DIPLOMAŢIA ŞI EVOLUŢIA SA

Mediul internaţional şi evoluţia uzanţelor diplomatice

Studiul activităţii diplomatice şi consulare, precum şi al uzanţelor

protocolare poate fi mai bine înţeles raportat la mediul diplomatic internaţional.

Acest mediu este alcătuit din totalitatea actorilor ce acţionează în cadrul său,

ansamblul relaţiilor internaţionale, precum şi totalitatea proceselor şi fenomenelor

care se manifestă într-o perioadă de timp istoric determinată.

Mediul internaţional mai este denumit şi „scena internaţională" sau „arena

mondială".

Caracteristicile mediului diplomatic internaţional

Democratizarea relaţiilor internaţionale a început încă din perioada dintre cele două

războaie mondiale, prin enunţarea principiului naţionalităţilor de către preşedintele american

Woodrow Wilson, drept urmare a proceselor istorice care au avut loc în timpul şi la sfârşitul

celui de-al Doilea Război Mondial. Astăzi, mediul diplomatic internaţional se caracterizează

printr-un număr foarte marede actori-state independente (e semnificativă creşterea numărului

de statemembre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei în 1945 la 192 de membri, ultimul stat

ce a fost primit în ONU fiind Muntenegru, în 2006), ceea ce indică clar procesul continuu de

democratizare a relaţiilor internaţionale.

Indivizibilitatea păcii - în condiţiile de azi, un conflict într-o zonă sau alta

poate avea un impact, direct sau indirect, asupra tuturor statelor (conflictul din

fosta Iugoslavie, războiul din Golf, Irak, Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea

păcii a condus la o continuă şi permanentă preocupare a statelor de a analiza evenimentele şi

a lua decizii împreună, în colectiv, vizând protejarea securităţii lor naţionale şi de a construi

sau perfecţiona sistemele de securitate colectivă.

Un nou mediu de securitate s-a conturat, la nivel global, printr-o amplă

redefinire a raporturilor internaţionale, cu implicaţii asupra securităţii tuturor statelor, În

Europa, acest proces are ca principal rezultat pozitiv reducere sensibilă a riscului unei

confruntări majore.

Interdependenţa crescândă dintre state, stimulată de revoluţia ştiinţifică şi tehnică, a

creat un sistem de dependenţe reciproce şi, totodată, o intensificare a interacţiunilor între state

de o amploare enormă, nemaiîntâlnită până în prezent.

1

Globalizarea unor probleme majore se materializează în prezent prin

apariţia unei întregi categorii de chestiuni interesând ansamblul umanităţii şi

devenind, deci, o preocupare internaţională. Rezolvarea lor nu mai poate fi

abordată decât global.

Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai frapante trăsături ale mediului

internaţional. Firmele şi oamenii de afaceri se orientează spre locurile de pe mapamond cele

mai profitabile, cu maximum de eficienţă economică. Economiile statelor devin tot mai

dependente unele de altele. Se creează, astfel, o economie mondială care operează simultan

pe toate continentele.

Impactul mediului internaţional asupra diplomaţiei a produs o adaptare a metodelor,

mijloacelor şi regulilor care o guvernează, oferind actului diplomatic o nouă calitate şi

relevanţă. Renunţând la ceea ce era caduc, dreptul şi uzanţele diplomatice s-au întărit,

normele cutumiare transformându-se în norme contractuale în raporturile dintre state.

Răspunzând sfidărilor civilizaţiei moderne, diplomaţia şi-a lărgit orizontul de cuprindere şi şi-

a diversificat activităţile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul său esenţial de promovare a

înţelegerii şi colaborării între state. Astfel, s-a înregistrat o vădită extindere atât a diplomaţiei

bilaterale, cât şi a celei multilaterale.

Extinderea diplomaţiei la nivel înalt (la nivelul şefilor de stat sau de guvern şi al

miniştrilor de externe) - creşterea în complexitate şi în implicaţii a problematicii

internaţionale, conjugată cu facilităţile moderne de transport şi comunicaţii, a generat un nou

tip de acţiune diplomatică denumită „de nivel înalt" sau „la vârf. Ea constă în participarea

directă a şefilor de stat sau guvern, a miniştrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral

sau multilateral între state.

Noţiunea de diplomaţie

Evoluţia noţiunii de diplomaţie

Din punct de vedere etimologic, cuvântul „diplomaţie" se consideră că vine de la

grecescul „diploo" (a plia), cuvânt care desemna acţiunea suveranilor de a elabora copii de pe

actele oficiale, înţelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două

exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor,

iar celălalt se păstra la arhivă. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui

domeniu sunt însă de acord să-i atribuie filologului şi filosofului francez Emile Littre (1801-

1881) stabilirea faptului că noţiunea de „diplomaţie", chiar dacă are o origine mai veche, a

început să se generalizeze abia în secolul XVII, fiind aplicată la început în mod restrictiv

pentru a defini un ansamblu de documente si tratate privind relaţiile internaţionale.

2

Diplomatul englez Ernest Satow localizează acest cuvânt pentru prima dată în Anglia

în 1645. Filosoful german Gottfried Leibruiz 1646-1712) şi cărturarul francez Dumont

folosesc cuvântul „diplomatic în lucrările lor Codex Juris Gemium Diplomaticus (1693) și

respectiv Corps Universel Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident că în

titlurile acestor lucrări, sensul cuvântului „diplomaticus" şi respectiv „diplomatique" este

legat de ideea de înţelegeri sau contracte internaţionale

Termenul de „diplomaţie" este utilizat în mai multe sensuri. El desemnează mai ales

arta diplomaţiei, dar şi cariera de diplomat sau persoanele care îmbrăţişează această carieră,

precum şi politica externă a unui stat. În limba română, ca termen de drept internaţional şi de

politică externă, îl întâlnim spre sfârşitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba

franceză, În sensul de document în accepţia veche (diplomă = hrisov) îl întâlnim în Hronicul

româno- moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea

Termenii de astăzi sunt adoptaţi în perioada premergătoare Revoluţiei de la 1848,

fiind întâlniţi, de exemplu, în Vocabularul franţezo-românesc, publicat la Bucureşti, în anii

1840 - 1841 de Aaron Florian, G. Hill şi Petrache Poenaru. În acest dicţionar, termenul

francez „diplomaţie" este definit de cărturarii vremii drept „ştiinţa care învaţă a cunoaşte

interesele şi raporturile statelor si ale suveranilor între sine, chiar aceste interese şi raporturi,

miniştrii, ambasadorii ş.a. care pun la orânduială, tractează despre dînsele". Cuvântul

românesc„diplomaţie" nu intrase încă în limbă. Cuvântul „ambassade" se explică prin

„deputăţie trimisă la un stat suveran"

Potrivit celor afirmate, cel mai bun mijloc descoperit de civilizaţie pentru a preveni ca

relaţiile dintre state să fie guvernate numai de forţă, îl reprezintă diplomaţia. Altfel spus,

negocierile politice, negocierile diplomatice sunt singura alternativă la politica de forţă pe

plan internaţional.

În lucrarea de referinţă a lui Şir Ernest Satow, „Guide to diplomatic practice", acesta

defineşte diplomaţia ca fiind aplicarea inteligenţei şi tactului în conducerea relaţiilor oficiale

dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori la relaţiile lor cu statele vasale

sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace paşnice.

Dintre definiţiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului

„diplomaţie" se poate cita cea a lui De Flassan, la începutul secolului al XlX-lea: „Diplomaţia

este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace ştiinţa raporturilor

exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy,

în lucrarea sa „Dictionnaire ou manuel- lexique du diplomate et du consul", spune că

3

diplomaţia este „totalitatea cunoştinţelor şi principiilor care sunt necesare pentru a conduce

bine afacerile publice între state".

O altă definire a diplomaţiei, care a fost făcută la o dată mai recentă (1866), îi aparţine

unui reputat autor de drept internaţional, Charles de Martin,care spunea că „diplomaţia este

ştiinţa relaţiilor externe sau a afacerilor străine dintre state şi într-un sens mai precis, ştiinţa

sau arta negocierii".

Definiţia şi sensul actual al diplomaţiei

În doctrina actuală, definiţiile date diplomaţiei relevă, în general, caracterul său de

mijloc de aplicare a politicii externe, de realizare a cooperării între state sau de reglementare

pe cale paşnică a diferendelor dintre state.

Dintr-o perspectivă statală, diplomaţia se ocupă de avizarea, adoptarea şi aplicarea

politicii externe. Din acest punct de vedere ea poate fi definită ca ansamblul mijloacelor prin

care statele sau alţi actori, folosind reprezentanţii lor oficiali sau alţi reprezentanţi,

articulează, coordonează sau asigură realizarea interesele lor speciale sau generale, folosind

în acest scop corespondenţa, contactele particulare, schimbul de păreri, acţiunile de influenţă,

vizitele, presiunile sau alte activităţi relevante. Diplomaţia este, în general, concepută ca fiind

legată de managementul relaţiilor dintre state sau dintre state şi alţi actori.

Una dintre cele mai moderne şi apreciate definiţii este cea a profesorului Philippe

Cahier care defineşte diplomaţia drept „maniera de a conduce afacerile externe ale unui

subiect de drept internaţional folosind mijloacele paşnice, îndeosebi negocierea". Tot

profesorul Cahier defineşte şi dreptul diplomatic drept „ansamblul normelor juridice destinate

să reglementeze relaţiile care se creează între diferitele organe ale subiectelor de drept

internaţional care au atribuţii permanente sau temporare în ceea ce priveşte relaţiile externe

ale acestor subiecte".

O referire la înţelesul noţiunii de diplomaţie o găsim şi în jurisprudenţa Curţii

Internaţionale de Justiţie de la Haga. în Decizia din 24 mai 1980, în speţa Personalul

diplomatic şi consular american la Teheran, se arată că instituţia diplomaţiei s-a dovedit a fi

„un instrument esenţial pentru cooperarea eficace în cadrul comunităţii internaţionale care

permite statelor, în pofida deosebirilor dintre sistemele lor constituţionale şi sociale, să ajungă

la înţelegere reciprocă şi să-şi rezolve diferendele dintre ele pe căi paşnice".

Istoria diplomaţiei

În lucrarea sa „Le droit diplomatique contemporain" publicată în anul 1962 la Geneva

şi Paris, Phillipe Cahier face o periodizare a evoluţiei diplomaţiei, aceasta urmând în timp

mai multe etape.

4

Originea diplomaţiei

Diplomaţia antichităţii

Prima perioadă din istoria diplomaţiei, conform celor susţinute de Phillipe Cahier,

începe din antichitate şi durează până în secolul XV. Referitor la această fază a originii

diplomaţiei, Cahier face o serie de consideraţii, inclusiv încercări de subdivizări pentru

perioada respectivă. Ceea ce el apreciază ca fiind specific diplomaţiei în perioada ei de

origine, este caracterul itinerant. Ambasadorii, diplomaţii erau trimişi numai când exista un

obiectiv precis de rezolvat şi era nevoie de o declaraţie de război, de încheierea unui tratat de

pace, de o alianţă sau de un acord de comerţ, În perioada respectivă nu existau reguli foarte

precise care să se aplice activităţii diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine

organizată. Existau documente cu caracter diplomatic, demersuri şi acţiuni diplomatice, însă

nu exista noţiunea de ambasador sau diplomat rezident şi, neexistând reguli foarte precise,

activitatea diplomatică avea în mare măsură un caracter ad-hoc.

În această perioadă de început a diplomaţiei un rol deosebit îl au şcolile antice:

egipteană şi asiriană. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de

Pace încheiat între faraonul egiptean Ramses II şi Hattushil III, regele hitiţilor, la 1278 î.Ch,

redactat în limbile egipteană si hitită şi gravat pe tăbliţe de argint. Tratatul are un preambul în

care se declară că prietenia tradiţională dintre egipteni şi hitiţi, alterată doar în vremea de

tristă domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat război marelui rege Ramses al

Egiptului, se restabileşte pentru eternitate.

Textul tratatului conţine o alianţă ofensivă şi defensivă nu numai împotriva inamicilor

externi, ci şi împotriva unor eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de

loialitate şi îndeplinire fidelă, precum şi cu invocarea mărturiei miilor de zei şi zeiţe ale ţării

hitiţilor, care se angajează în faţa miilor de zei si zeiţe ale Egiptului să îndeplinească, în

calitate de martori, tot ceea ce fusese înscris în tăbliţele de argint şi cu blestemele cele mai

grave pentru cei care ar viola tratatul.

Un rol deosebit îl are şi şcoala greacă, bazat pe necesitatea statelor-cetăţi (polis) de a

stabili legături între ele. Menţiuni despre trăsăturile diplomaţiei greceşti avem încă din

secolele VII-VIII î.Ch. Ele se referă la desemnarea de soli de către locuitorii cetăţii, misiunile

de încheiere a unor alianţe şi înţelegeri, cunoscute sub numele de amficţionii, grupări

religioase, care pe lângă rolul de a asigura buna desfăşurare a unor serbări religioase erau şi o

formă de solidaritate a oraşelor care intrau în componenţa lor. Acestea pot fi considerate şi ca

precursoare ale organizaţiilor internaţionale de mai târziu. Tot în şcoala greacă apar şi

5

primele forme de protecţie pentru cetăţenii străini, care aveau să devină mai târziu instituţiile

consulare

Şcoala romană are trăsături caracteristice care derivă din faptul că diplomaţia era un

element secundar faţă de forţa militară, pentru un imperiu cu ambiţii universale cum era

Imperiul Roman. Romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune

politică, chiar şi pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de

alianţă (societas sau foedus), de prietenie (amiciţia), de egalitate (foedera aequa), de

inegalitate ( foedera minus aequa), de ospitalitate (hospitum).

Principiul juridic constant proclamat, chiar dacă nu întotdeauna respectat, a fost acela

că în orice împrejurare cuvântul dat trebuie onorat. Din acest punct de vedere, se consideră că

principiul pacta sunt servanda a apărut în perioada romană. Conflictul dintre tendinţa

romanilor de a reglementa torul prin reguli juridice (jus civile - aplicabil însă numai

cetăţenilor romani i şi tendinţa lor de a nu admite nicio egalitate între drepturile lor şi cele ale

popoarelor supuse, a condus la apariţia unui drept special denumit jus gemium. pe care unii

autori îl consideră a fi la originea Dreptului Internaţional.

Acest drept reglementa conduita cetăţenilor romani în raporturile cu străinii, întrucât,

până la reforma lui Caracalla, nu toţi locuitorii Imperiului Roman aveau calitatea de cetăţeni.

Pe măsură ce Roma a început să decadă, acest jus gentium a dat treptat naştere concepţiei

„dreptului natural", adică a unor norme ce există independent de un tratat sau o altă înţelegere

privind raporturile reciproce între indivizi sau grupuri şi, deasupra acestora, având un

conţinut etic. De asemenea, în Imperiul Roman încep să apară reguli pentru diplomaţie, care

aveau în foarte mare măsură o aureolă de sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de

protocol reveneau colegiului preoţesc, preoţii respectivi, pe lângă serviciile religioase, se

ocupau şi cu servicii de protocol, de ceremonial şi diplomaţie).

Etapa diplomaţiei permanente

Diplomaţia în evul mediu

Potrivit celor consemnate de Phillipe Cahier în cartea sa, etapa diplomaţiei

permanente începe din secolul XV şi durează până la Congresul de la Viena din anul 1815.

În secolul al XV-lea, în spaţiul republicilor italiene, are loc o schimbare radicală a

caracteristicilor diplomaţiei, care din itinerantă devine permanentă. Originea diplomaţiei

permanente este fixată de majoritatea autorilor la Veneţia, republică considerată ca fiind o

putere maritimă şi militară însemnată, ce avea o prosperitate bazată în mare măsură pe

expansiunea sa comercială. Aceste interese comerciale erau la început promovate prin

ambasadori şi diplomaţi, care executau misiuni temporare dar, destul de repede, veneţienii au

6

realizat faptul că, pentru promovarea intereselor economice, nu sunt suficiente deplasările

limitate în timp, ci este nevoie de urmărirea lor continuă. Astfel, veneţienii au stabilit primele

misiuni diplomatice permanente la Constantinopol şi Roma, apoi şi în alte republici italiene.

Veneţienii sunt consideraţi ca fiind întemeietorii diplomaţiei permanente şi prin faptul

că au adoptat reguli foarte precise de desfăşurare a activităţii diplomatice, existând în arhive

rapoartele pe care le întocmeau; sunt consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau

diplomaţii, de observare şi informare. Spre lauda lor, ei au fost primii care au păstrat în

ordine arhivele de stat. Documentele lor diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din

883 pînă în 1797, şi cuprind atât instrucţiunile către ambasadorii trimişi în ţări străine, cât şi

rapoartele acestor ambasade.

Asemenea rapoarte au fost minuţios rezumate şi catalogate în registre

numite rubricarii. „Mentorii" Veneţiei în materie de diplomaţie au fost bizantinii, aceştia

fiind primii care au organizat un departament specializatdestinat afacerilor externe şi au

pregătit diplomaţi de profesie pentru serviciu de ambasadori la curţile străine. Solii bizantini

primeau instrucţiuni scrise şi recomandarea de a se arăta, invariabil, curtenitori în relaţiile cu

străinii şi de a nu critica, ci a elogia cele văzute peste graniţă.La încoronarea unui nou împărat

erau trimise misiuni speciale spre a vesti evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor

misiuni, solilor li se îngăduia săia cu ei baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire, contra

valută locală

Acest expedient economic, deşi imitat de veneţieni în anumite cazuri, nu s-a transmis

ulterior în practica diplomatică.

A ieşit la iveală că ambasadorii misiunilor finanţate prin asemena procedee înclinau

să dea mai multă atenţie profiturilor comerciale decât tratativelor. Alte obiceiuri bizantine

însă au viciat metodele diplomaţiei în decursul multor veacuri, în primul rând extrema

importanţă acordată în Bizanţ chestiunilor de protocol şi ceremonial; împăratul Constantin

Porfirogenetul, de exemplu, a scris un voluminos tratat pe această temă, care pare să fi făcut

oficiul de manual pentru succesorii săi.

Etapa diplomaţiei permanente este etapa în care se adoptă primele

documente ce fixează statutul diplomatic. Convenţia de la Viena din 1815,printre alte decizii,

a adoptat şi una referitoare la rangul şi precăderea trimişilor diplomatici.

În această etapă, caracteristicile diplomaţiei sunt următoarele:

a) regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii şi imunităţi

diplomatice, dar de multe ori ele nu se respectau;

7

b) diplomatul este considerat ca fiind îndeosebi reprezentantul unui suveran şi

nu al unei ţări;

c) nu există încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomaţii nu sunt profesionişti;

ambasadorii, trimişii, solii, sunt aleşi de către suveran dintre oamenii cu un anumit renume la

curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine remarcabilă, negustori,

magistraţi de excepţie etc.).

De asemenea, nu exista un personal diplomatic în sensul modern al cuvântului

colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajaţii lui proprii;

d) trimişii diplomatici, pe lângă reprezentarea suveranului şi a intereselor statului,

acordau o atenţie deosebită activităţii de informare, intrigile de curte erau de multe ori

alimentate de diplomaţii străini.

Etapa dezvoltării diplomaţiei

A treia fază din istoria diplomaţiei are deja caracteristicile unei diplomaţi moderne

prin faptul că dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementează

activitatea diplomatică, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile care s-au creat în cele două faze de

început ale diplomaţiei, această fază fiind de fapt rezultatul aplicării şi a utilizării îndelungate

a mijloacelor diplomatice, ceea ce a dus la stabilirea şi apoi cristalizarea unor anumite

obiceiuri. Congresul de la Viena din 1815 a marcat începutul fazei a treia din istoria

diplomaţiei, la acest congres adoptându-se primele documente care fixează statutul

diplomatului. Congresul de la Viena şi o serie de conferinţe care au avut loc după el stabilesc

deja reguli clare si precise în desfăşurarea activităţii diplomatice, ierarhia diplomatică,

ordinea de precădere.

În opinia lui Phillipe Cahier, caracteristicile celei de-a treia faze a istoriei diplomaţiei

sunt:

a) diplomaţii devin reprezentanţii statelor suverane şi independente şi nu ai unui

suveran;

b) membrii ambasadei fac parte din administraţia de stat, sunt funcţionari, au un

statut bine precizat şi se bucură de imunităţi şi privilegii diplomatice;

c) regulile de bază ale dreptului diplomatic care se referă la etichetă şi la protocol, la

ordinea de precădere, la ierarhie, la deschiderea şi închiderea misiunilor diplomatice,

privilegiile şi imunităţile, încep să devină reguli foarte clare şi bine stabilite, iar rolul de

„spion" şi de „conspirator" al ambasadorului începe să se diminueze, fiind preluat de

persoane de specialitate. De asemeneea începe să crească rolul său în reprezentare,

negociere, în dezvoltarea şi menţinerea unor relaţii între ţări;

8

d) diplomaţia este realizată aproape exclusiv prin diplomaţi; deciziile de politică

externă sunt adoptate de organele politice de decizie care au această competenţă, însă punerea

lor în practică este atributul diplomaţilor;

e) creşterea importanţei opiniei publice în folosirea instrumentelor

diplomatice. Deşi diplomaţia încă este în această fază o diplomaţie secretă şi de foarte multe

ori iniţiativele diplomatice, negocierile şi alte demersuri diplomatice nu ajung la

cunoştinţa marelui public, începe şi opinia publică să aibă o anumită pondere, ea devenind un

element care să fie luat în calcul în activitatea diplomatică.

Faza de decădere a rolului diplomaţiei tradiţionale

A patra etapă a istoriei diplomaţiei se caracterizează, pe de-o parte, printr-o anumită

decădere şi reducere a rolului diplomaţiei tradiţionale, a diplomaţiei bilaterale, a

ambasadorilor care sunt acreditaţi în diverse ţări şi, pe de altă parte, prin apariţia unei noi

diplomaţii, bazată pe conferinţe si reuniuni internaţionale, opinia publică începând să joace

un rol foarte important. Decăderea mijloacelor tradiţionale şi scăderea rolului diplomaţilor

sunt legate şi de creşterea rapidă a rolului pe care-1 au mijloacele de informare în masă, a

comunicării publice.

Informaţiile privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea

mijloacelor de informare în masă decât pe calea rapoartelor de la ambasade, care urmează o

procedură complicată: fie o procedură de transmitere cifrată care conduce la anumite

decalaje, fie prin curierul diplomatic, ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomaţiei

tradiţionale din punct de vedere al oportunităţii transmiterii informaţiei faţă de mijloacele de

informare în masă care sunt mult mai rapide.

Apariţia structurilor de state, care încep să promoveze printr-o diplomaţie comună

anumite obiective care le sunt comune, reprezintă a doua caracteristică a acestei faze a

diplomaţiei, Începe să apară o diplomaţie care este rezultanta unor structuri, fie integratoare,

fie colective, al căror rol este mai important decât cel pe care-1 pot avea statele în mod

individual.

A treia caracteristică a acestei faze este legată de faptul că, pe lângă rolul clasic pe

care-1 avea sistemul diplomatic, încep să se implice tot mai multe structuri politice în

domeniul specific diplomaţiei. Şefii de stat şi de guverne încep să aibă un rol activ în

diplomaţie, prin întâlnirile pe care le au şi prin contactele pe care le stabilesc ei devenind

diplomaţi activi, prin promovarea intereselor statelor lor.

De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, încep să apară mijloace noi de

promovare a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme decât sistemul diplomatic.

9

Uneori asemenea instrumente pot să devină instrumente foarte importante, chiar mai

importante decât cele care ţin de diplomaţia tradiţională, cum ar fi diplomaţia militară

(ajutoarele militare care se dau unor ţări) sau diplomaţia economică (fondurile pentru

dezvoltarea unor state), diplomaţia culturală (promovarea anumitor valori) sunt instrumente

folosite direct pentru promovarea unor interese specifice.

Diplomaţia românească

Pentru România, ţară cu un potenţial militar şi economic mijlociu, diplomaţia a fost

întotdeauna unul din mijloacele cele mai importante de promovare a intereselor sale naţionale

fundamentale.

Situaţia pe care a avut-o România, ţară aflată la încrucişarea unor mari interese ale

imperiilor vecine, a făcut ca diplomaţia să fie unul dintre instrumentele cele mai necesare

pentru realizarea obiectivelor naţionale, În ..învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său

Teodosie", lucrare elaborată în secolul al XVI-lea, există numeroase referiri la relaţiile cu

puterile străine, în capitolele VII si IX, unde se fac referiri la modalităţile de alegere a solilor,

cât şi la modul de comportament al acestora. Sunt incluse, de asemenea, reguli de protocol şi

comportament extrem de avansate pentru epoca respectivă, demonstrând o reală influenţă a

sistemului bizantin asupra protocolului curţilor domneşti de la noi. Pe lângă solii ocazionale,

ţările române au avut şi misiuni cu caracter permanent. Este vorba, mai ales de aşa-zisele

capuchehăi, acreditate de domni pe lângă Poartă, la Constantinopol. Sediul capuchehăilor

Ţării Româneşti se numea Vlad-serai şi se afla în Fanar, în cartierul Tahtaminare, cel al

capuchehăilor Moldovei era Bogdan-serai şi se găsea în cartierul Duraman, iar sediul

capuchehăilor Transilvaniei era situat în cartierul Galata.

Rolul diplomaţiei româneşti în momente importante din istoria României

Unirea Principatelor a fost realizată în mare măsură prin intermediul diplomaţiei.

După războaiele ruso-turce, Conferinţa de la Paris şi Conferinţa de la Berlin, problema care

se punea pentru ţările române era aceea de recunoaştere a dublei alegeri a domnitorului

Alexandru Ioan Cuza în Moldova şi Ţara Românească, la data de 5 şi 24 ianuarie 1859, ceea

ce a avut consecinţe deosebite şi pentru diplomaţia românească.

Pentru Principatele Unite, singura modalitate de obţinere a acestei recunoaşteri pe

plan internaţional a fost folosirea instrumentului diplomatic. Una dintre primele măsuri care

au fost adoptate de către Al. I. Cuza a fost crearea Ministerului Afacerilor Externe, una dintre

primele instituţii comune, folosită pentru promovarea ideii de uniune naţională. Prima acţiune

a acestui minister a fost înfiinţarea unei ambasade la Constantinopol şi transformarea

10

reprezentantului român de aici în trimis diplomatic (1859), urmată de deschiderea a trei oficii

diplomatice ale României în Franţa, Rusia şi Germania.

După Primul Război Mondial, în urma tratatelor de pace încheiate între puterile

învingătoare (între care şi România) şi statele învinse, ţara noastră a adoptat în această

perioadă o politică externă concentrată pe două mari direcţii de acţiune: lupta împotriva

revizionismului (schimbarea frontierelor create după Primul Război Mondial) şi crearea unor

sisteme colective de securitate. Combaterea revizionismului era combinată şi cu organizarea

Balcanilor.

Diplomaţia românească a fost reprezentată în această perioadă de Nicolae Titulescu,

numit la 6 iulie 1927 ministrul afacerilor externe, care a avut un rol deosebit de important

pentru ambele obiective, atât în combaterea revizionismului, cât şi în crearea Micii Antante şi

a Antantei Balcanice. Două mari personalităţi ale diplomaţiei româneşti, Tache Ionescu şi I.

G. Duca, au avut, de asemenea, un rol însemnat în evoluţia României în această perioadă si în

promovarea intereselor sale naţionale fundamentale şi au contribuit la formarea marelui

diplomat Nicolae Titulescu.

Un alt moment important în care diplomaţia românească a avut un rol însemnat îl

reprezintă istoria celui de-al Doilea Război Mondial, şi mai ales negocierile de pace de la

Paris, încheiate cu Tratatul de pace cu România din 1947, negocieri care au constituit un

semieşec pentru România prin faptul că nu i-a fost recunoscut statutul de ţară beligerantă, cu

toate consecinţele care au decurs din această nerecunoaştere, una dintre ele fiind obligaţia

României de a plăti reparaţiile de război, ceea ce a însemnat o lovitură importantă pentru

economia ţării noastre, În al doilea rând, clauzele Tratatului de pace de la Paris au fost

nefavorabile şi în ceea ce privea dezarmarea României, impunând limitări extrem de stricte

ale forţelor armate.

În perioada cuprinsă între anii 1964-1980, diplomaţia românească a început să aibă un

rol activ din momentul în care s-a cristalizatdeea naţionalismului comunist şi când politica

externă a servit ca unul dintre mijloacele concrete pentru afirmarea acestui tip de politică.

După 1989, s-a produs o reorientare profundă a politicii externe promovate de statul

român, reorientare care a avut ca obiect revenirea la valorile tradiţionale ale diplomaţiei

româneşti specifice perioadei de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv,

conceptul de Românie - ţară central-europeană cu interese în Balcani, În al doilea rând,

asumarea rolului de factor de securitate, de stabilitate, a responsabilităţii pe care România o

are în această zonă, precum şi ideea de Românie - ţară, care în mod tradiţional este o punte de

comunicare cu zona Orientului Apropiat, Marea Neagră şi Asia

11

Reorientarea politicii externe a avut ca obiectiv fundamental integrarea europeană si

euroatlantică - obiectiv a cărui materializare a dus la dobândire de către România a unui nou

statut internaţional important, membru al NATO începând cu anul 2004 şi membru al UE din

2007, cu toate obligaţiile şidrepturile ce rezultă din acest nou statut.

CADRUL POLITICO-JURIDIC AL ACTIVITĂŢILOR DIPLOMATICE

Cadrul politic şi juridic al activităţii diplomatice este reprezentat de ansamblul

reglementărilor stabilite prin tratate internaţionale şi completat prin legislaţia internă, menit

să asigure un cadru de desfăşurare a activităţii diplomatice, neîngrădit de bariere

instituţionale şi de obiceiurile locului, sau alţi factori subiectivi.

Regulamentul de Ia Viena din 1815 cu privire la rangul agenţilor diplomatici

Pentru a preveni neînţelegerile care au avut loc frecvent şi care s-ar mai fi putut ivi ca

urmare a pretenţiilor de precădere între diferiţii agenţi diplomatici, plenipotenţiarii puterilor

semnatare ale Tratatului de la Paris din 1815 au convenit asupra articolelor care urmează. Ei

au găsit necesar să invite şi pe reprezentanţii altor suverani să adopte acelaşi regulament.

Regulamentul a fost redactat în limba franceză, limba diplomaţiei până după cel de-al Doilea

Război Mondial. Textul regulamentului, în traducere în limba română este următorul:

Art. l. Funcţionarii diplomatici se împart în trei clase:

a. aceea a ambasadorilor, legaţilor şi nunţiilor;

b. aceea a trimişilor, miniştrilor sau altora asemenea, acreditaţi pe lângă suverani;

c. aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă miniştrii însărcinaţi cu

portofoliul afacerilor externe.

Art. 2. Ambasadorii, legaţii sau nunţii sunt singurii care au caracter reprezentativ.

Art. 3. Funcţionarii diplomatici în misiune extraordinară nu au în această calitate nicio

superioritate de rang.

Art. 4. Ordinea de precădere a funcţionarilor diplomatici va fi determinată, în fiecare

clasă, de data notificării oficiale a sosirii lor. Prezentul regulament nu va aduce nicio

modificare în ceea ce priveşte pe reprezentanţii Papei.

Art. 5. în fiecare stat se va stabili un mod uniform de primire a funcţionarilor

diplomatici din fiecare clasă.

Art. 6. Legăturile de rudenie sau de alianţă între curţi nu au nicio influenţă asupra

rangului funcţionarilor lor diplomatici. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul alianţelor

politice.

Art. 7. în actele si tratatele dintre mai multe puteri care admit alternanţa, ordinea în

care miniştrii vor trebui să-şi aplice semnăturile va fi stabilită prin tragere la sorţi.

12

Prezentul regulament va fi inclus în protocolul plenipotenţiarilor celor opt puteri

semnatare ale Tratatului de la Paris, în şedinţa lor din 19 martie 1815.

Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818

Pentru a evita discuţiile dezagreabile care ar putea avea loc în viitor într-o chestiune

de etichetă diplomatică pe care anexa la actul general final de la Viena, prin care au fost

reglementate problemele de rang, pare să nu o fi prevăzut, cele cinci Curţi au hotărât că

miniştrii rezidenţi acreditaţi pe lângă elevor forma în raport cu rangul lor o clasă intermediară

între miniştrii de ordin secund şi însărcinaţii cu afaceri1.

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, 18 aprilie 1961

Statele părţi la prezenta convenţie, amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele

tuturor ţărilor recunosc statutul agenţilor diplomatici, conştiente de scopurile şi principiile

Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalitate suverană a statelor, menţinerea păcii şi

a securităţii internaţionale şi dezvoltare de relaţii prieteneşti între naţiuni, convinse că o

convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomatice ar

contribui la favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări, oricare ar fi diversitatea regimurilor

lor constituţionale şi sociale, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a

crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor

diplomatice ca organe de reprezentare a statelor, afirmând că regulile dreptului internaţional

cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în mod expres în

dispoziţiile prezentei convenţii, au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul l

În sensul prezentei convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se precizează

mai jos:

a) prin expresia „şef de misiune" se înţelege persoana însărcinată de statul acreditant

să acţioneze în această calitate;

b) prin expresia „membrii misiunii" se înţelege şeful misiunii şi membrii prersonalului

misiunii;

c) prin expresia „membrii personalului misiunii" se înţelege membrii personalului

diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al misiunii;

d) prin expresia „membrii personalului diplomatic' se înţelege membrii

personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;

1 Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pp. 529-530.

13

e) prin expresia „agent diplomatic" se înţelege şeful misiunii sau un membru al

personalului diplomatic al misiunii;

f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic" se înţelege membrii

personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;

g) prin expresia „membru personalului de serviciu" se înţelege membrii personalului

misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;

h) prin expresia „om de serviciu particular" se înţelege persoanele folosite în

serviciul casnic al unui membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant;

i) prin expresia „localuri ale misiunii" se înţelege clădirile sau părţile din clădiri şi din

terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor

misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii.

Articolul 2

Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice

permanente se fac prin consimţământul mutual.

Articolul 3

1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:

a) a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;

b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în

limitele admise de dreptul internaţional;

c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor

din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;

e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale şi

ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar.

2. Nicio dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând

misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

Articolul 4

1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o

acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.

2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului

agrementului.

Articolul 5

1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită statelor acreditare interesate,

poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz,

14

în mai multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la

aceasta.

2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai multe alte

state, el poate stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în

fiecare din statele în care şeful misiunii nu-şi are reşedinţa sa permanentă.

3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii poate

reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională.

Articolul 6

Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef de misiune într-un alt

stat, dacă statul acreditar nu se opune.

Articolul 7

Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 si 11, statul acreditant numeşte la alegerea

sa pe membrii personalului misiunii, în ceea ce priveşte pe ataşaţii militari, navali sau aerieni,

statul acreditar poate cere ca numele lor să-i fie supuse mai înainte spre aprobare.

Articolul 8

1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu, naţionalitatea

statului acreditant.

2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului

acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-1 retragă.

3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept ce priveşte cetăţenii unui al treilea

stat care nu sunt cetăţeni ai statului acreditant.

Articolul 9

1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea, să informeze

statul acreditant că şeful sau oricare alt membru al personalului diplomatic a misiunii este

persoana non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil.

În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt

funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată non grata sau

inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul statului acreditar.

2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil

obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului l al prezentului articol statul acreditar poate

refuza să recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.

Articolul 10

1. Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt

ministru asupra căruia va fi convenit:

15

a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor definitivă sau încetarea

funcţiilor lor la misiune;

b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând familiei unui membru al

misiunii si, dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al

familiei unui membru al misiunii;

c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflaţi în serviciul

persoanelor menţionate în alineatul de mai sus şi, dacă este cazul, faptul că ei părăsesc

serviciul acestor persoane;

d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în statul acreditar, în

calitate de membri ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari având dreptul

la privilegii şi imunităţi.

2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă trebuie să facă de

asemenea obiectul unei notificări prealabile.

Articolul 11

1. In lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul acreditar poate cere ca

acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în

vedere împrejurările şi condiţiile existente în acest stat si nevoile misiunii în cauză.

2. Statul acreditar poate, de asemenea, în aceleaşi limite şi fără

discriminare, să refuze a admite funcţionari de o anumită categorie.

Articolul 12

Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în prealabil consimţământul

expres al statului acreditar, birouri făcând parte din misiune în alte localităţi decât cele în care

este stabilită misiunea însăşi.

Articolul 13

1. Şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul acreditar de îndată

ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de îndată ce şi-a comunicat sosirea si o copie a

scrisorilor sale de acreditare a fost prezentată Ministrului Afacerilor Externe al statului

acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit, conform practicii în vigoare

în statul acreditar, care trebuie să fie aplicată în mod uniform.

2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a acestor scrisori este

determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.

Articolul 14

1. Şefii de misiuni se împart în trei clase, şi anume:

16

a) aceea a ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat si a celorlalţi

şefi de misiune cu rang echivalent;

b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau internunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de stat;

c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele afacerilor

externe.

2. În afară de precădere şi etichetă, nu se face nicio diferenţă între şefii de

misiune în raport cu clasa lor.

Articolul 15

Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii misiunilor lor.

Articolul 16

l. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora la care

și-au asumat funcţiile, în conformitate cu articolul 13.

2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de misiune, care

nu implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere.

3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea fi acceptate de statul

acreditar în ceea ce priveşte precăderea reprezentantului Sfântului Scaun.

Articolul 17

Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al misiunii ester notificată

de către şeful misiunii Ministerului Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia

se va fi convenit.

Articolul 18

În fiecare stat procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor de misiuni trebuie

să fie uniformă faţă de fiecare clasă.

Articolul 19

l. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful misiunii este îmipiedicat

să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu afaceri ad-interim funcţionează cu titlu

provizoriu ca şef al misiunii. Numele însărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de

către şeful misiunii, fie, în cazul în care acesta este împiedicat să facă acest lucru, de către

Ministerul Afacerilor Externe al satului acreditant Ministerului Afacerilor Externe al statului

acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.

2. În cazul în care niciun membru al personalului diplomatic al misiunii nu este

prezent în statul acreditar, un membru al personalului administrativ şi tehnic poate, cu

consimţământul statului acreditar, să fie desemnat de către statul acreditant pentru a gira

afacerile administrative curente ale misiunii.

17

Articolul 20

Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună stema statului

acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de

transport ale acestuia.

Articolul 21

1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe teritoriul său, în cadrul

legislaţiei sale, de către statul acreditant a localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul

acreditant să-şi procure localuri în alt fel.

2. El trebuie de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în obţinerea de locuinţe

convenabile pentru membrii lor.

Articolul 22

1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar să

pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.

2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a

împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau

micşorarea demnităţii acesteia.

3. Localurile misiunii, mobilierul lor si celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum

şi mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul niciunei percheziţii, rechiziţii,

sechestru sau măsuri executorii.

Articolul 23

1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite si taxe naţionale,

regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari

sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare

prestate.

2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică acestor impozite şi taxe

când, după legislaţia statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratează cu statul

acreditant sau cu şeful misiunii.

Articolul 24

Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar

afla.

Articolul 25

Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 26

18

Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este

interzis sau reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea

de deplasare şi de circulaţie pe teritoriuul său tuturor membrilor misiunii.

Articolul 27

1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri

oficiale. Pentru a comunica cu guvernul, precum şi cu celelalte misiuni si consulate ale

statului acreditant, oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de

comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Totuşi,

misiunea nu poate instala şi utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului

acreditar.

2. Corespondenţa oficiala a misiunii este inviolabilă. Prin expresia ,,

corespondenţă oficială" se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la misiune şi la

funcţiile sale.

3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.

4. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare

vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz

oficial.

5. Curierul diplomatic care trebuie să fie purtător al unui document oficial ce atestă

calitatea sa şi precizează numărul de colete care constituie valiza diplomatică este ocrotit în

exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei sale şi

nu poate fi supus niciunei forme de arestare sau de detenţiune.

6. Statul acreditam sau misiunea poate numi curieri diplomatici ad-hoc. în acest caz,

dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea aplicabile, sub rezerva că

imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis

destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă.

7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei aeronave comerciale

care trebuie să aterizeze la un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie sa fie

purtătorul unui document oficial care să indice numărul coletelor ce constituie valiza, dar el

nu este considerat ca un curier diplomatic. Misiunea poate trimite pe unul dintre membrii săi

să ia în posesie, in mod direct şi liber, valiza diplomatică din mâinile comandantului

aeronavei.

Articolul 28

Drepturile şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte oficiale sunt scutite

de orice impozite şi taxe.

19

Articolul 29

Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus niciunei forme de

arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate

măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi

demnităţii sale.

Articolul 30

1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi

învilolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii.

2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva paragrafului 3 al art. 31,

bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate.

Articolul 31

1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului

acreditar. El se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a

acestuia, dacă nu este vorba:

a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar,

afară numai dacă agentul diplomatic nu-1 posedă în contul statului acreditant pentru

realizarea scopurilor misiunii;

b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor

testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlul particular, şi nu în numele

statului acreditant;

c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea,

exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.

2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.

3. Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nicio măsură de executare, în afară de

cazurile prevăzute la alineatele a), b) şi c) ale paragrafului l din prezentul articol şi numai

dacă executarea poate avea loc fără a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a

locuinţei sale.

4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe

acest agent de jurisdicţia statului acreditant.

Articolul 32

1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi

a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37.

2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.

20

3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de

jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie

faţă de nicio cerere reconvenţională direct legată de cererea principală.

4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă

nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a

hotărârii, pentru care este necesară o renunţare deosebită.

Articolul 33

1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic

este, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la

asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

2. Scutirea prevăzută la paragraful l al prezentului articol se aplică şi oamenilor de

serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia:

a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă aici reşedinţa lor

permanentă;

b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în

statul acreditant sau într-un al treilea stat.

3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea

prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care

dispoziţiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

Articolul 34

Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale,

regionale sau comunale cu excepţia:

a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate in

preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;

b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul

statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant,

pentru realizarea scopurilor misiunii;

c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor

paragrafului 4 din articolul 39;

d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa în statul acreditar şi

a impozitelor pe capital prelevate asupra investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale

situate în statul acreditar;

e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare

prestate;

21

f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile

imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor articolului 23.

Articolul 35

Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice rrestaţie personală,

de orice serviciu public, indiferent de natura sa, şi de sarcinile militare ca rechiziţii,

contribuţii şi încartiruiri militare.

Articolul 36

1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar

acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele

decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii similare,

pentru:

a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor

familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că

ar exista motive serioase să se creadă ca acesta conţine obiecte care nu beneficiază de

scutirile menţionate la paragraful l din prezentul articol, sau

obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţia sau supus

regulamentelor de carantină ale statului acreditar. In asemenea caz, controlul nu trebuie sa se

facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

Articolul 37

1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază

de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolele 29-36, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai

statului acreditar.

2. Membrii personalului administratriv şi tehnic al misiunii, precum şi membrii

familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni

ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi

imunităţile menţionate în articolele 29-35, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi

administrativă a statului acreditar menţionată la paragraful l al articolului 31 nu se aplică

actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile

menţionate la paragraful l al articolului 36 în ceea ce priveşte obiectele importante cu ocazia

primei lor instalări.

3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului

acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă beneficiază de imunitate pentru actele

22

îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le

primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea prevăzută la articolul 33.

4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni ai

statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa lor permanentă, sunt sctutiţi de impozite şi

taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor. în toate celelalte privinţe, ei nu

beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul

acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu

stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 38

1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi suplimentare au fost acordate de

statul acreditar, agentul diplomatic care are naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în

acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate

decât pentru actele oficiale îndeplinite în exerciţiul funcţiilor sale.

2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii si oamenii de serviciu particulari

care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă nu

beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat.

Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane în aşa fel încât

să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 39

l. Orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi beneficiază de ele de îndată ce

pătrunde pe teritoriul statului acreditar pentru a-şi lua în primire postul său, dacă ea se află

deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost notificată Ministerului Afacerilor

Externe sau oricărui alt minister asupra cărui se va fi convenit.

2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii iau sfârşit, aceste

privilegii şi imunităţi încetează în mod normal în momentul în care această persoană

părăseşte ţara, sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele

continuă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat. Totuşi, imunitatea continuă în

ceea ce priveşte actele îndeplinite de către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca

membru al misiunii.

3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să

beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei beneficiază, până la expirarea unui termen

potrivit, care să le permită să părăsească teritoriul statului acreditar.

4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este cetăţean al

statului acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în acesta sau al unui membru al familiei

23

sale care face parte din gospodăria sa, statul acreditar rermite retragerea bunurilor mobile ale

defunctului, cu excepţia acelora care au fost achiziţionate în ţară şi care fac obiectul unei

interziceri de export în momentul decesului său. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra

bunurilor mobile a căror prezenţă în statul acreditar se datora în mod exclusiv prezenţei în

acest stat a defunctului în calitate de membru al misiunii sau de membru al familiei unui

membru al misiunii.

Articolul 40

1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte pe teritoriul

unui al treilea stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în cazul în care această viză este

cerută, pentru a merge să-si asume funcţiile sau să-şi ia în primire postul sau pentru a se

întoarce în ţara sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi necesare

pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea. În acelaşi fel va proceda şi cu membrii familiei

agentului diplomatic care beneficiază de privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau care

călătoresc pentru a-1 întâlni sau pentru a se întoarce în ţara lor.

2. În condiţiile similare acelora care sunt prevăzute la paragraful l al

prezentului articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească trecerea pe teritoriul lor a

membrilor personalului administratriv şi tehnic sau de serviciu al misiunii ii a membrilor

familiilor lor.

3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări oficiale în tranzit,

inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi libertate şi ocrotire ca şi statul acreditar. Ele

acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această viză este

cerută, şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi ocrotire pe care

statul acreditar este obligat să le-o acorde. 4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele

l, 2 si 3 ale prezentului articol se aplică de asemenea persoanelor respective menţionate la

aceste paragrafe, cât şi comunicărilor oficiale şi valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe

teritoriul statului terţ este datorată forţei majore.

Articolul 41

1. Fără prejudicierea privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază

de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului

acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat.

2. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii de către

statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau

prin intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit.

24

3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu funcţiile

misiunii, aşa cum sunt ele enunţate în prezenta convenţie, sau în alte reguli ale dreptului

internaţional general, sau în acordurile speciale în vigoare între statul acreditant şi statul

acreditar.

Articolul 42

Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo activitate profesională sau

comercială în vederea unui câştig personal.

Articolul 43

Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:

a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că funcţiile agentului

diplomatic au luat sfârşit;

b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în

conformitate cu paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză sa recunoască agentul

diplomatic ca membru al misiunii.

Articolul 44

Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde înlesniri care să

permită persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului

acreditar, ca şi membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să

părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite. El trebuie îndeosebi, dacă este

nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de transport necesare pentru ei înşişi şi pentru

bunurile lor.

Articolul 45

În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este

rechemată definitiv sau temporar:

a) statul acreditai este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să

ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale;

b) statul acreditam poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se

găsesc aici, precum şi arhivele unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar;

c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi ale cetăţenilor

săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.

Articolul 46

Cu consimţământul prealabil al statului acreditat şi la cererea unui stat

terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate să asume ocrotirea temporară a

intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor acestuia.

25

Articolul 47

1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va face

discriminare între state.

2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:

a) faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una dintre dispoziţiile prezentei

Convenţii pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul

acreditant;

b) faptul că unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord,

un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii.

Articolul 48

Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor membre ale Organizaţiei

Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii specializate, precum şi oricărui stat parte la Statutul

Curţii Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea generală a Organizaţiei

Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie, după cum urmează: până la 31 octombrie

1961, la Ministerul Federal al Afacerilor Externe al Austriei, şi apoi, până la 31 martie 1962,

la Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

Articolul 49

Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor fi depuse -

Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 50

Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care aparţine uneia din

cele patru categorii menţionate la articolul 48. Instrumentele de aderare vor fi depuse la

Secretariatul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 51

1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la

Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a celui de-al douăzeci si doilea instrument

de ratificare sau de aderare.

2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la aceasta după

depunerea celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va

intra în vigoare într-a treizecea zi după depunerea de către acest stat a instrumentului său de

ratificare sau de aderare.

Articolul 52

Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor statelor care

aparţin uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48:

26

a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea instrumentelor de ratificare

sau de aderare, în conformitate cu articolele 48, 49 şi 50;

b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în conformitate cu articolul 51.

Articolul 53

Originalul prezentei Convenţii ale cărei texte englez, chinez, spaniol, francez şi rus au

aceeaşi valoare, va fi depus la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va

transmite o copie certificată conformă tuturor statelor aparţinând uneia din cele patru

categorii menţionate la articolul 48.

Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul cuvenit de guvernele

lor respective, au semnat prezenta Convenţie.

Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute şaizeci şi unu.

(cf. ,Monitorul Oficial" al R.S.R. , partea I, nr. 89/1968)

Legea nr. 269 din 17 iunie 2003 privind statutul corpului diplomatic şi consular

al României (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44/23.VI.2003)

27

CAPITOLUL I Dispoziţii generale

Art. 1. - (1) Prezenta lege reglementează Statutul Corpului diplomatic şi consular al

României.

(2) Membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de carieră şi au

un statut socio-profesional specific, conferit de atribuţiile si răspunderile ce le revin pentru

înfăptuirea politicii externe a României, conform prevederilor prezentei legi.

Art. 2. - (1) Au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României:

a) ministrul afacerilor externe;

b) secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;

c) secretarul general şi secretarul general adjunct din Ministerul Afacerilor Externe;

d) personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia

centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele, misiunile permanente pe

lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare ale României, inclusiv persoanele

provenind de la Departamentul de Comerţ Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe

perioada trimiterii lor în misiune în străinătate cu grade diplomatice sau consulare.

(2) Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat, secretarul

general şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul diplomatic şi consular al

României, pe durata exercitării funcţiei.

Art. 3. - (1) Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se Completează cu

prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul funcţionarilor publici, dacă, prin

prezentul statut, nu se stabileşte altfel.

(2) Pe perioada cât se află în misiune în străinătate, membrilor Corpului diplomatic şi

consular li se aplică şi prevederile tratatelor la care România este parte, precum şi alte reguli

care decurg din normele dreptului internaţional.

CAPITOLUL II

Gradele şi funcţiile diplomatice sau consulare. Modul de acordare, echivalare şi

păstrare a acestora

Secţiunea l

Gradele diplomatice sau consulare

Art. 4. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot dobândi

următoarele grade:

a) gradele diplomatice:

- ambasador;

- ministru plenipotenţiar;

28

- ministru-consilier;

- consilier diplomatic;

- secretar I;

- secretar II;

- secretar III;

- ataşat diplomatic;

b) gradele consulare:

- consul general;

- consul;

- viceconsul;

- agent consular.

Art. 5. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României ocupă, în administrația

centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile diplomatice şi oficiile consulare,

funcţii diplomatice şi consulare echivalente gradelor diplomatice sau consulare pe care le

deţin.

Secţiunea a 2-a Modul de acordare, echivalare şi păstrare a gradelor

diplomatice sau a celor consulare

Art. 6. - (1) în cadrul Ministerului Afacerilor Externe funcţionează Comisia pentru

acordarea gradelor diplomatice şi consulare, Comisia propune acordarea gradelor diplomatice

sau consulare la admiterea în Corpul diplomatic şi consular al României şi pentru promovarea

în grad diplomatic sau consular.

(2) Organizarea şi funcţionarea comisiei prevăzute la alin.(l), inclusiv criteriile

privind selecţionarea pentru admiterea la Academia Diplomatică, pentru promovarea în

grade diplomatice şi consulare şi alte concursuri pentru admiterea în Corpul diplomatic şi

consular al României, se stabilesc prin ordin al ministrului afacerilor externe.

(3) Acordarea gradelor diplomatice şi consulare se face prin ordin al ministrului

afacerilor externe, cu excepţia gradului diplomatic de ambasador, în limita numărului maxim

de funcţii diplomatice şi consulare aprobate.

Art. 7. - Gradul diplomatic de ataşat sau gradul consular de agent consular se acordă

candidaţilor care au promovat concursul de admitere în Corpul diplomatic şi consular al

României.

Art. 8. - Organizarea şi funcţionarea Academiei Diplomatice a Ministerului Afacerilor

Externe sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului.

29

Art. 9. - (1) Promovarea în grad diplomatic sau consular se face pe baza îndeplinirii

condiţiilor de stagiu prevăzute la art. 13, a evaluării activităţii desfăşurate şi a calificărilor

obţinute la Academia Diplomatică sau la alte instituţii de formare profesională, din ţară sau

din străinătate.

(2) Cu ocazia Zilei Diplomaţiei Române, ministrul afacerilor externe, prin derogare de

la prevederile alin.(l), poate promova în grad diplomatic sau consular membri ai Corpului

diplomatic şi consular cu rezultate deosebite în activitate, cu îndeplinirea a jumătate din

condiţiile de stagiu, aşa cum sunt prevăzute acestea la art. 13.

Art. 10. - Gradul diplomatic de ambasador se acordă prin decret, de către Preşedintele

României, la propunerea ministrului afacerilor externe.

Art. 11. - Celelalte grade diplomatice sau consulare se acordă prin ordin al ministrului

afacerilor externe, la propunerea Comisiei pentru acordarea gradelor diplomatice şi consulare.

Art. 12. - Ministerul Afacerilor Externe este singura instituţie care acordă grade

diplomatice şi consulare, cu excepţia gradului de ambasador.

Art. 13. - Stagiul pentru promovarea în grad diplomatic sau consular este:

a) pentru gradele diplomatice:

- 2 ani, de la ataşat diplomatic la secretar III;

- 3 ani, de la secretar III la secretar II;

- 4 ani, de la secretar II la secretar I;

- 3 ani, de la secretar I la consilier diplomatic;

- 4 ani, de la consilier diplomatic la ministru-consilier;

- 2 ani, de la ministru-consilier la ministru-plenipotenţiar; b) pentru gradele consulare:

- 4 ani, de la agent consular la viceconsul;

- 4 ani, de la viceconsul la consul;

- 4 ani, de la consul la consul-general.

Art. 14. - (1) Persoanelor admise prin concurs în Corpul diplomatic şi consular al

României, precum şi absolvenţilor Academiei Diplomatice, li se acordă grade diplomatice

sau consulare în funcţie de vechimea avută în domenii de activitate apropiate de cele ale

Ministerului Afacerilor Externe, echivalentă cu stagiile pentru gradele diplomatice sau

consulare.

(2) Domeniile de activitate apropiate de cele ale Ministerului Afacerilor Externe se

stabilesc, prin ordin al ministrului afacerilor externe, la propunerea Comisiei pentru acordarea

gradelor diplomatice sau consulare.

30

Art. 15. - (1) Trecerea de la un grad consular la unul diplomatic se face cu respectarea

următoarei echivalenţe a gradelor:

a) consul general - consilier diplomatic, ministru-consilier;

b) consul - secretar I;

c) viceconsul - secretar III, secretar H;

d) agent consular - ataşat diplomatic.

(2) Echivalarea gradelor diplomatice cu cele consulare se aprobă de ministerul

afacerilor externe, la propunerea Comisiei pentru acordarea gradelor diplomatice şi

consulare, cu acordul persoanei în cauză.

Art. 16. - Gradul diplomatic sau consular deţinut se păstrează, cu titlu omorofic

CAPITOLUL III Admiterea în Corpul diplomatic şi consular al României

Secţiunea l Condiţii

Art. 17. - (1) Calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României

poate fi dobândită de persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) are dreptul să ocupe o funcţie publică, conform prevederilor Constituţiei și legiilor

în vigoare;

b ) se bucură de toate drepturile politice şi civile prevăzute în Constituţie şi în legile

în vigoare;

c) nu face parte din partide politice;

d) a urmat studii superioare de lungă durată la o instituţie de învăţământ superior din

ţară sau din străinătate, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, recunoscută de

Ministerul Educaţiei şi Cercetării;

e) cunoaşte cel puţin o limbă străină;

f) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de

specialitate, emis de centrul medical care deserveşte Ministerul Afacerilor Externe;

g) a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul

diplomatic şi consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare şi

desfăşurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe;

h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni .

(2) Fac excepţie de la prevederile alin.(l) lit. c) şi g) persoanele care urmează a fi

numite în funcţiile de ministru, secretar de stat sau subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor

Externe.

31

(3) Fac excepţie de la prevederile alin.(l) lit. g) persoanele provenind din alte

ministere şi instituţii centrale, trimise în misiune temporară în străinătate cu funcţii

echivalente gradelor diplomatice şi consulare.

Art. 18. - Concursurile de admitere în Corpul diplomatic şi consular al României se

organizează pentru funcţiile diplomatice sau consulare vacante, pe baza regulamentului de

organizare şi desfăşurare a concursului, aprobat prin ordin al ministrului afacerilor externe.

Art. 19. - Pentru numirea în funcţia de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar,

ministrul afacerilor externe propune, de regulă, diplomaţi de carieră, care, la încheierea

misiunii, nu depăşesc vârsta legală de pensionare, În mod excepţional, pot fi propuse pentru

numire în această funcţie personalităţi ale vieţii publice care îndeplinesc condiţiile pentru

admiterea în rândul membrilor Corpului diplomatic şi consular al României.

Art. 20. - Ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar este reprezentantul unic al

României în ţara în care a fost acreditat şi îl reprezintă pe Preşedintele României pe lângă

şeful statului acreditar.

Secţiunea a 2-a Depunerea jurământului de credinţă

Art. 21. - (1) Persoanele care devin membri ai Corpului diplomatic şi consular al

României depun jurământul de credinţă în momentul dobândirii calităţii de membru al

Corpului diplomatic şi consular al României.

(2) Jurământul scris se rosteşte, se semnează şi se depune astfel: ambasadorul în faţa

Preşedintelui României, consulul general în faţa primului-ministru; ceilalţi membri ai

Corpului diplomatic şi consular în faţa ministrului afacerilor externe sau a unei persoane

desemnate de acesta: secretar de stat sau ambasador.

(3) Ambasadorii şi consulii generali din serviciul exterior vor depune -rământul de

credinţă cu ocazia primei deplasări în România, în termen de un in de la data intrării în

vigoare a prezentei legi.

Art. 22. - (1) Jurământul de credinţă faţă de statul român este obligatoriu si are

următorul conţinut: „Jur să promovez, si să apăr interesele României şi ale cetăţenilor

români în relaţiile internaţionale. Jur să-mi îndeplinesc cu responsabilitate,

loialitate si demnitate atribuţiile care îmi revin în promovarea politicii externe a României.

Jur să respect Constituţia şi legile ţării, drepturile și libertăţile fundamentale ale omului,

angajamentele internaţionale asumate de România, cu păstrarea strictă a secretului şi

confidenţialităţii asupra informaţiilor pe care le deţin ca membru al Corpului diplomatic şi

consular al României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !".

32

(2) Referirea la divinitate din formula jurământului se poate schimba potrivit

credinţei religioase a persoanei care depune jurământul.

(3) Jurământul se poate depune şi fără formula religioasă de încheiere, în acest caz,

persoana care depune jurământul va declara pe onoare şi conştiinţă că

va respecta jurământul.

(4) Refuzul de a depune jurământul de credinţă faţă de statul român determină

pierderea calităţii de membru al Corpului diplomatic şi consular al României.

CAPITOLUL IV

Drepturile şi obligaţiile

membrilor Corpului diplomatic şi consular al României

Secţiunea l Drepturile membrilor Corpului diplomatic şi consular

al României

Art. 23.- Membrii Corpului diplomatic şi consular al României au următoarele

drepturi specifice:

a) să fie promovaţi în funcţii diplomatice şi consulare în administraţia centrală a

Ministerului Afacerilor Externe ori la misiunile diplomatice şi oficiile consulare, în raport cu

gradul diplomatic sau consular deţinut, vechimea în munca diplomatică sau consulară şi

experienţa dobândită;

b) să beneficieze de formele de perfecţionare a pregătirii profesionale si de

specializare organizate de Ministerul Afacerilor Externe sau de alte instituţii publice române

sau străine;

c) să beneficieze în străinătate de privilegiile, imunităţile si facilităţile pe care le

conferă dreptul internaţional şi convenţiile în materie la care România este parte;

d) să desfăşoare activitate didactică şi ştiinţifică, în ţară şi în străinătate, cu

respectarea prevederilor prezentului statut;

e) să adere la şi să activeze în cadrul asociaţiilor profesionale şi al organizaţiilor

ştiinţifice din ţară şi din străinătate, cu respectarea prevederilor prezentului statut;

f) să beneficieze, în ţară şi în străinătate, de distincţiile şi onorurile specifice funcţiei

diplomatice sau consulare pe care o exercită;

g) să fie însoţiţi, pe durata misiunii permanente, de soţ sau soţie şi de copiii minori,

precum si de copiii până la vârsta de 25 de ani care urmează studii în străinătate;

h) să fie înscrişi în Anuarul Corpului diplomatic şi consular al României.

Art. 24. - (1) Membrii Corpului diplomatic şi consular al României au dreptul la un

salariu şi la alte drepturi băneşti, bazate pe evaluarea corectă a complexităţii şi dificultăţii

33

funcţiei diplomatice sau consulare, ţinând seama de activitatea depusă, importanţa ei şi

performanţa profesională.

(2) Salarizarea si acordarea altor drepturi băneşti, inclusiv sporurile de vechime, de

confidenţialitate, pentru cunoaşterea mai multor limbi străine, sporul pentru titlul ştiinţific de

doctor, premiile, primele şi salariile de merit acordate membrilor Corpului diplomatic si

consular care îşi desfăşoară activitatea în administraţia centrală si la misiunile diplomatice şi

oficiile consulare vor fi reglementate prin lege specială.

Art. 25. - (1) Pe perioada în care îşi desfăşoară activitatea la misiunile diplomatice si

oficiile consulare, membrii Corpului diplomatic şi consular, precum şi membrii de familie

care îi însoţesc, beneficiază de asistenţă medicală, pe bază de asigurare obligatorie, realizată

de Ministerul Afacerilor Externe sau convenită prin acorduri cu statele străine respective sau,

acolo unde nu este posibil, de decontarea cheltuielilor medicale.

(2) Cuantumul si condiţiile asigurării obligatorii, precum şi ale decontării cheltuielilor

medicale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Art. 26. - (1) în ţară, membrii Corpului diplomatic şi consular al României, în

activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora

beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în cadrul sistemului

de asigurări de sănătate specific apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale şi autorităţii

judecătoreşti, în condiţiile achitării contribuţiilor legale la sistemul de asigurări de sănătate în

perioada de activitate.

(2) Condiţiile de acordare gratuită a asistenţei medicale, a medicamentelor şi

protezelor se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Aceste drepturi nu se impozitează.

Art. 27. - (1) Membrii Corpului diplomatic şi consular al României au dreptul la

concedii de odihnă, de studii, fără plată, medicale, de maternitate, concediu pentru îngrijirea

copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv, 3 ani în cazul copilului cu handicap,

concedii suplimentare pentru lucru în ţări cu climă greu de suportat, precum şi în alte situaţii,

în condiţiile legii.

(2) Membrii Corpului diplomatic şi consular al României beneficiază de concediu de

odihnă de 30 de zile lucrătoare pe an, plătit în moneda naţională a României.

(3) Membrii Corpului diplomatic şi consular al României au dreptul, pe lângă o

indemnizaţie de concediu de odihnă, şi la o primă egală cu salariul de bază în lei, din luna

anterioară plecării în concediu de odihnă.

(4) Membrii Corpului diplomatic şi consular al României au dreptul la decontarea

cheltuielilor pentru transportul bunurilor personale şi ale membrilor de familie care îi

34

însoţesc, la trimiterea şi revenirea din misiune permanentă în străinătate, în condiţii stabilite

prin ordin al ministrului afacerilor externe.

Art. 28. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României care pleacă în

misiune permanentă în străinătate pot beneficia de o indemnizaţie de reprezentare, în

condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Art. 29. - Abrogat prin litera c) din Legea nr. 263/2010 începând cu 01. 01.2011.

Art. 30. - (1) Cheltuielile pentru transportul internaţional al membrilor Corpului

diplomatic şi consular al României care sunt trimişi în misiune de lungă durată în exterior,

precum şi pentru membrii lor de familie aflaţi în întreţinere permanentă legală în exterior, în

condiţiile prezentei legi, se suportă de către instituţia trimiţătoare, în următoarele cazuri:

a) la plecarea în misiune în exterior şi la revenirea definitivă în ţară;

b) pentru deplasări în interes de serviciu, în România şi în străinătate;

c) pentru efectuarea în ţară a concediului de odihnă pe anul calendaristic respectiv, cu

excepţia anului în care îşi încheie misiunea;

d) pentru concediu medical şi naşteri în România;

e) pentru deplasarea întregii familii în România, în caz de deces al unui

copil ori al soţiei/soţului şi numai pentru deplasarea unuia dintre soţi în caz de

DECES al unui părinte, frate sau soră; O în cazuri de forţă majoră.

(2) De asemenea, instituţia trimiţătoare suportă, o singură dată pe an, costul

transportului internaţional dus-întors pentru soţia/soţul şi pentru copiii aflaţi în înreţinere în

ţară, pentru a-şi vizita soţul/soţia respectiv părinţii aflaţi în misiune în exterior.

Secţiunea a 2-a

Obligaţiile membrilor Corpului diplomatic şi consular al României

Art, 31. - Membrii Corpului diplomatic si consular al României sunt obligaţi să îşi

îndeplinească cu responsabilitate, profesionalism, loialitate, corectitudine, promptitudine şi

conştiinciozitate îndatoririle de serviciu şi să se obțină de la orice faptă care ar putea aduce

prejudicii României.

Art. 32. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României au dato să acţioneze

cu loialitate, demnitate şi răspundere în scopul înfăptuirii politice externe a României şi au

următoarele obligaţii specifice:

a) să promoveze şi să apere interesele statului si ale cetăţenilor români cadrul

relaţiilor externe, inclusiv prin acordarea protecţiei diplomatice consulare şi a sprijinului

necesar cetăţenilor români, în limitele competenţe lor şi cu respectarea prevederilor tratatelor

internaţionale la care România e parte;

35

b) să respecte secretul de stat şi secretul de serviciu, în condiţiile lej precum şi

confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documenti de care iau cunoştinţă în

exercitarea funcţiei;

c) să aibă în toate împrejurările o conduită profesională şi mor, ireproşabilă şi să

dea dovadă de demnitate şi responsabilitate în îndeplini; atribuţiilor lor;

d) să respecte, fără a aduce atingere privilegiilor şi imunităţilor lor, leg statelor pe

teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea şi să nu se lase implicaţi activităţi care ar reprezenta

un amestec în treburile interne ale ţării în care si acreditaţi sau care ar afecta în orice alt mod

relaţiile României sau ar adi atingere statutului lor diplomatic şi consular;

e) să solicite acordul ministrului afacerilor externe pentru primi; distincţiilor

străine;

f) să informeze imediat conducerea ministerului în legătură cu or schimbare

intervenită în situaţia lor care le-ar putea afecta calitatea de mem ai Corpului diplomatic şi

consular al României;

g) să nu abuzeze de privilegiile şi imunităţile de care beneficiază străinătate ca

membri ai Corpului diplomatic şi consular al României.

Art. 33. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României, excepţia ministrului

afacerilor externe, a secretarilor de stat şi a subsecretari de stat, au obligaţia ca, în exercitarea

atribuţiilor ce le revin, să se abţină de manifestarea în public a convingerilor lor politice.

Art. 34. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României obligaţia să îşi

perfecţioneze continuu pregătirea profesională.

CAPITOLUL V

Trimiterea în misiune permanentă a membrilor Corpului diplomatic şi consular

al României la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României

Art. 35. - (1) Membrii Corpului diplomatic şi consular al României, excepţia

ambasadorilor şi a consulilor generali, sunt trimişi în misiuni permanentă în străinătate,

prin concurs, în funcţie de gradul diplomatic și consular.

(2) Comisia pentru trimiterea în misiune permanentă în străinătate, precum şi

condiţiile şi modalităţile de desfăşurare a concursului se stabilesc prin ordin al ministrului

afacerilor externe.

(3) Funcţiile diplomatice şi consulare care devin vacante în cursul unui an

calendaristic sunt anunţate cu cel puţin 3 luni înaintea începerii anului respectiv.

(4) Înaintea trimiterii în misiune, membrii Corpului diplomatic şi consular al

României vor efectua, obligatoriu, un stagiu de pregătire în Ministerul Afacerilor Externe.

36

(5) Durata misiunii în străinătate este, de regulă, de 4 ani, iar în ţările cu climă dificilă

este de 3 ani.

Art. 36. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României beneficiază de un

spor la salariu în valută pe perioada cât îşi desfăşoară activitatea la misiunile diplomatice şi

oficiile consulare pentru soţul sau soţia şi copiii minori care îi însoţesc.

Art. 37. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României beneficiază la

misiune de o indemnizaţie lunară în sumă fixă în valută pentru fiecare copil care urmează

studii elementare, gimnaziale, liceale şi universitare în străinătate, până la vârsta de 25 de ani,

cu condiţia promovării anului de studiu precedent.

Art. 38. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României, pe perioada cât îşi

desfăşoară activitatea în străinătate, la misiunile diplomatice si oficiile consulare, beneficiază

în ţară de o indemnizaţie în lei necesară pentru plata cheltuielilor de întreţinere a locuinţei, în

cazul în care nu realizează venituri din chirii, pentru plata contribuţiilor prevăzute de lege în

raport cu drepturile salariale corespunzătoare funcţiei pe care membrii Corpului

diplomatic si consular sunt încadraţi în ţară, precum şi pentru soţul sau soţia care se află în

ţară, dacă nu realizează venituri.

Art. 39. - Membrilor Corpului diplomatic şi consular li se aplică, pe perioada în care

îşi desfăşoară activitatea la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României,

majorările salariale şi indexările aplicate la salariile de încadrare în lei în ţară.

Art. 40. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României, precum şi membrii

familiilor lor, aflaţi în întreţinere în străinătate, beneficiază pe perioada misiunii de asigurare

de viaţă.

Art. 41. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României beneficiază

de un spor la salariu, în valută, pentru activitatea desfăşurată în stăinătate în zone de risc şi de

conflicte armate.

Art. 42. - Soţul sau soţia membrului Corpului diplomatic şi consular al României, pe

perioada deplasării sale în străinătate împreună cu acesta şi căruia i se suspendă raporturile

de muncă pe perioada respectivă, beneficiază de stagii de cotizare utile la stabilirea pensiei,

cu plata de către unitatea trimiţătoare a contribuţiei la sistemul public de pensii, la nivelul

ultimului salariu avut înaintea plecării.

Art. 43. - La încheierea misiunii unui membru al Corpului diplomatic şi consular,

soţul sau soţia care 1-a însoţit la post poate solicita reintegrarea la autoritatea sau instituţia

publică, regia autonomă sau societatea naţională la care a fost încadrat. Aceasta se acordă de

drept.

37

Art. 44. - Dacă reintegrarea soţului sau a soţiei nu va fi posibilă în termen de 90 de

zile calendaristice de la data încheierii misiunii, membrul Corpului diplomatic şi consular

beneficiază de o indemnizaţie de sprijin pentru familie. Condiţiile de acordare si cuantumul

indemnizaţiei se stabilesc prin lege.

Art. 45. - Dacă un membru al Corpului diplomatic şi consular al României îşi

însoţeşte soţul sau soţia în misiune permanentă în străinătate, în calitate de soţ sau soţie

neîncadrat în muncă, pe perioada misiunii i se suspendă raporturile de muncă, iar la revenire

va fi integrat cu acelaşi grad diplomatic sau consular.

Art. 46. - Membrii Corpului diplomatic şi consular pot fi trimişi în misiune în

străinătate, de regulă, după o perioadă de un an de activitate în Ministerul Afacerilor Externe.

Art. 47. - Ambasadorii extraordinari şi plenipotenţiari, precum şi consulii generali

dispun, de la data rechemării din misiune, de o perioadă de 3 luni pentru a reveni în ţară.

Art. 48. - (1) Pentru acoperirea necesarului de personal specializat din Ministerul

Afacerilor Externe, detaşarea sau încadrarea pe perioadă determinată se face pe durata

misiunilor permanente, în serviciul exterior, iar în centrala ministerului pe durata prevăzută

de legislaţia în vigoare.

(2) Persoanele detaşate vor fi salarizate în conformitate cu sistemul de salarizare din

Ministerul Afacerilor Externe.

CAPITOLUL VI Incompatibilităţi şi interdicţii

Art. 49. - Calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României este

incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din

cadrul instituţiilor de învăţământ universitar acreditate.

Art. 50. - (1) Membrilor Corpului diplomatic şi consular al României le este interzis:

a) să facă parte din partide politice;

b) să desfăşoare propagandă prin orice alte mijloace sau alte activităţi în favoarea

acestora ori a unui candidat independent pentru funcţii publice;

c) să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în

considerarea funcţiei lor, avantaje materiale sau de altă natură care ar putea aduce atingere

loialităţii, responsabilităţii şi prestigiului lor;

d) să efectueze, în perioada îndeplinirii misiunii în străinătate, direct, prin membrii de

familie sau prin persoane interpuse, activităţi comerciale;

e) să deţină funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu

scop lucrativ;

38

f) să declare sau să participe la greve, precum şi la mitinguri, demonstraţii, procesiuni

sau orice alte întruniri cu caracter politic.

(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) lit. a) ministrul afacerilor externe, secretarii

de stat şi subsecretarii de stat.

CAPITOLUL VII

încetarea calităţii de membru al Corpului diplomatic şi consular al României

Art. 51. - (1) Calitatea de membru al Corpului diplomatic şi consular al României

încetează în următoarele cazuri:

a) cu acordul părţilor;

b) demisie;

c) pierderea capacităţii de muncă, în condiţiile legii;

d) incompatibilitate, în sensul dispoziţiilor art.49;

e) încetarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art.17 alin.(l) lit. a) şi b) ori

nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art.32 sau a interdicţiilor prevăzute la art..50;

f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă încheiat cu Ministerul

Afacerilor Externe;

g) reducerea numărului de funcţii diplomatice, ca urmare a reorganizării;

h) în cazul arestării preventive pe o perioadă mai mare de 60 de zile sau al

condamnării definitive pentru o infracţiune de natură să-1 facă incompatibil cu calitatea sa.

(2) Dacă, ulterior reducerii numărului de funcţii diplomatice si consulare, Guvernul

hotărăşte o majorare a acestora, persoanele afectate de măsura reducerii numărului de funcţii

au prioritate la angajare, la cerere, cu acordarea gradului diplomatic sau consular deţinut

anterior.

Art. 52. - Abrogat prin litera c) din legea nr. 263/2010 începând cu 01. 01.2011.

Art. 53. - (1) Membrii Corpului diplomatic şi consular al României cu o vechime în

activitatea diplomatică sau consulară de cel puţin 15 ani pentru femei şi 20 de ani pentru

bărbaţi beneficiază, la pensionare, de o indemnizaţie egală cu 5 salarii de bază nete, plătite

din bugetul unităţii trimiţătoare.

(2) De indemnizaţia prevăzută la alin.(l) beneficiază şi membrii Corpului diplomatic

şi consular al României la încetarea calităţii de membru ca urmare a redcerii numărului de

funcţii diplomatice sau consulare în urma reorganizării.

(3) Indemnizaţiile prevăzute la alin.(l) si (2) se acordă o singură dată în cursul carierei

diplomatice.

39

Art. 54. - Membrii Corpului diplomatic şi consular care beneficiază de pensie pot fi

încadraţi în Ministerul Afacerilor Externe, pe durată nedeterminată sau pe durată determinată,

după caz, beneficiind de drepturile salariale corespunzătoare funcţiei în care sunt încadraţi,

inclusiv de sporul de vechime corespunzător vechimii în muncă, dobândite până la data

pensionării.

Art. 55. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României care împlinesc vârsta

legală de pensionare îşi pot continua activitatea cu acordul ministrului afacerilor externe.

Art. 56. - în caz de deces al unui membru al Corpului diplomatic şi consular al

României, membrii familiei care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmaş primesc, pe o

perioadă de 3 luni, echivalentul salariului de bază net din ultima lună de activitate a celui

decedat, plătit din bugetul unităţii trimiţătoare.

CAPITOLUL VIII Răspunderea juridică

Art. 57. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României răspund, conform

legii, în legătură cu activitatea lor profesională desfăşurată în administraţia centrală a

Ministerului Afacerilor Externe sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale

României.

Art. 58. - încălcarea de către membrii Corpului diplomatic şi consular al României a

prevederilor prezentei legi şi neîndeplinirea cu bună-credinţă a îndatoririlor de serviciu atrag

răspunderea disciplinară, patrimonială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Art. 59. - (1) Condiţiile angajării răspunderii şi sancţiunile aplicabile sunt cele

prevăzute de lege şi de regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Afacerilor

Externe.

(2) Faptele care generează răspunderi şi sancţiuni pentru membrii Corpului diplomatic

şi consular al României sunt examinate de Consiliul de Onoare, care face propuneri

ministrului afacerilor externe. Organizarea şi funcţionarea Consiliului de Onoare se stabilesc

prin ordin al ministrului afacerilor externe.

Art. 60. - Dacă s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva unui membru al

Corpului diplomatic şi consular al României pentru o infracţiune de natură să-1 facă

incompatibil cu statutul său, ministrul afacerilor externe va lua măsura suspendării

raporturilor de muncă.

CAPITOLUL IX Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 61. - Pentru omagierea tradiţiei diplomatice româneşti şi pentru stimularea

activităţii Corpului diplomatic şi consular al României, în fiecare an. în luna septembrie, se

sărbătoreşte „Ziua Diplomaţiei Române", la o dată stabilită de ministrul afacerilor externe.

40

Art. 62. - (1) Pentru contribuţii meritorii la afirmarea diplomaţiei româneşti pe plan

internaţional, se instituie Ordinul „Nicolae Titulescu", cu clasele I, II şi III si medalia

„Meritul Diplomatic", cu clasele I, II şi III.

Alineatul (1) a fost modificat prin alineatul din Legea nr. 181/2004 începând cu

27.05.2004.

(2) Ordinele şi medaliile prevăzute la alin.(l) se acordă de către Preşedintele

României, la propunerea ministrului afacerilor externe.

Art. 63. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României detaşaţi la alte

autorităţi sau instituţii din România sau în străinătate, îşi păstrează calitatea de membri ai

Corpului diplomatic şi consular al României pe perioada detaşării.

Art. 64. - Membrii Corpului diplomatic şi consular al României care sunt trimişi de

statul român în calitate de funcţionari la organizaţii interguvernamentale îşi păstrează

calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al României pe perioada exercitării

funcţiei internaţionale. Pe această perioadă li se suspendă raporturile de muncă, iar la

revenirea în Ministerul Afacerilor Externe li se recunoaşte vechimea în muncă şi în

activitatea diplomatică.

Art. 65. - (1) Membrilor Corpului diplomatic şi consular al României care participă la

cursuri, stagii de practică şi specializare sau perfecţionare în străinătate, cu aprobarea

conducerii Ministerului Afacerilor Externe, pe o durată care depăşeşte 90 de zile

calendaristice, şi cărora, pe timpul absenţei din ţară, li se suspendă raporturile de muncă, îşi

menţin pe această perioadă calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al

României, iar la revenirea în Ministerul Afacerilor Externe li se recunoaşte vechimea în

muncă şi în activitatea diplomatică.

(2) Pe perioada studiilor, aceste persoane beneficiază, în ţară, de o indemnizaţie

lunară în monedă naţională necesară pentru plata contribuţiilor prevăzute de lege şi pentru

plata cheltuielilor de întreţinere a locuinţei, în cazul în care nu realizează venituri din chirii,

în raport cu drepturile salariale corespunzătoare funcţiei pe care membrii Corpului

diplomatic şi consular al României sunt încadraţi în administraţia centrală. Cuantumul

indemnizaţiei va fi stabilit prin hotărâre a Guvernului.

Art. 66. - (1) Membrilor Corpului diplomatic şi consular al României numiți în

funcţii de demnitate publică li se suspendă raporturile de muncă pe perioada mandatului.

(2) La încetarea funcţiei de demnitate publică si revenirea în Ministerul Afacerilor

Externe li se recunoaşte vechimea în activitatea diplomatică sau consulară .

41

Art. 67. - Pe durata numirii membrilor Corpului diplomatic şi consular al României în

cabinetele demnitarilor din Ministerul Afacerilor Externe, li se suspendă contractele

individuale de muncă si li se recunoaşte vechimea în activitatea diplomatică, păstrându-şi

calitatea de membri ai Corpului diplomaţii şi consular al României.

Art. 68. - De drepturile prevăzute la art. 24 - 30, art. 36 - 45 şi art. 4! beneficiază,

după caz, şi celelalte categorii de personal angajat în Ministeru Afacerilor Externe.

Art. 69. - Hotărârile Guvernului şi ordinele ministrului afacerilor externe emise în

aplicarea prezentei legi se vor adopta în termen de 90 de zile de la dat; intrării în vigoare a

acesteia.

Art. 70. - Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerulu Afacerilor Externe

va fi actualizat în conformitate cu prevederile prezentei legi în termen de 90 de zile de la

intrarea în vigoare a acesteia.

Art. 71. - La data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Hotărâre£ Guvernului

nr. 1070/1990 pentru aprobarea Statutului Corpului Diplomatic şi Consular al României,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 119 din 2 noiembrie 1990, precum şi

orice dispoziţii contrare prezentei legi.

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 20 mai 2003, cu

respectarea prevederilor articolului 74 alineatul (1) din Constituţia României. .

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR Viorel Hrebenciuc

Această lege a f ost adoptată de Senat în şedinţa din 22 mai 2003, cu respectarea

prevederilor articolului 74 alineatul (1) din Constituţia României. p. PREŞEDINTELE

SENATULUI Doru loan Tărăcilă Bucureşti, 17 iunie 2003 ' Nr. 269

Vocabular diplomatic Accesiune. Este - ca si aderarea - actul internaţional prin care

un stat care nu a participat la negocierea si semnarea unui tratat îşi exprimă consimţământul

de a deveni parte la el. Accesiunea sau aderarea este posibilă atunci când prevederile

tratatului o permit (dacă tratatul, conţinând o clauză de accesiune - „accession clause" - este

un tratat „deschis").

Acord. Termenul se aplică în general înţelegerilor intervenite între state în diverse

domenii ale relaţiilor internaţionale, îndeosebi în domeniile economic, comercial, financiar,

cultural.

Acreditării. Stat care numeşte un reprezentant diplomatic într-un stat străin sau pe

lângă o organizaţie internaţională.

Acreditar. Stat în care este numit un reprezentant diplomatic al altui stat.

42

Acreditare. Procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului unei misiuni

diplomatice în străinătate, În practica statelor se cere mai întâi consimţământul statului străin

pentru numirea diplomatului. După primirea consimţământului, diplomatul este numit în

funcţie de către organul competent, conform normelor metodologice ale statului acreditant. în

statul de reşedinţă, după ce diplomatul ia contact cu ministrul de externe, înmânează

scrisorile de acreditare şefului statului, în cadrul unei solemnităţi (în cazul unui

diplomat cu rang de ambasador sau de ministru plenipotenţiar), însărcinatul cu

afaceri se acreditează pe lângă ministrul de externe al statului acreditar. Remiterea

scrisorilor de acreditare marchează momentul intrării în funcţie a diplomatului ca

reprezentant al statului său.

Ad-hoc. Locuţiune latină cu sensul „pentru acest (scop)", în dreptul

internaţional public se foloseşte pentru a caracteriza o instituţie creată în vederea îndeplinirii

unei sarcini speciale şi, în general, temporare.

Ad interim. Expresia are în mod curent sensul de „provizoriu", „care ţine locul

titularului", în terminologia diplomatică, indică de obicei pe agentul care îndeplineşte funcţia

de şef al unei misiuni diplomatice, atunci când postul de şef al misiunii este vacant sau şeful

misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile.

Ad referendum. Ca o etapă intermediară între redactare şi semnarea definitivă, un

tratat poate fi semnat „ad referendum" („pentru a se referi la el, până la hotărârea definitivă").

Semnarea „ad referendum" intervine atunci când reprezentantul ester

împuternicit să negocieze, dar nu are împuternicire să semneze tratatul decât „ad

referendum", ceea ce înseamnă „sub rezerva aprobării guvernului" său.

Agrement. La numirea (acreditarea) unei persoane ca şef al unei misiuni diplomatice,

statul acreditant trebuie să ceară acordul prealabil al statului de reşedinţă asupra persoanei

respective (agreer = a accepta, a aproba, în limba franceză).

Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar, care nu ester obligat, în

cazul unui dezacord, să-si motiveze refuzul.

Pentru a se evita eventualele refuzuri oficiale, este uzual să se sondeze guvernul

statului străin, în mod neoficial, înainte de a se face o cerere formală pentru agrement

(demande d'agreation).

Alternat. Este denumirea ce se dă ansamblului de reguli procedurale, după care se

efectuează punerea semnăturilor pe tratat, astfel încât să fie respectat principiul egalităţii

statelor, În cazul tratatelor bilaterale, când sunt mai mulţi plenipotenţiari, semnăturile se pun

faţă în faţă, pe partea stângă si pe partea dreaptă. Ele alternează în aşa fel încât semnăturile

43

plenipotenţiarilor pe exemplarul pe care-1 reţin pentru statul lor, să fie puse pe primul loc (pe

partea stângă).

Când tratatul se semnează de către un singur împuternicit de fiecare parte, semnăturile

pot fi puse una sub cealaltă, alternând pe cele două exemplare.

La semnarea unui tratat multilateral, plenipotenţiarii semnează în ordinea alfabetică a

statelor părţi.

Aide-memoire. Notă diplomatică înmânată de un agent diplomatic celeilalte părţi, în

cursul unor tratative sau convorbiri, cu scopul de a rezuma problema discutată, a preciza

anumite aspecte ale acesteia sau pentru a confirma declaraţiile făcute verbal. A.m. nu poartă

decât menţiunea locului şi datei remiterii. Nu este semnat şi nu conţine nicio formulă de

politeţe. Amendament (în dreptul internaţional). Text propus spre a fi introdus într-un proiect

de act (tratat, rezoluţie, cartă, statut, regulament etc.) cu scopul de a preciza, completa sau

modifica una sau mai multe din prevederile iniţiale. Ataşat. Există trei categorii de ataşaţi.

Din prima fac parte ataşaţii navali, militari, ai aerului sau comerciali pe lângă misiunile

diplomatice pentru servicii de specialitate. A doua categorie o formează ataşaţii diplomatici,

reprezentând primul grad în ierarhia agenţilor diplomatici, În a treia categorie, îi găsim pe

ataşaţii onorari (honorary attache). Aceştia sunt voluntari nesalariaţi, tineri cu o anumită

poziţie socială care, îndeosebi în sistemul englez, îşi petrec o perioadă de timp într-o

ambasadă sau într-o legaţie la terminarea studiilor universitare, până la stabilirea lor în

societate.

Armistiţiu. Instrument juridic prin care beligeranţii s-au înţeles să suspende temporar

ostilităţile şi care reglementează raporturile dintre beligeranţi în această perioadă.

Barter. Operaţie prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de valori

echivalente, care se derulează în baza acordului de b. în asemenea operaţiuni nu intervin,

practic, transferuri de sume de bani, valorile mărfurilor care se schimbă compensându-se

reciproc. Caracteristic pentru o operaţie de b. este faptul că fiecare dintre părţile contractante

este în acelaşi timp si vânzător şi cumpărător. Operaţiunile de b., denumite şi compensaţii sau

operaţii de troc, s-au dezvoltat ca urmare a restricţiilor valutare impuse de diferite ţări.

Beligerantă. Participare a unui stat, a unei mişcări de eliberare naţională, sau a altei entităţi,

la un conflict armat. Situaţia de b. prezintă importanţă în raport cu legile şi obiceiurile

aplicabile în caz de conflict armat, toate părţile beligerante beneficiind, în condiţii de

reciprocitate, de aceste legi şi obiceiuri. Recunoaşterea b. are drept scop şi efect asimilarea

combatanţilor la un conflict neinternaţional cu combatanţii participând la conflictele

44

internaţionale. Beligerant. Termenul defineşte situaţia juridică a unui stat aflat în război cu

alt stat. Statele beligerante au anumite drepturi şi obligaţii prin legile şi obiceiurile războiului.

Acestea se aplică atât statelor beligerante, cât şi părţilor aflate într-un conflict armat

cărora li s-a recunoscut calitatea de răsculaţi, insurgenţi sau de beligeranţi.

Boicot. Mijloc de constrângere care constă în întreruperea relaţiilor economice, a

comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale şi a altor mijloace de comunicaţii, precum

şi ruperea relaţiilor diplomatice. B. a apărut în practica internaţională la începutul sec. XX. Pe

baza Cartei ONU, dreptul de a hotărî instituirea b. faţă de un stat aparţine Consiliului de

Securitate. Bulă Papală. Act oficial emis de Sf. Scaun pentru soluţionarea unor importante

probleme de drept canonic şi, câteodată, de ordin politic. B.p. sunt redactate de către

cancelaria papală, semnate de Papă şi întărite cu o pecete sferică - bulă. în general, sunt

denumite cu primele cuvinte cu care începe textul lor. Bune oficii. Prin „bune oficii" un stat

intervine în litigiul existent sau pe cale să se declare între alte două state, mijlocind

soluţionarea paşnică a diferendului. Punând bunele sale oficii la dispoziţia a două state părţi

într-un litigiu, un guvern joacă un rol mai important decât acela de simplu canal de

comunicaţie. Bunele oficii nu se confundă cu medierea - mijloc de rezolvare paşnică a

litigiilor internaţionale - care presupune conducerea efectivă a tratativelor de către mediator.

Caducitate, Încetarea valabilităţii unui tratat ca urmare a faptului că niciuna din părţi

nu-1 mai aplică sau nu-1 recunoaşte, dată fiind apariţia unei situaţii care face imposibilă

executarea sa. Imposibilitatea de executare a unui tratat ca urmare a dispariţiei definitive a

unui element indispensabil executării tratatului. C. diferă de abrogare, denunţare, şi de ieşirea

din vigoare a tratatelor conform prevederilor lor exprese.

Canal diplomatic. Legătura şi comunicarea între două sau mai multe state prin

intermediul ministerelor de externe şi misiunilor diplomatice, în forme şi metode specifice

activităţii diplomatice.

Casus Belii. Expresie latină cu sensul „caz (motiv) de război". Desemnează actele sau

evenimentele care, violând sau ameninţând în mod grav interesele fundamentale ale unui stat,

justifică declararea războiului. Cifru diplomatic. Ansamblul de caractere convenţionale (cifre

şi semne) folosite pentru transmiterea corespondenţei diplomatice, spre a i se asigura

respectarea caracterului său secret. Dreptul misiunilor diplomatice de a folosi un cifru este

unanim recunoscut.

