Doctrina economica neoclasica

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial s-a realizat in plan toretic sinteza propriu-zisa

dintre abordarea macroeconomica si abordarea dinamica. Astfel s-a conturat teoria cresterii

economice, ca o componenta a stiintei economice contemporane.

Contextual economic era net diferit fata de cel in care s-au formulat teoriile clasice.

Astfel, odata cu intrarea economiilor capitaliste in secolul XX, s-au dezvoltat industrii noi si

importante, legate de energia electrica, telefon si automobile. Acumularea de capital si noile

tehnologii au devenit astfel forta dominanta care a determinat cresterea economica.

Se pune intrebarea daca convergenta economiei reale se poate realize cu adevarat in

conditiile pietelor concurentiale potrivit modelelor neoclasice. In primul rand, apartinand teoriei

neoclasice de crestere, realizarea convergentei reale se poate percepe prin prisma exclusiva a

fortelor pietei. Modelul neoclasic al cresterii explica modul in care acumularea de capital si

schimbarile tehnologice infulenteaza economia.

Considerând că rezultatul economic (PIB pe locuitor) este dat de contribuţia mai multor

factori de producţie (capital, muncă, resurse naturale, progres tehnologic), modelul neoclasic ia

ca ipoteză fundamentală dependenţa creşterii de particularităţile randamentului capitalului, care

are tendinţa generală de descreştere în raport cu creşterea economică. La o anumită creştere a

capitalului, rezultatele vor cunoaşte sporuri mai mici decât proporţionale. Mai precis, la aceeaşi

rată de economisire (investiţii), randamentul marginal al capitalului este în descreştere, astfel

încât ţările sărace, cu o zestre de capital pe locuitor mică, cunosc o rată de creştere a

randamentelor capitalului mai mare decât ţările bogate, care au o zestre de capital pe locuitor

considerabil mai mare.

Potrivit modelului neoclasic, randamentele superioare ale capitalului realizate în

ţările/regiunile sărace faţă de ţările/regiunile bogate asigură creşterea economică convergentă pe

termen lung.

Modelul neoclasic al lui Solow reprezintă reperul fundamental în analiza procesului de

creştere economică. Prin acest model, neoclasicii ne arată modul în care creşterea ratei

economisirii, creşterea populaţiei şi progresul tehnologic influenţează nivelul producţiei şi

creşterea economică de-a lungul unei anumite perioade.

Un studiu cunoscut a lui Robert Solow cuprinde o analiza a cresterii economice, in

perioada 1909-1949, in SUA. Concluzia a fost ca peste 50% din cresterea productiei intr-o ora de

lucru s-a datorat progresului ethnic in acea perioada. Concret, Solow a estimate pentru SUA o

ecuatie de determinare a contributiei factorilor. Contributia a atras atentia asupra faptului ca

acesta este un factor residual, ce reuneste , de fapt, toti factorii, in afara acumulariide capital si a

fortei de munca.