1

1.

FINANȚELE PUBLICE – CATEGORIE ECONOMICO-JURIDICĂ

1.1. Noțiunea de finanțe publice

Etimologic, noțiunea de finanțe s-a format și a evoluat din

expresia latină financia pecuniaria care înseamna a încheia o

tranzacție prin plata unei sume de bani. În sec. al XV-lea, termenul

este întâlnit în Franța cu înțelesul de venituri publice (finances),

răspândindu-se și termenul finannciers cu înțelesul de arendaș de

impozite. În aceeași perioadă, în Germania termenul de finanz

însemna plată în bani, iar cel de Finanzer desemna cămătarul.

Finanțele publice sunt formate din totalitatea relațiilor

sociale de natură economică, ce apar în procesul realizării și

repartizării, în formă bănească, a resurselor necesare statului

pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale. Aceste relații s-au

constituit, în toate timpurile, sub formă valorică banească.

În literatura de specialitate s-au conturat două concepții privind

finanțele publice.

1. Noțiunea clasică de finanțe publice. Este specifică

perioadei de la sfârșitul sec. al XIX – lea și începutul secolului XX.

Conform acestei concepții statul își limitează intervenția la funcțiile

sale tradiționale: apărare națională, diplomație, ordine publică și

justiție.

Activitatea economică este considerată a fi apanajul

întreprinderilor private, orice participare a statului la activitatea

2

economică fiind contraindicată. Viața economică se desfășoară

potrivit principiului laissez faire, iar cheltuielile publice trebuie

restrânse la minimum. Este vorba despre așa-zisă concepție a

guvernului ieftin sau a statului jandarm conform căreia venitul

național trebuie folosit pentru dezvoltarea industriei și a comerțului și

nu trebuie risipit pentru activități neproductive. Rolul finanțelor publice

constă în asigurarea resurselor necesare funcționării instituțiilor

publice. Principiul laissez faire sau principiul mâinii invizibile este

principiul autoreglării activității economice. Mâna invizibilă

armonizează interesele tuturor indivizilor. Adam Smith, economistul

clasic cu cea mai profundă capacitate de a înțelege natura sistemului

socio-economic, a considerat însă că un sistem concurențial este

dependent de un cadru legal impus de stat, care trebuie să garanteze

proprietatea și justiția socială. Nu este exclus nici rolul statului ca

producător de bunuri și servicii, dar numai atunci când se dovedește

mai eficient decât sectorul privat. Astfel, teoria economică clasică

conține în germene reperul determinării nivelului optim de intervenție

guvernamentală în desfășurarea activității economice.

2. Finanțele publice moderne. După primul razboi mondial,

locul statului neintervenționist a fost luat de statul interveționist, statul

remarcându-se prin rolul său activ în influențarea proceselor

economice.

Astfel, Maurice Duverger afirma că statul modern nu se

mărginește la sarcinile militare, polițienești tradiționale. El intervine în

viața socială pentru a stimula producția în perioada de criză, pentru a

impiedica creșterea prețurilor și a menține puterea de cumpărare a

3

monedei în perioada inflației, pentru a asigura, în tot timpul, o cât mai

bună utilizare a bogațiilor țării și repartizarea venitului național.

Este recunoscută apartenența finanțelor publice la științele

economice, dar în același timp finanțele publice au legătură și cu

stiințele juridice și chiar cu cele politice.

Astfel, prelevările de resurse bănești de la persoanele fizice

și juridice la fondurile publice se fac, în majoritatea cazurilor,

prin constrângere, fără contraprestație și cu titlu

nerambursabil. Aceasta duce la diminuarea patrimoniului

plătitorilor și de aceea prelevările trebuie să fie stabilite de

autoritățile publice competente și să îmbrace o forma juridică

adecvată – lege, ordonanță, etc. – opozabilă tuturor

membrilor societății.

De asemenea, atribuirea unor sume de bani unor persoane

fizice sau juridice de la fondurile publice trebuie facută în

scopuri bine determinate și în condiții precise, stabilite prin

acte ale puterii legiuitoare și a celei executive.

În al treilea rând, toate problemele privind bugetul de stat

trebuie cuprinse într-o lege specială – legea bugetară

anuală.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit că metodele de gestionare

a sectorului public, răspunderile persoanelor care mânuiesc

bani sau alte valori publice, raporturile dintre unitățile publice

și dintre acestea și cele private se reglementează tot prin

acte ale autoritătilor publice.

Noțiunea de finanțe publice este folosită în dublu sens.

a) În sens larg, lato sensu, cuprinde:

4

-relațiile care exprimă un transfer de resurse bănești, fără

echivalent și cu titlu nerambursabil;

- relații care exprimă un împrumut de resurse bănești pe o

perioadă determinată, pentru care se percepe dobândă (relațiile

de credit);

- relații care exprimă un transfer de resurse bănești în schimbul

unei contrapresții (asigurări, reasigurări).

a) În sens restrâns, stricto sensu, cuprinde numai relațiile financiare

având la bază principiile prelevării fără contraprestație la fondurile

bănești ale statului și ale alocării acestora cu titlu nerambursabil

către diferiți beneficiari.

1.2. Funcțiile finanțelor publice

A. Funcția de repartiție se realizează în doua faze.

a. Constituirea fondurilor bănești ale statului, etapă la care

participă:

- regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat,

- societăți comerciale cu capital privat sau mixt,

- organizații cooperatiste și organizații cu scop lucrativ,

- instituțiile publice și unități subordonate acestora,

- populația.

Sunt instituții publice Parlamentul, Administrația Prezidențială,

ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice,

alte autorități publice, instituții publice autonome, precum și instituțiile

din subordinea acestora, indiferent de modul de finanțare a acestora.

5

b. Distribuirea (repartiția) finanțelor publice care constă în

distribuirea fondurilor banești pe beneficiari.

Întrucât nevoile sociale (cererea) întrec resursele (oferta)

posibil de procurat pe plan național, este necesar ca autoritățile

publice competente să trieze cererile formulate de organele centrale

și locale și să stabilească prioritățile. Prin intermediul banului

public se realizează o largă distribuire a veniturilor între membrii

societății, în scopul corectării inegalităților existente între

indivizi (prin măsuri de protecție socială) .

B. Funcția de control – are o sferă de manifestare mai largă

decât prima etapă întrucât, pe lângă constituirea și repartizarea

fondurilor bănești, vizează și modul de utilizare a resurselor

respective.

Controlul financiar urmărește:

- proveniența resurselor și destinația acestora,

- nivelul la care ele se constituie,

- titlul cu care se mobilizează și cel cu care se repartizează,

- gradul de distribuire al fondurilor între sferele de activitate,

sectoarele sociale și membrii societății,

- modul de asigurare a echilibrului între cererea și oferta de

resurse,

- legalitatea operațiunilor vizând constituirea, repartizarea și

utilizarea banului public.

Funcția de control a finanțelor publice are drept scop

asigurarea respectării legilor, creșterea eficienței economice printr-o

mai bună administrare a banului public, realizarea echilibrului

monetar, valutar și financiar în economie. Controlul este exercitat de

6

organele specializate ale statului: Ministerul Finanțelor Publice prin

instituțiile subordonate, cum ar fi Agenția Națională de Administrare

Fiscală (ANAF) și Garda Financiară; Curtea de Conturi, alte instituții

cu atribuții de control.

1.3. Trăsăturile finanțelor publice

Finanțele au apărut odată cu statul, întrucât orice structură

politică are nevoie, la constituirea ei, de mijloace materiale și bănești,

pentru întreținerea aparatului propriu. Pentru a menține această forță

publică, sunt necesare contribuții din partea cetățenilor sub forma

impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor sume datorate la bugetul de

stat potrivit legii și care alcătuiesc finanțele publice. Așa cum am

precizat în secțiunile anterioare, finanțele publice sunt raporturi social

– economice de formare și repartizare, în formă banească, care apar

în legatură cu constituirea și utilizarea resurselor necesare

funcționării și dezvoltării generale a societății.

Trăsăturile finanțelor publice sunt următoarele:

1. Sunt relații cu caracter economic întrucât ele apar în

procesul formării, repartizării și utilizării produsului social.

2. Apar în formă bănească deoarece procesul de producție,

de circulație a mărfurilor, repartiția produsului social, relațiile

de schimb, retribuirea muncii, relațiile dintre agenții

economici și dintre aceștia și persoanele fizice se exprimă

prin intermediul banilor, în cadrul unor relații bănești.

Noțiunea de finanțe sau relații financiare nu poate fi

confundată, însă, cu cea de bani sau relații bănești. Banii

7

sunt o marfă, în timp ce finanțele sunt relații de

constituire, repartizare și utilizare a mijloacelor bănești.

3. Sunt relații fără echivalent, ele nu presupun o

contraprestație directă, din partea subiectului beneficiar al

mijloacelor bănești.

4. Sunt relații cu titlu nerambursabil întrucât mijloacele

bănești repartizate și utilizate de subiectele beneficiare nu se

rambursează.

1.4. Structura finanțelor publice

În conformitate cu art.1 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind

finanțele publice, modificată și completată, finanțele publice au

următoarea structură:

- bugetul de stat,

- bugetul asigurărilor sociale de stat,

- bugetul fondurilor speciale,

- bugetul trezoreriei statului,

- bugetul instituțiilor publice autonome,

- bugetul instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din

bugetul de stat,

- bugetul instituțiilor publice finanțate integral din venituri

proprii,

- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate

sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte

costuri se asigură din fonduri publice,

- bugetul fondurilor externe nerambursabile.

8

Aceste dispoziții se coroborează cu dispozițiile art.1 alin.(2) din

Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale, potrivit cărora

finanțele publice locale au următoarea structură:

- bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, sectoarelor

municipiului București, județelor și municipiului București,

- bugetul instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele

locale,

- bugetul instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii,

- bugetul împrumuturilor externe și interne pentru care rambursarea,

plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri se asigură

din bugetele locale,

- bugetul fondurilor externe nerambursabile.

Putem vorbi, așadar, de finanțe publice constituite la nivel

central și finanțe publice locale.

9

2

DREPTUL FINANCIAR – RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC

2.1. Definiția Dreptului financiar

Dreptul financiar poate fi definit ca fiind ansamblul

normelor juridice care reglementează relațiile de constituire,

repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale

instituțiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor social –

economice ale societății.

2.2. Izvoarele Dreptului financiar

Totalitatea actelor normative care reglementează

raporturile juridice financiare alcătuiesc izvoarele dreptului

financiar.

În raport cu gradul de generalitate sau specificitate, aceste

izvoare se clasifica în :

- izvoare ale dreptului financiar comune și altor ramuri de

drept,

- izvoare specifice dreptului financiar

Izvoare ale dreptului financiar comune și altor ramuri de

drept

1. Constituția sau legea fundamentală a țării cuprinde

dispozitii referitoare la:

elaborarea, aprobarea și executarea bugetului public

național și a contului de încheiere a exercițiului bugetar,

10

competențele statului cu privire la gestiunea banului public,

controlul execuției bugetare,

politica fiscală,

politica bugetară.

2. Alte izvoare:

- decrete-lege,

- legile ordinare,

- hotărârile și ordonanțele de guvern

care conțin dispoziții cu caracter financiar.

Izvoare specifice dreptului financiar sunt acele acte

normative care cuprind dispoziții referitoare la relațiile

financiare.

Legea cadru în domeniul finanțelor publice o constituie Legea

nr. 500/2002 privind finanțele publice, modificată și completată,

care cuprinde principiile și normele de bază ale activității financiare a

statului. Astfel, Legea finanțelor publice cuprinde dispoziții referitoare

la:

- elaborarea, aprobarea și executia bugetului public național

- stabilirea și perceperea impozitelor, taxelor și altor venituri

ale statului

- utilizarea mijloacelor financiare ale organelor puterii

legislative, executive și judecătorești

- controlul modului de folosire a mijloacelor materiale și

bănești aparținând instituțiilor publice, regiilor autonome și

a capitalului social investit de stat în societăți comerciale.

Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale,

modificată și completată, constituie un alt izvor specific

11

impotant al dreptului financiar. Ea stabilește principiile, cadrul

general și procedurile privind formarea, adminisrarea,

angajarea și utilizarea fondurilor publice locale precum și

responsabilitățile autorităților administrației publice locale și ale

instituțiilor publice implicate în domeniul finanțelor publice

locale.

Alături de aceste legi există și altele care reglementează

relațiile financiare ale statului, cum ar fi Legea nr.312/2004 privind

Statutul BNR.

De asemenea, importante reglementări ale relațiilor financiare

sunt cuprinse în acte normative emise de guvern sau organisme

de specialitate din domeniul financiar și bancar, cum ar fi O.G.

nr.119/1999 privind auditul intern și controlul financiar preventiv,

O.U.G. nr.91/2003 privind Garda Financiară, regulamentele emise de

Banca Națională a României cu privire la operațuinile cu numerar ori

cu valută.

Izvoare ale Dreptului financiar sunt și Codul fiscal și Codul de

procedură fiscală, adoptate în anul 2003, modificate și completate,

care reglementează impozitele și taxele percepute în România,

activitatea de administrare a acestora, competența organelor fiscale.

2.3. Normele Dreptului financiar

Norma de drept financiar este o regulă de conduită

stabilită de către stat, cuprinzând drepturile și obligațiile

subiectelor participante la raportul de drept financiar și a

cărei respectare este asigurată de autoritatea de stat.

12

Normele juridice financiare sunt adoptate de organul

legislativ, de guvern și de alte organe ale administrației de stat.

Majoritatea normelor juridice financiare sunt imperative.

Conținutul normei juridice financiare. Norma de Drept

financiar are structura logico – juridică alcatuită din :

- ipoteză,

- dispoziție,

- sancțiune.

În ceea ce privește construcția externă, dată de modul de

exprimare al actelor normative, aceasta cuprinde:

- capitole,

- secțiuni,

- articole,

- aliniate,

- paragrafe.

Elementul specific al normei juridice financiare este

sancțiunea, în dreptul financiar existând sancțiuni specifice:

- amenda fiscală,

- majorări de întârziere,

- suspendarea finanțării,

- suspendarea creditării,

- limitarea operațiunilor bancare,

- majorarea dobânzilor,

- rambursarea creditelor înainte de scadență,

- supravegherea activității economico – financiare.

13

Sancțiunile se constată și se aplică de către organele financiare

și bancare, persoanelor fizice și juridice, subiecte ale raporturilor

juridice financiare.

2.4. Raporturile de drept financiar

Raporturile juridice financiare sunt formate din relațiile

sociale care iau naștere, se modifică și se sting în procesul

constituirii, repartizării și utilizării fondurilor bănești ale

statului și care sunt reglementate de normele juridice

financiare.

Raporturile de drept financiar pot fi:

Raporturi juridice bugetare,

Raporturi juridice fiscale,

Raporturi juridice de creditare,

Raporturi juridice bancare,

Raporturi juridice de organizare a circulației monetare,

Raporturi juridice valutare,

Raporturi juridice de control financiar.

Elementele constitutive ale raporturilor juridice financiare

sunt:

- subiectele,

- conținutul,

- obiectul.

14

Subiectele participante la raporturile de drept financiar sunt

următoarele: statul, pe de o parte, și persoane fizice și

persoane juridice, pe de altă parte.

Statul este reprezentat printr-un organ de specialitate în

activitatea financiară, investit cu atribuții în procesul de constituire,

repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului. Fără excepție,

unul dintre subiecte este întotdeauna statul, printr-un organ de

specialitate care intră în raportul juridic de pe poziția de purtător al

autorității de stat. Această particularitate crează o poziție de

subordonare a celorlalte subiecte participante față de subiectul

purtător al autorității de stat. Raporturile de drept financiar se nasc,

se modifică și se sting pe baza manifestării unilaterale de voință a

statului. Această particularitate dă posibilitatea executării directe a

creanțelor fiscale de către organele de stat, fără a fi necesară o

hotarâre judecatorească.

Persoanele fizice pot fi: cetățeni români, persoane fizice

străine cu domiciliul în România, persoane fizice străine fără domiciliu

în România. Persoanele juridice participante la raporturile de drept

financiar sunt: regii autonome, societăți comerciale (cu capital se stat,

mixt și privat; române, străine sau mixte), instituțiile publice, unitățile

cooperatiste, asociațiile obștești și politice, alți agenți economici

organizați ca persoane juridice.

Conținutul raporturilor de drept financiar îl formează

drepturile și obligațiile subiectelor participante.

Obiectul raporturilor de drept financiar îl constituie plata

unor sume de bani la care sunt obligate subiectele

participante la raporturile juridice financiare; acțiuni de

15

prognoză și organizare bugetară ; acțiuni de creditare, de

control financiar și de circulație monetară.

2.5. Activitatea financiară a statului

Statul intervine în economie, direct și indirect, astfel încât:

- asigură cadrul juridic legislativ pentru desfășurarea

activității economice,

- asigură condițiile de exercitare a liberei inițiative,

- ia măsuri pentru a susține economia în ansamblu sau

numai unele domenii sau ramuri,

- acordă subvenții,

- mediază conflicte de muncă.

Totuși, marja implicării statului în economie este limitată din

următoarele motive:

- este rezultatul unui raport de interese foarte fragil, între cei

pro și contra unei implicări,

- economia în ansamblul său este o realitate formată din

acțiunea a numeroși agenți economici, cărora statul nu le

poate dicta ce să facă, libertatea lor fiind sacră și

inviolabilă,

- organele administrației de stat centrale și locale, pot să

acționeze în limita autonomiei lor, ceea ce determina o

limitare generală a implicării statului în economie.

Statul intervine în economie prin diferite mijloace:

- bugetul central,

- bugetele locale,

16

- sistemul fiscal,

- creditul,

- programarea economică.

Cea mai amplă implicare a statului în economie se realizează

prin resursele sale, în momentul constituirii și cel al cheltuirii lor.

Bugetul este un tabel cu două părți: venituri și cheltuieli, fiecare fiind

detaliate pe capitole, adică pe surse de venituri și obiective de

cheltuieli. Bugetul se stabilește anticipat pe un an, iar veniturile și

cheltuielile sunt prevăzuteîn funcție de evoluția pe care se estimează

că o va avea economia. În elaborarea și execuția bugetului se

urmărește echilibrarea veniturilor și a cheltuielilor. În teoria și practica

economică se consideră că un buget echilibrat are un efect neutru

asupra economiei.

Dacă cheltuielile depășesc veniturile, bugetul este deficitar,

iar statul recurge la emisiunea de bani fără acoperire în bunuri și

servicii (generând inflație) sau la împrumuturi (acumulându-se datoria

publică).

Dacă veniturile depașesc cheltuielile, bugetul este

excedentar. Peste un anumit nivel, excedentul bugetar poate avea și

el efecte negative, dacă lasă nefolosite sau amână folosirea unor

resurse financiare care ar putea contribui la creșterea producției de

bunuri și servicii.

2.6. Aparatul financiar

Lato sensu, aparatul financiar cuprinde totalitatea organelor

statului care contribuie sau înlesnesc înfăptuirea activității financiare,

organe prin care se aplică politica financiară a statului. Acestea sunt

17

organe cu competență generală, cu importante atribuții în domeniul

finanțelor publice. Din această categorie fac parte: Președenția,

Parlamentul, Guvernul, Consiliile locale și serviciile publice locale,

ministerele, celelalte organe centrale și locale ale administratiei de

stat și instituțiile publice de subordonare centrală și locală.

Stricto sensu, aparatul financiar cuprinde organismele de

specialitate ale statului, cu atribuții în domeniul financiar. Este vorba

despre organe cu competență specială, cu atribuții exclusiv în

domeniul finanțelor publice. Din această categorie fac parte:

organele centrale de specialitate : Ministerul Finanțelor și

instituțiile aflate în subordonarea sau coordonarea acestuia,

Curtea de Conturi a Romaniei, alte organe de specialitate.

organele teritoriale de specialitate: Direcțiile generale ale

finanțelor publice județene și ale municipiului București

având în subordine administrațiile financiare municipale, ale

sectoarelor capitalei și circumscripțiile financiare orășenești,

percepțiile rurale.

Dintre obiectivele organelor statului care alcătuiesc aparatul

financiar amintim:

- administrarea finanțelor publice,

- realizarea și menținerea echilibrului financiar, monetar și

valutar al țării,

- asigurarea eficienței economice la nivel național,

- efectuarea de studii, analize, prognoze,

- satisfacerea cerințelor sociale și culturale,

- constituirea și repartizarea resurselor,

- apărarea integrității fondurilor publice.

18

3

MONEDA ȘI INSTRUMENTE MONETARE

3.1. Precizări terminologice

Sfera noțiunii de bani cuprinde totalitatea instrumentelor de

schimb ale circulației, fiind mai largă decât cea a monedei. Termenul

de bani desemnează moneda, cât și alte semne de valoare.

Însușirea esențială a banilor este aceea de a se putea cumpara cu

ajutorul lor orice, ei deținând o putere absolută, potrivit expresiei

money is power.

Cronologic, noțiunea de monedă a apărut mai târziu decât cea

de bani și anume atunci când s-a trecut la sistemul de schimb prin

intermediul lingourilor marcate, cărora li se confirma greutatea și

calitatea aliajului. Etimologic, denumirea de monedă provine din

limba latină, de la numele zeiței Junon Moneta în templul căreia, la

Roma, statul își instalase ateliere de batere a primelor semne

monetare. În limba română, denumirea a patruns ca neologism din

limba latină (moneta), cât și din limba greacă (moneda), utilizat în

timpul domniilor fanariote.

Termenul pecunia desemna o sumă de bani/avere, provenind

din latinescul pecus care reprezenta animalul de turmă întrebuințat

deseori ca etalon de schimb. De la acest termen a derivat noțiunea

de pecuniar (bănesc).

Termenul de capital provine din latinescul capita care

reprezenta număratoarea capetelor de vită.

19

3.2. Moneda și funcțiile ei

Moneda a fost definită, de-a lungul timpului, în mod diferit: un

bon pentru cumpărarea mărfurilor, o marfă care servește continuu ca

intermediar pentru schimbul altor mărfuri, un document care emană

de la autoritățile publice.

Moneda, în forma ei clasică, este un disc metalic cu

greutate determinată care se utilizează ca mijloc de circulație, de

plată, de tezaurizare. Ea reprezintă un instrument etalon legal de

plată pentru facilitarea schimburilor, pentru acumulări, fiind

măsurătorul general de valori care poartă girul autorității emitente –

statul – și care se bucură de încredere publică.

Moneda îndeplinește următoarele funcții:

1) Funcția de evaluare a valorilor economice

Cu moneda se masoară valorile materiale, se exprimă prețurile,

puterea de cumparăre, se realizează creditul. Când moneda este

marfă, turnată din metal prețios (aur, argint), ea are o valoare

intrinsecă, prețuind prin ea însăși, având o putere de cumpărare

corespunzătoare acestei valori. Ea servește ca etalon direct pentru

alte valori. Când este doar un semn, un bon, fiind confecționată din

aliaje comune, ea nu mai are valoarea corespunzatoare mărfurilor ce

pot fi achiziționate cu ea. Această monedă este un intermediar între

mărfuri. Prețurile sunt expresia monetară a valorii.

2) Funcția de mijlocire a schimburilor de bunuri și servicii

prin intermediul operațiunilor de vânzare – cumpărare.

3) Funcția de mijlocire a plăților

20

Moneda dobândește calitatea de monedă legală întrucât

creditorul este obligat să primească moneda aflată în circulație la

data lichidării unei datorii.

4) Funcția de mijlocire a creditului

Creditul este un împrumut de monedă, el reprezintă

transmiterea temporară a unei puteri de cumpărare. Moneda este un

instrument de credit atât pentru cel care o primește cât și pentru cel

care o livrează.

5) Funcția de mijlocire a economiilor

Disponibilitățile populației se pot valorifica prin intermediul

monedei.

6) Funcția de tezaurizare

Cu ajutorul monedei se pot păstra și transfera valorile pe o

perioadă îndelungată. Valorile pot trece de la un deținător la altul prin

intermediul monedei.

7) Funcția socială de distribuire și redistribuire a bunurilor

și serviciilor

Produsul social se distribuie cu ajutorul monedei celor care au

contribuit direct sau indirect la crearea lui.

3.3. Categorii de monede existente în circulația monetară

1. Moneda efectivă sau manuală reprezintă semnele monetare

utilizate în circulație, în numerar, fiind confecționată din metal și

hârtie. Bancnotele de hârtie și moneda metalică reprezintă forma

concretă de manifestare a monedei.

21

2. Moneda convențională reprezintă o unitate de cont cu

caracter internațional, fără o existență materială propriu-zisă, utilizată

de grupuri de state în scopul exprimării valorice a schimburilor, a

tranzacțiilor dintre ele, în scopul înlăturării influențelor negative

determinate de fluctuația cursurilor valutare. Valoarea acestei unități

de cont se stabilește pe baza unui coș valutar în care sunt cuprinse

valutele țărilor aderente la o anumită unitate de cont.

ex: Drepturile Speciale de Tragere (DST) emise de FMI

Pesoul andinez – unitatea monetară a Grupului Andin

AMU – unitate monetară asiatică

ATA – emisă de Societatea Internațională pentru

Transportul Aerian

3. Moneda de calcul sau de referință are funcția de măsurare

a drepturilor și obligațiilor reciproce dintre părți. Este utilizată în mod

special în relațiile internaționale, ca urmare a fluctuațiilor cursurilor

monedelor naționale. Este aleasă o monedă considerată stabilă.