Clase ale consulilor. Categorii în care sunt împărţiţi şefii posturilor consulare.

Conform Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile consulare (1963), aceste clase sunt:

consul general, consul şi agent consular. Statele au dreptul să-şi fixeze şi alte denumiri pentru

45

şefii posturilor consulare. Consulii, indiferent de clasa căreia îi aparţin, se bucură, din partea

statului pe al cărui teritoriu funcţionează, de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi îndatoriri faţă de

acel stat. Clase ale şefilor misiunilor diplomatice. Categorii (ranguri) în care sunt împărţiţi

şefii misiunilor diplomatice. Au fost stabilite pentru prima dată la Congresul de la Viena din

1815 şi completate la Congresul de la Aachen din 1818. Convenţia de la Viena cu privire la

relaţiile diplomatice, din 18 apr. 1961, prevede, în art. 14, că: „Şefii de misiune se împart în

trei clase, şi anume: a ambasadorilor sau nunţiilor acreditaţi pe lângă şefii de state şi a

celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent; a trimişilor, miniştrilor sau internunţiilor

acreditaţi pe lângă şefii de state; a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele

afacerilor externe". Şefii misiunilor diplomatice de toate clasele se bucură de aceleaşi drepturi

în îndeplinirea funcţiilor lor. Deosebirea dintre diferitele clase apare numai în ceea ce priveşte

ceremonialul şi protocolul diplomatic; ambasadorii sunt consideraţi ca reprezentând nu numai

statul, ci şi personal pe şeful statului; ei pot duce tratative cu şeful statului străin; de obicei,

ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt numiţi de către şeful statului, iar însărcinaţii cu

afaceri, de către ministrul de externe. Ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari sunt acreditaţi

pe lângă şeful statului de reşedinţă, iar însărcinaţii cu afaceri, pe lângă Ministerul de Externe

al statului de reşedinţă. Cobeligeranţă. Situaţie în care se află un stat care participă la război

alături de alte state, împotriva unui inamic comun, dar fără ca această participare să aibă la

bază un tratat de alianţă. Calitatea de c. dă dreptul statului respectiv sa ia parte, împreună cu

celelalte state beligerante, la negocierile pentru încheierea păcii, să fie parte contractantă la

tratatul de pace, să primească reparaţii pentru daunele cauzate de război etc.

Compromis. Este acordul intervenit între două state care convin să transmită spre

rezolvare, unei instanţe arbitrale sau judiciare internaţionale, un litigiu pendinte între ele.

Prin „compromis" (care mai este denumit şi „compromis de arbitraj") se stabileşte şi

procedura de urmat pentru soluţionarea litigiului. Concordat. Convenţie încheiată între

guvernul unui stat şi papă, în calitatea acestuia de cap al bisericii romano-catolice. C.

reglementează probleme cum ar fi: exercitarea libertăţii cultului catolic, învăţământul

confesional, statutul clerului (în special în desemnarea şi învestirea episcopilor), drepturile şi

obligaţiile patrimoniale ale bisericii (inclusiv eventualele subvenţii de stat), trimiterea unui

nunţiu apostolic etc. Deşi, potrivit sistemului juridic contemporan, c. au ca obiect esenţial

raporturi juridice aparţinând dreptului intern al unui stat, încheierea lor urmează normele

dreptului tratatelor. Condominium. Formă de exercitare în comun - de multe ori cu caracter

provizoriu - de către două sau mai multe state a suveranităţii asupra aceluiaşi teritoriu. C.

46

reprezintă un mod de rezolvare provizorie a conflictului de interese între state revendicând un

anumit teritoriu.

Consens, Înţelegere, acord în practica internaţională, dar şi mod de adoptare a unei

hotărâri în cadrul unor conferinţe sau al reuniunilor unor organe internaţionale multilaterale,

nu prin vot, ci prin asentimentul tuturor statelor (organizaţiilor) participante.

Consul. Persoană numită de un stat în calitate de şef al unui post consular al său

pentru îndeplinirea funcţiilor consulare într-o anumită circumscripţie consulară. C. urmează

în grad după consul general, În Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi imunităţile

consulare (1963). c. este numit „funcţionar consular",termen prin care se înţelege orice

persoană, inclusiv şeful de post consular. Procedura de numire şi rechemare a c., sediul şi

circumscripţia consulară sunt reglementate de statul care îl numeşte, în înţelegere cu statul de

reşedinţă. Spre deosebire de diplomaţi, c. nu sunt reprezentanţi politici ai statului lor. Ei nu

reprezintă ţara lor în totalitatea relaţiilor cu statul străin, ci numai în domeniul relaţiilor

consulare. In cazul în care ţara sa întreţine în ţara de reşedinţă şi un consulat general, c. va fi

subordonat consulului general.

Convenţie, Înţelegere realizată între două sau mai multe state, prin care se

reglementează relaţiile lor într-un anumit domeniu. După semnarea sa de către reprezentanţii

împuterniciţi ai statelor contractante, c. intră în vigoare prin aprobare sau ratificare, dacă

această din urmă condiţie este prevăzută în c. Ca şi pentru orice alt tratat internaţional,

principiul de bază care guvernează materia c. internaţionale este „pacta sunt servanda", adică

obligaţia de a le respecta si aplica cu bună credinţă.

Corespondenţă diplomatică. Comunicare oficială, făcută în scris, între şefii de stat si

de guvern, între Ministerul Afacerilor Externe şi alte ministere ale statului acreditar si

misiunile diplomatice străine, precum şi între misiunile diplomatice acreditate în capitala

aceluiaşi stat. Formele c.d. sunt împărţite, după conţinut şi după aspectul lor tehnic, în: notă

personală; notă diplomatică, aide-memoire; memorandum; scrisoare particulară cu caracter

semioficial. C.d. se redactează în limba statului de la care provine si este însoţită, în semn de

curtoazie, de o traducere neoficială în limba statului destinatar, În corespondenţa diplomatică

se folosesc şi alte limbi de circulaţie internaţională (franceza, engleza, rusa etc.). C.d. are un

caracter oficial, În documentele c.d. nu se admit corecturi, prescurtări şi sublinieri. C.d. se

transmite prin curier special, dar poate fi înmânată şi personal sau transmisă prin poştă. Corp

consular. Totalitatea consulilor - consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenţi consulari -

care funcţionează într-o anumită localitate (oraş, port, regiune etc.). în cadrul c.c., precăderea

consulilor se stabileşte în funcţie de rang şi de clasă, iar în cadrul aceluiaşi rang, după data

47

intrării în funcţiune, în mod oficial, a consulului, cu gradul respectiv, în circumscripţia

consulară respectivă. Corp diplomatic, În sens larg, corpul diplomatic este compus din

totalitatea agenţilor diplomatici aflaţi pe teritoriul statului de reşedinţă, împreună cu membrii

familiilor lor. Corpul diplomatic, în sens restrâns, este alcătuit din şefii reprezentanţelor

diplomatice. Corpul diplomatic este reprezentat de un decan (tr. „doyen", engl. „dean"), care

este şeful misiunii diplomatice cel mai vechi acreditat în statul de reşedinţă, cu rangul cel mai

înalt.

Curier diplomatic. Persoană care transportă corespondenţă diplomatică. C.d. nu poate

fi reţinut, sechestrat sau percheziţionat. Statele străine pe al căror teritoriu trece c.d., sunt

obligate, conform dreptului internaţional, să-1 sprijine şi să-1 ocrotească. C.d. are paşaport

diplomatic şi buletin de curier diplomatic.

Cutumă internaţională. Izvor al dreptului internaţional, c.i. cuprinde totalitatea

regulilor de conduită apărute în practica relaţiilor interstatale şi recunoscute de state ca având

valoare juridică, în sensul că exprimă o normă de drept internaţional. La formularea c.i.

contribuie existenţa unei practici îndelungate şi generalizate a statelor (inveterata

consuetudo), precum şi recunoaşterea lor că acea practică are forţă juridică obligatorie

(opinia juris). C.i. joacă un rol important în relaţiile internaţionale, normele dreptului

internaţional general, în bună parte, fiind de origine cutumiară.

Decanul corpului diplomatic. Diplomatul, cel mai înalt în rang şi cel mai vechi

acreditat în acest rang într-un stat, care se află în fruntea corpului diplomatic, În unele state,

în care sunt acreditaţi nunţii papali, există obiceiul ca nunţiul, indiferent de vechimea sa în

acreditare, să îndeplinească funcţia de d.c.d. D.c.d. îndeplineşte funcţii de ordin protocolar,

de acord cu ceilalţi membri ai corpului diplomatic, prezintă felicitări în numele corpului sau,

după caz, exprimă condoleanţe guvernului sau şefului statului de reşedinţă; el conduce corpul

diplomatic la diferite ceremonii etc.; dă informaţii şi consultaţii colegilor săi diplomatici

asupra practicii protocolare din statul de reşedinţă; informează corpul diplomatic asupra

dorinţelor exprimate de Ministerul Afacerilor Externe al ţării de reşedinţă sau cu privire la

diverse dispoziţii protocolare. D.c.d. poate lua apărarea privilegiilor de ceremonial ale

membrilor corpului diplomatic faţă de autorităţile ţării de reşedinţă (de ex. precăderea

membrilor corpului diplomatic faţă de autorităţile locale, participarea corpului diplomatic la

ceremonii, locul corpului diplomatic la aceste ceremonii etc.). La cerere, decanul poate avea

rolul de arbitru în litigiile dintre membrii corpului diplomatic. D.c.d. trebuie să se abţină de la

intervenţii în afacerile interne ale ţării de reşedinţă, de la exercitarea de presiuni asupra

guvernului şi de la orice acţiuni care ar duce la încălcarea dreptului internaţional.

48

De facto. Expresie în limba latină, ce desemnează existenţa unei anumite situaţii de

fapt, care nu are ori care nu a dobândit şi consacrarea juridică necesară.

De jure. Expresie în limba latină, ce desemnează existenţa unei situaţii conforme cu

normele de drept.

Demers diplomatic. Acţiune întreprinsă de guvernul unui stat - prin Ministerul

Afacerilor Externe, misiunile diplomatice sau alte organe de relaţii externe - pe lângă

guvernul unui alt stat. Sub aspect formal, d.d. pot fi clasificate în trei categorii:

a) Demersurile orale, care se fac în cadrul întrevederilor dintre şeful misiunii

diplomatice şi ministrul afacerilor externe al statului acreditar sau un funcţionar superior din

acest minister. Din categoria demersurilor orale fac parte: - declaraţia, conţinând afirmarea

poziţiei politice a statului acreditant, fie că este vorba de o poziţie de principiu, fie că se

referă la o problemă politică determinată;

- notificarea este demersul prin care misiunea diplomatică pune în gardă guvernul

statului acreditar cu privire la o anumită stare de lucruri, atrăgându-i atenţia asupra unei

situaţii care ar putea avea anumite urmări;

- reprezentarea, demers de o gravitate mai mare, deoarece conţine aprecieri ale

statului acreditant cu privire la o anumită comportare a statului acreditar;

- comunicarea, act pur şi simplu de informare a guvernului din ţara de reşedinţă.

b) Demersurile scrise se concretizează în trimiterea de note diplomatice. Trăsăturile

caracteristice ale notelor diplomatice sunt următoarele:

- sunt comunicări oficiale ale misiunii diplomatice către ministerul afacerilor externe

ale statului acreditar sau ale acestui minister către misiunea diplomatică;

- pot emana de la misiunea diplomatică ca organ permanent al relaţiilor internaţionale

ale unui stat sau de la şeful misiunii;

- cuprind o expresie de voinţă unilaterală;

- trebuie sa satisfacă cerinţele stilului diplomatic.

c) Demersurile mixte care îmbină procedeele demersului oral cu ale celui scris, într-o

primă fază, demersul se concretizează într-o întrevedere între şeful misiunii diplomatice şi

ministrul afacerilor externe al statului acreditar; în a doua fază, printr-o notă diplomatică se

stabilesc în mod clar şi în detaliu poziţiile exprimate şi elementele problemei.

Denunţarea tratatelor. Act unilateral al unui stat, parte la un tratat, prin care acesta

face cunoscut că nu se mai consideră legat de acel tratat. De regulă d.t. se poate face în

virtutea unei clauze exprese a tratatului, ori atunci când celelalte părţi consimt la aceasta. D.t.

se poate face atât în cazul tratatelor Bilaterale, cât şi în cazul tratatelor multilaterale, În prima

49

situaţie, denunţarea are ca efect încetarea aplicării tratatului, În cea de-a doua, tratatul rămâne

în vigoare faţă de părţile care nu 1-au denunţat. D.t. trebuie notificată în mod expres. De

obicei, această notificare se face depozitarului tratatului, În situaţia când tratatul nu conţine

prevederi în legătură cu denunţarea, aceasta trebuie notificată cu cel puţin 12 luni înainte de

data de la care statul respectiv nu mai doreşte să se considere legat de acel tratat.

Depline puteri (plenipotenţe). Document care conferă, după caz, persoanei indicate în

cuprinsul lui, dreptul de a semna tratate internaţionale, de a participa la congrese şi conferinţe

internaţionale sau de a purta negocieri în numele statului de la care emană.

Dreptul de azil. Dreptul unui stat de a acorda, în virtutea suveranităţii sale,

permisiunea de a intra şi de a se stabili pe teritoriul său unor cetăţeni străini sau unor

persoane fără cetăţenie, urmărite pentru activitatea politică, ştiinţifică etc. desfăşurată în ţara

lor. Acordarea d. de a. presupune în mod corelativ şi refuzul de a dispune extrădarea celui ce

a beneficiat de azil politic.

Excelenţă. Titlu de politeţe acordat, în unele ţări, demnitarilor (şefi de state, membri

ai guvernului, ambasadori sau miniştri plenipotenţiari). Imunităţi consulare. Totalitatea

drepturilor de care beneficiază un post consular şi membrii postului consular pe teritoriul

statului de reşedinţă, ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia acestui stat. I.c . se

acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia multilaterală de la Viena,

din 1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte sfera şi conţinutul i.c. apropiindu-le de

imunităţile diplomatice.

Imunităţi diplomatice. Totalitatea drepturilor de care beneficiază o misiune

diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară

activitatea (statul acreditar), ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia statului de

reşedinţă. I.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea

egalităţii suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune condiţii a

funcţiilor misiunii diplomatice. I.d. sunt reglementate şi prin Convenţia de la Viena din 1961

cu privire la relaţiile diplomatice.

Principalele imunităţi ale misiunii diplomatice sunt: inviolabilitatea localurilor

misiunii, a arhivei si documentelor diplomatice; organele statului de reşedinţă nu au dreptul

să pătrundă în localul misiunii decât cu consimţământul şefului misiunii; misiunea are deplina

libertate de a comunica cu guvernul său, inclusiv prin intermediul curierilor diplomatici,

mesaje prin cod sau cifrate şi poate utiliza, cu asentimentul statului de reşedinţă, un post de

radioemisie; corespondenţa oficială şi valiza diplomatică sunt inviolabile; curierul diplomatic

se bucură de inviolabilitatea persoanei sale.

50

în ce priveşte i.d. personale ale agenţilor diplomatici, de care beneficiază şi membrii

familiilor acestora, sunt următoarele: inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic (acesta

neputând fi reţinut sau arestat sub nicio formă), precum şi a locuinţei sale particulare, a

documentelor, corespondenţei şi bunurilor sale; se bucură de imunitate deplină de jurisdicţie

penală a statului acreditar si, cu anumite excepţii, de imunitate de jurisdicţie civilă şi

administrativă. Deşi nu există obligaţia statelor de a acorda i.d. şi membrilor personalului

administrativ şi tehnic, precum şi celui de serviciu, totuşi, pe bază de reciprocitate şi de

curtoazie internaţională, statele acordă acestor categorii de persoane anumite imunităţi, dacă

nu sunt cetăţeni ai statului acreditar. Această practică a fost consacrată şi în Convenţia de la

Viena din 1961 (art. 37). I.d. încep să-şi producă efectul din momentul în care persoana,

îndreptăţită să beneficieze de ele, a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează în

momentul în care acea persoană a părăsit teritoriul statului acreditar. Persoanele ce

beneficiază de i.d. au datoria să respecte legile statului acreditar şi să nu se amestece în

treburile interne ale acestuia. La i.d. nu poate renunţa decât statul acreditant, agenţii

diplomatici neavând un astfel de drept.

Instrument de ratificare. Document prin care se confirmă ratificarea unui tratat bi- sau

multilateral de către statul care 1-a încheiat. Semnat de persoana care este competentă să

angajeze statul parte la tratat şi care este, de obicei, şeful statului, documentul este destinat să

fie remis fie guvernului celuilalt stat contractant, fie unui alt guvern, anume indicat în tratat

(depozitarul). Nu toate tratatele sunt supuse ratificării. Sunt tratate care intră în vigoare fără a

aştepta procedura schimbului instrumentelor de ratificare, adică la semnare sau aderare. Acest

lucru este stipulat în mod explicit în cuprinsul documentului respectiv. Inviolabilitate.

Imunitate conferită de dreptul internaţional, de care se bucură anumite persoane când se află

în străinătate - şeful statului, şeful guvernului, membrii reprezentanţelor diplomatice,

membrii forţelor armate ş.a., precum şi bunurile statului aflate în străinătate. I. personală a

diplomatului, cea mai importantă dintre imunităţile şi privilegiile personale ale diplomaţilor.

Ea constă în ocrotirea diplomatului, de către statul de reşedinţă, împotriva oricăror atentate si

în garanţia că împotriva persoanei lui nu vor fi aplicate niciun fel de măsuri de constrângere

şi niciun fel de presiuni din partea autorităţilor si a funcţionarilor ţării de reşedinţă.

Diplomatul nu poate fi arestat sau reţinut pe cale judiciară sau administrativă, iar autorităţile

ţării de reşedinţă trebuie să ia toate măsurile pentru a împiedica orice atingere adusă

persoanei diplomatului, libertăţii, demnităţii şi onoarei lui. I. sediului şi a arhivelor misiunii

diplomatice obligă autorităţile statului de reşedinţă să nu pătrundă si să nu permită ca cineva

să pătrundă în sediul misiunii diplomatice fără asentimentul şefului misiunii. Statul de

51

reşedinţă are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru ocrotirea sediului misiunii

diplomatice şi a arhivei împotriva oricăror atentate. însărcinat cu afaceri. Şef de

reprezentanţă diplomatică de clasă inferioară. Spre deosebire de ambasador, care este

acreditat pe lângă şeful statului, î. cu a. titular este acreditat pe lângă ministrul afacerilor

externe, printr-o scrisoare de cabinet. î. cu a. pot fi permanenţi şi temporari sau ad-interim,

când înlocuiesc pe şeful reprezentanţei în timpul absenţei sale din statul de reşedinţă, sau în

cazul decesului acestuia, În prima situaţie, î. cu a. este numit de ministrul afacerilor externe,

în a doua situaţie, devine însărcinat cu afaceri un membru al reprezentanţei. Numele acestei

persoane se comunică Ministrului Afacerilor Externe al statului acreditar. Legaţie. Misiune

diplomatică cu rang diplomatic inferior ambasadei. Primele au fost înfiinţate în sec. XVI. L.

sunt conduse de un trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar sau de un însărcinat cu

afaceri. Celelalte ranguri diplomatice au aceleaşi denumiri ca la ambasade. Personalul 1. este,

de obicei, mai redus decât cel al ambasadelor.

Ministru consilier. Funcţie sau rang dipliomatic într-o misiune diplomatică sau

minister al afacerilor externe.

Ministru plenipotenţiar (trimis extraordinar). Agent diplomatic care îndeplineşte în

mod permanent funcţia de şef al unei misiuni diplomatice cu rang de legaţie.

Ministru rezident. Al treilea rang diplomatic în ierarhia claselor şefilor misiunilor

diplomatice, stabilită la Congresele de la Viena din 1815 şi Aix-la-Chapelle, din 1818. în

practica actuală a statelor, rangul de m.r. nu mai este folosit. Convenţia referitoare la relaţiile

diplomatice de la Viena, din 1961. nu a mai menţionat acest rang diplomatic.

Misiune diplomatică. Organ specific, în domeniul relaţiilor externe, ce are ca scop

asigurarea şi dezvoltarea relaţiilor normale dintre state şi promovarea intereselor reciproce

dintre acestea. Are sediul permanent pe teritoriul statului acreditar şi funcţionează pe baza

normelor şi principiilor dreptului internaţional, ale dreptului diplomatic şi a acordului dintre

state. M.d. permanentă a apărut ca instituţie a relaţiilor internaţionale şi a dreptului

internaţional după Pacea Westfalică din 1648, respectiv în perioada formării şi dezvoltării

statelor centralizate europene. Principalele aspecte ale acestei instituţii au fost pentru prima

dată reglementate pe plan internaţional prin Regulamentul adoptat la Congresul de la Viena,

din 1815, şi Protocolul de la Aix-la-Chapelle, din 1818. După cel de-al Doilea Război

Mondial, ca urmare a transformărilor profunde înregistrate în relaţiile internaţionale, s-a

impus necesitatea adaptării normelor anterioare privind relaţiile diplomatice, inclusiv m.d. şi,

ca atare, a fost negociată şi adoptată Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice de la Viena,

din 1961. '

52

Misiune permanentă. Reprezentanţa unui stat pe lângă o organizaţie internaţională în

scopul de a asigura o legătură permanentă între acel stat şi organizaţia respectivă. Apărute în

perioada Societăţii Naţiunilor (în 1930 existau 43 de astfel de reprezentanţe), şi asimilate din

punct de vedere al statutului lor cu misiunile diplomatice (în acest sens Consiliul federal

elveţian, pe teritoriu] căreia se aflau, a emis o hotărâre în 1922), m.p. s-au înmulţit continuu

în ultimele decenii, îndeosebi ca urmare a creşterii rolului organizaţiilor internaţionale în

realizarea diferitelor forme de colaborare între state.

Misiune specială. Misiune temporară, reprezentativă, trimisă de un stat pe lângă un

alt stat, cu consimţământul acestuia din urmă, pentru a trata cu el chestiuni determinate sau

pentru a îndeplini, pe lângă el, o anumită sarcină. M.s. este constituită din unul sau mai mulţi

reprezentanţi ai statului trimiţător, dintre care este desemnat şeful misiunii şi poate cuprinde,

în plus, personal diplomatic, administrativ, tehnic şi de serviciu. M.s. capătă o importanţă tot

mai mare în prezent, fiind folosite pentru contacte la nivel înalt între state. Modus vivendi.

Expresie latină cu sensul de ,.mod de existenţă", folosită pentru a desemna acorduri

internaţionale cu caracter temporar, provizoriu, ce urmează să fie înlocuite ulterior printr-un

tratat sau printr-o convenţie definitivă. De obicei, statele recurg la această formă de acord

internaţional atunci când nu au ajuns decât la o soluţionare parţială a problemelor negociate,

ori când situaţia concretă ce face obiectul tratativelor impune ca până la realizarea unui acord

complet sau de lungă durată să existe o reglementare, fie ea şi provizorie, rezervându-se

poziţia părţilor pentru viitor, când se va reglementa problema în cauză. Din punct de vedere

al forţei sale obligatorii, m.v. are aceeaşi valoare ca oricare alt acord internaţional.

Notă diplomatică. Formă a corespondenţei diplomatice între Ministerul Afacerilor

Externe sau alt organ central al unui stat şi misiunile diplomatice străine, acreditate în acel

stat şi viceversa, precum şi între misiunile acreditate în aceeaşi capitală. Ea poate avea mai

multe forme:

a) Nota verbală: este o comunicare scrisă, nesemnată, redactată la persoana a III-a şi

care emană de la misiunea diplomatică sau de la ministerul afacerilor externe al statului

acreditar; în introducere şi in încheiere, nota verbală conţine formule consacrate de curtoazie.

Notele verbale se folosesc de obicei în urma unei întrevederi pentru a fixa în scris ceea ce s-a

discutat verbal, În principiu sunt utilizate în materie de importanţă secundară; totuşi, faţă de

supleţea lor, ele pot fi folosite şi pentru probleme mai importante.

b) Nota semnată: este un document mai solemn; este adresată personal

ministrului afacerilor externe sau şefului misiunii; este semnată de expeditor. Nota semnată

începe prin formula „Domnule ministru" sau „Domnule ambasador" şi se termină prin

53

formula de curtoazie „vă rog să primiţi, domnule ministru, asigurarea înaltei mele

consideraţiuni".

c) Scrisoarea personală este adresată de şeful misiunii diplomatice ministrului

afacerilor externe şi invers. Este un document mai puţin protocolar decât notele, ținând mai

degrabă de domeniul relaţiilor personale, amicale, decât de domeniul relaţiilor oficiale.

Scrisoarea personală are aplicaţie limitată; prin ea nu se angajează statele, cum este cazul

notelor diplomatice.

d) Nota colectivă este o formă de comunicare deosebit de solemnă. Nota colectivă se

adresează guvernului statului de reşedinţă de reprezentanţii mai multor state, exprimând

punctul de vedere comun al acestora.

e) Aide memoire-ul este un document având drept scop să puncteze aspectele unei

probleme care a făcut sau urmează să facă obiectul unor tratative, să sublinieze consecinţele

juridice şi să arate punctul de vedere al statului care trimite aide-memoire-ul. Acest document

emană de la misiunea diplomatică ca organ al relaţiilor externe al unui stat, este adresat

ministrului afacerilor externe îl statului acreditar, nu este semnat şi nu conţine formula de

curtoazie. f) Memorandumul, identic ca formă cu aide-memoire-ul, diferă de acesta în ceea

ce priveşte conţinutul său mult mai dezvoltat şi elaborat. Scopul memorandumului este de a

face istoricul problemei şi al negocierilor în curs, de a justifica politica urmată de statul care-

1 trimite, de a preciza termenii politici şi juridici ai unei probleme. Memorandumul este

adresat adesea şi unor state terţe unui diplomat al statului de reşedinţă de către statul

trimiţător. Termenul de p. non g. este folosit doar pentru membrii personalului diplomatic, În

urma declarării p. non g., diplomatul trebuie să părăsească în cel mai scurt timp teritoriul

străin; în caz contrar împotriva lui se poate lua măsura expulzării. Plenipotenţiar. Persoană

învestită cu depline puteri de către autoritatea competentă a unui stat, în scopul de a

reprezenta acel stat în vederea negocierii, adoptării, autentificării sau semnării unui tratat

internaţional. Spre deosebire de trecut, când p. angaja, de regulă, statul pe care îl reprezenta,

în prezent el are puteri limitate (stabilite prin mandatul primit), a căror depăşire sau

încălcare .ipseşte de orice valoare juridică actele încheiate. Termenul de p. este folosi auesea

In preambulul ori în clauzele finale ale tratatelor, pentru a desemna persoana însărcinată să

negocieze, să redacteze ori să semneze tratatul. P. trimis extraordinar si ministru

plenipotenţiar, rang diplomatic stabilit de Congresul de Ia Viena din 1815 şi recunoscut prin

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice.

54

Precădere diplomatică. Una dintre cele mai importante instituţii ale ceremonialului

diplomatic, conform căreia se stabileşte locul fiecărui diplomat cu ocazia festivităţilor sau

primirilor oficiale. P.d. poate fi de mai multe feluri:

a) precăderea corpului diplomatic invitat la adunări sau festivităţi publice; i se acordă

un loc de onoare, în apropierea şefului statului sau guvernului statului gazdă, acelaşi pentru

toţi membrii corpului diplomatic;

b) precăderea între şefii misiunilor diplomatice; este stabilită conform claselor,

rangurilor din care fac parte, iar în cadrul fiecărei clase după vechimea în acreditare.

Precăderea între ceilalţi diplomaţi se stabileşte după rangul lor, iar la rang egal după

vechimea în rangul actual în statul de reşedinţă. In unele ţări catolice, nunţiul papal se bucură

de precădere faţă de ceilalţi ambasadori;

c) precăderea între reprezentanţii diplomatici şi autorităţile ţării de reşedinţă se

stabileşte după regula că ambasadorii străini, reprezentanţi ai şefului statului lor, urmează

imediat după şeful statului de reşedinţă; din considerente de curtoazie, ambasadorii străini

cedează însă acest loc primului ministru al ţării de reşedinţă;

d) precăderea diplomaţilor în cadrul personalului misiunii diplomatice este stabilită de

statul pe care îl reprezintă misiunea diplomatică şi comunicată statului de reşedinţă.

Privilegii consulare. Totalitatea înlesnirilor şi avantajelor juridice, altele decât

imunităţi acordate unui post consular şi membrilor postului consular pe teritoriul statului de

reşedinţă. P.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale. Convenţia

multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte sfera p.c.,

apropiindu-le astfel de privilegiile diplomatice. Trebuie făcută distincţia între privilegiile

acordate postului consular şi cele de care beneficiază membrii postului consular, În prima

categorie sunt incluse: dreptul statului trimiţător de a folosi drapelul său naţional şi stema sa

pe clădirea postului consular şi la reşedinţa şefului oficiulu consular; exonerarea de impozite

a postului consular pentru taxele percepute îi legătură cu actele consulare, În ce priveşte

privilegiile acordate membrilo postului consular, de care beneficiază şi membrii familiilor

acestora, ele sun următoarele: scutirea de toate obligaţiile prevăzute de legile şi regulamenteli

statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a străinilor şi de permise di şedere, ori de

permise de muncă; scutirea fiscală, cu excepţia impozitelo indirecte, a celor pe bunuri

imobile particulare ori pe venituri particulare, i celor privind drepturile de succesiune ori a

taxelor judiciare, scutirea de tax< vamale şi de control vamal pentru obiectele de uz personal;

scutirea de prestaţi personale.

55

Privilegii diplomatice. Totalitatea înlesnirilor şi avantajelor de care beneficiazi o

misiune diplomatică si membrii personalului diplomatic pe teritoriul şi din partea statului

unde îşi desfăşoară activitatea (statul acreditar). P.d. se acordă pe bază de reciprocitate, prin

convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane a statelor, în scopul de a asigura

îndeplinirea în cât mai bune condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice. P.d. îşi găsesc

reglementarea şi prin Convenţii de la Viena, din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice.

Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele: misiunea şi şeful său au

dreptul să arboreze drapelul şi să aşeze stema statului acreditant pe localurile misiunii,

inclusiv reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale acestuia; statul

acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite şi taxe asupra localurilor misiunii, cu

excepţia impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate;

sunt scutite de orice impozite şi taxe drepturile şi taxele percepute de către misiune pentru

actele oficiale întocmite.

În ceea ce priveşte privilegiile personale ale agenţilor diplomatici, de care beneficiază

şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele: scutirea de orice impozite şi taxe

personale sau asupra bunurilor, cu excepţia impozitelor indirecte, a impozitelor şi taxelor

asupra bunurilor imobile particulare aflate pe teritoriul statului de reşedinţă, dacă diplomatul

nu le foloseşte în scopul îndeplinirii unor atribuţii de serviciu, a impozitelor pe succesiune, a

impozitelor pe venituri particulare, a impozitelor pentru prestări de servicii şi a taxelor

judiciare; scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului personal al agentului

diplomatic ori a membrilor familiei sale; scutirea de controlul vamal al bagajului personal. Pe

bază de reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele acordă unele privilegii si

membrilor personalului administrativ şi tehnic, precum şi celui de serviciu, dacă nu sunt

cetăţeni ai statului acreditar. P.d. îşi produc efectul din momentul în care cel îndreptăţit să

beneficieze de ele a trecut graniţa statului de reşedinţă şi încetează atunci când acea persoană

a părăsit teritoriul statului acreditar Pro memoria (în practica relaţiilor diplomatice).

Document fără semnătură şi lipsit de formule de politeţe, care conţine o simplă expunere a

unor fapte sau redarea unor texte, care privesc obiectul unei convorbiri, înmânat de un

diplomat celeilalte părţi „pentru memorie".

Promulgare. Act prin care organul de stat competent, stabilit de Constituţie, constată

că o lege a fost adoptată de forul legislativ. P. are drept efect de a face ca legea să devină

executorie.

Protocol, Înţelegere internaţională încheiată în diferite domenii (de ex. Protocolul de

la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiate, toxice sau altele

56

asemănătoare şi a mijloacelor bacteriologice). Accesoriu la un tratat, prin care se modifică, se

completează, se interpretează, se prelungeşte valabilitatea unui tratat încheiat anterior

(protocol adiţional). Document întocmit pentru a consemna o acţiune în domeniul încheierii

tratatelor (de ex. Protocolul referitor la schimbul instrumentelor de ratificare, la semnarea

unor tratate, la încheierea unor tratative etc.). Procesul-verbal al dezbaterilor conferinţelor sau

al sesiunilor organizaţiilor internaţionale, care este semnat de participanţi. Ceremonial,

etichetă. A se vedea şi protocol diplomatic: totalitatea regulilor care stabilesc formele

ceremoniale ale relaţiilor dintre diplomaţi şi dintre aceştia şi reprezentanţii ţării de reşedinţă,

precum şi modul de desfăşurare a diferitelor manifestări diplomatice.

Publicarea tratatelor. Ansamblul de măsuri luate la nivel guvernamental, pe rlan

intern şi internaţional, pentru ca tratatele internaţionale încheiate de un stat să fie aduse la

cunoştinţa generală. P.t. pe plan intern are loc, de regulă, prin inserarea textului lor în

buletinul oficial de publicaţii al statului respectiv. Pe plan internaţional, p.t., a cărei apariţie

se datorează dorinţei de a desfiinţa diplomaţia secretă, este reglementată din timpul Societăţii

Naţiunilor, fiind consacrat în Pactul acestei organizaţii. P.t. este consacrată în Carta O.N.U.,

care prevede că tratatele încheiate de membrii O.N.U trebuie înregistrate la Secretariatul

O.N.U şi publicate de către acesta. Tot astfel, Convenţia de la

Viena asupra dreptului tratatelor (1969) prevede p.t. după intrarea lor în vigoare. De

asemenea, orice schimbări privind părţile la tratat ori clauzele acestuia trebuie să fie

înregistrate la Secretariatul O.N.U. şi publicate în colecţia de tratate ale acestei organizaţii.

Ratificare. Act prin care un stat, prin organele sale competente, îşi exprimă

consimţământul de a fi parte la un tratat semnat de plenipotenţiarii săi. Un tratat supus r. nu

are forţă obligatorie decât după r. sa. în general, r. este de competenţa şefului statului sau a

parlamentului. R. constituie un act de suveranitate a statului; ca atare ea poate fi refuzată, fără

a fi necesară motivarea refuzului. Cu prilejul r. unui tratat multilateral, statele pot face

rezerve. R. se efectuează prin întocmirea unui document special, denumit instrument de r.

Tratatele bilaterale intră în vigoare la data efectuării schimbului instrumentelor de r.

Instrumentele de r. ale unui tratat multilateral se depun spre păstrare statului depozitar al

tratatului, iar în cazul tratatelor încheiate sub egida O.N.U Secretariatului O.N.U. Intrarea în

vigoare a unui tratat multilateral, pentru statele care au r. tratatul, are loc după depunerea unui

anumit număr de instrumente de r. prevăzut în tratat.

Raţiune de stat. Teorie politică şi diplomatică după care interesele de stat primează

asupra oricăror considerente de drept si morală. Expresia se foloseşte în unele state drept

explicaţie, fără alte argumente, pentru măsuri luate în cadrul politicii externe sau interne a

57

statelor respective, În practica şi teoria politică contemporană a fost înlocuită de sintagma

„interes naţional". Relaţii diplomatice. Raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate

între state, stabilite pe baza acordului de voinţă reciproc, prin misiuni diplomatice permanente

pe care statele şi le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaţionale şi al apărării

intereselor fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. R.d. reprezintă forma

superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea şi intensificarea raporturilor

bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic, militar, cultural-ştiintific,

consula etc.).

Resortisant. Termen folosit în literatura de drept internaţional, uneori sinonim cu

acela de naţional (cetăţean), iar alteori, într-o accepţie mai largă, desemnând toate persoanele

care sunt supuse suveranităţii unui stat. El se referă atât 1a persoanele fizice, cât si la

persoanele juridice care au naţionalitatea unui anumit stat. în mod excepţional, termenul r. a

fost folosit de jurisdicţia franceză în aplicarea dispoziţiilor tratatelor de pace cu privire la

bunurile, drepturile şi interesele „resortisanţilor" statelor inamice, în legătură cu apartenenţa

unei persoane, care, fără a avea naţionalitatea unui stat inamic, a servit în armata acestuia.

Restitutio in integrum. Reparare integrală a prejudiciilor cauzate cu încălcarea

normelor de drept, prin restabilirea situaţiei care existase înainte de producerea actului ilicit.

Este modul cel mai adecvat pentru repararea prejudiciului cauzat, atunci când acest mod de

reparare este posibil în practică, în cazul în care r. in i. nu este posibilă, răspunderea celui în

culpă se va materializa într-o despăgubire bănească sau o altă formă de reparaţie cunoscută de

părţi sau hotărâtă de instanţa juridică competentă.

Ruperea relaţiilor diplomatice. Curmarea raporturilor diplomatice directe între două

state prin rechemarea agenţilor diplomatici, la iniţiativa unuia din statele în cauză. R.r.d. se

poate produce în împrejurări diverse ca urmare a unor dificultăţi intervenite în raporturile

dintre cele două state sau în caz de război. R.r.d. trebuie să rezulte din declaraţii sau acte fără

echivoc. Spre deosebire de starea de război, r.r.d. nu duce la desfiinţarea tratatelor bilaterale

între cele două state (cu excepţia celor care presupun în mod necesar existenţa acestor relaţii),

nici la înlăturarea tuturor raporturilor bilaterale. Statele respective pot întreţine, în continuare.

raporturi consulare . legături comerciale, pot trimite şi primi misiuni speciale etc. Se face

distincţie între r.r.d. (când misiunea diplomatică încetează definitiv, întregul personal al

misiunii este rechemat etc.) şi suspendarea relaţiilor diplomatice (retragerea temporară a

personalului misiunii).

Schimb de note. Mod de realizare a unei înţelegeri între două state, într-o anumită

problemă, pe calea remiterii reciproce a unor note diplomatice, având acelaşi conţinut şi

58

purtând aceeaşi dată. S. de n. se efectuează de către Ministerul Afacerilor Externe şi misiunea

diplomatică a celuilalt stat acreditată în ţara respectivă.

Scrisoare de acreditare. Document oficial, emanând de la statul acreditant, prin care

se atestă calitatea oficială a şefului misiunii diplomatice. S. de a. sunt semnate de şeful

statului acreditant şi adresate şefului statului acreditar, în cazul în care şefii de misiune sunt

ambasadori sau miniştri plenipotenţiari. S. de a. pentru însărcinatul cu afaceri este denumită

scrisoare de cabinet. De regulă, s. de a. cuprind numele, titlul, calitatea specială a

diplomatului, obiectul general al misiunii sale si apelul de a i se acorda sprijin în îndeplinirea

acesteia etc. Remiterea s. de a. fixează, de regulă, momentul începerii activităţii oficiale a

şefului misiunii diplomatice. Acţiunea de remitere are lor în cadrul unei ceremonii solemne.

Acreditarea concomitentă a aceluiaşi şef de misiune pe lângă două sau mai multe state este

denumită dublă acreditare, acreditare multiplă sau concurentă. Ea se poate efectua numai cu

consimţământul fiecăruia dintre statele în cauză. Situaţia inversă acreditării multiple este

acreditarea de către mai multe state a aceleiaşi persoane ca şef de misiune pe lângă un stat,

dacă acesta este de acord.

Scrisoare de rechemare. Document care confirmă faptul că şeful misiunii

diplomatice, ambasador sau ministru plenipotenţiar este rechemat din funcţie de către

guvernul său. S. de r. emană de la şeful statului pe care îl reprezintă diplomatul şi este

adresată şefului statului de reşedinţă a misiunii diplomatice. De obicei, în s. de r. sunt

explicate, pe scurt, cauzele oficiale ale rechemării (cererea reprezentantului diplomatic de a fi

rechemat, starea sănătăţii, î'ncredinţarea altor însărcinări etc.). S. de r. sunt înmânate şefului

statului de reşedinţă fie de către reprezentantul diplomatic care este rechemat, în cadrul unei

audienţe de rămas bun, fără ceremonii speciale, fie, dacă reprezentantul diplomatic a părăsit

teritoriul ţării de reşedinţă a misiunii, de către succesorul lui în acel post, cu ocazia

prezentării de către acesta a scrisorilor de acreditare, ca şef al misiunii diplomatice.

Sigiliu. Pecete, ştampila pe a cărei faţă este desenată stema statului şi înscrisă

denumirea acestuia, şi care se aplică pe un act, tratat, convenţie etc. împreună cu semnătura

şefului statului sau guvernului, ori a plenipotenţiarului îndrituit, conferă acestora

autenticitate.

Sine die. Expresie în limba latină, cu sensul de „fără termen", folosită pentru a se arăta

că realizarea unor acţiuni a fost amânată în viitor, fără a se preciza vreun termen oarecare în

această privinţă.

59

Stătu quo. Expresie în limba latină, având în limba română sensul de: „în situaţia în

care". Expresia, având o frecventă aplicaţie în limbajul diplomatic, evocă o situaţie de fapt

existentă la un moment dat, determinarea momentului de referinţă fiind foarte importantă.

În literatura engleză se foloseşte expresia distorsionată „status quo", cu aceeaşi

semnificaţie. Se mai folosesc expresiile „stătu quo ante bellum" sau „stătu quo ante", având

sensul: „în situaţia dinainte de război".

Ultimatum. Ultimatumul este un document diplomatic redactat de regulă în formă de

notă sau memorandum, în care se pun condiţii irevocabile, reprezentând „ultimul

cuvânt" înainte de ruperea negocierilor. Prin ultimatum, una din părţi aduce la cunoştinţa

celeilalte că dacă nu va primi un răspuns satisfăcător până la o anumită dată, la o oră

determinată, se vor produce anumite consecinţe.

Aceste „consecinţe" nu trebuie să fie, neapărat, războiul; astfel ultimatumul nu este

sinonim cu „declaraţia de război", aşa cum este privit uneori. Nu întotdeauna ultimatumul

constituie un mijloc de intimidare; el poate fi o ultimă încercare de rezolvare paşnică a unui

diferend internaţional.

Valiza diplomatică. Prin această expresie se desemnează în practica

diplomatică coletul sau coletele care conţin documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.

Valiza diplomatică nu poate fi deschisă nici reţinută; ea este încredinţată curierilor

diplomatici, persoane care posedă paşapoarte speciale şi care, în exerciţiul atribuţiilor lor, se

bucură de protecţie în statul acreditar.

Deşi în practică valiza diplomatică conţine şi corespondenţa particulară, precum şi

obiecte de uz privat, tendinţa practicii diplomatice mai recente este de al limita folosirea

valizei diplomatice la documentele strict personale.

În activitatea diplomatică există o deosebire netă între funcţiile diplomatice şi cele

consulare, primele având rolul de a pune în aplicare decizii strategice, de implementare a

politicii externe a statului respectiv, în timp ce funcţiile consulare au menirea de a

implementa decizii tactice, adică de rezolvare a unor probleme administrative, sau doar de

interpretatre si aplicare a unor măsuri derivând din cele de importanţă strategică.

Funcţiile diplomatice

În accepţiunea sa de activitate de angajare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau

grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale, diplomaţia îndeplineşte o multitudine de

funcţiuni, care ar putea fi sintetizate după cum urmează:

Reprezentarea

60

Dreptul de reprezentare este inerent suveranităţii. Prin urmare, numai statele suverane

pot trimite agenţi diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte

instituţii cu personalitate juridică internaţională. Pierderea suveranităţii duce automat la

pierderea dreptului de reprezentare. De astfel, Hugo Grotius releva că numai titularii

suveranităţii pot trimite soli, adică să se facă reprezentaţi, şi că „regii care au fost însă biruiţi

într-un război Nolemn, şi li s-a răpit domnia, au pierdut, împreună cu celelalte prerogative ale

acestora, şi dreptul de a trimite soli".

Vechiul concept după care agenţii diplomatici erau reprezentanţii personali ai

suveranului a fost în mare măsură depăşit astăzi, atât de practica relaţiilor intemaţionale

contemporane, cât şi de evoluţia ştiinţei politice. Astăzi, agenţii diplomatici nu mai sunt

identificaţi cu persoana fizică a guvernanţilor; ei reprezintă statele care i-au acreditat.

Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice plasează pe primul loc

între funcţiile unei misiuni diplomatice pe aceea de „a reprezenta satul acreditant în statul

acreditar" (articolul 3, aliniatul a). Acest lucru este friresc deoarece, atunci când statele intră

în legături reciproce, asigurarea menţinerii acestor legături, dezvoltarea unor relaţii normale,

de colaborare, presupune în primul rând existenţa unor reprezentanţi ai lor care trebuie să

intre în interacţiune.

Ca principală funcţie a misiunii diplomatice, aceasta este încredinţată în primul rând

şefului de misiune, deşi şi alţi agenţi diplomatici pot îndeplini funcţii de reprezentare. Dat

fiind că reprezentarea înseamnă în practică substituirea celui care a dat mandatul de

reprezentare, este evident < diplomaţia reclamă oameni bine pregătiţi, cu simţ al

responsabilităţii şi dărui totală pentru îndeplinirea instrucţiunilor primite.

Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli c ceremonial, norme de

curtoazie şi politeţe, menite să asigure un cadru propii dialogului între reprezentanţii statelor,

ca si respectarea egalităţii în dreptu dintre state.

Aplicarea şi înfăptuirea politicii externe a statului

Politica externă a unui stat constă în totalitatea obiectivelor asumate si metodelor

utilizate pentru îndeplinirea acestora, pe care guvernul acelui stat elaborează în relaţiile cu

alte state, inclusiv atitudinea faţă de probleme internaţionale. Diplomaţia are funcţia de a

servi aceste scopuri, metode mijloace. Diplomaţia nu elaborează politica externă; ea este o

tehnică sau i instrument de punere în practică a acestei politici.

O consecinţă a acestei realităţi este că aparatul diplomatic al unui stat ministerul de

externe, misiunile diplomatice - nu fixează scopurile politic externe ale acelui stat. El este

61

chemat ca, prin întreaga sa activitate, folosir instrumentele şi specificul activităţii

diplomatice, să realizeze şi să pună : valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă.

Protecţia intereselor statului si ale cetăţenilor săi

Şi această funcţie este expres definită în Convenţia de la Viena din 196 care, la

articolul 3, aliniatul b, prevede funcţia misiunii diplomatice de „a ocrc în statul acreditar

interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limite admise de Dreptul Internaţional".

Protecţia cetăţenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradiţion considerată ca fiind

o funcţie a consulilor. Cu amalgamarea administrativ crescândă în tot mai multe state a

serviciilor consulare cu cele diplomatice această distincţie rigidă se estompează din ce în ce

mai mult. De aceea Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice stabileşte în mod

explicit o o misiune diplomatică poate îndeplini şi funcţii consulare, care includ eliberare de

paşapoarte, înregistrări de naşteri, căsătorii şi decese, alte funcţii notariale,în limitele permise

de legislaţia şi practica statului acreditar.

În ceea ce priveşte protecţia pe care diplomaţia este chemată să o asigurare intereselor

statului acreditant în statul acreditar, ea trebuie exercitată în termei generali, urmărindu-se în

principal aspecte privind:

• păstrarea bunului renume, a demnităţii şi onoarei statului acreditant în statul

acreditar;

• urmărirea îndeplinirii întocmai, cu bună credinţă, a înţelegerilor încheiate între statul

acreditant şi cel acreditar.

în această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri şi

proteste, dacă este cazul, atunci când se produc violări ale frontierei, spaţiului aerian sau

apelor teritoriale din partea statului acreditar, pronunţarea de discursuri de către oficialităţi ori

publicarea de cărţi, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presă susceptibile a fi

atribuite unor oficialităţi, şi care, prin tonul lor violent, agresiv sau tendenţios pot aduce

prejudicii statului acreditant şi relaţiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea

de discernământ a şefului misiunii diplomatice sau a agenţilor diplomatici, pentru a deosebi

un act tendenţios de actele de liberă exprimare a persoanelor, în condiţiile libertăţii presei şi a

separării puterilor în statele democratice.

În ceea ce priveşte persoanele şi bunurile lor, protecţia diplomatică porneşte de la

temeiul că cetăţenia este legătura care uneşte o persoană cu un stat anume, ceea ce generează

obligaţii şi drepturi reciproce, între care şi acela de a pretinde protecţia persoanei, atunci când

aceasta se află în afara teritoriului ţării sale.

62

Protecţia diplomatică este acţiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare

a unui cetăţean al său şi o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninţa

sau viola dreptul acelui cetăţean, iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-şi valorifica sau

apăra singur drepturile.

Protecţia diplomatică a cetăţenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se

execute în limitele admise de Dreptul Internaţional. Principalele condiţii ca această protecţie

să se poată executa sunt:

• actul împotriva căruia cetăţeanul solicită protecţie să aibă un caracter internaţional

ilicit;

• cetăţeanul să nu aibă şi cetăţenia statului acreditar;

• cetăţeanul să facă dovada că a epuizat toate posibilităţile oferite de '.egislaţia

statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva

căruia se plânge.

Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sunt

multiple, În general, aceasta se datorează desfăşurării unor activităţi economice, comerciale,

industriale, ştiinţifice, turistice, legăturilor familiale etc. Indiferent de motiv, însă, ieşind de

sub jurisdicţia sa naţională, din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat, un cetăţean

se supune jurisdicţiei acestui stat , beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta

le recunoaşte propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice.

Acest regim de tratament este acceptat astăzi, practic, la scară universală. De aceea,

eventualele discriminări în detrimentul străinilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea

accesului în justiţie, daune care nu au primit reparaţiile cuvenite s.a., încetează de a ţine de

jurisdicţia internă a statului vizitat şi intră în domeniul Dreptului Internaţional, dând

posibilitatea statului de origine să acţioneze pentru restabilirea legalităţii.

Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecţiei pot fi oficiale sau oficioase,

adică neoficiale, în funcţie de modalitatea în care această protecţie se poate asigura cât mai

eficient. Dacă pe niciuna din aceste căi nu se ajunge la o soluţionare satisfăcătoare, ne aflăm

în prezenţa unui diferend internaţional între statul acreditar şi cel acreditam, care se cere

soluţionat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale paşnică a diferendelor dintre

state.

Uneori, protecţia diplomatică a drepturilor cetăţenilor a dat naştere 1a complicaţii

internaţionale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de

către persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne juridice şi administrative, pe care

legislaţia statului în care s-a produs lezarea 1e pune la dispoziţia persoanelor fizice.

63

Principiul, de origine cutumiară, a fost consacrat într-una din sentinţele Curţii Internaţionale

de Justiţie. De asemenea ţările latino-americane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul

american pentru reglementarea paşnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie

1948. Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale paşnică a

diferendelor cuprinde si ea clauza epuizării căilor de recurs interne.

În condiţiile de astăzi, recurgerea la protecţia diplomatică a conaţionalilor devine din

ce în ce mai puţin frecventă, datorită perfecţionării legislaţiei şi evoluţiei pe care statul de

drept o cunoaşte în tot mai multe ţări ale lumii.

Negocierea

Printre funcţiile misiunii diplomatice, Convenţia de la Viena o prevede pe aceea de „a

duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatul c).

Negocierea este poate una din cele mai importante funcţii ale diplomaţiei, în

îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Dintre toate procedeele,

negocierea este fără îndoială cea care se identifică cel mai mult cu diplomaţia, în aşa măsură

încât, adesea, un „bun negociator" este sinonim cu un „bun diplomat".

În esenţă, negocierea este confruntarea dintre voinţele suverane cu scopul de a ajunge

la un acord în problemele de interes comun, pe cale paşnică şi pe calea compromisurilor de o

parte şi de alta. în general, în metodologia negocierilor, se pot distinge trei faze:

a) prima fază, a prenegocierilor. începe prin stabilirea contactului între părţi. Este o

fază extrem de importantă, în special în situaţiile de tensiune în care părţile au suspendat

orice raporturi între ele; în această fază între reprezentanţii părţilor au loc întâlniri, discuţii,

schimburi de păreri, astfel încât părţile să ajungă să-şi cunoască reciproc poziţiile;

b) faza a doua, a negocierilor propriu-zise, este cea în care părţile se angajează efectiv

în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit;

este faza în care ,,o acţiune politică se transformă într-un act de drept internaţional;

c) faza a treia, a postnegocierilor, este cea în care se discută textul acordului care

reglementează diferendul sau înţelegerea intervenită între părţi în problema negociată.

Este o certă evoluţie în conceptul de negociere, în comparaţie cu cel enunţat de

Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obţinerea pe toate căile a avantajului maxim,

fără a ţine seama de prejudiciul pe care 1-ar putea suferi cealaltă parte. De aici şi faima

proastă a diplomaţilor, care mai are şi astăzi reverberaţii, ca experţi în arta inducerii în eroare,

în ascunderea adevărului în fraze meşteşugite, oameni cu două feţe s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacţie, de acomodare

şi salvgardare a intereselor ambelor părţi, cu scopul de a se obţine 'ezultate durabile.

64

Rezultatele unei negocieri în care o parte profită de o poziţie momentană mai puternică sau

de o conjunctură favorabilă, pentru a impune acceptarea de către cealaltă parte a unei anumite

rezolvări, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decât precare. Este de aşteptat ca la

proxima ocazie care se va ivi, partea lezată să repună în discuţie rezultatele negocierii. Ori, un

asemenea tip de negocieri nu poate decât să conducă la instabilitate în relaţiile internaţionale.

Desigur, nu există o formulă pentru succesul negocierii, care să fie aplicabilă ca un

panaceu negocierilor în general, dată fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere, ca şi

a părţilor care intră în negociere. Maniera de negociere depinde în mare măsură de

negociator; ea este eminamente personală şi subiectivă. Cu toate acestea, un negociator

trebuie să întrunească un număr de condiţii esenţiale pentru a încheia cu succes o negociere,

între care:

a) stăpânirea temeinică a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecărei

probleme, prin studierea amănunţită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate;

b) cunoaşterea intenţiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea

distinge între pretexte şi dificultăţi reale ale acestuia, ca şi informarea cât mai completă

asupra personalităţii celui cu care se poartă negocierea - temperament, reacţii previzibile,

orizont cultural, argumente la care este sensibil ş.a.;

c) asigurarea unei documentări corespunzătoare, asupra tuturor aspectelor subiectului

supus negocierii;

d) asigurarea serviciilor unor consilieri şi experţi pentru diversele aspect ale

subiectului de negociere;

e) prezentarea cu claritate a poziţiilor propriului guvern; apărarea lor c fermitate,

atunci când sunt în joc interese majore, şi capacitatea de a discerne poziţiile susceptibile de

compromis şi concesii, pentru a veni în întâmpinare aspiraţiilor legitime ale celeilalte părţi.

Rezultatele negocierii se consemnează, de regulă, într-un document. Dacă negociatorii

au împuternicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la încheiere negocierii. Dacă nu au

asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului,

adică sub rezerva aprobării lui de către fiecare dintre guverne.

Ar mai trebui făcută distincţia între negocieri şi discuţii. Negocierile presupun un

acord prealabil între părţi de a căuta împreună soluţia unei probleme date. Discuţiile

diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de păreri, care

nu urmăresc neapărat realizarea unui acord.

Observarea şi informarea

65

Această funcţie a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenţia de la Viena din

1961 în următorii termeni: „a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi

evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului

acreditam" (articolul 3, aliniatul d).

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi consistente între statul

acreditant şi cel acreditar, este extrem de important ca misiune diplomatică să cunoască bine

realitatea politică, socială şi economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale

guvernului statului acreditar, precum şi cu obiectivele şi metodele sale de politică externă şi,

în general, să identifice orice evoluţii din statul acreditar care ar putea influenţa, în bine sau în

rău, relaţiile cu statul acreditant.

În lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agenţilor diplomatici sunt în

principal:

a) convorbiri cu oficialităţile statului acreditar, centrale şi locale;

b) vizite speciale în scopuri de informare, la Ministerul de Externe;

c) urmărirea dezbaterilor parlamentare şi a altor manifestări publice la care participă

oficialităţi ale statului acreditar, în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări;

d) ştirile şi comentariile din mijloacele de informare în masă din statul acreditar -

agenţii de presă, ziare, reviste, radio, televiziune, internet;

e) întâlniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informaţii.

În statele democratice, sunt fireşti contactele agenţilor diplomatici si cu reprezentanţii

formaţiunilor politice de opoziţie, dat fiind că acestea fie că au fost , fie pot veni oricând la

guvernare, şi, în consecinţă, sunt interesate în relaţiile internaţionale ale statului acreditar.

O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcţiei de observare şi

informare este aceea de a raporta informaţiile obţinute cu maximă obiectivitate, chiar dacă ele

ar fi neplăcute pentru autorităţile statului acreditam, astfel încât să permită acestora evaluări

asupra unor date reale.

Dacă procedeele folosite pentru obţinerea de informaţii sunt anormale, îndeosebi

pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea începe să semene cu

spionajul. Pentru o misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală şi ilicită. Este însă

adevărat că, în perioade internaţionale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece,

adeseori statele aflate în tabere opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenţii lor

secreţi, dat fiind că, în această postură, riscul pe care îl au agenţii prinşi este doar acela de a fi

expulzaţi din statul acreditar.

66

Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcţiilor diplomatice

este culegerea clandestină de informaţii, inclusiv obţinerea de informaţii de la agenţi plătiţi.

Protejarea relaţiilor dintre state

Având ca obiectiv statornicirea unor relaţii prieteneşti între state, diplomaţtia are, de

asemenea, funcţia de a aborda întotdeauna într-o manieră pozitivă problemele care apar şi de

a înlătura dificultăţile şi obstacolele care survin în relaţiile dintre două sau mai multe state.

Această funcţie se poate realiza punându-se în valoare toate mijloacele specifice şi

avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenţilor diplomatici, care trebuie să

colaboreze şi să caute soluţii chiar şi atunci când statele lor se află pe poziţii diametral opuse

sau chiar pe picior de război. Mai mult decât atât, diplomaţia poate juca un rol preventiv

extrem de important, sesizând din timp evoluţiile care ar putea determina deteriorarea

raporturilor dintre state şi căutând soluţii care să aplaneze divergenţele şi neînţelegerile încă

din faza lor incipientă.

Diplomaţia preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor,

îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizaţia Naţiunilor Unite,

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Uniunea Europeană şi Alianţa

Atlanticului de Nord. Ea îşi propune ca, prin măsuri practice de bune oficii şi mediere, ca şi

prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntâmpine evoluţii care ar putea

degenera în confruntări militare.

Funcţiile consulare

Funcţiile consulare au evoluat în decursul timpului, statornicite prin cutume, tratate şi

practica statelor.

Convenţia de la Viena din 1963 privind relaţiile consulare enunţă, la articolul 5,

următoarele funcţii consulare:

• Protejarea intereselor statelor şi a cetăţenilor („a proteja în statul de reşedinţă

interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele

admise de dreptul internaţional").

Aşa cum este enunţată, în afară de cerinţa de a se încadra în limitele admise de dreptul

internaţional, câmpul de protecţie este nelimitat, putând include orice interes, de orice natură.

Desigur, însă, această funcţie nu trebuie înţeleasă în mod absolut; ea trebuie să se supună

cerinţelor respectării legilor statului de reşedinţă şi de asemenea, ea trebuie înţeleasă în sensul

asigurării că aceste legi nu se opun exercitării protecţiei consulare.

67

Convenţia europeană cu privire la funcţiile consulare, încheiată de statele membre ale

Consiliului Europei la 11 decembrie 1967, este mai detaliată în ceea ce priveşte această

funcţie, vorbind de dreptul funcţionarului consular de a apăra atât „drepturile si interesele"

cetăţenilor statului trimiţător (articolul 2, aliniatul 1), cât şi interesele statului trimiţător, ca

subiect de drept internaţional. Convenţia precizează că ele includ interesele acestuia „legate

de probleme comerciale, economice, sociale, profesionale, turistice, artistice, ştiinţifice, de

învăţământ, maritime şi din domeniul aviaţiei civile" (articolul 2, aliniatul 2).

Dezvoltarea relaţiilor bilaterale („a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale,

economice, culturale şi ştiinţifice între statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi a promova în

orice alt mod relaţii amicale între ele în cadrul dispoziţiilor prezentei Convenţii".

În planul relaţiilor comerciale şi economice, postul consular facilitează contactele

instituţiilor şi companiilor interesate din statul de reşedinţă cu agenţii economici din statul

trimiţător. El acţionează ca factor de informare, documentare şi promovare a relaţiilor

economice cu ţara de reşedinţă, în concordanţă cu normele dreptului internaţional.

Funcţionarii consulari nu pot intra în relaţii de afaceri cu agenţii economici din statul de

reşedinţă sau din statul trimiţător, limitându-se la mijloCIREA schimbului de informaţii şi

acordarea de asistenţă acestora.

De asemenea, postul consular urmăreşte realizarea acordurilor comerciale şi a altor

înţelegeri de cooperare economică dintre statul trimiţător şi statul de reşedinţă, sprijinind

realizarea prevederilor Facilitarea asigurării de mărfuri şi pasageri pentru navele, aeronavele,

mijioacele de transport rutiere şi feroviare intră si ea între activităţile postului consular pe

acest plan. Convenţia europeană din 1967 prevede dreptul funcţionarilor consulari de a

elibera certificate de origine sau de sursă imediată a mărfurilor sau alte documente similare

(articolul 10).

Pe plan cultural-ştiinţific, postul consular sprijină realizarea acordurilor culturale, a

programelor de aplicare a acestora şi, în general, contribuie la înfăptuirea politicii culturale a

statului trimiţător în statul de reşedinţă, la cunoaşterea şi prezentarea valorilor sale culturale şi

ştiinţifice.

• Observarea şi informarea („a se informa, prin toate mijloacele licite, despre

condiţiile şi evoluţia vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice a statului de

reşedinţă, a face rapoarte în această privinţă către guvernul statului trimiţător şi a da

informaţii persoanelor interesate").

Activitatea de informare a postului consular este menită să furnizeze elementele

necesare procesului de luare a deciziilor în statul trimiţător, prin transmiterea de date,

68

elaborarea de analize şi studii, însoţite de propuneri de aţiune, precum şi transmiterea cu

promptitudine a reacţiilor înregistrate în mediile oficialităţilor si ale presei din ţara de

reşedinţă în legătură cu evoluţiile care au loc în statul trimiţător.

Între atribuţiile postului consular pe acest plan intră urmărirea modului în care se

aplică acordurile în domeniul consular dintre statul trimiţător şi cel de reşedinţă, precum şi

formularea de propuneri de extindere a cadrului juridic Bilateral.

Pentru a-şi îndeplini în bune condiţii această funcţie, agenţii consulari trebuie să se

documenteze temeinic cu privire la legislaţia, practica şi cadrul convenţional al statului de

reşedinţă în problemele privind regimul străinilor, regimul vamal, circulaţia persoanelor,

cetăţenia, folosirea forţei de muncă străine, studiind şi identificând implicaţiile

reglementărilor respective asupra intereselor statului trimiţător si ale cetăţenilor săi.

În ceea ce priveşte posturile consulare şi agenţii consulari români, ei au avut un rol

important în procesul de aderare a României la instrumentele juridice ale instituţiilor

europene, adaptarea legislaţiei ţării la cea comunitară, Asigurarea unui tratament egal

cetăţenilor români în ceea ce priveşte călătoriile în spaţiul Uniunii Europene.

• Eliberarea de documente: paşapoarte, acte de stare civilă etc. („a elibera

paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător, precum şi vize şi alte

documente corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul trimiţător").

Această funcţie este una din cele mai vechi recunoscute consulilor. Ea are două

aspecte: unul privind cetăţenii statului trimiţător şi celălalt privind cetăţenii statului de

reşedinţă sau ai statelor terţe.

Convenţiile consulare bilaterale ale României confirmă în mod expres dreptul

consulului de:

- a elibera, reînnoi, modifica, prelungi sau retrage paşapoartele sau alte documente de

călătorie cetăţenilor statului trimiţător;

- a acorda vize de intrare şi de tranzit persoanelor care doresc să meargă în statul

trimiţător sau să-1 tranziteze.

în unele convenţii consulare este prevăzut dreptul consulului de a elibera reînnoi,

modifica, prelungi sau retrage paşapoarte sau alte documente de călătorie nu numai pentru

proprii cetăţeni, ci şi pentru apatrizii rezidenți permanent pe teritoriul statului trimiţător. Alte

convenţii stabilesc dreptul consulului de a efectua menţiuni în paşapoarte ori de a le anula.

Posturile consulare pot elibera paşapoarte consulare conaţionalilor aflați temporar în

statul de reşedinţă şi care, din diferite motive: pierdere, furt deteriorare sau distrugere, nu

69

posedă documente de călătorie. Agenţii consulari pot prelungi valabilitatea paşapoartelor la

expirarea duratei de valabilitate.

Operaţiunile consulare de eliberare, prelungire, reînnoire a paşapoartelor reprezintă o

expresie a suveranităţii statului trimiţător asupra propriilor cetăţeni şi, de aceea, beneficiarii

nu pot fi decât cetăţeni ai acestui stat. Dreptul de a avea paşaportul unui stat este intim legat

de posesia cetăţeniei acelui stat. Ca urmare, în momentul pierderii cetăţeniei, consulul trebuie

să retragă sau să anuleze paşaportul respectiv. Evident, pentru a proceda la o asemenea

operaţiune, consulul are îndatorirea să verifice dacă persoana în cauză posedă,a pierdut sau a

redobândit cetăţenia statului său.

Competenţele posturilor consulare în materie de acordare de vize sunt stabilite prin

legislaţia internă a fiecărui stat. Reglementările interne pot permite consulului să acorde

anumite vize pe propria sa răspundere, după cum pentru alte categorii de vize trebuie să

solicite aprobarea organelor din ţară.

- Acordarea de asistenţă şi ajutor cetăţenilor români. „A acorda ajutor :și asistenţă

cetăţenilor, persoane fizice şi juridice, ai statului trimiţător".

Aceasta este funcţia cea mai reprezentativă a unui funcţionar consular. El nu

acţionează în baza unui mandat, ci în virtutea raporturilor de cetăţenie, în calitatea sa de

organ al statului trimiţător. care valorifică un drept rezultând din legitimitatea ce i-a fost

conferită de dreptul internaţional de a proteja conaţionalii săi.

Conţinutul asistenţei consulare este extrem de complex, datorită multitudinii

de situaţii în care se pot afla cetăţenii statului trimiţătorîn statul de reședință, între care:

a) urgenţe medicale şi decese;

b) accidente de circulaţie;

c) pierderea paşapoartelor, a biletelor de călătorie, a banilor, cecurilor sau cărților de

credit, a permiselor de conducere auto ori a certificatelor de înmatriculare a acestora, care

fac imposibilă continuarea călătoriei;

d) furtul autoturismului cu care se efectua călătoria;

e) reţineri, arestări şi condamnări pentru diverse infracţiuni;

f) încălcarea prevederilor legislaţiei sau reglementărilor din statul de reşedinţă cu

privire la regimul străinilor, îndeosebi şederi ilegale, la regimul vamal , declararea de false

identităţi pentru prelungirea ilegala a şederii sau obţinerea de ajutoare sociale; exercitarea de

activităţi lucrative fără permis de muncă ş.a.

Faţă de asemenea situaţii, posturile consulare acţionează, la cerere sau din oficiu,

pentru soluţionarea problemelor şi a cererilor îndreptăţite ale cetăţenilor statului trimiţător.

70

Intervenţia la autorităţile statului de reşedinţă, pentru apărarea drepturilor personale şi

patrimoniale ale cetăţenilor statului trimiţător trebuie făcută în limitele admise de

reglementările interne ale statului de reşedinţă, de acordurile bilaterale, care conţin clauze

relative la tratamentul cetăţenilor unei părţi pe teritoriul celeilalte, şi convenţiile

internaţionale aplicabile.

,,A acţiona în calitate de notar şi de ofiţer de stare civilă şi a exercita funcţii similare,

ca şi unele funcţii de ordin administrativ, în măsura în care legile şi regulamentele statului de

reşedinţă nu se opun la aceasta".

Actele notariale care pot fi întocmite de posturile consulare, la cererea persoanelor

fizice având cetăţenia statului trimiţător sunt:

a) redactarea de înscrisuri în vederea autentificării sau legalizării semnăturii;

b) autentificarea înscrisurilor;

c) legalizarea sigiliilor şi a semnăturilor;

d) certificarea unor fapte;

e) legalizarea de copii de pe înscrisuri;

f) efectuarea şi legalizarea traducerilor;

g) primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de persoanele

fizice;

h) eliberarea de duplicate de pe actele notariale întocmite de misiunile diplomatice şi

posturile consulare ale statului trimiţător.

Unele din aceste acte pot fi îndeplinite de către posturile consulare şi în favoarea

cetăţenilor statului de reşedinţă, dacă reglementările acestuia nu se opun.

„A apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător, persoane fizice sau juridice, în

succesiunile de pe teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu legile şi regulamentele

statului de reşedinţă."

Interesele si drepturile patrimoniale ale cetăţenilor statului trimiţător pot rezulta din

succesiuni legale sau testamentare şi pot avea ca obiect bunuri mobiliare şi imobiliare,

creanţe, depozite, titluri de valoare, asigurări, brevete invenţii, mărci de fabrică, drepturi de

autor ş.a. Posturilor consulare li se recunoaşte dreptul de a asigura reprezentarea generală a

intereselor patrimoniale ale statului trimiţător şi cetăţenilor săi, persoane fizice şi juridice.

„A apăra, în limitele fixate de legile şi regulamentele statului de reşedinţă, interesele

minorilor şi incapabililor, cetăţeni ai statului trimiţător, mai ales atunci când este cerută

instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei".

71

În exercitarea acestei funcţii, funcţionarul consular are dreptul să solicite autorităţilor

statului de reşedinţă instituirea tutelei sau curatelei pentru cetăţenii statului trimiţător, aflaţi în

statul de reşedinţă, şi să propună persoana care să fie numită tutore sau curator.

De asemenea, dacă autorităţile statului de reşedinţă au cunoştinţă că trebuie să se

instituie o tutelă sau curatelă pentru un cetăţean al statului trimiţător, ele au îndatorirea să

informeze în cel mai scurt timp posibil postul consular asupra acestui lucru.

Funcţiile de protecţie a intereselor cetăţenilor sunt specifice activităţii consulare.

Interesele cetăţenilor pot fi promovate şi prin activitatea diplomatică, cu deosebire

atunci când acestora li se acordă protecţia diplomatică.

Deosebirea dintre protecţia diplomatică şi protecţia consulară este că prima se

realizează în virtutea unor reguli cutumiare de drept internaţional, în timp ce, cea de-a doua

se realizează în virtutea convenţiilor dintre state, bilaterale sau multilaterale

MISIUNILE DIPLOMATICE

Relaţiile diplomatice şi misiunile diplomatice

Relaţiile diplomatice

A. Stabilirea relaţiilor diplomatice

La începuturile sale, diplomaţia a avut un caracter ad-hoc (temporar) şi intinerant.

Aceste caractere ale diplomaţiei s-au menţinut în Europa până în secolul al XV-lea, când apar

primele misiuni diplomatice permanente ale statelor. Ele au fost stabilite de Republica

Veneţiană la Constantinopol şi la Roma.

Pacea de la Westfalia, din 1648 a determinat generalizarea misiunilor diplomatice

permanente între statele din Europa. Ludovic al XlV-lea, regele Franţei, a folosit, pentru

prima dată reprezentanţe permanente ca formă de a purtă si întreţine dialogul politic

permanent. Cu timpul, reprezentanţele externe ale statului nu numai că au devenit o practică

generală, dar ele s-au dezvoltat şi diversificat ca forme şi structuri, adaptându-se la sarcinile

promovării diferitelor interese de stat în multe domenii bi şi multilaterale.

Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internaţionale, În cadrul relaţiilor

internaţionale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile comunităţii de state.

Astfel, statele pot încheia alianţe politice, pot constitui organizaţii economice sau militare,

pot stabili relaţii consulare, pot încheia tratate, fiecare constituind un mod diferit de existenţă

a relaţiilor internaţionale.

Alte subiecte de drept internaţional, cum sunt organizaţiile, întreţin şi ele relaţii, fie

între ele, fie cu diferitele state pentru diverse scopuri. Spre deosebire de aceste relaţii

internaţionale stabilite între subiectele dreptului internaţional, relaţiile internaţionale

72

diplomatice au o caracteristică aparte, determinată de forma de exercitare a acestora si de

scopul lor.

Relaţiile diplomatice se stabilesc în scopul asigurării condiţiilor de întreţinere a

dialogului politic între subiectele dreptului internaţional prin misiunule diplomatice

permanente. Cadrul legal ce dă împuternicire misiunilor diplomatice în stabilirea relaţiilor

diplomatice permanente îl dă Convenţia de la Viena din anul 1961 care prevede în articolul 2

stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente,

care se face cu consimţământul mutual al statelor.

Părerea dominantă este că stabilirea relaţiilor diplomatice este o procedură distinctă

faţă de trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare instituţie fiind supusă unei reguli specifice,

deşi la baza lor stă consimţământul reciproc al statelor. Regulile privitoare la stabilirea

relaţiilor diplomatice nu sunt detaliate în Convenţia de la Viena. Totuşi, practica relaţiilor

dintre state, cât şi normele juridice care guvernează relaţiile acestea sunt bine conturate

pentru diferenţierea procedurii de stabilire a relaţiilor diplomatice de cea a trimiteri: unei

misiuni diplomatice.

Conform articolului 74 din Convenţia de la Viena din 1979 cu privire la dreptul

tratatelor „Ruperea relaţiilor diplomatice între două sau mai multe state nu împiedică

încheierea tratatelor între ele", deci face posibil ca legăturile prin tratate să stabilească relaţii

juridice permanente în diverse domenii, altele decât cele ce privesc relaţiile diplomatice ale

statelor în cauză. Articolul 7 al Convenţiei specifică, cu referire la misiunile speciale, că

existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu este necesară pentru trimiterea sau primirea

de misiuni speciale. Tot astfel, articolul 20 paragraf 2 - al Convenţiei de la Viena stabileşte că

nu se antrenează prin ea însăşi, încetarea unei misiuni speciale existente în momentul ruperii

relaţiilor la nivelul misiunilor permanente. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice sunt

necesare trei condiţii primordiale:

1. Consimţământul mutual al statelor. Consimţământul mutual al statelor poate fi

exprimat în mod expres, printr-un tratat, prin care părţile convin asupra stabilirii relaţiilor

diplomatice, ceea ce înseamnă un acord de recunoaştere reciprocă. Stabilirea relaţiilor

diplomatice nu este obligatorie, motiv pentru care exprimarea este bazată pe principiul

suveranităţii statelor.

2. Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice trebuie să aibă personalitate

juridică internaţională. Relaţiile diplomatice se stabilesc în cadrul unor comunităţi juridice

internaţionale, în care entităţile membre au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii

internaţionale, ce nu sunt însă identice pentru toţi participanţii la comunitate. Astfel, doctrina

73

a făcut diferenţe asupra subiectelor de drept internaţional şi persoanelor de drept

internaţional.

Subiectele de drept internaţional sunt definite ca entităţi juridice care beneficiază de

drepturi restrânse şi obligaţii, pe când persoanele internaţionale sunt entităţi care au o

componenţă generală.

Statul ca subiect de drept internaţional posedă capacitatea de a-şi asuma totalitatea

obligaţiilor şi de a beneficia de toate drepturile. Convenţia de la Montevideo din 1933

prevede că un stat poate fi subiect de drept internaţional dacă îndeplineşte următoarele

condiţii:

a) are o populaţie permanentă:

b) un teritoriu determinat:

c) un guvern;

d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.

Dar nu numai statul poate fi subiect de drept internaţional. Pot avea drept de legislaţie

activ şi pasiv şi naţiunile care luptă pentru independenţă, dacă si-au creat organe proprii,

exercită funcţii de putere publică şi controlează un teritoriu deteriminat. în această categorie

intră insurgenţii, care, recunoscuţi internaţional, pot deveni subiecte ale relaţiilor

internaţionale. Aşa este cazul organizaţiilor pentru eliberare care îşi exercită funcţii politice în

numele poporului pe care îl reprezintă şi care întreţine relaţii diplomatice cu mai multe state.

Unele subiecte de drept internaţional prezintă caracteristici speciale cu privire la misiunile

diplomatice pe care le trimit, (de exemplu Statul Papal, Ordinul de Malta şi Comitetul

Internaţional al Crucii Roşii).

3. Statele trebuie să se fi recunoscut reciproc. Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice

este necesară condiţia ca statele să se recunoască reciproc, înţelegând prin recunoaştere actul

juridic intern de care se leagă anumite efecte juridice internaţionale. Există teorii cu privire la

consecinţele recunoaşterii internaţionale, care susţin caracterul constitutiv al recunoaşterii, în

sensul că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea juridică.

Pe de altă parte, teoria denumită declarativă consideră că obiectul recunoaşterii este

constatarea existenţei unui stat. Subliniem faptul că recunoaşterea este o condiţie prealabilă a

statuării relaţiilor între state, în sensul că aceasta face ca statele să devină subiecte ale

relaţiilor internaţionale. Recunoaşterea unui stat poate fi dictată de considerente politice şi

trebuie înţeleasă ca fiind un act unilateral, ea nu poate duce la stabilirea relaţiilor diplomatice

care este un act juridic bilateral. Pe de altă parte, există posibilitatea ca un stat să fie

recunoscut, dar, datorită poziţiei guvernului acestuia, să nu se dorească dezvoltarea relaţiilor

74

cu acesta. Prin urmare, este posibilă o separare intre actul juridic al recunoaşterii şi stabilirea

sau încetarea relaţiilor diplomatice.

B. încetarea relaţiilor diplomatice încetarea relaţiilor diplomatice poate fi:

• încetarea temporară/suspendarea. Suspendarea relaţiilor diplomatice este o

procedură provizorie având la bază o lipsă a motivaţiei politice de a întreţine un dialog. Acest

interes poate să dispară unilateral în cazul în care într-un stat apar schimbări fundamentale

atipice sau noi forme de guvernare ce au nevoie de recunoaştere. Relaţiile diplomatice se

stabilesc între state, dar se realizează prin intermediul guvernelor, liantul fiind obiectivele

comune. De aceea, există practica unor state de a considera ca fiind necesară recunoaşterea

formală a unui guvern constituit altfel decât pe baza transferului legal şi legitim al puterii

politice, În caz contrar se manifestă o sincopă în continuitatea relaţiilor diplomatice şi în

funcţionarea de misiuni diplomatice permanente, În acest caz, ambasadorii deja numiţi

anterior trebuie să prezinte scrisorile de acreditare şi să primească agrementul de la noul

guvern. Se consideră că în perioada dintre constituirea noilor forme de regimuri politice sau

de guvernare şi până la recunoaşterea acestora, are loc o suspendare formală şi temporară a

relaţiilor diplomatice.

- încetarea definitivă. Are loc ca o consecinţă a ruperii relaţiilor

diplomatice. Procedura ruperii relaţiilor diplomatice este stabilită de doctrină;

instituţia este doar menţionată în art. 45 al Convenţiei de la Viena din ani 1961, care

prevede numai consecinţele care urmează în cazul ruperii relaţiile diplomatice, definitiv sau

temporar.

Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire la tratate stabileşte, în ar 63, de

asemenea, consecinţele acestui act. Dreptul internaţional nu stabileşt nici condiţiile şi nici

temeiul pentru care un stat poate rupe legături] diplomatice. Carta ONU, la articolul 41, pe

baza căruia se recomandă rupere colectivă a relaţiilor diplomatice cu un stat, pentru raţiuni de

securitate, este normă juridică, care prevede însă aceasta ca o sancţiune.

Ruperea relaţiilor diplomatice poate însă avea temeiuri variate, dat de dreptul

internaţional prin recunoaşterea dreptului fiecărui stat de a decid suveran acest lucru. Ruperea

relaţiilor diplomatice este, de regulă, un act unilateral cu efecte bilaterale, în sensul că dacă

un subiect al relaţiile internaţionale decide ruperea relaţiilor, ambele state trebuie să-şi retrag

misiunile diplomatice, dar nu este exclusă nici varianta bilaterală în care statele convin

bilateral ruperea relaţiilor. „Războiul este în afara legii" consideră Philipe Charer şi se

consideră că întrerupe relaţiile diplomatice, căci statele trebuie să fie întotdeuna paşnice, dacă

întreţin raporturi diplomatice. Insă în practică, statele au o atitudine mai flexibilă.

75

Războiul fără declaraţie nu duce automat la ruperea relaţiilor diplomatice menţinând

relaţiile. Declaraţia de război este dimpotrivă socotit ca un mod d exprimare a voinţei

unilaterale a unui stat de a rupe relaţiile diplomatice. Voința de rupere a relaţiilor diplomatice

nu este considerată suficient de experimentată dacă sunt declanşate ostilităţi militare,

fenomen care nu poate duce la concluzia că statele devin în întregime ostile şi care, în unele

situaţii, poate fi interpreta că se limitează numai la rezolvarea unui diferend anume. Războiul

nu ai influenţe nici asupra relaţiilor diplomatice în cazul în care părţile negociază un

armistiţiu. Armistiţiul poate fi considerat o restabilire a relaţiilor diplomatice deşi starea de

război continuă. Pot înceta relaţiile diplomatice pe baza unei declaraţii de război, fără ca

ostilităţile să înceapă sau să-i urmeze. Istoria ne arată, prin ruperea relaţiilor cu puterile Axei

în anii celui de-al Doilea Război Mondial, între 1939 şi 1945, că această declaraţie de război

nu este necesară.

Misiunile diplomatice - Forme de reprezentare externă a statelor Misiunile

diplomatice sunt forme instituţionalizate care se folosesc de către state, ca subiecte de drept

internaţional, pentru a asigura între ele, fi permanenţa relaţiilor diplomatice, caz în care se

trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea între ele pe una sau mai multe

probleme de interes reciproc, caz în care sunt utilizate misiuni diplomatice temporare.

Instituţiile care asigură permanenţa relaţiilor dintre state, ca subiect de drept internaţional

sunt misiunile diplomatice permanente . Acestea au regimul stabilit prin Convenţia de la

Viena din 1961 Există misiuni diplomatice permanente între state: ambasadele, legaţiile,

nunţiaturile, internunţiaturile apostolice, înaltele comisariate şi înalţii reprezentanţi.

Statele pot întreţine relaţii diplomatice şi cu organizaţiile internaţionale, ca subiecte

derivate de drept internaţional, dacă acestea sunt organizaţii interguvernamentale.

Reprezentanţele statelor pe lângă organizaţiile internaţionale sunt numite misiuni permanente,

iar regimul acestora este stabilit de Convenţia relativă la relaţiilor statelor cu Organizaţiile

Internaţionale, din 1975. La rândul lor, organizaţiile internaţionale interguvernamentale pot

trimite misiuni permanente, atât pe lângă statele care nu sunt membre ale organizaţiilor

respective, cât şi pe lângă alte organizaţii internaţionale. Este cazul U.E. care are misiuni la

Washington şi Tokyo.

Tipul, rangul, sediul, funcţiile şi statutul acestor misiuni sunt convenite între

organizaţie şi statul de reşedinţă.

Misiunile diplomatice temporare pot fi trimise de ambele categorii de subiecte ale

relaţiilor internaţionale, state sau organizaţii internaţionale interguvernamentale.

76

Misiunile diplomatice temporare organizate de state pentru dialogul între ele se

numesc misiuni speciale şi sunt reglementate de Convenţia asupra misiunilor speciale,

deschisă pentru semnare la 16.12.1969 la New York, după ce a fost adoptată de Adunarea

Generală a ONU. Misiunile diplomatice ale statelor trimise cu caracter temporar, la lucrările

organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, cum ar fi, de exemplu, la sesiunile

Adunării Generale a ONU sau la conferinţele organizate de o organizaţie aflată sub auspiciile

acesteia, se numesc delegaţii.

Aceste misiuni diplomatice cu caracter temporar sunt supuse regimului reciprocităţii

în statul gazdă a organizaţiilor internaţionale. Regimul lor depinde de componenţa

delegaţiilor: dacă şeful de stat conduce delegaţia, el se bucură de un regim special evident

mai mare decât dacă şeful delegaţiei ar fi un înalt funcţionar de stat; ele nu se încadrează în

convenţia cu privire la misiunile speciale, iar cutuma este în curs de formare, întrucât practica

folosirii delegaţiilor este de origine recentă. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un

stat terţ, sunt considerate de acesta ca fiind vizite de stat.

Organizaţiile internaţionale pot trimite misiuni temporare în special în cadrul

diplomaţiei preventive. Astfel, Naţiunile Unite au folosit adesea misiuni temporare care au

fost îndeplinite de Secretarul General al ONU sau din însărcinarea acestuia. Astfel, în anul

1954, Adunarea Generală a ONU a încredinţat misiunea Secretarului General al ONU de a

negocia la Beijing situaţia prizonierilor din războiul din Coreea. Consiliul de Securitate a

încredinţat, de asemenea, misiunea Secretarului General al ONU să negocieze la Teheran

situaţia diplomaţilor americani, reţinuţi ostatici în anul 1980. La rândul său, Secretarul

General a încredinţat misiuni de mediere în crizele din Iordania (1958), din Republica

Dominicană (1965), în conflictul indopakistanez (1966), în Cipru şi Orientul Mijlociu (1967),

în Guineea Ecuatorială (1969), în Timorul de Est (1976). Misiunile acestea, fie că sunt

recomandate de Adunarea Generală a ONU, dispuse de Consiliul de Securitate sau trimise de

Secretarul General al ONU, trebuie să aibă consimţământul statului de reşedinţă chiar dacă

acesta este res inter alia pars.

Misiunile specializate sunt soluţii practice ale ambelor subiecte de Drept Internaţional

- deci ale statelor sau organizaţiilor internaţionale - de a rezolva o sarcină specială, specifică

sau pentru îndeplinirea unei anumite misiuni.

Misiunile specializate nu se bazează pe reciprocitate, deşi au ca scop de a rezolva un

interes comun; ele pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme în

domeniul economic, cultural sau chiar militar. Cele mai frecvente sunt însă misiunile

77

economice. Deşi misiunile specializate se pot studia numai de la caz la caz, câteva reguli

comune se pot reţine:

- stabilirea unei misiuni de ajutor sau asistenţă trebuie să aibă în prealabil un acord de

cooperare sau de asistenţă între statul trimiţător şi statul de reşedinţă.

- deşi se bazează pe principiul egalităţii şi independenţei statelor, acordul de stabilire

a misiunilor specializate reflectă o inegalitate a părţilor, cel puţin economică, pe care

contractanţii o recunosc. De regulă, contribuţiile statelor care încheie acorduri de asistenţă în

vederea dezvoltării sunt inegale, întrucât statul mai bogat acordă credite nerambursabile sau

know-how cărora statul primitor este obligat să le dea o destinaţie convenită. Misiunea

specializată are rolul de a sprijini realizarea sarcinilor de această natură, aşa cum au fost

convenite de statul trimiţător în favoarea statului primitor.

În anul 1971 Adunarea Generală a ONU a împărţit ţările lumii a IlI-a în două

categorii, după nivelul dezvoltării economice LLDC (Least Developed Countries) şi MSAC

(Most Seriously Affected Countries). Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni

specializate, cele mai cunoscute misiuni sunt câteva:

- misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în cadrul misiunii

diplomatice permanente a Franţei. Statul de reşedinţă se obligă să garanteze accesul şi

legătura misiunii fanceze de cooperare cu organele sale autorizate să implementeze

programul de asistenţă;

- misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul programului administrat de

Agenţia de Dezvoltare Internaţională (US-AID). Agenţia are reprezentanţi în cadrul

ambasadelor S.U.A. din majoritatea ţărilor lumii;

- organizaţiile internaţionale pentru asistenţă şi misiunile de asistenţă. Asistenţa

acordată de organizaţiile internaţionale se referă, în principal, la ajutor economic şi asistenţă

tehnică, spre deosebire de asistenţa acordată de state, care poate fi şi în alte domenii;

asistenţa organizaţiilor internaţionale este funcţională, în sensul că este determinată de

însăşi competenţa limitată a organizaţiei.

Cea mai reprezentativă organizaţie economică internaţională este PNUD

(Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) creată în anul 1965, care

face parte din agenţiile specializate ale ONU şi este coordonată de Consiliul Economic şi

Social (ECOSOC). în baza unui acord cadru, denumit Standard Basic Agreement with

Governments, PNUD poate trimite misiuni permanente, conduse de un reprezentant rezident,

care are misiunea de a fi principalul cadru de legătură între guvernul respectiv şi Program.

78

În România funcţionează un reprezentant rezident al PNUD. în prezent

PNUD este reprezentat în peste 115 state. Stabilirea misiunii se face prin acord între PNUD şi

statul rezident. Uniunea Europeană întreţine relaţii cu statele membre, cum o să examinăm

mai departe; cu România aceste relaţii s-au stabilit prin Declaraţia din 7 ianuarie 1990 şi

trimiterea primei reprezentanţe permanente la Bruxelles, pe 14 aprilie 1990. U.E. a deschis o

delegaţie permanentă la Bucureşti în iunie 1993.

Uniunea Europeană administrează Fondul European de Dezvoltare (EDF). Pentru

sprijinirea economiilor în tranziţie, s-a creat Fondul PHARE de asistenţă,

nerambursabil, deschis şi pentru România din anul 1991, până la aderarea la UE, la l ianuarie

2007. Delegaţii permanenţi ai Comisiei Europene au dublă funcţiune: să reprezinte puterea

administrativă a U.E., care ester Comisia Europeană şi să supravegheze utilizarea fondurilor,

fiind plasaţi sub o dublă autoritate. Aceşti reprezentanţi au fost numiţi, prima dată de fosta

Piaţă Comună (CEE), care a încheiat, la Lome (Togo), mai multe convenţii cu 46 ţări în curs

de dezvoltare din Africa, Zona Caraibelor şi a Pacificului (ACP) începând cu anul 1975,

reînnoite de mai multe ori. în anul 1984, prin Convenţia denumită Lome III, s-a stabilit

dreptul CEE de a fi reprezentată în fiecare ţară a ACP sau regional, prin delegaţi acceptaţi de

statele respective. Aceşti delegaţi au sarcina de a urmări, în fiecare ţară din ACP, parte la

Convenţie, modul de administrare a resurselor Fondului European de Dezvoltare.

Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar Internaţional, Banca Europeană pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare etc.

Misiunile diplomatice permanente

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte şi un

regim juridic complex, misiunile diplomatice permanente, care funcţionează în conformitate

cu normele Convenţiei de la Viena din anul 1961.

