decizii relevante secŢia contencios administrativ Şi …portal.just.ro/59/documents/decizii...
TRANSCRIPT
Pagină 1 din 66
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
DECIZII RELEVANTE
SECŢIA CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI
FISCAL
Trimestrul I - 2016
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
Judecător Dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU
Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI
Pagină 2 din 66
Cuprins §. Contencios administrativ şi fiscal .................................................................................................. 3
1. Anulare decizie de impunere. Drept deducere TVA ............................................................ 3
2. Aplicabilitatea Legii nr. 71/2015.............................................................................................. 8
3. Baza de impozitare în materia de TVA pentru importul de bunuri .................................. 14
4. Calitate procesuala activa ..................................................................................................... 24
5. Definiția „neregulii‖, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul C.E.
nr.1083/2006 ................................................................................................................................... 32
6. Dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi .......................................................... 49
7. Eliberare din funcţie viceprimar ............................................................................................ 55
8. Mandat primar pentru încheiere contract,; sancţiunea nulităţii contractului ca urmare a
încălcării dispoziţiilor legale privind mandatul legal conferit primarului la încheierea unui
contract în numele unităţii administrativ-teritoriale. ................................................................... 58
Pagină 3 din 66
§. Contencios administrativ şi fiscal
1. Anulare decizie de impunere. Drept deducere TVA
- Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal : art. 145
Directiva 2006/112 : art. 9 alin. (1), art.167 Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii,
noţiunea de activitate economică avută în vedere la articolul 9 alineatul (1) din
Directiva 2006/112 „poate consta în mai multe acte consecutive, iar, printre aceste
acte, activităţile pregătitoare, precum întocmirea documentaţiilor tehnice, obţinerea
avizelor, trebuie considerate drept activităţi economice”. Orice persoană care
îndeplineşte acte pregătitoare este, în consecinţă, considerată drept persoană
impozabilă în sensul acestei dispoziţii şi are dreptul de a deduce TVA-ul
Pe de altă parte, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia, confirmată de
elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică, în sensul respectivului
articol 9 alineatul (1), trebuie să fie considerat drept persoană impozabilă. Prin
urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în conformitate cu articolul 167
şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a deduce imediat TVA-ul datorat
sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate în considerarea operaţiunilor pe
care intenţionează să le realizeze şi care dau naştere dreptului de deducere.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 625 din 8 martie 2016, dr. D.D-P.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499
din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel
constată următoarele:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta
SC V. SRL a solicitat:
- anularea Deciziei ANAF - DGRFP Timişoara cu nr. 27154 din 30.08.2018,
- anularea Deciziei de impunere nr. F-TM 160 din 26/03/2014, comunicata la
28.03.2014 („Decizia") şi
- anularea raportului de inspecţie fiscala F-TM 136/26.03.14 (înregistrat la
AJFP Timiş - Inspecţia Fiscală sub nr. 2109/26.03.2014), pe care aceasta se
grevează („Raportul‖)
- constatarea inexistenţei creanţei invocate, creanţă care totalizează 62.305 lei
(TVA nedeductibil).
În fapt, Curtea reţine că în perioada 12.03.2014-26.03.2014, reclamanta SC V.
SRL a făcut obiectul unei inspecţii fiscale pentru scopuri de TVA, în cadrul căreia s-a
verificat perioada 14.02.2012—31.12.2013.
Organul fiscal a considerat că suma de 62.305 lei reprezintă TVA nedeductibil,
pentru considerentul că societatea reclamantă nu a prezentat documente din care să
rezulte intenţia acesteia de a concretiza cheltuielile efectuate, respectiv nu prezintă
Pagină 4 din 66
dovezi obiective că intenţionează să desfăşoare în viitor o activitate economică care
să dea naştere la operaţiuni taxabile şi nici circumstanţe în acest sens, care nu
depind de voinţa sa, deşi este obligaţia persoanei care solicita deducerea TVA sa
demonstreze că sunt îndeplinite toate condiţiile legale se exercitare a dreptului de
deducere, având în vedere că reclamanta:
- nu a procedat la prelungirea autorizaţiei de construire a parcului
fotovoltaic (care nu mai are valabilitate începând cu 21.12.2013), avizele tehnice
racordare emise de CEZ Distribuţie Craiova nu mai au valabilitate, iar societatea nu a
prezentat nici la discuţia finală purtată cu echipă de inspecţie fiscală şi nici la
prezenta contestaţie documente din care să rezulte că a întreprins demersuri în
vederea obţinerii de noi autorizaţii, respectiv prelungirea acestora sau a contractelor
care nu mai au valabilitate;
- societatea nu a respectat nici graficul de eşalonare a ratelor de plată
prevăzut în contractul de racordare nr.3200009327/21.02.2013 încheiat cu CEZ
Distribuţie Craiova în calitate de operator, având ca obiect racordarea instalaţiei de
utilizare a utilizatorului (SC V. SRL) la reţeaua electrică a operatorului prin realizarea
instalaţiei de racordare stabilită în avizul tehnic de racordare
nr.001500000050/22.08.2012, emis de CEZ Craiova, în sensul că nu a achitat decât
rata I, în valoare de 67.852 lei, celelalte două rate nemaifiind achitate până la data
inspecţiei (rata 2 având termen până la 20.04.2013, în valoare de 312.135 lei, şi rata
3 având termen până la 20.06.2013, în valoare de 244.282 lei).
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, Curtea
reaminteşte că, potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, „orice persoană
impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt
destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:
a) operaţiuni taxabile‖;
În legătură cu dispoziţiile art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, Curtea reţine că
această dispoziţie legală impunea condiţia, pentru obţinerea deducerii taxei de către
persoana impozabilă solicitantă, ca operaţiunile pentru care se solicită deducerea să
vizeze bunurile sau serviciile care „sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale
taxabile‖.
Utilizarea expresiei „destinate utilizării în folosul...‖ implică faptul că serviciile –
respectiv serviciile sau bunurile pentru care s-a plătit taxa solicitată a fi dedusă –
trebuie să fie apte să aducă un avantaj în legătură cu operaţiunile care formează
obiectul de activitate al persoanei solicitante.
Curtea subliniază în acest contest că legea se referă la bunuri sau servicii
care „sunt destinate utilizării...‖, ceea ce implică intenţia persoanei de a utiliza
serviciile respective în folosul operaţiunilor sale taxabile, iar nu obligativitatea utilizării
lor în acest scop. Aşadar, legea nu face referire la servicii sau bunuri care au fost
achiziţionate „în folosul operaţiunilor sale taxabile‖, ci care „sunt destinate utilizării în
folosul operaţiunilor sale taxabile‖, ideea de destinaţie vizând scopul pentru care s-a
făcut achiziţia bunului sau serviciului, iar nu destinaţia efectivă ulterioară, care poate
fi modificată.
Pagină 5 din 66
De aceea, o achiziţie de bunuri sau servicii ar trebui să beneficieze de
deducerea TVA chiar dacă bunul sau serviciul respectiv nu a mai fost utilizat ulterior
în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei solicitante, dacă a fost destinat iniţial să
servească acestui scop.
Cum această distincţie – între destinaţia iniţială şi cea dată ulterior serviciului
sau bunului astfel achiziţionat – este dificilă din punct de vedere legal, întrucât
implică o investigare a scopurilor operaţiunilor economice, scopuri care nu sunt
relevate de acte juridice, fiind consecinţa unor conjuncturi economice considerate
favorabile la un moment dat, dar care se pot schimba radical într-un timp scurt –
instanţa consideră că este suficientă, pentru a se recunoaşte deducerea – dovedirea
unei legături între obiectul de activitate al persoanei solicitante a taxei şi bunul sau
serviciul achiziţionat şi pentru care se solicită deducerea TVA.