4. Moneda de cont sau bancară este moneda scripturală,

care nu se vede, dar se percepe efectul funcțiilor sale. Acești bani nu

au o existență materială, ci se află numai scriptic în conturile bancare.

Acesti bani circulă prin intermediul documentelor bancare –

viramente, cecuri etc. și se prezintă sub forma depozitelor la vedere

la unitățile bancare. Sunt întrebuințați în decontări. Reprezintă partea

cea mai mare a masei monetare, care tinde sa ia locul monedei

efective.

5. Moneda de credit cuprinde bancnotele, cambiile, cecurile,

biletele la ordin. Banii de credit sunt mijlocitori ai schimbului.

22

6. Moneda divizionară este un submultiplu al unității

monetare naționale. Denumită și moneda bilon, datorită aliajului din

care este confectionată, are o valoare proprie redusă (fiind

confecționată din metale comune sau aliaje banale).

7. Moneda fiduciară sau de încredere circulă în virtutea

încrederii pe care o are deținătorul în autoritatea emitentă. Nu are

valoare proprie, ci numai una convențională, fictivă.

8. Moneda universală. Aurul îndeplinește această funcție. El

se materializează în lingouri cu o anumită greutate și un anumit titlu.

Lingoul are formă paralelipipedică și este confecționat din aur fin. Cel

mai mic lingou are 8 grame, iar cel mai mare Good Delivery Bar sau

căramida strălucitoare are 12.5 kg.

9. Moneda electronică este de apariție relativ recentă, fiind

creată de firma olandeză Phillips care a lansat în circulație un portofel

electronic. Acesta este de forma unei plăcuțe (card) din material

plastic, groasă de 1 mm, în care este înglobat un minicalculator cu

memorie. În această plăcuță sunt înglobate piste magnetice, numele

și prenumele titularului și numărul acestuia de cont. Se poate utiliza

numai în locurile dotate cu aparatură adecvată. Sumele de bani se

transferă pe baza impulsurilor electronice. Tehnicile de vârf au

perfecționat în scurt timp moneda electronică.

3.4. EURO – moneda Uniunii Europene

În cadrul Uniunii Europene, trecerea la moneda unică a

reprezentat un proces controlat în detaliu și cu un calendar cât se

poate de clar. Să urmărim evoluția în timp a eforturilor depuse pentru

23

a se ajunge la momentul în care Euro a devinit o realitate palpabilă.

Piața Unică a reprezentat unul dintre obiectivele majore ale

părinților spirituali ai actualei Uniuni Europene și poate fi

caracterizată, pe scurt, prin existența a patru libertăți fundamentale:

- libertatea de circulație a bunurilor,

- libertatea de circulație a persoanelor,

- libertatea de circulație a serviciilor,

- libertatea de circulație a capitalului.

Devenită realitate în anul 1992, Piața Unică funcționează și

evoluează în sensul unei integrări mereu mai profunde. Și Uniunea

Economică și Monetară reprezintă un proiect cu destulă vechime.

Încă de la sfârșitul anilor ‘60 s-a oficializat ideea unei zone, în cadrul

Pieței Unice, în care să se utilizeze o singură monedă. Având în

vedere că tranzacțiile comerciale dintre statele membre reprezentau

60% din totalul tranzacțiilor comerciale desfășurate în UE, Uniunea

Economică și Monetară devenise o necesitate economică. S-a

înțeles faptul că Piața Unică poate funcționa mai eficient și cu

beneficii mai mari în contextul existenței Uniunii Economice și

Monetare pentru că se elimină costurile ridicate ale tranzacțiilor

legate de schimburile valutare, precum și incertitudinile legate de

instabilitatea ratei de schimb. Tocmai de aceea, la 1 ianuarie 1999 a

fost pusă în circulație moneda Euro. Anterior acestui moment, în

cadrul Consiliului European de la Madrid (decembrie 1995), șefii de

state și de guverne ai statelor membre UE au luat hotărârea de a da

monedei unice denumirea de euro, abrevierea acesteia fiind EUR.

Simbolul monedei unice a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca

referință la leaganul civilizației europene. Reprezentarea grafică a

24

simbolului monedei (€) este apropiată de litera E, cu doua linii

paralele la mijloc și este o referire la prima literă a cuvântului cheie

Europa și la stabilitatea monedei unice. Designul bancnotelor și

monedelor Euro are profunde semnificații: pe bancnote se regăsește

istoria patrimoniului arhitectural european, ferestre și portaluri, ca

simbol al comunicării dintre europeni și dintre Europa și restul lumii,

iar pe monede se încearcă evidențierea rolului Europei în lume și a

unității națiunilor europene.

La 1 martie 2002, Euro devine moneda unică în spațiul

Uniunii Europene pentru majoritatea statelor membre. Fie că

utilizează sau nu moneda unică, toate statele membre UE sunt

obligate să considere politica lor economică un domeniu de interes

comun. Emisiunea monedei euro și conducerea politicii monetare în

spațiul comunitar sunt atribuții care revin Băncii Centrale Europene

ale cărei obiective sunt:

- stabilitatea prețurilor,

- susținerea politicilor economice generale ale Comunității,

- operarea în contextul unei economii de piață deschisă și în

condițiile liberei concurențe.

Avantajele monedei unice sunt următoarele:

- dispariția operațiunilor de schimb în tranzacțiile financiare,

- eliminarea riscului de schimb în operațiunile comerciale și

mișcările de capitaluri,

- creșterea securității calculului prețului și a planificării,

- deschide investitorilor cel mai mare circuit financiar din

lume, un circuit în care capitalurile pot circula liber,

25

- conduce la sporirea investițiilor productive și determină o

mai bună protecție socială a cetățenilor, micșorând rata

șomajului.

3.5. Circulația monetară

Circulația monetară reprezintă totalitatea operațiunilor

efectuate cu masa monetară, concretizate în încasările și plățile

bănești, determinate de circulația mărfurilor, de prestarea

serviciilor și executarea de lucrări în cadrul unui stat.

Circulația monetară cuprinde:

- circulația cu monetar (cu numerar): numerarul are o

pondere relativ mică, aproximativ 15% din circulația

monetară. Folosirea numerarului implică riscuri și

cheltuieli mari legate de emisiune, manipulare, stocare,

etc.

- Circulația fără monetar (fără numerar); în țările

dezvoltate numerarul aproape a dispărut din circulația

monetară.

Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor monetare,

indiferent de formă, cantitate, structură și sursă, necesare

efectuării tuturor plăților, existente la un moment dat în sfera

circulației.

Masa monetară are urmatoarea structură:

I.Disponibilități

a. monetare

- bilete de bancă,

26

- moneda divizionară,

- depozite la vedere.

b. cvasimonetare

- depozite la termen,

- conturi de economii,

- bonuri ale instituțiilor specializate.

II. Surse de constituire a masei monetare

- aur și devize,

- credite acordate tezaurului,

- credite acordate economiei.

Banca de emisiune, la cerere, emite mijloace de plată

suplimentare, care să asigure creșterea producției și a circulației

mărfurilor și o relativă stabilitate a prețurilor. În România, masa

monetară se determină potrivit principiilor și practicii Fondului

Monetar Internațional.

3.6. Sisteme monetare

Orice colectivitate umană, națiune sau stat poate dispune de un

sistem monetar.

Sistemul monetar reprezintă totalitatea elementelor care

permit reglementerea circulației monetare dintr-o țară, a

instrumentelor și tehnicilor de plată înscrise în norme juridice

care emană de la puterea de stat.

Orice sistem monetar trebuie să precizeze:

- unitatea monetară etalon,

- metalul pe care îl reprezintă,

27

- paritatea acesteia.

Sistemele monetare diferă de la un stat la altul. Materialul

folosit pentru etalonul monetar a fost metalul – aurul și argintul. Sunt

țări în care s-a folosit numai unul din aceste metale (sistemul

monometalist):

- aurul - sistemul Gold Standard,

- argintul - sistemul Silver Standard.

Altele le-au folosit pe amândouă (sistemul bimetalist). În Rusia

s-a încercat fixarea etalonului monatar la platină, dar s-a renunțat

datorită rarității și valorii ridicate a acestui metal.

Sistemele monetare bimetaliste au ca etalon monetar două

metale prețioase, aur și argint, ambele cu putere de circulație

nelimitată, între cele doua existând un raport fix de valori. Se pot

prezenta în mai multe forme:

a. bimetalismul integral când moneda se poate confecționa

atât din aur cât și din argint, statul stabilind raportul dintre

cele două;

b. bimetalismul schiop când numai unul din metale este

etalon (aurul), iar argintul este folosit pentru batere de

monedă în cantități limitate.

În jurul anului 1900, toate statele și-au organizat sisteme

monetare monometaliste având ca metal etalon – aurul. Perioada

etalonului de aur a fost o perioadă de real progres economic.

A urmat perioada etalonului aur – devize (1944 - 1970)

statuat prin acordurile de la Bretton Woods, în toamna anului 1944.

Principala valută, dolarul, era definită într-o anumită cantitate de aur,

Fondul Monetar Internațional stabilind raportul dintre aceasta și

28

celelalte valute. Deși acest sistem era bazat pe un curs de schimb

fix, totuși permitea modificări ale cursului de schimb în funcție de

situația economică a statelor.

Există două sisteme fundamentale de cursuri de schimb :

- sistemul cursurilor de schimb fixe,

- sistemul cursurilor de schimb flotante.

În cadrul primului sistem, cursul de schimb practicat pe piața valutară

este fixat de stat, care intervine direct pentru a-l menține, fie ca

vânzător, fie în calitate de cumpărator de valută. Avantajul acestui

sistem este acela că oferă un climat de stabilitate pentru tranzacțiile

internaționale. Dezavantajul lui constă în faptul că politica monetară

își pierde complet independența, fiind dictată exclusiv de obiectivul

menținerii cursului de schimb la nivelul fixat. La începutul anilor 70 s-

a resimțit criza acestui sistem.

Ca urmare, s-a trecut la sistemul cursurilor flotante în cadrul

căruia cursul de schimb se stabilește exclusiv pe baza cererii și

ofertei de valute, de către agenții economici privați. Statul nu intervine

direct în influențarea cursului de schimb. Avantajul acestui sistem

constă în faptul că oferă o independență deplină în stabilirea politicii

monetare. Banca centrală poate să elaboreze orice fel de politică

monetară fără a ține seama de impactul modificării nivelului general

al prețurilor asupra importurilor și exporturilor, întucât cursul de

schimb se modifică automat menținând echilibrul balanței comerciale.

Dezavantajul constă în riscul mare al modificărilor neprevăzute și

deci nefavorabile pentru participanții la tranzacțiile internaționale.

Dupa 1970, în contextul trecerii la sistemul cursurilor flotante,

paritatea monedelor naționale se calcula în raport cu o valută (dolar,

29

lira sterlină, marca germană etc.), cu un coș de valute sau în funcție

de Drepturile Speciale de Tragere emise de FMI. În prezent, sistemul

cursurilor flotante este asociat cu democrația.

30

4

EMISIUNEA MONETARĂ

4.1. Definirea noțiunii

Stricto sensu, emisiunea monetară reprezintă punerea și

retragerea din circulație a numerarului și a monedei scripturale.

Lato sensu, emisiunea monetară se poate defini ca fiind

totalitatea actelor și operațiunilor efectuate de Banca Centrală a

unei țări împreună cu Ministerul Finanțelor, operațiuni care

constau în emiterea, punerea și retragerea din circulație a

bancnotelor și monedelor, preschimbarea acestora, dar și

formarea de bani scripturali.

Mecanismul emisiunii este determinat de o serie de procese și

factori, cum ar fi:

- necesitățile de numerar pentru plata salariilor,

pensiilor, ajutoarelor, indemnizațiilor, etc.,

- necesitățile de creditare (finanțare) a sectoarelor

productive și a celor neproductive,

- împrumuturi contractate de stat pentru

acoperirea deficitului bugetar și pentru plata

datoriei externe,

- finanțarea cheltuielilor militare și a altor cheltuieli

ale statului,

- finanțarea unor măsuri care se impun pentru

contracararea proceselor inflaționiste.

31

4.2. Banca de emisiune și funcțiile ei

Banca Națională a României este banca centrală a României,

o instituţie publică independentă al cărei obiectiv fundamental este asigurarea şi menţinerea stabilității preţurilor.

Banca Națională a României îndeplinește următoarele funcții: 1. Funcția de emisiune

Privilegiul emisiunii monetare a fost încredințat Băncii Naționale prin legea de înființare a acesteia în anul 1880. OUG nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, aprobată prin Legea nr.227/2007, și Legea nr. 312/2004 privind Statutul BNR prevăd că această instituție este singura autorizată să emită bancnote și monede metalice pe tot cuprinsul țării.

Statutul BNR prevede drepturile și obligațiile acesteia, în contextul funcției de emisiune.

Drepturile BNR sunt: a. dreptul de monopol al emisiunii monetare, b. dreptul de a stabili valoarea nominală, dimensiunile,

greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bancnotelor și monedelor metalice precum și de a le semna prin reprezentanții săi legali – guvernatorul și casierul general.

c. dreptul de a hotărî să anuleze sau să retragă din circulație orice bancnote sau monede metalice care au fost emise de ea și să pună în circulație în locul lor alte tipuri de bancnote sau monede metalice.

Obligațiile BNR sunt : a. să administreze direct rezerva de bancnote și monede

metalice, să elaboreze programul de emisiune a acestora,

să asigure emisiunea regulată de bancnote metalice, în

vederea satisfacerii nevoilor de numerar ale țării;

b. să asigure tipărirea bancnotelor și baterea monedei metalice, să ia masuri pentru păstrarea în siguranță a celor care nu sunt puse în circulație pentru custodia și distrugerea matrițelor, bancnotelor și monedelor metalice scoase din circulație;

32

c. să schimbe la cerere, fară taxe și comisioane și monede metalice emise de ea, cu excepția celor care prezintă deformari, sunt ilizibile, perforate sau prezintă lipsuri ce depasesc 40% din suprafața lor și care vor fi retrase și distruse fără acordarea de compensații deținătorilor;

d. să retragă și să distrugă bancnotele și monedele uzate sau necorespunzatoare și să le înlocuiască cu bancnote și monede metalice noi;

e. să evidențieze în contabilitate ca pasiv suma totală a bancnotelor și monedelor în circulație, sumă ce nu include și monedele aflate în rezerva de numerar;

f. să acopere integral tranșa de numerar emisă peste nivelul rezervelor internaționale pe seama următoarelor active: titluri de stat definite în portofoliul de investiții; active rezultate din credite acordate băncilor și altor persoane juridice, în condițiile legii; cecuri; cambiii și alte titluri de credit scontate sau deținute în portofoliu.

2. Funcția de creditare Funcția de creditare decurge direct din cea de emisiune,

deoarece emisiunea implică punerea sau retragerea din circulație de monedă scripturală. Emisiunea bancnotelor, dar și a banilor de cont, înseamnă crearea de mijloace de plată. În procesul distribiuirii acestora se pune la dispoziția agenților economici putere de cumpărare, capacitate de plată. Procesul de distribuire a acestor mijloace de plată în economie se realizează prin sistemul bancar. Băncile, în special cele comerciale, sunt intermediari între agenții economici și banca de emisiune.

3. Funcția de conducere a politicii monetare Politica monetară este ansamblul de măsuri monetare luate de

stat și banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa

banilor în circulație și nevoile de bani ale economiei sau pentru

influențarea într-un anumit sens a conjucturii economice ( Costin C.

Kiritescu).

Statutul BNR precizează că obiectivul fundamental al BNR îl constituie asigurarea stabilității prețurilor. Pentru atingerea obiectivului său fundamental, BNR elaborează, aplică și răspunde de

33

politica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea bancară.

4. Funcția de centru valutar În îndeplinirea funcției de centru valutar, BNR are următoarele

sarcini:

a. emiterea reglementărilor cu privire la operațiunile active externe

și aur, în vederea protejării monedei naționale,

b. elaborarea balanței de plăți externe și a altor lucrări privind

poziția investițională internațională a țării,

c. stabilirea cursului de schimb pentru operațiuni proprii pe piața

valutară, calcularea și publicarea cursurilor medii pentru

evidența statistică,

d. autorizarea și retragerea autorizației, precum și supravegherea

persoanelor juridice care au obținut autorizația de a efectua

tranzacții valutare,

e. stabilirea de plafoane și alte limite pentru obținerea de active

externe și operațiuni cu aur și active externe pentru persoane

juridice și fizice,

f. stabilirea plafonului și a condițiilor îndatorării externe a

persoanelor fizice și juridice care intră sub incidența regimului

valutar,

g. păstrarea și administrarea rezervelor internaționale ale statului.

Aceste rezerve se pot constitui cumulativ ori selectiv din

urmatoarle elemente :

- aur deținut în tezaur în țară sau aflat în depozite în

străinătate,

- active externe, sub formă de bancnote și monede

metalice sau disponibil în conturi la bănci sau alte

34

instituții financiare în străinătate, exprimate în acele

monede și deținute în acele țări pe care le stabilește

BNR,

- orice alte active de rezervă reconoscute pe plan

internațional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări

de la FMI în cadrul tranșei de rezervă, precum și

deținerile de Drepturi Speciale de Tragere,

- cambii, cecuri, bilete de ordin, precum și obligațiuni și

alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise sau

garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate

în primele categorii de către agențiile de apreciere a

riscurilor, reconoscute pe plan internațional, exprimate

pe plan internațional, exprimate și plătibile în valută în

locuri acceptabile pentru BNR,

- bonuri de tezaur, obligațiuni și alte titluri de stat emise

sau garantate de guverne străine sau de instituții

financiare interguveramentale, negociabile termen,

exprimabile și plătibile în valută în locuri acceptabile

pentru BNR.

Banca Națională a României elaborează și aplică politica

privind cursul de schimb, stabilește și urmărește aplicarea regimului

valutar pe teritoriul României.

5. Banca de emisiune – bancă a băncilor

Poziția privilegiată – de bancă a băncilor – a băncii de emisiune

se afirmă în îndeplinirea funcțiilor de emisiune, de recreditare, de

conducere a politicii monetare și a celei valutare, precum și de

efectuare a operațiunilor cu trezoreria statului. Aceste atribuții conferă

35

băncii de emisiune privilegiul unicității, deci un anumit monopol. În

ceea ce privește relațiile cu celelalte bănci, banca de emisiune are o

poziție privilegiată, determinată de supravegherea realizată de

această bancă asupra celorlalte instituții bancare și de reglementare

în domeniul plăților, pe care acestea trebuie să o respecte .

În realizarea activității de supraveghere bancară, Banca

Națională poate acționa în următoarele direcții:

a. să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea

respectării acestora și să aplice sancțiuni legale în cazurile

de nerespectare,

b. să controleze și să verifice pe baza raporturilor primite și prin

inspecții la fața locului registrele, conturile și orice alte

documente ale băncilor autorizate, pe care le consideră

necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor sale de

supraveghere,

c. să acționeze ca împrumutător de ultimă instanță pentru

societățile bancare aflate în dificultate de plată, în condițiile

stabilite de aceasta.

De asemenea, Banca Națională a României emite reglementări

generale privind instrumentele de plată, coordonează și

supravegheaza sistemele de plăți de interes național, stabilește

măsurile necesare pentru prevenirea și eliminarea oricarei situații

care periclitează buna funcționare a sistemelor de plăți, asigură

servicii de compensare și decontare între societățile bancare,

prestează servicii de colectare și difuzare, la cerere, contra cost, de

date privind incidentele de plăți și riscurile de creditare în sistemul

bancar.

36

6. Banca de emisiune – bancă a statului

Ca bancă a statului, banca centrală îndeplinește trei categorii

de atribuții:

a. operațiuni cu trezoreria statului,

b. relația cu bugetul de stat, căruia BNR îi poate acorda

împrumuturi pentru acoperirea decalajului temporar dintre

venituri și cheltuieli,

c. participă în numele statului la stabilirea și dezvoltarea

relațiilor financiare internaționale, asigurând cooperarea

internațională după cum urmează:

- BNR poate deveni membră a unor organizații

internaționale cu caracter financiar,

- BNR poate participa în numele statului la negocieri și

tratative externe în probleme financiare, monetare,

valutare, de credit, de plăți și în domeniul autorizării și

supravegherii bancare,

- BNR poate negocia și încheia acorduri, convenții sau

alte înțelegeri privind împrumuturi pe termen scurt și

alte operațiuni financiar-bancare cu instituții financiare

internaționale, bănci centrale, societăți bancare și

nebancare, cu condiția rambursarii acestora în termen

de un an,

- BNR poate încheia în nume propriu sau în numele

statului acorduri de decontare și de plăți sau orice alte

contracte având același scop, cu instituții publice sau

private care își au sediul în străinătate.

37

4.3. Sistemul bănesc al leului

Problema monedei naționale a fost pusă în discuția Adunării

Legiuitoare în vara anului 1859, elaborându-se cu acest prilej mai

multe proiecte și propuneri de denumiri. Lipsa unei monede naționale

a favorizat circulația a numeroase monede străine care îngreunau

circulația mărfurilor. Se ajunsese la utilizarea a nu mai puțin de 75 de

specii de monede străine, provenite din cele mai deferite țări

europene: napoleonul francez, lira sterilină, lira turcească, ducatul

austriac, talerul prusac, rubla și copeicile rusești, țechinul venețian,

etc. Acest haos monetar era favorabil operațiunilor de contrafacere,

o sursă ușoară de înavuțire pentru zarafi (se ocupau cu schimbul de

monedă, ceea ce în termeni moderni numim schimb valutar), fiind

nefavorabil economiei naționale în formare.

Constituția din 1866 a proclamat dreptul suveran al țării de a

bate monedă. Alexandru Ioan Cuza încercase deja o emancipare

monetară, proiectând o monedă națională numită romanat, pe care

însă nu a ajuns să o realizeze. Din anul 1866 au început pregătirile și

elaborarea studiilor pentru înființarea sistemului monetar național.

Legea pentru înființarea unui nou sistem monetar și pentru

fabricarea monedelor naționale, adoptată în anul 1867 și intrată în

vigoare în 1868, a marcat unul din principalele momente ale afirmării

voinței de independență și suveranitate a poporului român. Această

lege a pus capăt practicilor feudale în circulația bănească și a anihilat

dezordinea monetară din economia națională.

38

Moneda națională (etalon) leul era împărțită în 100 de părți,

numite bani. Un leu conținea 5 grame de argint și 0.32258 grame de

aur (sistem monetar bimetalist).

În perioada 1867 – 1935, monedele românești se bat în

străinătate, la Bruxelles, Hamburg, Londra, Paris, după care se emit

numai la București.

În anul 1880 este înființată Banca Națională a României cu

atribuții în emisiunea monetară, iar în 1890 a fost adoptat sistemul

bănesc al leului cu baza monometalistă aur (1 leu = 0.2900322

grame de aur). Tot din acest an s-au pus în circulație și piese de

nichel de 50 bani, 1 leu și 2 lei.

După al doilea război mondial, ca urmare a inflației generate de

conflictul armat, s-a realizat o reformă monetară în scopul

însănătoșirii monedei naționale. Prin legea monetară din 15 august

1947, vechile semne bănești sunt retrase din circulație. În anul 1952

se restructurează din nou sistemul benesc și se emit noi categorii de

monede. De-a lungul timpului au loc și alte reforme monetare:

1954,1966, etc. În anul 1954 conținutul în aur al leului se stabilește la

0.148112 grame de aur fin, conținut care se menține și în prezent.

După 1989, liberalizarea prețurilor și a salariilor a determinat o mărire

a cererii de numerar, având loc suplimentarea emisiunii monetare a

BNR. Se introduc noi monede metalice și bancnote cu valoare

ridicată, paralel cu retragerea vechilor semne monetare. Emisiunea

bancnotelor cu valori din ce în ce mai mari reflectă adaptarea BNR la

cererea de monedă și la nevoile economiei naționale.

Unitatea monetară națională este consacrată în prezent de

prevederile Legii nr.312/2004 privind Statutul BNR care prevede că

39

moneda națională este leul, subdiviziunea acesteia este banul, iar

Banca Națională a României este singura instituție autorizată să

emită bancnote și monede metalice în România.

Condițiile economico-financiare interne și internaționale au

impus adoptarea Legii nr. 348/2004 privind denominarea, lege care

reglementează desfășurarea reformei monetare sub forma

denominării. Denominarea este procesul de reducere a valorii

nominale a monedei. Altfel spus, denominarea constă în reducerea

zerourilor, raportul de preschimbare fiind urmatorul: 1 leu nou (RON)

= 10.000 lei vechi (ROL). Legea stabilește un grafic potrivit căruia

monedele și bancnotele vechi se retrag din circulație, paralel cu

punerea în circulație a unor monede și bancnote noi. Dintre

obiectivele acestei legi amintim :

- reducerea masei monetare,

- creșterea încrederii populației în moneda

națională,

- apropierea designului, dimensiunilor și greutății

bancnotelor și monedelor naționale de cele ale

monedelor și bancnotelor euro.