Înfiinţarea unei misiuni diplomatice permanente

Convenţia de la Viena din anul 1961 consacră un singur articol relaţiilor diplomatice

şi „trimiterii de misiuni diplomatice permanente", stabilind, la art. 2, că acestea se fac prin

consimţământul mutual.

Convenţia nu se ocupă de încetarea activităţii unei misiuni diplomatice permanente,

nici temporar, deci prin suspendare, nici definitiv, iar înfiinţarea ei se defineşte în raport cu

procedura trimiterii acesteia, care este tratată împreun; cu stabilirea relaţiilor diplomatice.

Cum am văzut, prin implicaţie, art. 45 a Convenţiei de la Viena din anul 1961 stabileşte şi

modurile de încetare activităţii unei misiuni diplomatice permanente „în cazul ruperii relaţiile

diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv săi temporar".

79

Rezultă că dreptul diplomatic foloseşte noţiunea de trimitere când eşti vorba de

înfiinţarea unei misiuni diplomatice şi de rechemare, când activitatea acesteia încetează

temporar sau definitiv. Aşadar, cum se trimite o misiuni diplomatică permanentă? Vom

examina conţinutul normelor dreptului internaţional, nu al normelor dreptului intern, care

sunt variate de la stat la stat.

O primă observaţie este că trimiterea de misiuni diplomatice este distinctă de

stabilirea relaţiilor diplomatice; acestea din urmă constituie temeiul juridic pe care se

întemeiază trimiterea misiunilor diplomatice. Trimiterea de misiuni diplomatice permanente

se face numai în baza unui acord special, numit raportul de misiune diplomatică. Stabilirea

relaţiilor diplomatice, cum ar văzut, este o decizie politică, care priveşte o atitudine faţă de un

stat, pe când trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de organizare într-un anume

mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic, respectiv de apreciere a unui interes

actual.

Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte, statele sunt

libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe alte căi de

legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente. Ele pot asigura exercitarea contactelor

diplomatice, conform art. 5 din Convenţia de laViena din anul 1961, prin acreditarea

multiplă, situaţie juridică ce constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea

cuvenită către statele acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un

membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul

dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta. Rezultă că trimiterea de misiuni

diplomatice nu este egală cu acreditarea şefului de misiune, chiar dacă aceasta se face printr-o

procedură specială în care este inclus acordul - în personam - al statului acreditar.

Acordul privind trimiterea de misiuni diplomatice trebuie să se bazeze, îi principal, pe

principiul reciprocităţii, atât sub aspectul deschideri reprezentanţei convenite, cât şi sub

aspectul nivelului acesteia2. Dacă acordu este realizat, data deschiderii acestora nu constituie

un aspect al reciprocităţii' 3Consimţământul de înfiinţare a unei misiuni diplomatice se

concretizeaz, printr-un tratat scris; forma tratatului poate fi diferită: o convenţie, o declaraţie

un schimb de note etc. Părţile convin, de regulă, asupra următoarelor elemente ale misiunii

permanente:

2 Elveţia a avut mult timp o legaţie la Paris, in timp ce Franţa avea la Berna o ambasadă.3 România a deschis la Alma Ata o misiune diplomatică fără ca Republica Kazahstan să deschidă i

Bucureşti o misiune. De asemenea. România are deschisă o ambasadă la Minsk şi Republic Belarus are deschis la Bucureşti un consulat general.

80

a) nivelul de reprezentare (ambasadă sau legaţie);

b) sediul misiunii4, care poate să nu coincidă cu capitala statului acreditar; misiunea

diplomatică, spre deosebire de cea a misiunii de pe lângă o organizaţie internaţională, care

trebuie să aibă sediul la cel al organizaţiei, poate avea sediul în alt oraş decât capitala;

c) numărul personalului care urmează a fi acreditat poate constitui obiect de

reglementare bilaterală (art. 11 din Convenţia de la Viena din anul 1961). în lipsa acesteia,

statul acreditar poate aprecia el asupra a ceea ce este necesar misiunii statului acreditant, ceea

ce nu este de dorit din partea acestui stat.

d) structura misiunii, care poate avea, conform art. 12 din Convenţia de la Viena din

anul 1961, şi „birouri făcând parte din misiune", deschise în alte localităţi decât cea în care

este stabilită misiunea însăşi5. Acest acord poate interveni şi ulterior6

În sfârşit, menţionăm că decizia de trimitere a unei misiuni diplomatice este luată de

autoritatea internă a statului acreditant. Potrivit art. 91 din Constituţia României, Preşedintele

României aprobă, prin decret, înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului unei misiuni

diplomatice; acest drept îi este conferit şi de Legea nr. 37 din 24 mai 1991 cum am văzut. O

misiune poate să-şi schimbe rangul; sediul poate fi transferat; un oficiu consular se poate

transforma în ambasadă sau într-o misiune specială; o misiune temporară într-una permanentă

etc. Este necesar, de fiecare dată, un acord între statul acreditar si statul acreditant? Conform

art. 4 al Convenţiei de la Viena din anul 1963 cu privire la relaţiile consulare, orice

modificare adusă unui oficiu consular se face cu consimţământul statului de reşedinţă. Astfel,

se cunoaşte practica transformării unei reprezentanţe diplomatice.

Când Franţa, în 1964, a recunoscut R.P. Chineză, ambasada Chinei naţionaliste

(Taiwanul) de la Paris, a anunţat că se transformă în misiune permanentă pe lângă UNESCO,

care va reprezenta, oficial, în Franţa, şi China Taiwanul). Ulterior, pe acest temei, guvernul

francez a cerut ambasadei Chinei naţionaliste să predea sarcinile sale ambasadei R. P.

4 Convenţia de la Viena nu prevede nimic în legătură cu sediul unei misiuni diplomatice permanente; Comisia de Drept Internaţional nu a făcut comentarii, iar la Viena, cu ocazia Conferinţei de adoptare a Convenţiei, s-a respins o propunere a Elveţiei ca să se înscrie ca obligaţii ale statelor de a stabili sediul unei misiuni diplomatice permanente prin consimţământ. Practica ale statelor este că misiunea diplomatică nu trebuie să aibă neapărat sediul în capitala ţării primitoare. Astfel, România a avut prima sa ambasadă în RFG după cel de-al Doilea Război Mondial la Koln; deşi Israelul a stabilit capitala sa, în anul 1950, la Ierusalim, România are sediul ambasadei sale la Tel Aviv; Brazilia, când a mutat, în anul 1972, capitala la Brasilia, a cerut misiunilor diplomatice să se mute de la Rio de Janeiro şi cele care nu s-au conformat au fost scoase de pe lista diplomatică.

5 Art. 12 nu foloseşte expresii care ar trimite la interpretarea că misiunea se înfiinţează, obligatoriu, în capitala statului acreditar.

6 România a transformat în anul 1992 Consulatul General din Berlin într-un birou al misiunii diplomatice de la Bonn. în Cluj-Napoca funcţionează un birou al Ambasadei SUA.

81

Chineze şi, în lipsa unui răspuns, poliţia franceză a intervenit pentru transferarea birourilor şi

arhivei Acţiunea poliţiei franceze se apreciază ca fiind legală, întrucât ambasada Taiwanului

s-a desfiinţat, pe baza celor convenite de părţi, faptul transformării ambasadei în misiune pe

lângă o organizaţie internaţională a dus la încetarea existenţei acesteia dintâi, iar misiunile

permanente au alt regim.

Schimbarea personalului misiunii nu este o transformare a ei. Astfel, în septembrie

1979, colonelul Gadaffi a apelat la studenţi, cu ocazia prime aniversări a Marii Revoluţii din

Libia, pentru a lua sub control misiunile diplomatice ale acestui stat din străinătate; drept

urmare, misiunile diplomatice din Atena, Bonn, Londra, Madrid, Paris, Roma şi Washington

s-au transforma în „birouri populare", formate din 5 membri, conduse de un secretar

majoritatea statelor nu au reacţionat, afară de câteva state africane - Senegal Nigeria, Niger,

Mali şi Volta Superioară - care au cerut Libiei să-şi rechems diplomaţii în 48 de ore, întrucât

s-a apreciat că nu este decât o schimbare de personal, nu o transformare a misiunii. Câteva

luni mai târziu, Londra a găsit o soluţie pragmatică, a cerut Libiei să-1 recheme pe şeful

biroului popular fără a-l declara persana non grata, întrucât aceasta este formula ce se aplică

numai persoanelor care beneficiază de statut diplomatic.

Suspendarea misiunii diplomatice

Suspendarea misiunii diplomatice este o situaţie rar întâlnită în practică; ea este

diferită de suspendarea relaţiilor diplomatice, căci suspendarea misiunii diplomatice nu are ca

temei apariţia unei situaţii de ostilitate între cele două state, ca în cazul suspendării relaţiilor

diplomatice, în practica diplomatică se citează drept suspendare a misiunilor diplomatice

cazul statelor ocupate de Germania nazistă, care şi-au mutat guvernele în alte ţări, sau situaţia

creată după cel de-al Doilea Război Mondial, când statele vestice au suspendat propriile

misiuni în unele state, conduse de comunişti.

Încetarea activităţii unei misiuni diplomatice

Încetarea activităţii unei misiuni diplomatice poate avea cauze diferite. Una din

cauzele care pot duce la încetarea unei misiuni diplomatice este ruperea relaţiilor diplomatice,

fie din cauza apariţiei unor ostilităţi, fie din cauza dispariţiei unui subiect al relaţiilor.

O misiune diplomatică permanentă poate înceta în cadrul relaţiilor normale dintre

subiectele dreptului internaţional. Dacă relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional sunt

normale, părţile pot conveni sau agrea încetarea activităţii unei misiuni diplomatice

permanente, în art. 20 al Convenţiei privind misiunile speciale, se exprimă principiul care se

aplică la toate tipurile de misiuni externe.

82

Un stat poate decide unilateral să închidă sau să retragă temporar misiunea sa externă.

Aceasta este posibil întrucât stabilirea unei misiuni externe este un drept si nu o obligaţie a

statului trimiţător; retragerea unei misiuni nu poate fi considerată ca o încălcare a normelor

dreptului internaţional.

Noţiunea retragerii este mai ales de natură practică, în anul 1981, din motive

economice, Marea Britanic a închis mai multe consulate ale sale; Polonia a închis mai multe

reprezentanţe diplomatice de importanţă secundară. Interese de securitate au determinat

guvernul american în anul 1975 să închidă misiunea sa din Kampala, întrucât guvernul din

Uganda a expulzat 6 militari însărcinaţi cu securitatea misiunii.

Retragerea misiunii, prin voinţa părţilor, cu efectele ce le dă denunţarea tratatelor

diplomatice, apare ca o ruptură juridică şi, de aceea, reluarea misiunii necesită un nou

consimţământ mutual7.

Dacă în cazul suspendării activităţii unei misiuni diplomatice situaţia nu trebuie să fie

notificată, ea reieşind din cauze obiective, retragerea misiunii sau încetarea activităţii ei

trebuie să fie notificate în formele pe care le recomandă dreptul tratatelor în cazul denunţării

lor.

Tipuri de misiuni diplomatice permanente

a) Ambasadele sunt misiunile diplomatice cele mai importante, cu rangul cel mai

ridicat, şeful ei, ambasadorul, face parte din prima categorie, de precădere, aşa cum se

prevede în regulamentul de la Viena, din 18158.

b) Nunţiatura9 este misiunea diplomatică creată de Sfântul Scaun pe lângă subiectele

comunităţii internaţionale şi, deşi ea are ca obiect de a-i reprezenta pe lângă o instituţie laică,

ea are şi puteri directe în ierarhia ecleziastică locală, potrivit dreptului canonic. Nunţiul este

episcop sau arhiepiscop; când este numit cardinal, misiunea sa încetează. Până în sec. XVI,

misiunea papală se numea legaţie. Astăzi se numesc legaţii papale numai misiunile speciale

sau temporare. Potrivit Regulamentului de la Viena din 1815, nunţiul, şeful misiunii titular de

post, face parte din prima categorie a agenţilor diplomatici.

7 Temeiul încetării misiunii diplomatice permanente din iniţiativa statului acreditării constă în dreptul său subiectiv de a dispune cu privire la forma sa de reprezentare; statul acreditai îşi bazează decizia de a cere retragerea unei misiuni străine pe temeiul suveranităţii teritoriale

8 Ultima legaţie a României a încetat la 9 mai 1974 când legaţia din Brazilia a fost transformată în ambasadă.

9 Nunţiatura este înfiinţată numai dacă Sfântul Scaun are relaţii oficiale (diplomatice) cu statul respectiv; în absenţa acestora, Sfântul Scaun poate trimite un delegat apostolic, care nu beneficiază de dreptul de precădere, nefiind un agent diplomatic propriu-zis.

83

c) Legaţiunea este o misiune diplomatică de rang inferior, condusă de un ministru sau

un ministru rezident; face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici.

d) Internunţiatura apostolică este reprezentanţa pontificală care corespunde legaţiei.

Titlul de internunţiu poate fi acordat unui secretar de la nunţiatură, în practică, internunţiile

îndeplinesc aceleaşi misiuni ca şi nunţiatura.

e) înaltul Comisariat este o misiune diplomatică folosită între statele care întreţin

relaţii strânse, cum ar fi statele Commonwealthului 10 sau care sunt legate printr-o uniune

personală. De regulă, înaltul comisar a apărut prin transformarea guvernatorului unei

metropole trimis în colonia sa. Franţa are, în statele care fac parte din Comunitatea de

Naţiuni, înalţi reprezentanţi, înaltul comisar prezintă scrisori de acreditare din partea

guvernului, al cărui reprezentant este, căci şeful de stat este acelaşi atât pentru statul

primitor, cât şi pentru cel trimiţător; el este decanul corpului diplomatic în statul respectiv11.

Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente

Limitele exercitării unei activităţi licite de către o misiune diplomatică sunt prevăzute

la art. 3 al Convenţiei de la Viena din anul 1963, care declară:

Funcţiile unei misiuni diplomatice permanente constau în special în:

a) a reprezenta statul acreditam în statul acreditar; a duce tratative cu guvernul statului

acreditar;

Reprezentarea constă, în primul rând, din participarea misiunii diplomatice la viaţa

publică din statul acreditar: participarea la sărbătorile naţionale, k recepţii ş.a. în al doilea

rând, reprezentarea este expresia unei împuterniciri generale dată şefului de misiune

diplomatică de a exprima voinţa, dorinţele preocupările şi punctele de vedere ale statului

acreditant. Aşa cum rezultă dir prevederea de la lit. a din articolul 3, misiunea diplomatică

reprezintă stătu acreditant şi nu pe şeful de stat sau guvernul acestui stat12; aceasta înseamnă a

poziţiile ambasadorilor, preocupările si acţiunile lor trebuie să se încadreze îi politica statului,

aşa cum este ea elaborată de autorităţile competente ah acestuia.

10 Fac pane din Commonwealth 50 de ţări: 16 sunt monarhii care au ca şef de stat pe Regina Elisabeta a II-a. Regina este reprezentată de un guvernator general.

11 După cum se ştie, Groenlanda a fost alipită regatului danez în anul 1814, în calitate de colonie; în anul 1953 a fost integrată în Danemarca. Totuşi, datorită autonomiei sale, Danemarca are în Groenlanda un înalt comisar, care ţine legătura cu guvernul local. Scrisorile lor de acreditare se numesc lettre de commission, ca patentele consulare, iar înalţii comisari nu reprezintă statul, ca ambasadorii, ci guvernul

12 În Convenţia de la Viena din anul 1961 s-a făcut precizarea că misiunea diplomatică reprezintă statul, la propunerea delegaţiilor Australiei şi Luxemburgului, precizare însuşită de Comisia de Drept Internaţional.

84

Am arătat că diplomaţia promovează cu mijloace specifice politica externi a unui stat,

care este elaborată de un mecanism mult mai complex decât şeful di stat sau de guvern.

Obiectivele diplomatice sunt cuprinse în constituţiilt statelor. Aceste obiective trebuie să fie

îndeplinite de misiunea diplomatică.

b) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia

evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la acestea guvernului statului

acreditam.

Funcţia de observare şi informare priveşte, în special, cunoaşterea atentă a

vieţii sociale, politice şi economice a statului acreditar din partea misiunii

diplomatice. Ea trebuie să cunoască viaţa politică internaţională şi, în acest context, poziţia

statului acreditar faţă de diferitele evenimente internaţionale, relaţiile acestuia, pretenţiile şi

aversiunile lui etc. Funcţia de informare şi

observare are în vedere, pe acelaşi plan, urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor

bilaterale pe probleme politice, culturale, comerciale.

O misiune diplomatică poate fi o sursă de informare chiar pentru statul acreditar,

putând transmite, cu asentimentul sau la ordinul ministerului afacerilor externe, informaţii

despre tratatele încheiate sau în curs de finalizare, despre intenţia de a demara o acţiune

diplomatică importantă etc. De menţionat că misiunea diplomatică trebuie să folosească toate

mijloacele licite de informare: contacte oficiale sau oficioase, relaţii de prietenie, discuţii cu

colegii diplomaţi, comunicatele de presă, părerile opoziţiei, ale personalităţilor politice etc. .

c) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditam şi ale cetăţenilor săi, în

limitele admise de dreptul internaţional,

Ocrotirea intereselor statului acreditar este una din cele mai vechi funcţii;

ea are la bază, în principal, negocierea. Totuşi, ea începe să piardă din

importanţă, întrucât la negocierile vizând încheierea de convenţii şi tratate, prin care se

stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii, participă tehnicieni ai

administraţiei, specialişti în diferite domenii. Misiunile diplomatice participă atât la

aceste negocieri, cât şi la pregătirea lor. Termenul de negociere nu se referă la un tratat, ci el

priveşte rezolvarea problemelor pe cale bilaterală, care interesează cele două state. O întâlnire

a şefului de misiune diplomatică cu ministrul afacerilor externe este deja o negociere, o

întrevedere politică, un schimb de opinii politice şi o viziune asupra căilor dezvoltării

relaţiilor bilaterale.

85

Negocierile pot fi oficiale sau oficioase. Negocierile oficioase sunt de sondare a

opiniilor, a intenţiilor, care nu angajează cele două state. Negocierile oficiale sunt purtate,

însă, în numele statului pe care îl angajează. Forma negocierilor poate fi orală sau scrisă.

Orice negociere presupune un interes de a promova o poziţie sau drept al

statului acreditant, dar ea cere, pentru a fi cu rezultate trainice, să se înţeleagă punctul de

vedere al partenerului, interesul acestuia, care trebuie să fie conciliat vu interesul statului

acreditant. Trebuie menţionat că negocierile, oricât ar fi de deschise, trebuie să aibă un

maximum de confidenţialitate; acest lucru este valabil mai ales atunci când negocierile se

fac în scris, regula fundamentală fiind că nu se poate da publicităţii o propunere scrisă, fără

acordul partenerului

d) protecţia diplomatică este mijlocul prin care misiunea diplomatic ocroteşte

interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, persoane fizice sa juridice. Protecţia se

realizează prin intervenţii diplomatice în favoare cetăţeanului lezat printr-un act ilicit,

mergându-se până la posibilitatea de aduce chestiunea în faţa unui tribunal internaţional sau

arbitraj.

Fundamentul protecţiei diplomatice se materializează în obligaţia statele de a asigura

străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un maximum de tratamen cât şi în acordurile

bilaterale încheiate între părţi. Protecţia diplomatică s exercită numai pentru cetăţenii statului

acreditant, care au avut cetăţenia la dai când a avut loc actul ilicit şi nu sunt cetăţeni ai

statului acreditar. Cu toal acestea, un stat poate să exercite protecţie diplomatică pentru străini

în situat: în care statul intervenient şi-a asumat reprezentarea diplomatică, când aceasi are la

bază o legătura specială, cum este Elveţia faţă de Liechtenstein sau, în a de război, dacă o

misiune diplomatică a unui stat neutru este însărcinată i apere interesele unuia dintre statele

beligerante.

Acest ultim caz este prevăzut în aliniatul „c"al art. 45 al Convenţiei de Viena din anul

1961, care dispune: „în caz de rupere a relaţiilor diplomatic între două state, sau dacă o

misiune este rechemată definitiv sau temporar, stat acreditant poate încredinţa protecţia

intereselor sale şi ale resortisanţilor un stat terţ, acceptat de statul acreditar". Potrivit acestui

articol, rezultă principi că statul pe teritoriul căruia se exercită protecţia trebuie să fie de

acord cu acesta. De aceea, apare legitim faptul că Indonezia a cerut în anul 1961 Marii

Britanii să înceteze reprezentarea intereselor olandezilor în această ţară; după cucerirea

independenţei, Indonezia nu a stabilit relaţii diplomatice cu Olanda astfel încât aceasta din

urmă a apelat la serviciile Marii Britanii pentru apărarea intereselor cetăţenilor săi. Ceea ce

86

nu este acceptabil este faptul că Indonezia cerut ca niciun stat să nu exercite protecţia

cetăţenilor olandezi, poziție inadmisibilă potrivit normelor dreptului ginţilor.

e) prin toată activitatea sa, misiunea contribuie la cooperarea internaţiona care este

menită să asigure permanenţa raporturilor prieteneşti între state şi să-și aducă prin aceasta

contribuţia la colaborarea internaţională.

Menţionăm că o misiune diplomatică exercită funcţii consulare. Acestea se referă în

special la protecţia şi asistenţa consulară, la acordarea vizelor legalizarea de documente,

eliberarea de paşapoarte etc. În cadrul Conferinţei la Viena din anul 1961 s-au ridicat

obiecţiuni la propunerea potrivit căreia stabilirea relaţiilor diplomatice implică stabilirea

relaţiilor consulare. Spania susţinut că misiunea diplomatică poate exercita funcţii consulare,

dacă statul acreditar nu se opune; Italia a susţinut că o misiune diplomatică poate crea o secţie

consulară, dacă statul acreditar aprobă aceasta; Rusia a susţinut că statul acreditar nu poate

face opoziţie ca misiunea diplomatică să exercite funcții

consulare. Drept urmare, Conferinţa de la Viena a adoptat art. 3, paragraful 2, care

declară: „Nicio dispoziţie din prezenta Convenţie nu va fi interpretată ca interzicând

exercitarea de funcţii consulare de către o misiune diplomatică".

Structura unei misiuni diplomatice

O misiune diplomatică cuprinde diferite birouri sau secţiuni, care corespund unei

specializări a diplomaţilor. Aceste birouri pot avea chiar o anumită autonomie. Structura

misiunii diplomatice este ordonată de legea internă a statului acreditant şi ea corespunde

importanţei şi puterii economice a acestuia, dar, de regulă, ea are următoarele secţiuni sau

birouri:

a) cancelaria este organul principal al misiunii; aici se primesc, se elaborează şi

se trimit actele care sunt de competenţa şefului de misiune. Cancelaria este condusă de un

consilier, în cadrul ambasadelor, şi de un prim-secretar, în cadrul legaţiilor. Consilierul ajută

pe şeful de misiune, îşi spune părerea asupra problemelor ce se ivesc şi este locţiitorul şefului

de misiune. Cancelaria este încadrată şi cu alţi funcţionari diplomatici, care redactează

documente si studiază evoluţia vieţii interne a statului acreditar, sau cu personal care

foloseşte limba statului acreditar, fără a avea grade diplomatice.

b) biroul sau secţia economică se ocupă cu relaţiile economice dintre statul acreditant

şi statul acreditar. Pentru a conduce cu succes o politică economică, statele au nevoie de a

cunoaşte structura de fond economică din statul acreditar, nevoile sale, resursele, piaţa de

importuri şi exporturi, politica valutară şi de contingentare. Ataşatul comercial va studia

economia statului acreditar din acest punct de vedere. El asistă misiunea diplomatică în a

87

pregăti şi negocia Acorduri comerciale şi va consilia pe resortisanţii săi asupra mijloacelor de

realizare a intereselor lor economice. Ataşatul comercial colaborează cu consulul, care

este persoana cea mai bine plasată în privinţa contactelor cu întreprinzătorii locali.

c) biroul ataşaţilor militari, care poate avea o diviziune de birou militar propriu-zis şi

de birou naval şi al aerului. Ataşatul militar face parte din forţele armate ale statului

acreditant, dar este subordonat şefului de misiune. El poate comunica direct cu ministerul

apărării, dacă informaţiile transmise au caracter ce secret militar. Ataşatul militar are rolul de

observator militar. In această calitate el poate face schimb de păreri cu autorităţile militare

locale; sarcina lui este însă de a informa guvernul său cu privire la instituţiile militare

existente, la armamentul din dotarea forţelor armate, la politica militară etc. Poziţia

ataşatului militar este delicată, întrucât misiunea lui este de informare legală, or aceasta se

poate face prin publicaţii oficiale, prin discuţii oficiale etc. care oferă surse limitate de date.

Ataşaţii militari au funcţia de reprezentare la ceremoniile oficiale şi de a consilia pe şeful de

misiune atunci când se negociază acorduri militare.

d) biroul ataşatului cultural este o creaţie recentă, pornind de la relevant culturii unui

stat în viaţa internaţională. Ataşaţii culturali pregătesc acordurile culturale, „oferă burse de

studii, organizează conferinţe şi expoziţii artistice' creează cadrul învăţării limbii naţionale

etc.

e) biroul de presă este, în primul rând, o sursă de informare pentru misiunea

diplomatică şi pentru statul acreditant însuşi cu privire la situaţi internă şi internaţională,

astfel cum este reflectată în presă. El editează un buletin de presă. Biroul de presă este obligat

să furnizeze statului acredita informaţii privind viaţa internă din statul acreditant, să corecteze

anumite informaţii din presa locală, contribuind la îmbunătăţirea relaţiilor dintre state

Ataşatul de presă este purtătorul de cuvânt al misiunii diplomatice.

f) secţia consulară a ambasadei.

Principalele obligaţii şi drepturi care revin unei misiuni diplomatice Prima obligaţie a

misiunii diplomatice este de a nu interveni în afacerile interne ale statului acreditar. Art. 41 al

Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede: „Fără a aduce atingere privilegiilor şi

imunităţilor lor, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria

de a respecta legile și regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se

amesteca în treburile interne ale acestui stat". Această obligaţie se fondează pe principiul

egalităţii statelor.

Principiul trebuie înţeles în sens larg. Astfel, ambasada Suediei a intervenit la

guvernul R.F.G., susţinând că aceasta a stabilit impozitul pe capital exceptând bunurile

88

statelor care au fost în război cu cel de-al treilea Reich. Mulţi autori consideră că acest

demers este legitim, deşi este o intervenţie în treburile interne ale R.F.G., întrucât se invocă o

discriminare, în toate cazurile, însă, intervenţia trebuie să fie pe căi legitime. Un şef de

misiune diplomatică nu va putea să participe la o campanie electorală, să subvenţioneze un

partid politic. Astfel, lordul Sackville. ministrul Angliei în S.U.A., a scris în anul 1888 unei

cunoştinţe, ce a divulgat scrisoarea, care ar fi candidatul american la preşedinţie preferat în

Anglia: faptul s-a considerat inacceptabil, lordul devenind persona non grăia. Pentru a evita

asemenea abuzuri, art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 prevede că, „toate

problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii statului acreditant, trebuie

să fie negociate cu M.A.E. al statului acreditar sau prin intermediul său cu oricare ale minister

asupra căruia se va fi convenit"13. Totuşi, misiunea diplomatică poate întreţine relaţii cu

presa, poate face conferinţe de presă, în măsura în care prin aceasta nu se exercită presiune

asupra statului acreditar. Regula art. 41 al. 2 al Convenţiei de la Viena trebuie înţeleasă şi în

sensul că misiunea statului acreditant trebuie să-şi desfăşoare activitatea în capitală. Totuşi,

art. 12 al Convenţiei prevede: "Statul acreditant nu poate, fără a obţine consimţământul

prealabil expres al statului acreditar, să stabilească birouri făcând parte din misiunea

diplomatică într-o altă localitate decât cea a misiunii însăşi".

Diplomaţia prin misiunile temporare

Diplomaţia ad-hoc şi diplomaţia prin misiunile speciale

Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit

încă de la primele contacte între comunităţi sau state 14, începând din secolul XX misiunile

temporare au început să decadă, reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având

funcţii de ceremonial; după al Doilea Război Mondial, rolul lor însă este în creştere, azi sunt

folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme nu numai importante, dar şi urgente.

Misiunile temporare se realizează prin: 1) diplomaţia ad-hoc 15 si 2) prin misiunile

speciale.

1) Comisia de Drept Internaţional a ONU a precizat că diplomaţia ad-hoc se foloseşte 16:

13 Legea internă a unor state interzice unor organe proprii de a lua legătura cu misiunile diplomatice; este cazul Elveţiei, care interzice militarilor de a avea asemenea legături.

14 Am văzut într-un capitol anterior că diplomaţia prin misiuni permanente a apărut târziu, abia în secolul XVII.

15 Termenul a fost folosit prima dată de Comisia de Drept Internaţional, în anul 1960, în cadrul discuţiilor la Comisia Juridică a Adunării Generale a ONU.

16 Potrivit Comisiei „Expresia misiune specială desemnează o misiune oficială de reprezentare a unui stat. trimisă de acesta la un alt stat, cu scopul de a îndeplini o sarcină specială

89

a) prin delegaţii la conferinţele internaţionale;

b) prin delegaţii itinerante, adică delegaţiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni în

mai multe state;

c) prin alte misiuni speciale privind alte situaţii.

Comisia de Drept Internaţional nu a insistat pentru a delimita diplomaţia ad-hoc de

misiunile speciale, stabilind numai câteva din criteriile care califică o misiune ca fiind ad-

hoc:

a) misiunea trebuie să fie o însărcinare pornită de la stat;

b) reprezentanţii statelor să aibă o misiune din domeniul dreptului

internaţional, excluzând tranzacţiile private 17.

Teoreticieni ai dreptului diplomatic includ în categoria de diplomaţie ad-hoc si

următoarele situaţii:

a) instituirea unor birouri temporare într-un alt stat, pentru a îndeplini o însărcinare

temporară a statului trimiţător: un birou comercial, o reprezentanță pentru rezolvarea

despăgubirilor de război, anchete despre persoane căzute în război etc. Ar intra în sfera

diplomaţiei ad-hoc şi instituţiile înfiinţate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe

care noi le-am definit ca misiuni specializate.

b) intră în categoria de diplomaţie ad-hoc si acele misiuni temporare, cum ar fi

delegaţiile care reprezintă statul la ceremonii speciale (instalarea unui șef de stat, de

exemplu).

2) Spre deosebire de diplomaţia ad-hoc, care este definită doar de doctrină misiunile

speciale sunt reglementate de Convenţia privind misiunile speciale din anul 1969; art. l le

defineşte ca fiind: „O misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de

un stat într-un alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni

determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinabilă".

Diferenţa dintre diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale este importantă întrucât

regimul acestora este diferit: dacă apreciem că diplomaţia ad-hoc este supusă normelor

dreptului diplomatic cutumiar, în curs de formare şi adesea neprecise, iar misiunile speciale

au regimul stabilit prin Convenţia cu acelaşi nume din anul 1969, înseamnă că distincţia între

cele două noţiuni trebuie clarificată.

Apreciem că diplomaţia ad-hoc se deosebeşte de misiunile speciale prin:

17 Statul poate trimite o misiune ad-hoc pentru achiziţionarea unor bunuri, chiar dacă acestea sunt destinate. de exemplu, dotării armatei sale.

90

a) potrivit art. 3 al Convenţiei privind misiunile speciale, funcţiile unei misiuni

speciale trebuie să fie determinate prin consimţământ mutual între stătul trimiţător şi statul

primitor, diplomaţia ad-hoc nu se realizează pe această cale Astfel, consimţământul prealabil

al statului primitor nu este necesar în cazul diplomaţiei ad-hoc, cum ar fi trimiterea de

delegaţii care participă la ceremonii, la unele acţiuni protocolare, fiind suficient

consimţământul tacit al statului primitor; astfel, emisarii secreţi, negociatorii secreţi,

observatorii confidenţiali agenţii secreţi sunt acceptaţi tacit de către statul de reşedinţă.

b) o altă deosebire este că. pe când misiunile speciale au un caracter reprezentativ de

stat. ele acţionând în numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi şi un agent particular al

şefului de stat. cum sunt emisarii preşedintelui SUA sau un observator la o conferinţă la care

statul trimiţător a fost invitat dar, din diferite motive, nu doreşte să participe la negocieri.

Suita şefului de stat poate fi considerată ca o diplomaţie ad-hoc.

Aceste două caracteristici au făcut ca diplomaţiei ad-hoc să nu i se recunoască, de

mulţi autori, statut egal cu al diplomaţiei permanente.

Considerăm că diplomația ad-hoc beneficiază de acelaşi regim cu cel al diplomaţiei

misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, însă, nu este codificat convenţional, iar

cutuma nu s-a format încă, fiind de acum asigurat de curtoazia internaţională diplomatică.

Consulate onorifice

Consulatele onorifice au drept scop dezvoltarea relaţiilor de prietenie dintre statele ca

subiecte de drept internaţional prin promovarea cooperării în domeniul politic, economic,

tehnic, ştiinţific şi cultural, cu precădere în zonele de jurisdicţie ale acestora.

Obiective generale:

• reprezintă interesele statului acreditant în domeniul politic, economic, cultural,

ştiinţific şi tehnic, contribuie la o mai bună cunoaştere a istoriei şi culturii şi la întărirea

relaţiilor de prietenie dintre statul acreditant şi statul acreditar;

• promovează obiectivele economice şi politice ale statului acreditar la nivel local;

• facilitează şi stimulează relaţiile economice şi comerciale dintre state în cadrul

circumscripţiei consulare;

• susţine dialogul şi colaborarea dintre comunităţlile locale ale celor două state;

• informează autorităţile statului acreditant cu privire la evoluţiile

înregistrate în domeniul comercial, economic, cultural-ştiinţific din circumscripţia

consulară;

• acordă asistenţă şi protecţie cetăţenilor statului acreditant cu domiciliul rermanent

sau temporar în circumscripţia consulară;

91

• furnizează informaţii despre statul acreditant în mass-media locală;

• sprijină navele şi aeronavele româneşti, inclusiv mijloacele de transport rutiere în

caz de nevoie (naufragiu, avarie, coliziune, accidente etc.);

• furnizează informaţii investitorilor şi oamenilor de afaceri cu privire la climatul de

afaceri şi oportunităţile din statul acreditant;

• promovează înfrăţirea localităţilor din statul acreditant cu oraşe din circumscripţia

consulară;

• stimulează şi organizează evenimente culturale;

• stimulează cooperarea dintre universităţile şi alte instituţii de învăţământ și

cercetare ştiinţifică şi culturale din statul acreditant şi cele similare din circumscripţia

consulară, sprijină proiecte academice de interes pentru acreditant.

La 24 noiembrie 2004, Comisia a III-a a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor

Unite a adoptat rezoluţia promovată de România, intitulată „Întărirea rolului organizaţiilor

regionale, subregionale şi al altor aranjamente promovarea şi consolidarea

democraţiei".

Rezoluţia, ce a avut coautori SUA şi toate statele membre UE, a fost adoptată cu 161

de voturi pentru şi 20 de abţineri, Între ţările care s-au abţinut se numără Republica Belarus,

Cuba, RPD Coreeană, Libia, Vietnam și Zimbabwe.

Rezoluţia conţine o serie de prevederi prin care este recunoscută contribuția esenţială

a democraţiei la respectarea drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, la prevenirea

conflictelor, la accelerarea reconcilierii şi a reconstrucţiei postconflict, precum şi la

soluţionarea disputelor care ar putea afecta progresul economic şi social. Este, de

asemenea, reafirmată relaţia strânsă dintre democraţie şi bună guvernare, precum şi dintre

democraţie şi dezvoltarea economică. Totodată, organizaţiile interguvernamentale

regionale și subregionale sunt invitate, alături de organizaţiile neguvernamentale, să se

angajeze mai activ - la nivel local, naţional, subregional si regional -promovarea constantă şi

consolidarea democraţiei, precum şi să iniţieze schimburi, pe baza experienţei astfel

dobândite, cu sistemul Organizației Naţiunilor Unite.

Adoptarea acestei rezoluţii, reprezintă nu numai o recunoaştere a României ca parte a

comunităţii democratice, dar şi a calităţii ţării noastre de promotor activ al valorilor care stau

la baza acestei comunităţi.

Reamintim, în acest sens, calitatea României de contributor la consolidarea proceselor

democratice în plan regional, prin iniţierea misiunii Comunității democraţiilor de asistenţă

democratică pentru Georgia.

92

IMUNITĂŢI ŞI PRIVILEGII DIPLOMATICE ŞI CONSULARE

Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile

diplomaţiei, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfăşoare relaţiile

dintre state, prin intermediul unor trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile.

Atât în antichitate, cât şi la începutul evului mediu, solii se bucurau de inviolabilitatea

personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice primejdii, ameninţări sau presiuni.

În acelaşi spirit, trebuie menţionat că în Roma antică, cât timp solii ţărilor străine se

aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenţie deosebită. Persoana solilor era considerată

sacră şi inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o ţară duşmană.

Dacă cineva aducea prejudicii solului unei ţări duşmane, faptul trebuia socotit ca o

încălcare a dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi persoane sfinte (sancti habentur

legaţi) - afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta(L,7, 17).

Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea solilor.

Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-1 ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi

aflase că acesta venise cu misiunea să-1 asasineze (episod petrecut în anul 448 d. Hr.).

Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă de

răscumpărare - wergheld - de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din armata

regelui francilor se plătea numai suma de 600 de solizi18.

Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea

persoanei s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie.

Astfel, în anul 1670, Adunarea Generală a Provinciilor Unite - Ţările de Jos - a emis

un decret prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum si membrii suitei lor, în timpul

şederii în ţară, nu pot fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii

contractate în Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeaşi linie, Petru I, ţarul Rusiei, într-o

scrisoare adresată moştenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului să

nu îndrăznească să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să aresteze

oamenii acestora şi să nu le confiste sau sechestreze bunurile, În 1709, parlamentul englez a

votat legea intitulată „Actul de garanţie a privilegiilor ambasadorilor ş miniştrilor faţă de

suveranii si demnitarii străini", prin care se stabilea că toat măsurile judecătoreşti luate

împotriva agenţilor diplomatici acreditaţi, indiferer de rangul acestora, vor fi considerate

nule, iar persoanele vinovate de luare unor asemenea măsuri vor fi pedepsite, În Franţa

18 Vezi Istoria diplomaţiei, vol. l, publicată sub îngrijirea ştiinţifică a academicianului . Constantinescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp. 57-92.

93

revoluţionară, în anul 1794 Convenţia a adoptat o lege conform căreia organelor publice li se

interzice săvârşirea oricăror acte care ar putea constitui atingeri împotriv reprezentanţilor

statelor străine.

În această primă etapă a diplomaţiei, regulile referitoare la imunităţi ţ privilegii erau

de natură cutumiară si se bazau pe practica statelor, astfel CM aceasta era reglementată pe

plan intern.

Evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut însă necesar elaborarea şi

codificarea unor norme privitoare la imunităţile si privilegii] diplomatice care să răspundă

noii realităţi.

Primele încercări de codificare s-au realizat prin Anexa a XVII-a la Acti final al

Congresului de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aij la-Chapelle 19.

Ulterior, cea de-a V-a Conferinţă internaţională americană, întrunită la Havana în

1928, a adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici; iar Convenţia de la Viena din 18

aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja

existente, la care s-a adăugat dimensiunea novatoare, de dezvoltare progresivă, luând act de

noile realităţi ce se manifestaseră în viaţa diplomatică internaţională şi a exigenţelor impuse

de acestea, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate.

Faptul că imunităţile si privilegiile sunt în primul rând de natură cutumiară si mai

apoi consacrate în textul Convenţiei de la Viena, a fost recunoscut de Curtea Internaţională

de Justiţie, care într-o decizie din data de 24 mai 1980, referitoare la activitatea personalului

diplomatic şi consular ; SUA la Teheran, ca urmare a unei crize care a apărut atunci, a

recunoscut în mod expres în motivarea deciziei sale că aceste imunităţi şi privilegii sunt de

natură cutumiară, consacrate şi în Convenţia de la Viena si ele nu pot _ modificate prin

acţiuni unilaterale ale unui stat. Deşi este o instituţie veche, consacrată în dreptul

internaţional cutumiar şi în convenţiile internaţional (Convenţia de la Viena), aceasta nu

înseamnă că domeniul imunităţilor și privilegiilor diplomatice nu ridică şi astăzi probleme de

recunoaştere şi de aplicare în practică şi o dovada că acest domeniu rămâne un domeniu de

preocupare este faptul că, şi în prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU există un

punct special „Examinarea de măsuri eficiente pentru protecţia şi securitatea misiunilor

diplomatice şi a reprezentanţilor diplomatici", punct care se dezbate anual şi în care se discută

despre problemele care apar în legătură cu aplicarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

şi cu măsurile care ar urma să fie adoptate pentru a permite desfăşurarea în bune condiţii a

activităţii acestor misiuni diplomatice, pentru asigurarea protecţiei si securităţii lor.

19 Mircea, Maliţa, op. cit., p. 217.

94

Noţiunea de imunităţi şi privilegii diplomatice

Imunităţile şi privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental potrivit

căruia statele au controlul asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu.

Acest principiu fundamental al dreptului internaţional creează si nevoia pentru imunităţi si

privilegii, pentru că în cazul in care nu ar exista o asemenea instituţie, agenţii diplomatici ar fi

şi ei supuşi controlului statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea, generând

dificultăţi în desfăşurarea activităţii lor. în atare condiţii, o misiune diplomatică nu şi-ar mai

putea exercita funcţiile şi deci, justifica existenţa 20; ca atare, trebuie să i se creeze, ei si

membrilor ei, un minimum necesar şi indispensabil de condiţii - acele imunităţi si privilegii

care alcătuiesc ceea ce în mod curent se inţelege prin „statut diplomatic". Acest statut are ca

efect scoaterea diplomaţilor de sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le

oferă condiţiile necesare pentru funcţionarea lor neîngrădită.

Obligaţiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaţilor şi de a-i

excepta de la urmărire penală sunt esenţiale şi inerente caracterului reprezentativ al trimisului

diplomatic şi funcţiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenţie a unui stat sau altul21.

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice constituie garanţia activităţii

diplomatice însăşi pentru că fără acordarea de imunităţi şi privilegii, care creează pentru

agenţii diplomatici acea condiţie juridică de natură sa le asigure libertatea deplină şi

securitatea necesară, exercitarea de către aceştia în mod real şi neîngrădită a funcţiilor

specifice nu ar putea avea loc, impietând asupra constituirii instituţiei ce ocupă un loc

central în cadrul dreptului diplomatic.

Această poziţie ocupată de instituţia imunităţilor si privilegiilor diplomatice este

confirmată de apariţia simultană a acesteia cu dreptul diplomatic; deoarece nu a existat trimis

diplomatic şi deci, nici diplomaţie, decât atunci când s-a admis că unui reprezentant trebuie să

i se acorde anumite garanţii.

Asigurarea tratamentului pe care-1 presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice

constituie o premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între

care s-a stabilit raportul de misiune, ci si pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei.

Deci. importanţa existenţei unei misiuni diplomatice este dată şi de implicaţiile asupra

relaţiilor normale dintre misiunea însăşi şi statul acreditar, influenţând relaţiile la nivelul

comunităţii internaţionale în general.

20 Dr. Ion M„ Anghel, Drept diplomatic şi consular. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 14821 Phillippe. Cahier, Le droit diplomalique contemporain, sec. ed., Geneve, 1964, p. 183.

95

a) Definirea noţiunii de imunitate. Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil

cel mai expresiv element al statutului diplomatic22, În accepţiunea cea mai largă, prin

imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în dreptul internaţional, statele sunt

obligate să-1 acorde organelor diplomatice străine acreditate în acestea.

În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură

organele diplomatice de sarcinile si obligaţiile 23 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept

(cetăţeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat24; exceptarea de la o obligaţie juridică

generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar 25.

Aşadar, imunitatea diplomatică apare ca o excepţie de la principiul general de

supunere faţă de jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului, drept 26 acordat

de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său, precum şi bunurilor acestora

şi în baza cărora sunt exceptaţi de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la care ar putea

să o exercite autorităţile administrative ale statului acreditar; cu alte cuvinte de la jurisdicţia

penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

Imunităţile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică şi

consulară; ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaţilor

şi care se bazează pe dreptul internaţional, care obligă statele să acorde organelor diplomatice

imunităţile necesare pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor.

în literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă asupra

faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei si nu

imunitatea de la jurisdicţia însăşi, adică de la răspunderea legală.

b) Definirea noţiunii de privilegii diplomatice. Privilegiile diplomatice constituie, de

asemenea, un tratament special datorat agenţilor diplomatici, conţinutul lor constând în

acordarea accesului la unele facilităţi determinate de prestaţii speciale si se exprimă în

acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale si care au un conţinut, în

principal, pozitiv, neimplicânc în mod necesar o activitate specială din partea beneficiarilor.

În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul

acreditar unei misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatici27, un tratament juridic aparte,

22 Ion M., Anghel, op. cit., p. 149.23 Ion M., Anghel. op. cit., p. 150.24 Adolfo, Moresca, La missione diplomatica, sec. ed.. Milano, 1967, p. 199.25 G. E. do Nasciomento e Silva, Dtplomacv in International Law, A.W. Sijthoff-Leiden. 1972, p. 111.26 Aurel, Bonciog, Drept diplomatic. Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 98

27 Grigore. Geamănu, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 31.

96

favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străinii obişnuiţi, cât si chiar faţă de propriii

cetăţeni ai statului acreditar.

c) Diferenţierea imunităţii de privilegii. Trebuie arătat că în Convenţia de la Viena,

deşi sunt tratate ca noţiuni distincte, nu se face distincţie între imunităţi şi privilegii şi acestea

nu sunt definite în mod separat. Nu există nici criterii care să conducă la separarea lor.

Din practică, apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicţie, de exemplu, este

altceva decât un privilegiu oarecare.

Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de

epoca istorică şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol important fiind atribuit temeiului

pe care acestea au fost acordate - temeiul legal sau ideea de curtoazie, În prezent însă atât

imunităţile, cât şi privilegiile au un caracter convenţional, după cum ambele apar ca o

exceptare de la aplicarea unor prevederi legale.

Ceea ce le diferenţiază, în primul rând, este gradul sporit de importanţă pe care

imunităţile par să-1 aibă pentru funcţionarea misiunii dipomatice, implicaţiile mult mai mari

pe care acestea le au asupra activităţii diplomatice.

In al doilea rând, poziţia imunităţilor şi privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul

acreditar nu este identică, în vreme ce imunităţile ţin de dreptul procesual - neexistând

posibilitatea de a sancţiona neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de

dreptul material, în cazul privilegiilor, nu există o obligaţie pentru agentul diplomatic într-un

domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligaţie.

Diferenţele dintre imunităţi şi privilegii sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru

că în realitate ele reprezintă un ansamblu de condiţii favorabile, necesare pentru desfăşurarea

activităţii diplomatice şi consulare.

Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

a) Imunităţile de jurisdicţie şi de executare:

- imunitatea de jurisdicţie, penală, civilă şi administrativă, înseamnă că misiunile

diplomatice şi agenţii diplomatici sunt scutiţi de aplicarea legilor penale, civile şi

administrative care sunt prevăzute de dreptul intern al statului în care îşi desfăşoară

activitatea.

- imunitatea de executare a sentinţelor prevede faptul că, în cazul în care se ajunge ca

împotriva unei misiuni diplomatice sau a unui agent diplomatic să se obţină o hotărâre

penală, civilă sau administrativă, imunitatea de jurisdicţie nu permite ca această decizie să

fie pusă în aplicare faţă de agenţii diplomatici sau faţă de misiunile diplomatice.

97

b) Inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice

şi agenţilor diplomatici:

- inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice;

- inviolabilitatea agenţilor diplomatici.

c) Libertăţile agentului diplomatic şi ale misiunii diplomatice:

- libertatea de mişcare care înseamnă că misiunile diplomatice şi agenţii diplomatici

au dreptul să circule liber în interiorul ţării de reşedinţă;

- libertatea de comunicare înseamnă că misiunile diplomatice si agenţii diplomatici

pot comunica liber cu autorităţile care i-au acreditat.

d) Scutirea de taxe, contribuţia pentru asistenţă socială, anumite impozite şi taxe,

inclusiv taxele vamale.

e) Dreptul misiunilor diplomatice şi a agenţilor lor de a folosi însemnele naţionale

care identifică statul care i-a trimis.

Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Regula inviolabilităţii solului a fost una dintre primele reguli acceptate pe plan

internaţional, rolul solului in iniţierea de consultări fiind destul de important. Una dintre

primele lucrări în care este înscris principiul inviolabilităţii solilor este „Legea lui Mânu", aşa

cum rezultă din lucrarea antică indiană Mahabharata, în care se spune că aşa cum eficienţa

unei armate depinde de conducătorul ei militar, ordinea socială şi aplicarea corectă a legilor

războiului, precum si pacea, depind de ambasador, ceea ce face ca persoana sa să fie sacră. Ea

reorezintă de fapt una din primele consacrări ale principiului inviolabilității solului.

Practica s-a continuat în Grecia. Roma Antică, urmând ca în sec. XVI, principiul

inviolabilităţii să se statornicească ca una din regulile de bază ale dreptului internaţional

public.

In sec. XVII apar primele referiri la inviolabilitatea ambasadei, această tradiţie

păstrându-se de-a lungul timpului într-o instituţie denumită „azilul diplomatic".

Există mai multe teorii privind fundamentarea sau justificarea imunităţilor şi

privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic. Această fundamentare teoretică a variat

de la o epocă la alta, Teoria extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a caracterului său

reprezentativ, aceea a interesului funcţiunii, precum şi cea a „convenţiei tacite" între guvernul

acreditant şi cel acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea

imunităţii de jurisdicţie 28.

28 R Monoco, Manuale di diritto internazionale publica, Tonno, UTET, 1960, p. 337; D. P O'ConnelI, International Law . London l965,p.963

98

a) Teoria extrateritorialităţii. Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina

extrateritorialităţii". În sensul originar şi cel mai cuprinzător,

extrateritorialitatea - expresia provine de la Hugo Grotius care spunea despre agentul

diplomatic: fingitur extra territorium - constituia ficţiunea juridică în virtutea căreia

persoanele, locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca

existând nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia

îi aparţinea agentul diplomatic. Ele s-ar fi aflat, deci, în afara teritoriului statului acreditar, iar

clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porţiune din teritoriul străin enclavat

în teritoriul statului de reşedinţă29.

Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor,

care a fundamentat imunităţile şi privilegiile diplomatice. Timp de Aproape trei secole -

secolul XVII - începutul secolului XX - această teorie a nspirat practica statelor, dar şi marea

majoritate a proiectelor de codificare.

Teoria aparţine lui Hugo Grotius30 şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este

ţinut să respecte legea ţării unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este

considerat că n-a părăsit niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul

acreditar pot fi considerate ca şi cum le-ar îndeplini în propria sa ţară. Ambasada este

considerată ca o parte din teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să

respecte legea ţării pe teritoriul căreia se află, care este cea a statului său31.

Aplicarea acestei ficţiuni a dat însă naştere şi la abuzuri din partea reprezentanţilor

diplomatici32. Ea reprezintă aşadar o ficţiune care ar putea justifica arbitrariul şi abuzul,

întrucât o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său -

cum ar fi spionajul - fără a încălca legea statului acreditar. Doctrina fost serios criticată, fiind

ulterior abandonată.

b) Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este aceea

a „caracterului reprezentativ" al trimisului diplomatic sau aceea a substituirii de suveranitate -

trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului. Conform acestei teorii, agentul

29 Ion M., Anghel, op. cit., p. 151.30 Grotius, Dreptul războiului şi al păcii. Editura Politică, Bucureşti, 1968. 31 Aurel, Bonciog, op. cit., p. 96.32 Grigore. Geamănu, Drept internaţional contemporan, ediţia a II-a - revizuită şi adăugită. Editura

Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. 1975, p. 44

99

diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimiţător şi deci,

imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată 33.

Diplomatul îl reprezintă pe su\eran. este agentul acestuia, iar statul primitor este

obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui reprezentativ 34.

„Teoria reprezentării", considerată de unii autori prima concepţie cu privire la

fundamentul imunităţilor 35, a fost susţinută de Montesquieu, care afirma că „ambasadorii

sunt cuvântul prinţului care îi trimite si acest cuvânt trebuie să fie liber 36precum si de

Burlamaqui 37, fiind fundamentată prin formula „par in părem non habet jurisdictionem 38. Pe

baza acestei teorii, se considera că orice ofensă adusă diplomatului era o ofensă adusă

suveranului, și pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia, se ajungea la concluzia că

nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei statului de reşedinţă.

Părerea nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât diplomații nu mai

reprezintă pe şeful de stat - chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta - ci statul, a cărui

politică sunt obligaţi să o urmeze.

Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl

reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit o presupune teoria reprezentării.

Diplomatul are, într-adevăr, dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia

acţionează, dar el îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor

reguli care sunt de drept administrativ, nefiind vorba deci de o substituire.

Paul Fauchille 39 dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului

diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acrediatar,

ca premisă necesară exercitării funcţiei sale.

Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet

această teorie, astfel că în textul final este luată în considerare şi teoria caracterului

reprezentativ, recunoscând că misiunea diplomatică „reprezintă statele" 40.

Dar, aşa cum am mai spus, nici teoria caracterului reprezentativ -formularea actuală -

nu asigură o explicaţie corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă (potrivit acestei

33.. Ion M.. Anghel. op. cit., p. 15234 B., Sen, A Diplomat's Handbook of International Law and Practice, Martinus Nijhoff. The Hague,

1965, p. 80.35 Aurel. Bonciog. op. cit., p. 94.36 Charles, baron de Montesquieu (1689-1755). De l'esprit des lois, vol. XXVI, capitolul XXI.37 Burlamaqui, Principe du droil de la nature el des sens. Paris. vol. VIII, pp. 294-295.38 Grigore, Geamănu, op. cit., p. 44.39 P., Fauchille, Trăite de droit internaţional public, Pans.1962, vol. I, partea a III-a, p. 59.40 Ion M., Anghel, op. cit., p. 152.

100

teze, s-ar ajunge să se acorde un stat mai larg sau mai permisiv decât este necesar) şi dacă în

mod logic uneori aceasta s-ar putea justifica, în schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum

tratament care s-ar cuveni acordat, pe motiv că persoana respectivă nu a caracter

reprezentativ. Potrivit acestei teorii, ar trebui să existe un statut special pentru şeful de

misiune în raport cu ceilalţi agenţi diplomatici - ceea ce nu se întâmplă în realitate.

c) Necesitatea funcţională (teoria funcţiei). Vattel a elaborat o teorie denumită

funcţională 41 care se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita

funcţiile sale dacă nu este independent faţă de statul de resedinţă.

Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi si privilegii unui trimis pe baza

„necesităţii funcţionale" (funcţional necessity), respective, imunităţile sunt acordate

diplomaţilor pentru că aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în mod deplin decât dacă

se bucură de asemenea imunităţi. Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public

(fundamentul privilegiilor şi imunităţilor constând în scopul urmărit de misiune)42.

Apare evident că, dacă agenţii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit intervenţiei

legale şi politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel ar deveni mai mult sau mai puţin

dependenţi de bunăvoinţa guvernului statului în care sunt acreditaţi, ei ar fi influenţaţi de

considerente de securitate şi confort intr-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi

exercite funcţiile.

Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi larg admisă în doctrină şi in

lucrările Institului de Drept Internaţional şi ale Harvard Law School. Ea este acceptată de

jurisprudenţă şi practică, şi este consacrată în preambulul Convenţiei de la Viena.

Acest element din preambulul Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului

diplomatic poate fi regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societăţii Naţiunilor, iar prevederi

similare au apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizaţiilor

internaţionale, precum şi în alte protocoale şi convenţii încheiate în domeniul privilegiilor şi

imunităţilor încheiate înaintea Convenţiei de codificare de la Viena.

Pe această bază, a fost elaborat şi proiectul Comisiei de drept internaţional a ONU

care a precedat Conferinţa de Codificare de la Viena, cu privire la dreptul diplomatic. Pe

aceeaşi linie s-a plasat şi Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice

atunci când, în Preambul, se stipulează că „Statele Părţi la prezenta Convenţie, convinse că

41 Emmerich de, Vattel, Le droit des agenta ou principes de la hi nmurelle appliquee la conduite el anx affaires de nations ei des souverains, 1758, citat de Aurel, Bonciog, op. cit., p. 97.

42 P.. Ouggenheim, Trăite de droit internaţional public, vol. l, Geneve, 1953, p. 496.

101

scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura

îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice...".

Teoria necesităţii funcţionale, mai simplă si mai raţională, corespunde mult mai bine

stadiului actual al relaţiilor internaţionale, legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de

îndeplinirea funcţiilor misiunilor diplomatice. Din punct de vedere practic, această

reglementare, reluată în doctrina si practica internaţională, are şi avantajul de a nu permite

anumite abuzuri.

Teoria nu este însă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice critică, pentru că dă

naştere la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaţiilor internaţionale. Acest aspect

se poate exemplifica prin faptul că practica de a face diferenţieri între activităţile oficiale şi

cele private ale agenţilor diplomatici şi refuzul de a acorda imunităţile şi privilegiile pentru

acestea din urmă, are la bază tocmai această teorie a necesităţii funcţionale.

Conceptul imunităţii funcţionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru

că prilejuieşte diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care acte

jurisdicţionale din partea unui stat ar constitui o interferenţă cu funcţiile legitime ale unui

agent diplomatic.

Cu toate acestea, doctrina „ imunităţii funcţionle " pare să fie singura bază practicabilă

pentru imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor, În

ciuda lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai

convenabilă ca bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre

minimum de imunităţi şi privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze43.

Se poate considera că teoria funcţională, completată cu cea a reprezentării explică în

bună măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunităţi şi privilegii Imunităţile si privilegiile

apar ca o consecinţă necesară a dreptului fundamental la independenţă, la suveranitate şi

respect mutual al statelor. Pe aceste principii şi pentru aceste raţiuni, este necesar să se

recunoască privilegiile şi imunitatea faţă de jurisdicţia penală şi civilă pentru agentul

diplomatic în statul în care el funcţionează 44.

d) Principiul reciprocităţii în acordarea imunităţilor şi privilegiiloi diplomatice

Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care

reciprocitatea a jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă

imunităţile şi privilegiile diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie

fundamentală în relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional, şi anume principiul 43 E., Decaux. La reciproci'te en droit international Revue generale de droit internaţional public Paris.

f. 84/1980/2. p. 6~6.44 Ion M., Anghel, op. cit., p. 153.

102

reciprocităţii sau. cel puţin, dacă principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie.

S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza acordării unui

avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri. Un asemenea avantaj nu se acordă însă

sau nu se poate explica acordarea sa decât în condiţii de reciprocitate. In lipsa obligaţiei

singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituit primirea la

rândul său a unui tratament echivalent - deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se

consideră că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar

putea fi aplicată faţă de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage generate de

statutul de apartenenţă al acelor organe ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea o finalitate pozitivă,

generând sau extinzând un tratament.

Unii autori au susţinut că, de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind

de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat îi va afecta

într-un sens defavorabil pe reprezentanţii proprii în străinătate 45.

Convenţia de la Viena din 1961 permite o asemenea practică - atât în sens negativ, o

aplicare restrictivă, cât şi în sens pozitiv, o extindere a regimului de imunităţi şi privilegii.

Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena din 1961, nu se consideră

discriminare 46: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute

în Convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul

acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea ca unele state să îşi asigure în mod reciproc, prin

cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile

prezentei convenţii.

Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic, iar

minimul acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961, cele care depăşesc acest

minimum devenind obligatorii pe bază de reciprocitate.

Statele pot, în mod convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât

cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea lor,

numai dacă nu este asigurată reciprocitatea, aşa cum statele, în condiţii de reciprocitate, pot

restrânge unele imunităţi si privilegii dacă o situaţie de excepţie ar impune-o.

Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii

conduce la grave consecinţe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea

privilegiilor la maximum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care

45 C.. Hurst, International Law: The Collected Papers of Şir Cecil B. Hrst, 1951, p. 175.46 Aurel. Bonciog, op. cit., p. 97, dr. M. Ion, Anghel, op. cit., p. 200.

103

sunt privilegiile pe care le acordă diplomaţilor străini şi care sunt cele pe care le pot refuza.

Concluzia este că se poate ajunge la practici discriminatorii supărătoare, diplomaţii dintr-o

ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate.

Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că „în contextul modern al societăţii

internaţionale, aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale

unui trimis nu pare să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale". Dacă s-

ar adopta principiul reciprocităţii ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a

avea „variate seturi de reguli" care privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele, or, aceasta

ar duce la confuzie şi incertitudine, atât pentru autorităţile administrative, cât şi pentru

instanţele jdecătoreşti naţionale.

Trebuie subliniat că ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar numai ca

unul dintre elementele secundare, complementare, care stau la baza imunităţilor şi

privilegiilor diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept 1-a avut în trecut nu mai poate

subzista astăzi, când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută si

înscrisă în Convenţia de codificare a dreptului diplomatic - devenind o regulă convenţională

recunoscută şi practicată de toate statele. Ca urmare, principiului reciprocităţii nu i se poate

contesta un anumit rol regulator, dar acesta nu trebuie admis a funcţiona într-un sens

distructiv.

Tipurile de imunităţi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaţional,

din punct de vedere juridic. Rolul şi funcţiile lor

a) Imunitatea de jurisdicţie

Imunitatea de jurisdicţie a misiunilor diplomatice şi a agenţilor diplomatici face

obiectul prevederilor art. 31 şi articolelor următoare din Convenţia de la Viena. Această

imunitate de jurisdicţie are un caracter procedural, în sensul că nu aduce atingere

responsabilităţii pe care o au agenţii diplomatici şi misiunile diplomatice de a respecta

regulile si de a nu le încălca. Ea se referă doar la faptul că agenţii diplomatici sunt exceptaţi

de la aplicarea procedurală a jurisdicţiei locale.

Articolul 31 al Convenţiei de la Viena prevede că agentul diplomatic beneficiază de

imunitate de jurisdicţie penală în statul acreditar. Acesta este cel mai important element

pentru că imunitatea de jurisdicţie penală, aşa cum este prevăzută de Convenţia de la Viena,

este generală, nu conţine niciun fel de excepţii sau limitări. Privarea de libertate, arestarea,

condamnarea, executarea unor sentinţe privative de libertate, pentru un agent diplomatic, este

situaţia cea mai gravă în care s-ar putea afla şi care ar conduce la negarea funcţiei sale ca

agent diplomatic, de aceea, în mod evident, imunitatea de jurisdicţie penală este cea mai

104

importantă imunitate de jurisdicţie pentru că este şi mijlocul cel mai direct de a face presiuni,

mai ales fizice, asupra unui agent diplomatic.

În continuare, Convenţia de la Viena se referă şi la imunitatea de jurisdicţie civilă şi

administrativă, situată însă pe un plan secundar faţă de cea penală, conţinând şi anumite

clauze care o completează. Articolul 31 menţionează faptul că agentul diplomatic beneficiază

de imunitate de jurisdicţie civilă şi administrativă, în afară de trei cazuri:

- în cazul în care este vorba de un imobil privat situat pe teritoriul statului acreditar,

fac excepţie de la imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă situaţiile legate de

proprietatea imobiliară pe care o are un agent diplomatic Dacă un agent diplomatic îşi

cumpără proprietăţi într-un alt stat, nu în interesul misiunii diplomatice, ci al său personal,

imunitatea de jurisdicţie civilă nu i se aplică, el trebuind să se conformeze regulilor care

guvernează proprietatea imobiliară în statul respectiv şi, de asemenea, dispoziţiilor

administrative care se referă la obligaţiile sale în calitate de proprietar.

- în cazul în care este vorba de o succesiune şi agentul diplomatic figurează ca

executor testamentar, ca administrator, ca moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în

calitatea sa de reprezentant al unui stat (dacă un agent diplomatic are o moştenire pe

teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea, el nu se poate prevala de imunitatea de

jurisdicţie civilă si administrativă, legile privind moştenirea i se vor aplica şi lui, în afară de

cazul în care un cetăţean român îşi lasă prin testament proprietatea lui statului român);

- a treia excepţie prevăzută în Convenţia de la Viena la imunitatea de jurisdicţie civilă

şi administrativă se referă la o acţiune legată de activitatea profesională sau comercială,

indiferent care ar fi aceasta şi care este exercitată de agentul diplomatic din statul acreditant

în afara funcţiilor sale oficiale (agentul diplomatic, în afara activităţii sale profesionale, poate

avea si o

activitate lucrativă cu caracter comercial).

Din cadrul unei ambasade, persoanele care beneficiază de imunitatea de jurisdicţie

penală, civilă şi administrativă sunt: şeful misiunii diplomatice; personalul diplomatic şi

membrii familiilor lor; personalul administrativ si tehnic angajaţii personali ai şefului

misiunii diplomatice. Această extindere a imunităţilor asupra personalului ambasadei se

explică prin faptul că nu numai trimisul diplomatic trebuie să fie protejat în acţiunile sale

faţă de orice fel de presiunii care se pot face direct asupra lui, dar, datorită faptului că aceste

presiuni pot fi exercitate şi asupra membrilor de familie sau asupra angajaţilor ambasadei ,

ei trebuie la rândul lor să fie protejaţi.

105

Ca aplicabilitate, imunitatea de jurisdicţie este valabilă în toate tribunalele din ţara

respectivă, iar misiunile diplomatice beneficiază si ele, la rândul \or, de toate imumtăţile de

jurisdicţie penala, civilă şi administrativă, care sunt aplicabile .

b) imunitatea de execuţie se referă la faptul că agentul diplomatic nu poate

obligat să fie martor într-un proces. Chiar dacă este o acţiune în instanţă

independentă de persoana lui, el nu poate fi chemat în faţa justiţiei pentru a

depune mărturie.

Chemat ca martor în justiţie (de exemplu, martor la o crimă sau la un

acci8dent de circulaţie), agentul diplomatic nu poate fi obligat să depună

mărturie . Numai în cazul în care el acceptă să renunţe la imunitatea sa de

execuţie poate să fie chemat în calitate de martor în instanţă sau în cazul în care

imunitatea de jurisdicţie i-a fost ridicată de statul care 1-a trimis (el nu este

scutit de responsabilitate dacă a săvârşit o faptă gravă).

Potrivit art. 32 din Convenţia de la Viena, statul acreditant poate renunţa la imunitatea

de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a celorlalte persoane care beneficiază de imunitate

(art. 37), numai că această renunţare trebuie să fie expresă, nu implicită, şi ea este comunicată

printr-o declaraţie oficială, în care statul trimiţător anunţă retragerea imunităţii de jurisdicţie a

persoanei respective.

În situaţia în care un agent diplomatic deschide un proces civil și administrativ, el nu

se mai poate prevala de imunitatea lui de jurisdicţie.

Atât în cazul în care agentul diplomatic renunţă la imunitate, cât şi în cazul în care el

porneşte un proces şi nu se mai poate prevala de imunitate, el rămâne totuşi cu imunitatea de

execuţie, astfel încât, chiar dacă în final tribunal adoptă o decizie, el nu este obligat să

execute decizia respectivă.

Pe lângă faptul că agenţii diplomatici şi personalul diplomatic beneficia de imunităţile

de jurisdicţie şi de execuţie, ei sunt scutiţi în statul în care desfăşoară activitatea si de

dispoziţiile ce privesc securitatea socială, cât şi dispoziţiile legate de codul muncii. Această

imunitate de sarcini sociale (scut de la plata la asigurările sociale, fondul de pensii, şomaj,

sănătate) se aplică agenţilor diplomatici, cât şi personalului ambasadei, care nu este însă

scutit aceste obligaţii sociale în ţara de origine, în cazul în care se doreşte participarea la

regimul de securitate socială din ţara respectivă, Convenţia de la Viena interzice acest lucru

prin dispoziţiile sale.

Pe lângă dispoziţiile Convenţiei de la Viena si aceste reguli generale statele au

posibilitatea să încheie acorduri bilaterale în care să decidă asupra unor reglementări diferite

106

de cele prevăzute în Convenţie (România a încheiat asemenea acorduri cu Marea Britanie,

unde personalul diplomatic, membrul familiei, pot exercita diverse funcţiuni, fiind bineînţeles

supuşi legilor din stait respectiv).

Potrivit Convenţiei de la Viena există obligaţia de principiu generală, ca cere agenţilor

diplomatici să respecte legile şi reglementările din statul în ca îşi desfăşoară activitatea.

c) Cazuri în care imunitatea poate fi ridicată:

În cazul în care se constată încălcarea gravă a legislaţiei, există posibilităţi ridicării

imunităţii agenţilor diplomatici de către statul acreditant, urmând ca să fie judecaţi si

condamnaţi pentru infracţiunile comise, conform legilor vigoare din ţara respectivă deşi, în

principiu, ei beneficiază de imunitate.

Imunităţile de care beneficiază agenţii diplomatici încetează în momentul în care ei îşi

încheie misiunea şi îşi pierd calitatea de diplomaţi.

Există şi situaţii în care agentul diplomatic renunţă la imunitatea de ca beneficiază în

calitatea sa de trimis diplomatic, moment în care el poate acţionat în justiţie.

Potrivit articolului 9. paragraful 1. din Convenţia de la Viena, statul acreditar poate în

orice moment şi fără să fie obligat să motiveze în vreun fel hotărârea sa, să informeze statul

acreditant că şeful sau orice alt membru ; personalului diplomatic al misiunii este „persona

non grata". Statul acreditar va rechema în această situaţie persoana în cauză sau va decide

încetarea funcţiunilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată „non

grata" (neacceptată), chiar înainte de a sosi pe teritoriul statului acreditar.

în esenţă, instituţia „persona non grata" este unul dintre mijloacele prin care se

previne o folosire abuzivă a instituţiei privilegiilor şi imunităţilor diplomatice. Acest lucru se

poate întâmpla în trei cazuri:

• se numeşte persoana respectivă, dar ea nu a ajuns să-şi preia postul; chiar dacă este

încă pe teritoriul ţării ei, ea poate fi declarată „persona non grata" şi, în consecinţă, i se poate

refuza viza (dacă există sistem de vize) şi, astfel, respectiva persoană nu mai poate să vină să-

şi ia în primire postul;

• dacă un diplomat din cadrul unei misiuni este declarat „persona non grata" în timp

ce nu se află la post din diferite motive (concediu, vizite etc.), el nu se mai poate întoarce la

misiunea diplomatică respectivă;

• dacă un agent diplomatic care este prezent în cadrul misiunii este declarat ,,persona

non grata", el trebuie să părăsească teritoriul ţării în care îşi desfăşoară activitatea, împreună

cu familia, în termen de maxim 48 de ore.

107

d) Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, a persoanei agentului diplomatic, a

mijloacelor de transport şi a corespondenţei.

Inviolabilitatea sediilor şi persoanei reprezintă unul dintre privilegiile cele mai vechi

care au fost acceptate. Ea face obiectul art. 22 din Convenţia de la Viena în care se spune că

„localurile misiunii sunt inviolabile, nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în

afară de cazul în care au consimţământul şefului misiunii".

Statul acreditar, pe teritoriul căruia se află ambasada, are obligaţia specială de a

adopta toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica invadarea localurilor misiunii sau

prejudicierea acestora şi pentru a preveni orice acte care ar împiedica desfăşurarea activităţii

în cadrul ei.

Localul misiunii, împreună cu toate dotările lui, precum şi mijloacele de transport ale

misiunii, nu pot face obiectul unor percheziţii, rechiziţii, exproprieri sau alte măsuri de

execuţie.

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice cuprinde atât imobilele, cât şi mijloacele

de transport, documentele şi corespondenţa, arhivele şi apartamentele personale ale

personalului diplomatic. Există un principiu cutumiar legat de această inviolabilitate, care

precizează faptul că acestea nu pot fi folosite într-un mod incompatibil cu statutul diplomatic

şi cu sarcinile misiunii diplomatice.

Referitor la inviolabilitatea corespondenţei diplomatice, a documentelor şi a arhivei,

art. 24 din Convenţia de la Viena prevede că arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile

în orice moment si indiferent de locul în care s-ar afla, iar în art. 27, alin. l din Convenţie, se

prevede faptul că statul acreditar trebuie să permită şi să protejeze libera comunicaţie a

misiunii diplomatice în toate scopurile oficiale, pentru aceasta misiunea putând folosi

mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate.

Securizarea corespondenţei diplomatice se asigură în general prin sistemul „valizelor

diplomatice", valize care conţin documente cu caracter confidenţial şi sunt transmise fie prin

intermediul curierilor diplomatici, fie, mai frecvent, utilizând sistemul de transmitere

neînsoţită, cu aeronave, prin liniile aeriene comerciale obişnuite.

Convenţia de la Viena prevede posibilitatea ca dreptul de comunicare şi

inviolabilitatea comunicărilor să fie protejate, inclusiv prin folosirea unor sisteme de criptare

a convorbirilor sau a corespondenţei, care, în principiu asigură securitatea comunicărilor, în

ceea ce priveşte însă modalităţile de comunicare, în Convenţia de la Viena există o limită, în

sensul că mijloacele radio de comunicare nu sunt permise decât cu acordul statului respectiv.

108

e) Inviolabilitatea personală a agenţilor diplomatici este prevăzută în art 29 al

Convenţiei de la Viena, care precizează faptul că persoana agentulul diplomatic este

inviolabilă, el nu poate fi supus niciunei forme de arestare sau de detenţie, fiind tratat de către

statul acreditar cu respectul care i se cuvine, stat care adoptă toate măsurile necesare pentru a

împiedica orice atingere aduşi persoanei sale, libertăţii sau demnităţii sale. Inviolabilitatea

personală a agentului diplomatic este completată cu inviolabilitatea reşedinţei sale, potrivit

dispoziţiilor Convenţiei de la Viena, apartamentul privat al agentului diplomatic beneficiază

de aceeaşi inviolabilitate şi protecţie ca şi localurile misiunii, de asemenea, documentele şi

corespondenţa sa sunt inviolabile.

Instituţia „azilului diplomatic" este legată de principiile de inviolabilitate, de

principiul imunităţii de jurisdicţie şi care decurge de fapt din teoria extrateritorialităţii emisă

de Hugo Grozius. în Europa, practic, această instituţie a dispărut începând cu secolul XIX,

cazurile de exercitare a dreptului la azil diplomatic fiind izolate şi nesemnificative. Există

însă dispoziţii convenţionale care reglementează azilul diplomatic: o Convenţie de la Havana

din 1928 modificată la Caracas în 1954 si o Convenţie de la Montevideo din 1933, care

consacră dreptul la azil diplomatic, care este aplicată şi recunoscută mai ales în zona Americii

Latine, în plus, tema protecţiei diplomatice şi a azilul diplomatic, se află şi în atenţia Comisiei

de Drept Internaţional a ONU, care urmează si codifice reguli referitoare la azilul diplomatic.

f) Condiţiile în care se exercită azilul diplomatic sunt:

- să fie acceptat; zona în care este cel mai larg acceptată această instituţie este

America Latină, în Europa practic nu mai este folosită;

- să fie cazuri legate de probleme politice; azilul diplomatic nu poate f acordat

infractorilor, celor care au comis acte penale;

- să se supună anumitor reguli; este de luat în considerare interdicţia statului

acreditar de a viola ambasada pentru a urmări o persoană şi obligaţia de principiu, ca pe baza

unor negocieri, să permită celui care a beneficiat de azil diplomatic să părăsească teritoriul

ţării cu toate garanţiile de securitate din partea autorităţilor.

În cazul unor mişcări revoluţionare, insurgente, sociale, de mare anvergură, dacă, din

motive politice, o persoană îşi vede pusă în primejdie viaţa, demnitatea, el se poate refugia

într-o ambasadă, după care ambasada negociază cu guvernul statului acreditar condiţiile în

care acea persoană poate părăsi teritoriul respectiv.

Imunităţile şi privilegiile consulare

Imunităţile şi privilegiile consulare sunt de dată mai recentă decât cele diplomatice.

Istoric, primele prevederi referitoare la imunităţile consulare se săsesc în Convenţia încheiată

109

în februarie 1535 de către sultanul Soliman al Il-lea cu regele Franţei Francisc I, convenţie

care a fost reînnoită de mai multe ori. Potrivit prevederilor acestei convenţii, care a inaugurat

„regimul capitulaţiilor", persoana consulului este inviolabilă, la f el ca şi locuinţa sa.

Deşi există deosebiri între imunităţile şi privilegiile diplomatice şi imunităţile şi

privilegiile consulare, în sensul că imunităţile şi privilegiile diplomatice sunt mai largi decât

cele consulare, cu toate acestea în practica unor ţări, inclusiv în practica României, există o

anumită tendinţă de unificare a regimului diplomatic al consulilor si al diplomaţilor, o

tendinţă care are la bază raţiuni de ordin practic, pentru a simplifica autorităţilor locale

aplicarea regimului respectiv.

Caracteristicile sistemului care creează statutul juridic al oficiilor consulare şi al

personalului lor

a) Imunităţile consulare sunt, în primul rând, acele drepturi acordate unui oficiu

consular şi membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în baza cărora statul de reşedinţă îi

exceptează de la jurisdicţia autorităţilor sale judiciare şi de la constrângerea exercitată de

autorităţile sale administrative. Ele sunt dublate de o serie de inviolabilităţi care fac efective

imunităţile consulare.

Din această categorie fac parte inviolabilitatea sediului, a documentelor şi a

funcţionarilor consulari, dar şi altele cum ar fi imunitatea de jurisdicţie penală, imunitatea de

jurisdicţie civilă, imunitatea de a depune mărturie etc. în esenţă, imunităţile consulare

înseamnă principiul neaplicării legii statului în care îşi desfăşoară activitatea oficiul consular

respectiv, pentru că acesta este considerat în afara competenţei statului primitor. Baza pentru

această neaplicare a legii pentru oficiului consular şi a personalului său rezultă din acordurile

juridice bilaterale încheiate între statul trimiţător şi cel primitor.

Imunitatea consulară mai înseamnă în al doilea rând, faptul că si în cazul în care o

lege a fost încălcată de către un reprezentant consular sau de către oficiul consular, ea nu

poate să aducă asupra lui obligaţia de a suporta anumite sancţiuni.

b) Privilegiile consulare sunt acele avantaje sau înlesniri juridice pe care statul de

reşedinţă le acordă unui oficiu consular sau personalului acestuia şi care creează un tratament

diferit pe care aceşti oficiali îl au în exercitarea atribuţiilor lor, dar şi în viaţa lor personală.

Din această categorie fac parte scutirile de taxe şi impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul

de a folos: mijloace de comunicare speciale etc.

Aceste privilegii, facilităţi şi prerogative pe care le au oficiile consulare sunt acele

privilegii necesare oficiilor consulare şi personalului consular pentru a-şi îndeplini funcţiile,

110

obligaţiile lor şi, în consecinţă, ei sunt beneficiarii unui regim special faţă de cel pe care îl au

cetăţenii din statul în care ei îşi desfăşoară activitatea.

Privilegiile şi facilităţile sunt legate de anumite avantaje speciale pe care le au oficiile

consulare şi se referă la: dreptul de comunicare cifrată, libertatea de mişcare a personalului

consular şi alte asemenea privilegii care ajută la desfăşurarea activităţii respective, în plus,

există şi o serie de facilităţi care se referă la obligaţia tuturor statelor de a veni în sprijinul

oficiilor consulare prin acordarea de sedii, de locuinţe pentru personalul consular, facilităţi

care pot și ele contribui la buna desfăşurare a activităţii consulare.

c) în ceea ce priveşte prerogativele oficiilor consulare, putem spune că cea mai

importantă prerogativă este dreptul lor de a percepe pe teritoriu] altui stat taxe consulare (se

aplică această prerogativă şi în cazul întocmirii actelor de stare civilă), taxe care nu sunt

supuse impozitării.

în practică, fundamentul facilităţilor, privilegiilor şi imunităţilor consulare este

reprezentat de prevederile Convenţiei de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare,

convenţie care dedică un capitol special (capitolul II) şi un număr semnificativ de articole

acestor probleme. Pe lângă prevederile din această convenţie care sunt aplicate de majoritatea

statelor, inclusiv de România, a doua bază importantă pentru imunităţile şi privilegiile

consulare o reprezintă acordurile bilaterale care se încheie pentru deschiderea unui oficiu

consular deoarece acestea prevăd si imunităţile, privilegiile pe care cele două state le acordă

pe o bază de reciprocitate, inspirate din Convenţia de la Viena.

Fundamentul juridic al regimului consular

Fundamentul juridic al acestui statut special pentru oficiile consulare si pentru

personalul lor este reprezentat de următoare teorii:

a) Teoria extrateritorialităţii. Consulatul, ca şi ambasada, poate fi considerat ca fiind

o prelungire virtuală a teritoriului ţării pe care o reprezintă şi în consecinţă, nu i se pot aplica

legile statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea. Această teorie este una dintre cele

mai vechi şi cu o circulaţie foarte largă şi astăzi;

b) Teoria funcţionalităţii; consulatele trebuie să îndeplinească anumite sarcini şi în

acest scop li se acordă anumite facilităţi si privilegii cu caracter funcţional care să ajute la

îndeplinirea sarcinilor respective.

Imunităţile şi privilegiile consulare

Imunităţile consulare pot fi definite ca fiind exceptările de la jurisdicţia statului de

reşedinţă a personalului oficiilor consulare. Categoriile concrete de exceptare sunt stabilite în

funcţie de categoria din care face parte personalul

111

-espectiv.

Imunităţile si privilegiile consulare pot fi grupate pe trei mari capitole: imunităţi şi

privilegii ale oficiului consular, ale personalului consular, ale membrilor familiilor

personalului consular.

a) imunităţile consulare

Dacă în ce priveşte definirea imunităţilor ca fiind exceptarea de la iurisdicţia statului

de reşedinţă nu apar probleme deosebite, fixarea limitelor sau aplicabilităţii acestora pot

ridica unele chestiuni concrete. Astfel, imunitatea de jurisdicţie este aplicabilă numai

personalului consular. Un oficiu consular însă, ca şi o misiune diplomatică nu pot fi acţionate

în justiţie de un particular, fiind reprezentanţe ale statului trimiţător, ceea ce le face să nu fie

supuse jurisdicţiei locale.

- Imunitatea de jurisdicţie penală a funcţionarilor consulari este prevăzută de

articolul 43 al Convenţiei de la Viena, articol care stipulează că funcţionarii consulari nu pot

fi chemaţi în justiţie de autorităţile judiciare sau administrative ale statului de reşedinţă,

pentru actele pe care le-au îndeplinit în exercitarea funcţiilor consulare.

Spre deosebire de imunitatea de jurisdicţie penală pentru diplomaţi, această imunitate

de jurisdicţie pentru personalul consular este funcţională, ea este limitată la actele pe care

funcţionarii consulari le îndeplinesc în cadrul sarcinilor lor de serviciu. Şi în convenţiile

bilaterale este acceptat acest principiu al imunităţii funcţionale pentru actele referitoare la

activitatea de serviciu a personalului consular. Această imunitate de jurisdicţie penală se

referă numai la instanţele din statul de reşedinţă şi nu la responsabilitatea funcţionarilor

consulari în faţa autorităţilor din ţara trimiţătoare şi nici în statele terţe.

Din această imunitate de jurisdicţie penală decurge şi principiul inviolabilităţii

personale a agenţilor diplomatici, prevăzută de articolul 41 din Convenţia de la Viena, în care

se precizează că funcţionarii consulari nu pot fi arestaţi sau puşi în detenţie preventivă decât

în cazul unor crime grave şi în urma unei decizii a autorităţii judiciare competente.

În convenţiile bilaterale ale României încheiate pentru deschiderea unor consulate, se

recunoaşte o inviolabilitate completă pentru şefii consulatelor, iar pentru celelalte persoane

din cadrul oficiilor consulare se prevede c inviolabilitate mai largă decât cea

prevăzută de Convenţia de la Viena.

- Imunitatea de jurisdicţie civilă. Imunitatea de jurisdicţie civilă a funcţionarului

şi a angajatului consular a fost recunoscută relativ târziu şi consacrată în Convenţia de la

Viena care, în articolul 44, face referire la imunitatea în faţa autorităţilor judiciare, fără a face

distincţia între imunitatea penală, civilă sau administrativă. Din practica existentă rezultă că

112

funcţionarii consulari se bucură de o imunitate de jurisdicţie civilă funcţională şi limitată care

este mai mică decât cea de care beneficiază simplii funcţionari diplomatici din cadrul

ambasadelor. Aceasta se realizează prin excepţiile foarte precise, dar şi numeroase pe care le

conţine Convenţia de la Viena în ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie civilă cum ar fi:

acţiunile civile rezultate din orice contract dacă acesta nu este încheiat în mod explicit în

numele statului trimiţător; orice acţiuni intentate de un terţ pentru pagube cauzate de o navă

sau o aeronavă.

Articolul 44 din Convenţia de la Viena se referă la obligaţia de a depune mărturie în

justiţie şi prevede că membrii unui post consular pot fi chemaţi să răspundă, să vină în

calitate de martori în cursul procedurilor judiciare sau administrative, articolul adăugând

faptul că funcţionarii consulari nu trebuie si refuze depunerea de mărturie.

Există două excepţii în care această obligaţie încetează şi la ele se face referire în

cadrul paragrafului 3 al articolului 44, care spune că membrii unui post consular nu pot fi

obligaţi să depună mărturie în legătură cu exercitare: funcţiunilor lor sau să fie obligaţi să

prezinte corespondenţa şi documentele oficiale care se referă la funcţiile lor. De asemenea, ei

au dreptul să refuze atunci când li se cere să depună mărturie în calitate de experţi asupra

dreptului naţional al statului care i-a trimis la postul respectiv.

Cu aceste excepţii si, spre deosebire de privilegiile şi imunităţile diplomatice,

funcţionarii consulari trebuie să depună mărturie în justiţie atunci când sunt chemaţi atât în

faţa organelor judiciare, cât şi în faţa celor administrative.

- Imunitatea de jurisdicţie administrativă. In esenţa sa, imunitatea de jurisdicţie

administrativă se referă la lipsa de competenţă a autorităţilor judiciare sau

administrative de a constata şi sancţiona fapte de natură contravenţională. De această

imunitate beneficiază numai funcţionarii şi angajaţii consulari şi ea este limitată.

- Scutirea personalului consular de obligaţia de a se înregistra ca străin şi de a

obţine un permis de sejur.

Articolul 46 al Convenţiei de la Viena prevede că funcţionarii consulari precum şi

membrii familiilor lor care sunt împreună cu ei sunt scutiţi de orice obligaţii prevăzute de

legile şi reglementările statului de reşedinţă în materie de înmatriculare a străinilor şi de

permis de sejur, cu excepţia cazurilor în care

membrii familiilor se angajează într-o activitate economică lucrativă care le aduce

profit şi în cadrul căreia trebuie să respecte legile statului în vigoare.

În toate convenţiile bilaterale încheiate de România se recunosc aceste prevederi, iar

Ministerul Afacerilor Externe are obligaţia să dea tuturor acestor funcţionari o legitimaţie

113

care atestă calitatea lor de funcţionari consulari sau de membri ai familiilor unui funcţionar

consular.

Alte scutiri acordate personalului consular precum şi familiilor acestora

- Scutirea de permise de muncă prevăzută la articolul 47, scutirea de prestaţii

personale, prevăzută de articolul 52 şi importante scutiri fiscale, vamale, de contribuţii

vizând securitatea socială. Scutirea fiscală înseamnă că funcţionarii consulari şi membrii

familiilor lor care locuiesc împreună cu ei sunt scutiţi de orice impozite directe, de

impozitele pe taxe şi pe bunuri, pe drepturile de succesiune, de impozitele şi taxele pe venitul

global sau pe orice altă formă de venit, de impozitele şi taxele pe servicii, sub rezerva

dispoziţiilor articolului 32.

- Scutirea de drepturile de vamă este a doua categorie de scutiri de care Beneficiază

personalul consular. Articolul 50 prevede că statul de reşedinţă autorizează intrarea şi acordă

scutirea de orice obligaţii vamale (taxe sau alte redevenţe conexe) pentru obiectele destinate

utilizării oficiale în cadrul postului consular, cât şi pentru cele destinate folosinţei personale

a funcţionarului consular şi a membrilor săi de familie, precizând faptul că în cazul articolelor

de consum, acestea nu trebuie să depăşească cantităţile necesare pentru jtilizarea lor

directă de către aceştia şi, pentru a preveni abuzurile, s-a introdus In Convenţia de la Viena la

articolul 50, paragraful b, această precizare.

- Imunităţile şi privilegiile membrilor familiilor personalului consular. Potrivit

prevederilor Convenţiei de la Viena, articolul 46, care se referă la înmatricularea străinilor şi

permisul de sejur, se aplică şi în cazul membrilor de familie. Articolul 48, care prevede

scutirea de regimul securităţii sociale, articolul 49, care se referă la scutirile fiscale, articolul

50, care cuprinde scutirea de drepturi vamale, şi articolul 52, în care se prevede scutirea de

prestaţii vamale, se aplică şi membrilor familiilor funcţionarilor consulari, potrivit

prevederilor articolului 71, paragraful 2, cu excepţia celor care sunt resortisanți ai ţării

respective.

Toate elementele prezentate se referă la consulii de carieră, care sunt funcţionari ai

Ministerului de Externe, numiţi oficial de către statul trimiţător şi care fac parte din sistemul

funcţionarilor de stat. Pe lângă consulii de carieră, de-a lungul timpului au apărut şi consulii

onorifici, care în unele cazuri au precedat consulii de carieră. Consulii onorifici reprezintă

una dintre cele mai vechi practici care există în materie de drept consular, chiar dacă în

momentul de faţă nu există o definiţie foarte clară a atribuţiilor acestora.

Conform articolului 68 al Convenţiei de la Viena, fiecare stat este liber să decidă dacă

numeşte sau primeşte funcţionari consulari onorifici. Această convenţie nu defineşte şi nu

114

stabileşte un regim pentru consulii onorifici, limitându-se la o prevedere în care statele au

dreptul si posibilitatea de a nui sau de a primi consuli onorifici, fără să reglementeze în vreun

fel această problemă. Consulii onorifici nu sunt angajaţi ai statului trimiţător şi nu sunt plătiţi,

de asemenea, membrii familiilor acestora nu beneficiază de privilegiile şi imunităţile care se

aplică consulilor de carieră.