În acest sens, Curtea consideră că persoana impozabilă are în principiu
libertatea de a evalua dacă anumite bunuri sau servicii sunt „în folosul‖ activităţii sale
economice. Chiar dacă imperativul respectării legii se întinde şi asupra modului în
care sunt efectuate astfel de achiziţii, organele fiscale au obligaţia de a respecta
libertatea contribuabilului de a efectua astfel de achiziţii.
Din acest punct de vedere trebuie evaluată şi necesitatea achiziţionării de
bunuri sau servicii pentru care ulterior se solicită deducerea TVA.
Caracterul relativ al „folosului‖ previzionat implică faptul că un contribuabil
poate avea reprezentarea că o anumită cheltuială de acest gen este necesară, în
timp de organul fiscal, instanţa sau un alt contribuabil să nu o considere astfel. De
asemenea, o achiziţie de bunuri sau servicii poate să pară necesară la un moment
dat, pentru ca ulterior să fie considerată ca non-necesară sau excesivă chiar de către
acelaşi contribuabil.
Curtea subliniază, totodată, imposibilitatea de a evalua necesitatea unei astfel
de cheltuieli numai prin prisma rezultatului pozitiv obţinut în urma acesteia.
Multitudinea factorilor economici implicaţi poate determina o lipsă de eficacitate a
unei astfel de achiziţii indiferent de calitatea serviciului de care a beneficiat. Instanţa
subliniază că obţinerea de profit este scopul oricărui contribuabil comerciant, însă
necesitatea unei achiziţii de bunuri sau servicii nu poate fi evaluată numai în funcţie
de realizarea sau creşterea profitului.
Curtea subliniază ceea ce a arătat anterior, şi anume că o operaţiune taxabilă
determină plata TVA indiferent dacă a adus vreun avantaj economic beneficiarului
serviciului.
În acest context, interpretarea noţiunii „sunt destinate utilizării în folosul
operaţiunilor sale taxabile‖ nu trebuie să se transforme într-o interdicţie pentru
contribuabil de a efectua astfel de achiziţii pe considerentul că i s-ar refuza ulterior
deducerea TVA deoarece bunul sau serviciul nu a fost util activităţii sale economice.
Plecând de la aceste premise teoretice, Curtea observă că reclamanta SC V.
SRL a fost constituită în scopul dezvoltării şi operării unui parc fotovoltaic, investiţie
care presupune obţinerea unei serii de autorizaţii, parcurgerea unor etape de
aprobări din partea autorităţilor administrative şi respectarea normativelor, nu doar a
celor fiscale ci şi a celor referitoare la mediu, bunuri culturale, construcţii, energie.
Pagină 6 din 66
În acest scop, Curtea constată că, în speţă, reclamanta a achiziţionat servicii
de consultanţă din domeniul energetic, de contabilitate, servicii cadastru şi notariale,
precum şi servicii de întocmire a documentaţiei tehnice necesare obţinerii avizului
tehnic de racordare, de întocmire a documentaţiei necesare pentru instalaţiile pentru
un parc fotovoltaic, de întocmire a documentaţiei de urbanism, de elaborare a
analizei energetice pentru distribuţia energiei electrice, de tehnoredactare şi
secretariat în vederea constituirii societăţii; a plătit tariful de racordare la energia
electrică. Pentru toate aceste servicii a plătit TVA în cuantum de 62.305 lei, refuzat la
deducere pe motivul că reclamanta nu prezintă dovezi obiective că intenţionează să
desfăşoare în viitor o activitate economică care să dea naştere la operaţiuni taxabile.
Or, Curtea reţine că reclamanta a dovedit că aceste servicii au fost efectiv
efectuate în folosul operaţiunilor taxabile şi că au legătură cu obiectul de activitate al
reclamantei, deci se justifică necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul
activităţilor desfăşurate, constatările organelor fiscale fiind eronate sub aceste
aspecte.
Curtea aminteşte, în acest sens, şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, conform căreia deductibilitatea TVA este conturată de câteva limite
maximale care determină simetric şi conţinutul obligaţiei autorităţilor fiscale de a
aproba rambursarea TVA-ului achitat în vederea realizării unor operaţiuni taxabile:
- bunurile sau serviciile să fi fost achiziţionate în scopul desfăşurării unei
activităţi economice, fiind necesară, dar şi suficientă, declaraţia de intenţie privind
iniţierea activităţii economice (Hotărârea din 14 februarie 1985 -
Rompelman/Ministerul de Finanţe olandez, C-268/83);
- declaraţia de intenţie privind desfăşurarea unei anumite activităţi economice
este necesară şi suficientă chiar şi în ipoteza excepţională în care agentul economic,
după efectuarea unui studiu de fezabilitate, decide să nu mai pună în practică
activitatea proiectată (Hotărârea din 29 februarie 1996, INZO/Belgia, C-110/94;
- dreptul la deducere rămâne câştigat chiar şi atunci când, din cauza unor
evenimente dincolo de controlul respectivei persoane, societatea supusă impozitului
nu a folosit bunurile sau serviciile primite în vederea desfăşurării de operaţiuni
taxabile (Hotărârea din 15 ianuarie 1988, Belgia/Ghent, C - 37/95);
Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene de Justiţie, dreptul
persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează TVA-ul datorat
sau achitat pentru bunurile achiziţionate şi serviciile primite anterior de acestea
constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin
legislaţia Uniunii (Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében şi Dávid, C-80/11 şi
C-142/11). În această privinţă, Curtea a apreciat în mai multe rânduri că dreptul de
deducere prevăzut la articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112 face parte
integrantă din mecanismul TVA-ului şi, în principiu, nu poate fi limitat. Acest drept se
exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operaţiunilor efectuate în amonte.
Regimul deducerilor urmăreşte să degreveze în întregime întreprinzătorul de
sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităţilor economice pe care
le desfăşoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecinţă, perfecta
neutralitate a impozitării tuturor activităţilor economice, indiferent de scopurile sau de
Pagină 7 din 66
rezultatele acestor activităţi, cu condiţia ca activităţile menţionate să fie, în principiu,
ele însele supuse TVA-ului.
Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de activitate
economică avută în vedere la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2006/112 „poate
consta în mai multe acte consecutive, iar, printre aceste acte, activităţile pregătitoare,
precum întocmirea documentaţiilor tehnice, obţinerea avizelor, trebuie considerate
drept activităţi economice‖. Orice persoană care îndeplineşte acte pregătitoare este,
în consecinţă, considerată drept persoană impozabilă în sensul acestei dispoziţii şi
are dreptul de a deduce TVA-ul
Pe de altă parte, cel care efectuează cheltuieli de investiţii cu intenţia,
confirmată de elemente obiective, de a desfăşura o activitate economică, în sensul
respectivului articol 9 alineatul (1), trebuie să fie considerat drept persoană
impozabilă. Prin urmare, acţionând într-o astfel de calitate, acesta are, în
conformitate cu articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112, dreptul de a
deduce imediat TVA-ul datorat sau achitat asupra cheltuielilor de investiţii efectuate
în considerarea operaţiunilor pe care intenţionează să le realizeze şi care dau
naştere dreptului de deducere.
Rezultă că achiziţionarea bunurilor de către o persoană impozabilă care
acţionează în această calitate este cea care determină aplicarea sistemului de TVA
şi, prin urmare, aplicarea mecanismului de deducere. Utilizarea dată unui bun sau
unui serviciu ori care este avută în vedere pentru acestea determină numai
întinderea deducerii iniţiale la care persoana impozabilă are dreptul în temeiul
articolului 168 din Directiva 2006/112 şi întinderea eventualelor regularizări în
perioadele următoare, care trebuie efectuate în condiţiile prevăzute la articolul 184 şi
următoarele din aceeaşi directivă.
În lipsa unor împrejurări frauduloase sau abuzive şi sub rezerva unor
eventuale regularizări în conformitate cu condiţiile prevăzute la articolul 185 din
Directiva 2006/112, dreptul de deducere, odată născut, rămâne dobândit chiar şi
atunci când activitatea economică avută în vedere nu a determinat operaţiuni
taxabile (a se vedea Hotărârea INZO, Hotărârea Ghent Coal Terminal, Hotărârea
Schloßstrasse şi Hotărârea Fini H,).