Monede aflate în circulație: 1 ban, 5 bani, 10 bani, 50 bani.

Bancnote aflate în circulație: 1 leu, 5 lei, 10 lei, 50 lei, 100lei , 200 lei

și 500 lei.

În cele ce urmează, vom enumera aspectele comune ale

bancnotelor aflate în circulație în România.

Pe față (pe avers):

1) Denumirea BNR

2) Sigla BNR

40

3) Data emisiunii

4) Valoarea bancnotei (cifre și litere)

5) Stema României

6) Semnatura guvernatorului BNR

7) Semnatura casierului central

8) Firul de siguranță

9) Desenul.

Pe verso (pe revers):

1) Denumirea BNR

2) Sigla BNR

3) Valoarea bancnotei (cifre și litere)

4) Numărul de serie

5) Numărul de ordine

6) Sintagma: ,,Falsificarea acestor bilete se pedepsește

conform legilor”

7) Desenul.

În ceea ce privește moneda scripturală, emisiunea acesteia se

realizeaza pe trei direcții:

a) finanțarea băncilor comerciale de către Banca Centrală,

b) cumpărarea și vânzarea de obligațiuni ale statului,

c) acordarea de credite direct de către Banca Centrală.

41

5.

Stabilitate și echilibru monetar

5.1. Puterea de cumpărare a banilor

Banii pot fi definiți ca fiind un ansamblu de mijloace, sub

forma monedelor și a semnelor de valoare, care circulă ca

purtătoare ale unei anumite puteri de cumpărare.

Banii pot fi împărțiți în trei categorii :

1) Bani cu valoare deplină sau bani marfă reprezentați de

moneda metalică confecționată cel mai adesea din aur și/sau

argint (sistemul monometalist și sistemul bimetalist) ;

2) Bani simbolici care cuprind moneda bilon, bancnotele și

moneda de cont ;

3) Bani proximi care cuprind depozitele la termen din băncile

comerciale, depozitele de economii din băncile de economii,

acțiuni și obligatiuni emise de stat, etc.

În literatura de specialitate se face distincție între :

- puterea de cumpărare internă a unei unități monetare,

- puterea de cumpărare a populației,

- puterea de cumpărare a monedei naționale față de

monedele străine.

Puterea de cumpărare interna a unei unități monetare exprimă

volumul de mărfuri și servicii care pot fi achizitionate cu această

unitate, într-o perioadă și pe o arie geografică determinată,

comparativ cu o altă perioadă luată ca bază de comparație. Indicele

42

puterii de cumpărare a unei sume exprimată în unități monetare

evoluează în sensul invers evoluției indicelui prețurilor.

Puterea de cumpărare a populației exprimă capacitatea reală

de cumpărare a veniturilor bănești ale populației într-o anumită

perioadă, față de o altă perioadă luată ca referință. Acest indice

reflectă evoluția prețurilor, cât și evoluția veniturilor bănești ale

populației.

Puterea de cumpărare a monedei naționale față de cea a

monedelor străine (puterea de cumpărare externă) reflectă raportul

puterilor de cumpărare ale monedelor comparate. Raportul dintre

puterile interne și cele externe este exprimat de cursul valutar (cursul

de schimb), adică de raportul valoric dintre două monede.

Din analiza anterioară rezultă că evoluția prețurilor constituie

barometrul puterii de cumpărare a banilor.

5.2.Stabilitatea monetară

Stabilitatea monetară exprimă posibilitatea menținerii

puterii de cumpărare la intervale de timp diferite.

Evoluția unei monede este determinată nu numai de fenomene

economice, ci și de cele politice, militare, sociale, etc. Spre exemplu,

criza politică din lumea arabă (2011) a determinat creșterea prețului

petrolului, a creat probleme țărilor importatoare, cu consecințe asupra

economiilor și valutelor. Fiecare unitate monetară plătită în plus

conduce la creșterea prețurilor și cu cât cresc prețurile, cu atât se

depreciază moneda.

43

În privința stabilității monetare s-au conturat trei curente

principale de opinie.

1) Stabilitatea puterii de cumpărare a banilor este legată de o

valoare reală (aurul) ceea ce presupune confecționarea

acestora dintr-o cantitate corespunzătoare de metal prețios

sau acoperirea emisiunii prin fonduri de rezervă de metal

prețios. Unul dintre susținătorii acestei teorii este

economistul român Anghel Rugină.

2) Conform teoriei nominaliste baza materială a banilor este

puterea legii; deoarece banii sunt o creație a legii, tot legea,

deci statul, este forța care conferă o anumită valoare

monedei naționale.

3) Puterea de cumpărare a banilor derivă din funcționalitatea

lor, astfel încât stabilitatea banilor depide de modul în care

se desfășoară activitățile economice, de respectarea legilor

obiective ale producției, de adaptarea volumului și structurii

producției la nevoile sociale.

În România rolul principal revine BNR care, potrivit legii,

conduce politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și

financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei

naționale.

Devalorizarea monetară, fenomen opus stabilității

monetare, se poate defini ca fiind reducerea valorii paritare a

monedei naționale. Paritatea monetară este raportul dintre două

monede.

44

5.3. Realizarea echilibrului monetar

Pentru realizarea echilibrului monetar cererea monetară trebuie

să fie egală cu oferta monetară.

Cererea monetară reflectă necesitățile agenților economici

de instrumente susceptibile să îndeplinească condițiile și

funcțiile monedei (numerar, bani de cont, etc.).

Ansamblul mijloacelor monetare existente în circulație

reprezintă oferta monetară (masa monetară).

Dacă oferta este mai mare decât cererea atunci este inflație,

iar dacă cererea este mai mare decât oferta atunci este deflație.

Un dezechilibru monetar constând într-o cantitate prea mare de

bani (inflație) poate fi eliminat prin :

- reducerea masei bănești,

- creșterea cererii de bani,

- pe ambele căi.

Dacă politica monetară folosește ca parghie oferta monetară

(masa monetară), în vederea asigurării echilibrului monetar, nu o

poate face decât în două sensuri :

a) mărirea ofertei monetare (politica monetară expansionistă

sau relaxată),

b) reducerea ofertei monetare (politica monetară restrictivă).

Rezultatele obținute sunt doar parțial cele dorite. Astfel, în

vederea reducerii somajului este practicată o politică monetară

relaxată, ceea ce în timp conduce la inflație. Pentru a reduce inflația,

se practică o politică monetară restrictivă, determinând creșterea

ratei dobânzilor, cu efectele negative de rigoare. Rezultă, deci, că

responsabilii cu politica monetară trebuie să-și concentreze atenția

45

asupra unor obiective, în ordinea importanței și urgenței, față de o

situație economică dată și să fixeze un calendar de acțiune (blocaje

financiare, reducerea investițiilor, somaj, etc.).

5.4. Reforma monetară

Reforma monetară reprezintă o modificare a normelor

juridice privind elementele sistemului bănesc dintr-o țară.

În condițiile circulației monedelor din aur sau argint, reforma

monetară a constat fie în reducerea greutății monedelor, fie în

schimbarea aliajului (purității) din care erau confecționate acestea.

În condițiile circulației semnelor bănești, reforma monetară

constă în schimbarea definiției date unității monetare prin micșorarea

conținutului în aur al unității (devalorizare) sau majorarea acestui

conținut (revalorizare), adică modificarea valorii paritare exprimate în

aur. În literatura de specialitate se vorbeste despre stabilizare ca

reformă care are ca scop asigurarea stabilității monetare. La

stabilizare se recurge atunci când se dorește lichidarea inflației, ca

indiciu al normalizării situației economice și monetare.

Stabilizarea monetară poate fi realizată în următoarele moduri :

- printr-o operație de devalorizare - constând în recunoașterea

oficială a pierderii de valoare suferită de monedă în timpul

inflației, prin reducerea corespunzătoare a definiției legale a

valorii paritare.

- printr-o operație de deflație - constând în reducerea, treptată

sau bruscă, a cantității de bani aflată în circulație (prin

denominare sau retragerea unor semne monetare din

circulație).

46

6.

INFLAȚIA ȘI DEFLAȚIA

6.1. Noțiunea de inflație

Cuvântul inflație își are originea în latinescul inflare care

înseamnă a umfla, a exagera.

Ea poate fi definită ca o rupere de echilibru, la un moment

dat, dintre masa monetară și masa de bunuri, prin înmulțirea

semnelor monetare într-o așa măsură încât să fie urmată de

fenomenul general de urcare a prețurilor, dar să fie urmată și de

deprecierea monetară (C. C. Kiritescu).

6.2. Mecanismul inflației

Inflația s-a afirmat ca fenomen major în cea de a doua

jumătate a secolului al XIX-lea și mai ales după cel de al doilea

război mondial, fiind considerată de numeroși economiști drept

fenomenul economic cel mai de temut, dezordinea dezordinelor,

întrucât lovește în monedă, iar moneda nu este altceva decât

exprimarea valorii tuturor lucrurilor.

Una din cele mai importante funcții ale monedei este aceea de

a asigura realizarea schimbului de mărfuri, respectiv transferul

acestora de la producători la consumatori, prin procesul de vânzare-

cumpărare.

47

Pentru efectuarea operațiunilor economice, atât persoanele

fizice cât și cele juridice trebuie să dispună de bani, desfășurarea

normală a vieții economice fiind posibilă numai atunci când între

masa banilor aflați în circulație și volumul de bunuri și servicii aduse

pe piată există un echilibru valoric. Complexitatea vieții economice

face însă ca, în anumite situații, guvernele să pună în circulație mai

mulți bani decât valoarea reală a bunurilor și serviciilor oferite,

raportul dintre cele două componente fiind dezechilibrat.

Factorii cei mai importanți ai căror acțiune conduce la

creșterea masei bănești în circulație sunt:

1. Deficitul bugetar – pentru a acoperi diferența dintre

veniturile și cheltuielile bugetare, statele aflate în asemenea

situație împrumută de la banca centrală de emisiune,

măsură care are ca efect creșterea cantității de bani aflată

în circulație în raport cu nevoile pieței. Aceste împrumuturi

sunt contractate pentru consum și nu pentru investiții

productive, reducându-se și mai mult volumul mărfurilor și

serviciilor oferite.

2. Creditul bancar – determină și el creșterea masei

monetare.

3. Excedentul balanței de plăți curente – atunci când în

țară intră un volum mare de valută.

4. Intrarea în circuit a unor sume păstrate anterior, atunci

când posesorii de bani devin conștienți de reducerea

puterii de cumpărare a acestora, ajungându-se la o masă

de bani excesivă, ceea ce conduce la deprecierea unității

monetare în raport cu aurul sau cu celelalte mărfuri.

48

Inflația, ca fenomen monetar patologic, reprezintă un

dezechilibru între bunuri și monedă, datorită căruia puterea de

cumpărare a monedei se află în continuă descreștere, paralel cu

creșterea prețurilor. Nu întotdeauna creșterea prețurilor este

inflaționistă. Astfel, creșterea justificată a prețurilor determinată de

costuri mai mari, în condițiile introducerii unor tehnologii mai scumpe

ori a creșterii calității produselor, nu este asimilată inflației.

Practica economică a arătat că sporirea în anumite limite a

prețurilor stimulează creșterea economică, în timp ce prețuri în

scădere pot determina cumpărătorul să-și amâne opțiunile de

achizitionare a unor bunuri și servicii, ceea ce pentru producători

înseamnă mărfuri nevândute, scăderea producției și creșterea

șomajului. O creștere a prețurilor devine inflaționistă numai atunci

când prețurile naționale cresc mai mult decât cele internaționale,

când acest proces se generalizează și durează o perioadă mare de

timp, având loc o reducere considerabilă a puterii de cumpărare a

populației.

Inflația poate să apară în orice sistem monetar, însă sistemul

cel mai favorabil este cel al hârtiei-monedă, datorită ușurinței cu care

se aduc în cadrul acestui sistem, modificări cantitative. Pusă în

circulație de instituții solvabile, în condițiile necesare pentru a asigura

convertibilitatea ei, moneda de hârtie sub forma biletului de bancă

fiduciar a câștigat încrederea publicului, ajungând să se substituie

complet monedei metalice și să-și găsească un loc de frunte în

sistemele monetare moderne.

Când însă bancnota a ajuns să se bucure de mare încredere,

statul ispitit de ușurința cu care o poate pune în circulație, a recurs la

49

emisiunea de bilete pentru a-și procura, în perioada de deficit bugetar

și de criză, fondurile necesare pentru plata creditorilor săi. Aceste

bilete însă, nu reprezentau operațiuni de mărfuri, nefiind convertibile,

purtătorul lor neavând dreptul de a cere plata în metal prețios. Acest

bilet a fost primit sub denumirea de hârtie-monedă.

Fenomenul inflației se poate produce nu numai prin emisiune

masivă de bilete de bancă, ci și prin deschideri de credit necontrolate,

așa-numita inflație prin credit. Un individ care are nevoie de o sumă

de bani se poate adresa unei bănci pentru a solicita un credit. Băncile

crează astfel în mâinile debitorilor putere de cumpărare. Este posibilă

creșterea prețurilor ca urmare a creșterii cererii de produse, dacă nu

se realizează o atentă fundamentare a politicii de creditare (creditele

trebuie să susțină și investițiile nu numai consumul).

6.3. Forme de manifestare a inflației

Reținem următoarele forme de manifestare a inflației, în funcție de

criteriul creșterii prețurilor.

1. Inflație târâtoare sau latentă – creșterea prețurilor nu

depășește 3-4% pe an, ceea ce duce la o depreciere monetară

lentă și progresivă, fără zguduiri economice.

2. Inflație deschisă – creșterea prețurilor evoluează între 5 și

10% pe an.

3. Inflație galopantă – prețurile cresc anual cu peste 15% pe an,

fapt care crează mari dezechilibre economico-sociale.

50

4. Hiperinflație sau megainflație – prețurile cresc în procente

foarte mari, 100%, 200% sau chiar mai mult. Este forma

paroxistică a oricărei inflații.

6.4. Cauzele inflației

Având în vedere mecanismul inflației, prezentat la secțiunea

anterioară, desprindem cauzele acesteia.

1. Creșterea emisiunii de hartie-monedă într-o proporție mult mai

mare decât produsul național brut. În scopul finanțării unor

cheltuieli mari, inclusiv militare, al reducerii datoriei publice,

inclusiv externe, al echilibrării balanței de plăți externe, statul

emite o cantitate de hârtie-monedă într-o proporție mai mare

decât creșterea produsului national brut. Inflația determinată

prin emisiunea excesivă de bani este denumită inflație prin

bani și este un rezultat al actelor de politică economică a

statelor.

2. Politica de creditare. Deschiderea posibilităților de acordare a

creditelor trebuie realizată treptat întrucât efectuarea masivă de

credite antrenează creșterea cererii de bunuri de consum și

mijloace de producție, determinând creșterea prețurilor. Inflația

determinată de creditarea excesivă este denumită și inflație prin

credit.

3. Întreținerea excesului de cerere solvabilă pentru bunuri de

consum, investiții, cheltuieli publice comparativ cu oferta,

denumită și inflație prin cerere. Se iau măsuri de susținere a

excesului de cerere solvabilă, fie în scopuri propagandistice ori

51

electorale, fie sub presiunea mișcării sindicale. Se manifestă o

încălcare a corelației dintre productivitatea muncii și salariul

mediu, sporind nejustificat cererea solvabilă a populației.

4. Creșterea prețurilor bunurilor și serviciilor ca urmare a creșterii

cheltuielilor de producție și vânzare, spre exemplu creșterea

prețului petrolului, energiei electrice, gazului, a oțelului și a altor

materii prime, creșterea fiscalității, se vor reflecta în prețul final.

Este așa-numita inflație prin costuri.

5. Excedentul balanței de plăți ca potențial factor inflaționist.

6. Economisirea, de asemenea, ca potențial factor inflaționist.

7. Speculațiile cu valutele care circulă dintr-o țară în alta

necontrolat, inclusiv comerțul efectuat pe piața neagră. Valutele

intrate în țară, sporesc masa monetară și au aptitudinea de a

crea o presiune inflaționistă asupra monedei naționale.

Așadar, inflația este rezultatul unor multitudini de factori

economici, monetari, sociali-politici. Ea are cauze interne (inflația

endogenă), dar și externe (inflația exogenă).

Importul de inflație sau inflația exogenă se realizează pe

următoarele căi :

a. Prețurile. Prețurile externe influențează prețurile din

țara importatoare.

b. Balanța plăților. O balanță activă arată că țara a

exportat o cantitate sporită de bunuri și servicii,

constituind, de regulă, un semnal economic pozitiv.

Totuși, dacă populația rămâne cu mai puține

resurse de aprovizionare ori dacă valuta intrată în

52

țară nu este folosită inteligent, poate avea loc o

creștere inflaționistă a prețurilor.

c. Importul de capital. Atunci când intră capital în

țară (ca urmare a efectuării unor împrumuturi

externe, ca urmare a rambursării datoriilor pe care

le aveau alte state față de România ori ca urmare a

încasărilor pentru exporturi, spre exemplu), primele

care profită sunt băncile. Capacitatea lor de a

acorda credite crește, astfel încât importul de capital

este susceptibil să provoace inflație.

6.5. Consecințele economico-sociale ale inflației

Perspectivele unui sistem economic atins de consecințele inflației

sunt următoarele :

1. Statul, pentru a putea face față sarcinilor sale, va trebui să

ceară majorarea nominală a taxelor și impozitelor, deși

valoarea lor reală va fi mai mică decât înainte.

2. Salariile muncitorilor și funcționarilor vor trebui mărite, ceea ce

duce la alterarea ordinii economice și sociale.

3. Producția va scădea în mod spectaculos, cu consecințe

imprevizibile pentru economia națională.

4. Progresul economico-social devine imposil deoarece nimeni nu

va investi într-o întreprindere ce nu-i aduce nimic.

5. Creditul nu va mai putea funcționa, deoarece ar disparea

capitalul ce face obiectul creditului.

53

În agricultură, producătorii mici și mijlocii nu vor avea prea mult

de suferit de pe urma inflației, întrucat ei rețin cea mai mare parte din

ceea ce produc pentru consumul propriu. Marile firme agricole vor fi

însă puternic afectate, ceea ce ar putea conduce la fărâmițarea lor în

ferme mici, individuale. În industrie procesul inflaționist acționează pe

două planuri : costurile materiale și forța de muncă. Astfel, prețurile la

materia primă, materiale, combustibil, energie, fiind mereu în

creștere, întreprinderile sunt amenințate de a nu-și putea recupera

din prețul produselor nici măcar costurile materiale, ceea ce le va

provoca o pierdere permanentă. În ceea ce privește forța de muncă,

angajații primind salariul în moneda depreciată nu vor putea obține

niciodată în schimbul muncii lor cele necesare traiului. Creșterea

prețurilor urmată de creșterea salariilor, va determina o cursă

disperată între prețuri și salarii, cursă care s-ar putea prelungi sine

die. În timpul inflației, salariile muncitorilor și funcționarilor, precum și

pensiile nu pot tine pasul cu ritmul scumpirii, ajungând să nu mai

reprezinte nimic față de prețurile care cresc în fiecare zi, crescând și

gradul de pauperizare a populației. Inflația lovește și în cei care au

banii plasați în asigurări de viață, distrugând spiritul de economie.

Astfel, dispar funcțiile de economisire și tezaurizare ale monedei

inflaționiste. Nu trebuie scăpat din vedere nici fenomenul de evaziune

de capitaluri, adică de sărăcire a țării. În momentul când cetățeanul

vede că averea sa se risipește, începe să se producă fenomenul de

evadare de capital; toată lumea cere devize străine, pentru că ele nu

sunt supuse deprecierii. Problemele cu care se vor confrunta

întreprinderile vor determina concedieri, dând naștere șomajului.

54

În comerț, procesul inflaționist va determina consecințe

catastrofale. Astfel, orice capital investit în marfă și revândut cu

adaosul legal, dacă nu se ține seama de coeficientul de depreciere,

va pune pe comerciant în situația de a nu-și mai putea reconstitui și

pune la loc marfa vândută. De aceea, în perioada inflației comerțul se

reduce substanțial. Bunurile și serviciile nu se mai vând, deci nu se

mai cumpără cu moneda, dispărând una din principalele funcții ale

monedei și anume aceea de mijlocire a schimburilor.

Inflația are efecte dezechilibrante nu numai asupra factorilor

materiali, dar și asupra factorului psihologic. Într-o situație

inflaționistă, creșterea veniturilor și acumularea de bogății apare

deseori mai puțin ca fiind fructul muncii și a sacrificiului, ci mai mult a

dexterității sau a exercitării puterii, precum și a influențelor pe plan

economic și politic. Un anumit resentiment împotriva inflației se

dezvoltă atunci în întreaga societate. Acest resentiment tinde să

întărească ceilalți factori de nemulțumire contra Guvernului,

Parlamentului, Președintelui, împotriva instituțiilor statului în general,

dar și contra partidelor politice.

6.6. Măsuri de stopare a procesului inflaționist

Inflația, ca o prezență continuă, și deflația, ca fenomen mai rar,

sunt fenomene specifice economiei de piață, ele fiind rezultatul legii

cererii și ofertei.

Formele de manifestare ale fenomenului de criză monetară,

diferă de la o țară la alta, în funcție de nivelul de dezvoltare

economică. În țările avansate inflația se manifestă în limite

55

suportabile, în timp ce în țările în curs de dezvoltare inflația capătă

proporții catastrofale, cauzele inflației fiind, așa cum am mai arătat,

multiple.

În perioada economiei centralizate s-a lansat ideea că sistemul

planificat ar fi incompatibil cu inflația. Rata inflației nu se putea

calcula întrucât indicatorii necesari nu reflectau realitatea. Potrivit

unor calcule făcute pe plan internațional, în anul 1985 rata inflației în

România era de 13%. După 1989, sistemul monetar a fost afectat de

profundele dezechilibre din mecanismul economic. Prețurile și

salariile au fost liberalizate, proces urmat de creșterea acestora și a

masei monetare. Aceste schimbări au avut loc în condițiile scăderii

productivității muncii, încălcându-se corelația dintre ritmul creșterii

economice și ritmul creșterii masei monetare, dintre creșterea

salariilor și creșterea productivității muncii. În aceste condiții s-a ajuns

la situații absolut paradoxale : masa monetară a crescut considerabil,

dar oamenii duc lipsă de bani, penuria de produse coexistă cu mari

cantități nevândute, toate acestea vădind o lipsă de coeziune a

politicii monetare.

Atitudinea pe care trebuie să o aibă orice guvern în fața

dezordinii provocate de inflație este oprirea ei necondiționată. Oprirea

inflației presupune, în primul rând, punerea în rânduială a finanțelor

statului. Statul trebuie să înceteze să facă apel, pentru nevoile lui, la

emisiunea de bilete de bancă (bancnote), trebuie să pună ordine în

cheltuirea banului public, să asigure echilibrul bugetar, ordine în

datoria statului și frână în contractarea de noi datorii.

Pe lângă măsurile care trebuie să asigure creșterea volumului

de bunuri și servicii aduse pe piață, în terapia inflației se poate

56

recurge la majorarea sarcinilor fiscale și restrângerea cheltuielilor

publice. Aceste măsuri nu sunt, însă, ușor de realizat din cauza

implicațiilor sociale, de aceea se recurge la ele numai dacă inflația

atinge cote foarte înalte.

O altă cale de reducere a inflației o constituie creșterea

dobânzilor la creditele bancare, reducerea fondurilor de creditare,

atragerea economiilor populației în depozite, prin practicarea unor

dobânzi stimulative. Totuși, trebuie avut în vedere faptul că

depozitele constituie un potențial inflaționist, întrucât cel mai mic

semn de destabilizare a prețurilor atrage creșterea retragerilor

bănești din conturile bancare. Diminuarea semnelor bănești deținute

de populația de la sate s-ar putea realiza prin vânzarea, către

producătorii particulari, a agregatelor și mașinilor agricole, a altor

materiale necesare lucrărilor agricole, a materialelor specifice

lucrărilor de construcții, transporturi, ceea ce ar avea efecte pozitive

și asupra producției și circulației bunurilor, în sensul creșterii

acestora, precum și asupra creșterii nivelului de trai al populației.

Creșterea interesului producătorilor particulari presupune instituirea

unui sistem de impozitare care să încurajeze și înlesnească

asemenea acțiuni.

În concluzie, eliminarea cauzelor structurale ale inflației

reclamă înfăptuirea unei profunde reforme economice.

57

6.7. Deflația monetară

6.7.1. Definiția deflației

Fenomenul de modificare a masei monetare prin reducerea

semnelor monetare se numește deflație monetară.

Are loc o rupere a echilibrului dintre masa monetară și masa de

bunuri, urmată de fenomenul general de scădere a prețurilor. Deflația

poate fi folosită ca o măsură de politică monetară pentru creșterea

puterii de cumpărare a unității monetare sau a cursului de schimb al

monedei naționale. Deflația este opusul inflației.