România este una dintre ţările care a avut practica consulilor onorifici până după cel

de-al Doilea Război Mondial, din anul 1948 fiind închise şi interzise toate consulatele

onorifice. La adoptarea Convenţiei de la Viena, ţara noastră a votat împotriva articolului 68,

care nu defineşte această instituţie a consulilor onorifici, votul său fiind de fapt rezultatul

opoziţiei făcute la acea dată de un grup important de state, statele comuniste, la ideea

instituţiei consulilor onorifici. După anul 1990, România şi-a deschis din nou o serie de

consulate onorifice în diverse ţări, ajungând în acest moment să dispună de peste 30 de astfel

de instituţii.

- Inviolabilitatea localului şi sediului, în consecinţă, al oficiului consular, este un

prim principiu sau drept care are în structura sa trei elemente importante.

Articolul 31 din Convenţia de la Viena precizează faptul că localul consular este

inviolabil, dezvoltând ideea în sensul că autorităţile statului de reşedinţă nu pot pătrunde în

acea parte a localului consular care este utilizaţi exclusiv pentru activităţile de serviciu, decât

cu consimţământul şefului postului consular, adăugându-se prevederea că acest consimţământ

poate fi considerat că există în caz de incendiu sau în cazul altor calamităţi naturale care

impun măsuri de protecţie imediate.

Convenţia de la Viena prevede de asemenea faptul că autorităţile statului de reşedinţă

au obligaţia specială de a adopta toate măsurile pentru a împiedica intrarea cu forţa,

crearea de pagube sau perturbarea activităţii în cadrul consulatului şi pentru a împiedica

orice atingere a demnităţii oficiului consular respectiv.

Un alt element important al principiului inviolabilităţii se referă la localurile

consulare, mobilierul lor si celelalte bunuri ale postului consular precum şi mijloacele de

transport, care nu pot face obiectul niciunei forme de rechiziţie în scop de apărare naţională

sau utilitate publică, în cazul în care apare nevoia de a adopta măsuri de expropriere, se

precizează în Convenţia de la Viena, este necesar să fie adoptate în paralel toate măsurile

necesare ca să se evite crearea unor obstacole în exercitarea funcţiilor consulare şi, de

asemenea statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea oficiul consular are obligaţia de a

plăti statului trimiţător o indemnitate promptă adecvată şi efectivă pentru orice expropriere de

localuri consulare.

115

Inviolabilitatea localurilor consulare este mult mai funcţională decât cea a

ambasadelor, în primul rând, dacă într-o ambasadă nimeni nu are voie să intre

decât cu permisiunea şefului misiunii diplomatice respective, în cazul localurilor

consulare, aşa cum prevede Convenţia de la Viena, ele reprezintă acea parte care este

destinată în primul rând exercitării funcţiilor oficiale

birouri şi eventual saloane oficiale de primire).

În al doilea rând, spre deosebire, de asemenea, de ambasade, în care nu se poate intra

decât cu acordul şefului reprezentanţei diplomatice, în cazul consulatului acordul „se

prezumă şi deci autorităţile pot considera că există un asemenea acord, luând măsurile

necesare în cazuri de incendii sau calamităţi naturale".

În practica unor state, ca si în cazul României, principiul inviolabilităţii localului

consular este aplicat în mod absolut, nu există restricţii la

recunoaşterea şi aplicarea lui. "Localurile consulare beneficiază de inviolabilitate

Absolută în toate cazurile şi, de obicei, acest lucru este stipulat în toate

convenţiile bilaterale care se încheie între state.

- Inviolabilitatea arhivelor şi a documentelor consulare. Articolul 33 al Convenţiei

de la Viena precizează faptul că arhivele şi documentele consulare sunt inviolabile în orice

moment şi în orice loc s-ar afla ele. Noţiunea de arhivă cuprinde toate documentele în formă

scrisă, corespondenţa, filme sau benzi video ori audio, calculatoare, incluzând medii

de stocare, sistemul de comunicare cifrată şi toate mobilele destinate să protejeze aceste

arhive.

Această inviolabilitate este şi ea o expresie a principiului funcţionalităţii oficiilor şi

este necesară pentru a asigura că activitatea pe care o desfăşoară consulatul respectiv, inclusiv

prin intermediul documentelor pe care le elaborează şi a corespondenţei, beneficiază de

inviolabilitate totală, în orice moment şi în orice loc s-ar afla pe teritoriul statului primitor.

Documentele care pleacă din consulat se bucură şi ele de acelaşi drept de inviolabilitate, aşa

cum se bucură şi în cadrul consulatului.

b) Privilegiile consulare

- Scutirea de taxe fiscale a localurilor consulare. Localurile consulatului, ca şi

reşedinţa şefului postului consular, sunt scutite de orice impozite şi taxe indiferent de natura

acestora (naţionale, regionale, comunale). Această scutire de taxe către stat reprezintă o

scutire cu caracter general, excepţie făcând cazurile în care taxele respective sunt datorate

116

unui serviciu care a fost prestat către consulatul respectiv sau remunerării unor persoane

particulare care au desfăşurat o activitate în cadrul consulatului.

- Libertatea de mişcare. Articolul 34 al Convenţiei de la Viena se referă la faptul că

sub rezerva dispoziţiilor legale care pot stabili anumite zone în care accesul este interzis sau

restricţionat din raţiuni de securitate naţională, statul de reşedinţă asigură libertatea de

deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său pentru toţi membrii postului consular. Această

libertate de mişcare are de asemenea un caracter funcţional foarte important deoarece

consulul trebuie să se deplaseze mereu, având printre altele ca obligaţie să-i viziteze pe

cetăţenii din ţara trimiţătoare care sunt arestaţi sau execută pedepse privative de libertate.

România a reluat şi a întărit în convenţiile bilaterale încheiate cu diferite state acest

principiu al libertăţii de mişcare, excepţie făcând Turcia, unde există destul de multe restricţii

în ceea ce priveşte libera circulaţie a consulilor români

- Libertatea de comunicare. Articolul 35 al Convenţiei de la Viena se referă la faptul

că statul de reşedinţă va permite şi proteja libera comunicare între postul consular si

autorităţile din ţara trimiţătoare care se fac în scopuri oficiale. Această comunicare include:

folosirea curierilor diplomatici sau consulari, valiza diplomatică sau consulară, mesajele

codate sau cifrate sau corespondenţa obişnuită, dar se precizează faptul că postul consular nu

poate instala sau utiliza un post emiţător de radio decât cu aprobarea statului de reşedinţă si

acest lucru se precizează în convenţiile bilaterale.

Există o serie de prevederi care reglementează modul de folosire a acestei libertăţi de

comunicare, dar principiul fundamental este cel al libertăţii de utilizare a tuturor mijloacelor

şi de comunicare între oficiul consular şi guvernul care 1-a trimis.

în general, convenţiile bilaterale pe care le-a încheiat România preiau dispoziţii din

Convenţia de la Viena, în unele cazuri obţinându-se acorduri reciproce pentru instalarea de

aparatură de emisie radio, mai puţin în cazul Turciei unde există o politică foarte restrictivă si

nu se admite decât folosirea mijloacelor publice de comunicare (poştă, telegraf, telefon,

internet etc.). Avantajul folosirii mijloacelor radio decurge din faptul că ele asigură o foarte

mare autonomie, sunt total independente de infrastructura statului pe teritoriul căruia îşi

desfăşoară activitatea şi chiar de infrastructura altor state.

- Libertatea de comunicare cu autorităţile locale. Articolul 38 a. Convenţiei

de la Viena se referă la faptul că în exercitarea funcţiunilor lor oficiile consulare şi

funcţionarii consulari se pot adresa autorităţilor locale competente din circumscripţia lor

consulară şi autorităţilor centrale ale statului de reşedinţă dacă, şi în măsura în care, acest

lucru este permis prin legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau prin

117

acordurile convenţiilor internaţionale încheiate în materie. Această comunicare cu

autorităţile statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea, priveşte în primul rând

autorităţile locale din circumscripţia consulatului respectiv, În majoritatea cazurilor,

consulatele nu se deschid în capitală, ci în oraşe cu o importantă activitate economică (mai

ales în porturi), unde prin natura activităţii economice bilaterale se pot ivi probleme de

rezolvat, iar fiecare consulat primind o circumscripţie consulară, se consideră că această

libertate de comunicare cu autorităţile se referă mai ales la cele locale deşi nu este exclusă

nici posibilitatea de a comunica cu autorităţile centrale, dacă există anumite reglementări în

acest scop. Una dintre consecinţele prevederilor articolului 38 din Convenţia de la Viena şi

acestei comunicări cu autorităţile statului de reşedinţă este aceea de a permite oficiilor

consulare să aibă un contact direct cu autorităţile competente si să intervină pentru a rezolva

problemele cetăţenilor din ţara pe care o reprezintă în cazul în care se încalcă drepturile

acestora.

a) Drepturi specifice activităţii consulare

- Dreptul de comunicare cu cetăţenii statului trimiţător. Potrivit Convenţiei

de la Viena, pentru a facilita exercitarea funcţiilor consulare care privesc relaţiile cu

cetăţenii din statul trimiţător, oficiile consulare şi funcţionarii lor au libertatea de a

comunica cu cetăţenii statului trimiţător şi de a-i vizita, iar la rândul lor şi ei au, de asemenea,

libertatea de a comunica cu funcţionarii consulari şi de a-i vizita pe aceştia.

Autorităţile competente ale statului de reşedinţă au obligaţia să informeze mediat

orice post consular dacă un cetăţean al statului lor a fost arestat sau pus sub detenţie

preventivă şi orice comunicare adresată postului consular de către persoana respectivă trebuie

să fie transmisă destinatarului competent, În Convenţia de la Viena există obligaţia ca

autorităţile statului pe teritoriul căruia se săvârşesc anumite fapte de natură penală sau

contravenţională să informeze făptuitorul despre drepturile pe care le are în conformitate cu

prevederile acestei convenţii. Funcţionarii consulari au dreptul de a vizita orice cetăţean al

statului lor care este arestat sau pus sub detenţie preventivă, de a întreţine corespondenţă cu

acesta şi de a asigura reprezentarea sa în justiţie. Numai în cazul în care cetăţeanul respectiv

se opune expres la această intervenţie cerând ca autorităţile ţării lui să nu intervină în niciun

fel în situaţia care îl priveşte, se precizează faptul că funcţionarii consulari trebuie să se abţină

de a interveni în favoarea unui cetăţean al ţării lor.

- Dreptul oficiilor consulare de a utiliza însemnele naţionale. Articolul 29 din

Convenţia de la Viena se referă la faptul că statul trimiţător are dreptul de a jtiliza drapelul

său naţional şi stema în sensul că poate arbora drapelul şi stema pe clădirea ocupată de postul

118

consular la poarta lui de intrare, pe mijloacele de transport ale şefului oficiului consular şi, de

asemenea, la reşedinţa lui. în Convenţiile bilaterale ale României sunt reluate aceste

prevederi.

- Dreptul de a percepe taxe. Articolul 39 al Convenţiei de la Viena prevede că oficiile

consulare pot percepe pe teritoriul statului de reşedinţă taxele pe care iegile şi reglementările

statului trimiţător le prevăd pentru actele consulare respective.

În sistemul convenţiilor bilaterale încheiate de România în materie consulară se

recunoaşte şi se aplică acest principiu, În plus, nu se percep impozite pentru taxele consulare

pe care le încasează consulatele ce funcţionează în ţara noastră şi, pe bază de reciprocitate,

nici în străinătate nu se percep impozite pentru încasările pe care le fac consulatele româneşti,

În ţările unde există un trafic important si viza este obligatorie, valoarea taxelor consulare

atinge valori însemnate, în unele cazuri ea poate chiar asigura bugetul unei misiuni

diplomatice.

Acest privilegiu de a percepe impozite şi taxe nu este numai de natură teoretică, el are

o conotaţie practică foarte importantă.

- Dreptul de a deţine localuri pentru crearea condiţiilor necesara desfăşurării

activităţii consulare. Articolul 30 al Convenţiei de la Viena prevede faptul că statul de

reşedinţă trebuie, fie să faciliteze achiziţionarea pe teritoriu] său a localurilor necesare

postului consular, fie să ajute statul trimiţător să-si procure asemenea localuri în orice alt

mod. Acest drept de al obţine un local este valabil si pentru locuinţele membrilor

funcţionărilor oficiilor consulare.

În România există o regie de stat care se ocupă de închirierea de spaţii pentru oficiile

consulare si diplomatice, pentru membrii personalului acestor oficii şi ea dispune de un fond

însemnat de clădiri pentru închiriere.

CEREMONIAL ŞI PROTOCOL DIPLOMATIC

Curtoazia internaţională

Curtoazia internaţională poate fi definită ca un ansamblu de norme informale, fără

caracter juridic, care guvernează contactele dintre reprezentanţii statelor, menite să creeze şi

să menţină o atmosferă propice dezvoltării raporturilor dintre state. Aceste norme privesc în

special formele procedurale pe baza cărora se organizează contactele dintre reprezentanţii

diferitelor state, la diverse niveluri; nerespectarea lor nu implică răspunderea de drept a

statelor, dar poate impieta asupra evoluţiei relaţiilor dintre state.

Curtoazia internaţională este principiul de bază al protocolului diplomatic şi

reprezintă o condiţie necesară a relaţiilor normale internaţionale.

119

în condiţiile vieţii internaţionale contemporane caracterizată prin voinţa si dreptul

fiecărui stat de a stabili cu celelalte state relaţii bazate pe principiile fundamentale ale

dreptului internaţional, cunoaşterea şi aplicarea cu stricteţe a normelor de protocol diplomatic

sunt necesare nu numai pentru manifestarea curtoaziei internaţionale, ci şi pentru că ele au o

însemnătate politică, semnificând recunoaşterea de facto a egalităţii în drepturi a statelor,

indiferent de mărimea lor, de aşezarea geografică sau regimul social-politic.

Orice încălcare a curtoaziei internaţionale şi a normelor de protocol poate fi

interpretată drept o atitudine politică de discriminare a reprezentanţilor oficiali ai unui stat.

Respectarea acestor norme, aparent minore, informale, reflectă în fapt stima, consideraţia pe

care reprezentanţii oficiali ai statelor trebuie să şi-o acorde reciproc. Ignorarea lor poate

conduce la interpretări eronate şi la apariţia unor complicaţii adesea cu caracter politic, care

sunt nedorite şi pot depăşi sfera relaţiilor strict personale.

În contextul relaţiilor dintre persoanele oficiale, regulile de conduită şi comportare

civilizată contribuie, pe de o parte, la buna desfăşurare a activităţii diplomatice, iar pe de altă

parte, asigură respectarea principiilor egalităţii suverane a tuturor statelor.

Curtoazia internaţională a apărut şi s-a format în practica relaţiilor internaţionale pe

baza unor principii şi necesităţi de comunicare mai uşoară între trimişii oficiali ai statelor.

Normele de protocol, stabilite în prezent, reglementează aproape toate activităţile

diplomatice.

În conformitate cu aceste norme se organizează şi se desfăşoară vizitele oficiale şi de

lucru ale şefilor de state, şefilor de guverne, miniştrilor afacerilor externe, ale altor membri ai

guvernelor. Amploarea ceremoniilor care au loc, mai ales la vizitele şefilor de state şi

guverne, se stabileşte de fiecare dată de către reprezentanţii celor două state, în conformitate

cu practica şi reglementările existente în statul primitor, dar şi cu aplicarea strictă a

principiului reciprocităţii, în funcţie de stadiul relaţiilor bilaterale dintre statele respective,

unele norme de protocol aplicate la vizitele oficiale de înalt nivel pot fi mai solemne sau mai

puţin solemne, se poate asigura o participare la un nivel mai ridicat sau mai scăzut a

persoanelor oficiale din ţara primitoare, În acest mod, protocolul unor activităţi oficiale,

diplomatice, poate reflecta stadiul relaţiilor dintre cele două state, protocolul fiind

întotdeauna subordonat scopurilor şi sarcinilor politicii externe a statelor.

Din raţiuni de ordin practic, dar si de protocol, spre exemplu, la convorbirile oficiale

prilejuite de vizitele la cel mai înalt nivel sau la nivelul primului ministru, ţara gazdă asigură

prezenţa omologilor din delegaţia oaspetelui, dar pot fi convocate şi alte persoane care au

răspunderi în dezvoltarea relaţiilor bilaterale.

120

Respectând curtoazia internaţională si în conformitate cu regulile protocolului

diplomatic se numesc şefii misiunilor diplomatice - ambasadori extraordinari si

plenipotenţiari, trimişii sau miniştrii plenipotenţiari, însărcinaţii cu afaceri, acreditaţi pe lângă

ministerele afacerilor externe, consulii generali, consulii, ataşaţii militari ş.a..m.d. în acest

domeniu, Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 47

si Convenţia cu privire la relaţiile consulare, încheiată la Viena la 24 aprilie 196348, statuează

anumite norme referitoare la solicitarea agrementului pentru şeful misiunii diplomatice de la

guvernul statului acreditar, notificarea membrilor misiunii diplomatice la Ministerul

Afacerilor Externe al statului acreditar, ordinea de precădere a şefilor misiunilor diplomatice,

dreptul de arborare a drapelului de stat pe localurile misiunii, pe cel al reşedinţei şefului

misiunii şi pe mijloacele de transport ale acestuia, privilegiile si imunităţile de care se bucură

agentul diplomatic în statul acreditar etc.

Alte norme legate de acreditarea şefilor de misiune, prin care se manifestă curtoazia

internaţională - întâmpinarea ambasadorului la sosirea sa la post. prezentarea scrisorilor de

acreditare, vizitele protocolare pe care acesta urmează să le efectueze oficialităţilor din statul

acreditar şi altele - sunt stabilite, pe baza cutumei sau prin lege internă, de la stat la stat.

Important este ca aceste norme să fie aplicate întocmai fiecărui ambasador. Orice

nerespectare a regulilor protocolare respective poate fi interpretată de către trimisul

permanent al şefului statului acreditam drept discriminare şi în acest fel existând pericolul ca

tratamentul necorespunzător aplicat ambasadorului să-şi imprime amprenta asupra întregii

sale activităţi în statul acreditar.

Întâlnirile, convorbirile oficiale, negocierile la diferite niveluri se organizează, de

asemenea, pe principiile curtoaziei internaţionale, respectându-se normele de protocol în ceea

ce priveşte întâmpinarea oaspeţilor, aşezarea la masa tratativelor, ordinea intervenţiilor

ş.a.m.d.

În general, toate activităţile care se organizează într-o ţară cu participarea

reprezentanţilor oficiali ai unui stat străin implică reguli de curtoazie internaţională. Astfel,

întâmpinarea şi conducerea oricărei delegaţii străine de nivel, care se deplasează într-o altă

ţară, se organizează, ca principiu, la nivel corespunzător, de regulă egal cu cel al şefului

delegaţiei respective (ministru, adjunct al ministrului, secretar de stat, subsecretar de stat,

director în minister etc.).

47 Ratificată de România48 Ratificată de România.

121

Marcarea sărbătorilor naţionale ale unui stat într-un alt stat se realizează pornindu-se

de la respectul faţă de suveranitatea acelui stat. Amploarea manifestărilor respective depinde

însă de stadiul relaţiilor bilaterale, de reciprocitatea pe care cele două state şi-o asigură. Cu

acest prilej, se trimit telegrame de felicitare de către şefii de state, de guverne, miniştrii de

externe, se pot organiza adunări speciale cu participarea reprezentanţilor opiniei publice, ai

presei, la care şeful misiunii respective este invitat să ia cuvântul, alături de o persoană

oficială din ţara de reşedinţă a ambasadorului. Şefului misiunii i se roate oferi posibilitatea să

vorbească la posturile publice de radio şi televiziune. În aceste cuvântări se evocă atât

preocupările pe plan intern şi extern ale statului de origine al ambasadorului, rezultatele

obţinute de poporul respectiv, cât şi stadiul raporturilor dintre cel două popoare şi state.

La acţiunile protocolare organizate de misiunile diplomatice, cu aceste ocazii

(recepţii, cocktailuri, conferinţe de presă), se asigură de către statul de reşedinţă o participare

corespunzătoare ca nivel, avându-se în vedere atât reciprocitatea, cât şi reflectarea stadiului

de dezvoltare a relaţiilor bilaterale.

Curtoazia internaţională se manifestă şi în situaţii de excepţie, când încetează din

viaţă o personalitate politică marcantă - şef de stat în funcţie, fost şef de stat, prim-ministru,

ministru de externe etc. De obicei, în asemenea situaţii se trimit telegrame de condoleanţe la

nivelul corespunzător. Prezenţa unor delegaţii de nivel la funeraliile personalităţii respective,

dacă autorităţile din ţara de origine a decedatului le organizează cu participare internaţională,

este o dovadă a aprecierii rolului pe care defunctul 1-a avut în viaţa internaţională, în

dezvoltarea relaţiilor bilaterale, În funcţie de aprecierea acestui rol, fiecare stat decide nivelul

de participare la funeralii şi de semnare în cartea de condoleanţe pe care în mod obişnuit

misiunea diplomatică o deschide, În cazuri excepţionale, când defunctul este un şef de stat în

funcţie şi relaţiile cu acel stat sunt deosebite, se declară chiar zile de doliu naţional.

Un loc deosebit în relaţiile internaţionale îl ocupă corespondenţa diplomatică.

În întocmirea acesteia, care rămâne ca document diplomatic, emitentul trebuie să

pornească întotdeauna de la sarcinile concrete, obiectivele pe care le urmăreşte în

transpunerea în viaţă a politicii externe a statului său. Emitentul trebuie, de asemenea, să

cunoască importanţa problemei pe care vrea s-o abordeze în documentul respectiv, istoria

problemei, stadiul său de soluţionare, aspectele sale juridice.

In funcţie de aceste considerente, emitentul decide asupra genului d; document

diplomatic: scrisoare personală, notă-verbală, aide-memoire memorandum, notă semnată etc.

Ele se deosebesc una de altă prin importanţi destinaţie, formulări protocolare. Toate sunt

oficiale, deşi scrisoarea personală are caracteristicile unui document semioficial, întrucât sunt

122

emise de o persoană oficială - ambasador sau agent diplomatic - şi orice activitate a acestor

persoane în ţara în care sunt acreditate nu poate să aibă caracter exclusiv personal.

Emitentul corespondenţei diplomatice trebuie să aprecieze cu grijă şi atenţie, pentru

fiecare caz în parte, ce gen de document diplomatic trebuie folosit. De asemenea, trebuie să

se aibă în vedere că la o scrisoare personală se răspunde cu o scrisoare personală, la nota

verbală prin notă varbală, la nota semnată printr-o notă semnată ş.a.m.d.

Stilul corespondenţei diplomatice trebuie să respecte principiul egalității suverane a

statelor, să reflecte stima şi consideraţia reciproce ale emitentului și destinatarului. Curtoazia

în acest sens se manifestă atât în conţinut, cât şi în forma de redactare a corespondenţei. Ea

trebuie să fie clară, precisă, concisă fluentă, să respecte formulele consacrate de politeţe, să

fie redactată pe hârtie corespunzătoare şi să aibă aspect estetic.

Deşi, în mod formal, fiecare stat are dreptul suveran de a folosi limba să naţională în

corespondenţa diplomatică, avându-se în vedere dificultăţile ce pot apărea pentru soluţionarea

operativă a problemelor abordate, dar şi curtoazia faţă de autorităţile statului cărora li se

adresează corespondenţa, se foloseşte ataşarea unei traduceri în limba destinatarului la

documentul emis în limba naţională a expeditorului. Ca element de curtoazie pe documentul

tradus se scrie „traducere neoficială", chiar dacă aceasta a fost făcută de un specialist în limba

respectivă.

Pentru uşurarea comunicării în scris, unele ambasade convin cu Ministerul Afacerilor

Externe din ţara de reşedinţă ca, pe bază de reciprocitate, să se corespondeze fie numai în

limba naţională, fie numai în limba ţării de reşedinţă Adesea, când este vorba de limbi de

circulaţie foarte restrânsă, se convine utilizarea unei terţe limbi, de regulă de circulaţie

internaţională. O situaţie specială apare în unele state unde limbi oficiale sunt două sau trei

(Canada Elveţia), în aceste cazuri, folosirea exclusivă în corespondenţa diplomatică a unei

singure limbi din cele oficiale poate conduce la complicarea relaţiilor bilaterale, existând

pericolul unei interpretări nedorite cu caracter politic, de nerecunoaştere de către agentul

diplomatic a unei ordini interne prestabilite şi ca atare de nerespectavea unui principiu

fundamental al relaţiilor internaţionale - neamestecul în treburile interne.

Curtoazia, politeţea, respectul reciproc între persoanele oficiale impune schimbul de

felicitări cu diverse prilejuri: Anul Nou, Paşte, sărbători naţionale, zilele de naştere sau

promovarea în funcţie a unei personalităţi, iar în unele ţări zilele de l Mai, 8 Manie. Forma

cea mai oficială de felicitare o constituie relegrama şi se uzitează mai ales pentru marcarea

sărbătorilor naţionale. Pentru felicitări cu prilejul aniversării zilei de naştere a personalităţii

de cel mai înalt rang se folosesc: telegrama, scrisoarea personală; la nivel mai scăzut se

123

uzitează, de asemenea, pliante, ilustrate si cărţi de vizită. Acestea din urmă sunt frecvent

folosite pentru felicitările de Crăciun, Anul Nou, l Mai, 8 Martie.

Schimbul de felicitări se realizează avându-se în vedere respectarea, în general, a

principiului reciprocităţii, când este vorba de şefii de state şi guverne, de miniştrii de externe.

La nivel egal sau aproximativ egal se foloseşte aceeaşi modalitate. De la funcţie mai mare la

funcţie mai mică se poate folosi cartea de vizită.

Cărţile de vizită, în activitatea diplomatică, sunt un instrument deosebit de util. Pe

lângă folosirea lor obişnuită, care facilitează reţinerea exactă a numelui și prenumelui, a

funcţiei si instituţiei unde lucrează posesorul, cartea de vizită în munca diplomatică poate să

înlocuiască pe posesorul ei. Astfel, se obişnuieşte ca la sosirea la post a unui şef de misiune

diplomatică, acesta să facă o serie de vizite de prezentare unor demnitari din ţara de

reşedinţă, În practica protocolară a unor state se uzitează efectuarea acestor vizite la un

număr restrâns de demnitari, celorlalte oficalităţi trimiţându-li-se numai câte o carte de vizită

cu menţiunea p.p. (pentru prezentare), scrisă cu creionul în colţul din stânga jos al cărţii de

vizită.

O formă de curtoazie internaţională, a respectului faţă de ţara 'de reşedinţă, o

constituie reacţia misiunii diplomatice, a şefilor acestora cu prilejul unor evenimente

importante în viaţa politică a ţării respective, în conformitate cu practica protocolară locală:

arborarea drapelului de stat pe localul misiunii când se marchează evenimente ca ziua

naţională sau alte sărbători naţionale, sau coborârea lui în berna când se organizează funeralii

de stat; adresarea de telegrame, de felicitări sau de condoleanţe - în funcţie de eveniment - de

către şeful de misiune şefului de stat sau de guvern, conform practicii locale; participarea la

acţiunile organizate de ţara de reşedinţă şi la care sunt invitaţi şefii de misiune.

Dezvoltarea impetuoasă a relaţiilor externe ale României cu celelalte state,

intensificarea vizitelor, întâlnirilor, contactelor, reclamă cunoaşterea temeinică şi respectarea

cu stricteţe a normelor de protocol, ale curtoaziei internaţionale de către toţi cei care lucrează

cu reprezentanţii altor state.

În condiţiile vieţii internaţionale contemporane când toate statele - subiecte de drept

internaţional - participă în mod egal la soluţionarea tuturor problemelor internaţionale, se

impune şi mai pregnant cunoaşterea şi aplicarea acestor norme care reflectă, pe lângă stima,

consideraţia şi respectul reciproc pe care reprezentanţii statelor trebuie să şi le acorde, şi

recunoaşterea, aplicarea în practică a principiului egalităţii suverane a tuturor statelor,

respectului reciproc dintre ele.

124

Pornind de la înţelegerea exactă a rolului normelor de protocol şi curtoazie

internaţională de a crea o ambianţă morală şi condiţii materiale care să permită derularea

normală a raporturilor dintre state, personalele oficiale din România acordă a atenţie

deosebită tuturor reprezentanţilor altor state care ne vizitează ţară, primindu-i cu

ospitaliatatea caracteristică poporului român la care trebuitie să se alăture şi aplicarea

măsurilor de ceremonial şi protocol unanim acceptate.

Uzanţe de ceremonial şi protocol diplomatic practicate în România

Ceremonialul creează cadrul şi atmosfera în care urmează să se desfăşoare raporturile

paşnice dintre statele suverane. Protocolul codifică regulile care guvernează ceremonialul, al

cărui obiect este de a oferi fiecărui participant prerogativele, privilegiile şi imunităţile la care

are dreptul. Şi ceremonialul ; protocolul garantează egalitatea în drepturi a naţiunilor, care

permite fiecăreia dintre ele să-si facă auzită în mod liber vocea. Şi unul şi celălalt impun

curtoazia care trebuie să guverneze raporturile între oamenii de bună credinţă Ceremonialul

şi protocolul guvernează, de asemenea, negocierea, încheierea și intrarea în vigoare a actelor

internaţionale. Ambele au o incidenţă zilnică asupra vieţii şi activităţii diplomaţilor si

consulilor.

Ceremonialul care guvernează evenimentele internaţionale este într-adevăr de cea mai

mare importanţă. Se cunoaşte atenţia pe care guvernele o acordă pregătirii marilor reuniuni

internaţionale şi în ce măsură pompa care le însoţeşte condiţionează reuşita acestora. Grija

care se manifestă pentru a da „lustru recepţiei unui şef de stat, unui ministru, unui ambasador,

semnării unui tratat celebrării unui eveniment de interes comun indică nivelul la care două

guvern; doresc să prezinte stadiul relaţiilor lor, direcţia în care doresc să le vadă evoluând,

îmbunătăţirile pe care ele ar dori să le aducă acestora. Solemnitatea ceremoniilor, amploarea

recepţiilor, evoluţia discursurilor, atribuirea decoraţiilor care are loc în asemenea ocazii

permit să se întrevadă punctul până la care şi un guvern si celălalt doresc să facă publice

acordul lor, prietenia şi colaborarea lor. Acestea constituie un ghid sigur şi elemente de

măsură căror; atât specialiştii, cât şi naţiunile le acordă, pe bună dreptate, întreaga lor atenţie.

Protocolul asigură reprezentanţilor permanenţi şi temporari ai statelor străine

imunităţile care le permit să-si îndeplinească, fără obstacole, misiunea precum si

prerogativele care le garantează respectul autorităţilor si al populaţiei ţărilor de reşedinţă.

Protocolul pune problema regulilor care determină ordinea de precădere între

diplomaţii rezidenţi în aceeaşi ţară. A fost nevoie să se depună eforturi timp de secole pentru

a pune capăt conflictelor de orgolii care au făcut să sune în trecut curţile şi cancelariile.

125

Acestea sunt, pe scurt, motivele esenţiale pentru care ceremonialul și protocolul ne

apar strâns legate de desfăşurarea liberă şi armonioasă a vieţii internaţionale.

Primirea şefilor de misiune

Misiunea diplomatică este rugată să comunice Ministerului Afacerilor Externe, în

timp util, data sosirii, mijlocul de transport si punctul de intrare în România a noului şef de

misiune pentru a fi întâmpinat conform uzanţelor diplomatice. La sosirea la post, şefii de

misiune sunt salutaţi în Bucureşti, la gară sau aeroport, în numele ministrului afacerilor

externe, de directorul Protocolului sau de adjunctul acestuia. Dacă sosirea sau plecarea

şefului de misiune are loc în zilele de sâmbătă sau duminică, sărbători sau alte zile în care

oficial nu se lucrează precum şi după orele 22.00 sau înainte de orele 08.00, acesta va fi

salutat de un funcţionar al Direcţiei Protocol.

a) Vizitele protocolare ale şefilor de misiune la sosirea la post După sosirea sa la

Bucureşti, şeful de misiune face o vizită directorului Protocolului Ministerului Afacerilor

Externe, care îl informează asupra uzanţelor locale privind ceremonia prezentării scrisorilor

de acreditare şi asupra regulilor de protocol care trebuie respectate de şefii misiunilor

diplomatice în România.

Cu ocazia acestei vizite, şeful de misiune solicită o audienţă, în legătură cu

prezentarea copiilor scrisorilor de acreditare, la ministrul afacerilor externe sau in lipsa

acestuia, la un secretar de stat. Ulterior, directorul Protocolului informează pe şeful de

misiune despre ziua şi ora când va fi primit de ministrul afacerilor externe sau de secretarul

de stat în vederea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare.

însărcinatul cu afaceri titular înmânează directorului Protocolului copia scrisorii de

cabinet prin care este numit în această funcţie şi a celei de rechemare a predecesorului, în

cazul că acesta nu a depus-o la plecare.

în ziua şi ora fixate pentru audienţă la ministrul afacerilor externe sau la secretarul de

stat, şeful de misiune este aşteptat şi prezentat ministrului de directorul Protocolului. Cu acest

prilej, ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat are o convorbire cu şeful de misiune.

Şeful de misiune înmânează ministrului afacerilor externe sau secretarului de stat copiile

scrisorilor de acreditare şi ale scrisorilor de rechemare a predecesorului său, în cazul în care

acesta nu le-a depus la plecare.

Directorul Protocolului informează pe şeful de misiune de data şi ora fixate pentru

audienţa la preşedintele României în vederea prezentării scrisorilor de acreditare. Şeful de

misiune comunică în prealabil directorului Protocolului numele colaboratorilor săi cu grad

126

diplomatic care urmează să-1 însoţească la ceremonia depunerii scrisorilor de acreditare;

numărul acestora poate fi de 1-3 persoane.

Numirea unui însărcinat cu afaceri ad interim, va fi comunicată ministrului afacerilor

externe al ţării acreditare printr-o scrisoare sau telegramă, de către ministrul afacerilor

externe al ţării acreditante.

b) Ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare

În ziua fixată pentru depunerea scrisorilor de acreditare, directorul Direcţiei Protocol

din Ministerul Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia conduce pe ambasador de la

reşedinţă sau ambasadă la Palatul Cotroceni. Deplasarea ambasadorului la Palatul Cotroceni

se va face cu un autoturism pus la dispoziţie de Protocolul Preşedinţiei. Colaboratorii care îl

însoţesc (1-3) si l deplasează cu maşini ale ambasadei.

La intrarea în curtea Palatului Cotroceni, ambasadorul coboară din maşină şi este

salutat de şeful Protocolului Preşedinţiei, care îl invită să treacă în revistă garda militară de

onoare. Aceasta ceremonie se desfăşoară în acordurile Marşului de întâmpinare.

Ambasadorul se opreşte în dreptul drapelul. României şi salută printr-o uşoară înclinare

a capului, după care continuă trecerea în revistă a gărzii. După trecerea în revistă a gărzii

militare de onoare ambasadorul este invitat în maşină, unde îl aşteaptă directorul Direcţiei

Protocol din Ministerul Afacerilor Externe. Odată ajunşi la Palat, ambasadorul și

colaboratorii săi sunt conduşi într-un salon de aşteptare în care sunt arborate steagurile

respectivei ţări şi al României.

Ambasadorul, însoţit de directorul Direcţiei Protocol din Ministerul Afacerilor

Externe, urmaţi de colaboratorii ambasadorului, intră în Sala Unirii si se opresc la 4-5 paşi în

faţa preşedintelui României. Sunt prezenţi miniştriul afacerilor externe sau un secretar de stat

şi un consilier prezidenţial sau de stat Directorul Protocolului din Ministerul Afacerilor

Externe se adresează preşedintelui României cu formula „Domnule preşedinte, am

onoarea să vă

prezint pe Excelenţa Sa, domnul ....., ambasadorul extraordinar și

plenipotenţiar al.....în România".

Ambasadorul îl salută pe preşedintele României printr-o uşoară înclinare a capului şi

se adresează cu următoarele cuvinte: ,J)omnule preşedinte, permiteţi-mă

să vă înmânez scrisorile prin care preşedintele....., Domnul......(sau după caz

majestatea sa regele...) mă acreditează în calitate de ambasador extraordinar

si plenipotenţiar al ..... în România, precum si scrisorile de rechemare a

predecesorului meu".

127

Ambasadorul se apropie de preşedinte pentru a-i înmâna scrisorile de acreditare,

precum şi scrisorile de rechemare a predecesorului său, dacă este cazul, înmânarea se face cu

ambele mâini de la o distanţă de circa un metru.

După primirea scrisorilor, preşedintele îi strânge mâna ambasadorului.

Preşedintele prezintă ambasadorului persoanele oficiale române care asistă la

ceremonie. La rândul său, ambasadorul prezintă preşedintelui pe colaboratori: săi.

Preşedintele îl invită pe ambasador pentru o fotografie oficială lângă steagul României.

Preşedintele are apoi o întrevedere, într-un salon contiguu - Biblioteca - cu noul

ambasador. La întrevedere asistă ministrul afacerilor externe sau secretarul de stat, consilierul

prezidenţial sau de stat, şeful Protocolului Preşedinţiei şi colaboratorii ambasadorului.

Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe se retrage într-un salon alăturat în

aşteptarea încheierii ceremoniei care durează circa 15 minute.

După terminarea convorbirii, marcată de oferirea unei cupe de şampanie, preşedintele

îşi ia rămas bun de la ambasador. Ambasadorul şi colaboratorii săi ies din palat şi se

îndreaptă spre maşini. De această dată, autoturismul oficial în care se află ambasadorul are

arborat fanionul naţional al ţării respective (pe aripa din faţă dreapta).

Directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau adjunctul acestuia

conduce pe ambasador până la reşedinţa sau cancelaria acestuia, unde se poate oferi o cupă de

şampanie sau cocktail restrâns.

Ţinuta la ceremonia prezentării scrisorilor de acreditare este costum de culoare

închisă, uniformă diplomatică sau costum naţional.

c) Ordinea de precădere a şefilor de misiune

Ordinea de precădere a şefilor de misiuni diplomatice va fi determinată, pentru

ambasadori, de ziua şi ora prezentării scrisorilor de acreditare preşedintelui României, iar

pentru însărcinaţii cu afaceri ad interim de data notificării la MAE a asumării conducerii

misiunii diplomatice.

Ziua şi ora prezentării scrisorilor de acreditare de către ambasadori sunt stabilite în

funcţie de ziua şi ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare la ministrul afacerilor

externe sau secretarul de stat.

Ziua şi ora prezentării copiilor scrisorilor de acreditare se stabilesc în funcţie de ziua

şi ora sosirii la Bucureşti.

Dacă în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră sosesc doi sau mai mulţi ambasadori -în acelaşi

avion sau navă maritimă - ordinea depunerii copiilor scrisorilor de acreditare va fi stabilită pe

criterii alfabetice (denumirea ţării) sau prin tragere la sorţi.

128

d) Absenţa şefului de misiune

In caz de plecare temporară din România, şeful misiunii trimite o Notă Verbală

Ministerului Afacerilor Externe - Direcţia Protocol - indicând numele colaboratorului care îl

înlocuieşte pe timpul absenţei sale, în calitate de însărcinat cu afaceri ad interim.

De asemenea, şeful misiunii notifică în scris Ministerului Afacerilor Externe -

Direcţia Protocol - întoarcerea şi reluarea funcţiilor sale.

In caz de plecare definitivă sau temporară din România a unui însărcinat cu afaceri ad

interim, notificarea înlocuirii acestuia cu un alt însărcinat cu afaceri ad interim se face printr-

o scrisoare sau telegramă adresată ministrului afacerilor externe al României de către

ministrul afacerilor externe al ţării respective.

e) Plecarea definitivă din România a şefilor de misiune

La plecarea definitivă din România, scrisorile de rechemare pot fi depuse la

Preşedintele României fie personal de către şefii de misiune, fie de succesorii acestora, odată

cu depunerea scrisorilor lor de acreditare.

Scrisorile de rechemare ale însărcinaţilor cu afaceri titulari se depun ministrului

afacerilor externe, fie de ei personal, fie de succesori, odată cu scrisorile lor de cabinet.

Şefii de misiune care părăsesc definitiv România sunt salutaţi la plecare, la gară sau la

aeroport, de directorul Protocolului Ministerului Afacerilor Externe sau de adjunctul acestuia.

Dacă sosirea sau plecarea şefului de misiune are loc în zilele de sambătă sau

duminică, sărbători sau alte zile în care oficial nu se lucrează precum şi după orele 22.00 sau

înainte de orele 08.00, acesta va fi salutat de un funcţionar al Direcţiei Protocol.

Plecarea definitivă a şefului de misiune se notifică de către respectiva misiune prin

Nota Verbală în care se menţionează data plecării definitive dorinţa efectuării unor vizite de

rămas bun (la preşedintele ţării, primul ministru şi ministrul afacerilor externe) de a căror

perfectare se ocupă Ministerul Afacerilor Externe - Direcţia Protocol.

La plecarea definitivă a unui ambasador sau şef de misiune, un membru al conducerii

Ministerului Afacerilor Externe (ministrul de externe sau un secretar de stat) oferă un dejun

sau dineu în onoarea respectivului şef de misiune.

f) Obligaţiile protocolare ale soţiilor şefilor de misiune

După prezentarea scrisorilor de acreditare de către şeful de misiune, soţia acestuia

poate solicita o vizită protocolară de prezentare la soţia ministrului afacerilor externe. Soţiile

şefilor de misiune trimit cărţi de vizită soţiilor personalităţilor române cărora soţii lor le-au

făcut vizite protocolare de prezentare sau le-au trimis cărţi de vizită.

129

g) Prezentarea scrisorilor de cabinet de către însărcinaţii cu afacer titulari la

ministrul afacerilor externe

În ziua şi la ora fixate pentru depunerea scrisorii de cabinet, însărcinatul CU afaceri

titular vine la Ministerul Afacerilor Externe unde este primit de directorul Protocolului căruia

îi înmânează, într-o scurtă întrevedere, copia scrisorii de cabinet. Imediat după această

întrevedere, directorul Protocolului îl conduce la cabinetul ministrului sau secretarului de stat.

Însărcinatul cu afaceri titular înmânează ministrului afacerilor externe sat secretarului

de stat scrisoarea de cabinet pentru numirea sa şi pe aceea de rechemare a predecesorului său,

în cazul că acesta nu a depus-o înainte de plecare. Cu această ocazie are loc o scurtă

convorbire.

Ţinuta pentru audienţa la ministrul afacerilor externe sau secretarul de sta; a

însărcinatului cu afaceri titular, pentru depunerea scrisorilor de cabinet, este costum de

culoare închisă.

h) Prezentarea colaboratorilor şefului de misiune

Şeful de misiune prezintă pe primul său colaborator, sosit la post, printr-o vizită pe

care o face directorului Protocolului şi directorului de relaţii din Ministerul Afacerilor

Externe.

Ceilalţi membrii ai misiunii, cu grad diplomatic, sunt prezentaţi, la sosirea la post,

directorului adjunct al Protocolului din MAE sau altor colaboratori ai acestor Direcţii.

Ataşaţii militari şi ataşaţii comerciali fac vizite de prezentare la Ministerul Apărării

Naţionale şi, respectiv, la Ministerul Economiei, conform uzanţelor respectate în aceste

ministere.

Decanul Corpului Diplomatic

Decan al Corpului Diplomatic este şeful de misiune cu grad de ambasador

extraordinar şi plenipotenţiar, cu cea mai mare vechime la post. în România, decan al

Corpului Diplomatic este, din oficiu, reprezentnatul Vaticanului -respectiv Nunţiul Apostolic.

Intrarea si ieşirea din funcţie a decanului Corpului Diplomatic se face în mod automat,

fără nicio ceremonie, în absenţa acestuia, decan ad interim al Corpului Diplomatic devine

ambasadorul aflat imediat după Nunţiul Apostolic, in ordinea de precădere. Notificarea

acestei situaţii la Ministerul Afacerilor Externe - Direcţia Protocol - intră în practică

diplomatică.

ANEXĂ

Cele mai uzuale plasamente la masă sunt următoarele:

Masa la care participă numai bărbaţi Varianta l

130

Pentru a se evita plasarea femeilor la capetele meselor este de preferat atunci

când numărul femeilor este egal cu cel al bărbaţilor, să se folosească următoarea varianta de

plasament:

131

Notă:

Exemplele de mai sus nu epuizează în întregime gama de situaţii ce pe: apărea în

cadrul unor asemenea acţiuni.

Dacă politeţea şi curtoazia sunt specifice tuturor oamenilor bine educaţi, cu o cultură

solidă, cu o sensibilitate capabilă să aprecieze climatul în care se află şi care să-i modeleze

atitudinea, curtoazia internaţională, protocolul sunt norme obligatorii în raporturile dintre

persoanele oficiale, fără de care comunicare: între ele nu se poate realiza normal, nu poate fi

creată ambianţa dezvoltări: relaţiilor paşnice, egale, democratice dintre state.

132

Eticheta

„Regulile de conduită" sau „regulile de comportare" la care se referă eticheta

contribuie la buna desfăşurare a relaţiilor din societate, în general, şi la o desfăşurare normală

a activităţii diplomatice, în special. Subliniem importanţa cunoaşterii şi aplicării acestor

reguli de către fiecare diplomat, dat fiind că necunoaşterea sau ignorarea lor pot duce, uneori,

la interpretări eronate, la complicaţii politice care depăşesc sfera relaţiilor strict personale ale

celor în cauză. Pe bună dreptate, nu se pot concepe relaţii între state fără contactul uman

necesar şi, în cadrul acestui contact, fără respectarea unor reguli de etichetă.

Este lesne de înţeles cât de mare trebuie să fie atenţia noastră faţă de aceste reguli, a

căror necunoaştere poate fi considerată, în ultimă instanţă, o lipsă de competenţă profesională

a unei persoane chemate să reprezinte interesele natului nostru pe planul relaţiilor externe.

Sunt doar câteva considerente pentru care înclinăm să credem că însuşirea și

respectarea unor reguli de etichetă - prezentate succint în paginile următoare -pot şi trebuie să

constituie o sarcină de ordin profesional.

A. Ţinuta fizică (pe stradă şi în societate)

Este foarte important ca diplomatul să aibă o ţinută corectă, îngrijită, să se controleze

permanent în fiecare ocazie asupra acesteia.

In societate este greşit să te sprijini de spătarul unui scaun sau de perete, să ții mâinile

în buzunar sau să te joci nervos cu bricheta, batista sau alt obiect. Pe cât posibil, trebuie evitat

să stai cu spatele la altă persoană care este aşezată pe scaun, fotoliu sau canapea.

Aşezarea pe scaun sau canapea trebuie făcută de aşa manieră încât să nu denote o

stare de plictiseală sau satisfacţia de a fi cucerit un loc pe care nu eşti dispus să-1 cedezi.

Trebuie evitată strângerea genunchilor cu mâinile, sprijinirea capului de spătar, bătutul cu

degetele pe braţele scaunului, încrucişarea zenunchilor la prea mare înălţime trebuie, de

asemenea, evitată. Femeile trebuie să acorde mare atenţie felului cum stau pe scaun şi cum

îşi încrucişează picioarele, astfel încât rochia să poată acoperi genunchii.

În timpul conversaţiei este nepoliticos să-1 apuci de rever sau de nasture pe

interlocutor pentru a da mai multă greutate argumentelor personale sau să-1 aorobi bătându-1

pe umeri ori lovindu-1 cu cotul. De asemenea, trebuie evitate o gesticulare excesivă, un râs

zgomotos, tuşea, strănutul şi alte zgomote dizgraţioase (aerofagii etc.).

B. Salutul

133

Salutul este o manifestare de curtoazie faţă de o altă persoană sau de un crup de

persoane. El comportă, în mimică şi în ţinută, o serie de nuanţe care pot să-i modifice sau să-

i completeze sensul, să constituie o expresie de stimă sau o simplă obligaţie formală.

Câteva reguli de bază în legătură cu salutul:

- bărbaţii salută primii femeile;

- persoanele mai tinere salută primele pe cele mai în vârstă;

a subalternii salută pe superiorii în grad.

Răspunsul la salut este obligatoriu: un gest contrar poate fi socotit ca lipsă de politeţe.

Este recomandabil ca bărbatul când salută cu pălăria să o ţină de calotă înclinând uşor

capul şi privind la persoana salutată. Dacă mâinile îi sunt ocupate, se acceptă salutul printr-o

simplă înclinare a capului.

În alte cazuri, salutul se face printr-o înclinare a capului. De obicei, femeia răspunde

la salut printr-o uşoară înclinare a capului, arborând uneori un surâs

În cazul întâlnirii cu o persoană cunoscută pe care nu doreşti, totuşi, s-o saluţi,

eschivarea trebuie făcută cu tact.

Când este întâlnită o persoană care pare cunoscută, fără a o putea identifica imediat,

este preferabil, să fie salutată.

Persoanele care se află într-o maşină salută primele persoanele cunoscute de pe stradă,

în cazul în care au fost văzute.

Dacă persoana cunoscută este împreună cu mai mulţi prieteni, necunoscuți celui care

salută, se salută tot grupul.

În timpul salutului se folosesc şi formulele: „bună dimineaţa, bună ziua sau bună

seara". La întâlnirile oficiale se pronunţă denumirea rangului: „bună ziua domnule director,

ambasador, ministru etc.".

Strângerea de mână poate interveni fie când persoanele care s-au salutat se opresc

pentru a sta de vorbă sau a continua drumul împreună, fie cu ocazia prezentării lor. în cazul

strângerii de mână rolurile sunt inversate: femeia este aceea care întinde prima mâna,

persoana cea mai în vârstă celei mai tinere şi persoana cu grad superior celei sau celor cu

grad inferior. Pentru o secundă cele două persoane se privesc în ochi în momentul strângerii

mâinii.

În toate împrejurările, bărbaţii se scoală pentru a strânge mâna interlocutorului;

femeile, în schimb, nu se ridică în picioare decât când este vorba de o persoană mult mai în

vârsta sau pe care doreşte s-o onoreze în mod special.

134

Sărutul mâinii continuă încă să fie practicat în numeroase locuri sau împrejurări, fiind

considerat ca o formă de curtoazie, mai ales când este vorba de femei în vârstă sau căsătorite,

de soţii de înalţi demnitari etc.

Sărutul mâinii se face într-o formă politicoasă, prin aplecarea corpului, iar în anumite

împrejurări este recomandabil să se simuleze gestul (în aer liber, de exemplu).

Este greşit să se sărute mâna înmănuşată.

De asemenea, este greşit să se rezerve acest gest numai pentru unele din femeile care

se află împreună.

C. Prezentările

În probleme de etichetă, de o deosebită importanţă în activitatea personalului

Ministerului Afacerilor Externe este felul în care se fac prezentările.

În această privinţă trebuie respectate următoarele reguli:

- bărbatul este prezentat femeii;

persoana mai tânără este prezentată celei mai în vârstă;

- persoana cu gradul inferior este prezentată celei cu grad superior.

Persoana care face prezentările se adresează cu formula: „îmi permiteţi să vă prezint

pe....?".

Dacă persoana recomandată are mai multe titluri, se pronunţă numai titlul cel mai

mare. La prezentarea unuia dintre soţi de către celălalt se spune simplu: ,, soţul meu" sau

„soţia mea". La prezentarea unei perechi se va spune: domnul îi doamna lonescu sau domnul

Ionescu şi doamna, începându-se întotdeauna cu soţul. Formule ca „încântat", „sunt fericit de

a vă fi întâlnit" (cunoscut) se folosesc în mod curent.

Deşi în practica noastră nu se obişnuieşte autoprezentarea, în tot mai multe țări ea

constituie o practică curentă în rândul oficialităţilor şi în Corpul Diplomatic, în astfel de

ocazii trebuie să se evite ca la autoprezentare să se adauge, în afară de nume, apelative

„domnul" sau „doamna ...", adăugându-se, eventual, funcţia sau calitatea.

În unele situaţii, prezentarea sau autoprezentarea este urmată de schimbul cârţilor de

vizită.

Există unele excepţii de la regulile de prezentare:

- o fată tânără va fi ea prezentată unui bărbat în vârstă şi nu invers;

- dacă se prezintă o personalitate politică sau bine cunoscută în viaţa publică se va

pronunţa numai titlul acesteia nu şi numele, de exemplu: „domnul preşedinte al Senatului"

etc.

D. Conversaţia

135

Orice reuniune sau acţiune protocolară, oricât de atent ar fi pregătită, riscă

să devină plictisitoare în lipsa unor conversaţii interesante şi utile. Pentru

crearea unei atmosfere plăcute, gazda trebuie să se gândească la alegerea

oaspeţilor, astfel încât între aceştia să existe anumite afinităţi, sau puncte de

contact , fie prin faptul că lucrează în aceleaşi domenii de activitate sau în

Domenii care au contingenţă între ele, fie prin formaţia lor intelectuală.

Organizarea acestor acţiuni nu constituie un scop în sine. Ele trebuie să devină

instrumente de muncă, să constituie un element principal al activităţii diplomatice, o

componentă importantă a muncii de informare şi de relaţii.

Arta conversaţiei nu poate fi însuşită după anumite formule. Pentru desfăşurarea unei

conversaţii plăcute şi mai ales utile muncii de informare, se cer o bună pregătire politică şi

profesională, cunoştinţe variate de cultură generală, tact, atenţie, politeţe şi alte asemenea

însuşiri pe care diplomaţiI trebuie să le posede si care pot fi obţinute printr-o muncă

stăruitoare permanentă de pregătire multilaterală.

În ceea ce priveşte atitudinea în timpul unei conversaţii, de obicei se spune că nu este

frumos „să pari nici mai inteligent şi nici mai instruit deci interlocutorul tău".

În timpul unei conversaţii, diplomatul trebuie să aibă o atitudine corecţă însă degajată,

să fie plăcut în conversaţie şi să o canalizeze în problemele care îl interesează.

Desigur, respectul opiniei personale obligă pe oricine să asculte cu poliţei tezele

interlocutorului său. Aceasta nu înseamnă însă că nu se poate interveni, ci este chiar

recomandabil să se intervină, însă într-o formă politicoasă, dar fermă în explicarea poziţiilor

proprii atunci când ele sunt interpretate în mod eronat Acest lucru trebuie făcut cu calm şi

tact, astfel încât modul în care se susţine o părere contrarie să nu se facă de pe o poziţie de

superioritate ostentativă sau de persiflare. Trebuie evitate întreruperile partenerului cu

exclamaţii de felul acestora: „nu aveţi dreptate!", „ce eroare!" etc.

Se va evita pe cât posibil tuşea sau strănutul zgomotos în timpul conversaţiilor,

acestea făcându-se cât mai discret posibil şi întotdeauna în dosul batistei, cu corpul întors

într-o parte faţă de interlocutor.

La o masă este recomandabil ca diplomatul să se întreţină cu partenerul din dreapta şi

din stânga sa şi să evite, pe cât posibil, discuţiile cu partenerii îndepărtaţi.

La recepţii şi cocktailuri este recomandabil să se circule printre invitaţi, si nu se evite

conversaţia cu străinii, iar personalul din cadrul aceloraşi ministere sau ambasade să nu se

adune în grupuri.

E. Convorbirea telefonică

136

Telefonul este un mijloc important si extrem de util atât în rezolvarea sarcinilor

profesionale curente, cât şi în menţinerea legăturilor fireşti între cunoscuţi şi prieteni.

De aceea, convorbirile telefonice comportă respectarea anumite reguli, de care este

indicat să se ţină seama.

În acest sens, trebuie cunoscută în primul rând necesitatea de a se face prezentările de

rigoare, iar în al doilea rând, în cazul secretarilor, cum se face o legătură telefonică.

Prezentarea trebuie să se facă indicându-se numai numele apelantului (fără apelativul

domnul), precum şi instituţia la care lucrează, evitându-se de obicei să se indice şi funcţia.

În situaţia când legătura telefonică a fost făcută prin secretariat, apelantul trebuie să

aştepte la telefon legătura cu persoana căutată.

Tot în cazul legăturii stabilite prin secretariat este recomandabil ca secretarul să nu

facă imediat legătura, ci să procedeze în prealabil la identificarea persoanei care solicită

convorbirea şi să ceară asentimentul celui chemat, întrucât anumite raţiuni pot impune ca o

convorbire sau alta să nu aibă loc atunci când este solicitată.

In cazul unei convorbiri oficiale, care comportă o anumită importanţă este bine să se

identifice persoana care o recepţionează, ţinând seama de obligaţia de a întocmi nota

telefonică. Pe nota transmisă se va nota data, ora şi numele persoanei care a recepţionat

comunicarea.

În cazul transmiterii unei comunicări de deosebită importanţă, nu este greşit şi nici

nepoliticos se ceară citirea, pentru controlul exactităţii, a notei transmise.

F. Reguli ce urinează a fi respectate cu prilejul unor acţiuni protocolare (mese,

recepţii, cocktailuri)

De o deosebită importanţă este ţinuta şi comportarea diplomatului în timpul acţiunilor

protocolare menţionate.

Ţinuta si comportarea în timpul unei mese

Ţinuta vestimentară va fi cea indicată în invitaţie în cazul când o asemenea precizare

nu există, se va îmbrăca un costum adecvat ocaziei respective (dejun, dineu etc.).

Ţinuta fizică trebuie să fie degajată, nu forţată. Picioarele se ţin normal pentru a nu

incomoda vecinii. Coatele nu se ţin pe masă. în timpul mesei numai capul poate să fie puţin

aplecat deasupra marginii mesei şi nicidecum umerii sau întregul bust. în mod normal

ducerea mâncării la gură se execută cu antebraţul şi mîinile fără a antrena mişcarea braţului şi

a umerilor.

137

La începutul mesei, şervetul se pune desfăcut pe genunchi. El nu se va prinde în

răscroiala hainei, în decolteu sau de gât. Ştersul gurii cu şervetul se va face în mod cât mai

discret posibil. La terminarea mesei, şervetul nu se pliază la loc. ci se strânge şi se pune lângă

farfurie.

Nu se mănâncă în grabă sau nervos. Gestul de a ţine degetul mic în sus când se bea

sau se mănâncă nu este recomandabil.

Lingura şi cuţitul se folosesc numai cu mâna dreaptă. Furculiţa se ţine însă cu mâna

stângă, în acelaşi timp se foloseşte şi cuţitul. Dacă se foloseşte numai furculiţa, ea poate fi

ţinută în mâna dreaptă, În cazul stângacilor adaptarea se face discret pe măsura desfăşuărarii

mesei, fără schimbarea ostentativă a tacâmurilor.

În timp ce se mănâncă, tacâmurile se ţin uşor deasupra farfuriei, fără a le ridica cu

vârful în sus sau a gesticula cu ele.

Când se bea, tacâmurile se pun pe farfurie, încrucişate sau unul lângă altul, cuţitul în

partea dreaptă, iar furculiţa cu dinţii în sus. După terminarea fiecărui fel de mâncare, furculiţa

şi cuţitul se pun prealabil pe farfurie, în aceaşi poziţie:

furculiţa va avea însă, de astă dată, dinţii în jos. Este nepoliticos să se mănânce direct

de pe cuţit.

Când se scapă un tacâm pe jos, se ridică, se pune pe marginea mesei şi se cere altul.

In timpul mesei se vor evita zgomotele inutile şi dizgraţioase: sorbirea cu zgomot a

supelor sau a ciorbelor, ciocnirea tacâmurilor, scobirea în dinţi etc.

Pieptănatul, pudrarea sau rujarea în timpul mesei nu sunt un semn de bună creştere.

Controlul ţinutei trebuie făcut înaintea intrării în sufragerie.

La mese se poate ura vecinilor „poftă bună".

Supele şi băuturile se servesc de către ospătar din partea dreaptă, în timp ce restul

felurilor de mâncare se servesc din partea stângă.

Serviciul începe cu femeia care ocupă locul de onoare la dreapta gazdei bărbat, ultima

servită fiind gazda femeie; apoi se trece la bărbaţi, începându-se cu bărbatul care ocupă locul

din dreapta gazdei femeie şi terminând cu gazda bărbat.

Semnalul de începere a mesei îl dă gazda femeie, invitând oaspeţii să servească.

Bărbatul gazdă invită oaspeţii pentru servirea băuturii.

Ridicarea de ia masă va fi făcută la semnul dat de gazda femeie, după ce s-a asigurat

însă că toţi invitaţii au terminat de mâncat.

138

Toastul se rosteşte, de obicei, la desert. Sunt cazuri însă când acesta este rostit si la

începutul mesei, într-o asemenea situaţie trebuie să se asigure că băutura alcoolică să fie deja

turnată în pahare. Nu se toastează cu băuturi nealcoolice. Paharul cu care se toastează se

ridică până la nivelul feţei.

Dacă în timpul toastului bărbaţii se ridică de pe scaune, femeile pot rămâne jos. Ele se

vor ridica numai la un toast oficial, împreună cu bărbaţii.

Felul în care se mănâncă unele alimente

Sandvişurile mici se mănâncă cu mâna; cele mari se taie cu cuţitul pe farfurioară.

Pentru a unge o felie de pâine cu unt, se ia mai întâi porţia respectivă din untieră şi se

pune în farfurioara personală; de aici se întinde cu cuţitul pe bucăţica de pâine aşezată pe

farfurie.

Dulceaţa şi mierea nu se servesc niciodată din vasul în care se află, cu linguriţa

individuală, ci cu lingura specială de serviciu. Porţia se pune pe farfurioară si de aici se

întinde pe pâine.

Plăcinta cu brânză se mănâncă cu mâna, când este de dimensiuni mici; în caz contrar,

se recurge la furculiţă şi cuţit.

Mezelurile de tot felul se separă mai întâi de coajă cu furculiţa si cuţitul, apoi se taie

în bucăţi.

Ouăle moi se servesc întregi, în păhărele speciale puse pe farfurioare. Se sparge

vârful, lovindu-1 încet cu linguriţa şi se îndepărtează bucăţile de coajă, astfel încât conţinutul

să poată fi scos uşor cu linguriţa.

Stridiilor li se scot mai întîi cu furculiţa intestinele şi bronhiile, uşor de recunoscut

după culoarea lor închisă. Se scoate apoi stridia din scoică, jesprinzându-o din articulaţia ei

cu lama unei furculiţe speciale şi se mănâncă, je obicei, cu zeamă de lămâie. Normal este ca

stridiile să se servească la masă gata curăţate de intestine si bronhii, lăsându-se însă în scoică,

nedesprinse de acestea.

Creveţii sunt serviţi, de obicei, fără carapace, mai ales când intră în compoziţa unui

„hors d'oeuvre". La mesele mai puţin pretenţioase, creveţii se curăţă cu mâna, respectiv se

rupe capul, cu care ocazie ies şi intestinele şi apoi se curăţă carapacea.

La crabi, languste şi homari se rup cu mâna articulaţiile şi apoi, cu un cleşte special,

se sparg oasele şi se scoate carnea din coşul pieptului, din nicioare şi coadă. Carnea acestor

crustacee se mănâncă cu bucăţi de pâine prăjită, unsă cu unt (în acest caz bolul cu apă pentru

clătitul degetelor este obligatoriu).

139

Anghinarea se desface cu mâna, fiecare frunză fiind muiată în sos, după care se scoate

cu dinţii partea suculentă. Partea din mijloc se serveşte apoi cu furculiţa (bolul cu apă este, de

asemenea, necesar).

Sparanghelul se mănâncă în mai multe feluri:

a) se apucă cu un şervet capătul gros şi se muşcă din partea opusă;

b) se prinde cu mâna dreaptă într-o furculiţă şi, ajutaţi de a doua în mâna stângă, se

duce la gură;

c) se apucă cu mâna dreaptă şi se susţine cu o furculiţă, în mâna stângă bolul cu apă

este obligatoriu);

d) cu o singură furculiţă, când sunt de dimensiuni mici.

e) se utilizează cuţitul şi furculiţa, ca pentru orice alt preparat culinar. Consome-urile

se servesc în ceşti, cu Unguri de supă mici. A doua jumătate

se poate bea direct din ceaşcă.

În lichidele fierbinţi nu se suflă pentru a le răci, se aşteaptă până se răcesc singure.

Farfuria nu se apleacă pentru a consuma şi ultimele linguri.

Nu se pune niciodată pâine în consome-uri sau supe (acestea se servesc cu crutoane).

Peştele se mănâncă cu ajutorul unor tacâmuri speciale sau cu două furculiţe. Oasele se

elimină de la început, pe farfurie. Dacă totuşi s-a introdus un os în gură, el este pus pe

marginea farfuriei cu furculiţa. Devine tot mai răspândită practica scoaterii oaselor cu

degetele mare şi arătător, gura rămânând închisă.

La melci, carnea se scoate cu o furculiţă specială şi se pune într-o singură lingură.

După ce se stropeşte cu sosul din cochilie, se mănâncă, într-o societate mai puţin

pretenţioasă, carnea se poate mânca direct din furculiţă şi apoi se soarbe sosul din cochilie.

Pasărea se mănâncă, de obicei, cu furculiţa şi cuţitul, chiar dacă gazda a pus pe masă

boluri cu apă. Oasele se pot apuca cu mâna numai într-o societate mai intimă.

Macaroanele se mănâncă cu furculiţa şi cu lingura sau după obiceiul italian numai cu

furculiţa. Când se folosesc ambele tacâmuri, macaroanele se iau în lingură cu mâna stângă,

ajutându-se de furculiţa din mâna dreaptă. Când se foloseşte numai furculiţa, ea se ţine

vertical şi se învârteşte puţin, până când o cantitate de macaroane s-a înfăşurat în jurul ei,

după care se duce la gură.

Lămâia se stoarce cu mâna stângă, acoperindu-se cu cea dreaptă, astfel încât zeama să

nu stropească în lături. De asemenea, ea mai poate fi stoarsă cu ajutorul unei furculiţe,

introdusă în carnea lămâii cu mâna dreaptă, furculiţa se răsuceşte încet, până zeama se scurge

atât cât dorim.

140

Cafeaua neagră sau ceaiul se sorb fără niciun zgomot. Linguriţa nu se lasă în ceaşca

din care se bea, ci se pune, imediat după ce zahărul a fost amestecat pe farfurioară.

Prăjiturile şi produsele de patiserie uscate se mănâncă cu mâna, iar cele cu cremă cu

furculiţa sau linguriţa.

Merele şi perele se taie cu cuţitul în patru părţi şi se iau apoi succesiv cu furculiţa,

cojindu-se cu cuţitul, în continuare, se mănâncă tot cu furculiţa tăindu-le în bucăţi

convenabile.

Căpşunile se mănâncă cu mâna, dacă au încă codiţă, dacă nu, se servesc, de obicei, cu

frişca sau şampanie, mâncându-se cu linguriţa.

Strugurii şi cireşele se mănâncă cu mâna. Sâmburii se scot în pumnul ţinut cât mai

aproape de gură şi se pun pe marginea farfuriei.

Piersicile se ţin cu mâna stângă şi se taie în două. Se scoate sâmburele cu cuţitul şi tot

cu el se cojesc. Se mănâncă apoi cu furculiţa şi cuţitul.

Prunele şi caisele se deschid cu mâna, se scot sâmburii şi se mănâncă apoi fiecare în

parte.

Portocalele şi mandarine se curăţă de coajă cu un cuţit şi apoi cu mâna dacă feliile se

pot desface cu uşurinţă, în caz contrar, se foloseşte furculiţa şi cuţitul.

Bananelor li se înlătură coaja cu un cuţit şi se mănâncă cu mâna. Dacă sunt moi, se

mănâncă cu furculiţa şi cuţitul.

Pepenii şi ananasul se servesc felii şi se mănâncă cu furculiţa, folosind cuţitul numai

când miezul este prea tare. Când sunt mici, pepenii galbeni se mănâncă si cu linguriţa

(jumătăţi de pepene).

La mesele oficiale sau la mesele la care nu se cunoaşte gustul invitaţilor se va evita să

se servească feluri de mâncare puţin cunoscute sau care se servesc într-un mod deosebit sau

prea complicat (cum este cazul stridiilor, creveţilor necurăţaţi, melcilor etc.).

Organizarea unei mese-bufet se obişnuieşte foarte des, mai ales când există interesul

de a se invita un număr mai mare de persoane, În acest caz mâncărurile (bufetul) se

aranjează pe mese lungi, în centrul sau pe una din laturile salonului.

Oaspeţii se servesc singuri sau ajutaţi de câţiva ospătari. Se poate mânca în picioare,

caz în care este nevoie de mai multă dexteritate, întrucât cu mâna stângă se va ţine farfuria şi

se va mânca cu mâna dreaptă, folosirea cuţitului flind foarte anevoioasă. Dacă este suficient

loc, se mai poate mânca aşezând farfuria pe masa de bufet sau, preferabil, pe mese alăturate,

special amenajate în acest scop.

Cocktailurile şi recepţiile au loc în picioare, În acest caz serviciul poate fi

141

asigurat, fie de ospătari, care circulă printre invitaţi, cu platourile de mâncare

de obicei sandviciuri mici, pateuri, cârnăciori care se servesc cu mâna sau cu

scobitori) şi băutură, fie prin instalarea unor mese-bufet în centrul sau pe

daturile saloanelor, oaspeţii servindu-se singuri sau cu ajutorul câtorva ospătari.

G. Fumatul

în această problemă, o primă regulă de politeţe impune ca nefumătorii să nu fie

stingheriţi de către fumători.

Se recomandă ca un bărbat să nu fumeze în apropierea unei femei, un tânăr ângă o

persoană mai în vârstă, un funcţionar în faţa sau lângă superiorul său, dacă ştie că toţi aceştia

nu suportă fumul de ţigară, În asemenea împrejurări, întrebarea „îmi permiteţi să fumez?",

mai ales când este însoţită de gestul de a scoate ţigara din pachet sau a aprinde bricheta, este

deplasată, deoarece ;nterlocutorului îi va fi greu să răspundă negativ. Abţinerea de a fuma, în

asemenea situaţii, este cea mai bună soluţie.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi alte câteva reguli esenţiale:

- nu se salută cu ţigara în gură;

- nu se vorbeşte cu ţigara sau pipa în colţul gurii şi nu se ţine ţigara permanent în gură

pufăind din ea;

Q nu se intră cu ţigara sau pipa aprinsă în locuinţa unde eşti invitat sau în Biroul

superiorilor în grad.

Se recomandă ca femeile să nu fumeze pe stradă sau dacă fumează să nu dea fumul pe

nas.

în societate, bărbatul oferă foc mai întâi femeilor şi apoi bărbaţilor. O femeie poate

oferi foc altor femei, dar nu este normal să ofere foc bărbaţilor.

Folosirea scrumierelor pentru aruncarea scrumului de ţigară este absolut obligatorie.

Este inadmisibil să se folosească la întâmplare oricare vas drept scrumieră.

Gazda nu va începe să fumeze înainte de a oferi ţigări invitaţilor săi; invitaţii nu vor

fuma înainte de a cere permisiunea gazdei.

La o masă oficială nu se fumează decât din momentul când sunt oferite ţigări de către

gazdă, de obicei nu înainte de a se trece la felul principal de mâncare, respectiv la friptură.

H. Ţinuta vestimentară

In activitatea personalului Ministerului Afacerilor Externe din centrală și din exterior

ţinuta vestimentară are o deosebită importanţă. Personalul diplomatic şi consular trebuie să

acorde o mare atenţie igienei permanente acurateţei îmbrăcăminţii si modului civilizat în care

se iese în societate.

142

Regula de etichetă vestimentară cere o îmbrăcăminte corectă, în plină armonie cu

conformaţia corpului şi împrejurările în care este purtată, în aceasta constă şi adevărata

eleganţă. A fi elegant nu înseamnă preocuparea excluşivă pentru numărul şi preţul toaletelor,

copierea fidelă a modei lansate de diferite case de specialitate, ci preocuparea pentru alegerea

unor materiale de bună calitate şi o croială corespunzătoare, capabile să răspundă unor nevoi

cât mai variate şi fără a se demoda prea repede.

La bărbaţi accesoriile au mare importanţă. Se cere: o cămaşă curată şi bine călcată, o

cravată discretă, asortată, ca şi încălţămintea sau ciorapii, la culoarea costumului. La femei

culorile şi desenul materialului ca şi croiala rochie trebuie să fie armonizate cu aspectul fizic.

O femeie cu tenul palid nu va face decât să-şi evidenţieze şi mai mult paloarea dacă se va

îmbrăca în culori galbene sau verzi. O femeie corpolentă şi de statură mică nu va purta o

rochie plisată sau cu dungi dispuse orizontal sau cu o croială scurtă, după cum o femeie înaltă

nu va purta o rochie cu dungi dispuse vertical.

Excesul de bijuterii nu contribuie la obţinerea unei note de mai mult: eleganţă, ci

dimpotrivă.

Ţinuta de zi sau ţinuta de oraş (se foloseşte dimineaţa şi după-amiaza)

La acţiunile la care se impune ţinuta vestimentară de oraş, pot fi oferite următoarele

sugestii:

Pentru femei:

- rochie scurtă de sezon, deux-pieces sau taior, din materiale şi culori potrivite

sezonului (ziua nu se îmbracă rochii din materiale lucioase - lame sau dantelă);

- mănuşi simple şi pălărie, asortate cu îmbrăcămintea;

- accesorii discrete;

- poşetă obişnuită de o culoare asortată cu îmbrăcămintea;

- pantofi de zi, cu tocuri joase, de o culoare asortată cu îmbrăcămintea (nu se

recomandă pantofi din piele lucioasă);

- palton, pardesiu sau haină de blană, după sezon.

Pentru bărbaţi:

- costum (haină şi pantaloni) de aceeaşi culoare (nu prea închisă), de croială obişnuită;

- cămaşă albă sau cu dungi de culoare asortată la costum;

- cravată, ciorapi şi pantofi asortaţi la culoarea costumului;

- mănuşi numai când se poartă şi pălărie;

- palton sau pardesiu, numai când este cazul.

Unele precizări:

143

- costumul uni se poartă cu cămaşă uni şi cravată cu dungi discrete; - la cămaşa în

dungi se poartă si cravată uni;

- cravata modernă, înflorată sau cu diferite modele geometrice, trebuie să

fie aleasă cu multă grijă;

- culoarea ciorapilor se asortează cu cea a cravatei; - nu se poartă cravată la cămaşă

cu mânecă scurtă; - toamna, iarna şi primăvara se vor purta mănuşi din piele, în

circumstanţele care impun eleganţa.

Ţinuta de seară sau ţinuta de culoare închisă

La acţiunile la care se impune ţinuta vestimentară de culoare închisă, facem

următoarele recomandări:

Pentru femei:

- rochie de seară din mătase, lame, dantelă, lână, jerse etc., de obicei de lungie

obişnuită sau, dacă moda impune, mai lungă;

- mănuşi din piele sau mătase, scurte (la rochie cu mâneci) sau lungi -3/4 la rochie

fără mâneci);

- bijuterii de preţ, dar discrete şi în număr redus;

- poşetă de dimensiuni mici din piele, mătase sau materiale lucioase paiete, mărgele

etc.), de culoare asortată cu îmbrăcămintea;

- pantofi din piele lucioasă sau mată si ciorapi din mătase sau dantelă, în culori

asortate cu îmbrăcăminte;

- în sezonul rece, palton, pardesiu sau haină de blană de culoare închisă.

Precizăm că aceasta este ţinuta vestimentară recomandată pentru diferite ocazii

oficiale, mese, recepţii, gale de film, spectacole teatrale etc., însă în oraş poate fi folosit, cu

deplin succes, costumul taior sau deux-pieces, confecţionat din materiale de bună calitate şi

cusut cu mult gust. Nu se recomandă folosirea pantofilor cu tocul foarte înalt la ţinuta cu

pantaloni.

Pentru bărbaţi:

- costum de culoare neagră sau închisă, cu pantaloni şi vestă de aceeaşi culoare (stofă

uni sau cu dungi discrete din acelaşi fir);

- cămaşă albă;

- cravată argintie sau asortată la culoarea costumului;

- ciorapi negri;

- mănuşi, când se poartă si pălărie;

- palton sau pardesiu când este cazul (totdeauna cu mănuşi).

144

Precizăm că prin „culoare închisă" se înţelege bleumarin sau gri-fer, ambele apropiate

de negru.

Ţinuta pentru ceremoniile cu caracter funerar

La ceremoniile cu caracter funerar se recomandă următoarea ţinută vestimentară:

Pentru femei:

- îmbrăcăminte de sezon, de culoare neagră;

-ciorapi negri subţiri;

- poşetă neagră;

- pantofi negri;

- batistă albă, îndoliată;

- pălărie şi mănuşi de culoare neagră;

- palton, pardesiu sau fulgarin de culoare neagră, în funcţie de anotimp.

Pentru bărbaţi:

a) La înmormântări:

- costum de culoare neagră; - cămaşă albă;

- cravată, ciorapi şi pantofi de culoare neagră; - palton, pardesiu, fulgarin, mănuşi si

pălărie de culoare neagră în funcţie de anotimp);

- fular alb, de mătase.

b) La prezentarea de condoleanţe - haină neagră sau ţinută de culoare închisă.

Precizăm că la prezentarea de condoleanţe se recomandă haină neagră dar nu este obligatorie.

c) La depunerea de coroane de flori sau jerbe, se recomandă folosirea ţinutei de

culoare închisă.

Ţinuta de ceremonie sau ţinuta specială

În practica internaţională, ţinuta variază, de la o ţară la alta, observându-se tendinţa de

renunţare la îmbrăcămintea clasică de mare ceremonie şi anume smoking, jachetă şi frac. în

ultimul timp, în multe ţări, la ceremoniile de mare fast se foloseşte costumul negru sau de

culoare închisă. Spre exemplu, la prezentarea scrisorilor de acreditare în Franţa, Italia,

Germania, SUA, Finlanda ş.a., se foloseşte haina neagră. Mai sunt ţări ca Anglia, Belgia,

Austria. Norvegia, Luxemburg, Islanda, Cipru etc., unde se foloseşte jacheta.

La acţiunile organizate în străinătate de către partea română sau străini trebuie

respectată ţinuta indicată pe cartea de invitaţie, În cazul când nu există c asemenea precizare,

se va folosi îmbrăcămintea corespunzătoare practicii locale pentru toate acţiunile prevăzute în

programul acestor vizite. Acest lucru impune cunoaşterea dinainte a practicii locale în

vederea confecţionării din timp a veştmintelor necesare.

145

Indicaţii cu privire la ţinuta specială

Smokingul se compune din:

- costum din stofă neagră uni;

- vestă neagră;

- cămaşă albă scrobită sau plisată;

-cravată neagră (papillon);

- guler drept cu colţuri sau răsfrânt;

- pălărie moale de culoare neagră;

- ciorapi negri;

- pantofi negri de lac;

- pardesiu negru cu revere de mătase sau pelerină neagră;

- mănuşi gri sau albe din piele.

Jacheta se compune din:

- jachetă neagră (haină de lungimea 3/4, la spate asemănătoare cu o redingotă, însă cu

poalele rotunjite sau evazate);

- pantalon reiat;

- vestă neagră sau gri;

- cămaşă albă;

- cravată gri sau neagră;

- guler răsfrânt;

- mănuşi gri sau albe din piele;

-joben de mătase;

- ciorapi negri;

- pantofi negri;

- pardesiu negru.

Fracul ce compune din:

- frac negru;

- vestă neagră (albă la mese);

- cămaşă albă şi scrobită;

- cravată albă (papillon);

- guler drept cu colţuri;

- mănuşi albe din piele de căprioară;

- joben de mătase;

- ciorapi de mătase neagră; subţiri, cu jartiere;

146

- pantofi negri de lac;

Q pardesiu negru cu revere de mătase sau pelerină neagră.

Ţinuta specială se confecţionează din stofă neagră uni. La smoking şi frac reverele

sunt îmbrăcate în mătase neagră, iar pe pantaloni se aplică câte o vipuşcă din mătase neagră.

De reţinut:

- dacă bărbatul este îmbrăcat în smoking, partenera va purta rochie scurtă, fără

mâneci, fără pălărie şi mănuşi (în unele ţări, la mesele care au loc la ore târzii se indică rochie

lungă);

- dacă bărbatul este îmbrăcat în jachetă (de obicei, la vizite oficiale în cursul zilei),

partenera va purta rochie scurtă cu pălărie şi mănuşi;

- dacă bărbatul este îmbrăcat în frac, partenera va purta rochie lungă, fără mâneci si cu

mănuşi lungi.

Este imperios necesar ca în toate ocaziile, la acţiunile protocolare, vizite mese,

recepţii, cocktailuri, ceaiuri etc., să se poarte îmbrăcămintea indicată in program sau pe cartea

de invitaţie.

In lipsa unei asemenea precizări, se va recurge la recomandările cuprinse în acest

material.

Portul mănuşilor

Portul mănuşilor depinde de obiceiurile locale.

Pe stradă însă, bărbatul îşi va scoate mănuşa din mâna dreaptă pentru a saluta.

Femeile nu-si scot mănuşile decât dacă întâlnirea este fixată dinainte.

În interior, bărbatul nu intră cu mâna dreaptă în mănuşă. Este preferabil ca ea să se

scoată înainte de a suna la uşă. Mănuşile se scot în restaurant şi într-o sală de dans, dar ele se

pot purta în tren, la sport şi pentru condusul maşinii. La bal, la teatru, ca şi la toate

manifestările publice care au loc în interior, bărbații îşi vor scoate mănuşile, în timp ce

femeile - dacă doresc - pot să le păstreze.

La o invitaţie la masă, nu se intră în sufragerie cu mănuşile în mână. Când se îmbracă

pardesiul, mantoul, paltonul, mănuşile sunt obligatorii.

Alte reguli de etichetă

» Pe stradă, prioritatea de trecere este următoarea: femeia trece înaintea bărbatului, cel

mai în vârstă înaintea celui mai tânăr, gradul superior înaintei celui inferior.

* Iniţiativa de a intra în discuţie aparţine femeii, celui mai în vârstă sau mai mare în

grad (cu excepţia cazurilor când sunt de comunicat probleme urgente si importante pentru

interlocutori).

147

* La urcarea în mijloacele de transport public se dă întâietate femeilor persoanelor

mai în vârstă şi superiorilor în grad. La coborâre se procedează invers: bărbatul sau persoana

mai tânără coboară primul si ajută apoi femeile sau pe cei mai în vârstă.

* în cazul unei deplasări cu maşina, locul de onoare este la spate în dreapta banchetei,

după care urmează cel din stânga, iar locul trei - în faţă. lângă şofer, În cazul când două femei

şi un bărbat sau două femei şi doi bărbat: se află împreună, locul femeilor este pe bancheta

din spate, cea mai în vârstă stând la dreapta, iar a bărbaţilor în faţă.

* Dacă doi bărbaţi însoţesc o femeie, cel mai în vârstă sau superior în grac stă pe

bancheta din spate, la stânga femeii, iar al doilea bărbat în faţă.

MODALITĂŢI DE ACŢIUNE ŞI DEMERS DIPLOMATIC

Elementele acţiunii diplomatice

In practica diplomatică există modalităţi foarte diverse de acţiune, pe care misiunile

diplomatice şi ministerele de externe, atunci când este vorba de state, sau secretariatele

organizaţiilor internaţionale ori delegaţiile permanente ale acestor organizaţii internaţionale,

le folosesc în vederea realizării funcţiilor care e revin, în speţă, este vorba despre realizarea

acelor funcţii fundamentale sau principale: funcţia de reprezentare, de negociere, de

informare, de apărare în general şi promovare a intereselor statului sau organizaţiilor

internaţionale pe care oficiile diplomatice respective le reprezintă.

Participarea unui stat la viaţa internaţională depinde în primul rând de capacitatea şi

de voinţa sa de a înţelege sensul mesajelor pe care le primeşte şi de a elabora asemenea

mesaje din partea sa pentru alte state. Fie că este vorba de semnale scrise, verbale sau de

gestică, aceste elemente joacă un rol esenţial în comunicarea diplomatică. O parte din aceste

semnale pot fi de multe ori tacite. Ramura de măslin sau drapelul alb au semnificaţiile lor, ca

simbol de pace sau de predare, în funcţie şi de sistemele de referinţă culturale sau religioase.

Uneori ele pot fi interpretate în sensuri diferite. Astfel, tăcerea poate însemna aprobare, dar şi

refuz; surâsul poate fi defensiv sau poate reprezenta o încercare de a disimula adevăratele

sentimente. Chiar exprimarea prin cuvinte poate fi ambiguă şi interpretabilă în sensuri

diferite.

In consecinţă, comunicarea în diplomaţie implică în primul rând înterpretarea

gesturilor, mesajelor, propunerilor, pornind de la uzanţele diplomatice, de la şcoala şi tradiţia

diplomatică şi ţinând seama de condiţiile concrete, specifice în care acestea au fost făcute.

a) Acţiunile diplomatice se realizează practic prin două categorii mari de

146

- mijloace scrise, în care intră corespondenţa diplomatică',

148

- mijloace orale, dintre care cel mai obişnuit şi mai cunoscut este demersul

diplomatic.

Pentru a putea fi folosite cu eficienţă aceste modalităţi de acţiune diplomatică, astăzi

se cere mult mai mult decât pe vremea lui Harold Nicholson, unul dintre autorii de referinţă

în materie de drept diplomatic, care considera că: ,, solul are nevoie de două calităţi

fundamentale, are nevoie de o memorie fidelă si de o voce puternică". El spunea într-una

dintre lucrările traduse în limba română, că: „cel mai bun instrument aflat la dispoziţia unui

'guvern pentru a convinge alt guvern va rămâne întotdeauna vorba unui om onest" . Pe lângă

cele două calităţi principale, el se referea de fapt şi la onestitatea pe care trebuie să o aibă

agentul diplomatic. Sigur însă că agentul diplomatic, pe lângă faptul că este un om onest, pe

lângă faptul că are o memorie fidelă, bună şi o voce puternică, are nevoie şi de alte calităţi

pentru a-si putea îndeplini sarcinile care îi revin. El trebuie în primul rând să posede

cunoştinţele lingvistice necesare pentru că de cele mai multe ori contactul internaţional pune

faţă în faţă sau alături oameni, persoane sau instituţii care folosesc limbi diferite.

Cunoaşterea unor limbi de circulaţie internaţională, a limbilor diplomatice este de

asemenea o condiţie esenţială pentru reuşita acţiunii diplomatici Diplomatul trebuie să

cunoască foarte bine conţinutul problemei (de multe ori se spune despre un diplomat că este

omul care ştie absolut totul despre nimic

Această definiţie este mai degrabă o definiţie ironică a profesiei, deoarece pentru a-şi

putea îndeplini într-adevăr sarcinile care îi revin, diplomatul trebuie să cunoască foarte bine

dosarul problemei în care urmează să acţioneze din punct de vedere diplomatic. De

asemenea, diplomatul trebuie să dispună de pregătirea de specialitate necesară, de noţiuni, de

cunoaşterea mijloacelor de acţiune etc.

în legătură cu toate aceste lucruri, trebuie menţionat în final că, de fapt calitatea

principală pe care trebuie să o aibă agentul diplomatic în acţiunea ;. este aceea că trebuie să

fie convingător în toate poziţiile pe care le exprimă în acţiunea sa, să fie elocvent în toate

acţiunile pe care le întreprinde.

Filosoful francez La Rochefoucauld spunea că: „La veritable eloquence consiste a

dire tous ce qu'il faut et a ne dire ce qu'il ne faut pas". Acest citat reprezintă un principiu

foarte important pentru activitatea oricărui diplomat Dacă eşti plin de elocinţă şi vrei să fii

convingător, trebuie să fii capabil să foloseşti toate elementele, să spui tot ceea ce trebuie

spus si, bineînţeles, mai ales să nu spui ceea ce nu trebuie spus.

b) Mijloace ale acţiunii diplomatice

Pentru acţiunea diplomatică este nevoie de cel puţin trei lucruri important;

149

In primul rând de stil diplomatic; este nevoie să ai claritate şi conciziune în

prezentările, în expunerile pe care le faci, pornind de la ideea foarte simplă că nimeni nu are

nici timpul nici răbdarea, de a te asculta foarte mult.

Stilul diplomatic se caracterizează prin aceste două elemente: claritate și conciziune.

Trebuie să fii scurt, cât mai scurt cu putinţă, şi în acelaşi timp să fii foarte clar în expunerea

ta.

Comunicarea diplomatică implică însă si alte elemente importante. Ea cere un spirit

deschis şi flexibil, capacitatea de a înţelege, cu răbdare si bună credinţă, logica şi argumentele

interlocutorului, pentru că pericolul unor neînţelegeri şi erori are o rată de creştere

exponenţială odată cu creşterea diversităţii partenerilor care provin din zone culturale diferite.

De aceea, stilul diplomatic se caracterizează prin prudenţă şi moderaţie tocmai pentru

a preveni interpretările excesive care pot avea consecinţe negative. Deşi există o diversitate

destul de importantă în lumea globalizată, practica diplomatică foloseşte elemente codificate

care au o relevanţă universală. Diplomatul trebuie să fie capabil să utilizeze atât limbajul, cât

şi gesturile codificate pentru a prezenta întotdeauna o imagine favorabilă pentru el şi ţara sa

în contactele pe care le are şi de a evalua impactul acestora asupra interlocutorilor săi. De

exemplu, o vizită, chiar dacă nu urmăreşte obiectivul precis de a obţine ceva concret, este un

semn de bunăvoinţă. Este cazul, de exemplu, al vizitelor de prezentare pe care ambasadorii si

ceilalţi diplomaţi le fac cu ocazia prezentării la post. La fel şi participarea la acţiunile

protocolare si rămânerea un timp suficient la acestea poate fi un semnal de acest fel.

In al doilea rând, trebuie să ai calităţile necesare si capacitatea de a folosi limbile

diplomatice.

A existat o adevărată evoluţie în ceea ce priveşte folosirea limbilor diplomatice, În

Europa Evului Mediu si a Renaşterii, limba diplomatică era considerată latina. Acesta era

instrumentul diplomatic care se folosea în relaţiile internaţionale. A urmat apoi o perioadă

destul de lungă în care una dintre limbile diplomatice care s-a menţinut cel mai mult timp a

fost franceza, poate şi datorită faptului că Franţa a fost printre primele ţări care a organizat un

serviciu diplomatic si chiar o academie, o şcoală diplomatică. Unul dintre oamenii politici

foarte cunoscuţi, cardinalul Richelieu, a fost printre primii oameni care au pus bazele unor

organizări ştiinţifice si profesioniste a activităţii diplomatice şi în consecinţă limba franceză a

fost, de facto, limba diplomatică şi continuă să fie şi astăzi una dintre limbile diplomatice.

După crearea Ministerului de Externe al României, ca urmare a Unirii Principatelor,

cât şi după Primul Război Mondial, limba internă în care se redactau documentele de lucru şi

comunicările între oficiile diplomatice româneşti şi centrala din capitală era limba franceză.