Prin urmare, în cazurile mai sus menţionate Curtea Europeană de Justiţie a
stabilit că dreptul de deducere se acordă în baza intenţiei unei persoane impozabile
de a realiza operaţiuni taxabile, chiar dacă acestea nu au fost realizate. Dreptul de
deducere a TVA este justificat atunci când se dovedeşte că o persoană a efectuat o
serie de cheltuieli cu intenţia de a realiza operaţiuni taxabile, inclusiv investiţii, chiar
dacă acestea nu s-au realizat în final şi nu se poate dovedi reaua credinţă a
persoanei în cauză.
Apreciind ca nedeductibilă TVA în sumă de 62.305 lei doar pe considerentul
că acest obiectiv – al dezvoltării şi operării unui parc fotovoltaic – nu s-a finalizat şi nu
au fost respectate toate scadenţele plăţilor impuse reclamantei în vederea finalizării
procedurilor administrative de realizare a obiectivului economic propus, organele
fiscale au interpretat eronat dispoziţiile legale, având în vedere că în speţă serviciile
Pagină 8 din 66
de consultanţă au fost efectiv prestate şi că au fost „destinate utilizării în folosul
operaţiunilor sale taxabile‖.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine, raportat la aspectele
arătate mai sus, că reclamanta a făcut dovada achiziţionării serviciilor respective în
scopul operaţiunilor taxabile, fiind legală deducerea T.V.A. aferentă acestei cheltuieli.
Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază – ca şi instanţa de fond – că
Decizia de impunere nr. F-TM 136/26.03.2014 şi Decizia nr. 2356 /753/30.08.2014
au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate anterior, fiind întemeiată
anularea acestora de către Tribunalul Timiş.
În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi
legală raportat la criticile exprimate de pârâtă, recursurile formulate de pârâta Direcţia
Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr.
1420/27.10.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 1480/30/2015 au fost
respinse ca nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.
Acordarea cheltuielilor de judecată:
Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă,
conform cărora „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a
câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată‖, ţinând seama că s-a
constatat caracterul nefondat al recursului, Curtea a obligat pârâta la plata
cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în recurs, respectiv la plata sumei de
1.800 lei (RON), reprezentând onorar de avocat, precum şi la plata contravalorii a
157,63 euro, reprezentând costul transportului apărătorului reclamantei la Timişoara,
în vederea prezentării concluziilor orale în faţa Curţii de Apel Timişoara pentru
termenul din 8.03.2016.
2. Aplicabilitatea Legii nr. 71/2015
- Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015,
precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice
Prin Legea nr. 71/2015, de aprobare cu modificări a acestei ordonanţe, s-a
precizat sensul noţiunii de „nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare,
arătându-se că prin aceasta „se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel
al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31
decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente
sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat,
numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare,
postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi
condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării”.
Precizarea astfel făcută, aplicabilă de la data intrării în vigoare a Legii nr.
71/2015, permite concluzia că legiuitorul a prevăzut un mecanism de înlăturare a
situaţiilor de discriminare astfel identificate cu privire la salarizarea personalului
angajat în instituţiile şi autorităţile publice pe funcţii de acelaşi fel, prin acordarea în
Pagină 9 din 66
beneficiul tuturor acestor salariaţi a nivelului de salarizare în plată pentru funcţia
similară, existent în cadrul aceleiaşi instituţii. Prin urmare, atâta timp cât pentru
acelaşi tip de funcţie publică, salariatul care îndeplineşte aceleași condiţii de grad
profesional, studii, vechime, tip de activitate şi condiţii de muncă are stabilit un
salariu de bază inferior celui aflat în plată în beneficiul unui alt salariat, legiuitorul
permite acordarea acestui din urmă nivel de salarizare pentru toate categoriile de
salariaţi care îndeplinesc aceleaşi condiţii menţionate.
Atâta vreme cât legiuitorul nu a impus restricţii în cuprinsul art. 5 alin. (1) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, trebuie considerat că acesta se
aplică personalului din orice autoritate/instituţie publică din sectorul bugetar, inclusiv
acelor entităţi care fac obiect de reglementare în articolele anterioare, cum este cazul
personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei
şi al Curţii de Conturi, la care face referire art. 1 alin. (5) ind. 1, din autorităţile
administraţiei publice locale, indicat la art. 1 alin. (5) ind. 2, din sistemul sanitar şi din
cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de
Muncă, la care se face referire în art. 1 alin. (5) ind. 5 etc., inclusiv din structurile cu
rol de organisme intermediare pentru diferitele programe operaţionale, arătate la art.
1 alin. (7) din ordonanţă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 1035 din 31.03.2016, dr. D.D-P.
Prin sentinţa civilă nr. 1546 din data de 11 noiembrie 2015, Tribunalul Timiş a
admis acţiunea formulată de reclamanta F.D., în contradictoriu cu pârâtul Organismul
Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru Dezvoltarea
Resurselor Umane Regiunea Vest, având ca obiect – anulare act administrativ; a
dispus anularea deciziei nr. 165/02.06.2015 şi obliga pârâtul la emiterea unei noi
decizii în baza prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.83/2014 şi,
totodată, a obligat pârâtul la plata diferenţelor salariale, reprezentând nivelul de
salarizare aferent treptei 1, începând cu luna aprilie 2015 şi pentru viitor, actualizate
cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la plata efectivă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul recurent
Organismul Intermediar Regional pentru Programul Operațional Sectorial pentru
Dezvoltarea Resurselor Umane Regiunea Vest, solicitând casarea hotărârii şi
respingerea acţiunii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură
civilă şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.
În motivare s-a arătat că instanţa de fond a făcut greşita aplicare în speţă a
prevederilor art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, deşi acestea nu se aplică angajaţilor OIR
POSDRU Regiunea Vest, ci doar angajaţilor din instituţiile salarizate potrivit anexei
1 la Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, respectiv, celor din „aparatul de lucru al
Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel,
precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi‖.
Pagină 10 din 66
Se învederează că prin sintagma „din celelalte instituţii şi autorităţi publice,
salarizat la acelaşi nivel‖ sunt desemnate alte instituţii şi autorităţi publice pentru
care legislaţia specifică în vigoare prevede expres că personalul este salarizat prin
raportare la salarizarea personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, că
interpretarea contrară nu poate fi acceptată, întrucât ar trimite la concluzia că
dispoziţiile referitoare la salarizare din art. 1 alin. (5) ind. 1 al Ordonanței de urgență
a Guvernului nr. 83/2014 ar fi aplicabile tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice din
sistemul bugetar, caz în care legiuitorul ar fi precizat acest lucru prin modificarea
corespunzătoare al art. 1 alin. (1) şi (2) din ordonanţă, iar nicidecum prin aprobarea
unor norme derogatorii de la regula instituită prin acele norme.
Făcând trimitere la dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi alin. (1) ind. 1 din Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 83/2014, recurenta susţine că personalul promovat în
cursul anului 2005 trebuie salarizat corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în
anul 2010, aşa cum stabilea legislaţia incidentă la momentul promovării, că s-a făcut
aplicarea art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, concluzionându-se că hotărârea
instanţei de fond cuprinde motive contradictorii.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamanta intimată F.D. a solicitat
respingerea recursului, susţinând că interpretarea dată normelor de drept material de
către prima instanţă este corectă, dispoziţiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2014 fiind
adoptate cu scopul înlăturării situaţiilor de discriminare existente în cadrul autorităţilor
publice, inclusiv în cazul instituţiei pârâte.