6.7.1. Metode deflaționiste

Pentru reducerea masei monetare pot fi folosite două metode.

1) Retragerea semnelor monetare, prin dispariția din circulație a

anumitor categorii de semne monetare, de către instituția

autorizată să emită monedă. Procedeul deflației monetare

poate consta în distrugerea fizică a banilor retrași din circulație

sau în schimbarea lor cu alte monede cu o valoare nominală

diferită.

2) Reducerea semnelor monetare din circulație printr-o politică de

creditare care ar conduce la indisponibilizarea unei părți a

masei monetare. Este vorba, pe de o parte, despre procedeul

deflației prin credit care poate consta în restrângerea creditelor

bancare prin înnăsprirea condițiilor de creditare, creșterea

58

dobânzilor și a ratei scontului ori aducerea surplusului masei

monetare în depozitele bancare prin prevederea unor condiții

avantajoase. Pe de altă parte, reducerea semnelor monetare

poate fi obținută prin măsuri de dirijism economic, concretizate

în:

- înghețarea sau reducerea prețurilor,

- diminuarea salariilor și a altor venituri ale populației,

- restrângerea unor avantaje sociale.

6.7.2. Consecințele deflației monetare

Perspectivele unui mediu economic atins de o politică monetară

deflaționistă vor fi:

1) Inactivitatea capitalurilor determinată de teama debitorilor de a

nu-și putea onora plățile sau de cea a creditorilor care nu le mai

acorda împrumuturi din cauza situației economice precare.

2) Organismele de credit nu vor mai funcționa din cauza riscului

de plasament.

3) Statul își realizează veniturile numai în parte, ceea impune

economii, în special reducerea salariilor.

4) Producția va fi pândită de o stare de inactivitate care va

determina iminența prăbușirii economiei respective.

Deflația poate fi un act voit sau nu de politică monetară. Mulți

consideră inflația și deflația drept măsuri de terapeutică monetară

care pot fi folosite pentru a corecta anumite situații economice.

În mod simplist se susține că deflația ar putea fi un corectiv al

inflației, întrucât prin ea s-ar restabili o situație dată, existentă

59

înaintea inflației. Se face o mare eroare, pentru motivul că tot ceea ce

ni se pare ca o restabilire a situației este o continuare a răului inflației.

Economistul american Milton Friedman a formulat începând cu anul

1956 teoria cantitativă a banilor. El a subliniat că manevrarea masei

monetare este un instrument de politică economică deosebit de

potent, însă, în mod aparent paradoxal, nu a recomandat folosirea

politicii monetare în scopul stabilizării economice. Dintre argumentele

invocate în sprijinul acestei concluzii, cel mai important este

fenomenul decalajului monetar care constă în faptul că politica

monetară își face simțite efectele asupra producției de bunuri și

servicii după o perioada de timp îndelungată (12 – 15 luni) și variabilă

(media de 12 – 15 luni ascunde mari abateri pentru anumite cazuri

individuale), astfel încât este puțin probabil să determinăm cu

exactitate când își face simțit efectul asupra economiei reale o

anumită modificare a masei monetare. Deflația, ca politică monetară,

este considerată ca fiind calea cea mai rea întrucât se bazează pe

lipsa de activitate.

60

7

NOȚIUNI GENERALE DESPRE CREDIT

7.1. Noțiunea de credit

Etimologic, creditul își are originea în limba latină, provenind de

la creditum-credere care însemna a crede, a se încrede sau a avea

încredere. Această origine a noțiunii de credit scoate în evidență un

element psihologic absolut necesar existenței unei operațiuni de

împrumut, încrederea.

Creditul este un schimb de monedă, condiționat și despărțit de

un interval de timp. A acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la

dispoziție o sumă de bani, cu condiția de a o rambursa în viitor, la o

anumită dată.

7.2. Elementele creditului

În orice operațiune de credit intervin cel puțin două subiecte :

- cel care acordă creditul – creditor,

- cel care primește creditul – debitor.

Elementele constitutive ale oricărei operațiuni de credit sunt :

- schimb separat în timp,

- folosirea banilor,

- plata unei dobânzi.

Alte elemente ale creditului:

61

- scadența sau momentul stabilit pentru rambursarea

creditului,

- ratele parțiale care se rambursează eșalonat, conform

înțelegerii stipulate în contractul de credit,

- termenul de grație, adică perioada dintre momentul angajării

creditului și începerea rambursării lui,

- garantarea creditului, adică bunuri care se constituie la

dispoziția creditorului sau a unui terț, pentru asigurarea

îndeplinirii de către debitor a obligației.

Orice operațiune de credit comportă în sine, prin natura sa,

luarea în calcul a unui risc cert și anume riscul insolvabilității

clientului, care poate duce la pierderea sumei împrumutate și riscul

imobilizării, când clientul nu respectă angajamentul achitării la

scadentă a sumei cuvenite.

Riscul care rezultă din insolvabilitatea debitorului poate fi

prevenit prin constituirea de garanții în favoarea băncii și anume :

- garanții personale - care țin de persoana debitorului,

- garanții reale - constituite în funcție de consistența bunurilor

debitorului și care asigură creditorului un drept real asupra

unor elemente determinate din patrimoniul debitorului sau al

persoanei girante.

În stabilirea oportunității fiecarei operațiuni de credit, banca

estimează posibilitatea recuperării la scadență a acestuia. Astfel,

bancherul evaluează aspecte precum:

- capacitatea de a produce venituri a potențialului client,

- angajamentele legale ale întreprinzătorului,

- raportul acestuia cu clienții și furnizorii,

62

- situația economică generală a sectorului unde acționează

întreprinzătorul,

- motivul solicitării împrumutului și destinația sa imediată.

Faptul care determină, întreține și stimulează creditul este

beneficiul creditorului - dobânda, cât și beneficiul debitorului – suma

împrumutată.

Dobânda este prețul plătit de debitor creditorului său

pentru împrumutul acordat pentru un termen determinat.

Se cunosc mai multe categorii de dobândă.

a) Dobanda cămătărească sau uzurară este cea calculată în

procente excesiv de mari.

b) Dobânda convențională este stabilită prin înțelegerea

dintre creditor și debitor.

c) Dobânda la dobandă sau anatocismul este prețul plătit de

împrumutat pentru suma reprezentând capitalul, plus

dobânda capitalizată pe o perioada de timp.

d) Dobânda legală este calculată în procentul stabilit de lege.

e) Dobânda majorată este percepută de bănci în cazul

nerambursării creditului la termen.

f) Dobânda pentru împrumutul maritim, de regulă mai mare

decât cea de pe piața comercială datorită specificului acestei

activități.

g) Dobânda fixă stabilită la încheierea contractului de

împrumut și care nu poate fi modificată pe parcursul derulării

contractului de credit.

h) Dobânda variabilă care se recalculează periodic, în funcție

de evoluția dobânzii pe piață.

63

Dobânda practicată de bancă la creditele pe care le acordă va fi

în mod necesar mai mare decât :

- dobânzile pe care aceeași bancă le acordă pentru depozite,

- taxa scontului pe care banca o plătește băncii de emisiune,

- dobânda pe care o plătește la împrumuturile pe care le

contractează pentru propria refinanțare.

Este necesar ca dobânzile acordate pentru depozite să fie

superioare sau cel puțin egale cu rata inflației pentru că, în caz

contrar, banii depuși își pierd puterea de cumpărare, ceea ce va avea

ca efect achiziționarea de către populație a produselor stocabile și a

valutei. Consecințele unei asemenea orientări sunt penuria anumitor

produse și creșterea prețului la acele produse, ca și la valută, ducând

la accentuarea inflației.

7.3. Condițiile creditului

Pentru funcționarea relațiilor de credit trebuie îndeplinite cel

puțin următoarele condiții:

a) existența unui sistem juridic prin care să se reglementeze

cadrul general al operațiunilor de credit,

b) existența unui sistem instituțional cu o vastă rețea dispusă în

teritoriu, având și relații corespondente cu instituții similare din

străinătate,

c) existența unui cadru economic intern și internațional favorabil,

d) existența cadrului general de stabilitate și consens social-

politic, stabilitate și continuitate în privința deciziilor macro-

64

economice, preocuparea responsabilă a regimului politic față

de economie, piață și libera inițiativă,

e) factori de natură psihologică și tradiție care se referă la

elementul definitoriu al creditului - încrederea, cât și

comportamentul agenților economici și al populației în

ansamblu.

7.4. Funcțiile creditului

Avantajele creditului sunt evidențiate de funcțiile sale, pe care le

expunem, pe scurt, în continuare.

1) Funcția distributivă. Este vorba despre mobilizarea resurselor

bănești existente la un moment dat în economie și

redistribuirea lor, prin acordare de împrumuturi spre anumite

ramuri și sectoare de activitate care au nevoie de finanțe.

Disponibilitățile bănești se referă la surplusul de capital aflat

temporar sub forma inactivă în conturile bancare ale societăților

comerciale; la rezervele de casă ale firmelor, rezerve păstrate

în conturi bancare; economiile populației depuse la casele de

economii ori la băncile comerciale. Creditul participă la dirijarea

capitalului spre acțiuni de anvergură, profitabile întregii

societăți.

2) Funcția de transformare a economiilor în investiții prin care

se realizeaza echilibrul macroeconomic, conform ecuației :

E = I

unde: E = economii; I = investiții.

65

Economisirea neurmată de investire constituie tezaurizare și

reprezintă un factor de dezechilibru pentru viața economică (constituie

potențial inflationist). Creditul pune la dispoziția întreprinzătorului

capitalul necesar, astfel încât el devine un factor important al creșterii

economice.

3) Funcția de emisiune monetară. Odată cu moneda fiduciară

sau hârtia-monedă au apărut o multitudine de alte instrumente

și tehnici de plată ca : viramentul, cecul, compensația, cambia

etc.

4) Funcția de asigurare a stabilității prețurilor se realizează

prin reglarea dimensiunilor cererii și ofertei de mărfuri și servicii.

Prin finanțarea producției și consumului, precum și prin crearea

unor instrumente și tehnici deosebit de flexibile, creditul a

devenit o prezentă sine qua non în viața socială și economică

în orice țară civilizată. Creditul devine primejdios atunci când nu

este utilizat conform cerințelor echilibrului economico-financiar.

Folosirea abuzivă, determinată de ideea că prin sine însuși

creditul reprezintă avuție, va determina tentația pentru debitor

de a folosi sumele provenite din împrumuturi fără discernământ,

iar creditorul se va vedea sărăcit și în imposibilitatea de a-și

recupera banii. Un pericol îl reprezintă supracreditarea, care

duce la dezechilibre economice, financiare și monetare,

determinând inflația. De asemenea, finanțarea unor activități

economice insuficient fundamentate poate dezechilibra

structural economia. O folosire arbitrară a creditului poate

stimula operațiunile speculative. Nu trebuie omisă nici problema

riscurilor bancare rezultate din utilizarea creditului, riscuri care,

66

dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbușirea în

lanț a instituțiilor de credit, cu consecințe dureroase pe plan

economic, social, politic.

7.5. Formele creditului

Formele principale sub care se manifestă creditul în economia

de piață sunt creditul comercial și creditul bancar.

1) Creditul comercial

Este o formă de împrumut practicată între vânzător și

cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe

credit, adică predarea ei este separată în timp de plata prețului.

Astfel, creditul contribuie la accelerarea circulației de mărfuri și

deci la dezvoltarea economiei naționale.

2) Creditul bancar

Este creditul care se acordă agenților economici sub formă

bănească, de către instituții specializate numite instituții bancare,

în așa-numitul comerț cu bani. Creditul bancar este principala

sursă pentru asigurarea fondurilor bănești necesare diferitelor

sectoare de activitate ale economiei naționale. Acordarea

creditelor constituie fundamentul activității unei bănci.

După destinație, creditul poate fi:

1) Credit de producție – destinat activităților productive.

2) Credit de consum – destinat consumului social.

În funcție de subiectul de drept care angajează creditul, acesta

poate fi:

67

1) Credit public contractat de către stat pentru completarea

resurselor sale, în cazul în care veniturile ordinare nu sunt

suficiente. Acest credit poate fi productiv, când este destinat

înființării unor întreprinderi cu capital de stat sau modernizării

celor existente, și neproductiv, când este destinat acoperirii

unor cheltuieli de apărare, educație, sănătate, etc.

2) Credit privat contractat de către o persoană fizică sau juridică

cu capital privat.

După modul de garantare, poate fi:

1) Credit real – acoperit cu garanții reale,

2) Credit personal – acoperit cu garanții personale.

În funcție de perioada pentru care se acordă creditul, există:

1) Credit pe termen scurt – până la un an,

2) Credit pe termen mediu – între 1 si 5 ani,

3) Credit pe termen lung – peste 5 ani.

După locul de desfășurare a operațiunilor de credit:

1) Credit intern – are loc în țară,

2) Credit extern – se acordă de către o instituție de credit din

străinătate.

În funcție de posibilitatea creditorului de a cere debitorului

rambursarea anticipată a sumei împrumutate, poate fi:

1) Credit denunțabil – când creditorul are dreptul de a cere

rambursarea creditului înainte de expirarea termenelor de

scadență. Debitorul este notificat printr-un aviz prealabil.

2) Credit nedenunțabil – creditorul nu are dreptul de a cere plata

anticipată.

68

7.6. Rolul băncilor în realizarea relațiilor de credit

Banca este o entitate economică cu capital de stat sau

particular, ale cărei funcții principale sunt:

1) atragerea mijloacelor bănești temporar disponibile ale

clienților în conturile deschise acestora,

2) acordarea de credite pe diferite termene,

3) efectuarea de viramente în conturile clienților și de

transferuri în conturile deschise la alte bănci,

4) emiterea de instrumente de credit și efectuarea de

tranzacții cu asemenea instrumente,

5) vânzarea-cumpărarea de valută și alte operațiuni

valutare.

În legislația, literatura și practica bancară se utilizează noțiunea

de aparat bancar și sistem bancar.

Prin aparat bancar se înțelege ansamblul coerent al

diferitelor categorii de bănci care funcționează într-o țară,

răspunzând cerințelor unui anumit mod de producție și unei

anumite etape de dezvoltare social-economică (C. Kiritescu). În

centrul aparatului bancar se află banca centrală, care exercită și

coordonează politica monetară, valutară și de credit a statului,

emițând reglementări în domeniu.

Aparatul bancar vizează aspectul organizatoric, iar sistemul

bancar vizează operațiunile și tranzacțiile efectuate de bănci, adică

activitatea bancară, ca activitate specifică acestui domeniu.

Sistemul bancar cuprinde :

69

1. Banca centrală care, datorită funcțiilor sale de emisiune,

creditare, conducerea politicii monetare, centru valutar, bancă a

băncilor și bancă a statului, are un rol deosebit de important.

2. Bănci de depozit sau comerciale care efectuează toate

tipurile de operațiuni bancare, având o activitate diversă.

Operațiunile de bază sunt constituirea de depozite și utilizarea

lor în vederea acordării creditelor. Sunt organizate ca societăți

comerciale, respectiv societăți pe acțiuni, și urmăresc

obținerea de profit.

3. Bănci specializate care includ o sferă largă de instituții de

credit, cu o gamă largă de diferențieri, cu statute deosebite de

la o țară la alta. Principalele lor orientări sunt :

- leasing-ul,

- factoring-ul,

- clearing-ul,

- acordarea și garantarea creditelor pe termen mijlociu și

lung întreprinderilor,

- creditarea mărfurilor cu plata în rate,

- creditarea locuințelor cu garanții ipotecare,

- creditarea investițiilor din agricultură,

- creditarea întreprinderilor mici și mijlocii (IMM)

- ș.a.

4. Casele de economii reprezintă o verigă importantă în sistemul

bancar, având ca atribuții principale mobilizarea economiilor,

dar pot fi și bănci ale autorităților locale ori ale instituțiilor de

prevederi (deținătoare ale fondurilor pentru pensii și asigurări

sociale).

70

7.7. Aparatul bancar din România

Aparatul bancar se constituie în țara noastră odată cu

înființarea în anul 1880 a Băncii Naționale a României ca bancă

centrală a statului. În anii următori au fost înființate numeroase bănci,

mai ales cu capital străin. În anul 1934 existau 1204 banci.

Regimul comunist a dat o lovitură nimicitoare aparatului bancar.

Astfel, la 28 decembrie 1946 este etatizată și reorganizată Banca

Națională a României. A urmat naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transport, ceea ce a

condus la dizolvarea și lichidarea băncilor particulare. Locul acestora

a fost luat de către bănci de stat, menținute până în decembrie 1989.

Astfel au existat : Banca Națională, Banca de Investiții, Banca pentru

Agricultură și Industrie Alimentară, Banca Română de Comerț

Exterior și CEC, toate cu capital integral de stat.

Aparatul bancar funcționa pe un singur nivel, Banca Națională

îndeplinind funcția de emisiune, dar și funcția comercială de creditare

a unităților economice. Celelalte bănci nu aveau capital propriu și nici

depozite ale clienților, procurându-și resursele de creditare de la

Banca Națională, printr-un mecanism automat.

Reforma bancară a început în anul 1990, prin înființarea unor

bănci noi, prin organizarea băncilor specializate de stat ca societăți

comerciale pe acțiuni cu un singur actionar (statul), deschiderea în

țara noastră a unor filiale sau sucursale ale unor bănci străine și

mixte, lărgirea obiectului de activitate al băncilor comerciale cu capital

de stat. Reforma bancară a fost efectiv realizată prin Legea nr.

71

33/1991 privind activitatea bancară și Legea nr. 34/1991 privind

Statutul Băncii Naționale a României, urmată de regulamente și

norme de aplicare emise de Banca Națională a României.

Aparatul bancar a fost organizat pe două nivele :

1. Banca Națională a României cu rol de bancă centrală a

statului român, unica instituție de emisiune monetară care stabilește

reglementări în domeniul monetar, de credit, valutar și de plăți. Banca

Națională a României refinanțează societățile bancare și le asigură

lichidități, asigurând totodată și supravegherea activității acestora.

Membrii Consiliului de Administrație BNR sunt numiți și revocați de

Parlament.

2. Băncile comerciale și alte instituții de depozit având ca

principal obiect de activitate atragerea de fonduri de la persoane

fizice și juridice, sub forma de depozite sau alte instrumente, plătibile

la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite și efectuarea

de servicii cu specific bancar. Structura organizatorică, conducerea și

administrarea se stabilesc prin statute proprii. Societățile bancare se

constituie potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, pe

baza autorizației eliberate de Banca Națională a României. Aceasta

supraveghează activitatea băncilor pe baza raportărilor obligatorii de

prudență bancară făcute de către bănci și prin inspecții. Poate aplica

sancțiuni și poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale

și de administrare specială a băncilor.

72

7.8. Operațiuni bancare

Operațiunile desfășurate de bănci se pot împărți în două mari

categorii:

a. operațiuni pasive,

b. operațiuni active.

A. Operațiuni pasive

Depozitele la termen și la vedere, în cont, cu numerar și cu

titluri reprezintă atragerea resurselor bănești de la persoane fizice și

juridice, în vederea păstrării și fructificării lor. Atragerea acestor

resurse bănești au drept scop constituirea disponibilităților necesare

pentru efectuarea operațiunilor active de creditare.

Deosebirea esențială dintre împrumutul civil și creditul bancar

constă în aceea că creditorul civil împrumută propriul capital, pe când

bancherul împrumută banii altuia, pe care îi pastrează și îi fructifică

cu mijloace specifice.

În raport cu termenul de restituire, depozitele în numerar pot fi :

- depozite la vedere: deponentul poate retrage oricând

suma încredințată băncii spre păstrare, beneficiind de o

dobândă redusă sau dobândă zero, considerându-se că

banca face un serviciu clientului;

- depozite la scadență fixă : depunătorul își poate retrage

suma depusă numai dupa un interval prestabilit, dar el

beneficiază de o dobândă mai ridicată pentru că banca,

nefiind amenințată de pericolul retragerii intempestive,

poate fructifica în propriul interes suma depusă de client;

73

- depozite în cont curent : deponentul poate retrage oricând

sume, pe măsura nevoilor sale; el operează în același

timp și depuneri, în același cont, micșorând sau majorând

soldul;

- certificatele de depozit (bonuri de casă) sunt titluri de

credit emise de bănci pentru disponibilitățile pe termen

scurt ale societăților comerciale sau ale persoanelor

fizice. Avantajul certificatelor de depozit constă în

caracterul lor negociabil, deponentul posesor putând să-l

negocieze pe piață, transformându-l în numerar, fără a

retrage depozitul bancar.

B. Operațiuni active

I. Cea mai importantă operațiune bancară-activă constă în

acordarea de credite. Creditul bancar se deosebește de celelalte

forme de împrumut nu numai prin sursă, ci și prin risc și destinație. În

definirea creditului bancar se împletesc noțiunile de timp, încredere,

risc și prudență, pentru că între momentul deschiderii creditului și cel

al rambursării se scurge o perioadă de timp, iar banca trebuie să aibă

încredere că debitorul își va îndeplini obligația asumată. Această

încredere înseamnă asumarea riscului de a nu fi plătită datoria, astfel

încât banca încearcă să controleze acest risc prin :

- diminuarea volumului creditului,

- dobânda percepută,

- garanțiile pe care le pretinde.

În raport cu modalitatea acordării, distingem următoarele forme

de credit:

74

1. Creditul sau avansul pe titluri. Banca primește în garanție

titluri de credit cu o valoare superioară creditului acordat și

avansează creditul.

2. Reportul. Acordarea creditului se realizează sub forma

cumpărării de către bancă a unor titluri de credit de la clientul care-l

solicită, concomitent cu revânzarea, cu termen și pe un preț superior,

către același client a titlurilor respective.

3. Scontul. Banca acceptă, în proprietate, titlul de credit oferit

de client, plătindu-i acestuia o sumă inferioară ca preț, diferența

reprezentând taxa scontului și comisionul. Banca cumpărătoare

poate resconta același titlu la o altă bancă.

Deschiderea de credit se poate realiza în forme diferite:

deschidere de credit simplu – banca acordă creditul pe un

anumit termen, iar clientul îl utilizează pe măsura nevoilor

sale,

deschidere de credit în cont secret – prin care clientul

poate efectua și rambursări,

creditul documentar – banca acceptă să preia de la client

titluri de credit reprezentative ale unei marfi aflate în

depozite (warante) sau în călătorie (conosamente, scrisori

de trăsură), astfel încât banca poate exercita dreptul pe

care aceste titluri le confera asupra marfurilor.

II. Operațiuni excepționale și speculative cum ar fi operațiunile

open market care constau în vânzarea – cumpărarea titlurilor de

valoare pe piața financiară.

IV. Operațiuni accesorii și conexe efectuate de societățile

bancare :

75

1. Asistența bancară modernă

A) Serviciul de casierie. Banca asigură pentru clientela sa efectuarea tuturor operațiunilor de casierie, încasări și plăți în numerar, viramente, etc.

B) Serviciul de portofoliu și anume operațiunile privind cambiile.

C) Serviciul de relații externe care cuprinde operațiunile clientului cu partenerii străini.

D) Serviciul financiar prin care se realizează conexiunea clientului cu

bursa de valori.

2. Servicii specializate de consultanță ce oferă clientului sprijin

calificat pentru :

crearea de noi societăți comerciale sau de noi

întreprinderi,

găsirea de parteneri pentru afaceri,

identificarea posibilităților de export,

elaborarea de studii de diagnostic al întreprinderii (asupra

organizării interne, produselor, producției, a posibilității de

penetrare pe piață),

furnizarea de informații asupra riscurilor investiției în

diferite domenii economice sau zone geografice,

consultanță juridică fiscală.

3. Servicii de informatică întrucât numărul mare al clienților și

operațiunilor desfășurate de bănci, precum și caracterul transnațional

al unor bănci reclamă sistemul informatizat al înregistrării și

prelucrării datelor.

76

7.9. Riscul bancar

Riscul bancar se manifestă în numeroase forme, dar dintre

acestea două planează cel mai amenințător asupra activității

bancare: riscul insolvabilității și riscul imobilizării de capital.

Riscul insolvabilității. Pentru bănci, riscul neplății la scadență,

risc al insolvabilității debitorului, se manifestă ca urmare a

neândeplinirii contractului de credit de către client. Fie că aduce o

pierdere definitivă de capital, fie că presupune o recuperare parțială

și târzie, insolvabilitatea prejudiciază interesele băncii. Riscul

insolvabilității crește pe masura creșterii dimensiunilor creditului. De

asemenea, creșterea ratei dobânzii conduce la creșterea numărului

cazurilor de insolvabilitate a debitorilor băncii.

Pentru prevenirea și evitarea insolvabilității se instituie măsuri la

nivel macroeconomic. Astfel, normele de funcționare bancară

promovează protejarea deponenților - principalii furnizori de resurse

ale băncilor. Este vorba despre normele prudențiale. Banca Națională

a României răspunde de supravegherea prudențială a băncilor pe

care le-a autorizat să opereze în România. Tot Banca Națională a

României este cea care stabilește rezervele minime obligatorii pe

care băncile trebuie să le țină în conturi deschise la aceasta.