150

Limba franceză a pătruns în România pe filiera rusă, în perioada regulamentului organic, de

aceea în Moldova foarte mult timp se spunea, fără ironie, cu referire la bunii vorbitori de

limbă franceză, în mod foarte serios că „vorbeşte franceza perfect, ca un ofiţer rus'', pentru că

în secolul XIX ei aveau o scoală de limba franceză foarte dezvoltată.

Sigur că în momentul de faţă nu mai putem vorbi de o limbă diplomatică unică, În

mare măsură dacă vrem să avem un indiciu în legătură cu limbile diplomatice, putem să

analizăm limbile oficiale ale Organizaţiei Naţiunilor Unite şi observăm că, pe lângă franceză,

se folosesc engleza, rusa, spaniola, araba şi chineza. Civilizaţia tehnică a favorizat însă

răspândirea largă a câtorva limbi, în special limba engleză, care, prin uşurinţa învăţării lor şi

prin marele număr de utilizatori, au început să se impună pe plan internaţional, În diplomaţie

un rol important îl joacă şi limba franceză, mai ales pentru ţările latine, care au un avantaj

direct în utilizarea sa.

Dacă pentru utilizarea limbilor franceză, engleză si chiar spaniolă, sunt argumente

foarte importante pentru că există un număr mare de ţări care folosesc în comun limbile

respective, pentru rusă această situaţie este discutabilă. Ea a fost acceptată ca limbă oficială a

ONU având în vedere că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată după al Doilea Război

Mondial moment în care Europa era împărţită în „blocul de est" şi „blocul de vest" și ; limba

rusă era un vehicul folosit în special de către Uniunea Sovietică, dar şi de ţările din est; chiar

si în serviciul diplomatic românesc, o bună perioadă de timp până aproximativ în 1964,

pregătirea de specialitate a diplomaţilor se făcea la Moscova, în cadrul unui institut

specializat în relaţii internaţionale (bine apreciat şi în prezent, pentru seriozitatea pregătirii de

specialitate), În consecinţă, limba rusă era folosită de un număr foarte mare şi important ce

state. Limba chineza, deşi este folosită de o singură ţară (totuşi o ţară care potrivit ultimului

recent recensământ are peste 1,3 mld. de locuitori) s-a considerat că trebuie să constituie şi ea

una din limbile oficiale.

Astăzi nu se mai poate vorbi de o limbă diplomatică unică. Au rămas aproape toate pe

poziţii de egalitate din punct de vedere juridic la Organizaţia Naţiunilor Unite, cu observaţia

că limba care totuşi domină astăzi în matenie diplomatică, limba negocierilor, este din ce în

ce mai mult, limba engleză, În ceea ce ne priveşte pe noi, pe români, sunt mult mai uşor de

utilizat textele oficiale în limba franceză, decât cele în limba engleză, deoarece traducerile

sunt mult mai fidele (în afară de cei care cunosc foarte bine limba engleză), În plus, mulţi

termeni sau expresii din limba engleză nu au un corespondent exact în limba română, ceea ce

conduce la ambiguităţi lingvistice, utilizarea de barbarisme, sau alte situaţii nedorite. Şi astăzi

151

România este una din ţările francofone care participă la mişcarea francofonă, mulţi dintre

diplomaţii noştri folosesc limba franceză, ea rămânând cea mai bună limbă pentru discursuri.

Totuşi, evoluţia reală a comunicării în diplomaţie demonstrează că la negocierile mai

mult sau mai puţin restrânse, unde nu există traducere vehiculul pe care toată lumea îl

acceptă, pentru că toată lumea înţelege, este limba engleză.

La noi ca şi în alte ţări, pe lângă folosirea limbilor internaţionale sau a limbilor

diplomatice, există practica de a forma specialişti care cunosc şi limbi specifice, limitate la o

anumită ţară, sau regiune. Cunoaşterea unor asemenea limbi de către un specialist oferă o

deschidere, o posibilitate de acţiune mult mai mare, mai ales în statele unde presa, radioul

sunt numai în limba ţării respective. Un exemplu clasic este China, ţară în care, dacă nu ştii

limba chineză, este destul de greu. Observaţia că orice informaţie este foarte filtrată dacă este

într-o limbă străină, este deja o informaţie care a fost prelucrată, care a fost pusă în forme

oficiale. Dacă cunoşti limba locală, sau chiar dialectele uzuale, sigur că ai un acces mult mai

mare la informaţie şi poţi să-ţi faci o părere mult mai exactă despre situaţia reală a unei

anumite ţări. Există însă şi un pericol pentru aceşti oameni care se specializează într-o

anumită limbă, pentru că învăţând limba respectivă, de cele mai multe ori chiar în ţara în care

se vorbeşte acea limbă, există şi o influenţă foarte mare a tipului de cultură pe care îl prezintă

limba respectivă asupra omului care a învăţat-o, o practică şi o trăieşte, o citeşte (de multe ori

citeşte şi altceva decât texte politice, de literatură sau filozofie). Putem spune că există o

influenţă culturală foarte serioasă şi mai ales există o tendinţă de a empatiza cu poporul

respectiv, ceea ce le afectează capacitatea lor de analiză obiectivă şi independentă, În

momentul în care vorbeşti o limbă locală şi ai contacte si te înţelegi cu oamenii, există

premise foarte serioase ca să nu fii extrem de obiectiv atunci când judeci ţara si oamenii

respectivi, în sensul de a face discriminare pozitivă.

Nu este obligatorie această caracteristică de a cunoaşte limbi rare sau exotice, dar este

folosită aproape în toate ministerele de externe, iar uneori, dacă este vorba de limbi locale,

cum este limba română, sunt foarte multe ţări care fac cursuri intensive pentru diplomaţi

înainte de plecarea la post; americanii au deja asemena cursuri si este un lucru care merită să

fie subliniat pentru efortul pe care îl fac de a vorbi în română, în spaniolă sau în cehă.

Important este să poţi comunica, se te faci înţeles şi să poţi la rândul tău să înţelegi,

iar pentru acest lucru, folosirea limbilor diplomatice este un element esenţial.

Cunoaşterea limbilor străine, de circulaţie internaţională sau locală nu poate fi însă

aplicabilă în toate cazurile. Dezvoltarea acţiunilor diplomatice în jare sunt tot mai mult

implicaţi şefi de state si guverne, care nu sunt diplomaţi de profesie, precum şi nevoia de a

152

dispune uneori, mai ales la negocierea :extelor, de cunoştinţe lingvistice aprofundate, face

necesară si folosirea interpreţilor. Colbert a fost cel care a consacrat recursul la dragomani şi

interpreţi de limbi orientale, necesari activităţii diplomatice, prin instituirea de stagii practice

pentru tinerii francezi la Constantinopol şi la Smirna. De la acest început, nevoia de interpreţi

a cunoscut o largă dezvoltare cave a. condus la crearea unei profesii specializate elaborarea

unor lucrări de specialitate şi chiar a unor dicţionare specializate în traducerea termenilor

diplomatici, În cadrul ONU a fost de altfel elaborat un dicţionar special pentru echivalarea

termenilor folosiţi în documentele organizaţiei, pentru că de multe ori o traducere ad literam

poate schimba sensul unei formulări. Dezvoltarea diplomaţiei multilaterale, prin

conferinţe şi organizaţii internaţionale, a avut drept efect si crearea unei alte meserii, cea a

interpreţilor simultani care traduc în paralel cu intervențiile delegațiilor .

folosesc, cunoaşterea modalităţilor de comunicare, inclusiv a modului în care se

redactează documentele cu caracter diplomatic.

Importanţa noţiunilor de drept internaţional

Confidenţialitatea în materie diplomatică joacă un rol important. Cunoaşterea

intenţiilor poate fi însă un dezavantaj.

Avantajele confidenţialităţii sunt atât de evidente încât au făcut din ea o regulă a

diplomaţiei. Este mai degrabă un comportament decât o normă. Fiecare alege ceea ce

consideră că este secret. In epoca modernă secretul nu mai este ce a fost în urmă cu o sută sau

numai cincizeci de ani, datorită atât numărului mare de persoane implicate în adoptarea

deciziilor, cât şi presei. Publicitatea este pentru diplomaţie foarte utilă, iar diplomaţia publică

un instrument foarte eficient pentru credibilizarea politicii externe a unui stat.

Mijloacele orale ale acţiunii diplomatice

a) Cel mai important mijloc oral de acţiune diplomatică îl reprezintă demersul

diplomatic.

Demersul diplomatic poate fi definit ca o acţiune care este întreprinsă de misiunea

diplomatică pe lângă guvernul statului acreditar sau pe lângă organele unei organizaţii

internaţionale, în vederea îndeplinirii funcţiilor sale.

Este de fapt o comunicare oficială făcută cu scopul de a apăra sau de a promova un

interes anume, specific, al statului acreditar, a statului trimiţător.

Demersul diplomatic reprezintă mijlocul clasic cel mai important de acţiune în

materie diplomatică şi noţiunea de demers diplomatic acoperă atât fondul comunicării, adică

ceea ce transmiţi prin intermediul demersului tău, cât şi procedura, modul de a comunica

tema respectivă. Ambele sunt acoperite de noţiunea de demers diplomatic.

153

Elemente legate de tipurile de demers diplomatic

în primul rând trebuie precizat faptul că un demers diplomatic se poate face pe baza

unor instrucţiuni speciale sau a mandatului general pe care îl are un agent diplomatic.

Există două mari categorii de instrucţiuni, din partea ministerului de externe sau a

secretariatului organizaţiei internaţionale pe care o reprezinţi Trebuie fie să ai un mandat de a

face un demers diplomatic, fie se poate folosi mandatul general, pe care îl are orice agent

diplomatic. Agentul diplomatic are un mandat de a promova, de a apăra interesele statului şi

el poate să manifeste iniţiativa necesară care este justificată prin conţinutul mandatului

general pe care îl are. Numai demersurile foarte speciale sau care au o anumită importanţă se

fac pe baza unei instrucţiuni precise.

b) Categorii de clasificare a demersului diplomatic

- Există o primă clasificare, pe care am putea să o prezentăm astfel: există demersuri

oficiale şi demersuri oficioase.

Când se transmite un răspuns oficial din partea statului pe care îl reprezinţi sau în

momentul în care ai o solicitare de o manieră foarte solemnă, demnă şi serioasă, el capătă un

caracter foarte oficial, În unele cazuri, prezentarea unui asemenea demers oficial poate crea

anumite situaţii delicate şi de aceea în practica diplomatică, de multe ori demersul oficial este

fie înlocuit, fie precedat de demersuri neoficiale (oficioase), pentru a preveni crearea unor

situaţii

delicate.

Spre exemplu, demersurile oficioase sunt recomandabile în locul demersurilor oficiale

în cazurile în care se cere eliberarea din starea de detenţie sau arest a unor cetăţeni ai ţării pe

care o reprezinţi. De foarte multe ori, cererile de eliberare a unor cetăţeni sunt situate la limita

acceptabilităţii, pentru că dacă ei au făcut obiectul unor arestări sau al unei alte măsuri, care

de obicei se întemeiază pe anumite dispoziţii oficiale, situaţia devine foarte complicată, în

asemenea cazuri, prezentarea unui demers oficial foarte agresiv şi ferm poate să creeze

situaţii delicate care să fie contraproductive pentru oamenii respectivi.

Un exemplu pentru un astfel de caz este situaţia a doi cetăţeni români din Irak la care

s-au găsit în portbagaj două cauciucuri de maşină. Ei au fost prinşi, arestaţi, judecaţi şi

condamnaţi la pedeapsa cu moartea, furtul fiind extrem de grav sancţionat în ţările islamice,

în general prin tăierea mâinii drepte, dar în cazul respectiv a fost o sentinţă de condamnare la

moarte. Ei erau condamnaţi, erau în puşcărie, aşteptau executarea sentinţei şi sigur că

prezentarea unui demers oficial care să exprime un protest avea şanse puţine să reuşească

pentru că sentinţa era bazată pe nişte acte care fuseseră întocmite de către poliţie, procuratură,

154

trecuseră prin instanţe, era o hotărâre definitivă. Puteai să găseşti nişte argumente, inclusiv

faptul că ei nu cunoşteau limba, dar şansele erau foarte mici ca să reuşească un asemenea

demers si s-au preferat până la urmă demersurile neoficiale, oficioase, încercându-se

determinarea unei decizii care să nu pună în discuţie sentinţa judiciară respectivă, ci să

rezolve problema oamenilor respectivi. Urmare a acestei acţiuni diplomatice, cetăţenii români

au fost eliberaţi şi s-au întors în ţară. Acest exemplu relevă faptul că sunt cazuri în care un

demers oficial este mai bine să fie precedat sau chiar înlocuit de un demers neoficial sau de

un demers oficios.

- A doua clasificare cuprinde demersurile normale şi demersurile confidenţiale.

Ca regulă generală, toate demersurile diplomatice sunt demersuri normale, mai puţin

cele care, dacă ar fi cunoscute, ar putea afecta soluţionarea problemei respective. Nu este

vorba despre diplomaţia secretă, cea care se utiliza în secolele trecute, când o parte foarte

importantă a activităţii diplomatice nu era cunoscută, era ţinută secretă. Nu era vorba numai

de demersuri, era vorba chiar de documente oficiale, de tratate internaţionale care nu se

prezentau în parlamente, ci erau secrete şi nu erau cunoscute decât de şefii de stat semnatari

şi câteva alte persoane.

Demersul confidenţial nu înseamnă în niciun caz o întoarcere la acest tip de

diplomaţie secretă, ci pur şi simplu este vorba de a păstra anumite elemente care fac obiectul

demersului, pentru că, dacă ele ar ajunge la cunoştinţa publicului, mai ales în presă, ar putea

afecta soluţionarea problemei respective şi ar putea crea dificultăţi pentru ambele părţi

implicate într-un asemenea demers.

Legat de diplomaţia secretă, au fost doi oameni politici care au luat măsuri împotriva

diplomaţiei secrete, asta se întâmpla după Primul Război Mondial când a început să fie pusă

în discuţie această manieră de diplomaţie în „spatele uşilor închise". Unul a fost preşedintele

Statelor Unite, Wilson, de altfel un vizionar, lui datorându-i-se şi crearea Ligii Naţiunilor,

organizaţie care a f ost creată ca să salveze omenirea de un nou război, iar celălalt a fost

Vladimir Ilici Lenin. Vladimir Ilici Lenin, fiind însă reprezentantul unei structuri statale mult

mai autoritare, a luat una dintre măsurile cele mai hotărâte de a lupta împotriva diplomaţiei

secrete şi a început să publice în ziarul „Pravda" toate tratatele secrete încheiate de Imperiul

Rus ţarist cu alte state. Era perioada în care „Pravda" în fiecare zi publica articole despre

diplomaţi, iar aceştia citeau zilnic „Pravda" să vadă dacă nu a fost cumva semnat un tratat de

ei şi care este făcu: public.

A existat o reacţie foarte fermă împotriva diplomaţiei secrete şi în ţara noastră, În

Parlamentul României, tratatul dintre România şi Ucraina a fost supus ratificării fără

155

scrisoarea anexă, fără protocolul anexat la tratat, ceea ce a creat, pe bună dreptate, reacţii,

pentru că la nivelul Parlamentului atunci când se ratifică un asemena tratat internaţional

trebuie să fie prezentate toate documentele care fac parte din pachetul respectiv.

- A treia clasificare: demersuri orale şi demersuri scrise.

Dintre demersurile orale cele mai cunoscute şi mai uzitate sunt, în ordine: declaraţia,

notificarea şi comunicarea.

Declaraţia - este un demers oral prin care se exprimă o poziţie politică de principiu

sau o poziţie politică pe o anumită temă, pe o temă dată. Declaraţia este un demers oral, un

demers foarte important care este folosit în marea majoritate a cazurilor reprezentând

demersuri diplomatice.

Notificarea - este un al doilea tip de demers oral şi, spre deosebire de declaraţie, într-o

notificare se aduce la cunoştinţă o stare de fapt sau o stare de lucruri, În notificare nu se

exprimă poziţii politice de principiu, ea este un demers mai grav care exprimă poziţii politice

referitoare la o stare de fapt sau la o stare de lucruri concretă, considerată inacceptabilă,

conţinând şi aprecieri în legătură cu un anumit comportament al statului, care a condus la

crearea stării de fapt sau a stării de lucruri care face obiectul demersului.

Comunicarea - este un act de informare prin care se aduce la cunoştinţa ministerului

de externe sau a secretariatului organizaţiei internaţionale un anumit element specific. Spre

exemplu, indicarea faptului că România a ratificat un tratat, indicarea faptului că a fost

adoptată o lege care afectează relaţiile bi sau multilaterale, caz în care se comunică şi textul

respectiv.

Demersurile scrise sau comunicările oficiale se fac sub forma unor documente.

Pe lângă aceste demersuri orale şi scrise, o altă categorie este cea a demersurilor

mixte şi de foarte multe ori în practica diplomatică demersurile orale şi scrise sunt efectuate

împreună, atunci când se face fie o declaraţie fie o prezentare, dar se adaugă la acea

prezentare sau la declaraţie sau notificare şi un document scris.

Pot exista demersuri individuale sau colective, inclusiv demersuri paralele, cum sunt

demersurile care se fac individual de către un stat sau de către un agent diplomatic

concomitent cu demersuri colective care se întâlnesc mai ales în practica ţărilor membre ale

Uniunii Europene, care presupun o coordonare a politicii externe, În această categorie intră,

de exemplu, demersurile ce ţin de aplicarea Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE.

Prezentarea demersului diplomatic este una dintre modalităţile importante de acţiune,

prin care reprezentantul statului, un agent diplomatic, prezintă fie aprecieri politice, fie o stare

de fapt, fie notifică un anumit lucru ministerului de externe sau secretariatului organizaţiei

156

internaţionale pe lângă care este acreditat. In momentul în care se întreprinde un asemenea

demers diplomatic există o regulă aproape obligatorie de a avea o reacţie la demersul

diplomatic respectiv. Un demers diplomatic nu trebuie să rămână fără reacţie, fără răspuns, în

ceea ce priveşte această reacţie la demersul diplomatic, ea este la latitudinea statului acreditar

care, de obicei, pornind de la principiul egalităţii suverane a statelor foloseşte cam aceeaşi

cale pe care a folosit-o cel care a prezentat demersul diplomatic, pentru a reacţiona la acest

demers. De cele mai multe ori este recomandabil ca la orice demers diplomatic să existe şi o

reacţie rapidă, pe loc. Acesta este de fapt un lucru care rămâne la latitudinea şi depinde de cel

care primeşte în audienţă sau cel care primeşte de fapt demersul respectiv din partea agentului

diplomatic. Reacţia standard care se foloseşte în asemenea cazuri este: „Am luat notă de

demersul dumneavoastră care va fi examinat cu toată atenţia şi vă vom comunica cât mai

repede posibil un răspuns la demersul dumneavoastră". Este reacţia standard pentru că ea nu

lasă demersul fără răspuns, dar în acelaşi timp nu implică în niciun fel persoana care

manifestă reacţia respectivă şi nici autorităţile statului pe care persoana respectivă le

reprezintă în legătură cu conţinutul demersului sau poziţia finală pe care o va adopta statul

respectiv faţă de demersul diplomatic care generează reacţia.

O a doua cerinţă obligatorie în legătură cu demersul diplomatic este faptul că asupra

efectuării oricărui demers diplomatic trebuie efectuat un raport. Orice agent diplomatic care

efectuează un demers, fie pe baza unor instrucţiuni speciale primite de la guvernul său, fie pe

baza competenţei generale, a funcţiilor generale care revin unei ambasade, este obligat să

raporteze asupra efectuării demersului respectiv, să raporteze asupra reacţiei pe care a primit-

o U demersul pe care 1-a efectuat. Totodată, acest raport este bine să conţină, pe lângă

descrierea demersului şi a reacţiei pe care a generat-o respectivul demers, şi aprecieri ale

persoanei care a făcut demersul respectiv. Aprecierile trebuie să vizeze modul în care a fost

primit demersul, modalitatea de efectuare a reacţiei la demersul respectiv, pentru că astfel de

elemente sunt extrem de importante pentru a evalua care este impactul demersului şi care sunt

acţiunile ce trebuie întreprinse în continuare; aprecierile şi evaluările celui care prezintă

demersul sunt foarte importante pentru a putea decide ulterior care sunt modalităţile de

acţiune.

c) Principalele forme de efectuare a demersurilor diplomatice

- Una dintre primele forme specifice de demers este notificarea. Notificarea ca

demers, reprezintă o activitate de informare asupra unor fapte care pe produce efecte juridice.

Notificările sunt foarte des folosite şi întâlnite în dreptul internaţional, dar cu

predilecţie în materia tratatelor internaţionale. Intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale,

157

rapoarte în materie de drepturi ale omului şi multe alte activităţi de acest tip, se realizează

prin demersuri sub forma de notificare. Există şi notificări cu un caracter foarte specific, cum

sunt cele prevăzute de anumite instrumente internaţionale, de exemplu, Actul Final de la

Helsinki din 1975. prevede obligaţia notificării manevrelor militare la care participă mai mult

de două state.

- A doua formă foarte importantă de demers diplomatic o reprezintă protestul.

Protestul este o comunicare oficială din partea unui stat care este adresată altui stat

sau unei organizaţii internaţionale, prin care se obiectează la o conduită sau la o pretenţie a

acestora care este considerată ca fiind contrară dreptului internaţional sau fără temei. Atunci

când protestezi, de fapt obiectezi la o conduită sau la o pretenţie pe care o formulează un stat

pentru că le consideri ca fiind contrare dreptului internaţional sau că nu au o bază, nu au un

temei legal.

Câteva exemple de proteste:

În 1963 Noua Zeelandă a protestat în mai multe rânduri pe lângă Franţa în legătură cu

experienţele nucleare din Polinezia Franceză - Atolul Mururoa. în 1987 China a protestat pe

lângă Vietnam în legătură cu ocuparea de către acest stat a unor insule din Marea Chinei de

Sud, iar în 1993 Japonia a protestat pe lângă Rusia în legătură cu deversarea de deşeuri toxice

în Marea Japoniei şi lista poate continua cu foarte multe alte exemple.

Protestul se poate face oral şi, în majoritatea cazurilor, un protest oral este însoţit şi de

o notă scrisă sau poate fi făcut numai în scris. Protestul este folosit în mod curent în

activitatea diplomatică si are funcţia juridică de a conserva drepturile statului care

protestează. In momentul în care nu ai o reacţie la o acţiune, tăcerea poate fi considerată tot

un răspuns, fapt cunoscut şi acceptat încă din antichitate, căci latinii spuneau „uit tacit

consentium", adică dacă taci înseamnă că ai consimţit.

Protestul este un element important pentru că el are funcţia juridică de a conserva

drepturile statului care protestează şi care oricând se poate referi la raptul că nu a acceptat

situaţia sau comportamentul unui alt stat, invocând protestul exprimat.

în dreptul internaţional public există o instituţie, care este de origine anglo-saxonă,

care este destul de larg acceptată, aşa numita instituţie a estopelului, care se bazează pe ideea

că o faptă ilegală şi contrară dreptului internaţioal, dacă a fost acoperită prin alte acţiuni care

au fost acceptate de state, îşi pierde caracterul ilicit şi devine legală.

Spre exemplu, ocuparea de către Uniunea Sovietică a unei părţi din teritoriul

României, respectiv Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei a fost un act contrar

dreptului internaţional. Ca urmare a adoptării Actului Final de la Helsinki, anterior unor

158

tratate internaţionale care consacră procura respectivă, el şi-a pierdut acest caracter şi deci nu

mai poate fi invocat sau dacă este invocat caracterul ilegal, oricând pot fi aduse

contraargumente foarte serioase.

Protestul poate fi respins şi de obicei este respins întotdeauna ca fiind nefondat, prin

două tipuri de argumente. Ca primă reacţie, se răspunde că protestul este nefondat, că nu

există elemente care să justifice aprecierile legale, iar un al doilea tip de reacţie care se

întâlneşte foarte des, adoptat mai ales de state cu regimuri autoritare care 1-au folosit pe larg

şi-1 folosesc si astăzi, este cea în care se spune că protestul este un amestec în treburile

interne ale statului respectiv, În plus, mai există posibilitatea de a-1 respinge pe motive de

formă, atunci când este vorba de un limbaj vehement, care se consideră că nu este acceptabil.

De obicei protestul reclamă un contraprotest sau o altă reacţie a statului vizat, tocmai

pentru ca acesta să-şi protejeze drepturile sale.

În practica internaţională protestul este una din modalităţile folosite în mod curent,

însă a început în ultima perioadă să fie mai puţin utilizat pentru că au apărut şi alte modalităţi

de a protesta, de a exprima dezaprobarea faţă de o anumită politică sau de o anumită misiune,

cum ar fi Adunarea Generală a ONU (în cadrul acesteia se poate exprima protestul faţă de

ocuparea de către Israel a teritoriilor palestiniene, faţă de politica drepturilor omului din

China etc.) şi pentru că au apărut şi alte proceduri internaţionale pe care statele le pot folosi.

În ceea ce priveşte forma sa, nu există reguli foarte stricte. De obicei un protest este

structurat în două părţi. Are o primă parte în care se prezintă sau se descriu faptele, aşa cum

s-au întâmplat şi implicaţiile lor juridice, iar a doua parte a protestului este o declaraţie prin

care se condamnă comportamentul sau conduita respectivă; în această a doua parte de obicei

se resping pretenţiile ca fiind nefondate, ilegale ş.a.m.d.

De asemenea, se exprimă avertismentul în cazul în care vor continua sau se vor

perpetua acţiunile respective, „ne rezervăm dreptul de a lua măsuri contramăsuri sau

avertismente foarte clare şi foarte dure".

În general printr-o reacţie la un protest, în ultima parte, statele îşi rezervă dreptul de a

lua contramăsuri pentru a restabili legalitatea.

Protestul, ca regulă generală, nu poate fi făcut în mod valabil decât față de o

încălcare a dreptului internaţional. In momentul în care se consideră că printr-un anumit

comportament un stat a încălcat o normă de drept internaţional, atunci statul lezat poate

întreprinde un demers diplomatic sub formă de protest. El nu se poate efectua atunci când nu

au fost respectate normele de curtoazie sau atunci când este vorba de acţiuni de ordin politic.

159

În practică se acceptă şi ideea unui protest anticipativ, adică în perspectiva unor

violări posibile ale dreptului internaţional, care nu au avut încă loc. În acest sens se poate face

un protest în care să se atragă atenţia că dacă se va lua o anumită măsură, ea va reprezenta o

încălcare a normelor dreptului internaţional cu consecinţe foarte grave.

Ca formă de demers diplomatic, protestul este făcut de către un stat lezat dar se

acceptă că şi alte state în afară de victima directă, cele care consideră că i-au fost încălcate în

orice mod drepturile, se pot asocia protestului sau pot face demersuri în mod distinct pe

aceeaşi temă.

Mijloace scrise ale acţiunii diplomatice

a) Corespondenţa diplomatică externă

Corespondenţa diplomatică poate fi transmisă cu ocazia efectuării unui demers

diplomatic şi se poate transmite prin curieri speciali sau chiar prin poşta obişnuită. De obicei

ea se realizează prin documente care în mod generic pot fi numite note diplomatice.

Notele diplomatice sunt de fapt toate comunicările oficiale pe care un stat sau

organizaţie internaţională le adresează altui stat sau altei organizaţii internaţionale.

Câteva categorii concrete de documente diplomatice care se folosesc drept note

diplomatice.

- Cea mai cunoscută, cea mai larg răspândită, cea mai des uzitată este nota verbală.

Nota verbală este o comunicare scrisă care se face pe o hârtie cu antetul instituţiei care o

elaborează. Nota verbală nu se adresează nimănui, ea este redactată la persoana a treia şi nu

se semnează. Conţine de obicei anumite formule tip de introducere şi de încheiere.

Nota verbală, deşi nu se semnează, poartă întotdeauna la sfârşitul textului comunicării

o apostilă, iniţialele celui care a redactat nota verbală şi o ştampilă a instituţiei de la care

provine pentru a preveni adăugarea unor elemente care nu au fost incluse iniţial.

Formula folosită în practica noastră este: „Ministerul Afacerilor Externe (Ambasada

României) la ... prezintă salutul său Ministerului Afacerilor Externe sau ambasadei respective

şi are onoarea de a-i comunica următoarele: ... textul propriu-zis al comunicării". Se observă

că formula de adresare este la persoana a treia. La încheierea textului se foloseşte o formulă

de încheiere care de obicei în sistemul nostru este: „Ministerul Afacerilor Externe (ambasada)

foloseşte acest prilej pentru a reînnoi ambasadei sau ministerului asigurarea înaltei sale

consideraţiuni". După care se apostilează, se pune ştampila şi aceasta este garanţia că acesta

este textul oficial care a fost transmis.

160

Nota verbală este cea mai uzitată formă de corespondenţă diplomatică între ambasade

şi ministerele de externe sau alte instituţii, în general ambasadele o folosesc chiar şi atunci

când intră în corespondenţă cu alte instituţii decât ministerele de externe.

- Un alt tip foarte important de document scris al corespondenţei diplomatice

îl reprezintă nota circulară.

Nota circulară este de fapt o notă cu acelaşi conţinut, cu un conţinut similar, pe care

ministerele de externe o trimit mai multor ambasade atunci când fie doresc să comunice

anumite elemente care privesc mai multe ţări, fie doresc să le invite la o anumită acţiune

folosind această modalitate de comunicare, respectiv, nota circulară.

- Mai există si altă categorie de documente diplomatice scrise care este reprezentată

de schimbul de note verbale cu conţinut identic care sunt folosite pentru a încheia un acord.

Este o modalitate simplificată de a încheia acorduri internaţionale printr-un schimb de

note verbale. Una dintre părţi, cea care iniţiază acordul respectiv, trimite o notă verbală, iar

cealaltă parte îi confirmă primirea notei verbale, îi redă tot conţinutul pe care 1-a avut nota

verbală şi în final, exprimă acordul ca această notă verbală împreună cu răspunsul să

constituie un acord internaţional. Este o formă simplificată care nu mai trece prin toată

procedura de încheiere a unui acord internaţional.

- Alt tip de document de corespondenţă diplomatică îl reprezintă nota semnată.

Nota semnată este deja un document mai solemn, un document care este adresat

ministrului de externe, un document care este semnat de expeditor. El este redactat la

persoana întâia, cu formule de politeţe care ţin seama de limbă si, sigur, de situaţia la care se

referă nota respectivă. Nu pot fi nişte formule extreme de politeţe pentru că subiectul este de

regulă foarte dur.

- Un alt tip de document de corespondenţă diplomatică este scrisoarea personală.

Scrisoarea personală este adresată ministrului de externe şi este semnată de expeditor,

dar este mai puţin formală decât nota semnată. Ea trebuie să aibă la bază o relaţie deja

stabilită. Desigur, nu se poate scrie o scrisoare personală ministrului de externe al unei ţări, de

exemplu, dacă expeditorul nu 1-a întâlnit cel puţin o dată, dacă nu a avut un minim de relaţie

înainte de a se angaja în corespondenţa respectivă. Faţă de celelalte documente prezentate

până acum, scrisoarea personală nu angajează statul sau organizaţia respectivă, ci numai pe

cel care a scris-o şi a semnat-o, respectiv, pe expeditor. Fiind vorba despre un ambasador,

reprezentantul unui stat, ea nu angajează statul pe care îl reprezintă persoana respectivă.

- Un alt tip de corespondenţă diplomatică scrisă este nota colectivă.

161

Nota colectivă este o formă deosebit de solemnă, prin care mai mulţi reprezentanţi

diplomatici ridică o problemă care îi afectează pe toţi. O asemenea notă colectivă poate fi

semnată de către toţi reprezentanţii diplomatici care se alătură acestui demers şi, în acest caz,

ea este prezentată într-o audienţă comună la care participă toţi semnatarii şi poate fi şi sub

foma unor note separate, care însă se transmit simultan, în aceeaşi zi, pentru ca demersul să

fie considerat un demers colectiv.

- Nota identică este tot un demers colectiv, mai puţin solemn decât nota colectivă.

Este vorba pur şi simplu de note verbale sau de alte note cu conţinut identic şi care sunt

transmise de mai mulţi reprezentanţi.

- Un alt tip de corespondenţă diplomatică, răspâdit foarte mult în ultimul timp,

inclusiv în administraţia românească post revoluţionară, este aide memoire-ul, cunoscut

si sub denumirea de pour memoire sau pro-memoria. Scopul acestui document este de a

rezuma o problemă care a fost discutată sau care urmează a fi prezentată, pentru a evita

erorile, pentru a evita ca în urma discuţiilor părţile respective să plece cu impresii sau chiar

cu elemente diferite. Aide memoire-ul nu este semnat si nu conţine formule de curtoazie, de

deschidere sau de încheiere.

Una dintre formele de aide memoire care sunt folosite, mai ales în sistemul anglo-

saxon, este cel care se numeşte „talking points". Acesta este de asemenea un document

nesemnat, un document care nu conţine niciun fel de formule de curtoazie, dar care este

folosit pentru a însoţi un demers oral, pentru a se asigura că ceea ce s-a comunicat este corect

receptat.

Acest sistem de talking points este folosit pe larg de către statele care au ambasadori

politici, numiţi pe criterii politice, situaţie în care ambasadorul, nefiind diplomat de profesie,

chiar dacă are dosarul bine pregătit înainte de audienţă, există riscul să spună anumite lucruri

pe care nu trebuia să le spună, să spună anumite lucruri greşit sau să nu spună lucruri pe care

ar fi trebuit să le comunice şi atunci, de foarte multe ori, după încheierea discuţiei se

înmânează chiar această hârtie pe care a avut-o ambasadorul. De regulă, el vine cu o hârtie pe

care o are în faţă si prezintă oral lucrurile, pentru ca demersul să nu fie foarte solemn, iar la

sfârşit înmânează textul scris.

- Memorandumul reprezintă un alt tip de document scris al acţiunii diplomatice şi

este de obicei folosit pentru a prezenta poziţia statului pe o anumită problemă. Prezentarea nu

ţine de o anumită lungime a documentului, deci poate fi prezentată pe larg, mai amplu,

problema respectivă. De obicei, el prezintă foarte argumentat şi detaliat, dacă este posibil,

complet poziţia statului într-o anumită problemă conţinând şi argumente, date istorice şi

162

statistici, adică tot ceea ce este nevoie pentru ca poziţia unui stat, pe o anumită temă

specifică, să fie foarte clar prezentată. Uneori este folosit şi în alte scopuri, spre exemplu,

propunerea Finlandei pentru convocarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare din

Europa, care a condus la adoptarea Actului Final de la Helsinki a fost transmisă tuturor

statelor care au fost invitate sub forma unui memorandum al guvernului finlandez cu privire

la convocarea unei conferinţe europene pentru securitate.

- Un alt tip de document diplomatic îl reprezintă cartea albă.

Cartea albă, ca şi memorandumul, ca şi aide memoire-ul, este folosită tot pentru a face

prezentări cât mai mari, cât mai cuprinzătoare pe o anumită temă.

Ca exemplu, Ministerul de Externe al României, în primăvara anului 1997 a elaborat

o Carte Albă intitulată „România şi NATO" care, în perspectiva reuniunii de la Madrid, era

concepută să fie un document care să justifice sau să dea argumente pentru cererea României

de a fi admisă în NATO. Ea conţine şi prezentări despre România, care din cele mai vechi

timpuri a fost o ţară europeană atât din punct de vedere geografic, cât şi cultural şi economic,

conţinând argumente detaliate. Aceste tipuri de prezentări sub formă de Carte Albă se fac şi

de alte ministere, fie pe o anumită temă specifică, fie pe teme mai generale. Asemenea

documente se fac publice, ele fiind destinate atât opiniei publice şi mass-mediei interne şi

internaţionale, cât şi guvernelor statelor străine.

- Ultimul tip de document diplomatic, un document foarte durii reprezintă

ultimatumul.

Ultimatumul este un document diplomatic prin care se exprimă o poziţie ultimă şi

irevocabilă. De obicei, ultimatumul cere celui căruia îi este adresat, statului căruia îi este

adresat, adoptarea urgentă sau imediată a unor măsuri şi exprimă direct sau mai voalat

ameninţări cu utilizarea tuturor mijloacelor, inclusiv cu folosirea forţei dacă aceste măsuri nu

vor fi adoptate, nu vor fi luate.

Într-un ultimatum se cere şi un răspuns imediat, un răspuns din partea statului căruia îi

este adresat tocmai pentru că acest răspuns este necesar în vederea adoptării măsurilor de

ameninţare, de retorsiune, care sunt, de obicei, evocate.

Ca exemplu, ultimatumul URSS-ului (26-27 iunie 1940) privind cedarea Basarabiei,

Bucovinei de Nord şi a ținutului Herța, prezentat ambasadei României de la Moscova,

respectiv, ambasadorului Grigore Gafencu. Aces: document a fost un ultimatum extrem de

clar, care cerea retragerea imediată a autorităţilor române şi a armatei române din aceste

teritorii şi făcea referire directă la faptul că în caz contrar URSS va interveni cu forţele sale

armate pentru realizarea alipirii teritoriilor respective. Au fost, în acel moment istoric dificil

163

din istoria noastră, mai multe încercări în Consiliul de Coroană şi li nivelul guvernului de a

da un răspuns care să mai amâne adoptarea unei asemenea decizii, dar ele au fost respinse de

partea sovietică, iar rezultatul este situaţia de astăzi. România s-a retras din teritoriile

respective, decizie care a fost contestată ulterior, considerându-se că prin această retragere

ne-am fi privat de un argument foarte important la Conferinţa de Pace de la Paris. Sigur,

astăzi se pot face evaluări în legătură cu ce-ar fi trebuit să fie făcut într-o anumită situaţie, dar

este mult mai greu să fii în situaţia respectivă şi să fii obligat atunci să iei o decizie într-un

anumit context internaţional nefavorabil, cum era şi contextul respectiv, mai ales că

ultimatumul în cauză era o consecinţă a Pactului Ribbentrop - Molotov semnat de Uniunea

Sovietică cu Germania la 23 august 1939, iar presiunile au venit din ambele părţi, nu numai

din partea Rusiei.

b) Corespondenţa diplomatică internă

Pe lângă documentele diplomatice amintite mai sus, care sunt documente utilizate în

raporturile dintre oficiile diplomatice şi ministerele de externe ale statelor acreditare, sau între

misiunile diplomatice şi secretariatele organizaţiilor internaţionale, există si o corespondenţă

diplomatică internă care se foloseşte în acordurile dintre ambasade şi ministerul lor de

externe, dintre ambasadă şi ţara pe care o reprezintă, respectiv autorităţile cu putere de

decizie ale ţării pe care o reprezintă.

Care sunt aceste tipuri de corespondenţă internă?

- în primul rând sunt telegramele, fie cifrate, fie în clar, care se pot transmite prin cele

mai diverse mijloace, prin radio, prin telex, prin computer, etc. Telegramele sunt cifrate, fiind

nevoie de un sistem de decriptare pentru a le putea decodifica şi a înţelege ce scrie în ele, sau

se pot transmite în clar, text obişnuit.

Telegrama este prin definiţie un document care trebuie să fie foarte scurt şi foarte

concis. Ea nu este un document care se întinde pe mai multe pagini, În general, o telegramă

trebuie să aibă sub o pagină sau maximum o pagină, În momentul în care devine un document

prea lung ea nu poate avea forma unei telegrame. Avantajul telegramei este că, potrivit

regulilor Ministerului Român de Externe, telegrama trebuie să fie trimisă întotdeauna

destinatarului (persoanei respective) căruia îi este adresată. Ea se poate adresa, cu acelaşi text,

mai multor persoane.

- Din ce în ce mai mult se foloseşte acum în corespondenţă şi poşta electronică, fie

parolată, fie în clar, aşa-numitul sistem de infograme, pe care îl foloseşte şi ministerul de

externe, care sunt comunicări ale ambasadelor cu ministerul şi invers. Ele au avantajul

164

de a ajunge foarte rapid, practic instantaneu, direct la destinatar, cu posibilitatea de a

transmite mai multor persoane acelaşi mesaj.

- Un alt tip de corespondenţă internă sunt scrisorile şi adresele, pe care şi

ambasadele şi ministerele de externe le trimit unii altora. Scrisorile şi adresele se transmit

prin intermediul poştei obişnuite, publice, prin intermediul curierilor diplomatici, a unor

curieri ocazionali, iar în sistemul nostru s-a folosit şi se foloseşte si astăzi sistemul

curierilor TAROM, prin comandantul unor aeronave.

- Un alt tip de corespondenţă îl reprezintă scrisorile circulare. Scrisorile circulare

sunt adresate de ministerul de externe ambasadelor, pe care le informează asupra anumitor

aspecte, conţinând strict probleme pe care le consideră ca având relevanţă pentru activitatea

diplomatică, fie le cere anumite informaţii, sau le solicită să întreprindă anumite acţiuni pe

care ministerul le consideră necesare. Se pot redacta şi sub formă de telegrame circulare care

se trimit mai multor oficii şi au avantajul de a le putea transmite unui număr foarte mare de

ambasade, practic tuturor ambasadelor care au posibilitatea de comunicare cu ţara.

Spre exemplu, în problemele crizei irakiene, a problemelor Orientului Mijlociu, sau a

situaţiei din Afganistan, se transmite o circulară către ambasade ca ele să cunoască

elementele legate de stadiul unor probleme, de evoluţiile acestora, astfel încât să le poată

utiliza în contactele lor.

- O altă formă de corespondenţă internă o reprezintă rapoartele.

Rapoarte au constituit şi constituie şi astăzi una dintre cele mai importante forme de

activitate diplomatică. Ele pot fi rapoarte finale la încheierea de misiuni, în care ambasadorul

sau un alt diplomat prezintă un raport de activitate, care nu este limitat la activitatea sa, ci la

cea a misiunii în ansamblul său. Un raport conţine şi aprecieri în legătură cu dezvoltarea

relaţiilor respective de care el s-a ocupat pe domeniul lui şi poate conţine şi o listă de

persoane care să fie contactate pentru rezolvarea problemelor respective.

Există şi posibilitatea ca unele rapoarte de sfârşit de misiune să fie întocmite şi de

personalul care nu este angajat. Soţiile ambasadorilor pot face, de exemplu, asemenea

rapoarte care să folosească succesorilor pentru a le prezenta anumite elemente de interes,

conţinând orice informări care pot fi utile succesorilor lor.

Pe lângă aceste rapoarte de încheiere de misiune există şi rapoarte pe teme specifice.

Acestea nu sunt elaborate la încheierea misiunii, ci sunt elaborate în măsura în care

diplomatul sau oficiul respectiv consideră că tema este suficient de importantă ca să facă

obiectul unui asemenea document.

165

Există foarte multe cazuri când aceste rapoarte au o circulaţie extinsă şi pot juca un

rol efectiv în adoptarea unor decizii privind relaţiile cu ţara respectivă, fie pe o temă dată fie

în general.

Ele sunt uneori mici opere de artă şi la Ministerul Afacerilor Externe există un fond

de arhivă special, care a fost creat în timpul mandatului şi din iniţiativa ministrului de externe

George Macovescu, care era de profesie scriitor, în care s-au colectat toate rapoartele

elaborate de diplomaţii români care erau de profesie scriitori sau poeţi, începând de la de la

Vasile Alecsandri până în prezent. Este un fond dintre cele mai interesante, pentru că

diplomaţii respectivi, care luau în serios scrisul chiar şi atunci când făceau nişte rapoarte,

reuşeau prin maniera în care le elaborau să facă aceste documentele foarte interesante de citit,

unele fiind adevărate opere de artă.

Pregătirea actelor de către misiunile diplomatice

- Nota informativă

- Nota de convorbire

- Scrisoarea politică

- Caracteristicile politice

- Raportul anual de activitate al mişunii

Nota informativă

Este raportul activităţii misiunii diplomatice expediat centralei care conţine informaţia

cerută de instanţa centrală. Constă în orice material analitic pregătii de către misiunea

diplomatică şi expediat centralei, despre evenimentele importante din ţara de reşedinţă: vizite,

congrese ale partidelor, alegeri. adoptarea unor legi importante, remanieri guvernamentale,

conferinţe internaţionale târguri şi expoziţii etc. considerate suficient de importante pentru a

informa centrala. In pregătirea notei informative, misiunea diplomatică trebuie să dea dovadă

de o responsabilitate deosebită, iar documentul trebuie să fie pregătit, redactat şi expediat la

momentul oportun, în timpul necesar. Dacă este vorba despre o vizită şi dacă se abordează

tema statului acreditant, nota informativă se expediază în principiu în aceeaşi zi, cel târziu a

doua zi, dacă se consideră util, se apelează telefonic.

În întocmirea notei informative distingem următoarele etape:

- ambasadorul primeşte însărcinarea de la MAE şi o repartizează

diplomatului însărcinat cu domeniul de activitate respectiv: politic, economic, cultural,

militar etc. Diplomatul care întocmeşte nota trebuie să înţeleagă sarcina şi să cunoască

evoluţia problematicii în cauză, actualizată la zi.

166

-întocmirea notei informative. Cele mai complexe activităţi pentru care se întocmesc

note informative sunt vizitele. Diplomatul care întocmeşte nota trebuie să culeagă şi să

prelucreze informaţiile referitoare la vizită. Acestea se sintetizează într-o succesiune logică şi

coerentă, făcându-se referiri la programul vizitei, modul de desfăşurare a fiecărei activităţi în

parte, inclusiv desfăşurarea eventualelor conferinţe de presă, În pregătirea vizitelor se

colaborează strâns cu ministerul de externe din statul acreditar. Sunt importante de analizat şi

raportat reacţiile mass-media din ţara respectivă şi din alte ţări referitor la evenimentul

respectiv, precum şi eventualele ecouri din mediile politic, economic, cultural etc.

-concluzia - fiecare notă trebuie să conţină cele mai semnificative consecinţe, precum

şi recomandări pentru direcţiile ulterioare de acţiune diplomatică şi de orice altă natură.

Notele informative sunt documente de activitate cotidiană a misiunii diplomatice, de aceea se

admite să se facă aproximativ 2-3 pe săptămână.

Notele de convorbire

Nota de convorbire este documentul pe care un diplomat dintr-o misiune diplomatică

îl întocmeşte în urma unei întâlniri cu un oficial din statul de reşedinţă sau de către diplomaţii

din centrală în urma întâlnirii cu diplomaţi acreditaţi în acea ţară. De asemenea, ea poate fi

rezultatul întâlnirii dintre diplomaţi aparţinând unor ţări diferite, dar acreditaţi în aceeaşi ţară.

Asemenea întâlniri pot avea loc din motive foarte diferite şi pe subiecte, de asemenea foarte

diverse.

Dacă e vorba de autorităţile ţării de reşedinţă, se abordează diferite aspecte de

colaborare bilaterală si multilaterală, iar dacă e vorba despre întâlnirile între diplomaţii dintre

misiunile diplomatice se abordează aspecte de colaborare bilaterală fie de colaborare în

monitorizarea situaţiei interne şi politicii externe. Dacă în invitaţia pentru o întâlnire nu este

prezentată agenda discuţiilor, atunci diplomatul respectiv trebuie să fie pregătit pentru orice

subiect. Se abordează cele mai diverse aspecte pe colaborarea bilaterală.

Categoriile de întrevederi pot fi:

- la solicitarea statului acreditant;

- la indicaţia MAE a statului acreditant;

- la iniţiativa MAE a statului acreditar;

- cu autorităţile ţării de reşedinţă la iniţiativa acestora;

- cu autorităţile ţării de reşedinţă la iniţiativa proprie;

- cu omologii din ambasade la iniţiativa proprie şi la iniţiativa lor;

- la reuniuni, conferinţe;

- la recepţii;

167

- ocazionale;

-la târguri, expoziţii, lansări de carte, competiţii sportive, chiar dacă este una

ocazională, dar s-au abordat subiecte importante.

Pregătirea întrevederii:

-este important ca înainte de întrevedere să se specifice subiectul şi omologul;

- se face o documentare premergător întrevederii se contactează centrala MAE pentru

a cunoaşte noutăţile pe domeniul de referinţă;

- se analizează informaţiile în detaliu;

- se stabileşte din timp limba în care vor avea lor discuţiile;

- se studiază cât mai detaliat datele referitoare la interlocutor(i);

- se pregătesc cărţi de vizită care să fie oferite interlocutorilor;

- se pregătesc detalii suplimentare colaterale, dar apropiate de subiect (de exemplu, o

curiozitate a ţării etc.) spre a fi abordate la sfârşitul discuţiei dacă mai este timp, astfel se

captează atenţia şi bunăvoinţa audienţei, iar atmosfera devine mai destinsă;

- se analizeaăă itinerarul de deplasare si locul întâlnirii, pentru a nu întârzia la

întrevedere. Punctualitatea arată respectul pentru interlocutori.

Desfăşurarea întrevederii urmează următorul algoritm:

- schimbul de cărţi de vizită;

- adresarea de formule de curtuoazie;

- se relatează succint problema de interes, care se doreşte abordată sau eventual

clarificată.

Durata unei întrevederi obişnuite este de aproximativ 30-40 de minute.

Informaţiile clasificate - atât în nota informativă, cât şi în cea de convorbire caracterul

informaţiilor conţinute dau caracterul documentului. Pe timpul discuţiilor cu diplomaţii

străine vor putea fi abordate informaţii cu caracter confidenţial numai în măsura aprobării

prealabile obţinute din partea centralei şi în general acest lucru se face în cazul relaţiilor

instituţionalizate în interiorul NATO şi UE, atât în plan multilateral, cât şi bilateral sau în alt

format.

La întrevederea se solicită ceea ce se doreşte a se clarifica, apoi omologul va prezenta

informaţiile sale aşa cum el doreşte, coform mandatului pe care îl are. Se ascultă cu atenţie

punctele de vedere exprimate, fără ca în general să se insiste prea mult asupra detaliilor.

Chiar dacă informaţiile obţinute sau răspunsurile date sunt nesatisfăcătoare, trebuie păstrată o

atmosferă cordială şi se evită crearea de tensiune în timpul discuţiilor.

168

La întrevederi, dacă diplomatul nu are asistent, trebuie să memoreze esenţialul din

ceea ce i-a spus omologul său. De regulă se iau notiţe. Dacă se fac declaraţii cu caracter

oficial, se exprimă poziţia autorităţii competente pe o anumită problemă, iar dacă exprimarea

nu este suficient de clară, cel care a exprimat punctul de vedere respectiv este rugat să repete,

întrevederea trebuie să fie un dialog şi nu un monolog, iar atunci când se consideră că a venit

timpul să încheierii discuţiilor, se abordează subiectul relaxant, conform celor arătate mai sus.

La sfârşitul notei de convorbire se vor scrie date despre diplomatul cu care a avut loc

convorbirea, cu referire la studiile acestuia, vechimea în serviciu, diferitele posturi ocupate, în

succesiunea lor si orice alte date de interes despre acea persoană. Nota de convorbire se

redactează la persoana I singular.

La sfârşit se includ concluziile, se redactează în 3-4 exemplare, se semnează şi se

predă ambasadorului. Ţările cu tradiţii în diplomaţie atrag atenţia la conţinutul analitic al

notei, în special asupra conţinutului concluziilor şi propunerilor care se formulează la finalul

notei. Acestea trebuie să fie în egală măsură sintetice, dar şi analitice şi să aibă un caracter

prospectiv.

Nota de convorbire, dacă a purtat un caracter cu momente importante în relaţiile

bilaterale, se anunţă imediat ambasadorului. După întrevedere se începe aşternerea pe hârtie a

momentelor importante. Operativitatea în redactarea notei de convorbire este importantă,

ambasadorul trebuind să cunoască în timp oportun evoluţia şi stadiul tuturor problemelor

gestionate la nivelul ambasadei.

Scrisoarea politică

Este un document de importanţă majoră, pregătit de misiunile diplomatice. El, de

obicei, se redactează atunci când în ţara de reşedinţă au avut loc evenimente de anvergură, de

exemplu:

- alegeri parlamentare, s-a schimbat spectrul politic;

- schimbarea orientării politice;

- tendinţe noi în raporturile bilaterale şi multilaterale (politice, militare, culturale,

economice etc.);

- transmiterea portretul politic al noului şef al statului.

Scrisoarea politică, spre deosebire de nota informativă, este un document care, după

ce este analizat de MAE, este urmat de adoptarea unor măsuri suplimentare în relaţiile

bilaterale. Scrisoarea politică trebuie să fie foarte bine documentată. Pentru aceasta se

utilizează toate sursele valabile (biografiile personalităţilor, articolele din mass-media,

169

materialele furnizate de ţara de reşedinţă, chiar se pot solicita întrevederi în care se solicită

furnizarea de informaţii despre personalităţi, evenimente şi alte elemente de interes).

Specificul scrisorii politice constă în redactarea ei. Acest lucru este încredinţat

diplomaţilor de rang înalt, sub îndrumarea ambasadorului. Materialul este structurat

pe capitole, este scris în regim semiconfidenţial, iar după ce s-a redactat, documentul se

discută, se face schimb de opinii privind posibilităţile de optimizare. Concluziile sunt mai

elaborate decât cele din nota informativă, ele fiind punctul forte şi esenţa scrisorii. După

redactare se semnează de către ambasador si se expediază cu griful confidenţial. Se trimite

personal ministrului afacerilor externe. Ministrul o analizează, iar direcţia generală

competentă o valorifică şi dacă este necesar trimite un răspuns ambasadei ce a redactat-o.

Caracteristicile politice

Caracteristicile politice se redactează atunci când are loc o schimbare a guvernului, fie

ca urmare a alegerilor, fie ca urmare a remanierilor. Scopul este de a prezenta noile

personalităţi politice (cu toate detaliile posibile) şi, totodată, de a trimite centralei evaluări

pertinente referitoare la liniile probabile de conduită ale acestora, a modului în care vor fi

influenţate relaţiile bilaterale, cât si posibilele şi probabilele modificări în politica externă şi

internă a statului de reşedinţă. Caracteristicile politice au aproximativ acelaşi conţinut ca şi

scrisoarea politică doar că volumul e mai mic de 2 - 3 ori, conţinutul fiind mai sintetic decât

cel al scrisorii politice. Aceste caracteristici sunt necesare pentru pregătirea dosarelor pentru

întâlnirile bilaterale la diferite niveluri.

Raportul anual de activitate al misiunii

Raportul anual este documentul principal emis într-un an, în care se relatează despre

activitatea misiunii diplomatice pe parcursul perioadei calendaristice respective. Este

documentul de cea mai mare responsabilitate şi care necesită implicarea tuturor membrilor

misiunii diplomatice cu funcţii diplomatice si nediplomatice (ex. şeful cancelariei, directorul

administrativ, contabilul).

Documentul trebuie expediat în timp util, el trebuind să fie veridic şi imparţial.

Raportul anual se redactează la sfârşitul anului calendaristic, la indicaţia MAE, pregătirea si

conceperea sa începând cu aproximativ 2,5 luni înainte de sfârşitul anului. Aproximativ pe la

15 octombrie MAE expediază către ambasade, consulate generale, reprezentanţe permanente,

o notă circulară cu conţinut identic, în care se indică forma de alcătuire a raportului anual, o

schiţă de plan care include: volumul - 30-35 pagini, organizate în 7-8 capitole. Sunt

specificate şi caracteristicile de tehnoredactare a documentului, fontul, caracterele,

intervalele, data limită a prezentării fiind de obicei înainte de 25 decembrie.

170

Şeful misiunii diplomatice convoacă personalul şi în funcţie de responsabilităţi, le

repartizează capitolele respective, deoarece sunt 3-4 diplomaţi implicaţi în redactare, cărora

le revin cea 2-3 capitole, conform domeniilor de care au fost responsabili în cursul anului.

Raportul este alcătuit din :

Preambul: 1/2 pagina, în care se specifică despre documentele care au stat la baza

activităţii misiunii diplomatice pe parcursul anului: instrucţiuni, legi, regulamente etc.

Capitolele:

1. Situaţia politică internă: problemele sociale, dacă au fost alegeri, evenimente

politice importante; relaţiile preşedinţiei, parlament, guvern, remaniere, parteneri politici etc.

2. Situaţia economică internă a ţării de reşedinţă: care sunt problemele, rata

inflaţiei, valuta, numărul de şomeri, relaţiile externe economice - parteneri, activitatea în

organismele economico-financiare internaţionale.

3. Politica externă a ţării de reşedinţă - monitorizarea politicii externe bilaterale.

4. Relaţiile politice bilaterale:

- relaţiile economice bilaterale;

- relaţiile în domeniul educaţiei, culturii, turismului, sănătăţii.

5. Activitatea consulară — va mai fi cuplată de un raport mai detaliat care va fi

expediat la sfârşitul lunii ianuarie, deoarece nu poate fi relatată toată activitatea anuală.

6. Activitatea ambasadei — câte delegaţii au venit în statul acreditant şi în cel

acreditar, câte note informative şi de convorbiri, câte delegaţii au fost, ce asistenţă li s-a

acordat, se specifică despre articolele din presă mai relevante, recepţiile organizate şi cele la

care s-a participat, unele ţări indică situaţia militară.

7. Baza tehnico materială si situaţia financiară — contabilul şi directorul

administrativ sunt responsabili de elaborarea acestui capitol.

8. Concluzii şi propuneri — fiecare compartiment trebuie să sfârşească cu

concluzii, dar acest capitol special este al concluziilor în ansamblu - se fac de asemenea,

prognoze ale relaţiilor bilaterale pentru anul următor şi se solicită sprijin pentru ambasadă.

După ce s-a scris, se redactează textul de către ambasador şi 1-2 diplomaţi, pentru a se

aduce la acelaşi stil, uneori au loc 2-3 redactări, se atrage atenţia MAE să nu prevaleze unul

sau alt compartiment.

La 25 decembrie se semnează şi se menţionează CONFIDENŢIAL şi se expediază la

centrala ministerului de externe.

Raportul anual este primit de ministrul afacerilor externe care îl repartizează direcţiei

generale de profil. Directorul general şi directorul direcţiei cu atribuţii pe spaţiul respectiv şi

171

expertul pe ţara respectivă le analizează, iar în planul de lucru pentru anul următor se vor

include propunerile MAE ce se includ în avizul la raportul anual al Ambasadei (de ex.

amplificarea activităţii în vederea creşterii exportului, semnării unor acorduri etc.).

Misiunile acreditate prin cumul efectuează raportul anual, dar cu aceeaşi schemă,

raportul prin cumul fiind separat.

DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA NEGOCIERILOR

Definirea negocierilor

Etimologie şi uz. Originea cuvântului dezvăluie esenţa negocierilor, În limba latină

negotium înseamnă treabă de făcut, ocupaţie, afacere, pentru ca negotiatio să fie afacere

mare, iar negotiator comerciant sau bancher. Chiar şi astăzi este suficient să intri într-un

magazin oriental de covoare, unde esti invitat în camera din spate la un pahar de ceai sau la o

ceaşcă de cafea, ca să înţelegi caracteristicile unui proces de negociere premergător unui act

de vânzare-cumpărare: măsura credibilităţii şi interesului real al părţilor disponibilitatea spre

concesii, evaluarea calităţii mărfii şi a potenţialului de plată, bluff-ul şi ameninţarea cu

părăsirea magazinului în care vânzătorul te recheamă din uşă, şi altele. Regăsim importanţa

formulei finale, de acord, în care interesele se echilibrează într-o soluţie marfă-preţ reciproc

satisfăcătoare şi avantajoasă, în acestea din urmă, întrebarea cât oferi sau dai? este tot atât de

importantă ca si cea de cât obţii sau capeţi?. Negocierea este un proces oscilator în jurul unui

punct ce reprezintă o echivalare de interese şi o armonie de satisfacţii, un act de mutuală

gratificare.

Sublinierea înrudirii cu comerţul este utilă, întrucât negocierea își dezvăluie astăzi

numai ultima trăsătură şi anume alternativa la conflictul violent şi mai puţin practica milenară

a acomodării intereselor prin definirea unui obiectiv comun. Negocierea este mai veche decât

diplomaţia. Se poate bănui că în trocul dintr-o cremene de piatră şi un corn ascuţit de căprior

s-a comis un act de negociere, În orice caz, faptul că statele au practicat negocierea cu

precădere în stingerea disputelor şi conflictelor născute de pretenţia posesiei sau supremaţiei

asupra unui singur bun greu divizibil, precum: suveranitate, dominaţie, teritoriu, au dat

preferinţă sensului negocierilor drept mijloace de continuare a războiului la masa tratativelor,

încercând să impună interese unilaterale, invocând ameninţarea recurgerii la forţă şi bizuindu-

se pe raportul inegal al puterii. Toate negocierile de pace la sfârşitul războaielor sau

negocierile interbelice poartă acest semn distorsionat al inegalităţii dintre părţi, în contrast cu

negocierea comercială care presupune un minimum de egalitate, precum şi existenţa unui

interes potenţial comun.

172

Din sectorul privat comercial, negocierile au intrat în sfera statelor, fiind atribuite unei

profesiuni distincte (si aceasta foarte veche) a diplomaţiei.

Definiţii. Cele mai cunoscute scrieri consacrate negocierilor, în trecut, se referă la

negocierile diplomatice. Din funcţiunile clasice ale diplomaţiei (reprezentarea, informarea,

promovarea intereselor strategice, economice, culturale, protecţia cetăţenilor şi negocierea),

în practica diplomatică negocierea a fost activitatea ascendentă, recunoscută treptat ca esenţă

a diplomaţiei, iar diplomatul bun a fost din ce în ce mai mult confundat cu negociatorul abil.

Negocierile, ca manifestare tipică şi esenţă însăşi a metodei diplomatice, nu sunt plasate

pentru autorii moderni în inima activităţii diplomatice, deşi purtătorii de cuvânt ai scolii

realiste, precum Morgenthau, vor sublinia în continuare metodele tradiţionale ale diplomaţiei,

care au o importanţă vitală pentru o naţiune care îşi promovează cu succes si în mod paşnic

interesele.

Unii autori consideră negocierea drept procesul de abordare a unei dispute sau

situaţii internaţionale prin mijloace paşnice, altele decât juridice sau arbitrale, cu scopul de

a promova o anumită înţelegere, aplanare sau reglementare a situaţiei dintre părţile

interesate (Lall, 1966).

Observăm în această definiţie legătura directă a negocierilor cu disputele sau situaţiile

de criză, ceea ce ne îndepărtează de la negocierea ca expresie a unei situaţii normale, unde stă

în serviciul intereselor comune neameninţate de litigii sau crize. Chiar şi cei care au înţeles

importanţa schimburilor sau a intereselor comune, şi scopul atingerii unui acord, nu scapă de

tentaţia de a menţiona conflictul. După alt autor, negocierile sunt un proces în care propuneri

explicite sunt prezentate în scopul vădit al ajungerii la un acord asupra realizării unui

interes comun în condiţiile prezenţei unor interese conflictuale (Ikle, 1964).

Aceste definiţii sunt influenţate de perioada ce a urmat apariţiei Cartei Naţiunilor

Unite, unde negocierile figurează în art. 23 cu următorul enunţ: Părţile la orice dispută a

cărei continuare este în măsură să pună în primejdie menţinerea păcii si securităţii

internaţionale sunt obligate, înainte de toate, să caute o soluţie prin negocieri, anchetă,

mediere, conciliere, arbitraj, angajament pe cale judiciară, să recurgă la agenţiile sau

acordurile regionale sau la alte mijloace paşnice la alegerea lor (Carta ONU).

Trebuie să reţinem pentru moment importanţa acordată negocierilor ca prim mijloc de

acţiune a statelor, recunoaştere care este imediat diminuată prin legătura exclusivă cu

disputele, şi nu cu orice dispute, ci cu sfera mai restrânsă a disputelor care ameninţă pacea.

Faţă de aceste definiţii, propunem o definiţie mai cuprinzătoare: negocierile sunt procese

competitive desfăşurate în cadrul unor convorbiri paşnice de către două sau mai multe părţi

173

ce acceptă să urmărească împreună realizarea în mod optim şi sigur a unor obiective fixate

în cadrul unei soluţii explicite, agreate în comun (Maliţa, 1970 şi 1975). Termenii conflicte şi

litigii nu mai apar, pentru a nu restrânge o sferă largă în care ele figurează, desigur, într-un

loc important, şi pentru a lăsa spaţiu fenomenelor paşnice ale competiţiei de inspiraţie

economică, cu o fereastră spre aplicarea teoriei jocurilor, care propusese între timp modele

raţionale pentru negocieri.

Negocierile: artă, tehnică sau ştiinţă? Ca orice fenomen social supus cercetării

ştiinţifice, procesul negocierii a inspirat studii şi analize bazate pe metode ştiinţifice. Era

important ca din masa uriaşă de experienţe să fie decelate acele trăsături care au condus la

reuşită şi care, transformate în reguli, ar putea

mări eficienţa negocierilor în viitor. Numeroase ştiinţe le-au abordat din punctul lor

de vedere şi cu metodologia proprie. Există lucrări de istorie a negocierilor ca parte a istoriei

diplomaţiei şi a relaţiilor internaţionale; o psihologie a negocierilor, care, spre deosebire de

istorie, orientată spre circustanțe exterioare şi mediul politic, mută accentul pe actorii

negocierilor; o sociologie a negocierilor, subcapitol nelipsit din sociologia comunicării si a

dialogului, ca și modele formale care fac uz de instrumentul matematic şi de experiența

economică. Toate aceste abordări dovedesc caracterul interdisciplinar al domeniului complex

al negocierilor şi, în măsura în care ştiinţa nu ezită să abordeze orice fenomen observabil,

putem spune că negocierile, ca domeniu interdisciplinar, intră în sfera cercetării ştiinţifice.

Pe de altă parte, rezultatele marilor negocieri scot în evidenţă calităţile personale ale

unor oameni, care, prin intuiţia, talentul şi inventivitatea lor, fac ca o negociere bună să

semene mai mult cu un tablou reuşit, adică mai curând cu o operă de artă, decât cu un produs

fabricat după reguli precise. Negocierile Congresului de la Viena din 1815, la sfârşitul

războaielor napoleoniene, au ca figură centrală pe ministrul francez al afacerilor externe,

Talleyrand, care cu arta sa a reuşit să minimizeze pierderile ţării sale învinse şi chiar să-i

aducă unele avantaje.

Ezitarea între caracterul precis şi clar al negocierilor privite din unghiul ştiinţei şi

componenta mult mai flexibilă, creativă şi novatoare a artei, nu este proprie doar

negocierilor. Există numeroase domenii în care experienţa încercările şi eşecurile, intuiţia

si imaginaţia celor în cauză au ca rezultat tehnici şi procedee care conţin deopotrivă

rezultatele cercetării şi reflecţiei teoretice precum şi vocaţie şi talent personal dezvoltate în

activitatea practică. Ar fi mai precaut a se plasa negocierile în această lumină a unei tehnici

ce renunţă la ambiţia rigorii unei teorii ştiinţifice, dar menţine obiectivul degajării unor

norme practice care măresc eficienţa lor.

174

Atenţia dată negocierilor în secolul nostru este reflectată într-o vastă literatură. Deşi

cu rădăcini mai vechi (Congresul de la Viena) negocierile multilaterale angajând mai mulţi

parteneri, fuseseră umbrite de negocierile bilaterale, dar au ajuns să ocupe principalul loc

după crearea organismelor internaţionale mari (Societatea Naţiunilor după sfârşitul Primului

Război Mondial, Organizaţia Naţiunilor Unite după sfârşitul celui de-al doilea ) Negocierile

sunt tehnica de bază a elaborării de soluţii la marile probleme globale, ajungând să se

diferenţieze după natura temei abordate: negocierile de dezarmare sau limitare a înarmărilor,

negocieri privind dezvoltarea economică, negocieri de mediu şi ecologie, negocieri în

problemele globale: hrană, populaţie, habitat etc. Complexitatea şi realizările lor sunt ilustrate

de căzul negocierilor care au angajat cea 140 de state timp de 13 ani pentru adoptarea unui

regim al mărilor si oceanelor (Law of the Şea). In mod paradoxal, dezvoltarea tehnologiilor

de comunicare rapidă a micşorat gradul de libertate al negociatorilor, legaţi prin fir direct sau

satelit de forul decizional politic care elabora în ţara de origine instrucţiuni detaliate. Un alt

element de rigiditate în negocieri a fost produs de Războiul Rece, de împărţirea lumii în

blocuri militare şi de politica descurajării, cu tot cortegiul de ameninţări cu uzul forţei. Faptul

că războiul nuclear şi uzul armelor de distrugere în masă au fost evitate în această perioadă de

raţiunea liderilor politici denotă faptul că negocierile, în ciuda constrângerilor la care au fost

supuse, au reuşit să oprească cursul evenimentelor la pragul unei catastrofe ireparabile.

Dezvoltarea spectaculoasă a comerţului şi înmulţirea activităţilor economice

transnaţionale au dus la proliferarea negocierilor economice şi comerciale, cu trăsături

proprii. Rundele GATT pentru reducerea tarifelor şi liberalizarea comerţului sunt un exemplu

al acestui domeniu. Sub egida OIC (care a înlocuit GATT), a început în 1999 runda

mileniului.

O altă sursă a împingerii negocierilor în planul actualităţii a fost înfruntarea între

companii şi sindicate, în perioada grevelor numeroase de revendicări salariale, care au însoţit

boom-ul economic postbelic. Sub titlul bargaining theories au fost elaborate lucrări de

expertiză, care urmăreau să îmbunătăţească tactica negociatorilor şi obţinerea unei soluţii

acceptabile pentru ambele părţi. Spre deosebire de negocierile guvernamentale din planul

internaţional, cu caracter multilateral, negocierile între firme şi salariaţi erau strict bilaterale.

De aceea, teoria jocurilor cu doi parteneri s-a dovedit un instrument obiectiv de lucru, căci

prin rezultatele sale matematice oferea un instrument susceptibil de aplicaţii modelare. Creată

de John von Neuman într-un context economic, teoria jocurilor a introdus în vocabularul

negociatorilor concepte ca joc de sumă nulă (în care ambii pot câştiga sau pierde), jocuri de

cooperare, jocuri cu informaţie completă sau incompletă, strategii pure şi mixte şi altele.

175

Teoria jocurilor cu mai mulţi parteneri s-a dezvoltat şi ea, deşi mai puţin concludent, oferind

noţiuni utile în formarea alianţelor, a conexiunii jucătorilor şi a echilibrului. Principalul merit

al modelelor matematice este de a ajuta raţionamentul şi de a dezvălui aspecte uneori ascunse

intuiţiei sau judecăţii comune.

Din teoria jocurilor s-a desprins o metodă mai puţin formalizată, aceea a jocurilor de

simulare, în care negociatorii înainte de a intra în negocierea reală, o simulau prin exerciţii

preliminare, jucând alternativ rolurile actorilor reali.

Elemente noi si de perspectivă. A doua jumătate a secolului trecut şi mai ales primul

deceniu al noului mileniu sunt caracterizate de o accelerare a schimbării în toate domeniile.

La rădăcina schimbării stă progresul ştiinţei manifestat în sporirea fără precedent a

cunoştinţelor, avansul tehnologiilor din care se desprind prin dinamism tehnologiile

informaţiei şi comunicării, reuşita economică a unor regiuni ale lumii şi crearea de centre de

excelenţă, intensificarea reflecţiei asupra problematicii mondiale şi crearea unei noi

solidarităţi pe tema salvării resurselor naturale şi ocrotirii mediului. Direct sau indirect, aceşti

factori au influenţat procesul negocierilor, mărindu-i sfera de aplicaţii, ridicându-i importanţa

şi înzestrându-1 cu proceduri şi tehnici noi.

Să începem prin a constata mărirea numărului de actori ai vieţii internaţionale. Timp

de secole, negocierile erau practicate cu predilecţie de diplomaţii statelor sau ai cetăţilor dacă

ne referim la Grecia antică sau Italia medievală. Nu poate fi uitat nici rolul diplomaţiei şi

negocierilor purtate de Biserică în relaţiile cu puterea seculară, în prezent însă asistăm la

apariţia unor actori noi, atât la un nivel superior (suprastatal), cât şi la un nivel inferior

(substatal), în raport cu statul-naţiune clasic.

Pe un plan superior se produc, modificând competenţele statelor, două procese

puternice: globalizarea şi regionalizarea. Aproape 100 de grupări de state îşi propun azi în

lume să preia o parte din atribuţiile statelor şi să creeze entităţi transnaţionale în special

pentru comerţ, economie, finanţe, dar si pentru circulaţia oamenilor şi serviciilor. Cea mai

avansată este Uniunea Europeană care a elaborat un sistem juridic complicat pentru

integrarea a 27 de state (28 din 2013, prin aderarea Croaţiei), cu perspectiva de a reuni

aproape 30 în următorul deceniu. Acest experiment istoric, consacrat prin moneda unică

europeană, este secondat de apariţia asociaţiilor zonale (America de Nord, zona Pacificului,

ASEAN şi altele) cu grade de integrare diferite, dar cu rezultatul apariţiei unor noi entităţi ale

căror relaţii depind de negocieri continue. Mai mult decât atât, fiecare din aceste entităţi îşi

asigură coerenţa prin transformarea negocierilor în metodă permanentă,

cvasiinstituţionalizată. Toate reuniunile UE. de exemplu, sunt reuniuni de negocieri.

176

Excedând procesul integrării regionale, se află cel al globalizării, ilustrat de irelevanţa

oricărei frontiere, inclusiv a celor pe care regiunile le păstrează în raport cu exteriorul, pentru

fluxurile informaţiei, finanţelor, bunurilor şi persoanelor, a tranzacţiilor şi producţiei. Marea

majoritate a companiilor transnaţionale sunt globale şi nu regionale. Spre deosebire de

integrarea regională încorporată în instituţii, globalizarea nu dispune de instituţii de

reglementare, arbitraj şi coordonare, de gestiune sau guvernantă, dând posibilitatea de

producere a numeroase abuzuri şi având consecinţe negative în plan social, ca mărirea

inegalităţii şi pierderea coeziunii sociale. Niciun pas al globalizării nu se face însă fără

negocieri aprinse într-un sistem de competitivitate ridicată, cu fricţiuni şi obstacole

numeroase.

La nivelul inferior, aproape toate statele efectuează descentralizarea, dând regiunilor

şi oraşelor capacitate de gestiune economică şi administrativă, până la punctul în care ele

intră în nume propriu, sau prin asocieri, în circuitul internaţional. Cine poate nega importanţa

unor oraşe ca Singapore sau Hong Kong, devenite state sau regiuni autonome, în viata

internaţională? Procesul crescând al privatizării nu face decât să mărească numărul de actori

ai sistemului economic internaţional, puţine fiind companiile semnificative din interiorul unei

ţări, neasociate prin capital sau acorduri, cu firme din afara graniţelor.

Clasificarea negocierilor

Din definiţie rezultă o apartenenţă a negocierilor la familia formelor comunicării. Dar

ea este o expresie specială a comunicării, caracterizată printr-un grad crescut de explicitare şi

spre orientarea clară către un obiectiv constând în realizarea unui acord. Există în literatura

contemporană o exaltare a dialogului ca panaceu la orice neajuns ce trebuie remediat. Dar

dialogul nu este decât o cerinţă necesară, dar nu şi suficientă. Există chiar un comportament

tacit al părţilor, care joacă rolul unei negocieri, fără ca dialogul să aibă loc. Este ceea ce am

putea numi protonegocierea, constând din gesturi unilaterale menite să transmită semnalul

unei bunăvoinţe şi a dorinţei unui acord. Fără să se supună unei înţelegeri formale de

exemplu, până în 2001 pe tot parcursul negocierilor pentru dezarmare au existat măsuri

unilaterale de reducere a armamentului sau de încetare a experienţelor nucleare. Forme de

comunicare ce pot fi utilizate în faza de pregătire a negocierii propriu-zise sunt: stabilirea de

contacte (de cele mai multe ori secrete sau discrete), dialogul, conversaţiile (o formă mai

avansată care încă nu presupune un subiect precis), dezbaterile (care au formă fixată),

schimburile de vedere exploratorii si convorbirile (ca o formă şi mai avansată în vederea

orientării spre un scop).

177

Primele trei forme de prenegocieri se practică curent, informai, discret şi neangajând

decât personal pe interlocutori, cu prilejul reuniunilor, meselor rotunde, simpozioanelor sau

conferinţelor ştiinţifice, dar dezbaterile, schimburile de vederi sau convorbirile pot fi mai

oficiale şi confirmate de comunicatele de presă.

În prezent, viaţa academică a profesorilor si cercetătorilor contribuie mi numai

indirect şi ocazional la facilitarea unor negocieri, ci şi instituţional şi continuu. Teoreticienii

negocierilor s-au constituit într-o breaslă, anunţă în buletine activitatea lor, ca de exemplu

PIN (Programul Negocierii Internaţionale) sau formează organisme şi centre permanente,

precum CASIN, având sediul la Geneva.

Cel mai simplu criteriu de clasificare a negocierilor este după domeniul căruia îi

aparţine tema abordată. După subiect, ele intră în marile ramuri ale relaţiilor internaţionale,

politicii, economiei, finanţelor şi mai rar în problemele globale ale omenirii (hrană, sănătate,

habitat, mediu, populaţie şi altele) unde se întocmesc programe internaţionale. Negocierile

devin în cadrul acestor încrengături din ce în ce mai specializate. Astfel CASIN (Geneva) a

organizat o dezbatere asupra negocierilor în materie de preţ al petrolului, iar PIN (Viena) o

alta, cu privire la negocierile de mediu.

Dacă ar exista doar diviziunea după subiect, negocierile ar fi teoretic o masă

fragmentară de activităţi, fiecare ataşată domeniului său. Dar negocierile se clasifică şi după

criterii transversale, care formează clase cuprinzând negocieri de orice natură. Prima şi cea

mai controversată este aceea a caracterului închis sau deschis al lucrărilor. O negociere de

dezarmare va fi mai degrabă închisă publicului, la fel şi una din cadrul Consiliului de

Securitate ONU. Problemele globale sunt negociate însă cu o largă asistenţă a societăţii civile

şi sunt intens mediatizate, zi de zi.

Chiar din prima jumătate a secolului trecut, pe timpul existenţei Ligii Naţiunilor, când

presa şi radioul şi-au extins puterea de informare şi influenţare. iar curentele sociale cereau o

mai largă participare a societăţii civile la politica internaţională, dezbateri aprinse au avut loc

pe tema apărării discreţiei sau necesităţii publicităţii. Profesioniştii au fost de partea feririi

negocierilor de senzaţionalismul presei, Harold Nicholson deplângând diplomaţia televizată.

Intr-adevăr, nu o dată, dezvăluirile unui pas sau al unei concesii au zădărnicit ajungerea la o

soluţie de compromis. Pe de altă parte, absenţa publicităţii poate duce la acorduri

neacceptabile pentru publicul larg, ca în cazul mediului înconjurător.

Negociatorii ştiu că factorul opinie publică atârnă greu în realizarea sau aplicarea unui

acord, dar cred că aceasta nu trebuie să acompanieze ca un spectru fiecare gest sau discuţie de

amănunt. Oamenii politici si negociatorii excelenţi ca Dag Hammarsjold, fostul Secretar

178

General al ONU erau cunoscuţi pentru stilul ermetic al declaraţiilor de presă la care era

obligaţi, devenite aproape indescifrabile. Profesioniştii înclină întotdeauna pentru o atmosferă

cât mai netulburată de indiscreţii şi elemente senzaţionale.

Altă clasificare simplă este după criteriul numărului de participanţi în negocieri

bilaterale şi multilaterale. Ambele au tradiţii vechi. Deşi cele bilaterale au fost predominante

secole întregi, cele multilaterale au fost şi ele practicate, ca de exemplu în Congresul de la

Viena Înl815, unul din cele mai studiate cazuri de către istorici, În secolul trecut, activitatea

numeroaselor organe internaţionale a dus la înmulţirea negocierilor cu mai mulţi parteneri,

până la punctul de a crede că negocierile în care două părţi stau singure faţă în faţă sunt pe

cale de dispariţie. Chiar şi în acest caz, contextul extern este mult mai semnificativ, însoţind,

ca un cor antic comentator, fiecare gest al celor în cauză.

Teoria negocierilor s-a dezvoltat cel mai mult folosind cazul bilateral, atât de frecvent

în domeniul pieţii muncii, după cel de-al Doilea Război Mondial, între patroni şi salariaţi.

Motivul a fost existenţa modelului oferit de teoria jocurilor cu doi parteneri care se preta la

acest tip de negocieri. Avantajele devin nesigure odată ce teoria jocurilor cu mai mulţi

parteneri nu beneficiază de aceeaşi claritate şi precizie, În ciuda caracterului lor predominant,

evident în toate negocierile organismelor regionale, negocierile multilaterale nu ocupă

întreaga scenă, deşi apariţia companiilor multinaţionale (ca cele nordamericane şi europene)

impune desfăşurarea lor. Astfel, când citim ştirile despre contopirea a două mari bănci sau a

două mari companii, în spatele lor stau negocieri bilaterale, cu publicitate redusă şi târzie, În

comerţ, care reprezintă o

relaţie cumpărător - vânzător, ele sunt de asemenea prezente şi în cea mai mare

măsură, discrete.

O clasificare a negocierilor ce se impune este aceea după tipul de obiective. Ea a fost

formulată de Ikle, autor care dă negocierilor următoarea definiţie: proces în care se fac

propuneri explicite în mod explicit, în scopul ajungerii la un acord asupra unui schimb sau

asupra realizării unui interes comun în condiţiile prezenţei unor interese conflictuale.

Acordurile de prelungire dau naştere unei negocieri relativ simple şi de scurtă durată.

Ele sunt frecvente între state care au semnat anterior acorduri de colaborare pe termen limitat,

şi conţin în clauzele finale posibilitatea prelungirii. Ele sunt mai mult un prilej de bilanţ al

angajamentelor anterioare, o reînnoire a angajamentelor şi au ca rezultat în principal

menţinerea slatu-quo-ului.

Acordurile de extensiune sunt înrudite cu cele de prelungire în sensul menţinerii unui

acord, dar vizează aplicarea lui la un număr lărgit de prevederi. Cel mai ilustrativ caz actual

179

este cel al lărgirii Uniunii Europene. El arată că în această situaţie sunt angajate două

negocieri paralele: una multilaterală între membrii vechi ai organismului existent şi altele, cu

caracter aproape bilateral, între noul partener şi organizaţia la care accede. Primele au ca

obiect revizuirea propriei structuri şi găsirea de noi formule de organizare, ceea ce le

înrudeşte cu acordurile inovative. Un alt exemplu este oferit de aderarea la convenţiile

internaţionale, care ocupă atenţia statelor, dată fiind proliferarea acordurilor cu vocaţie

universală în materie de drepturile omului, drept diplomatic şi consular, dreptul tratatelor şi

sfera de codificare a dreptului internaţional, evoluţia organizaţiilor internaţionale ale statelor

şi dezvoltarea uriaşă a celor neguvernamentale.

Acordurile de normalizare pun capăt unei stări nesatisfăcătoare. De multe ori ele sunt

expresia juridică a unei normalizări de fapt a relaţiilor între entităţile în cauză. Negocierile

pentru încetarea ostilităţilor, pentru restabilirea relaţiilor diplomatice, pentru încetarea unei

stări de embargo sau a unei monitorizări, pentru plata unor arierate financiare intră în această

categorie.

Acordurile de redistribuite privesc noua împărţire de bunuri, teritorii, resurse, zone de

dominaţie economică, politică sau militară. Sunt cele mai dificile şi greu de realizat,

susceptibile de degenerare şi alunecare în conflicte, în cadrul lor se confruntă două părţi, din

care una este mai ofensivă şi a doua mai defensivă, În cazul nesimetriei între cele două părţi,

se poate ajunge la impunerea soluţiei părţii mai puternice, soluţie care este susceptibilă de

contestări ulterioare, În cursul istoriei diplomaţiei, redistribuţia a însemnat confruntarea care

a precedat sau urmat războaielor. Ei i se datorează apariţia sau dispariţia de state, modificările

teritoriale, schimbarea zonelor de influenţă sau dominaţie. Foarte legată de factorul de putere,

ea este cu precădere de tip militar, politic şi economic.

Negocierile de redistribuţie sunt cele mai dificile, cele mai lungi şi complicate, ceea

ce explică atenţia acordată de teoreticieni, în cazul conflictelor identitare însă, obiectul

disputei nu poate fi redistribuit, împărţit sau negociat, în alte situaţii distribuţia priveşte

bunuri tangibile, dar pare inechitabilă părţii dezavantajate. Astfel, nu-şi găseşte decât soluţii

temporare, urmate de conflicte violente, alternanţă ce se poate repeta timp de secole, ca în

cazul conflictelor teritoriale între Franţa şi Germania. Ambele situaţii (valori nedistribuibile

sau bunuri greu distribuibile) dau naştere la conflicte perene, prelungite.

Ieşirea din aceste situaţii capcană o oferă doar negocierile din următoarea şi ultima

diviziune.

Acordurile de inovaţie exprimă noi obligaţii, creează noi instituţii, şi lansează noi

activităţi construite pe descoperirea si exploatarea interesului comun. Aproape tot ceea ce s-a

180

întreprins cu succes în viaţa internaţională a ultimei jumătăţi de veac s-a bazat pe negocieri de

inovare: extinderea sistemului Naţiunilor Unite, închiderea unor focare cronice, evoluţia

integrării europene şi înfiinţarea a circa 100 de organisme de cooperare regionale, asistenţă

tehnică, ajutorul umanitar, soluţii în problemele globale ale omenirii. Ritmul crescut al

schimbărilor ce intervin în viaţa omenirii, cel mai alert si dinamic aparţinând sferei

tehnologiei şi derivatelor ei, cel mai lent sferei culturii dar sesizabil în viaţa şi gândirea

politică, indică negocierile de inovaţie ca instrumentul preţios de care depinde şi vindecarea

traumelor vechi si capacitatea de adaptare la realităţile noi.

Discuţia asupra clarificării negocierilor ne permite să răspundem la întrebarea: sunt

ele atât de diferite una de alta ca să nu fie loc pentru o teorie generală, ci doar un câmp vast

de activităţi lăsate în seama tratamentului şi comportamentului ad-hoc, specific şi ghidat doar

de experienţă? Evident că nu, întrucât în ciuda diferenţelor, ele au trăsături comune ce pot fi

supuse unei analize teoretice, ale unei activităţi umane definită ca un subiect autonom. De

aici decurge şi posibilitatea de a face recomandări generale pentru pregătirea şi desfăşurarea

lor cu succes, cât şi pentru pregătirea negociatorilor în lumina cerinţelor analizei.

Cât de mare este cererea de îndrumări în acest domeniu o arată prezenţa în rafturile

librăriilor a unui număr important de cărţi ce oferă recomandări pentru alegerea profesiunii,

păstrarea sănătăţii, cultivarea hobby-urilor şi o viaţă fericită, a obţinrii succesului în afaceri, a

manualelor cu titlul: „Cum să negociezi cu succes?" Sfaturile sunt generale, valabile pentru

orice tip de negocieri, cu convingerea că numărul şi exigenţele lor au intrat deja în ţesătura

vieţii sociale curente.

ÎNCHEIEREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE

Încheirea tratatelor internaţionale este o condiţie fundamentală a personalităţii juridice

internaţionale. Fiecare stat dispune de capacitatea juridică de a încheia tratate internaţionale.

Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate internaţionale reiese

însă din regulile proprii ale fiecărei organizaţii în parte.

Încheierea tratatului internaţional este un proces complex care se desfăşoară în mai

multe etape. Acestea sunt:

a. elaborarea textului tratatului;

b. negocierea acestuia;

c. exprimarea consimţământului statului de a se lega prin tratat.

Aceste etape, la rândul lor, pot avea şi subetape. Totodată, nu este necesar ca fiecare

tratat să treacă prin toate aceste faze.

181

Particularităţile ordinii si fazelor de încheiere ale tratatelor internaţionale sunt

determinate atât de conţinutul textului, cât şi de calitatea participanţilor la aceasta, În plus, în

privinţa organizaţiilor internaţionale nu se aplică procedura ratificării. Statele încheie tratate

internaţionale în persoana autorităţilor lor publice, abilitate prin constituţie şi alte acte

normative.

De fapt, actele autorităţilor publice nu sunt altceva decât actele unor reprezentanţi

speciali ai statului în vederea încheierii unui tratat internaţional. Această capacitate trebuie să

derive de la autorităţile competente ale fiecărui stat, în conformitate cu dispoziţiile

constituţionale sau cu alte acte normative interne.

Documentele respective poartă denumirea de „deplinele puteri", ultimele reprezentând

de fapt o autorizaţie eliberată de autoritatea statului în numele căreia se încheie tratatul

internaţional, în deplinele puteri sunt consumate împuternicirile uneia sau mai multor

persoane de a negocia si semna un tratat internaţional, astfel :

a. preşedintele, primul-ministru, ministrul afacerilor externe;

b. şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea şi încheierea tratateleor

bilaterale între statul acreditam şi cel acreditar;

c. reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o

organizaţie internaţională pentru adoptarea textului unui tratat la această conferinţă sau

organizaţie internaţională.

Organizaţiile internaţionale încheie tratate internaţionale prin intermediul organelor

lor competente care sunt stipulate în actele constitutive sau alte acte. Eliberarea deplinelor

puteri funcţionarilor organizaţiilor internaţionale este reglementată de dreptul intern al

oricărei organizaţii.

Este scutit de prezentarea deplinelor puteri acel funcţionar al organizaţiilor

internaţionale care, în virtutea regulilor acesteia, are calitatea de a reprezenta această

organizaţie.

La încheierea tratatelor internaţionale bilaterale reprezentanţii statelor fac schimb de

depline puteri în timp ce la încheierea tratatelor multilaterale se creează organe speciale

pentru controlul valabilităţii acestora. Reprezentanţii statelor la încheierea tratatului

internaţional trebuie să acţioneze în baza şi în limitele deplinelor puteri, în caz contrar,

acţiunile lor nu vor avea acţiune juridică.

Prima fază, obligatorie, la încheierea tratatelor internaţionale este elaborarea textelor,

În această fază intră convenirea textului tratatelor (în cazul celui bilateral) şi adoptarea

textelor tratatelor multilaterale.

182

A doua fază este autentificarea textului tratatului. Metoda principală de elaborare a

textului este metoda negocierii acestuia de către reprezentanţii statelor care încheie acest

tratat.

Negocierile pot avea loc:

a. prin căi diplomatice obişnuite, prin intermediu] MAE şi misiunilor diplomatice;

b. prin persoane sau delegaţii speciale împuternicite să negocieze tratatul;

c. la conferinţele internaţionale şi în cadrul organizaţiilor internaţionale. Acest mod

este specific pentru tratatele multilaterale, iar în cazul tratelor

bilaterale, negocierile se încheie cu convenirea unanimă a celor două părţi asupra

textului, În cazul tratatelor multilaterale, negocierile se încheie cu adoptarea textului acestuia

care se exprimă printr-o procedură specială de votare în cadrul căreia reprezentanţii statelor

îşi expun poziţia lor faţă de textul tratatului în ansamblul său sau pe articole.