Pentru verificarea susţinerilor reclamantei şi ale pârâtului recurent, a fost
administrată în calea de atac proba cu înscrisuri, solicitându-se pârâtului să depună
la dosar acte din care să rezulte modul de încadrare al reclamantei pe funcţie la data
de 01 decembrie 2010, la data de 01 martie 2015 şi la data promovării acţiunii – 13
august 2015 (cuprinzând funcţia publică ocupată, gradul profesional şi treapta de
salarizare), un tabel al tuturor funcţionarilor publici din cadrul instituţiei pârâte
(inclusiv reclamanta) care ocupau o funcţie publică similară reclamantei la data de 01
martie 2015 şi care îndeplinesc aceleaşi condiţii de studii, de vechime şi îşi
desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu reclamanta, menţionându-se pentru
fiecare funcţionar gradul profesional, treapta de salarizare şi salariul de bază aflat în
plată la data menţionată, astfel încât s-au depus la dosar din partea pârâtului note
de şedinţă şi înscrisuri: dispoziţiile de încadrare pe funcţie cu nr. 144/11.05.2010, nr.
195/19.07.2010, nr. 165/2.06.2015, Ordinul Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei
Sociale şi Persoanelor Vârstnice cu nr. 1527/15.07.2015, statul de funcţii din cadrul
instituţiei pârâte pe anul 2015, situaţia nominală a posturilor la 31.03.2015 şi la
30.04.2015, respectiv 31.07.2015 şi 31.02.2016, centralizator privind funcţionarii
publici încadraţi în grad profesional superior.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, în conformitate
cu prevederile art. 499 din noul Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Probatoriul nou administrat în cauză a relevat faptul că în cadrul instituţiei
pârâte îşi desfăşoară activitatea, în aceleaşi condiţii cu reclamanta, funcţionari publici
care ocupă o funcţie publică similară reclamantei (de consilier grad profesional
superior), care îndeplinesc aceleaşi condiţii de studii, de vechime (tranşa de vechime
Pagină 11 din 66
de la 15 la 20 de ani) şi care au un nivel de salarizare în plată diferit de aceasta, în
cuantum mai mare, în nivelul de salarizare regăsindu-se diferenţele operate ca
urmare a aplicării treptelor de salarizare, anterior intrării în vigoare a Legii unice de
salarizare nr. 284/2010.
În alţi termeni, în cadrul aceleiaşi instituţii pârâte există personal încadrat pe
funcţii de acelaşi fel, care îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii, de vechime şi îşi
desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, dar care are nivel de salarizare diferit,
situaţie ce se analizează în cauză ca o discriminare, în considerarea faptului că
tratamentul juridic diferit acordat acestora nu îşi găseşte justificare în condiţiile
enumerate (acestea fiind aceleaşi pentru funcţionarii menţionaţi) şi nici în dispoziţiile
legale, după înlăturarea din legislaţie a normelor legale referitoare la posibilitatea
promovării în trepte de salarizare, în cadrul aceluiaşi grad profesional, prin Legea nr.
284/2010.
În atare situaţie de discriminare se află reclamanta, care, fiind încadrată pe
funcţia publică de consilier grad profesional superior, cu o vechime în muncă între
15 şi 20 de ani, are un salariu de bază de 8069 lei, în comparaţie cu funcţionarul
H.A.N., care ocupă o funcţie publică similară, are acelaşi grad profesional şi se află
în aceeaşi tranşă de vechime, având un salariu de bază de 8651 lei .
Or, pentru înlăturarea unor astfel de situaţii discriminatorii, Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 83/2014 a stabilit în art. 5 alin. (1) că „în anul 2015, pentru
personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi
instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul
promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în
plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este
încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie
similară în plată‖.
Prin Legea nr. 71/2015, de aprobare cu modificări a acestei ordonanţe, s-a
precizat sensul noţiunii de „nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare,
arătându-se că prin aceasta „se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel
al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31
decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente
sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat,
numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare,
postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi
condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării‖.
Precizarea astfel făcută, aplicabilă de la data intrării în vigoare a Legii nr.
71/2015, permite concluzia că legiuitorul a prevăzut un mecanism de înlăturare a
situaţiilor de discriminare astfel identificate cu privire la salarizarea personalului
angajat în instituţiile şi autorităţile publice pe funcţii de acelaşi fel, prin acordarea în
beneficiul tuturor acestor salariaţi a nivelului de salarizare în plată pentru funcţia
similară, existent în cadrul aceleiaşi instituţii. Prin urmare, atâta timp cât pentru
acelaşi tip de funcţie publică, salariatul care îndeplineşte aceleași condiţii de grad
profesional, studii, vechime, tip de activitate şi condiţii de muncă are stabilit un
salariu de bază inferior celui aflat în plată în beneficiul unui alt salariat, legiuitorul
Pagină 12 din 66
permite acordarea acestui din urmă nivel de salarizare pentru toate categoriile de
salariaţi care îndeplinesc aceleaşi condiţii menţionate.
Apare astfel legală şi temeinică soluţia primei instanţe de anulare a deciziei de
încadrare nr. 165/2.06.2015, prin care, în aplicarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 83/2014, pârâtul a acordat reclamantei doar beneficiile băneşti
rezultate din art. 1 alin. (7) şi (8), iar nu şi cele aferente art. 5 alin. (1), de obligare la
emiterea unei noi decizii prin care să se aplice şi aceste din urmă dispoziţii,
precum şi, implicit, de obligare la plata diferenţelor salariale rezultate prin omisiunea
astfel constată, începând cu luna aprilie 2015 şi până la înlăturarea acestei omisiuni
prin emiterea noii decizii.
Faţă de aceste constatări, apare nefondat recursul declarat în întregime. Este
adevărat că dispoziţiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 83/2014 nu se aplică angajaţilor OIRPOSDRU Vest, în considerarea faptului că
acesta nu se regăseşte între categoriile de personal expres enumerate în menţionata
normă, anume „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte
instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul
Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5
din aceste instituţii‖.
Contrar celor reţinute în hotărârea recurată, este de observat că prevederile
de excepţie ale art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
83/2014 vizează doar personalul din instituţiile şi autorităţile publice expres
enumerate în cuprinsul său, precum şi personalul „din celelalte instituţii şi autorităţi
publice, salarizat la acelaşi nivel‖, cu personalul din aparatul de lucru al
Parlamentului, rezultând astfel că aceste dispoziţii se aplică, în primul rând pentru
personalul din instituţiile şi autorităţile publice expres enumerate, iar în al doilea rând
pentru personalul din alte instituţii şi autorităţi publice, doar dacă printr-o dispoziţie
normativă expresă, acesta este salarizat la nivelul personalului din aparatul de lucru
al Parlamentului, ceea ce nu este cazul în speţă.
Într-adevăr, chiar dacă prevederile legale analizate de către prima instanţă ar
putea conduce la concluzia că autoritatea publică pârâtă se analizează ca o
structură subordonată unei autorităţi publice centrale, în cauză nu poate fi identificată
nici o normă legală care să prevadă că personalul acesteia este salarizat la nivelul
aparatului de lucru al Parlamentului, astfel încât acesta nu se încadrează în sfera de
aplicare a art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în
considerarea faptului că această normă are caracter de excepţie de la regulile
instituite în art. 1 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, fiind deci de strictă
interpretare şi aplicare, neputând fi extinsă la situaţii de fapt care nu sunt expres
enunţate în cuprinsul său.
În egală măsură instanţa constată că, chiar dacă s-ar accepta concluzia
Tribunalului Timiş potrivit căreia reclamanta ar avea calitatea de funcţionar public în
cadrul unei autorităţi publice centrale, aceasta nu ar putea conduce la consecinţa
atribuită prin hotărârea recurată, potrivit căreia unui astfel de personal angajat i-ar fi
aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
83/2014, de vreme ce acestea nu prevăd că s-ar aplica pentru personalul tuturor
Pagină 13 din 66
autorităţilor publice centrale, ci precizează limitativ că vizează doar anumite instituţii/
autorităţi publice şi personalul angajat al acestora.
