mai sus.
Referinte bibliografice: Gheorghe Boboş. Teoria
generală a statului. – Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, 1994; Ceterchi Ioan. Introducere în studiul
dreptului. – Bucureşti: ALL, 1995; Gheorghe Lupu,
Gheorghe Avornic. Teoria generală a dreptului. – Chişinău
Subiecte de evaluare
1.enuntati regula generala de aplicare a legii asupra
persoanelor.
2.explicati notiunea de cetatean strain si apatrid
Tema 10 Procesul legiferarii
Obiective de referinte
să determine conceptul legiferării.
să determine importanta adoptării legii,
să determine etapele procesului legiferării.
Repere de continut
1.Conceptul legiferării, importanta si esența adoptării
legii.
2.Etapele procesului legiferării.
3. Procedura adoptării si aderării RM la actele normative
internaționale
O trasatura caracteristica a tehnicii legislative consta in
caracterul si rolul ei creator,ea fiind chemata sa ofere
legislatorului,solutii de adaptare a reglementarilor juridice si
a institutiilor juridice lanecesitatilesociale noi,in vederea
satisfacerii mai depline a intereselor sociale practice si a
favorizarii progresului juridic.
Procesul de elaborare a actelor normative trebuie sa
intruchipeze rationalitatea si moralitatea respectind si
anumite principia cumar fi;
1.principiul planificarii legislative
2.principiul fundamentarii stiintifice a activitatii de
elaborare a actelor normative
3.principiulcorelarii actelor normative
4.principiul suprematiei legii
5.principiul echilibrului
6.principiul accesibilitatii si economiei de mijloace in
elaborarea normative
Etapele procesului de elaborare a actelor normative este
destul de complicat,cuprinzind un sir de procedure,cum ar fi
initiere aproiectului de act normative,dezbaterea
acestuia,adoptarea,promulgarea,publicarea.
Toate acestea etape sunt descries detaliat in regulamentul
parlamentului,cu specificare de personae cu drept de
initiative legislatva,avizarea proiectelor,dezbaterea pe
lecture,deciziile adoptate,etc.
Referinte bibliografice
1.legea nr.797 pentru adoptarea regulamentului
parlamentului,din 02.04.1996
2.legea nr.173 privind modul de publicare si intare in
vigoare a actelor oficialedin06.07.1994
Subiecte de evaluare
1.ce reprezinta legiferarea
2.caracterizati fiecare etapa a procesului legiferarii
Tema 11 Sistematizarea actelor legislative si perfectionarea
legislatiei
Obiective de referinte
sa determine importanta si esența sistematizării legilor,
- sa determine formele sistematizării legilor
- sa determine examinarea si perfecționare a proiectului
de lege in cadrul organului reprezentativ suprem,
- sa determine examinarea si perfecționare a proiectului
de lege in cadrul discuțiilor publice si științifice,
- sa determine importanta efectuării expertizelor asupra
proiectelor de lege.
Repere de continut
1. Noțiune, esența si importanta sistematizării actelor
legislative.
2. Formele sistematizării legilor:
a) incorporarea
b) codificarea
3. Procedura de examinare si perfecționare a proiectului
de lege.
4. Expertiza proiectului de lege
Procesul de sistematizare aactelor normative este bdeterminat de
necesitatea gruparii a cestora pebaza unorcriterii riguros stabiliteastfel
incit normelejuridice a fiemai bine cunoscute si aplicate in realitatea
juridical.
Sint doua forme de sistematizare a actelor normative
1.incorporarea
2.codificarea
Incorporarea inseamna pozitionarea actelor normative dupa criterii cum ar
fi cronologice,alfabetice,pe ramuri de drept,pe institutii juridice.
Incorporare poate fi official si neoficiala
Codificarea este forma superioara de sistematizare a actelor
normative.actiunea concreta de codificare presupune un enorm volum de
munca din partea legiuitorului care trebuie saprelucreze un vast
materialnormativ,sa inlature normelejuridice depasite,sa completeze
lacunele existentesa ordoneze materrialul normative.
Referinte bibliografice
1. Vrabia Jenoveva „Teoria generala a dreptului” Iasi, 1993, Editura „Stefan Procopiu”.
2. Boris Negru „Teoria generala a dreptului” Chisinau, 2004.
Subiecte de evaluare
1.Stabiliti diferenta dintre incorporare si codificare
2.explicati notiunea de codificare