Pentru a asigura acoperirea pierderilor datorate insolvabilității

debitorilor, băncile își crează rezerve pentru creanțele îndoielnice.

Pentru prevenirea riscului, situația celui împrumutat trebuie să fie

temeinic analizată. Se poate acționa pentru divizarea riscului prin

colaborări cu alte instituții de credit.

77

Prevenirea riscului este strict legată de garantarea împrumutului. Garanția personală constă în angajamentul luat de o terță persoană de a plăti în cazul în care debitorul este în incapacitate. Garanțiile reale cuprind privilegiile, ipoteca, gajul și dreptul de retenție. Aceste garanții se constituie în condițiile prevăzute de legislația bancară și Codul civil.

Riscul imobilizării de capital. Riscul imobilizării de capital

semnifică lipsa de lichidități. Pentru bănci, lichiditatea este

posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute

de creditorii săi, adică :

plăți directe către clienți, în numerar,

plăți dispuse de clienți în favoarea altor bănci sau alte

persoane fizice sau juridice care au conturi deschise la

alte bănci.

Banca trebuie să aibă suficiente dețineri de numerar sau

suficiente depozite la banca de emisiune, posibil de a fi folosite

pentru efectuarea de plăți către alte bănci. În caz contrar, banca

trebuie să apeleze la recreditare, adică să recurgă la formele

obișnuite de recreditare în relația cu banca de emisiune sau să se

angreneze ca solicitantă pe piața interbancară.

Problema lipsei de lichidități nu se pune în sensul că nu ar fi

posibilă obținerea lor, ci a prețului, a costului de obținere a acestor

lichidități.

78

8 Procedura bugetară

8.1. Noţiunea de procedură bugetară

Conform dispoziţiilor legale, activitatea bugetară trece prin mai multe etape şi anume: elaborarea proiectelor bugetare care alcătuiesc sistemul bugetar, aprobarea, executarea şi încheierea exerciţiului bugetar. Elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale, prima etapă a procedurii bugetare, cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi cheltuielilor sistemului bugetar. Aprobarea bugetelor presupune dezbaterea şi votarea, de către Parlament, a legilor bugetare anuale şi a legilor de rectificare a sistemului bugetar. Execuţia bugetară constă în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumul prevăzut (care reprezintă obligaţii minime) şi efectuarea cheltuielilor conform destinaţiei prevăzute (cheltuieli care reprezintă obligaţii maxime ce nu pot fi depăşite). Această etapă este cea mai importantă deoarece presupune înfăptuirea concretă a previziunilor aprobate de Parlament. Încheierea exerciţiului bugetar presupune, în baza datelor furnizate de evidenţa execuţiei bugetare, o dare de seamă completă privind modul de realizare a veniturilor bugetare şi de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat. Prin procedura bugetară se înţelege totalitatea actelor şi operaţiunilor cu caracter tehnic şi normativ, înfăptuite de organele specializate ale statului în scopul elaborării, adoptării, executării şi încheierii execuţiei bugetare. În timp, procedura bugetară se prelungește pe o perioadă mai mare de un an deoarece elaborarea proiectului începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte, continuă cu executarea în cursul anului respectiv şi se definitivează prin contul de încheiere a exerciţiului bugetar în anul următor. Prin urmare, practic, procedura bugetară se desfăşoară pe parcursul a trei ani calendaristici.

79

8.2. Principiile procedurii bugetare

Procedura bugetară este cârmuită de anumite principii, analizate în teoria financiară și prevăzute în textul Legii finanţelor publice nr.500/2002. În continuare, prezentăm conţinutul acestora.

Universalitatea bugetară

Potrivit acestui principiu, veniturile şi cheltuielile publice trebuie să figureze în sistemul bugetar în totalitate, în sume brute. Cu alte cuvinte, nici un venit şi nici o cheltuială de stat nu trebuie să se realizeze în afara cadrului bugetar. Bugetul întocmit cu respectarea principiului universalităţii poartă denumirea de buget brut, în timp ce bugetul care cuprinde numai rezultatul final al acţiunilor producătoare de venit şi al celor generatoare de cheltuieli poartă denumirea de buget net. Principiul universalităţii permite cunoaşterea şi controlul sumei exacte a cheltuielilor publice. Ca o aplicare directă a principiului universalitătii, Legea finanţelor publice nr. 500/2002 stabileşte la art. 15 că veniturile şi cheltuielile sistemului bugetar cumulate la nivel naţional alcătuiesc veniturile bugetare totale, respectiv cheltuielile bugetare totale care, după consolidare, prin eliminarea transferurilor dintre bugete, vor evidenţia dimensiunile efortului financiar public pe anul respectiv, starea de echilibru sau dezechilibru, după caz. Operaţiunea de consolidare este o operaţiune care vizează eliminarea reprezentării duble a unui venit în cadrul sistemului bugetar. Reprezentarea dublă a unui venit este determinată de faptul că o serie de bugete componente ale sistemului bugetar (bugete locale, bugetul asigurărilor sociale de stat etc.) au ca sursă de venit transferuri de fonduri de la alte bugete componente ale sistemului bugetar, ceea ce determină apariţia dublei reprezentări a unui venit: în prima fază, în cadrul bugetului care realizează venitul (de exemplu colectarea la bugetul de stat a impozitelor directe) şi, în a doua fază,

în cadrul bugetului care beneficiază de transferul de fonduri de la bugetul de stat.

80

Echilibrarea bugetului

Potrivit acestui principiu sistemul bugetar ar trebui să se prezinte echilibrat, adică veniturile sale să acopere integral cheltuielile. Când veniturile ordinare nu acoperă cheltuielile, deficitul bugetar urmează să fie acoperit din venituri extraordinare. Dacă veniturile ordinare depăşesc cheltuielile atunci apare excedentul bugetar. Excedentul sau deficitul bugetului de stat se stabileşte ca

diferenţă între veniturile încasate şi plățile efectuate până la încheierea exerciţiului bugetar. Cu excedentele definitive rezultate după încheierea exerciţiului bugetar şi cu alte surse prevăzute de lege se diminuează deficitele anilor precedenţi şi deci, nivelul datoriei publice.

Specializarea bugetară

Este principiul în baza căruia veniturile şi cheltuielile se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe obiective de cheltuieli, potrivit clasificaţiei bugetare. Clasificația

bugetară este un document conceput şi realizat de Ministerul Finanţelor Publice din necesităţi de sistematizare, raţionalizare, simplificare. Grupează veniturile pe surse de venituri şi cheltuielile pe obiective de cheltuieli, fiind de două tipuri: clasificaţie economică şi clasificaţie funcţională. Clasificaţia economică vizează gruparea

cheltuielilor după natura şi efectul lor economic, respectiv cheltuielile salariale, sociale, economice (întreţinere, reparaţii, achiziţii de bunuri şi servicii), cheltuieli de investiţii. Clasificaţia funcţională vizează gruparea cheltuielilor după destinaţia lor, pentru a evalua alocarea fondurilor publice unor activităţi sau obiective care definesc necesitaţile publice: cheltuieli militare, sociale, pentru învăţământ, pentru sănătate, etc. Clasificația bugetară se publică în Monitorul Oficial.

Realitatea bugetară

Potrivit acestui principiu, la elaborarea legilor bugetare anuale şi a bugetelor trebuie să fie luate în calcul previziunile cele mai realiste şi avute în vedere variantele cele mai prudente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare.

81

Unitatea bugetară

Potrivit acestui principiu este necesar ca toate veniturile şi cheltuielile bugetare să fie înscrise într-un singur document (legea bugetară anuală) pentru a exista o imagine clară şi cuprinzătoare asupra situaţiei financiare a statului. Sub aspect politic, un sistem bugetar unitar oferă organului legislativ posibilitatea să examineze

politica financiară a guvernului, fiind în măsură să stabilească cuantumul veniturilor bugetare, să aprobe cheltuielile pe care le consideră necesare şi să respingă sau să le amâne pe cele mai puţin oportune.

Neafectarea veniturilor bugetare

Potrivit acestui principiu, veniturile publice prelevate la dispoziţia statului trebuie să se depersonalizeze, să servească la acoperirea cheltuielilor bugetare în ansamblul lor. Cu alte cuvinte, se consideră neindicată afectarea unui anumit venit pentru finanţarea unor cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi sponzorizărilor care au destinaţii distincte.

Anualitatea bugetară

Anualitatea bugetară defineşte întinderea exerciţiului bugetar pe o perioadă de un an, pentru care sunt aprobate prin lege veniturile şi cheltuielile bugetare. Principiul anualitaţii impune ca bugetul de stat să fie aprobat în fiecare an de către Parlament.

Unitatea monetară Potrivit acestui principiu, toate operaţiunile se exprimă în moneda natională. Reamintim, în acest context, dispoziţiile constituţionale ale art. 136 alin. (2): „Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia este banul”.

Publicitatea bugetului

82

Conform acestui principiu, sistemul bugetar este deschis şi transparent deoarece el presupune: - dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora; - dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul aprobării acestora; - publicarea în Monitorul Oficial al României partea I a actelor normative de aprobare a bugetelor conturilor anuale de execuţie a acestora; - mijloacele de informare în masă difuzează informaţii asupra conţinutului bugetului, pe baza informațiilor primite de la oficialități.

8.3. Conceptul de sistem bugetar

Legea finanţelor publice nr.500/2002 stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar. Legea finanţelor publice definește conceptul de sistem bugetar ca ansamblu de bugete compus din: a) bugetul de stat; b) bugetul asigurărilor sociale de stat; c) bugetele fondurilor speciale; d) bugetul trezoreriei statului; e) bugetele instituţiilor publice autonome; f) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz; g) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate

sau garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi sau alte costuri se asigură din fonduri publice; i) bugetul fondurilor externe nerambursabile.

Sistemul bugetar cuprinde și bugetele locale, potrivit legislației privitoare la finantele publice locale. Se constată că Legea finanţelor publice promovează un sens mai larg al conceptului de

83

resurse financiare ale statului decât bugetul public naţional, prevăzut în Constituţia României și care cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale.

În cadrul legilor bugetare anuale se includ următoarele: a) legea bugetului de stat, legea de rectificare a bugetului de stat; b) legea bugetului asigurărilor sociale de stat, legea de rectificare a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Potrivit art.7 din Legea finantelor publice rezultatele fiecărui exerciţiu bugetar se aprobă prin: a) legea privind contul general anual de execuţie a bugetului de stat; b) legea privind contul general anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat.

Legea finanţelor publice consacră și noțiunea de buget general consolidat care cuprinde bugetele componente ale sistemului bugetar supuse operațiunii de consolidare, adică operațiunii de eliminare a transferurilor de sume dintre bugete, în vederea eliminării dublei evidențieri a acestora. Bugetul general consolidat este o noțiune din domeniul contabilității.

8.4. Procedura elaborării, aprobării, execuţiei şi încheierii execuţiei bugetare

8.4.1. Elaborarea proiectului sistemului bugetar

Elaborarea proiectului bugetar reprezintă un proces de mare complexitate şi responsabilitate pentru guvernul aflat la putere. Guvernul elaborează proiectele legilor bugetare anuale prin Ministerul Finanţelor Publice care răspunde de elaborarea acestora. Proiectele bugetelor locale se întocmesc sub directa responsabilitate a primarului.

Lucrările de întocmire a bugetului de stat se fundamentează pe analize şi prognoze privind stadiile de evoluţie ale echilibrului financiar, monetar şi valutar, a datoriei interne sau externe a statului, în vederea stabilirii direcţiei de folosire a instrumentelor financiare, pentru determinarea dezvoltării economico-sociale.

Elaborarea proiectului bugetului de stat

84

Elaborarea proiectului bugetului de stat este asigurată de

Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor ministerelor şi celorlalte organe de stat, precum şi a proiectelor bugetelor locale. Ministerele şi celelalte organe centrale de stat sunt obligate ca, până la data de 15 iulie a fiecărui an, să comunice Ministerului Finanţelor Publice orice propuneri de cheltuieli suplimentare sau diminuări de venituri pentru bugetul anului viitor, faţă de anul în curs, precum şi estimările pentru următorii 3 ani.

Proiectele bugetare ale ministerelor, celorlalte organe centrale, precum şi proiectele bugetelor locale se depun la Ministerul Finanţelor Publice cel mai târziu până la data de 1 august a fiecărui an. Ministerul Finanţelor Publice examinează proiectele de bugete şi, în termen de 10 zile de la primirea acestora, solicită modificările necesare pentru stabilirea echilibrului bugetar. Divergenţele dintre Ministerul Finanţelor Publice şi ceilalţi parteneri se soluţionează de către Guvern.

Proiectele de buget astfel modificate, asupra cărora s-a căzut de acord, se depun la Ministerul Finanţelor Publice însoţite de documentaţii şi expuneri de motive temeinice, atât la venituri, cât şi pentru cheltuieli. Pe baza acestor proiecte de buget şi a bugetului său propriu, Ministerul Finanţelor Publice întocmeşte proiectele legilor bugetare anuale şi proiectele celorlalte bugete ale sistemului bugetar, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an. După însuşirea proiectelor legilor bugetare de către Guvern, acesta le supune spre adoptare Parlamentului, cel mai târziu până la data de 15 octombrie a fiecărui an. Proiectul bugetului de stat este însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică a ţării pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani.

Elaborarea proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat

Acest buget se întocmeşte distinct de bugetul de stat și

cuprinde relaţiile financiare de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti necesare asistenţei şi protecţiei sociale.

Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale propune Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale indicatorii de fundamentare ai bugetului asigurărilor sociale de stat, urmând ca, pe baza acestora, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale să elaboreze

85

proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat pe care-l înaintează Ministerul Finanţelor Publice. Responsabilitatea formei finale a bugetului asigurărilor sociale de stat aparţine Ministerului Finanţelor Publice care elaborează proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat.

Fac obiect al domeniului asigurărilor sociale şi alte bugete, la care vom face referire în cele ce urmează.

Bugetul asigurărilor pentru şomaj este promovat de

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei care fundamentează anual, pe baza propunerilor Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de muncă, proiectul de buget. Proiectul este înaintat Ministerului Finanţelor Publice care şi-l însuşeşte cu eventuale modificări, după care-l înaintează Guvernului o dată cu proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat, ca anexa la acesta.

Fondul pentru asigurările sociale de sănătate este un fond special care se costituie din contribuţia de asigurări sociale de sănătate suportată de asiguraţi, de persoanele fizice şi juridice care angajează personal salariat, din subvenţii de la bugetul de stat, precum şi din alte surse - donaţii, sponsorizări, dobânzi, potrivit legii. Administrarea fondului se realizează în afara bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor de stat, în condiţiile Legii nr. 500/2002, de către Casa Asigurărilor de Sănătate şi prin casele Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti. Elaborarea bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate se elaborează de către Casa Naţională de Asigurări de Sanătate. Proiectul va trebui însuşit de Ministerul Finanţelor care-l va înainta Guvernului o dată cu proiectul legii bugetului de stat, ca anexă la aceasta.

Elaborarea proiectelor bugetelor locale Alături de bugetele prevăzute de Legea nr. 500/2000, în sistemul bugetar al ţării noastre sunt întâlnite bugetele locale.

În România, bugetele locale sunt bugetele unităţilor administrativ - teritoriale care au personalitate juridică. Fiecare unitate administrativ - teritorială - comună, oraş, municipiu, sector al capitalei, judeţ, respectiv municipiul Bucureşti - întocmeşte bugetul local propriu. Proiectele bugetelor locale se elaborează de către ordonatorii principali de credite.

86

Procesul elaborării propriu-zise a bugetelor locale începe cu o scrisoare pe care Ministerul Finaţelor Publice o transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, până la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din veniturile bugetului de stat, în vederea elaborării de către ordonatorii de credite a proiectelor de buget.

Potrivit Legii finantelor publice, ordonatorii de credite sunt pricipali, secundari şi terţiari. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele insituţiilor publice ierarhic inferioare ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora potrivit legii. Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetele proprii şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale. Ordonatorii principali de credite elaborează şi depun la direcţiile generale ale finanţelor publice judetene, până la data de 1 iulie, proiectele bugetelor locale echilibrate şi anexele la acestea, pentru anul bugetar următor, precum şi estimările pentru următorii 3 ani, urmând ca acestea să transmită proiectele bugetelor locale pe ansamblul judeţului şi municipiului Bucureşti la Ministerul Finanţelor Publice, până la data de 15 iulie a fiecărui an.

În termen de 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a legii bugetului de stat, Ministerul Finanţelor Publice transmite direcţiilor generale ale finanţelor publice sumele defalcate din unele veniturile bugetului de stat, aprobate prin legea bugetului de stat.

8.4.2. Aprobarea sistemului bugetar Proiectul bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat și anexele acestora sunt supuse dezbaterii Parlamentului, fiind

87

aprobate prin acte normative denumite Legi bugetare anuale, prin care se conferă acestor importante relaţii forţa juridică de lege.

Ministerul Finanţelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite şi a bugetului propriu, întocmeşte proiectele legilor bugetare, pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.

Aprobarea bugetului de stat Aprobarea acestui buget este de competenţa Parlamentului şi se face până cel mai târziu la data de 31 decembrie. Dacă bugetul de stat nu se aprobă de Parlament până la data de 31 decembrie, Guvernul este abilitat să-şi îndeplinească sarcinile ce-i revin potrivit bugetului anului precedent, dar pe o perioadă de cel mult 3 luni. Dezbaterile cu privire la proiectul legilor bugetare încep prin prezentarea de către Guvern - prin ministrul finanţelor - a expunerii de motive asupra proiectelor, precum şi a raportului comisiilor de specialitate de buget şi finanţe. Dezbaterile au loc separat în cele două camere ale Parlamentului - Camera Deputaţilor şi Senatul - eventualele divergenţe fiind soluţionate de o comisie comună parlamentară. După aprobarea bugetului de stat şi adoptarea legii bugetare anuale, aceasta din urmă este promulgată de Preşedintele României şi publicată în Monitorul Oficial.

Aprobarea bugetului asigurărilor sociale de stat Are loc odată cu aprobarea bugetului de stat, procedura de prezentare şi aprobarea fiind similară celei urmată pentru bugetul de stat. Bugetul asigurărilor sociale de sănătate se întocmeşte şi se aprobă distinct în cadrul sistemului bugetar, ca anexă la bugetul de stat. Bugetul asigurărilor pentru şomaj este aprobat distinct în cadrul sistemului bugetar, ca anexă la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Aprobarea bugetelor locale În conformitate cu prevederile legale în vigoare, bugetele locale ale judeţelor, minicipiului Bucureşti, municipiilor, sectoarelor capitalei, oraşelor şi comunelor se aprobă de către organul local al acestora.

88

Proiectele bugetelor unităţilor administrativ - teritoriale se prezintă spre aprobare cu cel puţin două luni înainte de începerea anului. Fiecare buget local se aprobă pe ansamblu, pe capitole, articole şi ordonatori de credite bugetare.

Cuprinsul legilor bugetare anuale Legile bugetare anuale cuprind veniturile centralizate ale

statului şi repartizarea acestora pentru realizarea cu prioritate a drepturilor cetăţenilor români cu privire la învăţământ, sănătate, asistenţă socială, alocaţii şi ajutoare pentru copii, alte activităţii social - culturale, protecţia mediului, susţinerea unor programe prioritare de cercetare, îndeosebi fundamentale, desfăşurarea în condiţii normale a activităţilor regiilor autonome, instituţiilor publice, a unor societăţi comerciale cu capital social integral de stat, asigurarea apărării ţării şi ordinii publice. Legile bugetare anuale cuprind sintetic principalele elemente ale programului financiar al guvernului.

Orice lege bugetară debutează cu obiectivele urmărite de Guvern - soluţionarea unor probleme de ordin social şi economic. În acest scop, sunt prezentate, în suma totală, veniturile şi cheltuielile bugetare pe anul de referinţă. În continuare sunt prevăzute veniturile ordinare şi extraordinare ale statului, precum şi principalele categorii de plătitori. Legile bugetare anuale cuprind unele atribuţii şi răspunderi ce revin Guvernului în legătură cu realizarea veniturilor înscrise în buget şi efectuarea cheltuielilor în limitele şi destinaţiile stabilite. În bugetul de stat este prevăzut un fond de rezervă, pus la dispoziţia Guvernului, pentru a fi utilizat de acesta la acoperirea financiară a unor acţiuni sau sarcini noi, în cursul anului, și un fond de intervenție pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de calamități naturale. Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie a exerciţiului financiar. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor bugetare anuale iniţiale, cu

excepţia termenelor din calendarul bugetar. În fine, legile bugetare anuale cuprind, de regulă, şi rezultatele execuţiei bugetare pe anul expirat, concretizate într-un document numit contul de încheiere a exerciţiului bugetar.

Dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, Guvernul îndeplineşte

89

sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăşi 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepţia cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget, în situaţia în care acestea sunt mai mici decât în cele din anul precedent.

8.4.3. Execuţia bugetelor Execuţia sau exerciţiul bugetar, cea de-a treia treaptă a procedurii bugetare, constă, în esenţă, în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare stabilite prin legile bugetare anuale. Realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare presupune un complex de acte, fapte şi operaţiuni cu privire la încasarea, păstrarea şi eliberarea fondurilor băneşti, în şi din contul bugetelor componente ale sistemului bugetar. Procedura execuţiei bugetare este formată din următoarele etape: a) repartizarea pe trimeste a veniturilor şi cheltuielilor bugetare; b) execuţia de casă bugetară;

c) realizarea veniturilor bugetare; d) efectuarea cheltuielilor bugetare.

a) Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor Veniturile şi cheltuielile aprobate pentru bugetele componente ale sistemului bugetar se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a veniturilor şi de perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor. Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor pe trimestre este justificată de faptul că, datorită specificului activităţilor şi acţiunilor social-economice, indicatorii financiari nu se pot repartiza în mod egal pe semestrele, trimestrele sau lunile anului şi, deci, veniturile şi cheltuielile nu se pot realiza în mod uniform în cursul anului bugetar. În acest sens, există unităţi economice a căror activitate se desfăşoară într-un ritm relativ constant, în tot cursul anului (în industrie, transporturi, telecomunicaţii), dar şi în cazul acestora cu diferenţieri ale volumului producţiei de la un trimestru la altul. De asemenea, există unităţi economice unde diferenţele de la un trimestru la altul sau de la o perioadă la alta sunt mai mari (construcţii, comerţ etc.). Există şi

90

unităţi economice la care specificul activităţii impune efectuarea de cheltuieli în unele trimestre ale anului, urmând ca producţia şi, respectiv veniturile să fie realizate în alte trimestre (agricultură). În cazul instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat (instituţii bugetare) pot exista instituţii cu un ritm constant de efectuare a cheltuielilor (organele puterii şi administraţiei de stat, judecătoreşti, procuraturii, sănătaţii etc.) precum şi instituţii care au cheltuieli mai mari în unele trimestre şi mai mici în altele (învăţământ, cultură, asigurări sociale etc.). Repartizarea pe trimestre se face în scopul stabilirii unui echilibru în cadrul fiecărui trimestru între veniturile şi cheltuielile bugetare şi pentru a se evita eventualele diferenţe între volumul veniturilor şi cel al cheltuielilor.

b) Execuţia de casă bugetară Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finanţelor Publice. Trezoreria statului asigură: - încasarea veniturilor bugetare;

- efectuarea plăţilor; - efecturea operaţiunilor de încasări şi plăţi privind datoria publică internă şi externă rezultată din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat, inclusiv a celor privind rambursarea ratelor la scadenţă şi plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor şi altor costuri aferente; - efectuarea altor operaţiuni financiare în contul autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale. Toate fondurile publice, aparţinând tuturor bugetelor componente ale sistemului bugetar, sunt derulate prin conturile Trezoreriei Statului. Contul curent general al Trezoreriei Statului funcţionează la Banca Naţională a României şi este deschis în numele Ministerul Finanţelor Publice.

c) Procedura realizării veniturilor bugetare

În realizarea veniturilor bugetare trebuie avut în vedere următoarele principii: - nici un impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi încasate dacă nu au fost stabilite prin lege;

91

- lista impozitelor şi taxelor, precum şi a cotelor acestora se aprobă prin legile bugetare anuale; - inadmisibilitatea perceperii, sub orice titlu ori sub orice denumire, de contribuţii directe sau indirecte în afara celor stabilite de Parlament. Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală şi la termenele stabilite a veniturilor bugetare.

d) Procedura efectuării cheltuielilor bugetare

Efectuarea cheltuielilor aprobate prin legile bugetare anuale în vederea îndeplinirii acţiunilor şi obiectivelor social-economice presupune un ansamblu de acte şi operaţiuni alcătuit din: - solicitarea şi punerea la dispoziţia ordonatorilor a fondurilor bugetare; - repartizarea fondurilor regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital public şi instituţiilor publice; - transferuri, stabilite în codiţiile legii, pentru unităţile care nu-și pot acoperi cheltuielile din veniturile proprii; - utilizarea efectivă a fondurilor băneşti de către beneficiari. Exemplu: Cheltuielile bugetului de stat pe anul 2008, în structură funcţională, s-au prezintă astfel: milioane lei CHELTUIELI – TOTAL 78.867,9

Din care:

1) Autorităţi publice şi acţiuni externe

8.064,6

2) Cercetare fundamentală şi cercetare-dezvoltare

2.521,9

3) Alte servicii publice generale

1.198,4

4) Tranzacţii privind datoria publică şi împrumuturile

92

2.686,6

5)Transferuri cu caracter general între diferite

nivele ale administraţiei

1.366,3

6) Apărare

5.737,6

7) Ordine publică şi siguranţă naţională

9.259,8

8) Învăţământ

9.688,9

9) Sănătate 2.909,5

10) Cultură, recreere şi religie

1.776,8

11) Asigurări şi asistenţă socială

15.265,4

12) Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică

1.683,1

13) Protecţia mediului

457,8

14) Acţiuni generale economice, comerciale şi de Muncă

1.429,3

15) Combustibili şi energie

806,4

16) Industria extractivă, prelucrătoare şi construcţii

475,0

17) Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare

93

6.331,9

18) Transporturi

7.011,2

19) Comunicaţii

27,3

20) Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic

117,6

21) Alte acţiuni economice

52,5

Creditele sau alocaţiile bugetare reprezintă sume de bani puse la dispoziţia unor beneficiari, în limita cărora se poate decide efectuarea de cheltuieli pe seama resurselor provenite de la bugetul statului. Beneficiază de alocaţii bugetare numai întreprinderile şi instituţiile publice. Scopul pentru care sunt alocate fondurile bugetare este bine precizat de lege: pentru acţiuni social - culturale, activităţi economice, cercetare ştiinţifică fundamentală, apărare, funcţionarea aparatului de stat. Schimbarea destinaţiei creditelor bugetare este interzisă. Această cerinţă este justificată de faptul că posibilităţile societăţii sunt limitate în raport cu nevoile sale social – economice, fapt ce determină folosirea cu maximum de eficienţă a banului public, în interesul întregii societăţi. Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti este calificată de legea penală ca întrunind elementele infracţiunii de deturnare de fonduri (art.302 Cod penal).