De asemenea, este de reţinut că eventuala echivalare a personalului angajat
al autorităţii publice pârâte cu cel din structura centrală a aceleiaşi autorităţi a fost
valorificată de legiuitor prin adoptarea art. 1 alin. (7) din acelaşi Ordonanță de
urgență a Guvernului nr. 83/2014, modificat la rândul său prin Legea nr. 71/2015,
prin care s-a stabilit că salarizarea personalului „salarizarea personalului din
structurile cu rol de organisme intermediare pentru … Programul operaţional sectorial
Dezvoltarea resurselor umane, … se stabileşte la nivelul de salarizare aferent
funcţiilor din cadrul Ministerului Fondurilor Europene‖, dispoziţii a căror aplicare s-a
făcut în speţă tocmai prin adoptarea deciziei nr. 165/2.06.2015, după cum se
învederează şi în cererea de recurs.
În cauză însă, reclamanta nu a contestat omisiunea de aplicare în beneficiul
său a dispoziţiilor art. 1 alin. (7) din ordonanţă, ci a celor din art. 5 alin. (1) şi art. 1
alin. (5) ind. 1, astfel încât acţiunea trebuie analizată în limitele de aplicare ale
acestor din urmă norme.
Prin urmare, se impune a fi înlăturate susţinerile recurentului potrivit cărora
acesta ar fi făcut o aplicare corespunzătoare a normelor Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 83/2014, prin acordarea beneficiului art. 1 alin. (7) şi, implicit,
salarizarea reclamantei la nivelul aferent funcţiilor din cadrul Ministerului Fondurilor
Europene, constatându-se că dispoziţiile art. 5 alin. (1) se aplică independent de cele
din art. 1 alin. (7) şi în beneficiul personalului din orice instituţie/autoritate publică,
întrucât acestea nu disting în funcţie de tipul autorităţii sau instituţiei publice, având
incidenţă principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguerre debemus. În alţi
termeni, atâta vreme cât legiuitorul nu a impus restricţii în cuprinsul art. 5 alin. (1) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, trebuie considerat că acesta se
aplică personalului din orice autoritate/instituţie publică din sectorul bugetar, inclusiv
acelor entităţi care fac obiect de reglementare în articolele anterioare, cum este cazul
personalului din aparatul de lucru al Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei
şi al Curţii de Conturi, la care face referire art. 1 alin. (5) ind. 1, din autorităţile
administraţiei publice locale, indicat la art. 1 alin. (5) ind. 2, din sistemul sanitar şi din
cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de
Muncă, la care se face referire în art. 1 alin. (5) ind. 5 etc., inclusiv din structurile cu
rol de organisme intermediare pentru diferitele programe operaţionale, arătate la art.
1 alin. (7) din ordonanţă.
În schimb, se constată că, deşi acţiunea reclamantei apare neîntemeiată
raportat la dispozițiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din ordonanţă, pentru motivele mai sus
expuse ea apare a fi fondată în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din acelaşi
act normativ, expres invocate de către reclamantă şi urmare a constatării existenţei
unei situaţii de discriminare în defavoarea reclamantei, pe baza probatoriului
administrat în calea de atac, motiv pentru care recursul declarat a fost respins,
potrivit art. 496, art. 498 din noul Cod de procedură civilă, iar în aplicarea art. 453 din
noul Cod de procedură civilă, s-a lua act de faptul că părţile nu au solicitat cheltuieli
de judecată în calea de atac.
Pagină 14 din 66
3. Baza de impozitare în materia de TVA pentru importul de bunuri
- Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal
Comunitar :art. 32, art. 33
- Ordinul nr. 2222/2006(MFP) privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a
scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143,
alin. (1), lit. a) - i), art. 143, alin. (2) şi art. 1441 din Legea nr. 571/2003 privind
Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare: art. 5, alin. (2)
- Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal : art. 143
- Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal : 139 alin. (2)
- Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul
comun al taxei pe valoarea adăugată
Potrivit art. 139 alin. (2) din Codul fiscal, baza de impozitare (în materia de
TVA) pentru importul de bunuri „cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele,
cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de
destinaţie a bunurilor în România”, respectiv până la „primul loc de descărcare a
bunurilor în România” în speţa de faţă – adică până la Bucureşti sau Constanţa, în
condiţiile în care nu este specificat un alt loc de destinaţie a mărfurilor.
În opinia Curţii, aceste cheltuieli se referă la costurile inerente importului de
bunuri, fără de care nu s-ar putea finaliza operaţiunea de import, dat fiind caracterul
accesoriu al acestor cheltuieli în raport cu importul de bunuri. Prin urmare, contrar
celor susţinute cu alt prilej, Curtea reţine că sunt incluse în această categorie şi
cheltuielile de transport anterioare efectuării operaţiunilor vamale la import – cum
sunt cele aferente descărcării bunurilor de pe navă şi prezentării acestora la locul de
efectuare a formalităţilor vamale – întrucât importul nu poate fi considerat finalizat
decât la momentul finalizării formalităţilor vamale de import.
În acest sens, Curtea apreciază că prestaţiile portuare legate de descărcarea
bunurilor importate de reclamantă şi de prezentarea acestor bunuri în vederea
efectuării operaţiunilor vamale de import definitiv sunt accesorii importului în cauză,
astfel încât se impune includerea acestora în baza de impozitare (în materia de
T.V.A.) pentru importul de bunuri.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 350 din 9 februarie 2016, dr. D.D.-P.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispoziţiilor art. 499
din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de Apel
constată următoarele:
Pagină 15 din 66
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reţine că în prezenta cauză, reclamanta
SC P. S. C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor
Publice Timişoara - Direcţia Regională Vamală:
- anularea Procesului verbal de control nr. 15243/05.11.2014, emis de Direcţia
Regională Vamală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara,
prin care s-a stabilit în sarcina prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit
total de 6.855 lei, reprezentând diferenţe taxe vamale, diferenţă TVA, dobânzi taxe
vamale, dobânzi TVA, penalităţi taxe vamale şi penalităţi TVA
- anularea Dispoziţiei nr. 25/28.11.2014, emis de Direcţia Generală Regională
a Finanţelor Publice Timişoara – Direcţia Regională Vamală, privind respingerea
plângerii formulate de reclamantă împotriva Procesului verbal de control nr.
15243/05.11.2014
- anularea Deciziei nr. 2937/1006/08.12.2014, prin care a fost respinsă
contestaţia formulată de reclamantă în procedură administrativă prealabilă împotriva
Deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite la
controlul vamal, cu nr. 15262/05.11.2014;
- obligarea autorităţii pârâte la restituirea sumei de 6.855 lei către reclamantă;
- obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte acest TVA aferent prestaţiilor portuare la containerele
pline, societatea reclamanta arată că efectuează importuri de containere pline cu
vama în Constanţa - Agigea. Prin urmare, trebuie să execute formalităţile vamale aşa
cum sunt cerute în Constanţa - Agigea. Actele de vamă sunt întocmite de declarantul
vamal şi verificate de către Biroul Vamal Agigea. În cazul în care calculaţiile din
declaraţiile vamale erau eronate, ar fi fost sesizat acest lucru de către funcţionarul
corespunzător clin cadrul Biroului Vamal Agigea şi importul ar fi fost respins până la
calcularea şi plata corectă a drepturilor vamale şi TVA-ului. Reclamanta subliniază că
toate importurile de containere pline au fost efectuate în acelaşi mod, iar acelaşi mod
şi acceptate de către Biroul Vamal Agigea.
Pe de altă parte, reclamanta susţine că, în urma comunicării primite de la casa
de expediţii G.W., se constantă că THC este o taxă portuară care cuprinde o
multitudine de servicii înainte şi după efectuarea declaraţiei vamale - exemplu
preluarea containerelor pline din terminal şi încărcarea acestora pe auto, plus
preluarea containerelor goale de pe auto şi stivuirea containerului gol în terminal,
taxe de documentaţie şi eliberare, taxa curăţare container, taxa facturare, taxa
avizare etc. Conform casei de expediţii singura în măsură să defalce şi să dea
explicaţii despre această taxă THC este societatea care administrează Portul
Constanţa şi, pe cale de consecinţa, aceasta este cea care poarta întreaga
responsabilitate.