Odată cu convenirea asupra textului tratatului este necesară certificarea faptului că

textul elaborat este definitiv si nu poate fi modificat. Această procedură se numeşte

autentificarea textului. Aceasta se stabileşte fie în tratat, fie pe calea acordului între părţile

contractante.

Practica cunoaşte mai multe mijloace de autentificare a textelor tratatului

internaţional:

a. parafarea - care constă în înscrierea iniţialelor numelui împuterniciţilor pe textul

negociat. Această modalitate se aplică în privinţa autentificării textelor tratatelor bilaterale şi

celor multilaterale (cu un număr restrâns de semnatari);

b. semnarea add-referendum (provizare) - cu confirmarea ulterioară de către

executivul sau altă autoritate abilitată a statului. Confirmarea în acest caz se referă exclusiv la

semnătură neavând semnificaţia confirmării tratatului;

c. semnarea definitivă - este de asemenea o modalitate de autentificare a textului

tratatului atunci când tratatul urmează să fie ratificat sau aprobat;

d. semnarea actului final al unei conferinţe internaţionale în care este consemnat

textul tratatului multilateral;

e. adoptarea unei rezoluţii speciale a organizaţiilor internaţionale în care este

consemnat textul tratatelor, de exemplu, rezoluţiile care deschid spre semnare tratatele

internaţionale multilaterale.

Acţiunile enumerate mai sus încă nu semnifică acordul statelor sau al organizaţiilor

internaţionale de a se lega printr-un tratat. Din momentul în care textul tratatului a devenit

autentic şi definitiv, statele semnatare urmează să-şi exprime consimţământul de a deveni

183

parte la tratat sau de a fi legat printr-un tratat. De regulă, mijloacele de exprimare a

consimţământului sunt:

a. semnarea;

b. ratificarea;

c. aprobarea;

d. acceptarea şi aderarea;

e. schimbul instrumentelor de ratificare.

Semnarea ca formă de exprimare a consimţământului are, de regulă, ca efect

autentificarea acestuia, după definitivarea formei elaborată prin negocieri, în cazurile în care

tratatele nu urmează să fie acceptate sau aprobate, semnarea echivalează cu exprimarea

consimţământului de a fi legat prin tratat.

Semnarea va avea acest efect dacă va întruni cumulativ următoarele două condiţii:

- tratatul prevede expres acest lucru sau s-a convenit ca statele negociatoare să accepte

acest efect (semnătura);

- intenţia statului de a da acest efect semnăturii care rezultă din deplinele puteri ale

reprezentantului său a fost exprimată în timpul negocierilor.

În trecut, semnarea tratatului era însoţită de aplicarea pe textul acestuia a sigiliului de

stat, dar acum este îndeajuns semnătura împuterniciţilor. La semnarea tratatelor bilaterale este

necesar de respectat principiul alternanţei textului. Aceasta este o formă specifică de

exprimare a principiului egalităţii suverane a statelor. Potrivit acestei reguli, în cuprinsul

exemplarului de tratat care trebuie să rămână, fiecare stat este primul.

La aşezarea semnăturilor, locul I se consideră partea din stânga sub textul tratatului

(pentru textele în arabă, partea din dreapta).

La semnarea tratatelor multilaterale principiul alternanţei nu se aplică, succesiunea

semnăturilor fiind determinată de ordinea alfabetica a denumirii statelor, de regulă alfabetul

francez. Tratatele multilaterale de obicei rămân deschise pentru semnare până la o anumită

dată sau până la intrarea lor în vigoare. Odată cu expirarea acestui termen, statele pot deveni

participante la acesta prin aderare. Schimbul instrumentelor reprezintă, de asemenea, o

modalitate de exprimare a consimţământului statelor de a se lega printr-un tratat, atunci când

instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect sau este stabilit pe altă cale că aceste

state conveniseră ca schimbul instrumentelor să aibă acest efect.

În conţinutul Convenţiei de la Viena din 1969 nu există stipulaţii exprese referitoare

la acele documente prin care statele fac schimb de instrumente în scopul încheierii unui tratat.

184

În general, acestea sunt înglobate în categoria acordurilor simplificate. Important este

ca în urma unui asemenea schimb de instrumente de ratificare să se realizeze acordul de

voinţă dintre părţi. Cel mai des, sub forma schimbului de instrumente se încheie tratatele

bilaterale, însă nu este exclusă nici varianta utilizării acestei proceduri în cazul încheierii

celor multilaterale.

Ratificarea constituie un act juridic prin care un stat îşi exprimă consimţământul prin

intermediul autorităţilor competente de a fi legat printr-un tratat internaţional, semnat de

reprezentanţii săi. Ratificarea se materializează sub forma unor acte de drept intern (lege,

hotărâre, decret) şi instrumente de drept internaţional (instrumente de ratificare). Convenţia

de la Viena din 1969 prevede următoarele cazuri când un tratat urmează a fi ratificat:

- când însuşi tratatul prevede ca acest consimţământ să se exprime prin ratificare;

- când este stabilit pe altă cale că statele parte la negocieri vor ratifica acest tratat;

-când reprezentanţii statului au semnat tratatul sub rezerva ratificării;

- când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultată din

deplinele puteri acordate reprezentantului său.

Ordinea ratificării si autoritatea competentă pentru a efectua ratificarea sunt

determinate de legislaţia internă a fiecărui stat. în sistemele mai vechi, ratificarea era de

competenţa executivului. Conform legislaţiei româneşti, ratificarea este efectuată de

parlament. Dreptul internaţional nu stabileşte expres care tratat necesită a fi ratificat. Acest

lucru este determinat de legislaţia fiecărei ţări parte la tratat şi de prevederile tratatelor

internaţionale însele. Parlamentul decide asupra ratificării, acceptării, aprobării sau aderării

României la următoarele tipuri de tratate:

-tratate încheiate în numele României (interstatale);

- tratate internaţionale semnate la nivel de guvern si care se încadrează în una din

categorii:

• de pace;

• politice sau care implică un angajament politic;

• cu caracter militar;

• care vizează capacitatea de apărate;

• ce ţin de dezarmare sau de controlul internaţional asupra armamentului;

• ce ţin de asigurarea păcii si securităţii;

• cu privire la teritoriu;

• care fac necesară adoptarea unei noi legi sau revizuirea legislaţiei interne;

185

• care vizează participarea României la organizaţii internaţionale, inclusiv cele de

aderare la NATO şi UE;

• care implică un angajament financiar;

• referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Documentele ce

confirmă efectuarea ratificării sunt instrumentele de

ratificare:

Acestea conţin trei părţi:

- introductivă, în care este indicată autoritatea statului care a ratificat tratatul;

- dispozitivă, în care este introdus textul tratatului, cu enumerarea eventualelor

rezerve dacă ele sunt formulate;

- finală, în care se exprimă angajamentele statului de a respecta tratatul respectiv.

Instrumentele de ratificare sunt semnate de către preşedintele României, sunt învestite

cu sigiliu de stat şi sunt contrasemnate de către Ministrul Afacerilor Externe. Dreptul

internaţional, şi în special dreptul tratatelor, nu prevede un termen până la care un tratatul ar

trebui ratificat; trebuie să se considere acest termen ca unul rezonabil.

De la regula că ratificarea tratatului internaţional nu este condiţionată prin termen fac

excepţie acordurile sau convenţiile încheiate în cadrul unor organizaţii internaţionale ca de

exemplu OMS, Organizaţia Internaţională a Migraţiei etc. Ele, de regulă, specifică în sine o

dată concretă a intrării în vigoare a acelui tratat. Acordurile încheiate în cadrul Organizaţiei

Mondiale a Sănătăţii trebuie să fie ratificate de statele membre ale acestei organizaţii în

termen de 18 luni de la semnarea lor. Convenţiile încheiate în cadrul Organizaţiei Mondiale a

Migraţiei trebuie ratificate de statele membre ale acesteia în termen de un an de la votarea lor.

în cazul votării încheierii tratatelor bilaterale are loc schimbul instrumentelor de ratificare, iar

în cazul tratatelor multilaterale aceste sunt depuse la depozitar, care este determinat de toţi

participanţii la tratat.

Depozitarul este statul care deţine originalul tratatului semnat şi care acordă fiecărui

stat câte o copie certificată a documentului (depozitarul este el însuşi parte la tratat); el

notifică statele membre despre orice schimbare în tratat,( de exemplu, dacă un nou stat

ratifică acel tratat, depozitarul este obligat să notifice celelalte state membre despre acest

fapt).

Printre funcţiile depozitarului tratatelor internaţionale putem enumera:

- asigură păstrarea în deplină siguranţă a originalului textului acestuia;

- întocmeşte copii certificate conform textului original, pe care le înmânează statelor

parte la tratat;

186

- comunica părţilor la tratat orice schimbare ce ţine de tratat;

- primeşte toate semnăturile statelor participante la tratat;

- examinează dacă o semnătură sau un instrument este valabilă şi este întocmită

conform normelor dreptului internaţional;

- asigură înregistrarea tratatului la ONU.

Aprobarea reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului statului de a

fi parte la tratat; în cazul aprobării, el nu necesită a fi ratificat, dar se prevede expres

aprobarea lui. în general, aprobarea tratatului ţine de competenţa guvernului. Potrivit

reglementărilor interne ale fiecărui stat, sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern

tratatele care nu implică angajamente politice majore şi nu se referă la domenii esenţiale ale

exercitării suveranităţii de stat. în cazul aprobării de către guvern (executiv) nu este necesară

ratificarea de către parlament (legislativ).

Aderarea la un tratat este actul unilateral de drept intern al unui stat prin care acesta

îşi expune consimţământul de a fi angajat printr-un tratat si de a deveni parte la acesta, dacă îl

va semna iniţial. Aderarea se referă numai la tratate unilaterale şi produce aceleaşi efecte ca şi

ratificarea. Actul de aderare al unui stat la un tratat internaţional poate îmbrăca forma unor

instrumente de aderare. Aderarea este posibilă numai dacă această procedură este prevăzută

expres în textul tratatului sau dacă aceasta rezultă din intenţia părţilor de a permite aderarea

ulterioară a altor state, În cazul tratatelor multilaterale restrânse, aderarea altor state este

permisă, de regulă, numai cu acordul tuturor părţilor contractante, În acest caz, aderarea

intervine numai după intrarea în vigoare a tratatului, ceea ce nu se întâmplă în cazul tratatelor

multilaterale generale.

Momentul din care tratatul internaţional devine obligatoriu pentru părţile contractante

poartă denumirea de intrare în vigoare a tratatului. Aceasta semnifică că din acel moment

tratatul internaţional începe sa producă efecte, el obţinând astfel valoarea unui act juridic.

Intrarea în vigoare a tratatului are loc conform termenilor şi modalităţilor stabilite în tratat sau

în acordul părţilor contractante. Tratatele care nu necesită a fi ratificate sau aprobate intră în

vigoare la:

- momentul semnării;

- la scurgerea unui anumit termen de la semnare;

- la data indicată în tratat.

Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează sa fie supuse ratificăr: este

determinată de caracterul lor.

Tratatul bilateral intră în vigoare:

187

- la schimbul instrumentelor de ratificare;

- la scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului instrumentelor de

ratificare.

Tratatele multilaterale intră în vigoare:

- la data acumulării unui anumit număr de instrumente de ratificare;

- la scurgerea unui anumit termen de la acumularea numărului necesar de instrumente

de ratificare;

- la data transmiterii la depozitar a unui număr determinat de instrumente de ratificare,

cu indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare necesită a fi depuse în mod

obligatoriu.

După intrarea în vigoare a tratatului, conform art. 80 din Carta ONU, tratatele sunt

transmise secretariatului ONU spre înregistrare, precum şi spre publicare. Tratatele sunt

înregistrate într-un registru special care este completat şi păstrat de secretariatul ONU.

Această regulă de convenţie a fost prevăzută în Carta ONU care, în art. 102 p. l prevede

obligaţia statelor membre ale ONU de a înregistra tratatele internaţionale încheiate la

secretariatul ONU. Pentru cazul de neînregistrare este prevăzută o sancţiune, în conformitate

cu care părţile unui asemenea tratat neînregistrat nu pot invoca vreun tratat ale Naţiunilor

Unite.

OLITICA DE APĂRARE ŞI DIPLOMAŢIA APĂRĂRII.

CONTROLUL DEMOCRATIC şi CIVIL

ASUPRA ARMATEI

Obiectivele politicii de apărare

Obiectivele politicii de apărare au fost stabilite pe baza prevederilor Strategiei

Naţionale de Apărare a României şi în concordanţă cu cerinţele mediului de securitate. De

asemenea, au fost luate în considerare necesitatea consolidării cooperării politico-militare pe

plan regional si la nivelul organismelor internaţionale de securitate, precum şi adaptarea

structurală să conceptuală a instituţiei militare.

Conform Strategiei Naţionale de Apărare a Ţării, obiectivele strategice ale apărării

naţionale sunt:

• consolidarea profilului României în cadrul NATO;

•dezvoltarea contribuţiei României la Politica Europeană de Securitate și Apărare, în

calitate de membru UE;

• angajarea în lupta împotriva terorismului şi combaterea proliferării armelor de

distrugere în masă;

188

• creşterea contribuţiei la asigurarea securităţii şi stabilităţii regionale;

• transformarea capacităţii de apărare a României.

Consolidarea profilului României în cadrul NATO

Profilul strategic şi militar al României, definit prin calitatea sa de stat membru

NATO, a determinat abordarea securităţii naţionale prin prisma principiului apărării colective

şi asigurarea securităţii prin cooperare. Aceasta implică necesitatea armonizării politicii

naţionale de apărare cu evoluţiile din cadrul NATO, dar şi consolidarea statutului de aliat

printr-o participare de substanţă la dezvoltările conceptuale de la nivelul Alianţei. Un rol

activ al României în cadrul NATO reprezintă o condiţie esenţială pentru promovare a

intereselor naţionale la nivel interaliat şi integrarea preocupărilor de securitate ale României

în procesul decizional al Alianţei Nord-Atlantice. Din această perspectivă, consolidarea

statutului de membru NATO se realizează prin:

• asumarea de angajamente şi continuarea operaţionalizării forţelor puse la dispoziţia

Alianţei;

•participarea la operaţiile şi misiunile conduse de NATO;

• participarea la dezvoltările conceptuale privind procesul de transformare a NATO;

• contribuţia la iniţiativele aliate privind capabilităţile.

Participarea activă a României In cadrul proceselor decizionale şi operaţionale ale

Alianţei Nord-Atlantice reprezintă principala modalitate de consolidare a statutului ţării

noastre de membru NATO. Astfel, eforturile naţionale au fost orientate pe două direcţii

majore:

- îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul NATO pentru realizarea Obiectivelor

Forţei şi susţinerea iniţiativelor ce vizează dezvoltarea forţelor şi capabilităţilor aliate;

- participarea la toată gama de operaţii conduse de Alianţă şi creşterea nivelului de

interoperabilitate şi a capacităţii de acţiune în cadru multinaţional.

În baza acestor cerinţe fundamentale, la nivelul Ministerului Apărării a fost demarată

o nouă etapă a procesului de transformare a instituţiei militare plecând de la un set de

priorităţi noi, care vizează cu precădere restructurarea si integrarea operaţională deplină a

forţelor în cadrul arhitecturii de securitate a NATO. Pe baza acestor priorităţi, unităţile

destinate NATO au fost deja incluse într-un proces de operaţionalizare în scopul îndeplinirii

cerinţelor Alianţei. Operaţionalizarea forţelor destinate NATO este un proces ce se va realiza

gradual, care a început în anul 2006 şi se va încheia în 2015.

In ceea ce priveşte susţinerea şi participarea la iniţiativele NATO care au ca obiectiv

final transformarea Alianţei, România a avut o abordare pragmatică şi o implicare proactivă

189

în procesele demarate la nivel aliat, optând pentru sprijinirea eforturilor de dezvoltare a

caracterului expediţionar al Alianţei. Contribuţia Armatei României la Forţa de Răspuns a

NATO (NRF) se înscrie din acest punct de vedere în cadrul demersurilor aliate de constituire

a unor capacităţi de reacţie rapidă urmărind în acelaşi timp extinderea efectului catalizator al

NRF la nivelul întregului proces de transformare a forţelor naţionale, în acest context se are

în vedere continuarea participării României la următoarele etape ale NRF şi creşterea

graduală a ofertei de forţe, cu elemente specializate, operaţionalizate integral, cu posibilităţi

de transport şi sprijin logistic complet.

Această participare va asigura, pe lângă o contribuţie de substanţă la sprijinirea

eforturilor Alianţei, şi un transfer de expertiză şi lecţii învăţate de la unităţile participante la

NRF la celelalte structuri de Forţe Armate aflate în proces de transformare.

Un alt aspect al contribuţiei naţionale la transformarea Alianţei este reprezentat de

angajamentele României la dezvoltarea capabilităţilor NATO, în acest sens fiind deja

demarate o serie de iniţiative vizând îmbunătăţirea capacităţilor de transport strategic, apărare

împotriva rachetelor şi supraveghere a teritoriului. Astfel, prin OUG nr. 132 din 14.10.2008,

s-a aprobat „Memorandumul de înţelegere -MOU" pentru Iniţiativa „Capabilitate de

Transport Aerian Strategic - SAC" şi plata contribuţiei financiare naţionale anuale la această

iniţiativă, începând cu anul 2008. Participarea României la aceste proiecte se adaugă

contribuţiilor naţionale pentru asigurarea superiorităţii informaţionale a Alianţei şi apărarea

împotriva terorismului.

Îndeplinirea acestor angajamente va reprezenta o preocupare majoră a României în

perioada următoare, aceste eforturi contribuind substanţial la consolidarea profilului naţional

în cadrul NATO.

A doua direcţie majoră de acţiune pentru consolidarea statutului României de ţară

membră NATO presupune angajarea şi participarea cu forţe şi capabilităţi la toată gama de

misiuni ale Alianţei, atât la cele prezente, cât şi la cele viitoare. Contribuţia la operaţiile

NATO reprezintă nu numai o îndeplinire a obligaţiilor de stat aliat, ci constituie condiţia

esenţială pentru creşterea nivelului de interoperabilitate a forţelor naţionale menite să

acţioneze tot mai des într-un cadru multinaţional, împreună cu forţele statelor aliate şi

partenere. Din această perspectivă, România s-a angajat să participe şi a contribuit cu forţe şi

capabilităţi încă din faza de început a operaţiunilor pe care NATO le-a desfăşurat în

Afganistan, Irak, Balcani, Marea Mediterană şi Libia. Pentru îndeplinirea obiectivului privind

consolidarea statutului de membru NATO, România va continua să susţină eforturile aliate în

190

diferite teatre de operaţii şi va contribui cu forţe şi capabilităţi la îndeplinirea misiunilor

asumate în cadrul forului decizional al Alianţei, angajând gradual forţele operaţionalizate.

În acelaşi timp, direcţiile de acţiune avute în vedere pentru consolidarea profilului

României în cadrul NATO vor permite sincronizarea eforturilor de reformă internă cu

demersurile aliate vizând transformarea NATO. în acest context, deciziile summitului de la

Bucureşti oferă un cadrul de referinţă actual pentru armonizarea contribuţiilor României la

perspectivele procesului de transformare al Alianţei.

Aranjamentele statelor membre NATO pentru asigurarea succesului operaţiilor si

misiunilor aliate, viziunea comună privind necesitatea continuării procesului de adaptare a

capabilităţilor şi structura NATO, menţinerea politicii uşilor deschise si continuarea

proceselor de lărgire şi de parteneriat oferă coordonatele esenţiale pentru orientarea

eforturilor României atât în plan intern, cât şi la nivel aliat.

Dezvoltarea contribuţiei României la Politica Europeană de Securitate si Apărare, în

calitate de membru al Uniunii Europene

Ca parte integrantă a Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) a UE, Politica

Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) a reuşit să se impună într-un interval relativ

limitat de timp ca una dintre cele mai dinamice politici ale Uniunii, realizând progrese

importante pe cele trei dimensiuni principale: adaptarea instituţională internă, dezvoltarea

capacităţilor de apărare şi consolidarea capacităţii operaţionale în diferite teatre de operaţii, În

acest sens, au fost definite obiectivele globale militare şi civile, au fost înfiinţate structuri

politico-militare de decizie şi de conducere a operaţiilor, a devenit funcţională Agenţia

Europeană de Apărare (AEA) şi, nu în ultimul rând, a fost extinsă participarea în operaţii

civile, civil-militare şi militare sub egida UE.

în prezent, beneficiind de o viziune strategică, asumată în cadrul Strategiei de

Securitate Europene (SSE) şi având definite direcţii de acţiune prin Obiectivul Global 2010,

Uniunea Europeană este angajată în dezvoltarea profilului său de actor global în arhitectura

de securitate internaţională printr-o paletă variată de instrumente necesare exercitării unui rol

activ în domeniul managementului crizelor. Toate acestea sprijină existenţa unei dimensiuni

de securitate si apărare ce trebuie să reflecte potenţialul economic al Uniunii într-un mediu de

securitate aflat într-o continuă schimbare, într-o lume supusă din ce în ce mai mult presiunilor

generate de globalizare.

Participarea României la implementarea PESA (în prezent Politica de Securitate şi

Apărare Comună - PSAC, conform Tratatului de la Lisabona din decembrie 2008) constituie

191

una dintre priorităţile politicii de apărare, prevederile Strategiei de Securitate Europene fiind

în concordanţă cu scopurile şi interesele politicii de securitate şi apărare ale ţării noastre.

România a contribuit la dezvoltarea PESA încă din momentul lansării sale, atât cu

forţe şi capacităţi puse la dispoziţia UE, cât şi prin angajamente efective în cadrul operaţiilor

conduse de Uniune. Aderarea la UE la l ianuarie 2007 a marcat o nouă etapă în cadru]

procesului de conectare la aceste evoluţii. Elementul principal al contribuţiei naţionale în

domeniul PESA constă în asumarea responsabilităţilor ce decurg din calitatea de stat

membru, ca parte componentă a demersului de dezvoltare a unui profil strategic adecvat al

României în cadrul Uniunii, pe măsura potenţialului ei demografic, politico-militar şi

economic.

Odată cu dobândirea statutului de membru cu drepturi depline, oferta de forţe a

României a fost integrată în Catalogul de Forţe 2007. De asemenea, România susţine

dezvoltarea capacităţilor de reacţie rapidă ale UE şi este angajată în realizarea grupurilor

tactice de luptă, contribuind la două astfel de formaţiuni, unul având Grecia naţiune-cadru

(stand-by sem. 1/2009 şi sem. 11/2011) şi celălalt cu Italia naţiune-cadru (stand-by sem.

11/2010).

Demersul UE de a îmbunătăţi capacităţile necesare în domeniul managementului

crizelor a fost pusă în practică prin crearea în 2004 a Agenţiei Europene de Apărare, Începând

cu luna martie 2007, moment în care România a aderat la Agenţia Europeană (EDA) de

Apărare, au fost iniţiate demersurile de participare la activităţile şi programele EDA în

domeniul dezvoltării capacităţilor militare. Principalele acţiuni vizate au constat în sprijinirea

procesului de elaborare a Planului de dezvoltare a capabilităţilor PESA, participarea la

comitetele directoare ale Agenţiei şi implicarea în activitatea echipelor integrate de

dezvoltare şi a echipelor de dezvoltare în domeniile stabilite ca prioritare la nivel naţional.

În domeniul operaţiilor de management al crizelor, UE dispune de o poziţie unică pe

plan internaţional din perspectiva deţinerii de capacităţi civile şi militare adecvate, În

intervalul de timp parcurs de la lansarea PESA, Uniunea Europeană a câştigat recunoaşterea

internaţională a statutului său de actor-cheie în mangementul crizelor prin derularea a peste

20 misiuni civile şi operaţii militare pe trei continente, în teatre precum: Bosnia si

Herţegovina, Macedonia. Georgia, Congo, Aceh/Indonezia, Darfur/Sudan, Teritoriile

Palestiene etc. Referitor la contribuţia naţională, de la implicarea în prima operaţiune militară

condusă de UE (CONCORDIA în FYROM) si până la participarea consistentă în cadrul

ALTHEA (în Bosnia şi Herţegovina), România şi-a dovedit interesul şi disponibilitatea

pentru consolidarea rolului UE în Balcanii de Vest si faţă de stabilizarea acestei regiuni.

192

Angajarea în lupta împotriva terorismului şi combaterea proliferării armelor de

distrugere în masă (weapons ofmass destruction - wmd)

Reaşezările structurale ale mediului internaţional de securitate şi evoluţia unor noi

tipuri de riscuri şi ameninţări necesită adaptarea instrumentelor naţionale de răspuns, astfel

încât să permită o abordare dinamică si proactivă a tendinţelor de insecuritate, în acest

context, combaterea terorismului constituie o prioritate majoră a politicii naţionale de

apărare, având în vedere potenţialul distructiv şi caracterul nediscriminat al acestor

ameninţări. România continuă să fie parte a eforturilor internaţionale de luptă împotriva

terorismului, prin implicarea activă la operaţiile desfăşurate de organizaţiile internaţionale

sau coaliţiile de voinţă desemnate pentru acest scop.

Participarea la prevenirea si combaterea terorismului se realizează în baza

prevederilor convenţiilor internaţionale privind reprimarea terorismului, la care România este

parte, precum si cu respectarea reglementărilor internaţionale, a legislaţiei interne cu privire

la drepturile omului şi în conformitate cu prevederile Strategiei naţionale pentru prevenirea şi

combaterea terorismului, aprobată de CSAT în anul 2002 şi a Legii nr. 535/2004 privind

prevenirea şi combaterea terorismului.

Participarea la prevenirea şi combaterea proliferării WMD

Proliferarea WMD este considerată o ameninţare majoră la adresa securităţii si

stabilităţii internaţionale, prevenirea şi combaterea acestui flagel reprezentând o prioritate atât

la nivelul organizaţiilor internaţionale de securitate (ONU, OSCE, NATO, UE), cât si la

nivelul actorilor individuali.

Actualul Concept Strategic al NATO aprobat la summitul de la Lisabona din 2010, ca

de altfel şi cel anterior aprobat la summitul de la Washington în 1999 şi Directiva Politică

Generală aprobată la Summitul de la Riga din 2006 evidenţiază responsabilitatea statelor

membre de a participa activ la eforturile comune de prevenire si combatere a proliferării

WMD şi de a dezvolta capacităţi de răspuns la ameninţările de tip chimic, bacteriologic,

radiologie şi nuclear.

Prevenirea şi combaterea proliferării WMD se constituie totodată ca prioritate şi

pentru Uniunea Europeană, strategia sa de securitate identificând în mod clar proliferarea

WMD ca principală ameninţare la adresa securităţii Uniunii şi a statelor membre, În acest

sens, conform obiectivelor stabilite prin Strategia UE de Combatere a Proliferării WMD, UE

vizează dezvoltarea unui răspuns coordonat şi concertat al statelor membre şi structurilor

organizaţiei prin utilizarea complementară şi eficientă a tuturor instrumentelor existente

(civile şi militare), în contextul promovării multilateralităţii la nivel internaţional.

193

Creşterea contribuţiei la asigurarea securităţii şi stabilităţii regionale Statutul

României de ţară membră a NATO şi UE, aflată la confluenţa a trei zone majore de

instabilitate (Balcani, spaţiul ex-sovietic si Orientul Mijlociu) atrage după sine un rol

important în promovarea şi menţinerea stabilităţii în aceste regiuni. Acest rol are implicaţii

directe asupra modului de planificare a apărării şi a strategiilor de promovare a intereselor

naţionale la nivel regional. Din acest punct de vedere, România şi-a asumat o politică pro-

activă bazată pe o angajare solidă în Europa de Sud-Est, în mod deosebit în Balcani, şi

creşterea contribuţiei la securitatea din spaţiul Caucazului şi a Mării Negre. Eforturile

instituţiei militare sunt orientate în principal pe următoarele direcţii:

- consolidarea dialogului politico-militar şi a cooperării bilaterale militare cu statele

din regiunea extinsă a Mării Negre, Balcani şi Orientul Mijlociu;

-dezvoltarea de programe de asistenţă în domeniul reformei sectorului de apărare

pentru statele interesate;

-participarea activă la iniţiativele regionale de cooperare multinaţională;

-promovarea politicilor de cooperare şi asistenţă ale NATO, UE, ONU, OSCE în

spaţiul de interes al României.

În procesul implementării intereselor naţionale la nivel regional, România susţine

dezvoltarea unei politici a UE în regiunea extinsă a Mării Negre care să sprijine procesele de

democratizare, stabilizare, coeziune economică şi socială, precum şi de întărire a securităţii

frontierelor pentru statele din arealul respectiv.

La nivel regional, Ministerul Apărării Naţionale coordonează participarea României

în cadrul următoarelor mecanisme şi instrumente de cooperare regională militară;

- Reuniunile Miniştrilor Apărării din Sud-Estul Europei (SEDM), în cadrul

căruia s-au dezvoltat următoarele proiecte:

- Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE);

- Reţeaua de simulare în Sud-Estul Europei (SEESIMNET);

- Reţeaua de teiemedicină pentru interconectarea spitalelor militare (SIMIHO);

- Grupul de lucru pentru neproliferarea armelor de distrugere în masă, securitatea

frontierelor şi lupta împotriva terorismului (CBSC);

- Grupul de lucru pentru cooperarea în domeniul industriei de apărare, cercetării şi

tehnologiei (SEEDIRET).

- Brigada multinaţională în aşteptare, cu capacitate de luptă ridicată, pentru operaţii

ONU (SHIRBRIG) - în prezent desfiinţată;

- Cooperarea naţiunilor central-europene în sprijinul păcii (CENCOOP);

194

- Grupul de Cooperare Navală la Marea Neagră (BLACKSEAFOR);

- Batalionul multinaţional de geniu „TISA";

- Batalionul mixt româno-ungar de menţinere a păcii (RO-HU BAT);

- Iniţiativa de securitate a frontierelor la Marea Neagră (BSBSI);

- Procesele de tip „clearing house" pentru statele din sud-estul Europei şi Caucazul

de sud;

- Coordonarea participării cu forţe şi capacităţi militare la operaţiuni în sprijinul

păcii şi operaţii de asistenţă umanitară, precum şi la exerciţii comune si ceremoniale militare,

sub mandatul organizaţiilor internaţionale.

Transformarea capacităţii de apărare a României

Organismul militar continuă să parcurgă un amplu proces de reformă, modernizare si

restructurare, în scopul creării de capacităţi de apărare credibile şi eficiente. Optimizarea

capabilităţilor de apărare constituie componenta fundamentală pentru realizarea celorlalte

obiective ale politicii de apărare naţională. Astfel, instituţia militară urmăreşte transformarea

şi dezvoltarea capabilităţilor proprii, necesare pentru asigurarea apărării teritoriului naţional,

participarea la operaţiile curente şi viitoare, precum şi pentru îndeplinirea angajamentelor

asumate în cadrul organizaţiilor internaţionale. Astfel, în eforturile sale de transformare a

sistemului militar, Ministerul Apărării Naţionale are în vedere cu precădere:

- dimensionarea şi înzestrarea corespunzătoare a armatei;

- crearea de forţe de tip expediţionar, capabile să fie dislocate în timp scurt, la

distanţe mari de teritoriul naţional si care să dispună de sprijinul de luptă şi logistic necesar;

- îmbunătăţirea capacităţii de operare în comun cu forţe multinaţionale prin realizarea

interoperabilităţii tehnice şi doctrinare, care să conducă în final la creşterea capabilităţilor

diferitelor generaţii/tipuri de armamente şi echipamente precum si a structurilor;

- menţinerea unor capabilităţi performante, care să suplimenteze capacităţile

unora dintre aliaţii participanţi şi care să fie interoperabile cu ale acestora, din punct de

vedere tehnic şi organizaţional;

Transformarea Armatei României va permite structurilor oferite la NATO să

îndeplinească întregul spectru de misiuni, de intensitate redusă sau ridicată, concentrându-se

asupra operaţiilor celor mai probabile. Acest proces presupune o abordare complexă şi

coerentă a nevoilor de reformă şi se fundamentează pe implementarea următoarelor măsuri:

- transformarea structurii de forte în vederea realizării unui pachet modern,

profesionalizat, adecvat echipat, dislocabil, interoperabil, cu capacitate de autosusţinere;

195

- optimizarea sistemului de management al resurselor umane şi creşterea calităţii

vieţii personalului;

- optimizarea sistemului de planificare multianuală a resurselor pentru apărare;

- modernizarea echipamentelor şi a infrastructurii strategice;

- transformarea si modernizarea instituţiei militare în ansamblul său în vederea

creşterii eficienţei instituţionale şi susţinerii actului de bună guvernare;

- dezvoltarea capabilităţilor necesare pentru intervenţii în caz de urgenţe civile.

Dezvoltarea de capabilităţi de apărare credibile

îndeplinirea cu succes a misiunilor necesită ca forţele armate să fie încadrate, dotate şi

pregătite astfel încât să poată participa la orice tip de misiune. Pentru atingerea acestui

deziderat, eforturile Ministerul Apărării Naţionale sunt orientate spre îmbunătăţirea

capabilităţilor pentru apărare. Aceasta se realizează prin îndeplinirea măsurilor ce vizează

modernizarea şi perfecţionarea unor domenii vitale ale organismului militar, cum ar fi

comanda şi controlul, culegerea şi prelucrarea informaţiilor, sprijinul logistic şi cel al

acţiunilor de luptă, protecţia trupelor etc.

Ministerul Apărării Naţionale s-a adaptat cerinţelor şi provocărilor mediului de

securitate, prin parcurgerea unui proces continuu de transformare. Acesta vizează

îmbunătăţirea stării operaţionale a armatei în perspectiva îndeplinirii întregului spectru de

misiuni la care poate participa si necesită un mod de abordare din punct de vedere întrunit

(joint) la nivelul ministerului precum şi un mod de abordare interministerial, în acelaşi timp,

orice dezvoltare a capabilităţilor existente trebuie să ia în calcul atât îndeplinirea misiunilor

ce revin organismului militar la nivel naţional, cât şi angajamentele multinaţionale ale

României.

Continuarea procesului de transformare a structurii de forţe a Armatei României în

scopul realizării de capabilităţi autosustenabile, interoperabile, flexibile, mobile, dislocabile

în teatru, pregătite să participe la întreaga gamă de misiuni NATO, UE şi de tip „coaliţie",

asigură generarea de capabilităţi de apărare credibile, în concordanţă cu angajamentele şi cu

cerinţele stabilite de standardele NATO asumate de către România.

Necesitatea şi etapele analizei strategice a apărării (Strategic Defense Review)

Prin realizarea noilor capabilităţi, România va răspunde provocărilor actuale şi

viitoare ale mediului de securitate. Acestea vor asigura îndeplinirea cerinţelor specifice

prevăzute în Constituţie, a angajamentelor asumate de România faţă de NATO, Uniunea

Europeană, precum şi în cadrul iniţiativelor regionale şi coaliţiilor. Elaborarea unei analize

strategice a apărării (Strategic Defense Review - SDR) constituie o cerinţă majoră a elaborării

196

structurii de forţe şi o etapă fundamentală a planificării apărării statelor membre NATO şi

UE. Necesitatea SDR pentru armata română rezultă din faptul că structura de forţe a unei

armate moderne trebuie să fie determinată în urma unui proces de analiză care să ia în calcul

provocările mediului strategic de securitate, obligaţiile internaţionale şi cerinţele operaţionale

de pregătire a trupelor (susţinere logistică, menţinere în teatrul de operaţii, asigurarea

rotaţiilor pentru forţele din misiuni).

Etapele analizei strategice a apărării

o Revizuirea mediului strategic de securitate: sunt dezvoltate, în această etapă,

concepţii unitare aspura mediului viitor de securitate, tendinţe de evoluţii şi scenarii

strategice.

o Identificarea ameninţărilor la adresa securităţii. Domeniul va integra inclusiv

descrierea ameninţărilor, cu elemente de probabilitate, impact şi grad de prioritate.

o Elaborarea liniilor directoare pentru politica de apărare, în această etapă se va avea

în vedere stabilirea responsabilităţilor structurilor guvernamentale pentru asigurarea

răspunsului la ameninţările la adresa securităţii naţionale.

o Determinarea concepţiei naţionale de apărare (defense posture). Stabilirea rolului

categoriilor de forţe şi a misiunilor forţelor armate (misiunilor apărării).

o Analiza capacităţilor de apărare: Se trece la analiza misiunilor pentru a se determina

misiunile militare şi cerinţele operaţionale. Se evaluează costurile implicate de dezvoltarea de

capacităţi de apărare. Trebuie incluse elemente de definire a structurii de forţe (dimensiuni,

structură, dotare) şi aspectele de sprijin al structurii de forţe necesare.

o Recomandări şi opţiuni: este formulat pachetul de opţiuni pentru structura de forţe;

sunt prezentate recomandări pentru operarea de shimbări în concepţia de politică de apărare,

în vederea conturării noului concept de apărare.

În baza etapelor enumerate mai sus, rezultatul SDR va determina, în baza unei

evaluări complexe si bine fundamentate, structura de forţe necesară pentru participarea

României la întreaga gamă de misiuni a NATO şi UE, pentru îndeplinirea angajamentelor

internaţionale, inclusiv îndeplinirea criteriilor Alianţei de dislocabilitate şi sustenabilitate a

trupelor naţionale şi pentru susţinerea armatei profesioniste, concomitent cu încadrarea în

limitele de resurse disponibile pentru apărare.

Structura de forţe şi cerinţele operaţionale

Armata României este constituită, potrivit legii, din sistemul de structuri centrale,

structuri si forţe ale Ministerului Apărării Naţionale. Produsul principal al transformării

Armatei României îl va reprezenta structura de forţe, care cuprinde următoarele categorii de

197

forţe: forţele terestre, forţele aeriene şi forţele navale, la care se adaugă două comandamente

de sprijin.

Fiecare categorie de forţe este formată din: statul major al categoriei de forţe,

comandamente operaţionale de nivel operativ şi tactic, structuri luptătoare, structuri de sprijin

de luptă, structuri logistice, structuri pentru operaţii speciale, unităţi de instrucţie, instituţii

militare de învăţământ şi alte structuri stabilite.

Potrivit destinaţiei şi nivelului de operaţionalizare, forţele armate vor fi organizate în

forţe dislocabile şi forţe de generare şi regenerare.

a. Forţele dislocabile cuprind structuri luptătoare, de sprijin de luptă, de suport

logistic şi pentru operaţii speciale cu un nivel de încadrare de cel puţin 90% la personal si

100% la tehnica de luptă, faţă de necesarul de război. Acestea se compun din forţe cu nivel

ridicat al capacităţii operaţionale, forţe cu nivel mediu al capacităţii operaţionale şi forţe cu

nivel scăzut al capacităţii operaţionale.

Cerinţele operaţionale pentru aceste forţe impun organizarea acestora în structuri

modulare, cu disponibilităţi acţionale şi de transport în orice teatru de acţiuni militare,

capabile să se autosusţină şi să îşi asigure protecţia. Forţele dislocabile sunt compatibile cu

cele ale armatele statelor aliate şi sunt destinate participării la îndeplinirea întregii game de

misiuni, conform angajamentelor internaţionale în domeniul securităţii şi apărării la care

România este parte.

b. Forţele de generare şi regenerare se compun din structuri luptătoare, de sprijin de

luptă şi de suport logistic pentru sprijinul forţelor dislocabile, precum şi din structuri de

învăţământ şi instruire şi structuri de depozitare. Acestea au în timp de pace un nivel de

încadrare cu personal de până la 70%, iar la tehnica de luptă de cel puţin 80%, faţă de

necesarul de război. Forţele de generare şi regenerare au structuri cu capacitate operaţională

scăzută şi structuri cu termen lung de constituire.

Cerinţele operaţionale pentru aceste forţe impun ca să fie în măsură să susţină forţele

dislocabile şi să execute misiuni de luptă cu caracter limitat şi să participe la executarea

misiunilor de sprijin pentru situaţii de urgenţă civilă. Forţele de generare şi regenerare pot

îndeplini misiuni pe teritoriul naţional si în proximitatea acestuia.

Configurarea structurii de forţe asigură constituirea unui pachet unic de forţe

disponibil pentru NATO şi UE, reprezentând atât forţele care asigură apărarea naţională în

cadrul apărării colective, cât şi contribuţia naţională cu forţe pentru întregul spectru de

misiuni ale Alianţei, inclusiv operaţii de intensitate ridicată şi de lungă durată, precum şi cele

specifice UE.

198

Planurile naţionale au la bază cerinţele Obiectivelor Forţei 2006. actualizate cu cele

ale Obiectivelor Forţei 2008, ceea ce va determina creşterea eficacităţii în luptă, a nivelului

de operativitate şi protecţie, mobilităţii, dislocabilităţii şi susţinerii în teatrele de operaţii.

Astfel, din totalul efectivelor forţelor terestre, pentru anul 2009, au fost prevăzute ca

dislocabile 24,2% (10.451), iar 6,9% (3.650) să fie susţinute în teatrele de operaţii, urmând ca

în anul 2016, să se atingă ţinta de dislocabilitate 40% (17.200) şi 8% (3.650) de susţinere în

teatrele de operaţii. Acestea prevăd ca, până în anul 2015, din totalul efectivelor Forţelor

Terestre, 40,7% (18.433 militari) să fie dislocabile. iar 8% (3.650) susţinute în teatre de

operaţii. Planurile naţionale au centrul de greutate pe dezvoltarea de forţe şi capabilităţi

organice până la nivel brigadă, în timp ce capabilităţile solicitate la nivel corp/teatru sunt

prevăzute a fi realizate în etapa finală a transformării Armatei Române, la finele anului 2015.

Transformarea militară

Controlul civil şi democratic asupra armatei

Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a

independenţei si a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei

constituţionale. Controlul civil şi democratic asupra forţelor armate este exercitat prin

intermediul Parlamentului, Preşedintelui României. Guvernului României şi Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării.

Activitatea de informare, relaţii publice şi relaţii cu organizaţiile neguvernamentale

în societăţile democratice, asigurarea unui flux constant şi eficient de informaţii către

public constituie o parte integrantă a politicii de securitate. Ministerul Apărării urmăreşte ca

prin difuzarea de informaţii corecte, complete şi oportune să ofere opiniei publice,

personalului armatei, mass-mediei, organismelor guvernamentale şi neguvernamentale,

posibilitatea de a analiza şi a înţelege problematica domeniului apărării naţionale.

De la reformă la transformare; probleme sociale în armată

Analizarea şi soluţionarea problemelor sociale cu care se confruntă personalul

instituţiei militare au fost şi vor rămâne preocupări constante ale conducerii ministerului.

În acest scop, încă din anul 2005 a fost elaborat un Program de creştere a calităţii

vieţii personalului armatei.

Din analiza condiţiilor de viaţă şi de muncă ale personalului militar şi civil din

armată, raportate la necesităţile, valorile şi aspiraţiile acestuia, au rezultat 7 obiective

prioritare ale proiectului:

o analizarea şi proiectarea unui sistem de salarizare după standarde NATO;

o asigurarea unor condiţii optime de muncă şi instrucţie;

199

o îmbunătăţirea condiţiilor de locuit;

o recuperarea, recreerea şi refacerea fizică şi psihică a personalului;

o sprijinirea familiilor militarilor care participă la misiuni în afara graniţelor ţării;

o îmbunătăţirea asistenţei medicale;

o îmbunătăţirea climatului psihosocial în armată.

Procesul transformării în cadrul NATO

In calitatea sa de membru NATO, România şi-a asumat responsabilităţile ce-i revin şi

întreprinde demersuri susţinute pentru transformarea propriilor capabilităţi de apărare

conform noilor cerinţe, în acest scop, armata parcurge procesul de transformare,

corespunzător etapelor şi obiectivelor stabilite în Strategia de Transformare a Armatei

României şi planurile de implementare a acesteia.

Necesitatea transformării

Fără a exclude războiul, perceput în accepţiunea clasică a erei industriale, conflictele

viitoare vor reflecta treptat caracteristicile erei informaţiei. Acestea vor fi, preponderent, de

natură asimetrică, incluzând acţiuni împotriva unor forţe atipice, disproporţionate din punct

de vedere al potenţialului tehnologic, caracterizate de acţiuni de tip clasic combinate cu cele

informaţionale si se vor baza pe întrebuinţarea noilor arme şi tehnologii, inclusiv a celor de

distrugere în masă, precum şi a unor mijloace care extind confruntarea în spaţiul cibernetic, în

acest sens, transformarea trebuie să abordeze, aşa cum au fost identificate de către Alianţă,

trei domenii principale: cultura militară, planificarea şi transformarea capabilităţilor.

Procesele aferente acestora se sprijină pe întărirea operaţiilor întrunite, exploatarea

avantajelor informaţionale, conceptul dezvoltare-experimentare şi dezvoltarea capabilităţilor

de transformare.

La nivel naţional, obiectivele transformării sunt: creşterea ponderii dimensiunii

anticipative din cadrul mecanismelor decizionale, creşterea interoperabilităţii

interinstituţionale prin transformare organizaţională, optimizarea managementului integrat al

resurselor disponibile, modernizarea infrastructurii informaţionale şi a comunicaţiilor,

precum şi asigurarea complementarităţii capabilităţilor specifice de apărare.

În acest context, procesul de transformare a Armatei României, ce decurge din noile

orientări strategice şi de transformare a Alianţei, reprezintă un proces firesc, care va permite

structurarea şi pregătirea forţelor pentru participarea la apărarea colectivă, îmbunătăţirea

capacităţilor pentru întreaga gamă de operaţii multinaţionale de management al crizelor sau

de combatere a terorismului.

200

Obiectivul fundamental al transformării Armatei României îl constituie asigurarea

capacităţii necesare Armatei României de a promova şi proteja interesele naţionale, de a

răspunde riscurilor şi ameninţărilor actuale şi viitoare din mediul de securitate. Acestea vor

asigura îndeplinirea cerinţelor specifice prevăzute în Constituţie, a angajamentelor asumate

de România faţă de ONU. NATO, Uniunea Europeană, precum si în cadrul iniţiativelor

regionale şi coaliţiilor.

Transformarea Armatei României are ca obiectiv general realizarea unei structuri

moderne, complet profesionalizate, cu un grad sporit de mobilitate, eficientă, flexibilă,

dislocabilă, sustenabilă, având capacitatea de a acţiona întrunit şi a fi angajată într-un larg

spectru de misiuni atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia.

Perfecţionarea cadrului juridic

Angajamentele asumate pe plan internaţional au determinat modificări de amploare şi

în ceea ce priveşte organizarea de bază, internă, a apărării, prin decizia înlocuirii sistemului

clasic, defensiv, bazat pe serviciul militar obligatoriu, cu modelul verificat al armatei

profesioniste bazate pe voluntariat. Această nouă abordare a condus la perimarea unor

prevederi ale legii şi, implicit, a impulsionat regândirea principiilor generale care să

guverneze sistemul naţional de apărare.

Conceperea unui management integrator prompt şi flexibil al situaţiilor excepţionale,

cu participare graduală în funcţie de amploarea acestora, şi demilitarizarea unor structuri

având ca urmare schimbarea componentelor forţelor armate, au reprezentat factori care au

contribuit la declanşarea necesităţii de novare legislativă. Pe plan extern, participarea forţelor

armate române la acţiuni colective de gestionare a crizelor în afara teritoriului statului

naţional a impus reglementarea unor concepte noi şi a generat necesitatea respectării regulilor

de angajare.

Întreaga activitate legislativă a armatei a fost direcţionată în sensul atingerii a două

obiective majore: pe de o parte s-a urmărit crearea cadrului normativ adecvat finalizării

reformei organismului militar, ceea ce a impus o concentrare judicioasă şi permanentă a

eforturilor în scopul alinierii Armatei României la standardele şi procedurile Alianţei Nord-

Atlantice, iar, pe de altă parte, s-a urmărit armonizarea şi compatibilizarea tuturor proiectelor

de acte normative atât între ele, cât şi cu legislaţia în vigoare, dar şi cu regulile şi principiile

de drept internaţional.

În perioada imediat următoare, va continua activitatea de armonizare legislativă şi se

are în vedere, totodată, amplul proces de amendare a legislaţiei din domeniul apărării

201

naţionale în conformitate cu măsurile stabilite în sarcina Ministerului Apărării Naţionale, prin

Programul legislativ al Guvernului.

Consolidarea statutului României ca stat membru al NATO şi integrarea în UE,

continuarea reformei organismului militar pentru dezvoltarea unei capacităţi de apărare

credibile, moderne şi eficiente, întărirea controlului civil şi democratic asupra armatei

determină elaborarea a noi proiecte de acte normative care vor reglementa şi amenda cadrul

legal actual.

Misiunile armatei

Misiunile forţelor armate derivă din suprapunerea obiectivelor politicii de apărare

peste capabilităţile de apărare existente la nivel naţional şi luând în considerare, totodată,

planurile de dezvoltare de noi capabilităţi. Derularea acestui proces pe fundalul actualului

mediu de securitate evidenţiază complexitatea noilor misiuni ale forţelor armate, misiuni ce

transformă rolul şi nodul de utilizare a instrumentului militar. Din această perspectivă,

Armata României va trebui să fie în măsură să execute următoarele misiuni:

• Apărarea României şi participarea Ia apărarea aliaţilor, în cadrul NATO şi

UE, prin:

- descurajarea şi contracararea unei agresiuni armate asupra teritoriului

naţional; o participarea la descurajarea şi contracararea unei agresiuni armate

împotriva membrilor Alianţei Nord-Atlantice şi UE;

- participarea la gestionarea urgenţelor civile în cadrul NATO şi al Uniunii Europene.

• Contribuţia la securitatea României pe timp de pace, prin:

- planificarea, culegerea, procesarea şi diseminarea informaţiilor pentru

apărare; o contribuţia la securizarea frontierelor de stat ale României, protejarea obiectivelor

de importanţă deosebită şi a transporturilor de produse strategice;

- asigurarea securităţii facilităţilor, transporturilor şi comunicaţiilor militare; o

apărarea spaţiului aerian al României şi participarea la aplicarea măsurilor prevăzute de lege

împotriva navelor sau aeronavelor care utilizează, neautorizat, spaţiile aerian, fluvial şi

maritim al ţării;

- contribuţia la asigurarea liberei circulaţii a navelor şi aeronavelor, în

condiţiile prevăzute de legislaţia naţională şi de tratatele la care România este parte;

- coordonarea pregătirii economiei, populaţiei şi teritoriului pentru apărare;

- - participarea la apărarea infrastructurii critice;

- - participarea la asigurarea accesului României la resursele din zona

- economică exclusivă;

202

- - participarea la lupta împotriva terorismului; - participarea la extragerea şi

evacuarea cetăţenilor români din

- străinătate, în situaţii de criză şi de urgenţe civile; - asigurarea serviciilor de

ceremonie, protecţie şi protocol.

- • Promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv participarea la

operaţiile de răspuns la crize. Această misiune implică:

- - participarea la operaţii de răspuns la crize în calitate de membru al

- NATO, ONU şi OSCE;

- - participarea la operaţii militare în cadrul unor coaliţii de state; - participarea

la combaterea pirateriei şi a comerţului ilicit cu arme și

- produse periculoase; - contribuţia la eforturile de combatere a proliferării

armelor de

- distrugere în masă şi de control al armamentelor; - participarea la operaţii de

asistenţă umanitară în afara teritoriului

- României; - participarea la iniţiative de cooperare în domeniul apărării şi la

- implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi stabilităţii

- inclusiv prin utilizarea diplomaţiei apărării; - acordarea de asistenţă militară şi

sprijin pentru alte state.

- • Sprijinirea organelor administraţiei publice centrale şi locale, pe

timpul situaţiilor de criză, potrivit legii, prin:

- - monitorizarea transporturilor de materiale explozive militare şi a

obiectivelor militare, sursă de risc la explozii şi participarea la înlăturarea eventualelor efecte

negative;

- - participarea la evaluarea riscurilor în caz de căderi de obiecte cosmice şi

ameninţări ecologice;

- - participarea la căutarea, salvarea si evacuarea persoanelor;

- - instalarea spitalelor de campanie şi acordarea de asistenţă medicală

populaţiei afectate de urmările situaţiilor de urgenţă;

- - localizarea şi stingerea incendiilor la obiectivele din subordine (coordonare),

cu forţe proprii sau cu ajutorul structurilor specializate din cadrul Ministerului Administraţiei

şi Internelor;

- - participarea la asigurarea transportului forţelor şi mijloacelor, a persoanelor

evacuate şi resurselor necesare pentru intervenţie şi asistenţă de primă necesitate în situaţii de

urgenţă;

203

- - asigurarea temporară a unor spaţii, condiţii de cazare şi hrănire. pentru

persoanele evacuate;

- la solicitarea organelor locale, participarea cu personal din unităţile

specializate, la asigurarea mijloacelor şi executarea decontaminării populaţiei, căilor rutiere,

clădirilor, terenurilor si rezervaţiilor;

- asigurarea sprijinului logistic pentru restabilirea ordinii publice;

- asigurarea logisticii intervenţiilor şi reabilitarea obiectivelor din coordonare sau

subordine afectate de situaţiile de urgenţă. Pentru îndeplinirea misiunilor cu caracter

multidimensional, ce exced competenţele Ministerului Apărării Naţionale, Armata României

participă, în condiţiile legii, alături de alte instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii, la

efortul comun, în baza protocoalelor de cooperare încheiate în acest scop (MAI, MAE, SRI,

STS etc.).

Relaţiile dintre armată şi societate în România

Instituţiile democratice, în special controlul civil asupra forţelor armate şi armata

profesionistă, se construiesc în urma unui proces îndelungat de socializare politică49. Pentru a

descrie pattern-ul relaţiilor dintre armată şi societatea românească este nevoie, mai întâi, de

prezentarea atât a rolului moştenirii istorice (tradiţiei), ca bază de plecare pentru studiul

transformării relaţiilor dintre armată şi societate, dar şi a stadiilor tranziţiei (transformării)

după 1989.

Moştenirea istorică (tradiţia)

Rolul tradiţiei ca variabilă contextuală ce explică un fapt social a fost luat în

considerare de către mai multe şcoli de gândire atât din sociologie50, cât şi din ştiinele

politice. Desigur că instituţionalizarea controlului democratic civil, reforma structurilor şi

cultura militară trebuie să ţină seama de tradiţie. Tradiţia istorică şi factorii culturali au fost

luaţi în considerare în dezbaterea publică asupra instituţionalizării controlului civil al armatei.

Deşi nu vom pătrunde adânc în istorie (pentru analize de tipul Şcolii Annales) rolul tradiţiei

ca punct de plecare în construirea de pattern-uri ale relaţiilor dintre armată şi societate sau a

mentalităţilor este evident.

În primul rând putem afirma că România nu are o tradiţie militari stă51. Epoca

modernă a marcat începutul afirmării armatei în viaţa politică, socială şi culturală a ţării.

49 G.. Almond; S., Verba. Cultura civică, CEU Press, Bucureşti, 1996; Shils, E., Traditions, 198150 Pentru analiza rolului moştenirii istorice vezi autori de sociologie istorică precum Theda Scokpol, Daniel Chirot. Barrington Moore sau Craig Calhoun.

51 O armată regulată a fost stabilită relativ târziu, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. sub domnia lui Alexandru loan Cuza (1859-1866).

204

Principala forţă spirituală care a contribuit la naşterea statului modern român a fost

naţionalismul, iar două instituţii au fost fundamentale pentru acest lucru: biserica ortodoxă şi

armata. Prima unire a Principatelor Române ale Moldovei şi Valahiei a avut loc în 1859, după

Războiul Crimeei, realizată sub conducerea unui militar, colonelul A. I. Cuza. Ca părinte

fondator al instituţiilor statului modern el şi-a bazat puterea pe armata naţională. Războiul de

Independenţă (1877-1878) a implicat forţele armate române în operaţii militare împotriva

Imperiului Otoman. După obţinerea independenţei, au fost consolidate instituţiile statului de

drept, a fost creat cadrul legislativ pentru a reglementa implicarea armatei în viaţa politică şi

statutul său nonpolitic. România a devenit, treptat, o putere regională, implicându-se în

Războaiele balcanice din 1912-1913.

După Primul Război Mondial, pentru prima dată în istoria sa, România a devenit unită

şi independentă (1918). Dar „pacea wilsoniană" a creat în Europa un „gol" de securitate între

Puterile Occidentale şi Uniunea Sovietică, aşa numitul „cordon sanitar". Teoretic, se

presupunea că nou-creata Ligă a Naţiunilor va supraveghea sistemul de securitate

multilaterală, În interiorul „cordonului sanitar" o inflaţie de tratate bilaterale şi regionale a

încercat să realizeze securitatea acestor ţări. Printre altele, România a făcut parte din Antanta

Balcanică alături de Grecia, Turcia, Iugoslavia şi din Mica Antantă. alături de Cehoslovacia şi

Iugoslavia. Franţa şi Marea Britanie au supravegheat acele alianţe. De facto, acele alianţe de

securitate regională erau orientate împotriva unui eventual revizionism al Bulgariei, Ungariei

sau Germaniei. Dar sistemul de securitate regională a început să decadă după 1933, când

regimul fascist a preluat puterea în Germania, şi a eşuat, total, după 1938.

Cât priveşte controlul civil al forţelor armate, norme incipiente de control democratic,

precum dreptul Parlamentului de a face anchete şi a chestiona miniştrii, pot fi găsite în prima

Constituţie Română (1866). Constituţia din 1923 a instaurat şi consacrat un control

democratic mai profund. Astfel, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării s-a stabilit să fie alcătuit

din prinţul moştenitor, Preşedintele Consiliului de Miniştri şi câţiva miniştri. De asemenea,

Curtea de Control avea dreptul să controleze toţi miniştrii. Din păcate, mai întâi regimul

Antonescu iar, mai apoi, regimul comunist, după 1945, au întrerupt procesul de

instituţionalizare a unor relaţii dintre armată şi societate de tip democratic.

Între 1945 şi 1989, Forţele Armate Române (FAR) au trecut prin trei faze importante:

o fază de sovietizare, între 1945-1965, o fază de profesionalizare 52'', între 1965-1979, şi o

52 Termenul de profesionalizare este privit în contextul perioadei comuniste, ca „profesionalizare" faţă de perioada anterioară. Din punct de vedere organizaţional, armata română din anii '60-'70 avea misiuni şi reguli clare, un corp ofiţeresc ce se profesionaliza şi soldaţi încorporaţi, care se socializau şi îşi internalizau regulile profesionalismului militar. Cu toate că termenul este folosit şi de sovietologi, precum Alex Alexiev (vezi „Soldiers, Peasants and Bureaucrats", C1SA. 1974).

205

fază de deprofesionalizare între 1980-1989. După cel de-al Doilea Război Mondial, Tratatul

de la Paris din 1947 a determinat reducerea FAR de la aproximativ 500.000 de persoane la

138.000. La rândul său, Partidul Comunist a folosit aceste reduceri pentru a iniţia, în mod

serios, procesul de purificare a vechii armate „regale" (peste 100 de generali fiind încarceraţi

sau ucişi) şi „comunizare". Astfel, la 8 mai 1945, au fost selecţionaţi un număr de 1.000 de

oameni din cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu", ce se formase pe teritoriul URSS, care au

constituit Direcţia Superioară pentru Cultură, Educaţie şi Propagandă, devenită ulterior

Departamentul Politic Superior al Armatei, sub comanda generalului Nicolae Ceauşescu, în

scopul asigurării unui control politic al Partidului Comunist asupra armatei 53. Aceste măsuri

au dus la un lung proces de deprofesionalizare a FAR. în particular, a fost creat un nou corp

de ofiţeri lipsiţi de experienţă, prin recrutarea persoanelor cu origini în clasa muncitoare şi

fără educaţie militară, pentru a-i înlocui pe „vechii" ofiţeri. Epurarea armatei pe motiv că era

armată burgheză nu se susţine. Aşa cum arată arhivele prezentate de Al. Duţu, 20% dintre

ofiţeri proveneau din zona elitei şi 80% din familii cu venituri modeste.

Până în 1953 numărul noilor ofiţeri crescuse de la 6% din total, la 84%. Dintre

aceştia, doar 67% urmaseră şcoli elementare şi doar 64% urmaseră şi cursurile liceale.

Partidul Comunist a creat şi structuri paralele în cadrul FAR, în măsura în care în anii 1950

existau trei mecanisme separate de control: comisarii ruşi, comuniştii români şi Securitatea.

Retragerea armatei sovietice în 1958 a permis, totuşi, o schimbare de direcţie şi a marcat

începutul înfiinţării unei armate „naţionale" în România.

„Armata naţională" şi doctrina sa au fost elaborate în întregime după 1965, când

Nicolae Ceauşescu a devenit secretar general al Partidului Comunist Român. Apogeul puterii

şi legitimităţii lui Ceauşescu a fost atins în 1968, când s-a opus public invaziei trupelor

Tratatului de la Varşovia, conduse de Moscova, în Cehoslovacia. Aceasta a ajutat şi la

schimbarea modului de percepere a ameninţărilor în România, Uniunea Sovietică devenind

brusc o ameninţare la fel de mare ca şi Alianţa NATO. La rândul său, această nouă

ameninţare necesita crearea unei armate mai profesioniste şi o politică de apărare clară.

Aceasta a dus la aşa-numita abordare sistemică, ce consta dintr-o doctrină coerentă („lupta

întregului popor"), o armată profesionistă şi mecanisme şi instituţii adecvate pentru a face

legătură între cele două. Legea organizării apărării naţionale a Republicii Socialiste România

(nr. 14/1972) a devenit, astfel, fundamentul de creare a unui sistem de planificare

independentă a apărării şi a unor forţe armate profesioniste în interiorul blocului sovietic.

53 Alesandru. Duţu. Armata româna în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pp. 66-126.

206

Scopul doctrinei era de a „lupta împotriva imperialismului", utilizând strategii şi

tactici derivate din experienţa tradiţională românească, combinate cu lecţii oferite de

Iugoslavia, China şi Vietnam, În acest context, armata era concepută ca un „organism

specializat" care s-ar fi opus direct inamicului, dar cu sprijinul suplimentar al „poporului

înarmat", În acest mod, strategia de apărare a României a legat forţele militare existente de

societatea instruită, aceasta din urmă putând să ducă o campanie eficientă de partizanat, în

caz de necesitate. Partidul Comunist a avut un rol de conducere în această structură, iar

secretarul general, Nicolae Ceauşescu, era comandantul suprem al Forţelor Armate. Pentru a

sprijini această strategie, industria românească de apărare a produs propriul său echipament

militar, variind de la tancuri şi artilerie, până la aparate de zbor. Astfel, timp de aproape două

decenii, România a avut o politică de apărare coerentă şi o armată profesionistă, pentru

apărarea teritorială. Din punct de vedere al selecţiei cadrelor, al expertizei de război, al

spiritului de corp profesionalismul acelei armate era chestionabil.

În anii '80 acest model a devenit prea costisitor pentru a fi menţinut. O nouă misiune -

aceea a „apărării realizărilor revoluţionare" - a fost adăugată la doctrina militară, împreună cu

conceptul de „integrare economică şi socială". Aceste modificări ale doctrinei au făcut posibil

ca FAR să lucreze în economia naţională, iar în cadrul Ministerului Apărării Naţionale a fost

înfiinţată o Direcţie pentru Lucrări în Economia Naţională (DLEN). DLEN coordona munca

de construcţie practicată de armată, care includea sarcini cum ar fi construcţia de canale si

drumuri, Într-adevăr, peste 85.000 de persoane din personalul militar au fost utilizate în acest

mod numai în 1989. în ultimii ani ai regimului comunist, România avea o armată numeroasă,

structurată pentru a apăra teritoriul naţional împotriva unui inamic superior într-un război

clasic, dar nu foarte bine pregătită pentru a se adapta la noul context de securitate post-Război

Rece. în plus, o mare parte a FAR a fost obligată să lucreze în economie şi a fost complet

deprofesionalizată. Sub acest aspect, Ceauşescu ajunsese să se bazeze din ce în ce mai puţin

pe FAR, în rolul acestora de apărător al regimului şi din ce în ce mai mult pe „Securitate".

Pe de altă parte, liderii comunişti aveau o sarcină dificilă, în a urmări o politică de

securitate fără suport public şi atunci au încercat să obţină suportul publicului exacerbând

pericolul extern şi făcând apel la memoria colectivă. Sfârşitul deceniului cinci a constituit

primul pas către legitimarea „naţională" a regimului comunist, când Gheorghiu-Dej,

conducătorul Partidului Comunist Român de atunci, a reuşit să obţină retragerea armatei

sovietice din România. Ceauşescu, următorul conducător al Partidului Comunist, a devenit

conştient de forţa ideii naţionaliste şi a folosit acele ameninţări difuze pentru a obţine

legitimitatea dictaturii sale. După 1965, regimul lui Ceauşescu a avut de înfruntat trei

207

ameninţări principale: prima, din partea propriului popor, a doua. din partea „ţărilor frăţeşti" -

coaliţia condusă de URSS - şi a treia, din partea statelor capitaliste. Opunându-se invaziei

URSS în Cehoslovacia, el a obţinut, cu succes, nu numai susţinere populară, dar şi suport

internaţional. El începe să rescrie istoria, prezentându-se pe sine însuşi ca lider legitimat

istoric, descendent al marilor domnitori.

Un important mecanism propagandistic a lucrat pentru el cu contribuţia câtorva

intelectuali. Principala acuză pe care Ceauşescu obişnuia să o lanseze înainte de 1989 era că

România are de-a face cu o conspiraţie internaţională si că pericolele sunt peste tot. Dar

faptele au dovedit că lui nu-i păsa nici de securitatea sistemului comunist, nici de securitatea

naţională, În primul rând, România avea oarecum o politică de „blatist" în interiorul

Tratatului de la Varşovia. Pe de altă parte, din moment ce Ceauşescu a aprobat o reducere

substanţială a ofiţerilor profesionişti, în 1987, şi a trimis armata să muncească în agricultură

sau să construiască canale, dovedeşte că nu punea prea mare preţ pe pregătirea armatei pentru

înfruntarea unui pericol extern. Singurul lui duşman era cel intern, iar, pentru a asigura

securitatea regimului, s-a bazat pe serviciul secret (Departamentul Securităţii Statului).

În concluzie problemele majore în reformarea relaţiilor dintre armată şi societate după

1989 au fost:

• reinventarea tradiţiei controlului democratic;

• societate civilă slabă;

• o lipsă a civililor cu expertiză în domeniul securităţii;

•o armată supradimensionată şi, în mare parte, deprofesionalizată.

Perioada postcomunistă. Etape ale tranziţiei

Pornind de la definiţia operaţională, acest subcapitol descrie dinamica relaţiilor dintre

armată şi societate în România după 1989, respectiv prezintă cadrul politic al tranziţiei,

identificând etape ale democratizării relaţiilor dintre armată şi societate şi punctând câteva

momente cheie.

Una dintre cele mai izbitoare imagini ale anului 1989 a fost aceea a soldaţilor români

în stradă şi mulţimea strigând „Armata e cu noi!". Această imagine este cheia înţelegerii

procesului de democratizare a relaţiilor civil-militare. Ea arată o armată incapabilă sau lipsită

de voinţa de a lupta cu un „inamic" incert şi neprevăzut. Liderii militari români din acea

perioadă, legaţi de e\ita comunistă, s-au dovedit a îi incapabili să evalueze corect ameninţările

reale. Armata era instruită în mod inadecvat, pregătită pentru un război clasic total, iar liderii

ei au încercat, la ordinul Comandantului Suprem, s-o folosească într-un război civil, de tip

urban. Cu toate acestea, armata a pactizat cu demonstranţii şi a contribuit, decisiv, la

208

răsturnarea regimului Ceauşescu şi la instituirea unui regim democratic. Participarea armatei

la revoluţia din 1989 a lăsat o moştenire dublă pentru procesul de democratizare a relaţiilor

dintre armată şi societate. Pe de-o parte, participarea unora la reprimarea revoltei (17-22

decembrie) a creat un sentiment de culpă pentru anumiţi lideri, acest lucru reducând, ulterior,

opoziţia la instituirea controlului civil. Pe de altă parte, coalizarea armatei cu populaţia civilă

şi conducerea luptelor după 22 decembrie au condus la creşterea stimei faţă de armată şi au

oferit legitimitate procesului de reformă din interior.

Prima etapă a procesului de restructurare a armatei României a început cu

depolitizarea şi reducerea numerică a forţelor armate. Ca o consecinţă a revoluţiei din 1989,

una din primele „măsuri revoluţionare" a inclus schimbarea comandanţilor, transferarea

controlului asupra Gărzilor Patriotice şi asupra Departamentului Securităţii către armată,

desfiinţarea structurilor politice ale partidului comunist din armată şi interzicerea folosirii

armatei ca forţă de muncă gratuită în economia naţională. Un rol important în iniţierea

acestor schimbări a fost jucat de Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei

(CADA), ai cărui membri erau, în principal, tineri ofiţeri. CADA 54 a insistat pentru

promovarea pe bază de merit şi pentru retragerea ofiţerilor compromişi prin faptul că au

acordat sprijinul regimului ceauşist.

Cea mai notabilă contribuţie în instituţionalizarea controlului democratic civil în

această perioadă este reprezentat de înfiinţarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării

(CSAT) 55. Prin CSAT se înfiinţa o agenţie pentru coordonarea concepţiei si acţiunii

executive în situaţii de criză. Această primă etapă, plină de dezbateri şi frământări sociale şi

politice, s-a finalizat, pe plan instituţional, cu adoptarea Constituţiei României, care a statuat

clar principiile democratice de guvernare, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, instituţiile

puterii de stat ş: relaţiile dintre ele. Un alt moment care a contribuit la declanşarea

restructurării şi reformei armatei a fost semnarea, în 1990, a Tratatului de reducere a forţelor

convenţionale în Europa (CFE).

Ulterior, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi dorinţa României de a se integra în

NATO, împreună cu programele NATO de asistenţă şi condiţionalitatea - inerentă criteriilor

de aderare la NATO - au acţionat a factori importanţi de influenţă asupra instituirii

controlului democratic şi profesionalizării armatei.

În a doua etapă (1992-1996) are loc înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare

(1992), cu scopul de a pregăti experţi civili pentru domeniul securităţii, a fost numit un 54 Romanian Armv in the December Revolution and Beyond, în România after Tyranny, D. Nelson. ed., Boulder: Westview, 1992, pp. 95-126.

55 Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea CSAT.

209

secretar de stat civil (loan Mircea Paşcu-1993), urmată de numirea unui ministru civil al

apărării (ambasadorul Gheorghe Ţinea) şi a fos: adoptat cadrul legal pentru controlul

democratic şi reorganizarea instituţiilor de securitate. Tot în această perioadă, România

devine prima ţară est-europeană ce solicită să devină membră a Parteneriatului pentru Pace

(1994). Odată cu aderarea la Parteneriatul pentru Pace sunt adoptate programe de reformă şi

interoperabilitate (Planning and Review Process cu obiectivele sale de interoperabilitate), iar

OSCE adoptă Codul de Conduită, cu un capitol separai despre controlul civil asupra forţelor

armate (Budapesta, decembrie 1994).

O a treia etapă este cuprinsă între 1997-2000, în perioada guvernării coaliţiei

Convenţiei Democrate - Partidul Democrat - UDMR. După insuccesul de la Madrid, în care

candidatura României de a face parte din NATO a fost respinsă, procesul de reformă nu a

încetat, ba, dimpotrivă, au fost aduse îmbunătăţiri consistente procesului de planificare a

apărării si sistemului de educaţie militară, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 54/1998 -

privind planificarea apărării şi adoptarea Conceptului resurselor umane (1997). Tot acum au

fost intensificate programele de asistenţă de securitate şi a fost desfăşurat un important efort

diplomatic 56. O serie de planuri şi strategii de reformă au fost proiectate în această perioadă.

Un moment important în această etapă este cel al Summitului de la Washington, prin

care se propune pregătirea candidaţilor la NATO pe baza unui plan anual (Membership

Action Plan - MAP). Din păcate, pe plan intern se intensifică divergenţele în coaliţia de

guvernământ şi se desfăşoară campania electorală, situaţie ce duce la alocarea unor resurse

mai mici, de atenţie şi financiare, pentru reforma armatei.

A patra etapă începe în anul 2000. Summitul NATO de la Praga şi aşteptările

României de a deveni membru au acţionat ca un stimulent important pentru un efort concertat

de continuare a reformei societăţii şi armatei, în special. Astfel, s-a reuşit semnarea unui

acord social cu sindicatele, iar partidele parlamentare au semnat o declaraţie comună privind

pregătirea pentru aderarea la NATO. Pentru realizarea consensului, la 31 martie 2001,

partidele politice la care s-au alăturat reprezentanţi ai societăţii civile au semnat „Declaraţia-

Apel a Forumului NATO 2002". Au fost luate măsuri coerente pentru realizarea Planului

Naţional de Aderare, ciclurile II, III, IV şi V, inclusiv de perfecţionare a cadrului controlului

democratic civil asupra armatei. Un nou set de legi/strategii a fost adoptat pentru a îmbunătăţi

organizarea armatei sau controlul civil asupra armatei. Printre ele, a fost adoptată o nouă

56 Pentru o analiză critică şi documentată a politicii externe româneşti din acea perioadă vezi Valentin. Stan, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii Bucureşti, 1999.

210

Strategie de securitate naţională, o nouă lege a de organizare a CSAT (care a păstrat pe fond

aceeaşi misiune şi organizare, dictate de prevederile constituţionale, dar a adăugat

obligativitatea unui raport anual către Parlament), în planul diplomaţiei, exercitarea cu succes

a Preşedinţiei OSCE si organizarea Summitului V-10 „Primăvara Noilor Aliaţi" au fost

acţiuni importante pentru promovarea rolului regional al României şi pentru imaginea

externă. Nu în ultimul rând, un set clar de măsuri de sprijin pentru Războiul global împotriva

terorismului, condus de SUA, inclusiv decizia de a trimite un batalion în Afganistan au

contribuit la schimbarea percepţiei occidentale despre importanţa strategică şi pregătirea

Armatei române la standardele NATO, fiind invitată, în noiembrie 2002, să facă parte din

NATO.

Etapa actuală, după aderarea în 2004 la NATO, precum si la Uniunea Europeană (01

ianuarie 2007) a fost consolidat controlul democratic civil. Astfel, analiza raporturilor armata

- societate, în ceea ce priveşte realitatea socială românească, pune în evidenţă existenţa

următoarelor caracteristici:

Raporturile economice particularizează legăturile materiale ce se stabilesc între

armată, ca instituţie a statului român, învestită cu misiunea de a apăra suveranitatea,

independenţa şi integritatea teritorială a ţării şi societăţii, ca sursă a asigurării necesităţilor

umane, materiale, financiare, tehnologice, informaţionale şi de altă natură, care vor fi alocate

de statul român pentru pregătirea apărării armate a ţării. Ele determină cantitativ şi calitativ

compunerea şi pregătirea forţelor, dotarea lor cu tehnică de luptă necesară, începând cu anul

2001, dimensiunea şi fundamentarea bugetului Ministerului Apărării Naţionale se realizează

pe baza programelor de constituire, modernizare şi pregătire a Armatei României, prin

intermediul Sistemului de Planificare, Programare, Bugetare şi Evaluare (SPPBE) al forţelor,

activităţilor şi resurselor Ministerului Apărării Naţionale. Sistemul permite efectuarea unor

ajustări sau modificări ale structurii de forţe şi ale nivelului de pregătire al acestora, dacă pe

timpul derulării programului de restructurare se modifică profilul de buget sau se identifică

noi riscuri şi ameninţări de natură militară la adresa securităţii naţionale.

„Se va realiza o forţă militară modernă, flexibilă şi eficientă, care va fi în măsură să

îndeplinească misiunile stabilite, în acest fel, efortul principal va fi redirecţionat de la

cheltuielile de personal spre cele de înzestrare, operare şi mentenanţă, în scopul realizării

unui echilibru în cadrul bugetului pentru apărare, apropiat standardelor NATO (40%

cheltuieli de personal, 35-30% înzestrare, 20-25% operare şi mentenanţă)"57.

57 Strategia militară a României, proiect, Bucureşti, 2002, p. 15.

211

în etapa actuală a unei economii în tranziţie, societatea românească nu are capacitatea

de a putea aloca armatei resursele necesare unei funcţionări eficiente, la parametrii

corespunzători.

Raporturile juridice reflectă caracterul legal al relaţiilor instituţionalizate între armată

şi societate. A fost creat un sistem de pârghii constituţionale şi legale care asigură controlul

democratic civil asupra forţelor armate şi se continuă armonizarea cadrului legislativ naţional

din domeniul apărării cu cel existent în ţările membre NATO şi UE.

Parlamentul execută prin intermediul bugetului controlul civil esenţial asupra

organismului militar58, Între pârghiile de acţiune parlamentară se înscriu: solicitarea de

informări, documentare, rapoarte privind starea armatei, interpelări adresate ministrului

apărării naţionale, audieri în cadrul comisiilor de apărare, ordine publică şi siguranţă

naţională a responsabililor militari, întâlniri periodice cu agenda prestabilită ale acestor

comisii cu şefii militari.

Funcţiile îndeplinite de Preşedintele României, de comandant al forţelor armate şi de

preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, prezenţa unor activităţi care privesc

armata în ansamblul atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, Guvernului

României, Curţii Constituţionale şi Curţii de Conturi exprimă manifestarea controlului

democratic asupra Forţelor Armate.

De asemenea, există şi alte modalităţi specifice: un număr important de specialişti

civili şi militari desfăşoară activităţi în armată ocupând funcţii importante (secretarul de stat

pentru politica de apărare şi planificare, secretarul de stat pentru relaţia cu Parlamentul,

secretarul general al M.Ap.N., unii consilieri, directori sau directori adjuncţi ai direcţiilor

centrale ale Ministerului Apărării Naţionale sunt civili).

Raporturile culturale între armată şi societate sunt concretizate prin funcţia armatei de

„consumatoare" de cultură, de produse culturale şi de creatoare de cultură, care prin

realizările sale contribuie la dezvoltarea culturii naţionale, În strânsă legătură cu raporturile

culturale, raporturile ştiinţifice oglindesc schimburile în domeniul ştiinţific dintre armată şi

societate. Armata desfăşoară cercetare ştiinţifică, în interesul său şi al societăţii, în instituţii

de învăţământ şi centre de cercetare, iar societatea creează produse ale cercetării ştiinţifice în

beneficiul armatei. A existat şi se manifestă în continuare o permanentă angajare a militarilor

la promovarea şi dezvoltarea culturii şi ştiinţei româneşti, iar unele dintre personalităţile

marcante ale creaţiei culturale şi ştiinţifice au avut tangenţă cu viaţa militară, pentru perioade

mai lungi sau mai scurte de timp.

58 Cana albă a guvernului, Armata României 2010; Reformă şi integrare euroatlantică, 1999, p. 10.

212

Factorii care contribuie la transformarea relaţiilor dintre armată şi societate

Capitolul precedent a pus bazele teoretice ale analizei şi a urmărit procesul

transformării relaţiilor dintre armată şi societate în România. Acest capitol, însă, are ca scop

să identifice, atât pe baze teoretice, cât si pe baza datelor factuale din prima parte, care au fost

factorii care au contribuit la transformarea relaţiilor dintre armată şi societate din România, în

contextul mai larg al schimbării politicii de securitate.

Pentru aceasta este nevoie să construim un model explicativ. Metodologia de

cercetare porneşte de la demonstraţia lui King, Keohane şi Verba că analiza cantitativă şi

calitativă sunt doar două stiluri de cercetare, dar există doar o singură logică a inferenţei 59. Ei

spun că ... „unii cercetători consideră analizele statistice sistematice drept singura modalitate

de obţinere a adevărului. Suporterii metodelor calitative protestează vehement.. .atât

cercetarea cantitativă, cât şi cea calitativă pot fi sistematice şi ştiinţifice"60. De aceea, acest

studiu şi-a propus să aplice logica inferenţei prin metode calitative şi să analizeze

transformarea relaţiilor dintre armată şi societate şi a politicii de securitate după 1989 în cazul

românesc.

Pentru construirea modelului explicativ am pornit de la două teze ale lui Huntington.

Prima teză spune că relaţiile dintre armată şi societate reprezintă componenta instituţională

principală a politicii de securitate, în timp ce a doua teză afirmă că problema centrală a

relaţiilor dintre armată si societate este aceea a identificării a două imperative ce modelează

instituţiile civil-militare, respectiv imperativul funcţional (determinat de ameninţările la

adresa securităţii) şi imperativul societal (determinat de forţele, ideologiile şi instituţiile

dominante în societate.

În viziunea lui Huntington, politica de securitate se desfăşoară la un nivel operaţional

si la un nivel instituţional. Dacă la nivel operaţional, politica de securitate constă în luarea de

măsuri pentru a contracara ameninţările la adresa securităţii, la nivel instituţional se ocupă de

organizarea relaţiilor dintre armată şi societate, pentru a dezvolta un astfel de mecanism care

ar maximiza securitatea, fără sacrificarea unor valori sociale. Concluzia lui Huntington este

că naţiunile care dezvoltă un echilibru propriu al relaţiilor dintre armată şi societate îşi

sporesc şansa de a descoperi răspunsurile corecte la problemele operaţionale. Concluziile lui

Huntington ne călăuzesc pentru construirea modelului teoretic ce explică democratizarea

relaţiilor dintre armată şi societate, punând în relaţie politica de securitate si relaţiile dintre

59 G., King: R„ Keohane; S., Verba, Fundamentele cercetării sociale. Editura Pohrom, Iaşi, 2000, pp.17-21.60 Ibidem, p. 18.

213

armată şi societate cu cele două imperative, respectiv cel funcţional, determinat de riscuri şi

ameninţări (mai ales din contextul internaţional) şi cel societal (contextul intern).

Aceste blocuri de factori explicativi, precum şi influenţa lor asupra procesului de

instituţionalizare a relaţiilor dintre armată şi societatea democratică (variabila dependentă)

vor fi studiate şi explicate detaliat în acest capitol.

Politica de securitate

În acest subcapitol, politica de securitate va fi privită ca o politică publică. La modul

general, o politică publică este „o reţea de decizii legate între ele prin alegerea obiectivelor, a

mijloacelor şi resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice"61. Scopul final al

unei politici publice este de a produce „bunuri publice", iar apărarea naţională şi securitatea

sunt bunuri publice ideale, fără de care nu se poate vorbi de dezvoltarea unei ţări. Aşa cum

afirma Chris Donelly, „ceea ce este astăzi în pericol nu este teritoriul unui stat ci structura sa,

natura societăţii sale, funcţionarea instituţiilor sale şi bunăstarea cetăţenilor săi"62.

Proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de droguri, terorismul global, statele

„slabe", divizarea şi conflictele etnice sunt pericole ce pot fi abordate numai prin efort

colectiv şi cooperare. Niciun stat nu este atât de puternic încât să ignore aceste forţe sau să

răspundă, exclusiv cu forţele proprii, tuturor acestor provocări. Nici chiar Statele Unite,

singura superputere globală, nu poate adopta o astfel de politică şi aceasta s-a văzut recent,

după evenimentele din 11 septembrie 2001.

Totuşi, astăzi, aşa cum spunea Jeffrey Simon „...Sarcina de a defini noi concepte de

securitate în Estul Europei (sau politici de securitate - n.r.) este mai complicată pentru că

vizează provocările la adresa securităţii ca fiind de natură internă. Majoritatea consideră că

deschiderea graniţelor generează probleme de securitate, întrucât sunt asociate cu imigraţie

ilegală sau trafic, crimă organizată, forţe poliţieneşti ineficiente şi corupţie la nivel

guvernamental"63.

Globalizarea relaţiilor economice internaţionale evoluează astăzi în acelaşi timp cu

fragmentarea şi regionalizarea politicii de securitate. Forţele politice locale nu mai deţin în

totalitate controlul viitorului lor economic datorită intervenţiei unor factori ce nu mai pot fi

circumscrişi între graniţele lor naţionale. Indivizii şi naţiunile sunt astăzi martorii unor

eforturi de regionalizare a relaţiilor politice şi de securitate în scopul consacrării stabilităţii şi

al exploatării optime a capacităţilor economice în slujba dezvoltării regionale şi, la nivel

61 A., Miroiu; M., Rădoi; M.. Zulean, Politici Publice, Editura Politeia, Bucureşti, 2002, p. 24.62 Chris, Donelly, Rethinking Security, în NATO Review. vol. 48, Winter 2000-2001, pp. 32-34.

63 Jeffrey, Simon, Central and East European Security. New National Concepts and Defense Docmnes. Strategic Forum, no. 151,

Dec. 1998.

214

elementar, pentru supravieţuirea regimului. Divergenţele dintre forţele economice globale şi

interesele politice subnaţionale, naţionale şi regionale ar putea duce la apariţia uneia dintre

cele mai profunde şi vitale provocări la adresa relaţiilor de securitate.

Acesta este, în principal, motivul pentru care în ultimul deceniu au fost vehiculate noi

concepte ale securităţii internaţionale. Dintre acestea, securitatea prin cooperare şi

securitatea comună sunt două dintre cele mai frecvent utilizate, completând conceptele

tradiţionale de securitate colectivă, apărare colectivă şi încredere reciprocă. Acestea din urmă

se centrează asupra teritorialităţii statului şi pun în relief dimensiunea militară a securităţii şi

ameninţării. Cele dintâi, în schimb, admit o definiţie mai inclusivă a securităţii şi

ameninţărilor, cuprinzând, dar în acelaşi timp depăşind, noţiunea tradiţională a ameninţării şi

răspunsurilor militare. Ele recunosc problemele asociate cu conflictul militar, dar consideră

că alţi factori ameninţă din ce în ce mai mult supravieţuirea si structura unui stat. Accentul

este pus pe identificarea explicită a problemelor ce pun în pericol nu doar statul-naţiune, ci şi

unităţile subnaţionale sau cetăţenii, odată cu ariile transnaţionale sau regionale. Astfel de

probleme îşi au originea în dinamicile demografice actuale, în mişcările masive de populaţie,

în fluxurile ilicite de droguri, tehnologie sau informaţie, în poluarea şi degradarea mediului,

în schimbările ecologice globale şi abuzurile privind drepturile omului etc. Mai mult, există o

recunoaştere a faptului că multe dintre aceste probleme noi şi

complexe nu pot fi soluţionate nici prin intervenţie militară, nici prin acţiuni

unilaterale, iar dacă nu sunt abordate constructiv şi în cooperare, ele pot duce la forme

tradiţionale de violenţă militară, astfel ameninţând statul, regimul politic şi societatea în

ansamblu.

Figura l - Securitate prin cooperare

215

În securitatea prin cooperare, ideea de bază este aceea a diversităţii de roluri şi a

diviziunii sarcinilor, punându-se accent pe egalitatea tuturor entităţilor participante, astfel

încât fiecare dintre acestea să contribuie la coerenţa şi adaptarea întregului sistem la noile

circumstanţe, în consecinţă, fiecare ţară participantă îşi poate spori şansele de influenţare a

evenimentelor internaţionale comparativ cu riscul de a fi doar influenţată de acestea.

În noua eră a globalizării securitatea prin cooperare oferă o viziune promiţătoare,

aceea a naţiunilor ce caută soluţii paşnice la vechile probleme ale războiului şi păcii. Cel mai

frecvent, această viziune a fost promovată de către organizaţiile multilaterale cum ar fi ONU

sau OSCE. Din păcate, însă, aceste organisme nu au reuşit să îşi îndeplinească promisiunile.

Şi acesta este motivul pentru care astăzi se încearcă o relansare a conceptului de securitate

prin cooperare, o redefinire a unui sistem de securitate în care toate naţiunile şi toate

organizaţiile de securitate - fie ele subregionale, regionale, internaţionale sau globale - să-şi

coordoneze eforturile şi să coopereze mai strâns pentru atingerea aceloraşi obiective comune

- pacea globală, înţeleasă nu doar ca lipsă a războiului, ci şi ca un mediu de dezvoltare

economică şi socială.

Pe lângă întărirea securităţii, o abordare colectivă şi multinaţională în acest domeniu

ar putea oferi şi beneficii economice prin reducerea cheltuielilor publice pentru apărare şi

prin deschiderea accesului la comerţul mondial. O astfel de strategie mondială de apărare ar

avea ca principiu central ideea că apărarea teritoriului naţional este singurul obiectiv legitim

al forţelor militare naţionale. Scopul central al securităţii prin cooperare ar fi acela de a

împiedica statele să acumuleze sau să utilizeze mijloacele pentru o ofensivă împotriva altui

stat. Sancţiunile împotriva statelor ce nu se conformează vor include sancţiuni nonmilitare, în

special economice, iar la utilizarea

forţei se va recurge doar ca ultimă si unică modalitate de intervenţie.

De asemenea, cum majoritatea statelor se confruntă cu presiuni de reducere a

cheltuielilor pentru securitate, un sistem al securităţii prin cooperare ar putea să ducă la

reducerea costurilor simultan cu creşterea eficacităţăii acestuia.

Totuşi, există şi numeroase aspecte critice ale aplicării sistemului securităţii prin

cooperare. Un prim aspect ar fi dificultatea de antrenare a tuturor armatelor într-un astfel de

sistem, în special a armatelor cu potenţial ridicat (de exemplu, Rusia). Un alt aspect critic se

referă la depăşirea decalajelor ce privesc securitatea si insecuritatea dintre emisfera nordică şi

cea sudică a globului. Un ultim aspect se referă la problema menţinerii statelor-naţiune ca

unităţi viabile ale puterii64.

64 Slanford News, Stanford Center for International Security and Arms Control Conference. to

216

Politica de securitate naţională a României, stabilită pe baza prevederilor

Programului de guvernare şi ale Strategiei de securitate naţională, reprezintă programul

activităţilor destinate să minimizeze sau să neutralizeze încercările şi eforturile de a slăbi sau

distruge naţiunea română prin atac sau acţiunea unor noi factori de risc extern sau

vulnerabilităţi interne65 .

La nivel operaţional, politica de securitate constă în luarea măsurilor imediate pentru

a preveni ameninţarea la adresa securităţii naţionale. La nivel instituţional, politica de

securitate are în vedere modul în care este formulată şi executată politica la nivel operaţional.

De fapt, în acest cadru se realizează funcţionarea relaţiilor civil-militare, ca principală

componentă instituţională a politicii de securitate militară.

În România problemele operaţionale de bază ale politicii de apărare pornesc de la

prevederea constituţională, conform căreia „Armata este subordonată exclusiv voinţei

poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii

teritoriale a ţării si a democraţiei constituţionale "66.