Creditele bugetare se acordă beneficiarilor cu titlu gratuit. Creditele sau alocaţiile bugetare acordate nu se rambursează, adică sumele de bani puse la dispoziţia beneficiarilor nu se mai restituie. Asupra folosirii creditelor bugetare, acordate conform prevederilor legilor bugetare, pot dispune numai persoanele care au calitate de ordonatori de credite. Potrivit dispoziţiilor legale au calitatea de ordonatori de credite conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică. Ordonatorii de credite se împart în trei categorii: principali, secundari şi terţiari. Ordonatorii principali de credite ai bugetului

94

administraţiei centrale de stat sunt miniştrii şi conducătorii celorlalte autorități centrale de stat. În execuţia bugetelor locale se întâlnesc aceleaşi categorii de ordonatori bugetari: principali, secundari şi terţiari. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt președinţii consiliilor judeţene, primariul municipiului Bucureşti şi primarii celorlalte unităţi administrative-teritoriale (comune, oraşe, municipii, sectoarele capitalei). Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea organului de decizie al fiecărei unităţi administrativ-teritoriale sunt, după caz, ordonatorii secundari sau terţiari de credite ai bugetelor locale.

8.4.4. Procedura încheierii execuţiei bugetare

a) Elaborarea şi aprobarea contului general anual de execuţie

Potrivit dispoziţiilor Legii finanţelor publice, procedura bugetară

se finalizează cu ultima sa etapă - contul general anual de execuţie. Ministerul Finanţelor Publice elaborează contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi contul de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, care au ca anexe conturile anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi bugetelor ordonatorilor principali de credite, inclusiv anexele la acestea, pe care le prezintă Guvernului. Guvernul analizează şi prezintă contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi respectiv contul anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat, cu anexele amintite, spre aprobare Parlamentului. Contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege, după verificarea acestora de către Curtea de Conturi.

b) Controlul execuţiei bugetare

Controlul execuţiei bugetare este îndeplinit de următoarele

organe: a. Parlamentul care exercită un control politic; b. Curtea de Conturi care exercită un control financiar

specializat;

95

c. Ministerul Finanţelor Publice care exercită un control administrativ specializat. Controlul politic se efectuează de către Parlament, pe baza documentaţiei prezentate de Guvern. Controlul se exercită la cerere sau din oficiu şi urmăreşte evoluţia execuţiei bugetare, atât la realizarea veniturilor, cât şi cu privire la efectuare cheltuielilor bugetare. Controlul financiar specializat este exercitat de către Curtea de Conturi a României asupra constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor bugetare ale statului. Curtea de Conturi exercită un control financiar ulterior asupra modului de formare şi utilizare a resurselor financiare ale statului. Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupra conturilor din exerciţiul bugetar expirat, cuprinzând şi neregulile constatate. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi inamovibili. Controlul administrativ specializat se exercită şi de către Ministerul Finanţelor Publice, prin organele sale specializate: corpul de control al ministerului, organele de inspecţie judeţene şi Garda Financiară. Controlul administrativ-financiar specializat trebuie să urmărească modul de realizare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor bugetare, limitarea cheltuielilor de funcţionare, eliminarea cheltuielilor inoportune şi neeconomicoase, utilizarea fondurilor bugetare conform destinaţiilor.

96

9 Veniturile publice

9.1. Clasificarea veniturilor publice

Veniturile statului sunt ordinare şi extraordinare. Cele ordinare sunt reprezentate de impozite, taxe, contribuţii şi

alte sume datorate la bugetul general consolidat. Tot din categoria veniturilor ordinare fac parte şi veniturile statului din dividende, dobânzi, vînzarea de acţiuni sau active din patrimoniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, redevenţe provenite din concesionarea unor bunuri aparţinînd domeniului public, alte venituri provenite din închirieri, asocieri cu parteneri privaţi, etc.

Veniturile extraordinare ale statului sunt: emisiunea monetară suplimentară, împrumuturile interne şi externe, inclusiv emisiunea de obligaţiuni de stat şi bonuri de tezaur, precum şi vânzarea unei cantităţi din rezerva de aur a ţării.

9.2. Veniturile ordinare 9.2.1. Impozitele

9.2.1.1. Definirea noţiunii de impozit

Impozitele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului

şi cea mai veche, în ordinea apariţiei veniturilor publice.

În accepţiune generală, impozitele reprezintă o prelevare la

dispoziţia statului a unei părţi din veniturile sau averea

persoanelor fizice sau juridice, în vederea acoperirii cheltuielilor

publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu

nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.

Impozitele sunt instituite de către stat, dreptul acestuia de a prevedea impozite exercitându-se, de cele mai multe ori, prin

97

intermediul organelor centrale, iar uneori şi prin organele administraţiei locale de stat.

Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea impozitelor de importanţă generală, iar organele de stat locale pot introduce anumite impozite în favoarea unităţilor administrativ – teritoriale. Oricare ar fi instituţia care percepe impozitul, aceasta se face în virtutea autorizării legii.

În perioada modernă, impozitele sunt folosite ca instrument de intervenţie a statului în viaţa economică, au devenit o metodă de conducere prin care se reglează mecanismele pieţei. În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca instrument de stimulare sau frânare a unor activităţi, de creştere ori reducere a producţiei sau consumului unui anumit produs. Ele servesc ca metode intervenţioniste cu caracter conjunctural sau structural, pentru corectarea evoluţiei, pentru stabilizarea şi echilibrarea creşterii economice. În cazurile când se urmăreşte o creştere de activitate a vieţii economice, se acţionează prin diminuarea mărimii impozitelor. Interesează, în mod deosebit, folosirea impozitelor ca instrument de încurajare, de stimulare a activităţii. În ultimul timp s-au impus unele modalităţi specifice cum sunt: reducerea cuantumului impozitelor, ceea ce conduce la sporirea profiturilor ce rămân la dispoziţia agenţilor economici; acordarea de bonificaţii fiscale și practicarea amortizărilor accelerate a mijloacelor fixe, care lasă agenţilor economici o parte mai mare din profit. Este vorba despre scutiri de impozite, reduceri, deduceri sau alte înlesniri cu caracter fiscal.

Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor, statul redistribuie o parte importantă din produsul intern brut între clase şi grupuri sociale, între persoanele fizice şi cele juridice. În acest mod are loc o anumită rectificare a discrepanţelor dintre nivelurile veniturilor. Modalităţile de intervenţie sunt numeroase:

- practicarea unui nivel minim de venit neimpozabil; - acordarea de înlesniri fiscale categoriilor defavorizate;

- reducerea impozitelor pentru anumite bunuri de primă necesitate; - majorarea impozitelor pentru acele bunuri al căror consum trebuie ţinut sub control (spre exemplu, alcool, tutun, bunuri de lux).

98

9.2.1.2. Caracteristicile impozitelor

Impozitul este o categorie financiară, a cărei apariţie este

legată de existenţa statului şi a banilor. Impozitul are următoarele

caracteristici:

este o prelevare cu caracter obligatoriu care se efectuează în numele suveranităţii statului;

nu presupune o prestaţie directă (și imediată) din partea statului. Prin aceasta impozitele se deosebesc de taxe, în cazul cărora există un raport de contraserviciu direct. Desigur, impozitele presupun realizarea unor contraservicii publice (apărare naţională, securitate şi ordine publică, asistenţă socială, reprezentarea ţării pe plan extern, etc.), dar aceste servicii publice există şi se manifestă pentru întreaga populaţie a fiecărei ţări.

prelevările cu titlu de impozit sunt nerestituibile, astfel că

niciunul dintre contribuabili nu poate pretinde o plată directă din partea statului, pe baza impozitelor suportate. Prin aceasta impozitele se deosebesc de împrumuturile publice care sunt purtătoare de dobânzi şi rambursabile.

9.2.1.3. Elementele impozitelor

Individualizarea fiecărui impozit în parte are o deosebită

iportanţă, atât pentru organele fiscale, cât şi pentru contribuabilii în

sarcina cărora se instituie. În acest scop, se folosesc următoarele

elemente tehnice:

subiectul impozitului sau contribuabilul;

suportatorul impozitului;

obiectul impozitului;

unitatea de impunere;

cota de impunere;

sursa impozitului;

99

asieta fiscală;

termenul de plată;

Subiectul impozitului sau contribuabilul este persoana fizică

sau juridică obligată prin lege la plata impozitului. Totodată, în afara

obligaţiei de plată a impozitelor datorate, contribuabililor le mai revin

şi alte obligaţii care se referă la: declararea obiectelor impozabile şi a

mărimii acestora, întocmirea anumitor evidenţe specifice scrise,

depunerea periodică la fisc a unor documente. Deasemenea,

contribuabilii au dreptul de a beneficia de facilităţile fiscale legale şi

de a contesta operaţiunile considerate ilegale.

Suportatorul impozitului este persoana fizica sau juridică din

ale cărei venituri se suportă în mod efectiv impozitul. Acest element

este important în legătură cu distincţia fundamentală dintre impozitele

directe şi indirecte. Astfel, în cazul impozitelor directe suportatorul

coincide cu subiectul impozitului, pe când în cazul impozitelor

indirecte subiectul impozitului îi revine doar o îndatorire formală de a

plăti impozitul, căci suportarea efectivă se realizează de către

persoana care cumpără produsele sau serviciile (ex. TVA, accizele).

Obiectul impozitului este bunul, venitul sau activitatea pentru

care se datorează impozitele. În mod tradiţional, acest element

poartă denumirea de masă impozabilă.

Sursa impozitului indică activitatea din care provine masa

impozabilă. Astfel, vorbim despre impozit pe venit (pe salariu, profit,

renta, etc.) și impozit pe avere (pe acțiuni, obligațiuni și alte titluri de

valoare, bunuri mobile și imobile).

Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea în care se

exprimă obiectul impozabil. Aceasta are fie o expresie monetară, în

100

cazul impozitelor pe venit, fie diverse expresii fizice - naturale (metru

pătrat, hectar, kg, etc.).

Asieta dă expresie modului de aşezare a impozitelor şi

cuprinde totalitatea operaţiunilor pentru identificarea subiecţilor

impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile şi a cuantumului

impozitelor datorate statului.

Termenul de plată precizează data până la care impozitul

trebuie plătit; acest termen are caracter imperativ, astfel că în cazul

nerespectării sale sunt percepute majorări de întârziere sau iau unele

măsuri cu rol de sancțiune, cum ar fi poprirea de salariu, punerea

sechestrului pe unele bunuri, vânzarea la licitaţie a bunurilor

sechestrate şi altele.

9.2.1.4. Clasificarea impozitelor

Dată fiind diversitatea formelor pe care le-au îmbrăcat și le îmbracă impozitele în diferite state, acestea se pot grupa după mai multe criterii. 1. După forma în care se percep, se disting impozite în natură și impozite în bani. Impozitele în natură, caracteristice orânduirilor trecute, îmbrăcau forma prestaţiilor sau dărilor în natură. În prezent, impozitele se plătesc în bani.

2. După obiectul impunerii, impozitele se pot grupa în impozite pe avere, impozite pe venit și impozite pe cheltuieli.

3. O deosebită importanţă teoretică și practică o prezintă gruparea impozitelor, în funcție de modul de percepere, în directe și indirecte.

Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice și

juridice care, potrivit intenţiei legiuitorului, trebuie să suporte, la

anumite termene sarcina fiscală stabilită pe baza actelor de care

dispun organele fiscale privind persoane, avere, posesiune sau

101

venitul fiecărui contribuabil. Impozitele indirecte nu se stabilesc

direct şi nominativ asupra contribuabililor, ci se aşează asupra

vânzării bunurilor sau prestării unor servicii.

Impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii, în timp

ce impozitele indirecte vizează utilizarea acestora.

4. După scopul urmărit, impozitele se grupează în impozite financiare şi impozite de ordine. Primele se instituie în scopul realizării de venituri pentru stat, cele din urmă vizează atingerea unui ţel, cum ar fi limitarea unei acţiuni (exemplu: creșterea accizei la tutun/alcool sau taxa pe viciu are ca scop reducerea consumului de tutun/alcool; creșterea accizei la motorină determină creșterea

prețului de vânzare al acesteia și, implicit, descurajarea folosirii motoarelor Diesel, mai poluante decât cele pe benzină), având caracter nefiscal.

5. După frecvenţa cu care se realizează, impozitele pot fi permanente, adică atribuirea şi perceperea lor prezintă o anumită regularitate şi incidentale, adică se instituie și se încasează o singură dată.

6. După instituţia care le administrează, se întâlnesc impozite ale statului şi impozite locale, în cazul statelor cu structură unitară, respectiv federale, ale statelor membre ale federaţiei şi locale, în

cazul statelor federale. Precizăm că fiecare stat stabileşte propria politică fiscală

(numărul și cuantumul impozitelor, categorii de contribuabili,

exonerări, reduceri, deduceri) în funcție de obiectivele mai largi de politică economică. Tocmai de aceea nu vom găsi toate aceste impozite în toate statele, în mod invariabil. Există atâtea politici fiscale câte state există, de altfel între state manifestându-se chiar o anumită concurență fiscală, în scopul atragerii de capital. Sunt preferate statele cu fiscalitate redusă (cu presiune fiscală mică) și cu legislație fiscală stabilă.

9.2.1.5. Impozite directe

Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche de impunere.

Ele s-au practicat și în orânduirile precapitaliste, însă, o extindere și o diversificare mai mare au cunoscut abia în capitalism. Impozitele

102

directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal, în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute în legislația fiscală. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului, la anumite termene dinainte stabilite.

Impozitele directe pot fi grupate în impozite reale şi impozite personale.

Fig.1. SCHEMA IMPOZITELOR DIRECTE

Impozitul funciar

Impozitul pe clădiri

Impozite reale

Impozitul pe activităţi industriale,

comerciale şi profesii libere

Impozitul pe capitalul mobiliar

sau bănesc

IMPOZITE DIRECTE

Impozite

Impozite pe veniturile persoanelor fizice

pe venit Impozite pe veniturile societăţilor comerciale

Impozite personale

Impozite pe averea propriu-zisă

Impozite pe avere

Impozite pe circulaţia averii

Impozitul pe sporul de avere

103

9.2.1.6. Impozite indirecte

Impozitele indirecte se percep de la toţi cei care consumă bunuri din categoria celor impuse sau beneficiază de anumite servicii, indiferent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora. Fiind percepute în cote proporţionale asupra valorii mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate (ex. TVA 20%) ori în sume fixe pe unitatea de măsură (ex. Accize 200$/tonă), impozitele indirecte creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeaşi măsură de toate paturile sociale, că ar asigura o repartiţie echitabilă a sarcinilor fiscale. Chiar dacă cota impozitului indirect perceput la vânzarea unei anumite mărfi este mică, indiferent dacă cumpărătorul acesteia este muncitor, ţăran, industriaş sau comerciant, raportat însă la întregul venit, impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Aşadar, cu cât o persoană realizează venituri mai mari, cu atât suportă, pe calea impozitului pe consum, o sarcină fiscală mai mică (și invers). Toate impozitele directe și indirecte contribuie la scăderea nivelului de trai al populaţiei, dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scăderea veniturilor nominale ale diferitelor categorii sociale, impozitele indirecte erodează puterea de cumpărare. În ţările dezvoltate, de regulă, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decât al impozitelor directe. În ţările în curs de dezvoltare, însă, ponderea impozitelor indirecte o devansează pe cea a impozitelor directe, în totalul veniturilor fiscale ale statului, din următoarele cauze: - slaba dezvoltare economică; - randamentul scăzut al impozitelor pe venit şi a celor pe avere; - comoditatea şi costul relativ redus de percepere a impozitelor indirecte (cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire); - caracterul lor mai voalat (sunt perfide) – fiind cuprinse în preţul de vânzare a bunurilor şi serviciilor, nemulţumirea cumpărătorilor îndreptându-se asupra agentului economic şi nu asupra statului care l-a instituit.

104

Fig.2. SCHEMA IMPOZITELOR INDIRECTE

Formele

impozitelor

indirecte

Accize

Taxa pe

valoare

adăugată

(TVA)

Taxe

vamale

Alte

impozite

indirecte

105

9.2.2. Taxele

9.2.2.1. Noţiunea de taxă

Taxele (de timbru, pentru eliberarea unor documente sau

autorizații, notariale, etc.) reprezintă plata efectuată de persoane fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de către stat.

Cu alte cuvinte, taxele sunt încasate de la persoane care solicită o anumită activitate din partea unor instituţii ale statului sau beneficiază de servicii publice, altele decât cele cu caracter productiv. Taxa constituie, alături de impozite, cea de-a doua categorie principală de venituri la bugetul de stat.

9.2.2.2. Trăsăturile taxelor

Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi

anume: caracter obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărire în caz de neplată. Principalele deosebiri între taxă și impozite constau în faptul că taxa se percepe numai de la cetăţenii care solicită organelor

publice respective îndeplinirea unor prestaţii sau servicii. Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activităţi din partea unui organ sau instituţii de stat.

Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice: - taxele reprezintă contribuţii pentru acoperirea cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane, pe când impozitele se întrebuinţează pentru acoperirea cheltuielilor generale ale societăţii; - taxele reprezintă plăţi făcute de persoane fizice sau juridice pentru servicii sau lucrări efectuate în mod direct și imediat de către stat acestora, pe când în cazul impozitului statul nu este obligat să presteze un echivalent direct sau imediat plătitorului; - mărimea taxei depinde de felul şi costul serviciului prestat, în timp ce cuantumul impozitului se determină în funcţie de natura şi volumul venitului impozabil sau a averii; - termenele de plată ale taxelor se fixează de regulă în momentul solicitării prestării serviciului, în timp ce la impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil.

106

9.2.2.3. Principiile taxării La stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere următoarele

principii: - unicitatea taxării, în sensul că pe unul şi acelaşi serviciu

prestat unei persoane, aceasta nu datorează taxă decât o singură dată; răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine funcţionarului sau persoanei încadrate la instituţia sau organul de stat respectiv şi nu debitorului;

- nulitatea actelor nelegal taxate; - taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se

achită în momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de organele sau instituţiile de stat.

9.3. Venituri extraordinare

9.3.1. Noţiunea veniturilor publice extraordinare

Veniturile publice extraordinare sunt considerate veniturile la care statul apelează numai în cazuri excepţionale şi anume atunci când mijloacele băneşti provenite din resursele curente, ordinare nu acoperă integral cheltuielile bugetare. Veniturile extraordinare sunt reprezentate de împrumuturile interne şi externe, inclusiv bonurile de tezaur și obligaţiunile de stat, suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie printr-o nouă emisiune monetară şi vânzarea unei părţi din rezervele de aur al statului. De asemenea, în cadrul procesului de echilibrare a sistemului bugetar în ansamblul său, în cadrul operaţiunilor de consolidare bugetară, apar transferurile şi virările de credite bugetare. Pentru bugetul care beneficiază de veniturile provenite din transferuri şi virări acestea reprezintă venituri extraordinare.

9.3.2. Împrumutul public și datoria publică

9.3.2.1. Împrumut public Din punct de vedere terminologic, expresia împrumut public este sinonimă cu cea de credit public, iar în sfera acesteia se

107

cuprind atât împrumuturile de stat, cât şi cele ale unităţilor administrativ-teritoriale. Împrumuturile de stat sunt contractate de la persoane fizice şi de la institutii de credit interne, de la alte state sau organizaţii financiare şi bancare internaţionale, pentru realizarea echilibrului bugetar la nivel guvernamental sau local. Pentru exprimarea proporţiei cantitative a acestor împrumuturi este utilizată şi s-a răspândit expresia datorie publică, devenind

indicele sintetic de apreciere a situaţiei financiare a statelor. Avantajele împrumuturilor de stat sunt următoarele:

- consolidează patrimoniul statului prin valorile reale create ca urmare a întrebuinţării în folos public a sumelor de bani împrumutate;

- sunt mijloace de încurajare a economiilor băneşti şi de activare a unor capitaluri particulare, uşurând plasarea de capital autohton în economia naţională.

Dezavantajele împrumuturilor de stat în statele contemporane sunt următoarele:

- angajează generaţiile viitoare obligându-le să suporte cheltuielile de rambursare, mai ales pentru împrumuturile contractate pe termen îndelungat;

- reduc capitalul particular din economia naţională, cu consecinţe de împiedicare a procesului normal de dezvoltare a producţiei; influenţează capacitatea contributivă a cetăţenilor.

Guvernul, prin intermediul Ministerului de Finanţe, este cel care are iniţiativa contractării împrumuturilor care se dezbat şi se aprobă de către Parlament, fie odată cu legea bugetară anuală, fie în cursul exerciţiului bugetar, atunci când apar cheltuieli neprevăzute. Aprobarea de către Parlament este o condiţie esenţială a împrumutului, întrucât guvernele nu pot contracta împrumuturi de la sine putere. Acordul Parlamentului este o garanţie politică a creditării statului. Guvernul, prin Ministerul de Finanţe, va realiza toate operaţiunile de contractare, încasare, repartizare şi restituire a împrumutului.

Împrumutul de stat (public) poate fi:

1. pe termen scurt (până la un an), pe termen mediu (între 1 şi 5 ani), pe termen lung (pentru o perioadă mai mare de 5 ani);

108

2. guvernamental,

local;

3) intern, extern;

4) contractat de către stat, garantat de către stat; în acest caz împrumutul este rambursat din surse proprii, nu de către stat; beneficiarul garanţiei poate fi orice agent economic sau autoritate publică locală și este desemnat prin hotărâre de guvern. Împrumuturile pe termen scurt sunt destinate acoperirii unor

cheltuieli intervenite pe parcursul exerciţiului bugetar. Pot fi utilizate următoarele procedee: a) emisiunea de titluri de stat: bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi obligaţiuni puse în vânzare pentru persoane fizice şi juridice. Aceste titluri de credit sunt emise de către stat, prin Ministerul de Finanţe, şi pot fi în formă materializată sau dematerializată (prin înscriere în cont). Dacă sunt emise în formă materializată trebuie să cuprindă următoarele elemente: - denumirea, data emisiunii şi valoarea, - rata dobănzii şi scadenţa pentru dobândă, - scadenţa titlului, data la care se încasează valoarea acestuia plus ultima tranşă a dobânzii. b) împrumuturi la BNR, c) împrumuturi din contul curent al Trezoreriei, d) împrumuturi de la bănci, alte instituţii de credit, persoane juridice române sau străine, e) împrumuturi de la instituţii financiare internaţionale. Aceste procedee sunt valabile şi pentru împrumuturile pe termen mediu și lung. Legea datorie publice nr. 313/2004 prevede că

obligaţiunile pot fi numai pe termen mediu şi lung. În cazul în care sunt emise pe termen lung, mai poartă denumirea de anuităţi. În fiecare an se achită dobânda, iar la scadenţă se achită valoarea titlului plus dobânda (ultima tranşă), plus eventuale comisioane, etc.