Având în vedere aceste aspecte, reclamanta susţine că Direcţia Vamală
Timiş, practic contestă modul în care se efectuează importurile în Portul Constanţa.
Aceasta nu are nici o legătură cu reclamant – ca agent economic – ci este o situaţie
care trebuie rezolvată între Birourile Vamale, legea trebuie aplicată unitar la nivel
naţional şi este de conceput ca agentul economic să fie făcut responsabil de
interpretarea diferită a legii în Portul Constanţa şi respectiv Direcţia Vamală
Pagină 16 din 66
Timişoara. Subliniază că volumul de importuri în Constanţa este cu mult mai mare
decât cel local în Timişoara, şi, mai mult, reclamantei i s-au facturat serviciile
portuare cu TVA de către Casele de Expediţii care s-au ocupat complet de
transportul extern, import şi transportul intern, deci nu poate fi vorba de o sustragere
de la plata TVA-ului, acesta fiind plătit către Casele de Expediţii respective.
În aceste condiţii, reclamanta apreciază că nu poate fi obligată să îşi
însuşească disensiunile şi diferenţele de interpretare a legii între Birourile Vamale, şi
având în vedere că reclamanta efectuează operaţiile de import în Constanţa -
Agigea, trebuie să se conformeze modului de import de acolo, considerând că TVA-
ul în speţă a fost deja plătit, solicită anularea deciziei aferentă a Direcţiei Vamale şi
să considere TVA-ul ca fiind plătit.
Nu în ultimul rând, reclamanta învederează faptul că efectuează importurile în
special prin vămile din Bucureşti (Otopeni) şi Constanţa astfel ca trebuie să
procedeze aşa cum i se cere în aceste vămi, astfel că, în cazul în care Direcţia
Vamală Timiş nu este de acord cu practicile vămilor din Bucureşti (Otopeni) şi
Constanţa, aceasta este o problema internă între diferitele Direcţii Vamale şi
consideră ca nu contribuabilul trebuie tras la răspundere sau obligat să plătească
penalizări pentru practicile neunitare din cadrul aceloraşi instituţii. Reclamanta
menţionează ca statul nu este prejudiciat în nici un fel, mai mult în casează TVA de
două ori.
În fapt, Curtea reţine că reclamanta a fost supusă unui control efectuat de
Direcţia Regională Vamală Timişoara, control ce a vizat corectitudinea încadrării
tarifare, precum şi verificarea modului de stabilire a bazei de calcul a TVA-ului. In
urma acestui control a fost încheiat procesul verbal nr. 15243/05.11.2014, prin care
s-a stabilit în sarcina reclamantei un debit total de 6.855 lei reprezentând diferenţe
taxe vamale, diferenţă TVA, dobânzi taxe vamale, dobânzi TVA, penalităţi taxe
vamale şi penalităţi TVA.
Curtea reţine că prin prezenta acţiune, reclamanta contestă doar măsura nr. II
din procesul verbal de control şi pct. II din Decizia nr. 15262/05.11.2014, respectiv
stabilirea bazei de impozitare TVA a mărfii importate.
Problema de drept supusă aprecierii instanţei în prezenta cauză constă în
stabilirea dacă în valoarea în vamă a mărfurilor importate, societatea reclamantă
avea obligaţia să cuprindă şi contravaloarea serviciilor accesorii transportului
respectivelor mărfuri.
Examinând hotărârea recurată cu privire la TVA stabilită de autoritatea pârâtă,
Curtea reţine că reclamanta SC P.S.C. SRL a efectuat în perioada controlată, în
regim de import definitiv, un număr total 46 operaţiuni vamale de punere în liberă
circulaţie având ca birou vamal de intrare şi/sau destinaţie Biroul vamal Constanţa
Sud-Agigea, Bucureşti – Târguri şi Expoziţii, Timişoara Bază, iar condiţia de livrare
:FOB (free on board) (localitate din China, etc.).
Pentru 37 din aceste operaţiuni, operatorii porturi au emis către reclamantă
facturi pentru cheltuieli aferente transportului în zona liberă şi alte prestări servicii,
accesorii transportului bunurilor importate care intervin până la primul loc de
destinaţie, servicii constând în descărcare container (ce include descărcarea
Pagină 17 din 66
containerelor de la navă, preluarea din terminal şi încărcarea acestora pe auto / CFR,
preluarea containerelor goale după livrare, stivuirea în termina. Taxe de documentare
şi eliberare, alte taxe), manipulare marfă, alte servicii portuare.
Reclamanta a susţinut că nu au fost respectate dispoziţiile art. 32 şi 33 din
Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului Vamal
Comunitar, apreciind că nu se adaugă la stabilirea valorii în vamă, cheltuielile de
manipulare efectuare la locul intrării în comunitatea europeană. Art.32 din actul
normativ menţionat statuează că la stabilirea valorii în vamă se adaugă la preţul
efectiv plătit pentru mărfurile importate şi cheltuieli de transport şi costul asigurării
mărfurilor importate, cheltuielile de încărcare şi manipulare legate de transportul
mărfurilor până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul vamal al Comunităţii
(portul de descărcare în cazul transportului pe mare).
În baza prevederilor art.143 alin. (1) lit. d) din Codul Fiscal, sunt scutite de
taxa pe valoare adăugată :
„...prestările de servicii, inclusiv transportul şi serviciile accesorii transportului,
altele decât cele prevăzute la art. 141, dacă acestea sunt direct legate de importul de
bunuri şi valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a bunurilor importate
potrivit art. 139."
Conform Ordinului nr. 2222/2006 privind aprobarea Instrucţiunilor de aplicare
a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143, alin.
(1), lit. a) - i), art. 143, alin. (2) şi art. 1441 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal,
cu modificările şi completările ulterioare, art. 5, alin. (2):
„Scutirea de taxă prevăzută la art. 143, alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, pentru
prestările de servicii accesorii transportului şi alte prestări de servicii, direct legate de
importul de bunuri, dacă valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a
bunurilor importate potrivit art. 139 din Codul fiscal, se justifică de prestator cu
următoarele documente : contractul încheiat cu transportatorul sau cu casa de
expediţie, sau cu importatorul ori cu furnizorul bunurilor, documentele prezentate din
care să rezulte că prestările de servicii respective sunt accesorii transportului
bunurilor importate sau sunt aferente importului de bunuri".
Organele vamale au invocat dispoziţiile art. 143 alin. (1) lit. d) din Legea nr.
571/2003 republicată; art. 5 alin. (1) lit. a) din Instrucţiunile de aplicare a scutirii de
taxa pe valoarea adăugată pentru operaţiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i),
art. 143 alin. (2) şi art. 144 din Codul Fiscal, anexa la Ordinul nr. 1503/05.5.1007 al
Ministerului Economiei şi Finanţelor, susţinând că din documentele financiar –
contabile a rezultat că au fost achitate distinct anumite prestări de servicii şi alte taxe
conexe transportului internaţional, care nu au fost incluse în baza de calcul a TVA.