Ea este astfel supusă controlului civil şi democratic, exercitat de către factorul politic

prin Parlament, Preşedintele României, Guvernul României şi Consiliul Suprem de Apărare a

Ţării. Conform principiului de neagresiune, care stă la baza Strategiei militare a României,

aceasta nu consideră niciun stat drept potenţial inamic. „Statul român îşi rezervă dreptul de a

întrebuinţa elementele de putere militară şi capacităţile sale în acest domeniu, numai ca

soluţii de ultimă instanţă, în vederea protejării intereselor naţionale" . Consacrarea

principiului subordonării armatei exclusiv voinţei poporului implică manifestarea

următoarelor dimensiuni ale politicii de apărare:

• dimensiunea cantitativă, prin care se stabileşte sistemul de recrutare şi asigurarea

logistică a forţelor armate, inclusiv problema esenţială a proporţiei resurselor statului

destinate nevoilor armatei;

•dimensiunea calitativă vizează aspecte specifice organizării, compunerii, echipării şi

deplasării forţelor armate, inclusiv tipurile de tehnică militară şi armament, dispunerea

unităţilor şi marilor unităţi militare, acordurile încheiate cu aliaţii şi alte probleme militare;

•dimensiunea funcţională are drept conţinut dinamica utilizării forţelor armate, când şi

cum va fi folosită forţa.

65 Strategia de securitate naţională a României. Bucureşti, 2001, p. 21.66 Constituţia României, art. 117 alin. (1).

217

Pentru realizarea unor raporturi optime în interiorul fiecărei dimensiuni şi între

acestea este nevoie de o funcţionare eficientă a relaţiilor civil-militare. condiţie fundamentală

în realizarea unei politici naţionale de securitate militară.67

Obiectivul acestei politici, la nivel instituţional, este de a dezvolta un sistem al

relaţiilor civil-militare care să maximizeze securitatea militară, fără sacrificarea altor valori

sociale. Realizarea acestui obiectiv impune o complexă echilibrare a puterii şi atitudinilor

dintre grupurile civile şi militare, Înţelegem astfel, foarte limpede, de ce naţiunile care au

dezvoltat un echilibru al relaţiilor civil-militare au obţinut un mare avantaj în realizarea

securităţii. Ele îşi sporesc şansele de a descoperi răspunsurile corecte la problemele

operaţionale ale politicii militare, iar cele care nu asigură un raport echilibrat al relaţiilor

civil-militare îşi risipesc resursele şi se supun unor riscuri incalculabile68.

Înţelegerea necesităţii realizării echilibrului şi armonizării acestuia porneşte de la

particularităţile existenţei şi manifestării instituţiei militare sub imperativul a doua forţe:

•prima forţă o reprezintă ameninţările la adresa securităţii societăţii româneşti;

•cea de-a doua forţă provine de la instituţiile forţelor si ideologia societăţii româneşti.

Interacţiunea acestor forţe reprezintă fundamentul relaţiilor civil-militare. Gradul în

care ele se intercondiţionează depinde de natura nevoilor de securitate şi de natura şi puterea

sistemului de valori al societăţii. Problema esenţială o constituie identificarea ansamblului

valorilor prin care se asigură condiţiile necesare securităţii naţionale şi în cadrul acesteia a

securităţii militare într-o eră a ameninţărilor permanente.

Instituţionalizarea controlului democratic civil în România

Acest subcapitol descrie modul de instituire a cadrului constituţional şi legal al

controlului democratic civil, instituţiile specifice pentru realizarea controlului şi mecanismul

de funcţionare a acestui control.

Cadrul legislativ privind controlul democratic civil

Fundamentarea juridică privind controlul democratic civil asupra armatei îşi are

originile în Constituţia din decembrie 1991 şi în Legea apărării naţionale nr. 45/1994.

Constituţia României stipulează că armata este exclusiv subordonată voinţei poporului în

scopul garantării suveranităţii, independenţei, integrităţii teritoriale şi democraţiei

constituţionale a ţării. Legea apărării naţionale completează Constituţia şi defineşte

principiile fundamentale ale modului în care se execută apărarea naţională, structura

67 Strategia militară a României, proiect. Bucureşti, 27 februarie 2002, p. 8.68 I. N., Sava; Gh., Tibil; M., Zulean, Armata şi societatea. Culegere de texte de sociologie. Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 312.

218

sistemului naţional de apărare şi atribuţiunile autorităţilor publice privind apărarea. Alte legi

organice, precum Legea privind pregătirea economiei naţionale şi teritoriului pentru apărare

(nr. 73/1993), Legea privind pregătirea populaţiei pentru apărare (nr. 46/1996), Legea nr.

481/2004 privind protecţia civilă - actualizată în 2007, Ordonanţa de urgenţă nr. 1/1999

privind regimul stării de asediu şi situaţiile de urgenţă - aprobată cu modificări de legea

453/2004, Legea nr. 415 din 27 iunie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului

Suprem de Apărare a Ţarii, Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării, Legea nr.

80/1995 (actualizată) privind statutul cadrelor militare, Legile privind organizarea şi

funcţionarea MApN (41/1990, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă din 26 ianuarie 2001;

legea nr. 346/2006) completează cadrul legislativ privind relaţiile dintre armată şi societate şi

organizarea apărării.

Instituţii publice implicate în controlului democratic civil 69 în conformitate cu

Constituţia, toate cele trei puteri publice, executivă, legislativă şi judecătorească au

atribuţiuni de monitorizare şi supraveghere a armatei.

Parlamentul exercită o conducere şi un control asupra instituţiei militare în calitatea

sa de organ suprem reprezentativ al naţiunii şi de unică autoritate legiuitoare. Parlamentul

stabileşte prin legi organice: structura şi misiunile Armatei şi ale sistemului de securitate

naţională; politica, doctrina şi strategia în domeniul securităţii naţionale şi apărării armate;

sistemul de alianţe şi relaţii militare externe; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;

locul şi rolul Armatei în societate, inclusiv asigurarea protecţiei cadrelor militare în activitate,

rezervă şi retragere etc. O importanţă deosebită în contextul evidenţiat o are aprobarea de

către Parlament a Bugetului de stat, în compunerea căruia se încadrează şi Bugetul Armatei al

cărui volum se stabileşte atât în raport cu nevoile financiare autoevaluate de Armată, cât şi în

funcţie de capacitatea Guvernului de a răspunde nevoilor generale ale societăţii, în particular

celor de apărare. Responsabilităţile Parlamentului vizează şi următoarele aspecte: declararea

mobilizării parţiale sau generale, declararea stării de război, încetarea ostilităţilor militare,

încuviinţarea stării de asediu sau de urgenţă, dezbaterea şi aprobarea raporturilor Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării. Controlul parlamentar se materializează prin: dări de seamă,

mesaje, rapoarte, programe, întrebări, interpelări, informări, comisii parlamentare

(permanente, de anchetă, speciale). Camera Deputaţilor şi Senatul au comisii

parlamentare distincte de apărare, ordine publică si siguranţă naţională

69 Aceste instituţii sunt prezentate detaliat în G., Diaconescu: F., Şerban; N., Pavel, Controlul democratic asupra armatei. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996; Constituţia României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003; Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţională, Bucureşti. 2001.

219

Comisiile de profil examinează toate proiectele Guvernului şi propunerile

legislative privind Armata: în mod normal, comisiile parlamentare trebuie să

faciliteze, în principal, desfăşurarea unor relaţii armonioase şi benefice între

Parlament şi Armată.

Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul

independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Atribuţiile

militare ale Preşedintelui, cu rolul său de comandant al Forţelor Armate şi de

preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constau în: posibilitatea de a declara, cu

aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a Forţelor Armate;

luarea de măsuri, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, pentru respingerea;

instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă şi solicită Parlamentului aprobarea pentru

măsurile adoptate: conferirea de decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal,

generai şi amiral.

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea

generală a administraţiei publice. Guvernul conduce şi controlează Armata în sistemul de

conducere a administraţiei publice centrale de specialitate, întrucât ministerele se organizează

numai în subordinea Guvernului. O serie de hotărâri de Guvern reglementează: structura

organizatorică a Ministerului Apărării Naţionale; funcţionarea instituţiilor militare; măsurile

de aplicare a unor convenţii internaţionale de interzicere a producerii de arme de distrugere în

masă etc.

Ministrul Apărării Naţionale - aplică politica Guvernului în domeniul subsistemului

militar reprezentat de Armată şi promovează interesele specifice Armatei în Guvern, în raport

cu celelalte instituţii ale statului, cu mediul politic şi cu societatea civilă.

Instanţele judecătoreşti. Instanţele militare judecă: infracţiunile săvârşite de militari,

anumite infracţiuni comise de civili (asupra unor bunuri aflate în proprietatea, administrarea

şi folosinţa Forţelor Armate sau în legătură cu obligaţiile lor militare), infracţiuni săvârşite de

către personalul civil din Armată. Cadrele militare care săvârşesc infracţiuni civile sunt

judecate de instanţele civile, În conformitate cu legislaţia în vigoare, cadrele militare şi

personalul civil din Armată nu beneficiază de privilegii juridice.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, conform Constituţiei României, organizează şi

coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională. Format din

Preşedintele României, prim-ministrul. ministrul apărării naţionale, ministrul administraţiei şi

internelor, ministrul de afaceri externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor,

ministrul finanţelor publice, directorii SRI şi SIE, Şeful Statului Major General, consilierul

220

prezidenţial pentru securitatea naţională, CSAT face propuneri adresate Preşedintelui şi

Parlamentului şi adoptă hotărâri proprii, în sfera securităţii naţionale, după cum urmează:

concepţia fundamentală de apărare a ţării; structura sistemului naţional de apărare; declararea

stării de război; suspendarea ostilităţilor; armistiţiu etc. în plus, CSAT analizează situaţiile în

care se impune declararea stării de urgenţă şi a mobilizării parţiale sau generale şi aprobă:

organizarea sistemului naţional de apărare; dislocarea si redislocarea marilor unităţi, de la

eşalon brigadă în sus; planul de mobilizare a economiei naţionale; programele de înzestrare

cu tehnică militară; planul de colaborare dintre MApN şi MAI pentru apărarea unor obiective

importante de pe teritoriul naţional; menţinerea şi restabilirea ordinii de drept; orientările de

bază în domeniul relaţiilor militare internaţionale; proiectele de tratate şi acorduri militare

internaţionale; rapoartele conducătorilor organelor administraţiei de stat cu responsabilităţi în

securitatea naţională etc.

Curtea Constituţională, Curtea de Conturi şi Avocatul Poporului: prima face

observaţii asupra textelor de legi, cea de-a doua este o autoritate publică autonomă destinată

controlului asupra modului de formare, administrare si de întrebuinţare a resurselor financiare

ale statului şi ale sectorului public, iar cea de-a treia autoritate are ca „misiune" ocrotirea

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile dintre instituţiile publice şi cetăţean.

Elemente de control ale societăţii civile participă la controlul democratic asupra

Armatei, în principal, prin mass-media şi organizaţiile nonguvernamentale cu obiective de

promovare a drepturilor omului şi cetăţeanului, a drepturilor constituţionale, a drepturilor

minorităţilor etnice şi culturale, a libertăţilor religioase, a protecţiei mediului etc.

Profesionalizarea armatei

Profesionalizarea forţelor armate în Europa Centrală şi de Est reprezintă un element

constitutiv al procesului democratizării relaţiilor dintre armată şi societate, al democratizării

întregii societăţi, În limbajul comun, prin profesionaliare se înţelege înlocuirea armatelor de

conscripţie universală cu voluntari. Literatura de specialitate, însă, scoate la iveală două

abordări în problema profesionalizării, În abordarea sociologiei militare - ilustrată prin opera

lui Morris Janowitz - profesionalizarea este un termen descriptiv pentru procesul prin care

soldaţii profesionişti sunt socializaţi .70

Pe de altă parte, abordările recente utilizează termenul de „profesionalizare" ca un

termen specific normativ, pentru a descrie forţele armate ce îndeplinesc cerinţele unui guvern

legitim, în mod eficient. Marybeth Ulrich, de la US War College, face o distincţie importantă

70 M., Janowitz, The Professional Soldier- A Social and Politica/ Portrait, London: Collier-Macmillan Itd, 1960) şi S., Huntington, The

Soldier and the State. Cambridge & London: The Belknap Press of Harvard University Press. 1957

221

între profesionalismul armatei, în general, şi profesionalismul armatei de tip democratic, fapt

crucial pentru înţelegerea cazului României71.

În viziunea acestu studiu, o armată profesionistă este definită ca organizaţia militară

care acceptă că rolul său este de a îndeplini cerinţele guvernului legitim şi este capabilă să

îndeplinească eficient activităţile militare specifice72. Aşadar o armată profesionistă

îndeplineşte următoarele caracteristici: misiuni clar definite, menţinerea unei expertize

specifice de luptă, reguli clare privind responsabilităţile armatei ca instituţie şi a militarului şi

promovare pe bază de merit.

Procesul de profesionalizare a armatei a început în România, imediat după 1989,

luându-se ca primă măsură aceea de revenire la misiunile specifice armatei într-o societate

democratică. Este evident că acest proces a pornit de la un nivel foarte redus de

profesionalism democratic. Pot fi identificaţi trei vectori ai procesului de profesionalizare:

- schimbarea rolului şi misiunilor forţelor armate precum şi a sistemului de planificare

a apărării;

- restructurarea organizaţiei militare;

schimbarea sistemului de educaţie şi instrucţie militară.

Toţi aceşti vectori determină tot atâtea procese, aflate într-o dinamică continuă, luând

în considerare şi faptul că procesul de transformare, care le subsumează este un proces

continuu, dar nicidecum liniar şi uniform.

ATAŞATUL APĂRĂRII: ROL, FUNCŢII ŞI RESPONSABILITĂŢI

Ataşatul apărării, militar, aero şi naval face parte din forţele armate ale statului

acreditant, dar este subordonat administrativ şefului misiunii diplomatice. Din punct de

vedere al activităţii sale profesionale, ataşatul apărării se subordonează Ministerului Apărării

Naţionale.

El este principalul consilier pe probleme de apărare al ambasadorului şi are obligaţia

de a-1 informa pe acesta în mod oportun şi permanent asupra problemelor de interes politico-

militar şi militar din statul de acreditare.

71 M., Ulrich, Democrarizing Communisl Militaries - The Cases of the Czech and Russian Armec Forces, Michigan: University of Michigan Press, 1999, pp. 109-112.

72 Această definiţie în sens larg a forţelor armate profesioniste a fost propusă de Anthony Foreste: de la Kings College şi acceptată de către participanţii la conferinţa „Transforming the Pas:-Communist Militaries", Watchfield, U K, conferinţă la care a participat şi autorul acestui studiu.

222

Acesta are misiunea de a asigura permanent legătura dintre ministrul apărării

naţionale şi şeful Statului Major General, pe de o parte, şi ambasadorul aflat la post, pe de

altă parte. Ataşatul apărării, militar, aero şi naval participă la toate activităţile ambasadei.

Spre deosebire de ceilalţi agenţi diplomatici care activează în cadrul misiunii, ataşatul

apărării poate comunica direct cu Ministerul Apărării Naţionale, dacă informaţiile transmise

au caracter de secret militar.

Denumirea de ataşat al apărării, militar, aero şi naval este dată pentru a sublinia faptul

că acesta reprezintă structura politico-militară şi militară a armatei statului căruia îi aparţine

şi îl reprezintă pe ministrul apărării naţionale şi pe şeful Statului Major General. Ataşatul

militar reprezintă Forţele Terestre şi pe şeful Statului Major al Forţelor Terestre. Ataşatul

aero reprezintă Forţele Aeriene Militare şi pe şeful Statului Major al Forţelor Aeriene.

Ataşatul naval reprezintă Forţele Navale şi pe şeful Statului Major al Forţelor Navale.

Unele state au un singur ofiţer în persoana ataşatului apărării, militar, aero şi naval, pe

când alte state pot avea câte un ofiţer pentru fiecare din aceste categorii. Ataşaţii apărării,

militari, aero şi navali sunt numai militari activi, În cazul în care statul acreditant are relaţii de

cooperare deosebite în domeniul industriei de apărare cu statul acreditar, în cadrul biroului

ataşatului apărării poate să existe şi un ataşat pentru achiziţii şi procurare de echipamente

militare. Există situaţii în care un stat care nu are, de exemplu, Marină Militară poate să

acrediteze un ataşat naval într-o altă ţară. Poate fi luat ca exemplu cazul Elveţiei care are la

Washington acreditat un ataşat naval. Explicaţia constă în faptul că Elveţia are cu SUA un

program extins legat de avionul F-18. întrucât în SUA acest avion aparţine Forţelor Navale,

pentru derularea programului, Elveţia a acreditat la Washington un ataşat naval.

Ataşatul apărării, militar, aero şi naval este singurul diplomat în afara ambasadorului

pentru care se solicită, din partea statului acreditar, agrementul în vederea acreditării, În cazul

în care la solicitarea de agrement statul acreditar răspunde negativ, acesta nu are obligaţia să

justifice măsura luată.

In general, statele deschid birouri ale ataşaţilor apărării, militari, aero şi navali în

statele cu care dezvoltă sau intenţionează să dezvolte relaţii militare.

Ataşatul apărării, militar, aero şi naval al României are, ca principale misiuni,

reprezentarea diplomatică a Ministerului Apărării Naţionale şi a Armatei României faţă de

autorităţile militare şi civile, corpul diplomatic militar şi populaţia din ţara de acreditare,

promovarea intereselor industriei româneşti de apărare, culegerea, exploatarea, analiza şi

transmiterea de informaţii şi consilierea ambasadorului în chestiuni legate de apărare.

Detaliind, ataşatul apărării, militar, aero şi naval are următoarele misiuni:

223

A. Reprezentare diplomatică

-desfăşoară întreaga activitate de reprezentare diplomatică în scopul popularizării în

străinătate a României, a istoriei patriei şi a poporului român, valorilor culturale naţionale, a

Armatei României;

-reprezintă cu competenţă şi demnitate armata română, manifestând în toate ocaziile o

înaltă ţinută morală, prestanţă, orientare şi tact în comportament;

- ia măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea în condiţii optime a

activităţilor de popularizare şi promovare a imaginii şi realizările poporului român şi ale

Armatei României;

- organizează şi desfăşoară activităţi de ziua Armatei României în ţara de acreditare şi

acordă sprijin şefului misiunii diplomatice în vederea organizării sărbătoririi Zilei Naţionale;

- promovează şi acţionează pentru dezvoltarea relaţiilor militare bilaterale;

- cunoaşte şi face cunoscută politica de apărare a României, în special în ceea ce

priveşte misiunile principale ale forţelor armate, a modificărilor survenite în procesul de

reformă şi mai ales de transformare a armatei, restructurare şi adaptarea la cerinţele şi

standardele NATO şi informează despre operaţiile si angajamentele Forţelor Armate

Române;

- are permanent în atenţie dezvoltarea relaţiilor militare dintre România şi ţara de

acreditare, în contextul general al relaţiilor bilaterale de apărare, pe bază de reciprocitate.

Acestea se desfăşoară pe baza planului de relaţii internaţionale elaborat de Departamentul

pentru Politica de Apărare şi Planificare din cadrul Ministerului Apărării Naţionale;

- urmăreşte, sesizează, stimulează şi raportează toate iniţiativele şi sugestiile

autorităţilor locale privind schimbul de vizite şi de alte activităţi în planul relaţiilor militare şi

politico-militare bilaterale, prezentând propuneri concrete pentru dezvoltarea relaţiilor

militare dintre cele două state;

- organizează personal, împreună cu instituţiile abilitate, vizitele ministrului

apărării naţionale, ale şefului Statului Major General, ale şefilor categoriilor de forţe armate

şi ale altor delegaţii române în ţara de acreditare;

- sprijină şi participă la organizarea şi desfăşurarea în ţara de acreditare a vizitelor

preşedintelui şi prim-ministrului României;

- respectă în mod riguros mandatul încredinţat si evită orice comentarii, aprecieri sau

acţiuni care ar fi de natură să ducă la situaţii de criză în relaţiile dintre statul sau Armata

României şi instituţiile similare din statul de acreditare, respectând legislaţia internă a

acesteia şi statutul corpului diplomatic şi al ataşaţilor militari. Nu va face niciodată abuz de

224

imunitatea sa diplomatică, dar va uza de aceasta în toate situaţiile în care apare o asemenea

necesitate;

- întreţine relaţii constructive cu ansamblul ataşaţilor apărării acreditaţi în ţara

respectivă.

B. Promovarea intereselor industriei româneşti de apărare:

- acţionează pentru întărirea colaborării dintre cele două ţări în domeniul industriei de

apărare şi al cercetării tehnico-ştiinţifice în domeniul militar, urmărind dezvoltarea

programelor bilaterale ce asigură soluţii pentru realizarea compatibilităţii tehnice militare

româneşti cu standardele NATO;

- se informează, pe căi legale, asupra nevoilor forţelor armate ale ţării de acreditare,

programelor de dotare şi de achiziţii în vederea găsirii oportune a căilor de colaborare şi

găsirii unor posibilităţi contractuale între industria de apărare din România şi instituţiile

abilitate din statul de acreditare;

- informează asupra unor posibile exporturi ilegale de armamente si tehnologii

către state supuse embargourilor ca şi asupra unor falşi utilizatori finali;

- răspunde oportun solicitărilor Departamentului pentru Armamente al Ministerului

Apărării Naţionale ca şi celor ale Ministerului Economiei privind promovarea şi derularea

activităţilor de colaborare şi comerţ în domeniul militar sau sprijină vizitele ce se efectuează

în ţara respectivă pe această linie;

- informează oportun despre organizarea unor saloane, expoziţii şi alte activităţi

specifice de promovare şi prezentare a produselor industriilor de apărare în ţara de acreditare,

propune şi organizează participarea autorităţilor române la aceste manifestări.

C. Culegerea, exploatarea, analiza şi transmiterea de informaţii' 73

- culege informaţii, pe căi legale, din surse cât mai diversificate (mass-media, discuţii

purtate cu diverşi reprezentanţi ai unor instituţii guvernamentale, participarea la conferinţe,

sesiuni ştiinţifice, adunări ale organelor legislative ale statului în care se dezbat probleme de

interes, corpul ataşaţilor militari etc.) în special despre aspecte politico-militare sau militare,

stări conflictuale sau de tensiune care, într-o formă sau alta, ar putea afecta interesele,

stabilitatea, integritatea şi securitatea naţională a României şi ale aliaţilor săi;

-culege informaţii care să permită forţelor militare ale României să desfăşoare acţiuni

pe teritorii străine în cadrul unor operaţii aliate şi/sau în cadrul unor coaliţii;

73 Se face numai în conformitate cu Convenţia de la Viena încheiată pe 18 aprilie 1961 (Anexa 4) şi care. referitor la funcţiunile misiunilor diplomatice, la art. 3 aliniatul d, prevede că diplomatul are dreptul de ..a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditai- şi a raporta cu privire la acestea statului acreditam".

225

- obţine informaţii cu privire la ameninţările asimetrice, mai ales cele generate de

terorismul internaţional;

-analizează informaţiile culese, reţine opiniile, interpretările şi concluziile privind

evoluţiile probabile ale evenimentelor, îşi prezintă propriul punct de vedere la acestea

raportând oportun Ministerului Apărării Naţionale; D. Consilierea ambasadorului în

chestiuni legate de apărare -îl informează permanent pe ambasador cu privire la evoluţia

relaţiile: politico-militare şi militare bilaterale ca şi a vizitelor personalităţilor politico-

militare şi militare în ţara de acreditare şi îi solicită participarea la întâlnirile politico-militare

la nivel înalt;

- răspunde la solicitările de informaţii din partea ambasadorului referitor la

problemele de apărare a României şi a ţării de acreditare (strategie, doctrină structură,

personal înzestrare, participare cu forţe la misiuni internaţionale etc.

-se consultă cu şeful misiunii în toate situaţiile care se referă la cadrul general al

politicii şi relaţiilor de colaborare cu ţara de acreditare, în caz de criză sau în situaţii

deosebite;

- se încadrează în ordinea interioară stabilită de şeful misiunii şi participă la

activităţile ce se desfăşoară în cadrul misiunii (serviciu de zi, însoţire curieri diplomatici,

acţiuni obşteşti etc.) conform instrucţiunilor Ministerului Afacerilor Externe pe

această linie, fără a se implica în activităţi care ţin de competenţa altor compartimente din

cadrul misiunii diplomatice.

Rolul ataşatului apărării în situaţia stării de beligerantă

Toate misiunile prezentate mai sus se referă la starea de pace între cele două state,

Începerea războiului pune capăt acestor relaţii, instituind în locul stării de pace starea de

beligerantă, guvernată de normele dreptului internaţional umanitar.

Diversificarea relaţiilor politico-economice dintre state a dus la nevoia instituirii unei

avertizări prealabile a trecerii de la starea de pace la cea de război, În cadrul Conferinţei de

pace de la Haga din 1907, la propunerea Franţei a fost adoptată convenţia a III-a, intitulată

„Convenţia privind începerea ostilităţilor" care s-a impus drept normă juridică internaţională.

Conform acestei Convenţii, avertizarea, care trebuie să fie prealabilă ş: neechivocă, se

prezintă ca o comunicare a unui stat către altul conform căreia starea de pace dintre ele a

încetat, fiind înlocuită de starea de război.

Avertizarea părţilor beligerante se face prin două modalităţi: declaraţia de război

motivată sau printr-un ultimatum cu declaraţie de război condiţionată. După cum reiese şi din

226

denumirea acestor două avertizări prealabile, declaraţia de război produce efecte imediate

între părţile beligerante în timp ce ultimatumul semnifică un preaviz pentru începerea

ostilităţilor.

În acest sens, ataşatul apărării, militar, aero şi naval, în conformitate cu

împuternicirile sale, joacă rolul principal în transmiterea sau primirea informărilor privind

avertizarea instituirii stării de beligerantă.

Ataşatul apărării, militar, aero si naval se poate afla în două ipostaze: ca făcând parte

dintr-unul dintre statele aflate în stare de beligerantă sau ale unui stat terţ, neutru.

În prima ipostază, starea de beligerantă presupune ruperea relaţiilor diplomatice şi

consulare dintre cele două sau mai multe părţi. Ruperea relaţiilor diplomatice nu este impusă

de o normă de drept pozitiv, însă este o consecinţă logică a stării de beligerantă, deoarece

funcţiunile misiunilor diplomatice sunt lipsite de obiect.

În acest caz, ruperea relaţiilor diplomatice presupune retragerea simultană a agenţilor

diplomatici şi consulari. Articolul 44 din Convenţia de la Viena cu privire la codificarea

relaţiilor diplomatice dispune următoarele: „statul acreditar trebuie chiar în cazul unui

conflict armat să acorde înlesniri pentru a permite persoanelor care beneficiază de privilegii

şi imunităţi, cât şi membrii familiilor acestora, să părăsească teritoriul său în condiţii de

maximă siguranţă". Starea de beligerantă fiind instituită, ataşatul apărării are obligaţia, în

cadrul misiunii diplomatice, să organizeze părăsirea misiunii, punerea la adăpost a valorilor

acesteia si organizarea transportului personalului diplomatic de la misiune până pe teritoriul

naţional sau teritoriul unui stat care nu participă în mod direct la conflict.

Totuşi, instituirea stării de beligerantă nu presupune în mod obligatoriu ruperea

relaţiilor diplomatice. Dacă misiunile diplomatice ale statelor aflate în stare de război nu au

fost retrase, acestea s-ar putea constitui ca autoritate care ar putea purta negocieri în folosul

terminării mai grabnice a conflictului armat. Negocierile pe linie militară se poartă de către

guvernele ţărilor aflate în conflict prin intermediul agenţilor diplomatici, respectiv şi al

ataşaţilor apărării, militari, aero şi navali din statele respective.

Dacă ataşatul apărării, militar, aero şi naval face parte dintr-un stat terţ, neimplicat în

mod activ în desfăşurarea conflictului armat, el poate fi desemnat de către misiunea

diplomatică aparţinând unui stat aflat în stare de război şi care şi-a retras diplomaţii de pe

teritoriul ţării respective, ca ocrotitor al intereselor acestuia în faţa statului acreditar.

Această normă juridică de drept internaţional a fost translatată din dreptul diplomatic

în dreptul internaţional umanitar, „Instituţiaprotecţiei de către terţi" fiind consacrată în toate

cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, în Convenţia asupra protecţiei

227

bunurilor culturale în caz de conflict armat din 14 mai 1954, precum şi în Protocolul l din 8

iunie 1977.

Statele care îndeplinesc funcţii de protecţie sunt denumite oficial „Puteri

protectoare". Puterile Protectoare trebuie desemnate imediat, la începutul conflictului de

către una dintre părţile implicate în conflict şi trebuie acceptate de către partea adversă.

Puterea protectoare îşi va îndeplini sarcinile încredinţate prin Convenţii, prin

personalul diplomatic aflat în statul acreditar, respectiv prin ataşatul apărării, militar, aero şi

naval, În acest scop, statul acreditar are obligaţia de a le asigura accesul şi facilităţile la

organe şi agenţi guvernamentali.

În afara sarcinilor pe care şi le asumă în baza Convenţiei de la Viena pentru

codificarea dreptului diplomatic din anul 1961 (Anexa 2, Anexa Puterii Protectoare),

ataşatului apărării, militar, aero şi naval îi revin, potrivit convenţiilor internaţionale

umanitare, următoarele îndatoriri:

a) să-si dea concursul la aplicarea normelor dreptului internaţional umanitar în

desfăşurarea operaţiunilor militare şi să controleze modul de respectare a acestora;

b) să viziteze şi să controleze lagărele de prizonieri de război şi de internaţi civili,

pentru a verifica condiţiile de viaţă, de aprovizionare şi de sănătate şi a asigura libera

comunicare a acestora cu familiile şi rudele acestora;

c) să controleze şi, după caz, să întreprindă demersuri în caz de internare de persoane

civile străine si de urmăriri penale împotriva prizonierilor de război şi persoanelor civile

străine;

d) să verifice condiţiile de aprovizionare în teritoriul ocupat;

e) să efectueze anchete în caz de violare a protecţiei bunurilor culturale.

DIPLOMAŢIA APĂRĂRII ÎN STATE MEMBRE NATO, UE ŞI ALTE STATE

„Diploo" în limba greacă înseamnă acţiunea de a edita actele oficiale sau diplomele în

două exemplare. Unul dintre acestea era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare

trimişilor, iar celălalt era păstrat în arhivă. Purtătorul unui asemenea document a fost numit

diplomat, iar activitatea desfăşurată de el, diplomaţie.

„Diplomaţia" este ştiinţa raporturilor şi intereselor dintre state sau arta de a concilia

interesele popoarelor între ele conform definiţiei date de Mircea Maliţa.

Diplomaţia trebuie văzută ca o ştiinţă, ca un sistem al cunoştinţelor şi metodelor care

permit elaborarea şi îndeplinirea politicii externe a statelor. Unii autori consideră diplomaţia

o artă. Realitatea a dovedit că şi unii şi ceilalţi au dreptate, diplomaţia fiind în acelaşi timp şi

o ştiinţă si o artă.

228

Diverşi autori au dat de-a lungul istoriei diferite definiţii diplomaţiei sau au publicat

aforisme care au ca subiect diplomaţia şi diplomaţii.

Unele dintre acestea trebuie interpretate însă în funcţie de perioada în care ele au fost

enunţate sau poziţiile pe care se aflau cei care le-au publicat:

„Diplomaţia este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace

ştiinţa raporturile exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise emanate de suverani".

De Flassan, 1811.

„Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi intereselor respective ale statelor sau arta de

a concilia interesele popoarelor între ele; într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta

negocierilor" Guillaume de Garden, 1883.

„Diplomaţia este aplicarea inteligenţei şi tactului în desfăşurarea relaţiilor oficiale

dintre guverne şi state independente..., sau mai pe scurt, întreţinerea afacerilor între state

prin mijloace paşnice" Ernest Satow, 1917.

„Diplomaţia este cel mai bun mijloc pe care civilizaţia a fost capabilă să-l inventeze

pentru a veghea ca relaţiile internaţionale să nu fie guvernate numai prin forţă" Albert de

Broglie, 1868.

„Diplomaţia este ştiinţa sau arta negocierilor" Charles de Martens, 1866.

„Diplomaţia trebuie să fie sprijinită de forţă. Dar în acelaşi timp aceasta trebuie să

fie flexibilă, întotdeauna capabilă de ajustări." Yamagata Arimoto, 1886.

„Diplomaţia reprezintă software-ul pentru politica de securitate naţională; armata

asigură hardware-ul. Niciuna nu poate să constituie singură computerul."

Autorii Micului Dicţionar Diplomatic Român definesc diplomaţia ca fiind

„activitatea oficială a organelor de stat pentru relaţii externe şi, în primul rând a

diplomaţilor, desfăşurată prin tratative, corespondenţă şi alte mijloace paşnice pentru

înfăptuirea scopurilor şi sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor

sau intereselor statului respectiv în străinătate. Este cel mai însemnat mijloc de realizare a

politicii externe a statelor."

În cadrul diplomaţiei, diplomaţia apărării are un loc aparte.

Diplomaţia apărării reprezintă totalitatea acţiunilor desfăşurate de un guvern şi de

personalul implicat de acesta, menite să diminueze climatul de tensiune sau de ostilitate, să

implementeze noi măsuri de creştere a încrederii între state, să contribuie la dezvoltarea

relaţiilor de colaborare şi cooperare între armate şi să asigure condiţiile de creare sau de

funcţionare a alianţelor şi coaliţiilor.

229

Acest concept a fost preluat de aproape toate statele lumii. Interpretarea sa urmăreşte

întotdeauna aceleaşi scopuri în maniere adaptate strategiei de securitate naţională a fiecărui

stat în parte.

Marea Britanic

Conceptul de „diplomaţia apărării" a fost introdus de Marea Britanie, ca fiind modul

coordonat prin care se pot folosi pe timp de pace resursele militare pentru atingerea celor

patru obiective menţionate în definiţia de mai sus. Acest concept este de dată relativ recentă.

El a apărut pentru prima dată în Strategic Defence Review din 1998 si în Cartea Albă a

Forţelor Armate Britanice în 1999, considerat ca o nouă misiune a forţelor armate. A fost

inclus ca una din cele opt misiuni ale Forţelor Armate Britanice în Strategia Apărării, cu

scopul de a detensiona ostilităţile, de a construi si menţine climatul de încredere şi de a

promova controlul civil asupra forţelor armate.

Strategia de securitate a Marii Britanii menţionează misiunile ce revin Forţelor

Armate:

a) asigurarea securităţii teritoriului naţional pe timp de pace;

b) asigurarea securităţii teritoriilor de peste mări;

c) diplomaţia apărării;

d) acordarea sprijinului necesar susţinerii intereselor Marii Britanii;

e) desfăşurarea de operaţii umanitare şi în sprijinul păcii;

f) participarea la conflictele regionale în afara NATO;

g) participarea la conflictele regionale în interiorul NATO;

h) îndeplinirea obligaţiilor conform art. 5 din Tratatul de la Washington privind atacul

asupra unui stat membru NATO.

În marea Britanie diplomaţia apărării a devenit obiect de studiu în cadrul procesului

de pregătire atât pentru militari, cât şi pentru civilii care lucrează în domeniul securităţii

naţionale.

„Cartea Albă" din 1999 prevede în domeniul diplomaţiei apărării următoarele acţiuni

concrete:

- cursuri de pregătire în domeniul limbii engleze;

- vizite reciproce la nivel înalt;

- acordarea de consultaţii în vederea constituirii de forţe armate pentru societăţile

democratice;

230

- numirea de consilieri militari în state ca: Cehia, Lituania, România, Ungaria,

Polonia, Letonia, Slovacia, Bulgaria ca şi prezenţa unui cadru didactic permanent în cadrul

Colegiului Baltic de Apărare din Estonia;

- sprijin pentru formarea în mod deosebit a subofiţerilor, dar şi a tinerilor ofiţeri;

- sprijin acordat statelor vecine cu Kosovo;

-pregătire în comun în state ca Polonia, România, Cehia, Slovacia, Ucraina;

- cursuri, ateliere de lucru si seminarii pentru specialiştii civili în domeniul politicii de

apărare, planificării apărării şi achiziţionării de echipamente.

Statele Unite ale America

În SUA conceptul de diplomaţie a apărării nu este formalizat, însă multe din

activităţile pe care Pentagonul le desfăşoară cu diferite state ale lumii se înscriu în acest

concept. SUA sunt poate cel mai bun exemplu de combinare a diplomaţiei preventive cu

diplomaţia coercitivă. Diplomaţia apărării apare, evident, în ambele ipostaze. Departamentul

Apărării al SUA desfăşoară o amplă activitate diplomatică dusă în sensul politicii externe a

SUA. Eventualele puncte de vedere diferite dintre instituţiile statului nu se reflectă sub nicio

formă în exterior, ele constituind forme de manifestare a exerciţiului democratic.

În SUA se pot întâlni des ofiţeri cu grad superior care prin activitatea internaţională pe

care o desfăşoară în cadrul cooperării cu alte state dovedesc o cunoaştere exactă a conceptelor

diplomaţiei apărării. Fără a fi definită ca atare, elemente fundamentale ale acesteia se studiază

în cadrul Universităţii de Apărare a SUA, ca şi în cadrul altor instituţii de învăţământ militar.

„Conceptul de angajare militară pe timp de pace şi prevenirea conflictelor"

(Preventing Conflict: Military Engagement in Peacetime), elaborat în SUA conţine elemente

chiar mai extinse şi mai dezvoltate decât cele ale diplomaţiei apărării.

Într-un studiu realizat pentru prima dată în anul 1996 de către Institutul pentru Studii

Naţionale Strategice de pe lângă Universitatea Naţională de Apărare din SUA, era descrisă

importanţa unui număr însemnat de contacte la nivel înalt şi activităţi politico-militare

desfăşurate de către Departamentul Apărării al SUA. Prin acest studiu se menţionau

următoarele tipuri de contact • contacte la nivel înalt: vizite oficiale în state străine şi vizite

de răspuns în SUA. în această categorie intră şi vizitele de familiarizare ale membrilor

delegaţiilor militare sau politico-militare de nivel mic prin care armatele unor state intră în

contact direct cu sistemul militar din SUA;

discuţii de stat major;

231

• schimburi de experienţă pe subiecte în conformitate cu programele de interes

reciproc stabilite; planificarea multianuală a resurselor de apărare managementul carierei

militare, planificare pentru situaţii de urgenţă, schimbur de informaţii militare etc.;

• pregătirea civililor în domeniul apărării: cursuri pentru civili, schimbur; de

experienţă, ateliere de lucru etc.;

• activităţi academice cum ar fi afilieri între instituţii, vizite ale

directorilor de colegii militare, ateliere de lucru sau seminarii, distribuirea de studii sau

reviste etc.

Acest gen de activităţi nu sunt noi pentru SUA. Este cunoscut faptul că în timpul

Războiului Rece în cadrul strategiei de „containment" adoptată de SUA forţele armate

dislocate în scopuri preventive în diverse locaţii de pe glob au desfăşurat în acelaşi timp si

activităţi de asistenţă pentru aliaţi, în scopul dezvoltării interoperabilităţii de luptă cu state

considerate prietene. Aceste activităţi nu trebuie văzute ca nişte activităţi pur militare, ci ca

fiind componente importante ale diplomaţiei apărării. Programul de „asistenţă reciprocă în

domeniul apărării" (Mutual Defence Assistance) şi care s-a transformat ulterior în programul

de „asistenţă de securitate" (Securit) Assistance) a debutat în anii 60. Aceste programe au

permis atât furnizarea de echipamente, cât şi de servicii în scopuri militare, dar şi civile cu

relevanţă militară.

După încheierea Războiului Rece, strategia de angajare şi extindere „engagement and

enlargement" a continuat politica SUA de lărgire a cooperării în domeniul securităţii.

Dezvoltarea relaţiilor în domenii noncombatante a permis atât extinderea, cât şi consolidarea

democraţiei în diverse state ca şi prosperitatea în anumite regiuni. In această categorie se pot

include programele de asistenţă de securitate (Security Assistance), devenite ulterior

programul de asistenţă pentru operaţii externe (Foreign Operations Assistance).

În cadrul acestor programe intră:

• programul de vânzări de echipamente militare către state străine (Foreign

Military Sales - FMS) prin care se alocă, prin decizia Congresului SUA la propunerea

Administraţiei, unor anumite ţări, o sumă nerambursabilă de bani din care se pot achiziţiona

armamente sau echipamente de la firme din SUA;

• programul articole militare în exces (Excess Defense Articles - EDS) care permite

statelor să obţină din SUA echipamente militare noi sau cu o stare de uzură acceptabilă, aflate

în dotarea forţelor armate ale SUA. De multe ori prin combinarea programului EDS cu

programul FMS este posibilă modernizarea echipamentelor achiziţionate prin programul

EDS;

232

- programul de educaţie si instruire militară (International Military Education

and Trening - IMET) prin care tineri ofiţeri sau civili din diferite state studiază în SUA. Se

urmăreşte ca aceşti tineri să fie aleşi dintre cei pe care naţiunile respective intenţionează să-i

promoveze ulterior pe funcţii de decizie pentru ca, în acest fel, să poată asigura dezvoltarea

procesului de realizare a interoperabilităţii cu armata SUA şi în acelaşi timp cu armatele

celorlalte state ale alianţei Nord - Atlantice;

- exerciţii comune (de planificare, de stat major, de luare a deciziilor politico-

militare, manevre etc.), activităţi având ca scop reducerea ameninţării nucleare, exerciţii în

cadrul Parteneriatului pentru Pace sau în spiritul Parteneriatului pentru Pace, majoritatea

fiind finanţate parţial sau integral de către SUA.

Congresul SUA urmăreşte ca prin finanţarea acestor activităţi să realizeze crearea

unui climat de încredere între state şi implicit stabilizarea anumitor regiuni.

Franţa

Diplomaţia franceză a apărării are o istorie mai veche, ce îşi are originile în atenţia

deosebită acordată Africii francofone. Deşi nu se cunoaşte a fi existat în concept clar al

diplomaţiei apărării, activităţile desfăşurate de armata franceza au fost permanent concentrate

către cooperarea în domeniul militar, al securităţii şi al apărării, Încă din anul 1994 „Cartea

Albă a Apărării" consacra un capitol special acţiunilor de prevenire a conflictelor. Franţa a

fost. de asemenea, activă în cooperarea cu partenerii săi în domeniul acţiunilor de menţinere a

păcii, controlul armamentelor şi al comerţului cu arme şi tehnologii.

Noua „Carte Albă a Securităţii şi Apărării", apărută în iunie 2008 şi a cărei prefaţă

este semnată de Preşedintele Republicii, Nicolas Sarkozy, pune un accent si mai semnificativ

pe diplomaţia apărării. Activităţile de cooperare militară ale Franţei se desfăşoară sub

conducerea Direcţiei de Cooperare Militară a Apărării care depinde de Direcţia Generală de

Afaceri Strategice şi de Securitate si sunt finanţate din bugetul Apărării. Aceste activităţi

cuprind:

- exerciţii şi antrenamente comune cu structuri ale armatelor străine; -participarea

noilor forţe armate franceze prepoziţionale în Africa la

acţiuni de cooperare;

- vizite si schimburi de unităţi şi de personal;

- donaţii de echipamente militare;

- ajutor civil-militar;

- ateliere de lucru, seminarii, cursuri;

-participări la acţiuni de verificare şi control ale măsurilor de sporire a încrederii;

233

- efectuarea de exporturi nerambursabile de echipamente si armamente.

Printre activităţile pe care Franţa le organizează pentru atingerea scopurilor

diplomaţiei apărării se pot enumera: cursurile internaţionale organizate în cadrul Colegiului

Intercategorii de forţe al Apărării, trimiterea în statele de interes a unor consilieri militari,

participarea la exerciţii comune PfP sau „în spiritul PfP", sprijinul acordat statelor candidate

NATO pentru realizarea „Membership Action Plan", participarea activă la misiunile în

sprijinul păcii, mai ales în Africa, participarea la misiuni „Cer deschis" (Open Sky), misiuni

pentru controlul armamentelor, inclusiv pentru implementarea prevederilor Acordului de la

Wassenaar din 12 iulie 1996, semnat de 33 de state etc.

În ultima perioadă, diplomaţia militară franceză a evoluat şi mai mult. atenţia fiind

acum îndreptată către sudul Mării Mediterane, în special asupra Magrebului (nu trebuie

pierdut din vedere rolul jucat de Franţa în declanşarea operaţiei NATO împotriva regimului

Gaddafi din Libia în anul 2011, care a culminat cu înlăturarea acestuia), către Europa

Centrală şi de Est, Africa Sub-Sahariană şi Centrală, Israel, şi către America Latină.

Canada

„Carta Albă a Apărării" a Canadei evocă, în capitolul consacrat securităţii

internaţionale, măsuri care vizează creşterea încrederii în forţele armate din statele aliate şi

partenere. Aceste măsuri cuprind: controlul armamentelor, programe de instrucţie militară,

contacte şi vizite, participarea în comun la misiuni de menţinere a păcii etc.

Pentru statele nonmembre NATO, în mod deosebit statele africane şi est-europene şi

ex-sovietice, în contextul general al Diplomaţiei Apărării, Canada urmăreşte promovarea

intereselor economice şi de apărare, punerea în evidenţă a rolului său pe scena internaţională,

promovarea principiilor democratice şi contribuie la stabilitatea diferitelor regiuni ale lumii,

în acest sens, Canada a constituit la Borden un centru internaţional pentru studiul limbii

engleze şi al limbii franceze.

Centrul Lester Pearson este destinat procesului de pregătire în domeniul operaţiilor de

menţinere a păcii, domeniu în care armata canadiană are o vastă experienţă, În acelaşi timp,

Canada are un program pentru pregătirea în domeniul relaţiilor civil-militare într-o societate

democratică, organizează cursuri de formare pentru militari din noile state membre NATO şi

dezvoltă o iniţiativă de formare de cadre pentru statele membre ale Parteneriatului pentru

Pace.

Toate acestea sunt componente evidente ale eforturilor Canadei în domeniul

diplomaţiei apărării.

Germania

234

Germania nu a formulat un concept referitor la diplomaţia apărării, dar a organizat

câteva activităţi menite a dezvolta un climat de încredere între state.

În această categorie intră Centrul „George Marshall" de Securitate Europeană de la

Garmischpartenkirchen, ca iniţiativă americano-germană preventivă menită să creeze un

climat de stabilitate în Europa, în primul rând în ceea ce priveşte statele care sunt la începutul

proceselor democratice sau în perioada de consolidare a democraţiei.

În Germania conceptul de securitate este privit în sens larg, nu numai din punct de

vedere militar. De aceea acţiunile comune ale militarilor şi civililor sunt destul de des

întâlnite, ca de exemplu procesul de reconstrucţie al Bosniei-Herţegovina, al Kosovo şi al

Afganistanului. Stabilirea unor relaţii de cooperare şi de creştere a încrederii cu statele din

Europa face, de asemenea, parte din politica externă tradiţională a Germaniei.

Suedia

Forţele armate suedeze au următoarele misiuni de bază:

- apărarea împotriva unui atac extern;

- contribuţia la pacea şi securitatea internaţională;

- sprijinul acordat societăţii suedeze în caz de catastrofă naţională.

Cea de a doua misiune menţionată nu înseamnă formalizarea diplomaţiei apărării însă,

din punct de vedere al efectelor sale, ea se înscrie în aceeaşi categorie de activităţi.

Suedia este deosebit de activă în ceea ce priveşte diplomaţia preventivă. Ministerul

suedez al Afacerilor Externe a publicat în anul 1999 un plan de acţiune intitulat „Prevenirea

conflictelor violente".

Acest plan conţine cinci iniţiative de bază:

a) promovarea unei culturi a prevenţiei;

b) identificarea factorilor structurali de risc;

c) dezvoltarea de sisteme de legislaţii internaţionale;

d) reafirmarea şi întărirea sistemelor de securitate internaţională;

e) reîntărirea capacităţilor suedeze în domeniul prevenirii conflictelor (cooperarea

internaţională, dezvoltarea de noi măsuri de încredere etc.).

Toate aceste activităţi sunt de competenţa Ministerului Afacerilor Externe din această

ţară, armata suedeză nepărând a fi direct implicată.

Portugalia

Componente ale conceptului diplomaţiei apărării se pot observa în maniera în care

Portugalia abordează politica sa de creştere a încrederii în relaţiile cu statele de limbă

portugheză din Africa subsahariană.

235

În cadrul acesteia au fost incluse programe care vizează procesul de reorganizare a

armatelor acestor state, formarea de cadre militare în instituţiile militare de învăţământ

superior din Portugalia, constituirea de unităţi comune care pe timp de pace au misiuni în

interesul societăţii (construcţii, comunicaţii etc.) sprijin în vederea revizuirii legislaţiei din

domeniul apărării din aceste state etc.

Prin aceasta Portugalia încearcă să dezvolte conceptele democratice în armatele

statelor din africane şi, în acelaşi timp, să poată avea un anumit grad de control asupra

evoluţiilor militare şi politice din aceste state în scopul apărării securităţii regionale.

Spania

Spania nu abordează conceptual diplomaţia apărării, nu are programe susţinute în

acest domeniu, dar îşi propune o serie de obiective care au ca efect scopurile declarate ale

diplomaţiei apărării.

Prin Directiva de Apărare Naţională elaborată în anul 1996, Spania declara că se

implică în procesul de construcţie a unei noi ordini internaţionale mai stabile, bazată pe

coexistenţa paşnică, pe apărarea democraţiei şi drepturilor omului.

Pentru a răspunde acestor obiective Spania organizează cursuri internaţionale pentru

operaţiuni în sprijinul păcii şi de drept umanitar, pentru misiuni de supraveghere a proceselor

electorale, ca şi cursuri de limba spaniolă.

Grecia

„Carta Albă" a forţelor armate ale Greciei acordă o abordare distinctă diplomaţiei

apărării.

În acest context sunt menţionate printre altele: cooperarea bilaterală în domeniul

apărării cu Albania, contribuţia la programul PfP în regiune, acţiunile de natură diplomatică

care au avut loc pentru sprijinirea accedării României şi Bulgarie în NATO, susţinerea

acordurilor internaţionale referitoare la Bosnia-Herţegovina, cooperarea în domeniul apărării

(instruire în comun, pregătirea în instituţii de învăţământ etc.), cooperarea în domeniul

industriei de apărare, vizite ale forţelor navale ale unor state în porturile greceşti etc.

Tot în cadrul unor asemenea activităţi se pot include participările la misiuni ONU în

sprijinul păcii, organizarea pe teritoriul Greciei a unui comandament subregional NATO,

menţinerea echilibrului de putere ca şi a tuturor acţiunilor de creşterea încrederii în relaţia cu

Turcia si altele.

Danemarca

Danemarca a investit multă energie şi resurse în diplomaţia apărării având ca obiectiv

creşterea stabilităţii şi securităţii nordului Europei, În acest sens a urmărit dezvoltarea

236

cooperării regionale între statele baltice. Obiectivele daneze sunt pe termen lung. In sprijinul

acestei politici stă faptul că în loc de a trimite instructori pe perioade scurte, Danemarca a

dezvoltat instituţii de pregătire şi educaţie, cum ar fi sprijinirea activă a înfiinţării Colegiului

Baltic de Stat major, din Estonia.

Elveţia

Elveţia, prin statutul său de ţară neutră a fost mereu implicată în diplomaţia apărării.

Tradiţia si neutralitatea au limitat oarecum implicaţiile militare ale Elveţiei, acestea

compensându-se prin stimularea cooperării, cercetărilor în domenii politico-militare si a

schimbului de informaţii. Acestea s-au concretizat cel mai bine prin centrele de la Geneva:

Centrul pentru Politica de Securitate, Centrul Internaţional pentru Deminare Umanitară,

Centrul pentru Controlul Democratic al Forţelor Armate.

România

În România conceptul de diplomaţia apărării este în plină evoluţie. Necesitatea

abordării sale formale nu mai este de nimeni contestată. Universitatea Naţională de Apărare

„Carol I", ca şi Colegiul Naţional de Apărare au introdus un curs de „Diplomaţia Apărării",

care permite ofiţerilor şi civililor cu funcţii de răspundere în domeniul apărării să cunoască o

serie de aspecte legate de modul de desfăşurare a tuturor activităţilor care fac obiectul

măsurilor de prevenire a conflictelor prin mijloacele diplomaţiei apărării.

Fără a fi formalizate ca acţiuni în cadrul diplomaţiei apărării, România a derulat o

largă gamă de activităţi care au acelaşi scop final, În această categorie intră: cursuri

internaţionale în domeniul planificării resurselor de apărare, cursuri internaţionale de stat

major, operaţiuni „Cer deschis", operaţiuni pentru controlul armamentelor, participarea la

misiuni în sprijinul păcii, organizarea de ateliere de lucru, seminarii si colocvii pentru militari

si civili în domeniul controlului civil asupra forţelor armate şi al democratizării armatei,

controlul permanent al exporturilor de echipamente şi tehnologii militare şi duale etc.

Majoritatea statelor membre NATO desfăşoară acţiuni de pregătire a militarilor din

alte state în propriile instituţii de învăţământ sau chiar au creat instituţii special destinate

pregătirii studenţilor străini. Valoarea mare a acestor cursuri, cu durate variind de la două

săptămâni la un an, constă nu numai în componenţa profesională a cursului, ci şi în faptul că

expunerea tinerilor militari şi civili din state care au păşit recent pe drumul democraţiei, unor

sisteme cu o veche si consolidată democraţie, are un efect deosebit de favorabil nu numai în

dezvoltarea armatelor acestor state, dar si în dezvoltarea noilor societăţi democratice. Treptat,

principiile democratice şi exerciţiul democratic devin nu numai înţelese, dar si asimilate de

237

aceştia şi de aceea mult mai uşor de aplicat în propriile state, contribuind la sedimentarea unei

culturi politice şi civice democratice.

Evaluarea eficienţei diplomaţiei apărării este aproape imposibil de făcut. Ca o

caracteristică generală, se poate aprecia că atâta timp cât se reuşeşte păstrarea unui climat de

pace şi încredere reciprocă, înseamnă că diplomaţia apărării a reuşit să-şi îndeplinească

misiunea.

Diplomaţia apărării se exercită instituţional prin intermediul ataşaţilor apărării,

militari, aero şi navali. Componente ale diplomaţiei militare se pot derula însă şi prin

intermediul reprezentanţilor armatei în diferite organizaţii, alianţe, coaliţii, exerciţii comune

sau alte activităţi la care participă militari din cel puţin două ţări.

DIPLOMAŢIA PUBLICA

Relaţiile internaţionale contemporane înregistrează, sub impactul globalizării, un

proces de redimensionare, care are drept consecinţă înlăturarea monopolului statului asupra

politicii externe. Un şir întreg de actori nestatali influenţează imaginea unei ţări în exterior,

iar tehnologiile informaţionale le oferă acestora multiple mecanisme de comunicare, În

această situaţie, activităţile diplomatice sunt însoţite de un proces de comunicare, atât pe

dimensiunea internă, cât şi pe cea externă. Tot mai multe state lansează campanii

informaţionale menite să contribuie la realizarea priorităţilor politicii externe, dar şi să obţină

suportul propriei societăţi pentru acestea, În contextul democraţiei participative, aderenţa

opiniei publice faţă de politica guvernamentală este un element indispensabil pentru

supravieţuirea unui guvern. Strategiile externe vizând modificarea sau consolidarea percepţiei

opiniei publice internaţionale faţă de o anumită ţară sunt de asemenea parte a acestor

campanii.

In relaţiile internaţionale, termenul de diplomaţie publică a apărut pentru a descrie

aspecte ale legăturilor internaţionale, care se manifestă în afara interacţiunii dintre structurile

de stat. Acţiunile pe care putem să le atribuim diplomaţiei publice au existat însă din cele mai

vechi timpuri. Conducătorii Romei antice, spre exemplu, invitau tinerii din statele învecinate

pentru a-şi face studiile la Roma.

Termenul de diplomaţie publică a fost introdus în circuitul ştiinţific în 1965, atunci

când Edmund Gullion, un diplomat de carieră şi decanul Şcolii de Drept şi Diplomaţie din

cadrul Universităţii Tufts din Statele Unite ale Americii, a creat Centrul de Diplomaţie

Publică Edward R. Murrow. Materialul informativ al Centrului descria acest termen drept

„influenţa atitudinii publice în formarea şi executarea politicilor externe. Aceasta cuprindea:

dimensiuni ale relaţiilor internaţionale, dincolo de diplomaţia tradiţională, inclusiv formarea

238

de către guverne a opiniei publice din alte ţări; interacţiunea dintre grupuri de interese private

din diferite ţări; informarea populaţiei privind afacerile internaţionale şi influenţa acestora

asupra politicii interne; comunicarea între cei a căror funcţie este comunicarea, precum

diplomaţii şi jurnaliştii străini; (şi) procesul comunicării interculturale"74. Termenul a devenit

în scurt timp util guvernului american, oferind fundamentul teoretic necesar activităţii externe

a Agenţiei Americane de Informaţii (US Information Agency).

Departamentul de Stat american defineşte diplomaţia publică drept „programe

finanţate de guvernul american, menite să informeze sau să influenţeze opinia publică

din străinătate"75, În aceeaşi ordine de idei, Hans Tuch defineşte diplomaţia publică drept „un

proces de comunicare a guvernului unei ţări cu publicul străin, în încercarea de a explica

acestuia ideile şi idealurile naţiunii respective, instituţiile si cultura acesteia, cât şi interesele

naţionale şi politicile actuale"76. Fostul diplomat John Brown descrie diplomaţia publică

americană drept un proces ce implică trei roluri: diseminarea informaţiei, educaţia si

schimburile culturale. Philip Taylor utilizează termenul de „management al percepţiei",

pentru a descrie rolul informaţional al diplomaţiei publice, trasând în acest sens o distincţie

clară între afacerile publice, interesul public, operaţiunile psihologice, managementul mass-

media si diplomaţia publică.

Cercetătorii în domeniul diplomaţiei culturale, precum Kevin Mulcahy şi Harvey

Feigenbaum, accentuează diferenţa dintre diplomaţia publică si cea culturală prin faptul că

prima se orientează spre diseminarea informaţiei pe termen scurt şi promovarea politicilor, iar

cea culturală, spre stabilirea relaţiilor de lungă durată.

Diplomaţia publică, aşa cum este percepută în mod tradiţional, include susţinerea

guvernamentală a programelor în domeniul cultural, educaţional şi informaţional, a

schimburilor de cetăţeni, a emisiunilor orientate spre informarea şi influenţarea audienţei

străine. Din raportul Comisiei americane privind Diplomaţia Publică conchidem că aceasta

este un schimb deschis de idei şi informaţii, fiind o caracteristică inerentă a societăţilor

democratice. Misiunea sa este esenţială la nivel mondial şi în politica externă, fiind

indispensabilă intereselor naţionale, idealurilor şi rolului de lider în lume"77.

Congresmanul american Henry Hyde consideră că „rolul stabilit pentru diplomaţia

noastră publică este de a recruta popoarele lumii într-o cauză comună si de a le convinge că

74 Wilson, Dizard Jr., Digital Diplomacy: U.S. Foreign Policy in the Information Age, Prager, NY, April 2001, p. 575 Charles, Wolf Jr.; Brian, Rosen, Public Diplomacy. How w think about and improve it.

76 Hans, Tuch, Communicating with the worid, New York, 1990.77 Raportul Comisiei privind Diplomaţia Publică 1991. www.publicdiplomacy.org/ 15.01.10.

239

obiectivele spre care tind ele însele - libertate, securitate şi prosperitate - sunt aceleaşi cu cele

pe care Statele Unite tind să le promoveze în străinătate"78.

Consiliul Strategic al Marii Britanii pentru Diplomaţie Publică defineşte această

noţiune drept „activitatea care urmăreşte să influenţeze în mod pozitiv, inclusiv prin crearea

de relaţii şi parteneriate, percepţiile persoanelor fizice şi organizaţiilor din străinătate cu

privire la Regatul Unit"79. Conceptul de „diplomaţie publică" este parte componentă a soft

power, care, conform definiţiei lui John Nye, înseamnă abilitatea de a realiza scopul scontat

în baza participării voluntare a aliaţilor, nu prin constrângere. Puterea soft rezidă în cultura şi

idealurile politice ale unei ţări. Atunci când reuşeşti să-i faci pe alţii să admire idealurile tale

şi să dorească ceea ce doreşti si tu... Seducţia este întotdeauna mai eficientă decât coerciţia si

multe valori precum democraţia, drepturile omului şi oportunităţile individuale sunt profund

atractive80.

Puterea soft a unei ţări este creată prin activităţile multiplilor actori şi organizaţii cu

impact asupra publicului străin - artişti, galerii de artă şi televiziuni muzicale, ONG-uri,

partide politice, scriitori şi asociaţii de creaţie, jurnalişti şi grupuri media, cercetători şi

profesori, antreprenori şi lideri religioşi etc. Introducerea în uz a acestui termen era necesară

pentru că activităţile pe care le presupune erau atribuite unei noţiuni ce reuşise deja să se

manifeste negativ - propaganda, Încercările de a delimita cei doi termeni rezidă din

următoarele: diplomaţia publică are la bază fapte cunoscute, reale, în timp ce propaganda se

bazează pe o combinare a falsurilor cu faptele adevărate. Am putea identifica câteva

precondiţii pentru apariţia diplomaţiei publice în atenţia guvernelor si comunităţii ştiinţifice:

a. răspândirea regimurilor politice democratice e caracterizată de presiunea continuă

a societăţii asupra politicului, transformând legitimitatea politicilor guvernamentale într-un

element determinant pentru stabilitatea internă:

b. creşterea rolului cadrului multilateral în soluţionarea problemelor

internaţionale determină importanţa convingerii opiniei publice din alte țări , de necesitatea

mobilizării coaliţiilor internaţionale;

c. instaurarea Erei tehnologiilor informaţionale permite circulaţia rapidă a

informaţiei, ceea ce a dus la apariţia unei opinii publice transnaţionale;

78 Joseph S., Nye, Soft Power: The Means To Success In World Politics by (Paperback - April 26, 2005) p. 72.79 Mark, Leonard, Public Diplomacy, Catherine Stead and Conrad Smewing (Paperback - Jun 17, 2002). p. 53.

80 Jozef, Batora, Public diplomacy in small and medium-sized countries: Norway and Canada, 2005.

240

d. globalizarea oferă statelor posibilitatea de a concura în vederea atragerii

investiţiilor străine, oportunităţilor comerciale, forţei de muncă calificate, pentru a asigura o

creştere economică durabilă.

e. în această nouă conjunctură, nu există o delimitare clară a subiectelor politicii

interne de cele externe, din moment ce, spre exemplu, criza politică sau cea economică într-

un stat poate destabiliza situaţia internaţională.

În această ordine de idei, diplomaţia publică a devenit o componentă indispensabilă a

politicii externe a statelor, dar şi un subiect pe agenda organizaţiilor internaţionale, în

discursul public, referinţa la lupta pentru inimi şi minţi era întâlnită şi anterior, în mare parte

în ziarele britanice şi cele americane81. Spre exemplu, în ziarul londonez Times, în ianuarie

1856, termenul de „diplomaţie publică" era utilizat cu referire la necesitatea schimbării

discursului Preşedintelui american Franklin Pierce faţă de Marea Britanie. în timpul Primului

Război Mondial, cu referire la diplomaţia publică, era utilizat şi termenul de „diplomaţie

deschisă", în special în contextul viziunii expuse de Woodrow Wilson privind sistemul

internaţional. Spre deosebire de diplomaţia oficială, care ar putea fi descrisă drept modul în

care statele comunică între ele, la diferite nivele, diplomaţia publică se axează asupra

modului în care guvernele (sau organizaţiile internaţionale, cum ar fi Organizaţia Naţiunilor

Unite), deliberat, prin intermediul atât a oficialităţilor, cât şi a persoanelor particulare,

instituţiilor, comunică cu cetăţenii altor state82. Aceasta din urmă are un caracter transparent

şi implică un număr mare de actori reuniţi un jurul unui set comun de interese, spre deosebire

de diplomaţia oficială, care este promovată de instituţiile abilitate. Deşi, după cum se ştie,

comunicarea cu societatea statului în care este acreditat a fost întotdeauna o prerogativă a

diplomatului.

O precondiţie pentru desfăşurarea unei diplomaţii publice eficiente este atractivitatea

ideilor şi valorilor promovate de către un stat în interiorul propriei societăţi, În etapa actuală,

majoritatea ideilor despre o anumită ţară, asimilate de către publicul străin, ţin de domenii

care nu pot fi sub stricta supraveghere a instituţiilor statului - cărţi, programe TV, filme

artistice, produse cu conotaţie naţională etc. In acest caz, guvernele pot doar să identifice

căile pentru ca mesajele pozitive să atingă grupurile ţintă, deşi experienţa unor programe

guvernamentale în acest sens demonstrează multe eşecuri (spre exemplu, campaniile

informaţionale destinate ţărilor din Orientul Mijlociu).

81 Nicholas J., Cull, Public Diplomacy before Gullion: The evolution of a Phrase, Us Center on Public Diplomacy.82 The new diplomacy: Utilizing Innovative Communication Concepts that recognize resource constraints. A report of the

US Advisory Commission on Public Diplomacy, July 2003.

241

Iniţial, termenul de „diplomaţie publică" a fost folosit ca un antonim al propagandei,

În timp ce propaganda este, de obicei, percepută ca fiind ceva malefic, „diplomaţia publică"

are la bază principiul „veridicităţii", formulat de către fostul director al Agenţiei americane de

ştiri, Edward Murrow, în felul următor: „Adevărul este cea mai bună propagandă, iar

minciuna - cel mai mare rău. Pentru a fi credibili, noi trebuie să fim oneşti".

Mulţi cercetători fac o distincţie între diplomaţia publică şi propagandă, bazându-se

pe premisa că propaganda înseamnă prin definiţie înşelăciune si manipulare. „Avocaţii"

diplomaţiei publice susţin că aceasta are scopul de a crea o legătură de încredere între

guverne şi naţiuni printr-o comunicare onestă şi deschisă, bazată pe obiectivele politicii

externe. Este indubitabil faptul că dialogul reprezintă, de asemenea, o componentă importantă

a diplomaţiei publice. Acest dialog nu trebuie să fie perceput în sens unic, fiind esenţială de

asemenea şi înţelegerea modului în care mesajul este interpretat de către diverse societăţi .83

Este important să subliniem că diferenţa dintre propagandă, diplomaţie publică şi

operaţiuni psihologice se diluează odată cu avansarea unei situaţii de criză (cu alte cuvinte, în

condiţiile de acţiune militară între cele trei „instrumente" aproape nici nu există diferenţe).

Astfel, în funcţie de situaţie, sau diplomaţia publică poate fi percepută ca un mijloc de

propagandă, sau propaganda poate deveni unul din mijloacele diplomaţiei publice.

Fostul ambasador al SUA în Siria şi Algeria, consilier principal la Departamentul de

Stat pentru Diplomaţie Publică, Christopher Ross, a identificat şapte „piloni" sau principii ale

diplomaţiei publice84:

1. asigurarea înţelegerii de către auditoriul extern a politicii în forma în care aceasta

este în realitate, şi nu precum spun sau gândesc alţii;

2. necesitatea explicării politicii, demonstrând raţionalitatea şi justificând valorile

sale fundamentale;

3. înaintarea unor apeluri consecvente, veridice şi convingătoare, adresate comunităţii

internaţionale;

4. abilitatea de a adapta apelurile la auditoriul ţintă, ale căror elemente constitutive

sunt studiate în permanenţă;

5. desfăşurarea activităţilor nu numai pe segmentele ţintă înguste, dar şi prin

intermediul mijloacelor mass-media scrise şi electronice, orientate spre masele largi;

83 Jaiol B., Manheim, Strategic Public Diplomacy and American Foreign Policy: The Evolution of Influence (Paperback - Sepl, 1994), p. 93.

84 Christopher, Ross, Pillars of public diplomacy: grappling with internaţional public opinion (Perspectives), Harvard International

Review. 2003, http://www.harvardir.org/articles/ 117/1

242

6. cooperarea cu diverşi parteneri pentru a cuprinde noi reprezentanţi din partea

publicului-ţintă;

7. comunicarea internaţională activă şi programe de schimb.

Politici naţionale în domeniul diplomaţiei publice

Există opinii, potrivit cărora istoria modernă a diplomaţiei publice americane a

început în timpul Primului Război Mondial, când guvernul Statelor Unite a creat Comitetul

pentru Informare Publică (cunoscut drept Comitetul Creep), pentru a asigura un sprijin public

intrării SUA în război şi a informa publicul străin despre eforturile Statelor Unite întreprinse

în sprijinul democraţiei.

În 1948, Congresul american a adoptat Actul american în domeniul informaţional şi al

schimbului educaţional, drept bază legislativă pentru comunicarea externă a SUA 85 E de

menţionat faptul că prin acest document se introducea interdicţia de a disemina programele

de diplomaţie publică în interiorul ţării. De asemenea, se stipula că materialul pregătit pentru

difuzare internaţională devine accesibil pentru distribuire locală doar pe parcursul a 12 ani

după crearea sau diseminarea iniţială.

Imediat după sfârşitul Războiului Rece, în SUA s-a răspândit opinia potrivit căreia

diplomaţia publică nu mai este necesară deoarece URSS. principala ameninţare şi obiectul

acestei activităţi, a dispărut, În anul 2000 însă. administraţia preşedintelui George W. Bush

nu numai că a alocat noi resurse pentru diplomaţia publică, dar a extins semnificativ numărul

de personal implicat în acest proces. După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. oficialii

de la Washington au reformulat fundamentele diplomaţiei publice americane.

La începutul anilor 2000, cercetările au demonstrat că Marea Britanic era asociată de

către opinia publică din mai multe ţări cu nişte caracteristici demult depăşite: o ţară în declin,

tradiţionalistă, rasistă, cu tentă imperială, În 2002. guvernul britanic a creat Consiliul pentru

gestionarea Strategiei diplomaţiei publice, în scopul coordonării activităţii guvernamentale în

domeniul comunicării cu publicul din străinătate. Consiliul a aprobat o strategie în acest

domeniu, bazată pe două concepte: tradiţie dinamică şi profesionişti86.

Procesul de aderare la UE a determinat statele candidate să-şi regândească imaginea

externă, în acelaşi timp fiind necesare eforturi pentru a convinge propria societate de

necesitatea adoptării standardelor europene şi corectitudinea cursului adoptat, în perioada

85 Cunoscut şi ca Legea publică 80-402 Smith-Mundt. - Improving US Public diplomacy towards trie Middle East, May 2004.

86 Mark, Leonard; Andrew, Small; Martin. Rose, British public diplomacy in the Age of Schisma, February 2005.

243

anilor 2000-2004, statele din Europa Centrală şi de Est au aplicat mecanismele diplomaţiei

publice în paralel cu negocierea tratatelor de aderare la UE.

Ministerul afacerilor externe al Poloniei concepea în acest sens diplomaţia publică

drept totalitatea eforturilor statului, direcţionale spre influenţa opiniei publice din străinătate.

Actorul principal în acest sens este guvernul unei ţări, iar destinatarul - societatea altei ţări.

Astfel, diplomaţia publică este concepută pentru a completa diplomaţia oficială87, în anul

2000, Polonia a lansat prima campanie de diplomaţie publică, cu scopul de a influenţa opinia

liderilor şi factorilor de decizie din cadrul ţărilor membre ale UE, în sensul acceptării rapide a

acestei ţări în UE. Campania a fost anticipată de analiza percepţiei opiniei publice despre

Polonia şi polonezi în ţările cu cea mai mare influenţă asupra viitorului proces de negociere a

aderării, dar şi asupra poziţiei Poloniei în perioada postaderare.

Programul cadru polonez, lansat ca rezultat, avea definite două grupuri ţintă:

societăţile din ţările „vechii" Europe - pentru a susţine aderarea Poloniei la UE, iar în cazul

unui referendum a vota pentru extindere; al doilea grup fiind liderii de opinie şi funcţionarii

din aceste state, de care nemijlocit depindea aderarea. Astfel, din moment ce în Franţa

domina stereotipul unei agriculturi poloneze slab dezvoltate, oficialităţilor franceze şi

jurnaliştilor din această ţară li se prezentau în cadrul vizitelor realizările obţinute anume în

domeniul dat.

Aceeaşi strategie era aplicată şi-n cazul altor delegaţii: reprezentanţilor Austriei şi

Germaniei li se demonstrau realizările în domeniul pieţei muncii si migraţiei, celor din Suedia

- eforturile de combatere a poluării etc. Desigur, rezultatele unor activităţi ce ţin de

diplomaţia publică nu vor fi niciodată cunoscute până la sfârşit sau anticipate, deoarece ele

depind de factori subiectivi sau de anumite evenimente internaţionale neprevăzute. Este

răspândită opinia potrivit căreia statele de dimensiuni mici şi mijlocii au nevoie de o

diplomaţie publică bine fundamentată, de vreme ce percepţia în străinătate faţă de acestea

este caracterizată prin lipsa informaţiei sau existenţa unor stereotipuri preconcepute. De

obicei aceste state intră în circuitul informaţional internaţional doar la declanşarea unor crize

sau catastrofe, sau altor evenimente negative, În cazul statelor de dimensiuni mari, precum

SUA sau China, diplomaţia publică este orientată spre schimbarea imaginii proprii în cadrul

societăţilor altor ţări, pentru cele de mici dimensiuni - spre captarea atenţiei şi simpatiei

opiniei publice internaţionale.

Diplomaţia tehnico-ştiinţifîcă

87 Beata, Ociepka; Marta, Rzniejska, Public diplomacy and EU Enlargement: the case of Poiană.

244

Diplomaţia ştiinţifică este un termen cuprinzător, care poate fi utilizat cu referire la

ştiinţa în diplomaţie, diplomaţia pentru ştiinţă şi ştiinţa pentru diplomaţie88. Ultima formă,

cooperarea ştiinţifică internaţională, poate fi conceptualizată ca o confluenţă a scopurilor

ştiinţifice de acces şi a scopurilor diplomatice de influenţă. Baza diplomaţiei ştiinţifice este

limbajul comun al ştiinţei, care contribuie la diluarea diferenţelor culturale şi politice.

În trecut, cooperarea ştiinţifică a contribuit la stabilirea legăturilor între ţări care erau

în impas din punct de vedere politic, părţi în conflict sau foşti adversari. Exemple

concludente sunt Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial sau după Războiul Rece,

SUA şi Japonia în anii '60, SUA-URSS şi SUA-China în anii 70.

Scopurile diplomaţiei ştiinţifice sunt diferite si depind de interesele şi priorităţile

statelor şi organizaţiilor implicate, variind de la soluţionarea provocărilor globale, oferirea

asigurărilor reciproce de securitate, îmbunătăţirea competitivităţii globale, susţinerea

dezvoltării economice, integrarea regională etc. Soluţionarea problemelor comune cu

implicarea ştiinţei şi tehnologiilor (administrarea resurselor acvatice şi energetice, tratarea

bolilor etc.), ca si subiectele de interes regional constituie oportunităţi importante de a

conlucra pentru ţările vecine.

Provocările pentru implementarea diplomaţiei științifice includ gradul de finanțarea

și coordonarea acesteia, coordonarea agendei politicii externe si a celei ştiinţifice între ţări,

asimetrie în capacităţi, opoziţia internă şi identificarea partenerilor.

In perioada Războiului Rece, organizaţiile ştiinţifice au constituit un format propice

pentru discuţii informale în domeniul energiei nucleare între SUA şi URSS. Astăzi, ştiinţa

oferă un mecanism alternativ de cooperare cu ţări precum Iranul, Arabia Saudită şi

Pakistanul89.

Diplomaţia ştiinţifică mai este încă un concept vag, deşi se consideră că acest termen

se referă la rolul ştiinţei şi tehnologiilor în trei dimensiuni ale politicii:

a. aplicarea expertizei ştiinţifice în elaborarea obiectivelor politicii externe (ştiinţa în

diplomaţie);

b. facilitarea cooperării ştiinţifice internaţionale (diplomaţia pentru ştiinţă);

c. utilizarea cooperării ştiinţifice pentru remedierea relaţiilor bilaterale între state

(ştiinţa pentru diplomaţie).

Valorile ştiinţifice precum raţionalitatea, transparenţa şi universalitatea sunt general

acceptate, constituind premise pentru relaţii de încredere între diferite popoare. Ştiinţa oferă

88 World Science Forum 2009. Materials of the Session on Science Dipiomacy.89 New Frontiers in Science Diplomacy. Navigating the changing balance of power. The Royal Society, January 2010.

245

un mediu neideologizat pentru un schimb liber de idei între persoane indiferent de

apartenenţa lor religioasă, naţională sau culturală. Pentru mediul ştiinţific, cooperarea

internaţională semnifică accesul la resurse umane calificate, infrastructură ştiinţifică

dezvoltată sau noi surse de finanţare. Pentru diplomaţi, mediul ştiinţific înseamnă reţele si

canale de comunicare care pot fi utilizate pentru susţinerea demersurilor politice.

Istoria conceptului diplomaţiei ştiinţifice îşi are începutul în 1941, când Charles

Galton Darwin (nepotul lui Charles Darwin) a fost numit de către guvernul britanic director al

Oficiului Ştiinţific Central din Washington, cu scopul de a colabora cu instituţiile ştiinţifice

din SUA şi de a facilita schimbul de informaţie ştiinţifică. Totuşi, cel de-al Doilea Război

Mondial şi utilizarea bombei atomice au determinat o mai mare implicare a oamenilor de

ştiinţă în gestionarea afacerilor internaţionale. La 9 iulie 1955, Bertrand Russell si Albert

Einstein au publicat un manifest în care pledau ca oamenii de ştiinţă să utilizeze toate

mijloacele de convingere politică pentru a neutraliza ameninţarea produsă de armele nucleare.

Ca rezultat, în 1957 a avut loc prima Conferinţă de la Pugwash, în Noua Scoţie, Canada

privind Ştiinţa şi Problemele Mondiale. Astăzi, forumurile Pugwash sunt considerate a fi o

platformă importantă de discuţie privind neproliferarea armelor nucleare, securitatea

internaţională, reducerea înarmării, obţinând, în 1995, în semn de recunoaştere, Premiul

Nobel pentru Pace. Printre alte organizaţii, ce au influenţat dezvoltarea diplomaţiei ştiinţifice,

putem menţiona Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), care a creat în 1957 un

program pentru cooperare ştiinţifică.

Academia Naţională de Ştiinţe a SUA şi Academia de Ştiinţe din URSS. care au

înfiinţat în anii '80 comitete paralele privind securitatea internaţională şi controlul

armamentelor, au pregătit terenul favorabil pentru dialogul între preşedinţii Ronald Reagan şi

Mihail Gorbaciov.

În anul 2000, administraţia americană a instituit funcţia de Consilier în domeniul

ştiinţei şi tehnologiilor al Secretarului de Stat, care are drept sarcină consolidarea

parteneriatelor în cadrul comunităţilor ştiinţifice internaţionale, dezvoltarea capacităţilor

ştiinţifice în cadrul Departamentului de Stat, identificarea evoluţiilor ştiinţifice care pot

influenţa interesele naţionale americane. Marea Britanie a creat în 2001 Reţeaua în domeniul

ştiinţei şi inovării, cu scopul de a conecta ştiinţa la priorităţile sale externe. După 8 ani,

reţeaua respectivă cuprindea circa 90 de persoane în 40 de oraşe din 25 de ţări. Aceste

persoane activează în cadrul ambasadelor Marii Britanii şi facilitează colaborarea savanţilor

britanici cu cei din ţările gazdă pe marginea unui şir întreg de subiecte, inclusiv energia,

246

schimbările climaterice şi inovarea, în 2009, profesorul David Clary a fost numit în funcţia de

Consilier ştiinţific principal al Foreign Office-ului britanic.

Japonia este, de asemenea, activă în acest domeniu, politica niponă identificând patru

obiective: negocierea participării savanţilor niponi la programele internaţionale de cercetare,

oferirea expertizei ştiinţifice la elaborarea politicii externe, asistenţă în crearea capacităţilor

ştiinţifice din cadrul ţărilor în curs de dezvoltare şi utilizarea ştiinţei în vederea creşterii

prestigiului Japoniei pe plan internaţional şi atragerea investiţiilor.

Conferinţa ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) a dispus, în 2001, crearea

unei iniţiative în domeniul diplomaţiei ştiinţifice pentru a îmbunătăţi oferirea consultanţei

tehnico-ştiinţifice în cadrul negocierilor multilaterale şi aplicarea rezultatelor acestor

negocieri la nivel naţional90.

Utilizarea cooperării ştiinţifice pentru îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale dintre ţări

poate lua următoarele forme:

a. acordurile de cooperare tehnico-ştiinţifică, care au semnificat de multe ori

îmbunătăţirea relaţiilor politice între ţări precum SUA, URSS şi China în anii 70-80;

b. crearea noilor instituţii - în acest sens fiind elocvent exemplul Organizaţiei

Europene pentru Cercetare Nucleară, care a fost creată după sfârşitul celui de-al Doilea

Război Mondial, pentru a reconstrui încrederea între ţări;

c. bursele educaţionale, care sunt considerate a fi un mecanism verificat pentru

crearea reţelelor şi încurajarea parteneriatelor;

d. diplomaţia de „nivelul doi" poate fi utilizată pentru a implica experţii din afara

procesului oficial de negocieri. Pentru ca acest proces să fie eficient, experţii implicaţi trebuie

să fie credibili şi influenţi, iar concluziile lor convingătoare pentru părţile participante la

negocieri sau mediere;

e. simpozioanele, sesiunile de comunicări ştiinţifice, mesele rotunde si expoziţiile sunt

considerate a fi forme reuşite de accentuare a universalităţii ştiinţei si intereselor culturale

comune.

Din exemplele reliefate mai sus rezultă faptul că, în prezent, diplomaţia ştiinţifică

contribuie la realizarea priorităţilor politicii externe, creând uneori premisele necesare pentru

relansarea relaţiilor bilaterale între state.

În contextul procesului de integrare europeană a ţării noastre, se impune cu stringenţă

necesitatea iniţierii unui şir de acţiuni ce ţin de diplomaţia publică, menite să formeze sau

90 1 http://stev. unctad.org\capacity\diplomacy.html

247

după caz, să amelioreze percepţia internaţională faţă de România, cooptarea în acest proces

nu doar a instituţiilor guvernamentale, dar şi a societăţii civile fiind imperios necesară.

IPLOMAŢIA COERCITIVĂ ŞI DIPLOMAŢIA PREVENTIVĂ

Diplomaţia coercitivă

Diplomaţia coercitivă sau persuasiunea „cu forţa" este „încercarea de a convinge o

ţintă, un stat, un grup (sau grupuri) dintr-un stat sau un actor non-statal să îşi schimbe

comportamentul inacceptabil fie prin ameninţarea cu utilizarea forţei, fie prin utilizarea

limitată a forţei". Acest termen se referă şi la „diplomaţia care presupune folosirea sau

ameninţarea de a folosi forţa militară pentru a atinge obiective politice". Diplomaţia

coercitivă este în esenţă o strategie diplomatică bazată pe ameninţarea cu forţa mai degrabă

decât folosirea forţei. In cazul în care forţa trebuie folosită pentru a intensifica eforturile

diplomatice de persuasiune, aceasta este folosită într-o manieră exemplară, sub forma unor

acţiuni militare destul de limitate, cu scopul de a demonstra hotărârea şi determinarea de a

escalada, la nevoie, spre niveluri mai înalte de acţiune militară.

Diplomaţia coercitivă poate fi mai clar descrisă ca „o strategie politico-diplomatică al

cărei scop este de a influenţa voinţa sau motivaţia adversarului. Este o strategie care combină

ameninţări cu forţa şi, dacă este necesar, utilizarea limitată şi selectivă a forţei în creşteri

discrete şi controlate, într-o strategie de negociere care include elemente persuasive pozitive.

Scopul este de a-1 determina pe adversar să se conformeze cu cerinţele cuiva sau de a

negocia cel mai favorabil compromis posibil, totodată gestionând criza pentru a preveni

escaladări militare nedorite.

Spre deosebire de teoria descurajării, care este o strategie menită să convingă

adversarul să nu întreprindă o acţiune neiniţiată încă, diplomaţia coercitivă implică eforturi

pentru a convinge un oponent să oprească sau să anuleze o acţiune, chiar în desfăşurare.

Principalul ei rol este „de a sugera sau chiar explica oponentului estimarea costurilor într-o

manieră suficient de clară astfel încât să-i erodeze motivaţia de a continua ceea ce face".

Diplomaţia coercitivă încearcă să facă din forţă „un instrument psihologic mult mai flexibil şi

rafinat de politică în contrast cu strategia militară, care foloseşte forţa ca un instrument

distructiv.

Premise

Termenul diplomaţie coercitivă intră sub incidenţa teoriei coerciţiei ca unealtă a

politicii externe. Daniel Byman si Matthew Waxman definesc în cartea lor The Dynamics of

Coercion-American Foreign Policy and the Limits of Military Might diplomaţia coercitivă ca

fiind „procedeul prin care adversarul este convins să acţioneze într-o anumită manieră prin

248

intermediul oricăror mijloace exceptând forţa brută; adversarul trebuie să deţină totuşi

capacitatea violenţei organizate, însă să aleagă să nu o exercite". Strategia coerciţiei „se

bazează pe ameninţarea forţei militare viitoare pentru a influenţa luarea deciziilor

adversarului, dar poate include de asemenea folosirea limitată a forţei în sine".

O strategie asociată în mod curent cu teoria coerciţiei şi cu diplomaţia coercitivă este

conceptul descurajării sau „al menţinerii puterii militare cu scopul descurajării atacului".

Termenul descurajare este diferenţiat de diplomaţia coercitivă, În lucrarea sa despre

influenţă, Arms and Influence, Thomas Schelling lansează un concept general al teoriei

coerciţiei, explicând astfel cum se dezvoltă aceasta dincolo de descurajare. Potrivit lui

Schelling, descurajarea este doar o ameninţare pasivă cu scopul de a preveni un adversar să

acţioneze. Este doar o ameninţare. „Iniţiativa este plasată asupra oponentului pentru a-1

determina să întreprindă prima acţiune, care cere un răspuns de la autorul coerciţiei".

Schelling consideră că descurajarea nu prezintă o imagine cuprinzătoare a coerciţiei, ceea ce

îl conduce la introducerea conceptului de constrângere.

Constrângerea, spre deosebire de descurajare, schimbă iniţiativa primei acţiuni în

favoarea autorului coerciţiei. în timp ce descurajarea înseamnă aşteptarea pasivă în speranţa

de a nu vedea un răspuns de la oponent. constrângerea este activă, „inducând astfel

retragerea, supunerea sau colaborarea sa printr-o acţiune care ameninţă să doară". Atunci

când se face diferenţa între descurajare şi constrângere, descurajarea poate fi descrisă ca

„trasarea unei linii în nisip" şi acţionarea numai în cazul în care adversarul o depăşeşte; în

opoziţie, constrângerea „cere ca pedeapsa să fie administrată până când celălalt acţionează

mai degrabă decât dacă acţionează", ca la descurajare. „Coerciţia compusă atât din

constrângere, cât şi din descurajare cuprinde acţiunea şi inacţiunea". Alexander L. George, un

specialist în relaţii internaţionale şi fost profesor de ştiinţe politice la Universitatea Stanford,

California, a fost unul din pionierii în domeniul psihologiei politice. Ca şi Schelling înaintea

lui, Alexander George a creat o strategie diplomatică de coerciţie, în cadrul teoriei sale a

diplomaţiei coercitive. Teoria lui George despre diplomaţia coercitivă este diferită de

războiul coercitiv al lui Schelling, primul fiind de părere că diplomaţia coercitivă este „un

subset de coerciţii şi constrângeri." George considera că diplomaţia coercitivă cuprinde doar

acţiuni de constrângere „defensive": forţarea unei ţinte să oprească sau să anuleze o acţiune

deja întreprinsă mai degrabă decât să aibă un scop ofensiv, adică de a forţa ţinta să

întreprindă o acţiune. Diplomaţia coercitivă este în esenţă întruchiparea filosofici

„recompensă şi pedeapsă": obiectivul acesteia constă în a convinge o ţintă să se supună

dorinţelor tale, părând ameninţător totodată.

249

Cadrul diplomaţiei coercitive

Potrivit lui A. George, diplomaţia coercitivă urmăreşte să atingă trei obiective, În

primul rând, aceasta încearcă să convingă un adversar să se îndepărteze de scopul său. în al

doilea rând, urmăreşte să convingă un adversar să anuleze o acţiune deja întreprinsă, în al

treilea rând, poate convinge un adversar să facă „schimbări fundamentale în guvernul său."

Atunci când construiesc o strategie de diplomaţie coercitivă, decidenţii trebuie să ţină cont de

anumite variabile sau „cutii goale" care trebuie umplute. Ei trebuie să decidă „ce să îi ceară

oponentului; dacă si cum să determine un simţ al urgenţei în îndeplinirea cerinţei; dacă si ce

fel de pedeapsă să folosească drept ameninţare pentru neîndeplinirea cerinţei şi dacă să se

bazeze doar pe ameninţarea cu pedeapsa sau să si ofere convingeri condiţionate de o atitudine

favorabilă pentru a asigura îndeplinirea cerinţei".

Alexander George a dezv oltat un cadru în care un număr de „variante" sau metode de

a folosi diplomaţia coercitivă ar putea fi folosite pentru a atinge aceste obiective. Aceste

variante presupun următoarele:

1. ultimatumul;

2. ultimatumul tacit;

3. încearcă şi vezi ce se întâmplă;

4. înăsprirea treptată a condiţiilor.

Prima variantă a strategiei diplomaţiei coercitive este clasicul ultimatum. Ultimatumul

are la rândul său trei componente distincte: o cerere către oponent; o limită de timp sau simţul

urgenţei pentru îndeplinirea cererii, şi o ameninţare cu pedeapsă pentru neîndeplinirea ei, care

să fie credibilă pentru oponent şi suficient de puternică cât să-i lase impresia că este de

preferat să se supună.

Ultimatumul tacit este similar cu ultimatumul, cu excepţia faptului că nu stabileşte o

limită explicită de timp.

Cea de a treia variantă a diplomaţiei coercitive, încearcă si vezi ce se întâmplă, se

adresează strict primei componente a variantei ultimatumului, „o cerere pentru oponent". Nu

se stabileşte o limită de timp, nu se comunică un simţ al urgenţei, în schimb autorul coerciţiei

face o singură ameninţare sau întreprinde o singură acţiune pentru a convinge oponentul

înainte de a ameninţa sau de a face un alt pas.

În cele din urmă, abordarea înăsprirea treptată a condiţiilor este similară cu metoda

încercă si vezi ce se întâmplă, prin faptul că se exercită o ameninţare premergătoare, ca

ulterior să rămână ameninţarea creşterii treptate, incrementale a unei presiuni coercitive mai

degrabă decât ameninţarea unei escaladări crescute spre acţiuni militare puternice şi decisive

250

în cazul în care oponentul nu se supune. Atunci când se foloseşte strategia diplomaţiei

coercitive, este important de înţeles că decidenţii pot trece de la o variantă adoptată la o alta,

în funcţie de reuşita fiecărui pas făcut.