109

9.3.2.2. Datoria publică Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti pe care le are statul, la un moment dat, faţă de creditorii săi interni şi externi. Cu alte cuvinte, împrumutul public constituie datoria publică. Corespunzător formelor împrumutului public, datoria publică poate fi: a) pe termen scurt (flotantă), mediu sau lung (consolidată); b) guvernamentală (împrumuturi contractate sau garantate de Guvern, prin Ministerul de Finanţe, în numele României) și locală (împrumuturi contractate sau garantate de către autorităţile administraţiei publice locale); c) internă sau externă. Ministerul de Finanţe este singurul contractant și administrator al datoriei publice guvernamentale şi are următoarele atribuţii privind gestiunea datoriei publice: - estimează necesarul de lichidităţi pentru cheltuielile bugetare, - contractează împrumuturi, - subîmprumută sume, - emite scrisori de garanţie, - restituie împrumuturile, dobânzile şi comisioanele aferente, - ţine conturile specifice (contabilitatea datoriei publice), - elaborează proiectul legii anuale privind plafonul de îndatorare, - elaborează contul general anual al datoriei publice, ca anexă la contul general anual de execuţie a bugetului de stat, - ţine Registrul datoriei publice în care se ţine evidenţa datoriei publice, registru care cuprinde patru componente: (1) Subregistrul datoriei publice guvernamentale interne, (2) Subregistrul datoriei publice guvernamentale externe, (3) Subregistrul datoriei publice locale interne, (4) Subregistrul datoriei publice locale externe. Fiecare subregistru are două poziţii: datorie publică directă şi datorie publică garantată.

110

10

CHELTUIELILE PUBLICE

10.1. Noţiunea de cheltuieli publice

Cheltuielile publice reprezintă modalităţi de repartizare şi utilizare a fondului bănesc bugetar, în vederea satisfaceri necesităţilor generale ale societăţii. Mărimea cheltuielilor publice diferă de la o țară la alta şi de la o perioadă la alta, structura cheltuielilor fiind influenţată de o serie de factori, cum ar fi gradul de ocupare a forței de muncă, mărimea veniturilor populației, structura pe vârste.

Legea bugetară anuală este documentul care prevede şi autorizează, pentru fiecare an bugetar, cheltuielile bugetare şi reglementări specifice legate de acestea. Sumele aprobate cu titlu de cheltuieli prin legea bugetară anuală reprezintă limite maxime care nu pot fi depăşite. Angajarea cheltuielilor publice se face numai în limita creditelor bugetare aprobate. Sumele alocate cu titlu de credit bugetar prin legea bugetară anuală în vederea acoperirii anumitor cheltuieli nu pot fi utilizate în alte scopuri decât cele aprobate. Din punct de vedere al întinderii în timp a autorizării bugetare, cheltuielile aprobate prin legea bugetară anuală sunt de două categorii: cheltuieli anuale şi cheltuieli multianuale. Pentru acţiunile multianuale se înscriu în buget, distinct, creditele de angajament şi creditele bugetare. În vederea realizării acţiunilor multianuale ordonatorii de credite încheie angajamente legale, în limita creditelor de angajament aprobate prin buget pentru anul bugetar respectiv. Angajamentul legal este orice act juridic din care rezultă sau ar putea rezulta o obligaţie pe seama fondurilor publice. Creditul de angajament reprezintă limita maximă a cheltuielilor ce pot fi angajate, în timpul exerciţiului bugetar, în limitele aprobate. Creditele bugetare reprezintă sumele aprobate prin buget, reprezentând limita maximă până la care se pot ordonanţa şi efectua plăţi în cursul anului bugetar pentru angajamentele contractate în cursul exerciţiului bugetar ori din exerciţii anterioare pentru acţiuni multianuale, respectiv se pot angaja, ordonanţa şi efectua plăţi din buget.

111

10.2. Clasificarea cheltuielilor publice

În literatura de specialitate, cheltuielile publice se grupează după diferite criterii. Pentru înţelegerea rolului cheltuielilor publice precum şi a caracterului şi conţinutului politicii economice promovate de către stat, prin intermediul cheltuielilor sale, este necesară cunoaşterea structurii acestora după destinaţia pe care o au. În general, pentru îndeplinirea funcţiilor sale, statul efectuează următoarele cheltuieli:

cheltuieli publice pentru scopuri sociale;

cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare;

cheltuieli militare;

cheltuieli pentru funcţionarea aparatului de stat;

cheltuieli publice cu caracter economic;

alte cheltuieli.

10.3. Cheltuieli publice în domeniul social

În această categorie intră cele pentru finanţarea învăţământului public şi subvenţionarea celui privat, pentru apărarea sănătăţii prin înfiinţarea reţelei de spitale de stat şi organizarea altor acţiuni sanitare, pentru organizarea sistemului securităţii şi asistenţei sociale, etc. Cheltuielile făcute de stat pentru învătământ sau investiţiile

în capital uman, cum mai sunt denumite, cu un randament mare pentru colectivitate, ocupă o pondere importantă în bugetele naţionale, cu toate că finanţarea acestei activiţăţi se asigură nu numai pe seama resurselor bugetare, ci şi a resurselor care provin din taxe școlare, donaţii, venituri obţinute prin exploatarea proprietăţilor aparţinând şcolilor sau din unele servicii desfăşurate de către acestea către terţi. Cheltuielile publice pentru sănătate sunt cheltuieli făcute cu asistenta medicală. Astfel, cheltuielile efectuate în perioada copilăriei şi adolescenţei, deci pentru asigurarea sănătăţii unor persoane care se pregătesc să intre în activitatea productivă, fac parte din investiţiile în resurse umane, având acelaşi caracter cu cheltuielile pentru învătământ. Cele efectuate în perioada în care beneficiarii lor

desfășoară o activitate productivă sunt îndreptate spre menţinerea

112

stării de sănătate a populaţiei active şi sunt recuperabile din veniturile realizate de cei cărora li s-a menţinut capacitatea de muncă. Cheltuielile efectuate pentru îngrijirea medicală a persoanelor în vârstă sau care şi-au pierdut definitiv capacitatea de muncă sunt suportate din veniturile create de acestea în perioada de activitate productivă. Cheltuieli publice pentru sănătate sunt asigurate din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a ocrotirii şi promovării sănătăţii populaţiei care asigură acordarea unui pachet de servicii de bază, reglementat prin lege. Persoanele beneficiare ale prestaţiilor de asigurări sociale sau asiguraţii sunt toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul în România, sub condiţia plăţii contribuţiilor de asigurări sociale de sănătate.

Sistemul asigurărilor sociale are o sfera de cuprindere, un conţinut şi o structură diferită de la o ţară la alta, el fiind astăzi o componentă firească a raporturilor de muncă. Cheltuielile pentru asigurările sociale oscilează ca pondere de la o ţară la alta şi constau, în primul rând, în plata pensiilor şi, în al doilea rând, plata unor ajutoare în caz de boală ori accidente de muncă, alocaţii pentru familii defavorizate, indemnizaţii de şomaj, etc. Cheltuielile pentru asigurări sociale sunt acoperite din bugetul asigurărilor sociale de stat şi din bugetul asigurărilor de șomaj. Din sfera mai largă a cheltuielilor sociale fac parte şi cheltuielile pentru cultură care au în vedere organizarea, funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor culturale (biblioteci, muzee, teatre, filarmonici, operă, operetă, patrimoniul cultural), dar şi cele de media, edituri, case de film. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului. Principalele surse de finanţare sunt fondurile bugetere, încasări proprii ale instituţiilor respective, donaţiile, sponsorizările. Cheltuieli publice pentru cultură, culte, activitate sportivă şi tineret contribuie la educarea spirituală, estetică, morală, dar și fizică a populaţiei prin activităţi artistice, religioase, sportive sau divertisment.

10.4. Cheltuieli pentru cercetere-dezvoltare Aceste cheltuieli reflectă politica statului în domeniul ştiinţei şi sunt efectuate de acesta pentru a susţine şi a încuraja inovarea.

113

Finanţarea acestui domeniu se face cu anumite diferenţieri, în raport cu forma pe care o îmbracă cercetarea: - cercetarea fundamentală al cărei scop este inovarea teoretică, extinderea limitelor cunoaşterii; este finanţată în mare măsură de către stat; - cercetarea aplicativă al cărei scop este inovarea practică, respectiv crearea de produse / servicii / tehnologii / tehnici / reţele noi sau îmbunătăţite; este finanţată în mare măsură de agenţii economici; - cercetarea de dezvoltare al cărei scop este aplicarea cercetării şi / sau transferul ei în economie şi societate şi care este finanţată în mare măsură de agenţii economici. Principalele surse de finanţare sunt: bugetul de stat, fonduri de cercetare – dezvoltare ale agenţiilor economici, surse externe. O poziţie aparte şi un rol deosebit în acest domeniu revine universităţilor, care efectuează cercetări pe bază de contract (cu statul sau cu agenţii economici) şi care îşi constituie fondurii proprii pe care, în mare măsură, le folosesc pentru finanţarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură) pentru întreţinerea unui mediu de documentare, de comunicare şi de schimb de informaţii de înaltă operativitate, ca şi pentru formarea resursei umane.

10.5. Cheltuieli militare

Cheltuieile militare reprezintă unul dintre capitolele cele mai importante ale cheltuielilor publice, având o pondere ridicată în bugetele statelor. Aceste cheltuieli sunt neproductive şi risipitoare, afectând în mod deosebit economiile ţărilor în curs de dezvoltare, unde ritmul de creştere a cheltuielilor militare depăşeşte pe cel al venitului naţional. Cheltuielile militare sunt clasificate în literatura de specialitate în două categorii: directe şi indirecte. Din prima categorie fac parte cheltuielile cu întreţinerea în ţară şi pe teritorii străine a armatei, flotei marine şi aeriene, achiziţionarea de armament, echipamant militar, mijloace de subzistenţa, etc. care figurează în bugetele ministerelor respective. Din cea de-a doua categorie fac parte cheltuielile legate de lichiderea urmărilor războiului, cum ar fi: plăţiile în contul datoriei publice contractate în timpul războiului și reparaţiile (despăgubirile) de război; pensiile datorate invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război;

114

cheltuieli legate de aplicarea unor acorduri internaţionale cu caracter militar, cheltuieli cu pregătirea de războaie.

10.6. Cheltuieli pentru funcţionarea aparatului de stat

Organele din acest aparat se preocupă de cele mai variate probleme, începând cu elaboararea şi adoptarea legilor, întreţinerea de relaţii diplomatice cu alte state, stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor, canalizare, salubritate, iluminatul public, îngrijirea parcurilor, înregistrarea actelor de stare civilă, şi până la sistematizarea teritorială, construirea de drumuri şi poduri, întreţinerea şi repararea străzilor, protecţia mediului înconjurător, apărarea contra inundaţiilor, paza contra incediilor. La acestea se adaugă cheltuielile privind organele însărcinate cu menţinerea ordinii publice, şi anume: poliţia şi jandarmeria, siguranţa statului, justiţia, deci întreg aparatul cu atribuţii coercitive. Mărimea cheltuielilor pentru funcţionarea aparatului de stat sporeşte o dată cu creşterea complexităţii vieţii economice-sociale, ajungând astăzi în ţările dezvoltate la peste o treime din venitul naţional şi deţinând ponderea cea mai importantă în totalul cheltuielilor publice. Aceste cheltuieli se referă nu numai la salariile funcţionarilor de stat, ci şi la mijloacele materiale şi tehnice pe care trebuie să le aibă la dispoziţie. Nivelul salariilor funcţionarilor publici are o deosebită importanţă pentru funcţionarea corespunzătoare a organelor statului. Neluarea în considerare a acestei realităţi poate duce la grave fenomene de disfuncţionabilitate, inclusiv la corupţie.

10.7. Cheltuieli publice pentru acţiuni economice Resursele băneşti destinate finanţării economiei naţionale servesc la:

realizarea investiţiilor; în această categorie se includ construirea de fabrici, întreprinderi, uzine noi şi echiparea lor cu maşinile, utilje şi unelte necesare producţiei, precum şi reconstruirea, modernizarea şi lărgirea celor existente;

reparații și dotări;

acoperirea unor diferenţe de preţ (cu alte cuvinte acordarea unor subvenţii) la import sau export;

115

acoperirea cheltuielilor pentru finanţarea acţiunilor agronomice, zootehnice şi veterinare, de gospodărie comunală, întreţinerea şi repararea drumurilor şi podurilor;

constituirea rezervelor de stat. Cheltuielile publice cu caracter economic au cunoscut o creştere deosebită în perioada postbelică, concretizând conţinutul politicilor intervenţioniste.

116

11

Sistemul fiscal din România - principiile, structura şi nivelul

fiscalităţii

11.1. Politica fiscală

Politica fiscală este un ansamblu de instrumente de

intervenţie aparţinând statului constând în formarea veniturilor

bugetare, repartizarea (alocarea) cheltuielilor, asigurarea echilibrului

bugetar.

Putem defini politica fiscală ca fiind volumul şi provenienţa resurselor de alimentare a fondurilor publice, metodele de prelevare (colectare) care urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite şi mijloacele de realizare a acestora.

Ea poate urmări şi atingerea unor scopuri pur fiscale, dar şi

economice, sociale, militare. Astfel, ea este o parte integrantă a

acţiunilor economice generale întreprinse de stat.

Deoarece prelevările de resurse băneşti de la persoane fizice şi

juridice la fondurile publice conduc la scăderea patrimoniului

contribuabilului, aceste prelevări trebuie să fie stabilite de autorităţile

publice competente şi să îmbrace o formă juridică adecvată – aceea

de lege – astfel încât să fie opozabilă tuturor membrilor societăţii.

Autorităţile publice pot promova o politică fiscală care să trateze

egal pe toţi contibuabilii – stabilind contribuţii egale – (politică fiscală

egalitaristă) sau pot face diferenţieri în tratamentul fiscal (politică

fiscală intervenționistă), în funcţie de mai multe criterii:

- forma de proprietate,

- forma juridică,

117

- dimensiune,

- ramura economică,

- zona geografică,

- sediul agentului economic,

- puterea contributivă a plătitorului, dată de volumul veniturilor şi

mărimea averii,

- grupa socio-profesională din care face parte (salariat,

pensionar, etc.)

- situaţia personală (dacă este căsătorit sau necăsătorit, dacă

are sau nu copii, etc.).

Politica fiscală dispune, aşadar, de numeroase pârghii de

influenţare a proceselor economice, care trebuie astfel conduse

pentru a încuraja agenţii economici să facă investiţii productive,

pentru a dezvolta anumite domenii de activitate, pentru a stimula

munca şi economisirea, etc. Intervenţionismul fiscal se poate

manifesta, spre exemplu, sub forma acordării unor scutiri (exonerări),

reduceri sau deduceri fiscale. Utilizarea instrumentelor fiscale (spre

exemplu, numărul şi varietatea impozitelor, tipul de impozitare –

progresiv sau cotă unică, reduceri, scutiri şi deduceri fiscale),

conturează strategia în domeniul fiscal care urmăreşte creşterea

economică.

11.2. Aparatul fiscal

Realizarea politicii fiscale este de neconceput fără existenţa

unei structuri instituţionale adecvate reprezentată de aparatul fiscal.

118

Acesta cuprinde totalitatea organelor fiscale şi de control ale

statului ale căror atribuţii sunt:

- stabilirea cuantumului impozitelor şi taxelor,

- urmărirea şi încasarea lor,

- controlul respectării legalităţii în acest domeniu.

11.3. Raportul juridic fiscal

În România latura legislativă a activităţii fiscale este realizată de

Parlament, iar latura executivă revine Guvernului, prin Ministerul

Finanţelor. În procesul constituirii fondurilor băneşti ale statului se

nasc raporturi juridice fiscale.

Obiectul acestor raporturi constă în sume de bani

reprezentând taxe şi impozite datorate de persoane fizice şi juridice.

Subiectele raporturilor juridice fiscale sunt statul (care are dreptul de a impune, de a stabili impozite) şi contribuabilii (care au obligaţia de a participa la realizarea veniturilor statului). Între stat şi contribuabil există un raport de subordonare: statul este reprezentat de organele fiscale care compun aparatul fiscal şi, în calitate de autoritate publică, are puterea de a stabili şi aplica un sistem de impozitare pe teritoriul său. Contribuabilii sunt persoane fizice sau juridice care realizează venituri sau deţin bunuri supuse impozitării şi care au obligaţia juridică de a plăti anumite impozite.

Conţinutul raporturilor juridice fiscale este format din drepturile

şi obligaţiile ce revin subiectelor acestor raporturi, drepturi şi obligaţii

prevăzute în legislaţia fiscală.

119

11.4. Sistemul fiscal

Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor

provenite de la persoane fizice şi juridice care alimentează bugetele

publice. Este vorba despre ceea ce în practică se numeşte

fiscalitate.

După revoluţia anticomunistă din 1989, în România a fost

promovat un (pachet) set de reforme care a cuprins şi reforma

fiscală. S-a urmărit crearea unui sistem fiscal coerent şi eficient. A

fost creat cadrul legislativ al privatizării şi organizării activităţilor pe

baza liberei iniţiative, extinderea sectorului privat impunând și

organizarea unui sistem fiscal care să-l încurajeze.

11.5. Principiile fiscalităţii

l

Prezentăm principiile generale ale fiscalităţii, cu precizarea că,

în anumite perioade istorice este posibil să se acorde eficiență doar

unora dintre acestea, corespunzător programului de guvernare

câștigător în alegeri.

1) Justificarea impozitului

Impozitul este justificat prin aceea că funcţionarea oricărei societăţi

implică costuri, care sunt acoperite din resurse proprii ale statului şi

din impozite.

2) Principiul individualităţii

Idealul democratic implică faptul că individul să fie lăsat liber în

alegerile sale, inclusiv în utilizarea veniturilor. Fiscalitatea nu trebuie

120

să aibă drept scop influenţarea alegerilor individuale pe care cetăţenii

le fac.

3) Principiul nediscriminării

Impozitul nu trebuie să fie discriminatoriu, trebuie să existe aceleaşi

reguli pentru toţi contribuabilii. Măsurile discriminatorii sunt

incompatibile cu o societate liberă.

4) Impozitul trebuie să fie impersonal

Aplicarea acestui principiu conduce la preferarea impozitelor aşezate

asupra bunurilor şi nu a celor aşezate asupra persoanelor, astfel

încât să nu se ajungă la cercetarea inchizitorială a vieţii persoanelor

sau gestiunii întreprinderilor.

5) Principiul de neutralitate

Impozitul trebuie să fie favorabil unei economii eficiente. Impozitarea

excesivă a agenţilor economici penalizează managementul superior,

iar interesul pentru eficienţă va scădea.

6) Principiul de legitimitate

Veniturile care provin din servicii efectiv prestate societăţii (salariile,

profitul) sunt legitime, meritate şi nu trebuie să fie apăsate de o

fiscalitate exesivă.

7) Principiul de non – arbitru sau certitudinea impunerii

Principiile care guvernează impozitul trebuie să fie clare, simple şi să

nu lase loc interpretărilor. Ele trebuie discutate în Parlament, în mod

democratic.

8) Principiul echității fiscal

Acest principiu presupune impunerea diferită a veniturilor persoanelor

fizice, în funcție de mărimea acestora.

9) Principiul neutralității măsurilor fiscale

121

Este vorba despre neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor și capitalurilor.

10) Principiul eficenței impunerii

Eficienţa impunerii presupune asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore. Art. 53 din Constituţia României prevede că: „Cetăţenii au obligaţia

să contribuie, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice.

Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a

sarcinilor fiscale.

Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în

situaţii excepţionale”.

Codul fiscal adoptat în 2003 stabileşte cadrul legal pentru impozitele

şi taxele care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale,

precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi

taxe, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora.

Codul de procedură fiscală adoptat în anul 2003 reglementează

drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind

administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi

bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal. Prin administrarea

impozitelor şi taxelor, în accepţiunea Codului de procedură fiscală, se

înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în

legătură cu:

a) înregistrarea fiscal,

122

b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi

taxelor,

c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrativ-

fiscale.

11.6. Structura sistemului fiscal (fiscalităţii)

Structura fiscalităţii din România, aşa cum este ea

reglementată de art. 2 din Codul Fiscal Român, este următoarea:

a) impozitul pe profit;

b) impozitul pe venit;

c) impozitul pe venitul microîntreprinderilor;

d) impozitul pe veniturile obţinute din România de

nerezidenţi;

e) impozitul pe reprezentanţe;

f) taxa pe valoarea adăugată;

g) accizele;

h) impozitele şi taxele locale.

Toate impozitele şi taxele se plătesc în moneda naţională a

României, iar sumele exprimate într–o monedă străină se convertesc

în moneda naţională României.

Codul fiscal cuprinde şi reglementarea unor aspecte fiscale

internaţionale care vizează evitarea dublei impuneri. Dubla impunere

este supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru

aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări

diferite. Ea apare numai în cazul impozitelor directe (impozitul pe

venit şi impozitul pe avere). Eliminarea dublei impuneri internaţionale

123

reprezintă o necesitate pentru a asigura dezvoltarea relaţiilor

economice internaţionale, libertatea de circulaţie a muncii şi a

capitalului.

România a încheiat convenţii pentru evitarea dublei impuneri cu

peste 80 de state. Convenţiile au la bază pricipiile conţinute de

modelele de convenţii elaborate de Organizaţia pentru Cooperare

Economică şi Dezvoltare (OECD). Dacă prevederile Codului Fiscal

Român contravin prevederilor unui tratat la care România este parte,

se aplică prevederile acelui tratat.

În cele ce urmează vom face scurte referiri la impozitele

reglementate de Codul fiscal.

11.6.1. Impozitul pe profit

Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile

realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de

venituri, într-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi

la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. Codul Fiscal stabileşte

care sunt veniturile neimpozabile şi cheltuielile deductibile.

Anul fiscal este anul calendaristic, iar cota standard a

impozitului pe profit este de 16%.

Barurile de noapte, discotecile, cazinourile, pariurile sportive

plătesc cel puțin un impozit pe profit de 5% (impozit minim). Codul

Fiscal prevede, de asemenea, scutiri şi reduceri pentru anumite

categorii de contribuabili.

124

11.6.2. Impozitul pe venit

Impozitul pe venit se aplică asupra următoarelor venituri:

- venituri din activităţi independente (activităţi comerciale,

profesii libere, drepturi de proprietate intelectuală) ;

- venituri din salarii;

- venituri din cedarea folosinţei bunurilor mobile sau imobile;

- venituri din investiţii (dividende, dobânzi, transferul titlurilor

de valoare, vânzare – cumpărare de valută pe bază de

contract);

- venituri din pensii;

- venituri din premii sau jocuri de noroc;

- venituri din activităţi agricole (cultivarea şi vânzarea florilor,

legumelor şi zarzavaturilor din sere; cultivarea şi vânzarea

arbuştilor, plantelor decorative şi ciupercilor; exploatarea

pepinierelor viticole şi pomicole);

- venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;

- venituri din alte surse.

Cota standard este de 16%, iar anul fiscal este anul calendaristic.

11.6.3. Impozitul pe venitul microîntreprinderilor

O microîntreprindere este o persoană juridică română, care

îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie

a anului precedent:

- realizează venituri, altele decât cele din consultanţă şi management;

- are de la 1 la 9 salariaţi;

125

- realizează venituri care nu depăşesc echivalentul în lei a

100.000 Euro;

- capitalul social este deţinut de alte persoane decât statul,

autorităţile locale, instituţii publice.

Cota de impozitare este de 3,5%. Microîntreprinderile pot opta

între impozitul pe profit şi acest impozit.

11.6.4. Impozitul pe veniturile obţinute din România de

nerezidenţi

Este nerezident orice persoană juridică străină şi orice

persoană fizică nerezidentă.

Persoana juridică străină este orice persoană juridică care nu a

fost înfiinţată în conformitate cu legislaţia din România sau care nu

are locul de exercitare a conducerii efective în România.

Persoană fizică nerezidentă este orice persoană fizică care nu

îndeplineşte nici una din următoarele condiţii:

- are domiciliul în România;

- centrul intereselor vitale ale persoanei se află în România

(spre exemplu, familia se află în România);

- este prezentă pentru o perioadă sau mai multe perioade ce

depăşesc în total 183 de zile, într-un interval de 12 luni

consecutive;

- cetăţean român care lucrează în străinătate, ca funcţionar ori

angajat al României într-un stat străin.

Dacă cel puţin una dintre aceste condiţii este îndeplinită, atunci

este vorba despre o persoană fizică rezidentă.

126

Impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți se

aplică asupra veniturilor brute impozabile, obţinute în România

(dividende, dobânzi, comisioane, venituri din activităţi sportive,

divertisment, salarii, prestări de servicii, profesii independente, pensii,

transporturi, premii, jocuri de noroc). Veniturile supuse impunerii se

determină pe fiecare sursă, potrivit regulilor specifice fiecărei

categorii de venit.