Potrivit disp. art. 29 din Regulamentul CEE nr. 2913/1992 de instituire a
Codului Vamal Comunitar: ―Valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de
tranzacţie...‖, iar art. 32 din acelaşi act normativ prevede că: ― La stabilirea valorii în
vama în conformitate cu art. 29, se adaugă la preţul efectiv plătit sau de plătit pentru
mărfurile importate ... Cheltuielile de transport şi costul asigurării mărfurilor importate
şi cheltuielile de încărcare şi manipulare legate de transportul mărfurilor importate
până la punctul de introducere a mărfurilor pe teritoriul vamal al Comunităţii.‖
Pagină 18 din 66
Astfel, pârâta arată că cheltuielile corespunzătoare facturilor emise de
prestatorii de servicii reprezentând cheltuieli de natura celor precizate la art. 33 din
Regulamentul CEE nr. 2913/1992, nu se includ în valoarea în vamă, însă sunt de
natura celor care se includ în baza de impozitare a TVA în vamă la import, aşa cum
precizează art. 139 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În acest sens, autoritatea pârâtă a arătat că din adresa Casei de expediţii SC
G. W. SRL, referitor la specificaţia din facturile emise "THC Constanta, manipulare
portuara", reiese faptul că "termenul de serviciul THC reprezintă descărcare
container şi include: descărcarea containerelor de la nava, preluarea containerelor
pline din terminal şi incarnarea acestora pe auto/CFR spre livrare + preluarea
containerelor goale (după livrare) de pe auto/CFR şi stivuirea containerului gol în
terminal, taxe de documentare şi eliberare, alte taxe-taxa curăţare container, taxa
sigiliu, taxa facturare, taxa avizare", fără să evidenţieze contravaloarea pe fiecare
serviciu în parte.
Conform autorităţii pârâte, serviciile precizate mai sus nu au fost efectuate
după întocmirea declaraţiilor vamale, fiind evident că descărcarea containerului de pe
navă şi manipularea ulterioară a acestuia, sunt operaţiuni efectuate înainte de
efectuarea formalităţilor vamale.
De asemenea, pârâta subliniază faptul că, pentru această situaţie, organul de
control nu are posibilitatea de a accepta plata TVA prin intermediul prestatorilor către
bugetul de stat, cu atât mai mult ca tva datorat în vama este administrat de
autoritatea vamală.
Examinând legalitatea hotărârii recurate sub acest aspect, Curtea constată că
problema de drept în discuţie se referă la includerea sau nu în valoarea TVA în vamă
a T.V.A. aferentă cheltuielilor pentru prestaţiile portuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003, cu
modificările şi completările ulterioare:
1) ‖Baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a
bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe,
impozite, comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate
ca urmare a importului bunurilor în România, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată
care urmează a fi percepută.
(2) Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi
cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de
destinaţie a bunurilor în România, în măsura în care aceste cheltuieli nu au fost
cuprinse în baza de impozitare stabilită conform alin. (1). Primul loc de destinaţie a
bunurilor îl reprezintă destinaţia indicată în documentul de transport sau în orice alt
document însoţitor al bunurilor, când acestea intră în România, sau, în absenţa unor
astfel de documente, primul loc de descărcare a bunurilor în România.‖
Diferenţa de reglementare introdusă prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2013
este adăugarea la art. 139 alin. (2) din Codul fiscal a sintagmei „precum şi cele care
decurg din transportul către alt loc de destinaţie din Comunitate, în cazul în care locul
respectiv este cunoscut la momentul la care intervine faptul generator‖. Astfel, după
completarea art. 139 alin. (2) din Codul fiscal prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2013,
Pagină 19 din 66
acesta prevede că „baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum
comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la
primul loc de destinaţie a bunurilor în România, în măsura în care aceste cheltuieli nu
au fost cuprinse în baza de impozitare stabilită conform alin. (1), precum şi cele care
decurg din transportul către alt loc de destinaţie din Comunitate, în cazul în care locul
respectiv este cunoscut la momentul la care intervine faptul generator. Primul loc de
destinaţie a bunurilor îl reprezintă destinaţia indicată în documentul de transport sau
în orice alt document în baza căruia bunurile sunt importate în România ori, în
absenţa unei astfel de menţiuni, primul loc de descărcare a bunurilor în România‖.
Această adăugare se referă însă la transportul către alt loc din Comunitate
decât „primul loc de destinaţie a bunurilor în România‖, care este „destinaţia indicată
în documentul de transport sau în orice alt document în baza căruia bunurile sunt
importate în România ori, în absenţa unei astfel de menţiuni, primul loc de
descărcare a bunurilor în România.‖ Prin urmare, dispoziţiile art. 139 alin. (2) Cod
fiscal completate conform Ordonanţei Guvernului nr. 8/2013 vizează un eventual alt
loc de destinaţie ulterior primului loc de destinaţie, ceea ce nu este cazul în speţă.
Astfel, în ceea ce priveşte situaţia din speţă, Curtea reţine că primul loc de
destinaţie este Constanţa sau Bucureşti, iar locul de descărcare este acelaşi. Or,
dispoziţiile art. 139 alin. (2) din Codul fiscal completate conform Ordonanţei
Guvernului nr. 8/2013 ar viza un eventual alt loc de destinaţie ulterior primului loc de
destinaţie (care este Constanţa / Bucureşti), ceea ce nu este cazul în speţă.
Prin urmare, adăugarea operată la articolul 139, alineatul (2) conform
Ordonanţei Guvernului nr. 8/2013 („precum şi cele care decurg din transportul către
alt loc de destinaţie din Comunitate, în cazul în care locul respectiv este cunoscut la
momentul la care intervine faptul generator‖) nu vizează cheltuielile de transport până
la primul loc de destinaţie din România (până la Bucureşti sau Constanţa, în speţa de
faţă), ci cheltuielile de transport „care decurg din transportul către alt loc de destinaţie
din Comunitate‖ – alt loc decât primul loc de destinaţie din România (de la Constanţa
sau de la Bucureşti în alt loc ulterior de destinaţie), în măsura în care acest loc ar fi
fost indicat la momentul efectuării importului, ceea ce nu este cazul în prezenta
speţă.
Astfel fiind, Curtea reţine că modificarea şi completarea art. 139 alin. (2) din
Codul fiscal prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2013, în vigoare cu 1.02.2013, nu
determină un alt efect juridic în speţă raportat la reglementarea din art. 139 alin. (2)
din Codul fiscal care a fost în vigoare anterior acestei modificări, respectiv faţă de
reglementarea din art. 139 din Codul fiscal, astfel cum fusese modificat prin Legea
nr. 343/2006, cu data de 1 ianuarie 2007 şi până la 31.01.2013.
În ceea ce priveşte situaţia din speţă, Curtea reaminteşte că primul loc de
destinaţie este Constanţa sau Bucureşti, iar locul de descărcare este acelaşi.
Curtea reaminteşte, totodată că, potrivit art. 139 alin. (2) din Codul fiscal, baza
de impozitare (în materia de TVA) pentru importul de bunuri „cuprinde cheltuielile
accesorii, precum comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare, care
intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România‖, respectiv până la
„primul loc de descărcare a bunurilor în România‖ în speţa de faţă – adică până la
Pagină 20 din 66
Bucureşti sau Constanţa, în condiţiile în care nu este specificat un alt loc de
destinaţie a mărfurilor.
În opinia Curţii, aceste cheltuieli se referă la costurile inerente importului de
bunuri, fără de care nu s-ar putea finaliza operaţiunea de import, dat fiind caracterul
accesoriu al acestor cheltuieli în raport cu importul de bunuri. Prin urmare, contrar
celor susţinute cu alt prilej, Curtea reţine că sunt incluse în această categorie şi
cheltuielile de transport anterioare efectuării operaţiunilor vamale la import – cum
sunt cele aferente descărcării bunurilor de pe navă şi prezentării acestora la locul de
efectuare a formalităţilor vamale – întrucât importul nu poate fi considerat finalizat
decât la momentul finalizării formalităţilor vamale de import.