Studii de caz ale diplomaţiei coercitive

Reuşită: Preşedintele SUA, John F. Kennedy a folosit diplomaţia coercitivă cu succes

în 1962, când a reuşit să găsească o rezolvare paşnică a Crizei Rachetelor Cubaneze si să

evite un posibil război între SUA şi URSS. Când Kennedy a aflat de încercarea URSS de a

amplasa 42 de rachete balistice cu rază medie şi 24 de rachete balistice cu rază medie în

Cuba, a dispus o blocadă maritimă şi a ameninţat invadarea Cubei cu forţe care să înlăture

rachetele aflate deja acolo, În loc să recurgă la o strategie strict militară pentru a înlătura

rachetele cu forţa, Kennedy a decis să folosească diplomaţia coercitivă. A iniţiat această

strategie folosind întâi abordarea „încearcă si vezi ce se întâmplă". Uriaşa si rapida blocadă

navală, împreună cu o mobilizare masivă de forţe militare americane a fost un mesaj la adresa

lui Nikita Hruşciov, secretarul general al PCUS, pentru a-1 convinge că SUA era capabilă şi

dispusă să folosească forţa, dacă ar fi fost necesar, pentru a înlătura ameninţarea rachetelor

sovietice din Cuba. Blocada a limitat etalarea validităţii punerii în aplicare a unei posibile

escaladări de către Kennedy şi Hruşciov, mai degrabă decât să izbucnească într-un război

deschis. Din cauza blocadei navale dure, conducerea sovietică a ordonat tuturor navelor

sovietice care purtau rachete si alte echipamente spre Cuba să se întoarcă de îndată înapoi.

Pentru a intensifica strategia diplomaţiei coercitive, Kennedy a trecut de la abordarea

încearcă si vezi ce se întâmplă la hibridul unui aşa-zis ultimatum si al abordării Recompensă

şi pedeapsă. Kennedy a evidenţiat simţul urgenţei referitor la situaţia tot mai ostilă,

menţinându-se ferm şi înăsprind blocada navală, precum şi comunicându-i lui Hruşciov

menţinerea ameninţării unei posibile invazii în Cuba. Drept rezultat al folosirii cu succes a

diplomaţiei coercitive, la care se adaugă concesiile negociate, Hruşciov a acceptat să înlăture

rachetele aflate în Cuba şi să renunţe la amplasarea unor noi rachete în această ţară, în vreme

ce SUA au fost de acord să înlăture rachetele Jupiter staţionate în Turcia (a căror rază de

acţiune le permitea să lovească teritoriul sovietic) şi să anuleze orice invazie în Cuba.

Eşec: în timpul Războiului din Golf, între 1990-1991, diplomaţia coercitivă a eşuat în

a-1 convinge pe Saddam Hussein să părăsească Kuwaitul şi să îşi mute forţele militare înapoi

în Irak; deşi folosirea descurajării 1-a convins efectiv pe preşedintele irakian că nu poate să

invadeze, mai spre sud şi Arabia Saudită, nu a reuşit să îl facă să părăsească Kuwaitul. Iniţial,

administraţia Bush şi ONU au emis sancţiuni pentru a presa Irakul să îşi retragă trupele din

Kuwait. Consiliul de Securitate al ONU a impus sancţiuni economice, impunând un embargo

251

pe importurile şi exporturile Irakului, În această etapă iniţială a crizei s-a materializat

încercarea SUA de a folosi varianta înăspririi treptate a condiţiilor a diplomaţiei coercitive,

pentru a aplica presiune asupra lui Saddam Hussein, pentru a-1 determina să se supună cererii

de a părăsi Kuwaitul. Ulterior, administraţia Bush, împreună cu Consiliul de Securitate al

ONU, au folosit varianta ultimatum, stabilind termenul de 15 ianuarie 1991 pentru

retragerea trupelor irakiene din Kuwait. Când acest termen a trecut, fără ca Saddam Hussein

să se conformeze, Operaţiunea Desen Storm a fost declanşată şi s-a trecut la folosirea forţei

militare pentru a înlătura forţele irakiene din Kuwait. în ciuda mobilizării masive a forţelor

americane de-a lungul frontierei Arabiei Saudite cu Kuwaitul, a sancţiunilor economice şi a

termenului declarat pentru retragere, Saddam Hussein nu şi-a înlăturat forţele, În acest

caz, diplomaţia coercitivă a eşuat, ducând la Războiul din Golf, prin care SUA şi forţele de

coaliţie au reuşit să înlăture trupele lui Saddam Hussein din Kuwait.

Diplomaţia preventivă

Diplomaţia preventivă este acţiunea de a preveni apariţia disputelor între părţi, de a

preveni disputele existente să escaladeze în conflicte si să limiteze propagarea acestora când

ele au totuşi loc.

Michael S. Lund, autorul lucrării „Preventing Violent Conflict: A Strategy for

Preventive Diplomacy" defineşte astfel diplomaţia preventivă: acţiune întreprinsă în locuri şi

momente vulnerabile pentru evitarea ameninţării sau a folosirii forţelor armate şi a formelor

asemănătoare de coerciţie de către state sau grupuri de state, cu scopul de a rezolva dispute

politice care pot apărea din cauza efectelor destabilizatoare ale unor schimbări economice,

sociale, politice şi internaţionale.

De la sfârşitul Războiului Rece, comunitatea internaţională s-a concentrat, prin

intermediul instituţiilor internaţionale, pe diplomaţia preventivă, Întrucât ONU şi

organizaţiile regionale, precum şi puterile mondiale şi regionale au descoperit costurile mari

ale managementului conflictelor, există o puternică percepţie comună a generozităţii

diplomaţiei preventive. Acţiunile diplomaţiei preventive pot fi puse în aplicare de ONU,

organizaţiile regionale, reţelele de ONG-uri şi de către state individuale. Un exemplu de

diplomaţie preventivă este misiunea ONU de menţinere a păcii în Macedonia (UNPREDEP)

din 1995-1999. Aceasta a fost prima acţiune preventivă a ONU.

Măsurile preventive includ: avertizarea timpurie (early warning), aflarea şi raportarea

abuzurilor sau încălcărilor normelor dreptului internaţional, deplasări preventive de trupe,

constituirea de zone demilitarizate şi măsuri de construire a încrederii.

POLITICA EXTERNA

252

Procesul politicii externe

Prin politică externă înţelegem totalitatea scopurilor pe care un stat le urmăreşte şi a

sarcinilor pe care şi le asumă pe plan internaţional, precum şi totalitatea metodelor şi

mijloacelor prin care statul acţionează pentru realizarea lor.

în politica externă, ca şi în cadrul relaţiilor internaţionale, în general, statele

reacţionează în mod diferit. Pentru analizarea acestor atitudini diferite, este necesar a se avea

în vedere în ce măsură analiza factorilor sistemici se reflectă în politica externă, care sunt

factorii de natură subiectivă, şi care este înţelesul termenului de strategie în politica externă.

Politica externă şi analiza ei au în vedere instituţii şi proceduri care sunt diferite de la

ţară la ţară, În funcţie de regimul politic, procesul decizional, circumstanţele în care se

derulează procesul politicii externe şi anumiţi factori psihologici. Politica externă poate fi

elaborată sau întâmplătoare. Ea este influenţată de gradul de urgenţă a deciziei, tipul de

guvernământ şi semnificaţia problemei în care trebuie luată decizia, semnificaţia diferind de

la ţară la ţară.

Politica externă se referă la scopurile urmărite de statele naţionale şi la instrumentele

de natură politică, diplomatică, economico-militară, care sunt mobilizate pentru aceste

scopuri şi planuri, În general, există două tipuri de conduită în politica externă: unul în cadrul

căruia statele au o atitudine dinamică, creativă, imaginativă în arena internaţională şi un al

doilea, în cadrul căruia statele preferă doar să reacţioneze la impulsurile de pe arena

internaţională, desigur, cât mai mult posibil, în funcţie de felul în care sunt catalizate

interesele proprii.

Există cel puţin patru obiective comune ale statelor lumii contemporane, în ceea ce

priveşte promovarea politicii externe:

• diminuarea vulnerabilităţilor în scopul asigurării securităţii naţionale;

•posibilitatea asigurării de decizii şi acţiuni autonome;

•asigurarea bunăstării statului şi a cetăţenilor săi;

•asigurarea unui statut şi prestigiu cat mai ridicate şi avantajoase, comparativ cu alte

state, pe plan regional si global.

Ordinea celor patru scopuri nu este aceeaşi în toate momentele şi în toate statele, ci se

modifică în funcţie de necesităţile şi interesele de moment. Realizarea scopurilor politicii

externe este mult mai dependentă de resursele statului, într-un moment sau altul al evoluţiei

sale social-economice.

Raporturile de politică externă între un stat şi alţi actori (state, uniuni de state,

organisme internaţionale, alianţe militare şi alţi actori posibili) pot fi de trei feluri:

253

•de aliniere - formală sau informală;

•de neutralitate;

•de nealiniere;

Alinierea presupune, din punctul de vedere al forţelor care o catalizează (aceste forţe

sunt reprezentanţii legitimi ai puterii politice în exerciţiu), aderarea la o alianţă sau coaliţie

militară sau politico-militară, pe baza unui set de valori şi interese comune, împărtăşite de

statele participante. Alinierea are avantajul unor costuri mai reduse ale securităţii şi conferă

garanţii de securitate si apărare, ca de exemplu apărarea colectivă în cadrul NATO. Alinierea

conferă însă mai puţină flexibilitate în deciziile de politică externă ale statelor şi duce nu

numai la asumarea aliaţilor si partenerilor, ci si la asumarea în comun a competitorilor şi

adversarilor.

Încă din timpul Primului Război Mondial politica de neutralitate a fost utilizată

extensiv. Acest concept s-a dezvoltat în perioada interbelică şi în perioada celui de-al Doilea

Război Mondial, cât si imediat după acesta, în perioada incipientă a Războiului Rece. Nu

trebuie uitat, de exemplu, că România a rămas neutră în primii doi ai primei conflagraţii

mondiale, aceeaşi atitudine fiind adoptată şi în prima parte acelei de-a doua. La sfârşitul celui

de-al Doilea Război Mondial, spre a se crea o zonă scoasă atât de sub influenţa sovietică, cât

şi de sub cea occidentală, s-a impus atât Finlandei, cât şi Austriei statutul de neutralitate, pe

care aceste ţări şi-1 păstrează şi astăzi. Putem trage, deci, concluzia că acest regim nu este

adoptat întotdeauna din propria voinţă, ci reprezintă o măsură adoptată spre a satisface

principiul echilibrului puterii în plan regional.

Politica de nealiniere a apărut şi s-a dezvoltat în timpul Războiului Rece, ca o. formă

de respingere atât a ideologiei comuniste, cât şi a propagandei anticomuniste occidentale şi

mai ales americane. Această mişcare s-a lansat de către India în anii '50 ai secolului trecut si a

fost îmbrăţişată de un număr important de state din lumea a treia, În perioada de maximă

influenţă şi audienţă acest curent de opinie includea 77 de state (de unde si denumirea de

grupul celor 77). în cadrul acestei mişcări, alături de India, Iugoslavia a jucat, de asemenea,

un rol important.

Formularea strategiilor este una dintre cele mai importante şi dificile activităţi de

politică externă. Ea porneşte de la analiza elementelor majore ale sistemului internaţional,

raportate la scopul pe care şi-1 propune statul respectiv. Se va avea în vedere:

•care sunt părţile implicate;

•analiza posibilelor strategii, scoţând în evidenţă avantajele şi servitutile fiecăreia;

254

•care este relaţia dintre partea adversă (competitor sau adversar) şi terţele părţi părţi,

analizându-se raporturile de forţe create sau posibile;

•cine (ce actor) şi ce atitudine poate avea însuşiri sau poate produce efecte

determinante pentru obţinerea rezultatului dorit;

•ce căi de repliere rămân după eventualul eşec al strategiei;

Analiza ce se efectuează trebuie orientată politico-profesional. Ea trebuie să evalueze

ce costuri implică respectiva orientare. Adeseori, costurile suportate de state sunt mai mari

decât câştigurile, fapt care poate să afecteze grav situaţia statului naţiunii şi să producă

rămâneri în urmă, din punct de vedere al dezvoltării generale.

In politica externă toate statele urmăresc obiective strategice sau vitale şi obiective

secundare, subordonate primelor. Dintre obiectivele fundamentale, câteva sunt comune

multor state, dintre acestea:

• supravieţuirea (interesul naţional primordial strategic securităţii naţionale), care se

poate rezuma la: protejarea vieţii populaţiei; apărarea suveranităţii şi a integrităţii teritoriale a

statului;

•asigurarea bunăstării materiale şi spirituale a tuturor cetăţenilor prin dezvoltare

economică sustenabilă, stimularea economiei libere de piaţă şi a liberei iniţiative;

•asigurarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, prin promovarea

statului de drept si dezvoltarea democraţiei politice participative.

Obiectivele fundamentale sunt, de regulă, obiective de lungă durată. Câştigurile

naţiunilor şi statelor pe liniile obiectivelor fundamentale s-au făcut în termene foarte lungi, de

aceea obiectivele fundamentale sunt în esenţa lor conservative.

Există si obiective pe termen mediu. Acestea apar în funcţie de situaţia în care se află

statele şi pot ajunge de importanţă apropiată de cele fundamentale, necesitând cheltuieli de

resurse mari. Principalele categorii de obiective pe termen mediu sunt cele politice, materiale,

ideologice şi de prestigiu.

A treia categorie de obiective sunt cele imediate, respectiv primele obiective care

trebuie să susţină planul de aplicare a obiectivelor fundamentale şi pe termen mediu, în

ordinea prestabilită.

Conducătorii politicii externe nu pot să se concentreze doar asupra obiectivelor

respectivului stat, ci trebuie să ia în considerare analiza comparativă simultană a obiectivelor

tuturor celorlalte state, pe termen lung, mediu şi imediat, relaţiile dintre ele şi semnificaţia

lor. Pentru aceasta este nevoie de cât mai multe informaţii precise şi din profunzimea

planurilor. Analiza comparativă simultană a obiectivelor statelor este o activitate permanentă

255

a politicii externe a statelor. Ea trebuie să alimenteze factorii de decizie şi cu previziuni

referitoare la evoluţia unor obiective ale altor state, în general la situaţia internaţională.

Punerea în aplicare a obiectivelor politicii externe presupune capabilităţi, putere şi

influenţă. Sensurile capabilităţilor în formularea politicii externe sunt:

• identificarea si cuantificarea elementelor cele mai importante care pot oferi

edificarea centrelor de exercitare a influenţei internaţionale;

•relaţia calitativă între părţi şi influenţele mutuale care se exercită;

•precizarea setului capabilităţilor numai pentru un context politic specific şi concret;

•evaluarea intenţiilor tuturor părţilor angajate în jocul politic şi a modului în care

acestea sunt hotărâte să-şi folosească elementele puterii;

•examinarea susceptibilităţilor si rezervelor de ansamblu ale fiecărei părţi implicate.

In ultimele două dintre sensurile mai sus menţionate un rol decisiv în identificări îl au

informaţiile.

Un moment important al procesului politicii externe îl constituie determinarea

orientării politice faţă de situaţia în cauză, a gradului şi naturii implicării actorilor în jocul

politic. Pentru o situaţie dată, de regulă, se apelează la o singură orientare. Numeroasele

opţiuni de orientare pot fi grupate în trei categorii:

•opţiuni neangajante, sunt acelea în cadrul cărora factorul de decizie nu este interesat

în mod real de rezultatul sau rezolvarea unei situaţii specifice, în care se angajează ca urmare

a unor poziţii comune pe plan internaţional. Aceste opţiuni sunt si ele aşezate pe trei niveluri:

- abţinere (a nu fi implicat);

- nonaliniere minimală (participare la nivel scăzut, dar fără a se poziţiona alături de

vreuna dintre părţi, indiferent de evoluţia evenimentului);

-nonaliniere participativă (implicare activă alături de alte părţi, implicare prin care se

urmăreşte atingerea unor obiective proprii, fără interes pentru situaţia în sine).

• opţiuni angajante nontematic sunt opţiuni selectate pentru interesul faţă de

rezultatele unor situaţii, nerelaţionat cu problemele specifice: echilibrul, rezolvarea neutrală a

problemei prin mediere sau aranjament cu orice preţ, inclusiv ameninţând cu forţa,

exacerbare (care semnifică implicarea în situaţia dată de aşa natură încât să se prevină

ajungerea la înţelegere între părţile aflate în conflict);

• opţiunile tematice sunt definite prin implicarea relaţională în primul rând cu

substanţa problemei şi diferite alinieri situaţionale (definiţia aparţine prof. Vasile Puşcaş). Ca

tipologie, opţiunile tematice pot fi de prietenie, sprijin, ostilitate sau opoziţie. Ele se grupează

în patru categorii de bază:

256

- angajare si susţinere solidă;

- cooperare informală;

- opoziţie indirectă;

- confruntare;

Un aspect deosebit de important în analiza procesului formulării politicii externe este

examinarea capabilităţilor sau potenţialului intern al statului. Acesta se referă la potenţialul

fizic sau material (geografie, populaţie, resursele naturale, dezvoltarea economică, capacitate

militară), cât si la potenţialul moral-volitiv sau nonfizic (funcţii guvernamentale, caracteristici

ale societăţii, calităţile oamenilor de stat, încrederea şi ataşamentul cetăţenilor faţă de stat),

care, uneori, valorează mai mult decât mijloacele logistice.

Tipuri de decizii în politic» externă

Există trei mari tipuri de decizii în politica externă:

Macrodeciziile - sunt subiecte foarte largi de politică externă, cu un caracter general,

care stabilesc direcţia generală şi regulile după care se ghidează aparatul specializat al statului

şi care se aplică în situaţii specifice, identificate şi precizate. Macrodeciziile sunt anticipative,

se desfăşoară într-un cadru larg de timp, fiind astfel lipsite de stringenţă şi de presiunea care

însoţeşte luarea deciziei. Macrodeciziile sunt rezultatul analizelor şi concluziilor realizate de

un număr important de actori din politica internă. Finalizarea lor prin decizie se face la cel

mai înalt nivel al statului (parlament, şef de stat, guvern).

Microdeciziile - se numesc deciziile administrative sau birocratice. Ele sunt cele mai

numeroase, fiind atributul aparatului de stat implicat în politica externă (ministerul de

externe, comerţ exterior, ambasade). Microdeciziile se referă la subiecte înguste ca scop, ca

urmare a unor impulsuri din afară. Aşadar, microdeciziile se iau la nivele inferioare ale

birocraţiei guvernamentale, iar ameninţările rezultate din aceste impulsuri sunt de un grad

inferior. Exemple de microdecizii: acordarea de vize, acordarea de paşapoarte diplomatice,

răspunsuri la cereri ale ambasadelor (cu excepţia celor de importanţă majoră, care se

comunică la nivele mai înalte), aranjamente pentru vizitele unor demnitari, În general,

microdeciziile nu sunt dependente una de cealaltă. De multe ori microdeciziile sunt o urmare

firească a unor macrodecizii.

Deciziile de criză - sunt cele care se iau în situaţii în care se întrevăd ameninţări la

adresa securităţii naţionale, ca urmare a evoluţiei unor evenimente. Deciziile de criză sunt

legate de managementul crizei, care are ca obiectiv oferirea celui mai complex răspuns, în

timp util, la ultimele evoluţii ale evenimentului la care se raportează criza.

Deciziile de criză sunt influenţate de:

257

•nivelul ridicat de ameninţare şi gravitatea potenţială;

•limita scăzută de timp la dispoziţia factorilor de decizie;

•eventualele elemente surpriză apărute;

• implicarea nivelului decizional foarte înalt în domeniul politicii externe, în

respectiva decizie.

După adoptarea deciziilor, urmează trei faze:

• faza aplicării, constând în monitorizarea instituțiilor implicate în amplasarea si

monitorizarea secvenţială a consecinţelor;

• faza evaluării costurilor, riscurilor, avantajelor previziunilor dar reevaluărlor si

ajustărilor planului iniţial;

• faza consultărilor, în cadrul căreia au loc comunicări cu părțiile a căror cooperare

este necesară maximizării scopurilor şi beneficiilor.

Instrumentele politicii externe

Tipologia instrumentelor

Instrumentele de care dispune un stat în desfăşurarea politicii sale externe pot fi

clasificate în funcţie de caracteristicile lor esenţiale şi modul de utilizare într-o abordare

simplistă instrumentele pot fi clasificate în: politice, economice şi militare, (vezi Tabelul 1).

Principalele instrumente politice sunt negocierile, diplomaţia publică (incluzând

schimburi de programe informaţionale si culturale), organizaţiile internaţionale, dreptul

internaţional şi alianţele. Instrumentele economice includ ajutorul străin (atât militar, cât şi

economic), politici financiare şi comerciale, şi sancţiunile, În ceea ce priveşte instrumentele

militare, acestea pot fi folosite atât în scopuri persuasive (de obicei în micile confruntări), cât

şi în cadrul războaielor de anvergura. Baldwin adoptă o clasificare apropiată a instrumentelor

politicii externe: propaganda se bazează pe manipularea deliberată a simbolurilor verbale;

diplomaţia se bazează pe negociere; politica economică care se bazează pe resurse; politica

militară se bazează pe violenţă, arme şi forţă.

Nu trebuie înţeleasă din această prezentare simplistă nicio restricţie asupra naturii

scopurilor în care aceste instrumente pot fi utilizate. Este o practică uzuală utilizarea

instrumentelor militare sau economice în scopuri politice, sau a instrumentelor politice pentru

obiective economice.

Tabelul l Instrumentele politicii externe

258

POLITICE ECONOMIC

E

MILITARE

Negocierile

Diplomaţia publică

Organizaţiile si legea

internaţională Alianţele

Ajutor extern

Politica comercială si

financiară

Sancţiunile

Utilizarea

persuasivă sau

coercitivă a forţei

războiului

Toate aceste instrumente specifice pot fi utilizate într-un context foarte larg al

contactelor care au loc în mod constant între state, În acest cadru, diplomaţia poate fi

considerată instrumentul care le orientează pe toate celelalte, fiind instrumentul principal şi

coordonator în interiorul sancţiunilor economice, forţei militare, negocierilor asupra unor

probleme specifice, sau asupra oricăror alte instrumente.

De aceea într-un sens practic, diplomaţia este instrumentul care ar trebui să asigure

coordonarea tuturor celorlalte instrumente ale aparatului de stat. Desigur, diplomaţia, cum

este descrisă aici, include nu numai activitatea obişnuită a diplomaţilor în contextul

interacţiunii acestora cu omologii lor din alte state, dar şi acţiunile (publice, discrete sau

secrete, după caz) guvernelor sau ale actorilor nonstatali care deseori au o influenţă mai

puternică decât convorbirile directe (într-adevăr statele comunică în mod tacit mai mult decât

verbal, atâta timp cât în relaţiile internaţionale este periculos să crezi tot ceea ce spun

celelalte guverne). Diplomaţia este, pe scurt, expresia externă a aparatului de stat.

Diversele instrumente ale aparatului de stat pot fi deosebite în funcţie de maniera în

care acestea sunt folosite de către actorii politici, de-a lungul a cel puţin patru dimensiuni:

Prima dimensiune. Un instrument poate fi utilizat în mod privat sau public, de aceea

ţinta sa principală trebuie să fie ori un alt guvern sau o altă ţară, ori publicul influenţabil al

acestora sau actorii non statali. Virtual, toate instrumentele economice acţionează în mod

public, având efect asupra economiei şi populaţiei statului respectiv, la care va răspunde

guvernul acestuia. Printre instrumentele politice, această caracteristică este atât de importantă

încât dă naştere unui instrument separat numit diplomaţia publică, al cărei scop este să

afecteze opinia publică şi elitele societăţilor din din alte ţări, în aşa mod încât să provoace

reorientări şi schimbări ale politicilor guvernamentale.

A doua dimensiune. Instrumentele pot fi deschise sau ascunse; ceea ce presupune că

sunt sau nu atribuite acţiunii guvernamentale. Acţiunile ascunse sunt atât de diversificate în

caracteristici, încât sunt deseori considerate că fiind un instrument de sine stătător, însă, de

259

fapt, acestea cuprind formele secrete ale tuturor celor trei categorii de instrumente: politice,

economice şi militare.

A treia şi a patra dimensiune au în vedere catalogarea instrumentelor în funcţie de

utilizarea acestora într-un mod pozitiv sau negativ, sau dacă utilizarea acestora este efectiva,

sau prescriptivă (Tabelul 2). Cu toate că unele instrumente (sancţiunile de exemplu) par a fi

în întregime de natură negativă în timp ce altele (precum ajutorul extern) par pozitive, după o

reflectare mai atentă se poate vedea că în mod virtual toate instrumentele pot fi folosite în

ambele moduri. De aceea, un instrument pozitiv, precum ajutorul extern poate fi suspendat

brusc, dobândind un sens negativ, sau o sancţiune poate fi ridicată, dobândind un sens

pozitiv. Se poate observa că pentru a utiliza un instrument are este în mod natural negativ

într-un sens pozitiv, sau invers, trebuie ca respectivul instrument să fie deja în uz. Combinând

aceste caracteristici putem trage concluzia că instrumentele pot fi utilizate într-un mod

pozitiv, precum promisiunea sau recompensa efectivă, fie într-un sens negativ precum

ameninţarea sau pedeapsa.

Tabelul 2 Caracteristicile instrumentelor politicii de negociere

POZITIV NEGATIV

PRESCRIPTI

V

Promisiune Ameninţare

EFECTIV Recompensă Pedeapsă

Caracteristicile instrumentelor politice pozitive sau negative pot fi utilizate pentru a

formula un spectru general al strategiilor ariilor de utilizare a instrumentelor politicii externe

(Tabelul 3).

La un capăt se află persuasiunea pură, care apelează la logica şi sentimentele ţintei

guvernamentale, pentru a face guvernul respectiv să înţeleagă de ce cererile sunt atât de

importante pentru cel care le formulează şi de ce sunt considerate ca excesive de către cel

căruia i se adresează. Aici forţa argumentelor este singurul instrument aflat la îndemâna

aparatului de stat, impunerea spre adoptare în mintea adversarului a cererilor pe care se

doreşte ca acesta să le accepte (prin acest mijloc influenţa sa se va răspândi gradual în minţile

acestora aproape involuntar) se realizează adeseori printr-un efort de identificare a

principalelor interese comune şi de a ajuta oponentul să vadă problemele dintr-un punct de

vedere nou şi dintr-o perspectivă care să-1 cointereseze (acest lucru se realizează, prin

separarea oamenilor de probleme, concentrarea pe interes şi nu pe poziţii şi descoperirea

opţiunilor pentru câştiguri reciproce).

260

Tabelul 3 Strategii generale şi instrumentele acestora

STRATEGII

GENERALE

INSTRUMENTELE

POLITICII

Persuasiune pură Diplomaţia publică

Diplomaţia cooperării Negocierile

Diplomaţia coercitivă Organizaţiile

internaţionale

Forţa Politica comercială

Manipularea financiară

Sancţiuni economice

Acţiuni secrete

Coercitia armată

Războiul

De-a lungul acestui spectru se află două categorii de tratative definite a aparţine

diplomaţiei, în care motivaţiile negative sau pozitive sunt adăugate persuasiunii pure

(tratativele sunt caracterizate de concesii, oferte condiţionate, ameninţări şi stimulente).

De aceea, al doilea nivel al spectrului conţine de exemplu, diplomaţia cooperării, sau

tratative de stimulare precum oferirea sau acordarea de ajutor, furnizarea de garanţii de

securitate, ridicarea de sancţiuni sau garantarea unor concesii sau alte măsuri.

La al treilea nivel se află tratativele cu stimulente negative sau diplomaţia coercitivă

(este diferită de coerciţia pură prin faptul că prin diplomaţia coercitivă se încearcă

determinarea adversarului să înceteze agresiunea şi nu se apelează la intervenţia brutală

pentru a-1 opri; diplomaţia coercitivă pune accentul pe utilizarea ameninţărilor şi pe utilizarea

261

exemplară a unei forţe limitate pentru a convinge adversarul să se retragă. Strategia

diplomaţiei coercitive face apel la folosirea unei forţe îndeajuns de puternică pentru a

demonstra hotărârea unei părţi de a-şi apăra interesul şi propriile puncte de vedere şi de a

convinge adversarul că această hotărâre poate ajunge până la utilizarea efectivă a forţei

armate, dacă este necesar.

K. J. Holsti (în International Politics) oferă un model în cinci faze prin care este

exercitată influenţa şi anume: persuasiunea, promisiunea de recompense, alocarea de

recompense, ameninţarea cu pedeapsa, aplicarea unor sancţiuni nonviolente şi forţa (ca

ultimă soluţie), în final, la capătul de jos al spectrului se află simpla recurgere la forţă, de

obicei a celei militare, însă e posibilă şi folosirea celei de natură economică, ultimul mijloc

prin care cineva încearcă să influenţeze deciziile altui guvern în vederea îndeplinirii propriilor

obiective, în acest caz nu este loc pentru nicio tentativă de influenţare paşnică, acţiunea este

redusă la utilizarea directă a forţei pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite.

Deşi, după cum am văzut, toate instrumentelor politicii externe pot fi utilizate fie într-

o manieră pozitivă, fie într-una negativă şi se potrivesc în toate din aceste patru strategii

generale, majoritatea îşi găsesc o utilizare specifică într-o poziţie determinată de-a lungul

spectrului, lucru care le face să fie în mod natural persuasive, cooperative sau coercitive.

Diplomaţia publică este exclusiv persuasivă, la fel şi organizaţiile şi dreptul internaţional.

Oferirea de asistenţă străină este un stimulent, iar impunerea de sancţiuni economice este

coercitivă, în timp ce numai conţinutul şi circumstanţele politicilor fiscale şi comerciale

dezvăluie caracterul pozitiv sau negativ al acestora. Acţiunile secrete, fiind ascunse vederii,

tind să fie mai mult de natură coercitivă, la fel cum este şi folosirea persuasivă a forţei.

Negocierile pot folosi, cu siguranţă, oricare din celelalte instrumente, precum elementele

tratativelor, dar rămân în esenţă un instrument persuasiv.

Deoarece cele mai multe încercări ale exercitării influenţei internaţionale se

încadrează între extremele persuasiunii pure şi recurgerii la forţă, acest spectru al strategiilor

generale ne conduce la una din cele mai dificile întrebări ale tuturor strategiilor: când şi în ce

condiţii statele sunt tentate să răspundă prin stimulare, conciliere, includere si cooptare în

defavoarea presiunii, intimidării, excluderii şi izolării problemelor care se ivesc în politica lor

internă? De exemplu, asemenea întrebări se ridică în cazul atitudinii SUA faţă de regimul

comunist din Cuba. Trebuie analizat dacă izolarea continuă a fost cea mai bună cale pentru a

se slăbi regimul comunist sau dacă acest lucru 1-a îndreptat pur si simplu către Uniunea

Sovietică; iar după încheierea Războiului Rece dacă ar trebui înăsprite sancţiunile si

262

exploatate slăbiciunile regimului sau ar trebui ridicate barierele şi deschisă calea către

schimburi cu SUA.

Considerate ca un grup distinct, măsurile pozitive par să aibă o serie de avantaje faţă

de cele negative. Utilizarea ameninţărilor tinde să genereze rezistenţă din partea guvernului

vizat, să cauzeze presiune emoţională care poate să distorsioneze procesul raţional al luării

deciziilor, să genereze sentimente de ostilitate faţă de statul ameninţător şi să tensioneze

relaţiile dintre cele două state în celelalte domenii unde cooperarea ar fi, în alte circumstanţe,

posibilă.

Promisiunile şi recompensele, pe de altă parte, au efecte opuse generând sentimente

de speranţă, liniştire şi atracţie. Mai mult, este de aşteptat ca fiecare tip de acţiune să dea

naştere unei acţiuni similare şi, de aceea, după o perioadă mai mare de timp, ameninţările şi

pedepsele să submineze stabilitatea sistemului internaţional, în timp ce promisiunile si

recompensele îi pot mari stabilitatea, În plus, acţiunile pozitive şi relaţiile de cooperare pot

direcţiona acţiunile părţii adverse spre reconsiderarea tratatelor, în timp ce acţiunile negative

pun accentul pe descurajare şi generază stări negative în rândul populaţiei şi liderilor. In cele

din urmă, acţiunile pozitive pot fi cu mai multă uşurinţă justificate opiniei publice ţinând cont

de faptul că nu există riscul unor acţiuni negative.

Cu toate acestea şi în ciuda acestor avantaje, ameninţările şi pedepsele par deseori că

predomină în relaţiile internaţionale. O posibilă explicaţie este aceea că stimulentele au

tendinţa să aibă costuri suplimentare (de exemplu în ajutor extern sau concesii comerciale) în

comparaţie cu acţiunile negative, deoarece multe din instrumentele diplomaţiei coercitive

trebuie să fie menţinute oricum pentru scopuri defensive (în realitate acest factor este

compensat de faptul că utilizarea efectivă a forţei este mult mai costisitoare decât simpla

întreţinere a acesteia, în timp ce costurile coerciţiei economice constituie uneori un adevărat

bumerang la adresa iniţiatorilor acesteia). De asemenea, statele puternice sunt mult mai

dispuse să utilizeze ameninţările, deoarece, raportat la puterea lor relativă, acestea se aşteaptă

la succes, întrucât ameninţările nu necesită costuri suplimentare. Un alt motiv pentru

utilizarea instrumentelor negative poate fi tendinţa naturii umane de a reacţiona la pericol

prin ameninţări, acţiuni ce par mai puternice decât ofertele şi recompensele pentru un

comportament pozitiv. Este, de asemenea, posibil cazul în care utilizarea instrumentelor

pozitive poate deschide calea spre şantajarea statului care recurge la acest tip de instrumente.

Alegerea între instrumentele pozitive sau negative, în încercarea de a influenţa intenţiile sau

comportamentul altui stat, are un efect asupra capabilităţilor proprii pe care oamenii de stat

nu le pot ignora. Măsurile pozitive se adaugă abilităţilor statului ţintă de a pedepsi dacă

263

încercările de influenţare eşuează, în timp ce instrumentele negative pot foarte bine să-i scadă

capabilităţile şi cu siguranţă nu i le vor spori.

Aceste consideraţii pot duce la presupunerea că alegerea între diplomaţia coercitivă şi

cea cooperativă, alături de selecţionarea instrumentelor pozitive sau negative, ar trebui să fie

o alegere în primul rând raţională şi nu emoţională, bazată pe o analiză atentă a raporturilor

dintre costuri (umane şi materiale) şi beneficii.

Consideraţii privind utilizarea instrumentelor

Deoarece instrumentele sunt utilizate ca parte a unei politici specifice care este

îndeplinită într-un context politic mai larg, utilizarea acestora ar trebui conceptualizată şi

planificată într-o strategie mai largă (prin politică se înţeleg declaraţiile şi acţiunile

guvernelor, produsele procesului politic; prin strategie se înţelege planul după care se

dezvoltă politica, resursele umane şi instituţionale alocate şi mai ales procesele şi metodele

învestirii cu puterea politică în cadrul procesului politic, În fapt cele mai multe întrebări pe

care trebuie să le pună factorii decizionali, în ceea ce priveşte instrumentele care trebuie

utilizate, sunt legate de modul în care aceste instrumente se potrivesc într-un context strategic

particular, astfel încât cunoaşterea strategiei să fie necesară înaintea cunoaşterii

instrumentelor care trebuie utilizate.

Indiferent de domeniul de care este legată, strategia se rezumă la cum este rezolvat un

lucru. Mai bine spus, se referă la modul în care resursele pot fi utilizate pentru îndeplinirea

obiectivelor, şi de aceea la relaţia între mijloace si scopuri. Instrumentele, bineînţeles, aparţin

mijloacelor implicate în ecuaţia strategiei şi cea mai importantă relaţie a acestora este cu

scopurile sau finalitatea obiectivelor specifice pe care intenţionează să le îndeplinească.

Relaţia obiective-mijloace se desfăşoară în două direcţii:

•obiectivele sunt fixate să servească interesele, să le apere împotriva ameninţărilor sau

să profite de avantajele oportunităţii progreselor acestora;

•obiectivele trebuie de asemenea să fie realizabile şi să-şi merite costurile, astfel încât

să fie posibilă determinarea măsurii în care instrumentele necesare îndeplinirii obiectivelor

sunt disponibile şi la costuri rezonabile.

Acestor întrebări nu li se poate răspunde fără cunoaşterea detaliată a mediului intern şi

internaţional în cadrul cărora viitoarea politică va fi pusă în aplicare. Decizia asupra

instrumentelor necesită referinţe la întreaga construcţie strategică, incluzând interesele,

ameninţările la adresa acestora, oportunităţile pentru a proteja şi promova aceste interese şi

contextul internaţional în care aceste ameninţări şi oportunităţi se găsesc de partea scopurilor.

Un sens corect al puterii şi influenţei şi al contextului intern pe care le generează este acela al

264

susţinerii utilizării instrumentele puterii statului de partea mijloacelor, ca şi relaţiile dintre

acestea.

Două criterii sunt necesare când avem în vedere folosirea instrumentelor politicii: mai

întâi, potrivirea corectă a instrumentelor cu problema avută în vedere, mijloace să fie

adecvate scopurilor şi apoi, utilizarea cu îndemânare a instrumentelor puterii naţionale astfel

încât să se completeze reciproc.

Un cadru de reflecţie asupra instrumentelor puterii statului ar trebui să determine

decidenţii politici să acorde atenţie modului în care se potrivesc instrumentele în toate aceste

relaţii. Pot fi utilizate următoarele întrebări privitoare la fiecare instrument:

•Ce condiţii sunt necesare în mediul intern şi internaţional pentru ca aceste

instrumente să aibă succes?

•Care ameninţări pot fi folosite cel mai bine pentru a contraataca? De care oportunităţi

trebuie să se profite şi să fie valorificate şi cum anume?

•Ce categorie de ameninţări şi oportunităţi sunt improbabile a fi eficace, eficiente şi

acceptabile legal şi moral?

•Este un instrument de folos numai pentru unul sau pentru un număr redus de

obiective strategice? Sau din contră, poate fi el folosit pentru o varietate de scopuri? Există

posibilitatea ca o calitate a unui instrument să afecteze negativ unele obiective strategice în

viitor?

•împotriva căror tipuri de state/regimuri va funcţiona cel mai bine instrumentul?

•Cum acţionează cel mai bine instrumentul: singur sau în combinaţie cu alte

instrumente? Dacă va fi utilizat în combinaţie, care va fi relaţia între instrumente? Se vor

susţine sau se vor submina reciproc?

•Cât de costisitor este instrumentul?

•Cât de riscant este să fie utilizat un anumit instrument? Care sunt măsurile care

trebuie luate pentru a-i diminua riscurile?

•De cât timp este nevoie pentru a mobiliza instrumentele de putere? Cât timp va fi

necesar pentru ca un anume instrument să fie eficace?

•Poate fi acest instrument folosit împotriva populaţiei sau împotriva conducerii unui

alt stat?

•Poate sau trebuie ca instrumentul să fie folosit în secret? Dacă da, în ce circumstanţe?

•Ce fel de consideraţii etnice, dacă este cazul, trebuie luate în considerare înaintea

utilizării unui instrument?

265

De multe ori factorii de decizie se confruntă cu necesitatea luării unei decizii

imediate. Trebuie să aibă în minte o imagine detaliată a întregii situaţii, a obiectivelor pe care

trebuie să le realizeze şi a statelor care vor fi ţinta eforturilor sale. în acest sens este nevoie să

se analizeze o altă categorie de întrebări, unele care îl vor ajuta la o evaluare sistematică

asupra instrumentelor care pot fi utilizate cel mai bine în situaţia concretă în care se află.

Evaluarea instrumentelor politicii externe

După cum se poate observa în Tabelul 4, decidenţii politici trebuie să răspundă la

patru întrebări atunci când fac o evaluare a instrumentelor politicii externe, întrebările se

completează reciproc, iar înainte de a se elabora o anumită direcţie de acţiune şi de a se pune

în aplicare, este necesar să se ia în considerare şi întrebărilor subsidiare, ce decurg din cele

patru întrebări prezentate mai jos.

Tabelul 4

Întrebările cu privire la instrumente la care răspunde decidentul politic

CARE SUNT INSTRUMENTELE DISPONIBILE?

CE INSTRUMENTE VOR DA REZULTATE?

CUM TREBUIE ACESTEA UTILIZATE?

CARE ESTE COSTUL UTILIZĂRII LOR?

a) Care instrumente sunt disponibile?

Necesitatea unei astfel de întrebări pare evidentă, factorii de decizie presaţi de timp

vor dori să evite să-şi irosească timpul şi energia discutând despre posibilitatea folosirii unor

instrumente care nu sunt disponibile, precum a procedat Richard Nixon când a revăzut

entuziasmat aptitudinile fostului guvernator al New York-ului şi fost candidat la preşedinţie,

Tom Dewey, pentru a fi trimis în ca ambasador în China. Din nefericire, notează Henry

Kissinger în memoriile sale, Dewey nu mai era disponibil, decedând cu câteva luni în urmă.

Ce instrumente există?

Datorită timpului necesar creării celor mai multe instrumente, factorii de decizie au la

îndemână numai „cutia" cu instrumente lăsate în urmă de predecesorii lor în funcţie.

Negocierile, diplomaţia publică şi organizaţiile internaţionale se regăsesc mereu printre

acestea, însă instrumentele militare sau ajutorul extern în bani poate să nu se regăsească în

această panoplie. Mai mult, unele instrumente există numai în situaţii specifice. Războiul

împotriva terorismului în Afganistan, de exemplu, a putut fi declanşat curând după

evenimentele din 11 septembrie 2001, numai datorită informaţiilor colectate de administraţia

Clinton împotriva lui Osama Ben Laden şi folosite mai târziu de administraţia Bush. Mai

mult, după cum arătam mai sus, unele instrumente trebuie să se afle deja puse în practică în

266

vederea utilizării lor în anumite scopuri Este cazul instrumentelor pozitive care trebuie să

existe în momentul în care se hotărăşte utilizarea lor în sens negativ şi a celor negative când

se hotărăşte utilizarea lor în sens pozitiv. Din aceste motive, utilizarea m trecut a unor decizii

poate constitui raţiunea conservării acestor opţiuni şi utilizarea lor în viitor întocmai precum

un ajutor extern trebuie continuat după o revoluţie sau alt tip de schimbare a regimului

politic, în încercarea de a menţine influenţa asupra noului regim.

Sunt ele folosite în acelaşi timp şi în alte locuri?

Uneori instrumentele şi direcţiile de acţiune pot fi folosite într-un singur loc şi timp

Este adevărat' că, de obicei, acest lucru se referă în special la sarcinile militare, dar poate fi de

asemenea aplicată şi în cazul diplomaţiei publice şi ajutorului extern, în anumite

circumstanţe. Diplomaţia publică poate fi folosită pentru a transmite mesaje multiple, însă

numai dacă mesajele sunt compatibile; în plus există şi o serie de limite fizice care trebuie

luate în considerare.

Pot f actorii de decizie să le comande? Sunt cel puţin două aspecte care trebuie

discutate aici. Primul aspect îşi are originea în faptul că instrumentele sunt împrăştiate de-a

lungul multiplelor departamente şi instituţii ale diplomaţiei guvernamentale.

Trebuie identificate în acest sens acele departamente care intra sub controlul direct al

factorului de decizie.

Al doilea aspect, factorul de decizie trebuie să se confrunte cu celelalte componente

ale societăţii, lucru care presupune cooperarea, care are un rol extrem de important în

utilizarea eficace a instrumentelor politicii externe. b) Ce instrumente vor da rezultate?

Abilitatea de a dispune de un instrument nu ne indică dacă acesta va funcţiona sau nu.

Atingerea nivelului la care instrumentul va funcţiona presupune anticiparea perspectivelor

atât în ceea ce priveşte eficacitatea, cât şi succesul respectivei politici. Eficacitatea se referă

la impactul instrumentului asupra ţintei vizate iar succesul se referă la îndeplinirea

obiectivului propus prin utilizarea respectivului instrument. David Baldwin susţine evaluarea

succesului în funcţie de trei dimensiuni: îndeplinirea obiectivelor, costurile operaţiunii, şi

riscurile acesteia, în funcţie de aceste evaluări se alege instrumentul care se va potrivi cel mai

bine în vederea atingerii obiectivelor vizate. Alte două întrebări ne vor ajuta în vederea

alegerii instrumentelor, coercitive, cooperative sau mixte care să dea rezultate, şi anume:

Cât de vulnerabil la coerciţie sau cât de deschis spre cooperare este statul

Caracteristicile statului vizat vor spune factorului de decizie multe lucruri în legătură

cu ce instrument va fi capabil de fapt să cauzeze efectul coercitiv scontat. O strategie de

persuasiune pură depinde de dorinţa statului ţintă de a intra în dialog, dând dovadă de bună

267

credinţă si fiind deschis spre înţelegere şi motivat în vederea respectării angajamentelor pe

care şi le va asuma. Guvernele ale căror acţiuni sunt în contradicţie cu acordurile existente

(cazul diplomaţiei japoneze din cel de-al Doilea Război Mondial sau al Coreei de Nord de

azi) îşi pot distruge abilităţile de negociere prin faptul că nu dau dovadă de credibilitate în

ochii comunităţii internaţionale.

Dacă strategia luată în considerare presupune tratative de stimulare a statului ţintă,

acesta trebuie să dea dovadă că este capabil să utilizeze în bune condiţii ajutorul extern sau

concesiunile comerciale acordate. Dacă însă strategia este de natură coercitivă, întrebarea

care se pune este dacă instrumentul utilizat este în măsura să provoace efectul coercitiv

prognozat, în rândul populaţiei şi autorităţilor statului vizat, în consecinţă, vulnerabilitatea

economică se referă la cât de autarhică este economia statului ţintă, la cât de mult depinde

aceasta de importuri şi de pieţele externe. Vulnerabilitatea militară depinde de factori precum

sistemul defensiv şi de cât de vulnerabile sunt ţintele strategice sau vitale vizate.

Care sunt obiectivele vizate de schimbarea intenţiilor, capabilităţilor sau a însuşi

regimului ţărilor vizate?

Deseori, factorii de decizie confundă eficacitatea unui instrument cu succesul său în

îndeplinirea unui obiectiv. Ajutorul extern poate fi eficient în construirea unui baraj sau în

creşterea productivităţii în agricultură, de exemplu, dar experienţa ne arată că, cu cât sunt mai

îndepărtate obiectivele finale faţă de scopurile şi acţiunile imediate, cu atât mai evaziv, mai

supus incertitudinii, este succesul acţiunii. Sancţiunile economie pot afecta grav modul de

viaţă al populaţiei statului ţinta, însă pot să nu fie îndeajuns pentru îndeplinirea obiectivului

final. La fel cum contextul intern nu ne spune foarte mult despre impactul asupra guvernului

statului vizat, astfel încât, oricât de dramatic ar fi impactul, nu există indici siguri cu privire la

abilitatea guvernului iniţiator de a-şi îndeplini obiectivele, în primul caz, succesul depinde de

natura obiectivelor, iar din acest punct de vedere trei categorii de obiective merită scoase în

evidenţă. Prima categorie se referă la încercările clasice de influenţare, eforturile de a

schimba intenţiile sau orientarea unui guvern. Acestea pot fi de natură politică sau de

comportament. A doua categorie constă în obiectivele de schimbare a capabilităţii unui stat.

A treia categorie de obiective sunt cele legate de încercările de schimbare a însuşi guvernului

statului ţintă.

Dacă obiectivul constă în schimbarea comportamentului statului ţintă, atunci este

extrem de important pentru factorii de decizie să estimeze dacă regimul este dispus spre

schimbare. Aceştia trebuie să ştie cât de rezistente sunt valorile comportamentale ale statului

268

ţintă faţă de schimbare, şi cât de hotărâtă este puterea politică existentă să reziste oricăror

încercări de schimbare la care este supusă.

Încercarea de influenţare va avea succes numai dacă acceptarea schimbărilor dorite

este mai puţin dureroasă pentru naţiunea respectivă decât consecinţele instrumentelor pe care

adversarul are de gând să le folosească.

O distincţie care merită atenţie este cea între constrângere (coerciţie) şi intimidare

(descurajare), datorită faptului că încercarea de a determina schimbarea comportamentală a

unui stat poate fi mult mai dificilă decât împiedicarea acestuia să adopte o linie

comportamentală nouă.

O altă diferenţiere se referă la aceea că îndeplinirea obiectivului propus poate avea loc

prin utilizarea mijloacelor şi instrumentelor de politică externă sau este nevoie de utilizarea

celor aparţinând politicii interne (ceea ce în practică poate însemna amestec în afacerile

interne) ale statului ţintă; se poate presupune că dacă este vorba de cea de-a doua variantă,

aceste tipuri de obiective sunt mai dificil de îndeplinit deoarece chestiunile interne sunt dificil

de atins de politica externă şi par să aibă o mai mare valoare pentru liderii locali.

Atunci când se încearcă o acţiune de influenţare asupra altui guvern, guvernul care are

această iniţiativă trebuie să-şi comunice într-un mod clar şi credibil obiectivele către statul

vizat astfel încât cel din urmă să ştie ceea ce are de făcut în vederea acceptării beneficiilor

oferite sau să pună capăt presiunilor la care este supus. Schimbarea obiectivelor în funcţie de

cursul evenimentelor, atunci când instrumentele utilizate nu produc efectele scontate este de

asemenea o practică des întâlnită, În consecinţă este nevoie de o reaşezare a strategiei şi de o

întărire a instrumentelor utilizate.

c) Cum trebuie acestea utilizate?

Această întrebare este în mod direct legată de cea precedentă. Modul în care

instrumentele sunt aplicate are un impact major, dacă nu chiar decisiv, asupra funcţionării

acestora, astfel încât factorii decizionali nu pot formula judecăţi de valoare asupra eficienţei

sau succesului aşteptat fără să se raporteze la modul în care acestea vor fi utilizate. Sub acest

aspect strategiile trebuie să se materializeze în planuri specifice asupra modului în care vor fi

utilizate instrumentele, ţinând cont de faptul că modurile de utilizare a instrumentelor sunt

limitate şi depind de organizare, echipamente şi de pregătirea reprezentanţilor din teren.

Următoarele întrebări intervin aici în vederea creşterii eficienţei utilizării instrumentelor:

Cat de multe instrumente ar trebui folosite?

În multe cazuri combinarea instrumentelor este mai eficientă decât folosirea unui

singur instrument. Sancţiunile economice pot fi însoţite şi de acţiuni militare, la fel şi

269

diplomaţia coercitivă, în acest fel se accentuează hotărârea statului care le pune în practică de

a-şi îndeplini prin orice mijloc obiectivele. Acordurile de la Dayton din 1995 privind Bosnia-

Hertzegovina, spre exemplu, au necesitat combinarea utilizării forţei, a aplicării de sancţiuni,

a întâlnirilor multilaterale, a incriminărilor internaţionale si a iscusinţei negocierilor

bilaterale. Cei care iau deciziile trebuie să se asigure că instrumentele folosite se armonizează

unele cu celelalte şi nu se încurcă sau chiar se anulează reciproc. Acest lucru presupune

studierea complementarităţii instrumentelor utilizate.

Instrumentele trebuie utilizate pe faţă sau în secret ?

După cum am arătat mai sus, orice instrument poate fi folosit în secret. Motivele

obiective pentru care se recurge la acest lucru includ situaţiile în care succesul poate fi

compromis, iar riscurile cresc foarte mult dacă folosirea instrumentelor este făcută în mod

public. De exemplu acţiunile militare pot fi făcute în secret în vederea maximizării

elementului surpriză şi a minimalizării rezistenţei adversarului, În afară de acest motiv,

acţiunile pot fi desfăşurate în secret în vederea evitării opoziţiei guvernamentale sau a

dezbaterilor opiniei publice care ar putea contesta instrumentele folosite şi chiar acţiunea în

sine.

Care ar trebui să fie ţinta acţiunii asupra celuilalt stat: societatea sau guvernul

acestuia?

Cea mai evidentă distincţie trebuie făcută aici între diplomaţia publică şi cea privată.

De asemenea se poate face apel la deosebirea dintre acţiunea publică şi cea secretă.

Sancţiunile economice, de exemplu, se pot folosi asupra statului considerat ca o singură

entitate, asupra unei anumite ramuri industriale sau chiar asupra unei companii anume, sau

asupra liderilor guvernamentali, cele din urmă fiind numite „sancţiuni inteligente", datorită

focalizării pe obiectivul vizat şi reducerii pierderilor colaterale. Asupra acestor aspecte

întrebarea care se pune este: cât de larg sau restrâns poate fi utilizat un instrument. Acţiunile

militare, de exemplu, se pot constitui în războiul împotriva forţelor armate ale adversarului, la

o lovitură împotriva guvernului sau la asasinarea unui lider local. Motivele în favoarea unei

utilizări restrânse şi private a instrumentelor se rezumă la două consideraţii. Prima, pentru ca

instrumentele coercitive să fie în conformitate cu legile războiului trebuie să se evite cauzarea

de distrugeri şi pierderi umane în rândul noncombatanţilor (deşi poate foarte bine să se decidă

că numai acţionând aşa se pot îndeplini obiectivele). A doua, utilizarea publică a

instrumentelor pune un pas în plus între aplicare şi succes şi anume reacţia guvernamentală la

impactul societal, şi este delicat de admis ca principiu general că strategiile simple sunt mult

mai probabile ca fiind unele de succes.

270

Trebuie utilizate instrumentele: în perspectivă sau aplicate direct şi imediat?

Cum trebuie oamenii de stat să utilizeze instrumentele: prospectiv, ceea ce presupune

că cineva promite sau ameninţă înaintea aplicării recompensei si pedepsei propriu-zise, sau

efectiv prin aplicarea imediată şi fără avertisment. Henry Kissinger scria că „esenţa

diplomaţiei constă în promisiunea unor acţiuni viitoare"91, iar folosirea prospectivă poate fi

dezirabilă deoarece poate întârzia sau chiar evita aplicarea efectivă a instrumentelor cu care

se duc la îndeplinire promisiunile sau ameninţările promise. Un anumit stat, de exemplu,

poate beneficia de avantajele unei alianţe prin simpla promisiune de apărare sau de rezultatele

unei bătălii prin ameninţări, fără a lupta efectiv. Utilizarea prospectivă a instrumentelor

coercitive avertizează însă statul ţintă, oferindu-i posibilitatea să se pregătească să reziste la

acţiunile cu care a fost ameninţat. Acest lucru se poate întâmpla în situaţia în care nu se

conformează cerinţei de a-şi schimba atitudinile în direcţia acceptării cerinţelor la care este

supus.

Mai mult, credibilitatea acestor ameninţări depinde de o demonstrare a priori a

capacităţii şi dorinţei de a acţiona. Statul care nu este capabil să-şi pună în aplicare

ameninţările îşi va pierde pe viitor credibilitatea. După cum afirma Kissinger „o naţiune care

îşi ignoră în mod sistematic angajamentele îşi asumă o grea povară, diplomaţia sa îşi va

pierde flexibilitatea care provine din reputaţia de stat de încredere; de aceea factorii de

decizie trebuie să fie atenţi atunci când doresc să folosească instrumentele prospective, astfel

încât să poată să-şi pună în aplicare ameninţările în cazul în care statul ţintă nu acceptă

propunerile".

Ultimatumul este un caz special de aplicare prospectivă a diplomaţiei coercitive.

Problema centrală a ultimatumului este de a adăuga un sentiment de urgenţă a problemei, în

vederea influenţării cererilor statului ţintă, care îi va determina pe factorii de decizie ai

statului respectiv să se supună, dar ultimatumul poate de asemenea să intensifice impresia

unui bluf dacă pedeapsa ataşată nu este credibilă sau îl poate face pe oponent mai puţin

dornic să se supună atunci când este adăugat un element de umilire a mândriei naţionale la

cererile făcute de statul ce adresează ultimatumul. Ultimatumul are trei componente de

bază: o cerere clară adresată unui oponent, o limită de timp pentru a se supune şi ameninţarea

cu pedepsirea în cazul în care nu vor accepta cerinţele, care să fie atât credibile, cât si

suficient de puternice.

91 Henry, Kissinger, Years ofUpheaval, Boston: Little, Brown, 1982, p. 1160.

271

Pe de altă parte, ultimatumul poate fi utilizat fără a exista o aşteptare anume de la

statul căruia i se adresează, ci pur şi simplu face clar faptul că toate celelalte alternative au

fost epuizate. Ultimatumul adresat de Statele Unite regimului şi mişcării talibane după

atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, specifica „închiderea tuturor taberelor de

antrenament ale teroriştilor, predarea liderilor Al-Qaeda, şi eliberarea tuturor

cetăţenilor străini, inclusiv a americanilor reţinuţi ilegal în Afganistan. De asemenea a

fost adresat un ultimatum si Pakistanului căruia i se cereau acţiuni concrete privind

cooperarea de securitate cu SUA.

Care este timpul optim şi succesiunea corectă utilizării instrumentelor?

Odată ce s-a luat decizia prospectivă asupra instrumentului care va fi utilizat, trebuie

de asemenea să se decidă dacă ameninţarea sau promisiunea se vor folosi imediat sau dacă

acestea vor fi utilizate pe parcurs, gradual sau dintr-o dată. Alături de ultimatum, Alex

George identifică două variante graduale ale diplomaţiei coercitive: „înăsprirea treptată a

condiţiilor", în care ţinta este supusă la o creştere graduală a presiunii si la varianta „încearcă

şi vezi ce se întâmplă, în care ameninţările modeste sau acţiunile coercitive sunt urmate, dacă

sunt ineficiente, de alte acţiuni şi ameninţări modeste.

Este natural ca într-o situaţie de negociere să se vrea să se obţină rezultatele maxime

cu costuri minime, iar folosirea graduală a aplicării instrumentelor presupune costuri si riscuri

minime. S-a observat însă destul de des că aplicarea graduală a sancţiunilor economice poate

să le ofere statelor ţintă timpul necesar contracarării impactului acestora, în timp ce

escaladarea graduală a presiunii militare poate să elimine elementul surpriză şi şocul, specific

unui atac de proporţii, în acelaşi timp prelungind durata conflictului şi crescând numărul

victimelor în ambele tabere.

De obicei o acţiune de politică externă începe cu ameninţări şi promisiuni ale utilizării

unor instrumente specifice, evoluând de la instrumente simple şi mai puţin coercitive la cele

dure, acţiunea militară fiind utilizată în ultima instanţă. Oricum, numărul de variaţii în timp si

succesiunea evenimentelor este evident uriaşă atunci când sunt folosite o multitudine de

instrumente, iar folosirea celei potrivite combinaţii depinde de situaţiile specifice concrete cu

care se confruntă factorii de decizie.

d) Care este costul utilizării instrumentelor?

Costurile constituie un element important în selectarea instrumentelor din cel puţin

două motive.

Care sunt oportunităţile oferite de costurilor utilizării acestor instrumente?

272

în primul rând, într-o lume în care obiectivele dezirabile sunt infinite, iar resursele

limitate, costurile relative ale utilizării diferitelor instrumente contează foarte mult. într-un

caz în care pot fi utilizate instrumente diferite pentru obţinerea aceluiaşi efect, factorii de

decizie ar trebui să aleagă instrumentele care costă cel mai puţin, numai dacă datorită

costurilor de oportunitate instrumentele utilizate pentru realizarea unui obiectiv nu pot fi

utilizate şi în alte ocazii. Deoarece resursele sunt limitate, alegerea unor instrumente

costisitoare atunci când nu este neapărat necesar pentru a realiza un obiectiv major, poate

foarte bine să însemne că alte obiective de o mai scăzută importanţă sau de prioritate egală să

nu poată fi realizate eficace, sau chiar deloc (prioritatea obiectivelor va depinde în parte de

instrumentele necesare îndeplinirii lor). Alegerea instrumentelor depinde, de asemenea, de

impactul pe care costurile le vor avea asupra bugetului, asupra sursei din care provine

finanţarea acestora.

Merită îndeplinirea obiectivelor aceste costuri?

În acest sens trebuie făcută o analiză a raportului cost-beneficii, în situaţia în care

costurile sunt depăşite de beneficii. Factorii de decizie trebuie să se asigure nu de faptul că,

după cum se poate presupune, costurile pentru influenţarea unui stat să fie mai mari ca cele

necesare statului ţintă pentru a se opune, ci mai degrabă ca strategia aleasă să producă statului

care o aplică, beneficii mai mari decât costurile necesare obţinerii acelor beneficii. Pe de altă

parte, costurile sunt foarte greu de anticipat cu certitudine, de vreme ce este dificil cât timp şi

cât de intens vor fi folosite instrumentele într-o situaţie dată, înainte ca succesul să fie

asigurat. Pe de altă parte, este foarte adevărat că nu întotdeauna beneficiile obţinute pot fi

evaluate prin costuri. Vieţile omeneşti ca şi valorile morale nu pot fi evaluate prin costuri.

Conceperea politicii externe

Cu excepţia decidenţilor din domeniul politicii externe şi a mediului academic şi

ştiinţific, puţini sunt cei care îşi pun întrebări despre modul în care este concepută politica

externă a unui stat şi care sunt consecinţele respectivei politici. Analizarea politicii externe a

unui stat rămâne importantă, deoarece ea poate avea ca rezultat o înţelegere mai exactă a

modului în care statul respectiv se va comporta în sistemul internaţional, poate conduce la

definirea unor tipare de acţiune diplomatică, ce oferă posibilitatea anticipării unui anumit tip

de comportament şi poate evidenţia avantajele si dezavantajele acestuia, oferind soluţii pentru

eficientizarea respectivei politici externe. Mai mult, înţelegerea condiţiilor în care politica

externă este concepută conduce la înţelegerea consecinţelor, în plan intern, a diverselor

acţiuni externe.

Politica externă sub influenţa a două medii diferite

273

încă de la începutul dezvoltării studiului relaţiilor internaţionale, principala

preocupare a specialiştilor a fost să determine şi să conceptualizeze modul în care statele se

comportă în sistemul internaţional. Abordările dezvoltate în acest sens au variat foarte mult,

de la paradigma realistă şi neorealistă, care defineau statul ca actor principal si unitar al

relaţiilor internaţionale şi analizau doar rezultatele politicii sale externe (acordând importanţă

sistemului şi neglijând procesele interne ce stau la baza formulării respectivei politici) până la

mult mai recentele teorii postmoderniste, ce se concentrează mai mult asupra proceselor

interne ce au ca rezultat definirea politicii externe a unui stat.

În general, modelele teoretice iau în calcul, în momentul aplicării lor efective în

analizarea politicii externe a unui stat, fie condiţionările externe ce influenţează respectiva

politică, fie pe cele interne sau realizează o combinare a celor două tipuri de condiţionări.

Aşadar, se poate afirma că politica externă a unui stat este influenţată într-o măsură variabilă

pe relaţia extern-intern.

a) Condiţionările externe

Condiţionările externe, adică acele condiţionări pe care mediul şi sistemul

internaţional le impun comportamentului extern al unui stat, au fost dezvoltate în cadrul

teoriei realiste. Pentru realişti şi alte diverse şcoli care au fost influenţate de această teorie,

statul este principalul actor în mediul internaţional şi acţionează raţional si unitar. Principiul

după care se ghidează statele în acţiunile lor constă în urmărirea îndeplinirii interesului

naţional care, la rândul său, este definit raţional. Aceasta raţionalitate presupusă a statului si,

pe cale de consecinţă, a politicii sale externe implică şi capacitatea de a analiza toate

oportunităţile şi constrângerile din mediul internaţional, de a stabili o varietate de alternative

de acţiune, de a analiza pe baza principiului cost-beneficiu toate alternativele si de a alege

alternativa care îi va maximiza câştigurile (puterea, securitatea, prestigiul, bunăstarea etc.) cu

costurile minime posibile. Cadrul intern este complet ignorat, el având o importanţă limitată

în a explica comportamentul statelor.

Ca exemplu, poate fi acceptată în cadrul analizei, situaţia statelor din centrul si sud-

estul Europei după terminarea Războiului Rece. în perioada 1989-1991 statele din regiune s-

au confruntat cu o lipsă de securitate, aflându-se în ceea ce analiştii au denumit „zona gri".

Acest fapt s-a datorat dispariţiei principalelor structuri care au asigurat, până în acel moment,

în spaţiul de influenţă sovietic, securitatea pe dimensiunea militară şi economică: Tratatul de

la Varşovia, respectiv Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, în aceeaşi perioadă,

reunificarea Germaniei si frica de un neoimperialism al Rusiei au influenţat decisiv opţiunile

de politică externă ale majorităţii statelor din această regiune. Cehia, Slovacia, Ungaria,

274

Polonia, România şi Bulgaria şi-au fixat drept principale obiective integrarea în structurile

europene şi euroatlantice.

Conform realiştilor, în stabilirea acestor obiective, respectivele state şi-au identificat,

în mod raţional, resursele interne (limitate mai ales în privinţa celor economice şi militare

datorită procesului de tranziţie şi a numeroaselor reforme care au trebuit realizate), au

identificat obiectivele pe baza interesului naţional (asigurarea securităţii), au analizat

alternativele (integrarea, independenţa, pentru unele state chiar şi posibila atracţie în sfera de

influenţă a Rusiei) şi au ales drept cea mai bună alternativă, integrarea în Uniunea Europeană

şi NATO, de altfel singurele structuri capabile să le ofere prosperitatea economică şi

securitatea militară.

Politica externă a acestor state a fost influenţată şi de alţi actori din sistem.

Confruntate cu dificultăţi economice, ele au căutat să obţină sprijin financiar din partea unor

instituţii financiare internaţionale, precum FMI şi Banca Mondială, condiţiile restrictive

impuse de acestea având efecte profunde, şi nu întotdeauna pozitive, în plan intern.

Aşadar, realiştii consideră că noile evoluţii din cadrul sistemului internaţional au

impus statelor diverse condiţionări externe care le-au influenţat comportamentul pe arena

internaţionala, Însă acest model explicativ, bazat pe o presupusă raţionalitate a statelor,

ilustrează doar o realitate parţială.

b) Constrângerile interne

Pentru şcoala realistă condiţionările interne în politica externă au drept rezultat

subminarea interesului naţional. Democratizarea respectivei politici, înţeleasă ca deschiderea

acesteia în faţa influenţei altor actori, precum structurile societăţii civile, opinia publică,

grupurile de interese, partidele politice, are doar consecinţe negative. Potrivit lui Morgenthau,

„o politică externă desfăşurată sub controlul democratic nu va mai îndeplini cerinţele

raţionale necesare unei bune politici externe, deoarece ea trebuie să satisfacă preferinţe

emoţionale, a căror satisfacere este incompatibilă cu respectivele cerinţe".

În opoziţie cu viziunea realistă şi neorealistă, celelalte abordări recunosc rolul

important pe care actorii interni îl pot avea în formularea politicii externe, ei putând controla

si limita excesele decidenţilor, născute din ambiţii personale, lipsa de pregătire etc.

Rolul societăţii civile în formularea politicii externe, în cadrul statelor democratice,

poate fi uşor exemplificat. Unele organizaţii neguvernamentale din România, precum diverse

institute de studii internaţionale, au jucat un rol important în explicarea, pentru opinia

publică, a necesitaţii integrării în Uniunea Europeană şi NATO, susţinerii acţiunilor aliate

împotriva Iugoslaviei sau a încheierii unui tratat bilateral cu Ungaria. Fiind o „curea de

275

transmisie" între cetăţeni şi decidenţii guvernamentali, respectivele organizaţii pot transmite

celor din urmă informaţii utile despre modul în care o anumită politică externă va fi receptată

şi susţinută de populaţie (contribuind astfel la adaptarea ei în conformitate cu aşteptările si

dorinţele cetăţenilor) si în acelaşi timp pot ajuta decidenţii în explicarea respectivei politici şi

diminuarea riscurilor unor tensiuni şi convulsii interne. Un alt exemplu este cel al

sindicatelor, care pot influenţa puternic, mai ales politicile externe ale României în raporturile

sale cu instituţiile financiare internaţionale, făcând presiuni pentru ca unele clauze impuse de

acestea sa fie sau sa nu fie acceptate.

În cadrul democraţiilor liberale, un rol important în formularea politicii externe este

atribuit opiniei publice şi mass-media. Aceşti doi actori pot exercita presiuni puternice asupra

decidenţilor. O politică externă care nu este susţinută de publicul intern are puţine şanse de a

fi viabilă (vezi influenţa opiniei publice americane pe parcursul Războiului din Vietnam) şi

de regulă ea va fi modificată în funcţie de preferinţele acestuia, mai ales din considerente

electorale. La polul opus, o politică externă care este susţinută de majoritatea cetăţenilor este

şi durabilă în timp deoarece, tot din considerente electorale, ea va fi urmată indiferent de

partidul care se va afla la un moment dat la guvernare, cazul integrării României în structurile

europene şi euroatlantice fiind relevant.

Nu în ultimul rând, trebuie menţionate constrângerile instituţionale în cadrul

procesului decizional, în cadrul regimurilor democratice atât legislativul, cât şi executivul

deţin atribuţii în domeniul politicii externe, cele două puteri controlându-se şi influenţându-se

reciproc în formularea respectivei politici externe.

Aşadar, politica externă a unui stat şi comportamentul său pe scena internaţională sunt

rezultatul, deopotrivă, al influenţelor evoluţiilor din cadrul mediului extern şi al presiunilor

interne exercitate asupra decidenţilor politici, asupra celor responsabili cu formularea şi

punerea în practică a respectivei politici. A încerca să înţelegem politica externă doar dintr-o

perspectiva ar însemna să o înţelegem doar parţial.

Obiectivele principale ale statului

Chiar dacă globalizarea a adus cu sine o serie de modificări la nivel internaţional, o

parte dintre analişti vorbind despre schimbări profunde la nivelul conceptului de suveranitate,

totuşi principalii actori politici rămân statele suverane. Este adevărat că suveranitatea nu mai

seamănă, ca şi concept, cu cea din perioada Războiului Rece, când era folosită ca o armă de

temut, dar ea rămâne încă principalul factor de identificare al statului şi principalul său

obiectiv, În prezent, suveranitatea este definită ca acea caracteristică a statului de a decide în

276

mod liber şi neîngrădit, în limita unui teritoriu şi a unei comunităţi determinate, prin păstrarea

integrităţii sale.

În ceea ce priveşte statul, el reprezintă ansamblul instituţiilor publice centrale ale

naţiunii, create de societate pentru a exercita guvernarea şi a gestiona politicile publice, în

numele şi în interesul întregii naţiuni, în interior, rolul statului este acela de a lua decizii în

domenii ca: apărarea, ordinea publică, justiţia socială. Este imperios necesar să se ţină cont,

în orice analiză, de forma statului şi mijloacele folosite de acesta în interior, chiar dacă în

ultima vreme se vorbeşte tot mai mult de influenţe ale factorilor exteriori asupra ordinii

interne.

Pornind de aici se pot defini obiectivele fundamentale ale statului:

•Supravieţuirea, cu cele două componente ale sale: protejarea vieţii populaţiei si

apărarea suveranităţii ţării reprezintă primul obiectiv. Componenta principală a înţelegerii

dintre cetăţeni şi stat o reprezintă rolul statului ca factor de apărare a siguranţei acestora.

Pornind de aici, statul este obligat să apere cetăţenii de orice ameninţare externă care le-ar

putea afecta existenţa. Odată pierdută această componentă, statul riscă să-şi piardă

legitimitatea şi să sufere un proces sever de contestare din partea cetăţenilor, în ceea ce

priveşte apărarea suveranităţii, pornind de la definirea acesteia, un stat care nu mai are

posibilitatea să decidă în interior, fiind obligat să accepte măsuri impuse prin forţă, nu mai

poate apăra interesele cetăţenilor şi astfel îşi pierde toate atribuţiile. Putem afirma astfel, că

supravieţuirea reprezintă un scop primordial şi vital al statului. Totuşi, nuanţând, trebuie spus

şi faptul că, în ultima perioadă, are loc o restrângere asumată a suveranităţii statului, datorită

participării acestuia la o serie de instituţii internaţionale sau regionale. Odată asumată

participarea, statul nu mai poate lua întotdeauna numai acele decizii care în mod normal ar

putea apărea ca cele mai bune. Datorită seturilor de angajamente asumate, statul este obligat

să-şi corijeze acţiunile în funcţie şi de interesele alianţei sau organizaţiei din care face parte,

motiv pentru care este obligat să legitimeze orice participare fie prin votul parlamentului, ca

for reprezentativ, fie direct, prin referendum naţional.

•Integritatea teritorială - reprezintă un alt obiectiv fundamental al statului. Pierderea

unei părţi din teritoriul naţional sau chiar a întregului spaţiu pe care-1 gestionează, reprezintă

cel mai grav atentat la însăşi fiinţa sa. Din acest motiv statele tind să pună amprenta pe

securitatea naţională, prin întărirea forţei militare naţionale, care asigură apărarea teritorială

sau prin participarea la o alianţă militară care să asigure o umbrelă de protecţie, în cazul în

care statul consideră că această variantă este mai adecvată, în ultimele decenii amprenta este

pusă tot mai mult pe organizaţii de apărare colectivă, aşa cum este NATO, în tratat fiind

277

menţionat faptul că atacul împotriva unui membru este considerat ca un atac contra tuturor şi

validează riposta întregii organizaţii (art. 5). Pentru un stat mic sau mediu, care nu are

posibilităţi de a susţine o forţă militară însemnată, participarea la o astfel de organizaţie este

varianta cea mai favorabilă.

•Bunăstarea materială şi spirituală a tuturor cetăţenilor este un obiectiv care se poate

realiza prin promovarea liberei iniţiative în economie si stimularea economiei libere de piaţă,

ca motor al dezvoltării economice.

•Asigurarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor se poate face prin

încurajarea şi promovarea pluralismului politic, a democraţiei funcţionale în cadrul statului de

drept funcţional.

Obiectivele pe termen mediu se materializează, la rândul lor, în domeniile politic,

economic, ideologic, al prestigiului internaţional sau chiar umanitar.

Obiectivele politicii externe se formulează în funcţie de o serie de factori ideologici;

tradiţii istorice şi precedente, necesităţi specifice interne, percepţii ale ameninţărilor la adresa

securităţii naţionale, oportunităţile de a obţine avantaje din situaţii create de contextul

internaţional; obligaţia de a rezolva o situaţie comună mai multor state, posibilitatea de a

obţine avantaje la nivel regional sau global. Concepte:

• independenţa - reprezintă un concept care apare odată cu dezvoltarea conceptului de

stat naţional, în momentul în care aceste comunităţi aveau nevoie de un concept care să le

permită să-şi apere organizarea internă de anumite intervenţii din interior, încercarea de

definire a conceptului trimite la două semnificaţii distincte:

- starea de neatârnare politică a unei comunităţi umane concret-

istorice, în speţă a statului naţional;

- situaţia unui stat sau a unui popor care se bucură de suveranitate naţională sau

starea de neatârnare în sensul în care statul are dreptul de a rezolva problemele şi litigiile

apărute la nivelul propriului teritoriu;

- •principiul fundamental al relaţiilor şi legalităţii internaţionale prin care se

exprimă dreptul fiecărei naţiuni stat de a se organiza politic în cadrul unui stat, cum doreşte

precum şi datoria celorlalte state de a respecta această stare de fapt.

Independenţa statului are legătură directă cu autodeterminarea popoarelor şi cu

anularea diferitelor forme de dependenţă politică, precum:

•colonia;

•vasalitatea;

278

•regimul capitulaţiilor (drepturi şi privilegii unilaterale pe baza unor tratate impuse de

marile puteri);

•protectoratul;

• mandatul internaţional;

•tutela;

•teritoriul sub mandat.

Dreptul internaţional prevede posibilitatea de autoapărare în cazul unui atac armat,

acest lucru fiind stipulat în mod explicit în art. 51 din Carta ONU.

Politica externă şi diplomaţia

Ca orice politică externă a unui stat contemporan democratic, şi cea a României este o

politică publică. Din această cauză ea depinde de totalitatea politicilor guvernamentale

realizate de guvernul naţional, dar şi de politicile publice adoptate la nivelul Uniunii

Europene, al cărei membru este ţara noastră. Drept componente ale politicii externe, reţinem

trei elemente: obiectivele, formulate de decidenţii politici; valorile, care determină

obiectivele; instrumentele prin care se realizează acestea. Politica statului faţă de ceilalţi

actori politici ţine seamă de o serie de elemente care asigură o coerenţă a activităţii acestuia,

În primul rând, statul este suveran, asigurarea suveranităţii fiind principalul obiectiv în orice

condiţii. Acesta este suveran atâta timp cât este capabil să menţină stătu quo-ul atât la nivelul

organizării interne, cât şi în relaţiile internaţionale. De cele mai multe ori situaţia internă a

unui stat îşi pune amprenta în mod covârşitor asupra acţiunilor actorului politic statal, care se

manifestă în conformitate cu totalitatea comportamentelor din mediul intern.

Un stat care posedă un tip de comportament liberal în interiorul graniţelor îl va adopta

şi în raporturile cu celelalte state din proximitate şi în general din cadrul comunităţii

internaţionale. Dacă în mediul intern statul dezvoltă un comportament autoritar şi violent,

acesta se va manifesta agresiv şi în relaţiile internaţionale şi va încerca să impună şi statelor

cu care are contact acelaşi tip de politică.

Exemplele pot fi numeroase, aici ne vom referi la două state: Franţa şi Rusia. Dacă

prima, care are o organizare internă democratică liberală, cultivă relaţii bazate pe respect

reciproc, pe respectarea deciziilor statelor, pe cooperare în cadrul organizaţiilor internaţionale

si pe un model teoretic liberal, uneori chiar idealist, Rusia, atât în perioada în care era liderul

URSS, cât şi după, a adoptat o manifestare agresiv-autoritară, care ţine seama exclusiv de

interesele sale fără a respecta nici deciziile interne ale statelor, nici cooperarea internaţională,

bazându-se pe un sistem realist pur si dur, care valorizează în primul rând folosirea forţei,

spre a se impune la nivelul structurilor internaţionale.

279

Este evident că în acest moment actorii politici statali continuă să rămână principalele

elemente de consistenţă, adevărata coloană vertebrală a structurii sistemului internaţional, aşa

încât analizele structurii interne şi a politicii externe a fiecăruia sunt elemente de bază în

desluşirea relaţiilor internaţionale.

Pe lângă actorii politici statali există si actori suprastatali, dar aceştia nu reuşesc încă

să se constituie în structuri credibile şi destul de puternice pentru a impune anumite corijări în

ceea ce priveşte constituirea şi îndeplinirea obiectivelor statale şi a instrumentelor folosite.

Dacă o serie de organizaţii au succes, mai ales cele din domeniul economic (G-8, NAFTA,

ASEAN de exemplu), în cazul organizaţiilor politice, cu excepţia Uniunii Europene (pe cale

de a evolua spre un statut confederativ), nu sunt capabile de reacţii rapide şi tind să-şi piardă

eficienţă şi eficacitatea, aşa cum este întâmplă cu Organizaţia Naţiunilor Unite. Aceasta se

vede acum nevoită să se repoziţioneze la nivel global, mai ales că intră în concurenţă cu o

serie de noi organizaţii care fuseseră create pentru a gestiona noua economie globală, şi care

tind să devină mai importante şi mai folositoare (FMI, Banca Mondială, OMC).

Mijlocul principal de realizare a obiectivelor politicii externe este diplomaţia, încă din

antichitate au existat tratate de pace şi alianţe între state, aşa cum atestă o serie de inscripţii pe

vechile monumente. Un moment important în dezvoltarea diplomaţiei îl reprezintă apariţia, în

secolul al XV-lea, a reprezentanţelor diplomatice permanente, precursoarele ambasadelor. Un

alt moment extrem de important 1-a reprezentat Congresul de la Viena din 1815, când s-au

cristalizează! formele si regulile diplomaţiei clasice, care au drept caracteristici: autonomia,

caracterul secret şi spiritul de castă.

Principalul obiectiv al fiecărui stat, în ceea ce priveşte relaţiile sale externe, este să Ie

influenţeze în propriul său avantaj. Dacă formularea politicii externe cade în seama

decidentului politic, conducerea ei şi analiza priorităţilor este apanajul diplomatului. Baza

diplomaţiei este comunicarea între guvernele statelor, respectiv între acestea şi organizaţiile

internaţionale, ea putându-se realiza fie direct între şefii de state, fie prin intermediul

reprezentanţilor.

În ceea ce priveşte relaţiile dintre state, ele se consideră a exista în momentul

deschiderii unei reprezentanţe diplomatice. Conform Convenţiei de la Viena funcţiile

reprezentanţei sunt:

•protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia;

•reprezentarea statului acreditam;

•negocieri cu statul acreditar;

•informarea despre situaţia internă a statului acreditar şi transmiterea informaţiilor;

280

•promovarea si dezvoltarea de relaţii la toate nivelurile între cele două state.

în ceea ce priveşte misiunile diplomatice acestea sunt:

•ambasada - care reprezintă misiunea diplomatică cu cel mai înalt rang, ea fiind

condusă de un şef de misiune, cu rang de ambasador;

•nunţiatura - reprezintă misiunea echivalentă ambasadei, uzitată de către statul papal.

Şeful ei este nunţiul, care are statut de ambasador;

•legaţia - reprezintă misiunea de rang inferior şi este condusă de un ministru

plenipotenţiar sau ministru rezident;

•internunţiatura - echivalează cu legaţia.

•în ultima perioadă au apărut aşa-numitele misiuni diplomatice de tip nou: o înaltele

comisariate - misiuni diplomatice ale unor state care au unele particularităţi, cum ar fi

membrii Commonwealth-ului britanic;

o Delegaţiile, de regulă permanente, care reprezintă statele pe lângă organizaţiile

internaţionale.

în ceea ce priveşte mijloacele de acţiune, acestea reprezintă activitatea pe două

direcţii, una faţă de guvernul ţării unde se află şi alta faţă de guvernul propriu. Acestea sunt:

•instrucţiunile — reprezintă directivele primite de şeful de delegaţie în momentul

numirii în post şi stabilesc conduita ambasadorului şi rezultatele la care trebuie să ajungă

acesta;

•demersul diplomatic - reprezintă acţiunile desfăşurate în funcţie de instrucţiunile

primite de ambasador la momentul numirii sale în post;

•declaraţia - reprezintă exprimarea orală a poziţiei statului pe care-1 reprezintă de

către ambasador;

•notificarea - reprezintă aducerea la cunoştinţa statului care a realizat acreditarea a

unor situaţii cu consecinţe posibil negative;

• reprezentarea - reprezintă atragerea atenţiei statului în care se află misiunea de

faptul că anumite decizii pot fi considerate inamicale;

•alte mijloace sunt: nota verbală, nota semnată, scrisoarea personală, nota colectivă,

memorandumul şi ultimatumul, care reprezintă cel mai grav document diplomatic.

Toate acestea reprezintă modalităţile prin care, în mod paşnic, statul încearcă să

influenţeze alte state şi să creeze pentru sine o situaţie privilegiată la nivelul relaţiilor

internaţionale.

281

BIBLIOGRAFIE

Constituţia României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003.

Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2001.

Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2007.

Strategia militară a României, proiect, Bucureşti, 27 februarie 2002.

Strategia Naţională de Apărare, Bucureşti, 2008.

Carta albă a guvernului, Armata României 2010.

Reformă şi integrare euro atlantică, 1999.

Cartea Verde a Diplomaţiei Multilaterale, Ministerul Afacerilor Externe al

României.

Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea CSAT.

Legea publică 80-402 Smith-Mundt. - Improving US Public diplomacy towards the

MiddleEast, May 2004.

Defense et Securile Naţionale, Le livre blanc, La documentation Francaise, Paris,

2008.

Almond, G.; Verba, S., Cultura civică, CEU Press, Bucureşti, 1996.

Anghel, Ion M., Drept diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

Balora, Jozef, Public diplomacy in small and medium-sized countries: Norway and

Canada, 2005.

Baylis, John; Smith, Steve; The Globalization of World Politics, 3rd edition, Oxford

University Press, Oxford, 2005.

Baylis, John; Wirtz, James; Cohen, Eliot; Gray, Colins; Strategy in the contemprany

world, Oxford University Press, Oxford, 2002.

Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Paideia, Bucureşti, 1997.

Burlamaqui, Principe du droit de la nature et des gens, Paris, vol. VIII.

Cahier, Phillippe, Le droit diplomatique contemporain, sec. ed., Geneve, 1964.

282

Constantinescu, P., Istoria diplomaţiei, voi. l, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.

Cull, Nicholas J., Public Diplomacy before Gullion: The evolution of a Phrase, Us

Cenler on Public Diplomacy.

Decaux, E., La reciprocite en droit internaţional, Revue generale de droit

internaţional public, Paris, f. 84/1980/2.

Deutsch, Morton; Coleman, Peter T.; Marcus, Eric C., (editors), The Handbook of

Conflict Resolution, 2nd edition, Jossey-Bass, Sân Francisco, 2006.

Diaconescu, G.; Şerban, F.; Pavel, N., Controlul democratic asupra armatei, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1996.

Dizard Jr., Wilson, Digital Diplomacy: U.S. Foreign Policy in the Information Age,

Prager, NY, April 2001.

Donelly, Chris, Rethinking Security, în NATO Review, vol. 48, Winter 2000-2001.

Duţu, Alesandru, Armata română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2003.

Fauchille, P., Trăite de droit internaţional public, Paris, 1962, vol. I, partea a IlI-a.

Feltham, Ralph George, Diplomatic handbook, 7"1 edition, Addison Wesley Longman

Inc., Harlow, Essex, England, 1998.

Frunzeti, Teodor (coord.); Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2005, Editura CTEA,

Bucureşti, 2005.

Frunzeti, Teodor (coord.); Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2007, Editura CTEA,

Bucureşti, 2007.

Frunzeti, Teodor (coord.); Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2009, Editura CTEA,

Bucureşti, 2009.

Frunzeti, Teodor (coord.); Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2011, Editura CTEA,

Bucureşti, 2011.

Frunzeti, Teodor, Geostrategie, Editura CTEA, Bucureşti, 2009.

Frunzeti, Teodor, Globalizarea securităţii, Editura Militară, Bucureşti, 2006.

Frunzeti, Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern, Editura Militară,

Bucureşti, 1999.

Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Institutul European, Iaşi,

2006.

Frunzeti, Teodor; Buşe, Dorel, Politici şi instituţii de securitate, Editura Universităţii

Naţionale de Apărare „Carol I", Bucureşti, 2010.

283

Frunzeti, Teodor; Buşe, Dorel, Relaţii internaţionale, Editura Universităţii Naţionale

de Apărare „Carol I", Bucureşti, 2010.

Geamănu, Grigore, Drept internaţional contemporan, ediţia a II-a, revizuită şi

adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

Geamănu, Grigore, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1981.

Goldstein, Joshua S.; Pevehouse, Jon C., Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi,

2008.

Grotius, Hugo, Dreptul războiului şi al păcii, Editura Politică, Bucureşti, 1968.

Guggenheim, P., Trăite de droit internaţional public, vol. I, Geneve, 1953.

Huntington, S., The Soldier and the State, Cambridge & London: The Belknap Press

of Harvard University Press, 1957.

Hurst, C., International Law: The Collected Papers of Şir Cecil B. Hrst, 1951.

Janowitz, M., The Professional Soldier- A Social and Politicul Portrait, London:

Collier-Macmillan Itd, 1960.

Kegley, Charles W JR.; Blanton, Shannon L; World Politics, 10lh edition,

Wadsworth, 2009.

King, G.; Keohane, R.; Verba, S., Fundamentele cercetării sociale, Editura Polirom,

Iaşi, 2000.

Kissinger, Henry, Diplomaţia, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2003.

Kissinger, Henry, Years ofUpheaval, Boston: Little, Brown, 1982.

Kjaer, Anne Mette, Guvernanta, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2010.

Leonard, Mark, Public Diplomacy, Catherine Stead and Conrad Smewing (Paperback

-Jun 17,2002).

Leonard, Mark; Small, Andrevv; Rose, Martin, British public diplomacy in the Age of

Schisms, February 2005.

Maliţa, Mircea, Diplomaţia, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1970.

Maliţa, Mircea, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, 2nd edition, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1975.

Manciur, Emilian, Protocol instituţional, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002.

Mantiei m, Jarol B., Strategic Public Diplomacy and American Foreign Policy: The

Evolution oflnfluence (Paperback - Sepl, 1994).

Miroiu, A.; Rădoi, M.; Zulean, M., Politici Publice, Editura Politeia, Bucureşti, 2002.

284

Miroiu, Andrei (coord.); Ungureanu, Radu-Sebastian (coord.), Manual de relaţii

internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

Monoco, R., Manuale di diritto internazionale publica, Torino, UTET, 1960.

Moresca, Adolfo, La missione diplomatica, sec. ed., Milano, 1967.

Nasciomento de Silva, G. E. do, Diplomacy in International Law, A.W. Sijthoff-

Leiden, 1972.

Nye, Joseph S., Soft Power: The Means To Success In World Politics by (Paperback -

April 26, 2005).

O'Connell, D. P., International Law, London, 1965.

Ociepka, Beata; Rzniejska, Marta, Public diplomacy and EV Enlargement: the case of

Poiană.

Riordan, Shaun, Noua diplomaţie, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, 2004.

Robinson, Paul, Dicţionar de Securitate Internaţională, CA Publishing, Cluj-Napoca,

2010.

Ross, Christopher, Pillars of public diplomacy: grappling with internaţional public

opinion (Perspectives), Harvard International Review, 2003.

Russia's National Security Strategy to 2020, Approved by Decree of the President of

Russian Federation No. 537/12 May 2009, http://rustrans.wikidot.com

Sen, B., A Diplomat's Handbook of International Law and Practice, Martinus

Nijhoff, The Hague, 1965.

Simon, Jeffrey, Central and East European Security. New National Concepts and

Defense Doctrines, Strategic Forum, no. 151, Dec. 1998.

Stan, Valentin, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii

Bucureşti, Bucureşti, 1999.

Tuch, Hans, Communicating with the world, New York, 1990.

Ulrich, M., Democratizing Communist Militaries - The Cases of the Czech and

Russian Armed Forces, Michigan: University of Michigan Press, 1999.

Ungureanu, Radu-Sebastian, Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale,

Editura Polirom, Iaşi, 2010.

Vattel, Emmerich de, Le droit des agents ou principes de la loi naturelle applique la

conduite et aux affaires de nations et des souverains, 1758.

Viotti, Paul R.; Kauppi, Mark V.; International Relations and World Politics, 2nd

edition, Prentice Hali, Upper Saddle River, New Jersey, 2001.

285

Watts, L., The Romanian Army in the December Revolution and Beyond, în România

after Tyranny, D. Nelson, ed., Boulder: Westview, 1992.

Wight, Martin, Politica de putere, Editura ARC, Chişinău, 1998.

Woif Jr., Charles; Rosen, Brian, Public Diplomacy. How to think about and improve

it.

286