11.6.5. Impozitul pe reprezentanţe

Orice persoană juridică străină care are o reprezentanţă

autorizată să funcţioneze în România, are obligaţia de a plăti un

impozit anual. Impozitul pe reprezentanţă, pentru un an fiscal, este

egal cu echivalentul în lei a sumei de 4000 Euro, la cursul de

schimb al pieței valutare, comunicat de BNR, valabil în ziua în care

se efectuează plata impozitului către bugetul de stat.

Orice persoană juridică străină are obligaţia de a plăti impozitul pe reprezentanţă la bugetul de stat, în două tranşe egale, până la datele de 25 iunie şi 25 decembrie inclusiv.

11.6.6. Taxa pe valoare adăugată

Taxa pe valoare adăugată este un impozit indirect care se datorează la bugetul de stat şi se aplică, potrivit art.126 Cod fiscal, asupra operaţiunilor care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

1. constituie o livrare de bunuri sau prestare de servicii

efectuate cu plată;

127

2. locul de livrare sau prestare este în România;

3. livrarea sau prestarea este realizată de o persoană

impozabilă;

4. livrarea sau prestarea să rezulte din una dintre următoarele

activitaţi economice: producţie, comerţ, prestări servicii,

inclusiv activităţi extractive, agricole, profesii libere.

Codul fiscal reglementează și exigibilitatea taxei care reprezintă

data la care autoritatea fiscală devine îndreptăţită, în baza legii, să

solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei, chiar dacă

plata acestei taxe poate fi amânată.

Cota standard a TVA este de 24% .

Cota redusă de 9% se aplică pentru următoarele prestări de servicii şi/sau livrări de bunuri: a) serviciile constând în permiterea accesului la castele, muzee, case memoriale, monumente istorice, monumente de arhitectură şi arheologice, grădini zoologice şi botanice, târguri, expoziţii şi evenimente culturale, cinematografe; b) livrarea de manuale şcolare, cărţi, ziare şi reviste, cu excepţia celor destinate exclusiv sau în principal publicităţii; c) livrarea de proteze şi accesorii ale acestora, cu excepţia protezelor dentare; d) livrarea de produse ortopedice; e) livrarea de medicamente de uz uman şi veterinar; f) cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcţie similară, inclusiv închirierea terenurilor amenajate pentru camping. Cota redusă de 5% se aplică pentru livrarea locuinţelor, ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite. Prin locuinţă livrată ca parte a politicii sociale se înţelege: a) livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate drept cămine de bătrâni şi de pensionari; b) livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, destinate a fi utilizate drept case de copii şi centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap;

128

c) livrarea de locuinţe care au o suprafaţă utilă de maximum 120 m², exclusiv anexele gospodăreşti, a căror valoare, inclusiv a terenului pe care sunt construite, nu depăşeşte suma de 380.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, achiziţionate de orice persoană necăsătorită sau familie; orice persoană necăsătorită sau familie poate achiziţiona o singură locuinţă cu cota redusă de 5%, respectiv: 1. în cazul persoanelor necăsătorite, să nu fi deţinut şi să nu deţină nicio locuinţă în proprietate pe care au achiziţionat-o cu cota de 5%; 2. în cazul familiilor, soţul sau soţia să nu fi deţinut şi să nu deţină, fiecare sau împreună, nicio locuinţă în proprietate pe care a/au achiziţionat-o cu cota de 5%; d) livrarea de clădiri, inclusiv a terenului pe care sunt construite, către primării în vederea atribuirii de către acestea cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei. Codul fiscal reglementează scutirile de la plata taxei, deducerile,

persoanele care datorează taxa, precum și obligațiile acestora

(înregistrare, plată, emiterea facturii, ținerea evidenței operațiunilor

pentru care se datorează TVA).

Perioada fiscală pentru TVA este luna calendaristică.

11.6.7. Accizele

Sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de

stat pentru produse provenite din producţia internă sau import, şi

anume:

11.7. bere

11.8. vinuri

11.9. băuturi fermentate

11.10. produse intermediare

11.11. alcool etilic

129

11.12. produse din tutun

11.13. uleiuri minerale

11.14. alte produse accizabile: cafea, confecţii din blănuri naturale,

articole de cristal, bijuterii de aur, autoturisme şi autoturisme

de teren, produse de parfumerie, aparate video,

dubluradiocasetofoane, aparate de luat imagini, cuptoare cu

microunde, aparate de aer condiţionat, arme de vânătoare sau

uz individual, iahturi şi bărci.

Accizele sunt datorate de agenţii economici care produc sau

importă astfel de bunuri. Se plătesc la bugetul de stat până la data

de 25 ale lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă (la data

livrării sau la data înregistrării declaraţiei vamale de import, în cazul

celor importate).Codul fiscal stabileşte nivelul accizei pentru fiecare

produs în parte, spre exemplu: benzină cu plumb - echivalentul în lei

a 480 Euro/tonă.

11.6.8. Impozite şi taxe locale

Autorităţile administrației publice locale adoptă decizii cu privire

la stabilirea impozitelor şi taxelor locale pentru un an calendaristic,

având şi obligaţia de a asigura acces gratuit la informaţii privind

impozite şi taxe locale. Impozitele şi taxele locale se constituie

venituri la bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale

(comune, oraşe, municipii, judeţe).

Sunt impozite și taxe locale:

a. impozitul pe clădiri

b. impozitul pe teren

130

c. taxa asupra mijloacelor de transport

d. taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor,

autorizaţiilor

e. taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă şi

publicitate

f. impozitul pe spectacole

g. taxa hotelieră

h. taxe speciale sau parafiscale

i. alte taxe locale.

131

12

CONTROLUL FINANCIAR

12.1. Noțiunea de control financiar

Noțiunea de control provine din expresia latină contra rolus

care însemna verificarea actului original după duplicatul care se

încredința, în acest scop, unei alte persoane.

Controlul financiar, ca o componentă a controlului economic,

are ca obiectiv cunoașterea de către stat a modului cum sunt

administrate mijloacele materiale și financiare de către societățile

comerciale publice, modul de realizare și cheltuire a banului public,

asigurarea echilibrului financiar, realizarea eficienței economico-

financiare, dezvoltarea economiei naționale, înfăptuirea produsului

social (Dan Drosu Șaguna).

12.2. Rolul controlului financiar

Controlului financiar are rolul de a asigura :

- organizarea mai bună a muncii,

- întărirea ordinii și disciplinei în organizarea și desfășurarea

activității economice,

- întărirea disciplinei tehnologice,

- gospodărirea eficientă a mijloacelor materiale, financiare și

de muncă,

- respectarea și aplicarea fermă a legislației țării de către toți

membrii societății,

132

- organizarea și conducerea științifică a întregii activități

social-economice pe baza coordonatelor stabilite în

elaborarea programelor de dezvoltare,

- transformarea deciziei în acțiune și a acțiunii în rezultate

eficiente.

12.3. Funcțiile controlului financiar

Controlul financiar îndeplinește următoarele funcții:

1. Funcția de evaluare are în vedere acte și operațiuni de estimare a situației existente la un moment dat, a rezultatelor obținute la sfârșitul unei perioade, a modului de desfășurare a activității în condiții de normalitate, legalitate și eficiență. Această funcție implică :

- o apreciere completa reala, exacta si concreta a activitatii

controlate,

- sugestii, propuneri si stabilirea si aplicarea masurilor pentru

imbunatatirea rezultatelor activitatii controlate.

2. Funcția preventivă constă într-o serie de măsuri luate de

organele de control în vederea evitării și eliminării unor fraude,

înainte de a se produce efectele negative ale acestora, prin

identificarea și anularea cauzelor care le generează sau le

favorizează.

3. Funcția de documentare prin care se asigură cunoașterea

cantitativă și calitativă a problemelor ce fac obiectul dezvoltării

economico-sociale, controlul participând nemijlocit la actul de

conducere, furnizând date și informații pentru fundamentarea

deciziilor economico-financiare.

133

4. Funcția recuperatorie constă în acțiunea de descoperire și

recuperare a pagubei și luarea de măsuri față de cei vinovați.

5. Funcția pedagogică, de generalizare a experienței pozitive.

12.4. Obiectul controlului financiar

Obiectul controlului financiar îl formează actele și operațiunile

emise sau înfăptuite de agenții economici, înstituțiile publice, precum

și de alți participanți la viața economico-financiară a statului.

Echipele de control trebuie să urmărească dacă actele și

operațiunile care fac obiectul examinării îndeplinesc condițiile de

legalitate, operativitate, eficiență, economicitate și realitate.

12.5. Formele controlului financiar

1. În funcție de momentul în care se realizează distingem:

control financiar preventiv, concomitent și ulterior.

a) Controlul financiar preventiv

Controlul financiar preventiv este activitatea prin care se

verifică legalitatea și regularitatea operațiunilor care urmează a

fi efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului

public, înainte de aprobarea acestora.

Legalitatea este caracteristica unei operațiuni de a respecta

toate prevederile legale care îi sunt aplicabile, în vigoare la data

efectuării acesteia. Regularitatea este caracteristica unei operațiuni

de a respecta sub toate aspectele ansamblul principiilor și regulilor

134

procedurale și metodologice care sunt aplicabile categoriei de

operațiuni din care face parte. Prin operațiune înțelegem orice

acțiune cu efect financiar pe seama fondurilor publice sau a

patrimoniului public, indiferent de natura acesteia. Fondurile publice

sunt sumele alocate din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul

asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul

trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele

instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat,

după caz, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri

proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate

sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri

se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe

nerambursabile, credite externe contractate sau garantate de

autoritățile administrației publice locale, precum și din bugetele

instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale.

Patrimoniul public reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor

statului, unităților administrativ – teritoriale sau ale entităților publice

ale acestora, dobândite sau asumate cu orice titlu. Drepturile și

obligațiile statului și ale unităților administrativ – teritoriale se referă

atât la bunurile din domeniul public, cât și la cele din domeniul privat

al statului și al unităților administrativ - teritoriale.

Din sfera instituțiilor publice fac parte : Parlamentul,

Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de

specialitate ale administrației publice, alte autorități publice,

institutiile publice autonome, precum și instituțiile din subordinea

acestora, indiferent de modul de finanțare a acestora.

135

Obiectul controlului financiar preventiv îl constituie proiectele de

operațiuni care vizează în principal:

angajamente legale și creditele bugetare sau credite de

angajament, după caz,

deschiderea și repartizarea de credite bugetare,

modificarea repartizării pe trimestre și pe subdiviziuni ale

clasificației bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virări de

credite,

ordonanțarea cheltuielilor,

efectuarea de încasări în numerar,

constituirea veniturilor publice, în privința autorizării și a stabilirii

titlurilor de încasare,

reducerea, eșalonarea și anularea titlurilor de încasare,

constituirea resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene,

reprezentând contribuția viitoare a României la acest organism,

recuperarea sumelor avansate și care ulterior au devenit

necuvenite,

vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din

domeniul privat al statului sau al unităților administrativ –

teritoriale,

concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al

statului sau al unităților administrativ – teritoriale,

alte tipuri de operațiuni, stabilite prin ordin al ministrului

finanțelor publice.

136

În funcție de specificul entității publice, conducătorul acesteia

poate decide executarea controlului financiar preventiv și asupra

altor tipuri de proiecte de operațiuni.

Autoritatea de reglementare și coordonare a controlului

financiar preventiv pentru toate entitățile publice (autorități publice,

instituții publice, companii/societăți naționale, regii autonome,

societăți comerciale la care statul sau o unitate administrativ –

teritorială este acționar majoritar, cu personalitate juridică, care

utilizează/administrează fonduri publice și/sau patrimoniul public),

este Ministerul Finanțelor Publice.

Controlul financiar preventiv se exercită în următoarele forme :

- control financiar preventiv propriu,

- control financiar preventiv delegat.

Controlul financiar preventiv propriu se exercită la toate

entitățile publice și asupra tuturor operațiunilor cu impact financiar

asupra fondurilor publice și a patrimoniului public. Entitățile publice,

prin conducătorii acestora, au obligația de a organiza controlul

financiar preventiv propriu și evidența angajaților în cadrul

compartimentului contabil. Controlul financiar preventiv propriu se

exercită, prin viză, de persoane din cadrul compartimentului financiar-

contabil, desemnate în acest sens de către conducătorul entității

publice. Aceste persoane trebuie să aibă competențele profesionale

solicitate de activitatea de control. Actul de numire va stabili și limitele

competenței în exercitarea controlului financiar preventiv propriu.

Controlul financiar preventiv delegat se exercită la ordonatorii

principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale

de stat, precum și ai bugetului oricărui fond special, prin controlori

137

delegați ai Ministerului Finanțelor Publice. Controlorul delegat este un

functionar public, angajat al Ministerului Finanțelor Publice.

Ordonatorul de credite este persoana împuternicită prin lege

sau prin delegare, potrivit legii, să dispună și să aprobe operațiuni.

Ministerului Finanțelor Publice numește, prin ordin, pentru

fiecare instituție publică în care se exercită funcția de ordonator

principal de credite al bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale

sau bugetul oricărui fond special, unul sau mai mulți controlori

delegați, în funcție de volumul și complexitatea activității instituției

respective.

Prin norme metodologice aprobate de Ministerul Finanțelor

Publice se stabilesc :

- tipurile de operațiuni ale căror proiecte se supun

controlului financiar preventiv delegat,

- limitele valorice pentru care se efectuează controlul

financiar preventiv delegat, pe tipuri de operațiuni,

- documentele justificative care trebuie să însoțească

diferitele operațiuni,

- modul în care trebuie efectuat controlul financiar preventiv

delegat pentru fiecare tip de operațiune.

În structura Ministerului Finanțelor Publice, la nivel central și

teritorial, se organizează Corpul controlorilor delegați care cuprinde

ansamblul controlorilor delegați, fiind condus de Controlorul financiar

șef.

Controlul financiar preventiv este un control specializat prin

care se urmărește prevenirea fenomenelor negative și a

disfuncționalităților din economie, ca urmare a încălcării dispozițiilor

138

legale. Astfel, se pot evita plățile duble, nelegale, ineficiente și

neoportune.

b)Controlul financiar concomitent

Controlul financiar concomitent se decide în timpul desfășurării proceselor economice și financiare, simultan cu efectuarea actelor și operațiunilor legate de aceste activități, în scopul de a interveni pentru corectarea, diminuarea ori eliminarea deficiențelor și ilegalităților. Se urmărește cunoașterea operativă a modului în care se îndeplinesc sarcinile și se gestionează patrimoniul. Această formă de control se exercită în interiorul unității, iar datele culese în timpul controlului sunt consemnate într-un registru de control.

c)Controlul financiar ulterior

Controlul financiar ulterior se exercită asupra actelor și operațiunilor economico-financiare după ce acestea au fost executate, de către organe din afara entității, cât și de organe proprii, prin acțiuni periodice.

2. După sfera de activitate controlul poate fi :

- intern - pe baza dispozițiilor stabilite de conducerea entității publice,

în concordanță cu obiectivele acesteia și cu reglementările legale, în

vederea administrării fondurilor în mod eficient.

- extern - pe baza documentelor existente la alți agenți economici.

3. După organele care-l execută distingem :

- control financiar ierarhic,

- control financiar de gestiune,

- control financiar de execuție.

4. După sectorul de activitate supus controlului există:

- control de magazie,

- control de documente.

5. După amploarea controlului poate fi vorba despre:

- control total,

139

- control parțial.

6. După modul de desfășurare controlul poate fi :

- periodic,

- permanent.

12.6. Metodele controlului financiar

Noțiunea de metodă provine de la cuvântul grecesc methodos,

care înseamnă drum, cale. Metodologia de control, ca ansamblu de

instrumente, se utilizează selectiv, diferențiat, în funcție de natura

activității și operațiunilor controlate.

1) Una dintre metode este controlul financiar faptic care constă în

stabilirea reală a existenței și mișcării mijloacelor materiale și bănești

și a desfășurarii activității economice și financiare. Se exercită la fața

locului prin observarea directă, constatând situații care nu rezultă din

documente. Se folosesc procedee ca :

- inventarierea,

- observarea directă,

- expertiza tehnică,

- analiza de laborator.

Inventarierea are ca obiectiv constatarea, la un moment dat, a

existenței cantitative și calitative a elementelor de activ și pasiv ale

unei unități și modul de executare a sarcinilor de către gestionari. Se

poate face comparație între datele stabilite și cele din documente,

constatându-se dacă există sau nu diferențe. Se face inopinat.

140

Observarea directă urmărește modul cum este organizat și

cum funcționează un compartiment, stabilind situații practice, dacă

personalul își îndeplinește atribuțiile de serviciu. Se face inopinat.

Expertiza tehnică și analiza de laborator stabilesc

integritatea valorilor materiale, realitatea unei operațiuni, calitatea

unor produse, conținutul unor lucrări, volumul manoperei, cantitatea

de materiale necesare pentru un produs, etc.

2)O altă modalitate de control este controlul financiar documentar

sau controlul documentar contabil care se realizează prin

procedee utilizate selectiv sau combinat.

Astfel, controlul sistematic presupune examinarea

documentelor și înregistrărilor contabile care dau posibilitatea să se

urmărească un anumit obiectiv, putându-se trage concluzii.

Controlul cronologic al documentelor se face în ordinea

înregistrării lor în evidența contabilă.

Controlul invers cronologic constă în controlul documentelor,

de la sfârșitul perioadei de control către începutul ei. Se folosește în

cazul unei sesizări, pentru a se stabili o omisiune/ eroare și momentul

când s-a produs.

Controlul formal se realizează pentru stabilirea autenticității

documentului, dacă el corespunde formei specifice acelei operațiuni

și cuprinde toate datele prevăzute obligatoriu.

Controlul financiar încrucișat constă în verificarea

documentelor unității controlate, concomitent cu o verificare a

documentelor unităților cu care aceasta are relații economice și

financiare, în scopul constatării autenticității actelor și operațiunilor

efectuate.

141

Controlul reciproc al operațiunilor și documentelor constă în

confruntarea operațiunilor și documentelor cu altele care conțin

aceleași elemente și care se gasesc în cadrul unității controlate.

Așadar, controlul documentelor este unul complex, putând fi planificat, atunci când este prevazut într-un plan, sau neplanificat, atunci când intervine ca urmare a unor evenimente neprevăzute care îl fac necesar. Controlul documentelor care stau la baza operațiunilor economice se face cu privire la forma și fondul documentelor, cât și cu privire la conținutul acestora.

3)Controlul poate fi departamental sau extradepartamental,

atunci când unitatea care controlează și cea controlată, aparțin

aceluiași departament sau fac parte din departamente diferite.

4)Controlul total se execută asupra tuturor actelor și operațiunilor

care au avut loc de la ultimul control financiar.

Din cauza volumului mare de muncă pe care îl presupune, nu

poate fi folosit decât la unitățile mici, în celelalte cazuri folosindu-se

controlul prin sondaj. Controlul prin sondaj cerceteză cele mai

reprezentative documente și operațiuni, care permit obtinerea unor

concluzii cu caracter general asupra obiectului urmărit. Se

caracterizeaza prin selectivitate, simplificând munca de control. Are,

însă, un mare dezavantaj, determinat tocmai de caracterul său

selectiv, și anume faptul că se pot omite operațiuni greșite sau

incorecte.

5)Controlul complex este acela prin care se controlează întreaga

activitate a unității (economică, financiară, tehnică, privind

personalul), în profunzime.

142

6)Controlul financiar mixt presupune folosirea mai multor

procedee, în scopul creșterii eficienței activității de verificare și

pentru a elimina dezavantajele specifice unor proceduri de control.

7)Controlul repetat reprezintă controlul urmat de altul sau alte

controale, atunci cînd rezultatele primului sau primelor controale

sunt nesatisfacătoare.

Controlul financiar nu se rezumă numai la a constata rezultatele

negative, abaterile, lipsurile, fraudele, ci se consideră încheiat atunci

când se elimină deficiențele constatate, luându-se măsuri pentru

restabilirea situației și îmbunătățirea activității, din dorința de a ajunge

la rezultate performante.

12.7. Procedura executării controlului financiar

Procedura executării controlului financiar este alcatuită dintr-un

ansamblu de acte și operațiuni privind organizarea, desfășurarea și

valorificarea rezultatelor acțiunii de control. Procedura controlului

financiar se desfășoară pe baza unui plan bine determinat, într-o

anumită ordine, care poate fi grupată în șase etape.

Prima etapă constă în pregătirea echipei de control

financiar, prin informarea și documentarea asupra următoarelor

aspecte: dispozițiile legale cu privire la specificul unității ce urmează

a fi controlată, actele normative cu caracter economico-financiar,

143

actele de control anterioare, măsurile luate în urma verificărilor

efectuate ca urmare a sesizărilor făcute de banca finanțatoare sau

întreprinderile cu care are legături economice unitatea care urmează

a fi controlată.

A doua etapă constă în prezentarea la unitatea în care

urmează să se desfășoare controlul. Organele de control cer

conducerii unității sprijinul pentru efectuarea controlului în bune

condiții, pentru a li se pune la dispoziție toate materialele necesare.

Urmează organizarea activității echipei de control. Se

întocmește un plan de lucru în care se prevăd obiectivele controlului,

metodele folosite, etc.

Următoarea etapă este desfășurarea propriu-zisă a acțiunii

de control, adică verificarea actelor, operațiunilor, legalitatea,

necesitatea, oportunitatea, economicitatea și realizarea acestora.

Controlul propriu-zis se realizează pe baza planului întocmit (a

graficului), urmărindu-se toate obiectivele propuse.

A cincea etapă constă în redactarea actelor de control, adică

fundamentarea concluziilor, constatărilor, consemnarea măsurilor

propuse, prezetarea abaterilor și dispozițiilor legale încălcate,

persoanele răspunzătoare, poziția acestora în fața echipei de control,

punctul de vedere al echipei și concluzia finală.

Ultima etapă constă în valorificarea rezultatelor acțiunii de

control, concretizată în luarea măsurilor și urmărirea executării lor de

către unitatea care a dispus controlul.

144

Toată această activitate poate fi sintetizată astfel :

- alegerea unității care urmează a fi controlată și a activității

ce se va desfășura,

- desfățurarea actiunii de control,

- valorificarea rezultatelor controlului.

12.8. Actele controlului financiar

Constatările făcute în urma controlului sunt consemnate în

următoarele acte:

Raportul de control este documentul principal al controlului care

cuprinde deficiențele și abaterile constatate, cauzele acestora,

precum și consecințele asupra bunei gospodăriri a unității controlate.

Acest act se întocmește pe capitole :

- I. o parte introductivă în care se trece numele organului de

control, unitatea care a dispus controlul, delegația pe baza

căreia s-a efectuat controlul, stadiul de executare a

indicațiilor obligatorii și a recomandărilor, perioada în care s-

a efectuat controlul;

- II. partea în care se consemnează deficiențele constatate,

grupându-le pe probleme, corespunzătoare obiectivelor

controlate ; pentru fiecare abatere se indică prevederile

legale încalcăte, persoanele răspunzătoare, cauzele și

consecințele acestora. Constatările sunt înscrise

sistematizat, concis, nu se admit ștersături sau corecturi.

- III. ultima parte în care se precizează că s-a încheiat

controlul, că au fost restituite toate documentele de care s-a

145

folosit organul de control, se precizează numărul de

exemplare care au fost încheiate.

Raportul de control se semnează de către organul de control și

de către conducerea unității controlate. Dacă se constată fapte care

atrag răspunderea penală se întocmește un act separat, semnat și de

persoanele vinovate și de martorii asistenți. La raportul de control se

anexează diferite documente: situații, tabele, acte, note de

constatare, note explicative.

Notele de constatare sunt acte constatatorii pentru situații în

care reconstituirea ulterioară nu este întotdeauna posibilă. Se

consemnează situații de fapt și măsuri luate pentru remedierea

deficiențelor.

Notele explicative se întocmesc în cazul în care se constată

abateri sau fraude care atrag raspunderea juridică. Aceste acte sunt

întocmite ca niște răspunsuri la întrebările organelor de control, pe

care le dau persoanele considerate răspunzatoare de abateri și alte

persoane care pot clarifica cauzele și împrejurările care au

determinat nerespectarea actelor normative. Aceste note contribuie la

definitivarea constatărilor controlului.

Procesul-verbal de contravenție se încheie în cazul în care

echipa de control constată încălcarea actelor normative cu privire la

disciplina financiară de către personalul din unitatea controlată și

cuprinde date cu privire la faptele savârșite, date despre persoana

răspunzătoare, cuantumul amenzii aplicate, termenul acordat pentru

remedierea deficiențelor, identitatea și semnătura martorului sau

confirmarea organului constatator că s-a încheiat în lipsa martorilor.

Se încheie în trei exemplare, din care unul se dă contravenientului,

146

unul rămâne la organul constatator, iar altul se dă secției care

execută amenda.

Nota de prezentare a raportului de control este un raport

personal al organului de control, cuprinzând concluzii și propuneri

referitoare la abaterile constatate. Nota se anexează la actele de

control încheiate.

Daca nu se constata deficiențe, nu se încheie raport de control,

ci o notă de expunere a concluziilor în care se consemnează

obiectivele și documentele controlate.

Actele organelor de control trebuie să fie : clare, complete, concise, obiective, bazate pe faptele și documentele controlate.