În acest sens, Curtea apreciază că prestaţiile portuare legate de descărcarea
bunurilor importate de reclamantă şi de prezentarea acestor bunuri în vederea
efectuării operaţiunilor vamale de import definitiv sunt accesorii importului în cauză,
astfel încât se impune includerea acestora în baza de impozitare (în materia de TVA)
pentru importul de bunuri.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei – care a invocat comunicarea
primită de la casa de expediţii G. W., care a arătat că THC este o taxă portuară care
cuprinde o multitudine de servicii înainte şi după efectuarea declaraţiei vamale (de
exemplu, preluarea containerelor pline din terminal şi încărcarea acestora pe auto,
plus preluarea containerelor goale de pe auto şi stivuirea containerului gol în
terminal, taxe de documentaţie şi eliberare, taxa curăţare container, taxa facturare,
taxa avizare etc.), iar singura în măsură să defalce şi să dea explicaţii despre
această taxă THC este societatea care administrează Portul Constanţa şi, pe cale de
consecinţă, aceasta este cea care poarta întreaga responsabilitate pentru modul de
facturare, cu sau fără TVA – Curtea subliniază că modul de facturare a unor prestaţii
de către anumiţi operatori economici nu poate influenţa regimul juridic al TVA, care
este stabilit prin dispoziţiile legale indicate mai sus. Totodată, chiar dacă reclamanta
invocă faptul că o parte din prestaţiile facturate cu TVA de casa de expediţii G.W.
vizează operaţiuni economice efectuate după finalizarea formalităţilor vamale, Curtea
subliniază că din adresa respectivă nu rezultă care ar fi valoarea acestor operaţiuni
ulterioare, distinctă de aceea a operaţiunilor efectuate anterior întocmirii formalităţilor
vamale, astfel încât nu se poate determina o altă valoare a facturii, respectiv a TVA
aferentă facturii, decât cea globală, menţionată în factură. Acest mod de operare
defectuos nu poate determina diminuarea obligaţiilor fiscale, în condiţiile în care
Curtea a reţinut că prestaţiile respective sunt accesorii importului şi se impunea
includerea acestora în baza de impozitare (în materia de TVA) pentru importul de
bunuri, revenind reclamantei dovada valorii prestaţiilor portuare care au fost
efectuate după finalizarea formalităţilor vamale.
Cu privire la susţinerile reclamantei – conform cărora Direcţia Vamală Timiş,
practic contestă modul în care se efectuează importurile în Portul Constanţa, iar
aceasta este o situaţie care trebuie rezolvată între birourile vamale, legea trebuind
aplicată unitar la nivel naţional, fiind de conceput ca agentul economic să fie făcut
responsabil de interpretarea diferită a legii în Portul Constanţa şi respectiv Direcţia
Vamală Timişoara – Curtea observă că răspunderea pentru stabilirea corectă a
Pagină 21 din 66
valorii în vamă revine importatorului, respectiv comisionarului vamal, iar nu organelor
vamale, care au numai competenţa de a verifica documentele de import, iar această
verificare nu împiedică efectuarea unui control vamal ulterior, înăuntrul termenului de
prescripţie a obligaţiilor vamale. În speţă nu se pune problema unei divergenţe între
modul de interpretare a legii de către birourile vamale, întrucât nu rezultă din speţă
că Biroul Vamal Constanţa Sud şi-a exprimat opinia în sensul că nu ar trebui incluse
în baza de impozitare (în materia de TVA) pentru importul de bunuri prestaţiile
portuare legate de descărcarea bunurilor importate de reclamantă şi de prezentarea
acestor bunuri în vederea efectuării operaţiunilor vamale de import definitiv. Prin
urmare, nu se poate reţine că autoritatea pârâtă a exprimat o altă opinie decât Biroul
Vamal Constanţa Sud în ceea ce priveşte includerea sau nu a prestaţiilor portuare
respective în baza de impozitare (în materia de TVA). Eventuala divergenţă de
interpretare intervine între autoritatea pârâtă şi agenţii economici care au prestat
reclamantei acele servicii şi care le-au facturat cu TVA în regim obişnuit (deşi erau
servicii scutite de la TVA sub condiţia includerii valorii lor în baza de impozitare
pentru import), iar această divergenţă a fost soluţionată de instanţă prin raportare la
reglementările legale, astfel cum s-a arătat anterior.
În ceea ce priveşte constrângerea reclamantei de a plăti facturile cu TVA, aşa
cum au fost emise de respectivii operatori economici, Curtea subliniază că acest
argument nu este de natură a influenţa modul de aplicare a dispoziţiilor legale în
materie fiscală, obligaţiile fiscale ale reclamantei stabilindu-se în raport cu
reglementările legale, iar nu în funcţie de comportamentul unor agenţi economici.
Astfel după s-a arătat mai sus, prestaţiile portuare aferente descărcării bunurilor de
pe navă şi prezentării acestora la locul de efectuare a formalităţilor vamale sunt
operaţiunii accesorii importului, fiind scutite de taxa pe valoare adăugată în baza
prevederilor art.143 alin. (1) lit. d) din Codul Fiscal, conform cărora sunt scutite de
TVA „...prestările de servicii, inclusiv transportul şi serviciile accesorii transportului,
altele decât cele prevăzute la art. 141, dacă acestea sunt direct legate de importul de
bunuri şi valoarea acestora este inclusă în baza de impozitare a bunurilor importate
potrivit art. 139.‖. din punct de vedere al regimului juridic al TVA, nu are relevanţă
faptul că prestatorul serviciilor respective le-a facturat în mod eronat cu TVA,
reclamanta având dreptul de a solicita restituirea sumelor plătite în plus prestatorului
serviciilor cu titlul de TVA. Curtea admite că această modalitate de recuperare a
sumelor plătite în mod eronat de către reclamantă – ca urmare a facturării greşite cu
TVA a facturilor de către partenerii comerciali ai reclamantei – poate determina
neînţelegeri între reclamantă şi respectivii agenţi economici, inclusiv necesitatea
declanşării unor litigii judiciare în vederea recuperării sumelor respective. Cu toate
acestea, Curtea subliniază că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate anterior, plata
către un agent economic a unei facturi în care s-a menţionat în mod eronat şi TVA nu
dă dreptul beneficiarului serviciului de a recupera el însuşi respectiva sumă de la
organele fiscale şi nici nu îl exonerează pe acesta de la plata taxei pe valoarea
adăugată datorată pentru importul de bunuri către autoritatea vamală.
De asemenea, Curtea subliniază că aceasta este şi opinia exprimată în
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Pagină 22 din 66
Astfel, în interpretarea Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie
2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, Curtea Europeană de
Justiţie a statuat – în hotărârea din 17 ianuarie 2013 în cauza LVK – 56 EOOD – că
„dreptul de deducere a TVA-ului facturat este legat, ca regulă generală, de realizarea
efectivă a unei operaţiuni impozabile (a se vedea Hotărârea din 26 mai 2005, António
Jorge, C-536/03, Rec., p. I-4463, punctele 24 şi 25), iar exercitarea acestui drept nu
include TVA-ul datorat, în temeiul articolului 203 din această directivă, exclusiv
datorită faptului că este menţionat pe factură (a se vedea în special Hotărârea din 13
decembrie 1989, Genius, C-342/87, Rec., p. 4227, punctele 13 şi 19, precum şi
Hotărârea din 15 martie 2007, Reemtsma Cigarettenfabriken, C-35/05, Rep.,
p. I-2425, punctul 23)‖.
Făcând trimitere la Hotărârea din 15 martie 2007, Reemtsma
Cigarettenfabriken, C-35/05 – prin care Curtea Europeană de Justiţie a interpretat
dispoziţiile din a şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind
armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri –
sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, şi din a
opta directivă 79/1072/CEE a Consiliului din 6 decembrie 1979 privind armonizarea
legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – Sisteme de
restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite
pe teritoriul ţării (JO L 331, p. 11, Ediţie specială, 09/vol. 1, p. 34) – Curtea
reaminteşte că prin această hotărâre s-a reţinut că „principiile neutralităţii, efectivităţii
şi nediscriminării nu se opun unei legislaţii naţionale conform căreia numai furnizorul
poate solicita autorităţilor fiscale restituirea sumelor plătite cu titlu de taxă pe
valoarea adăugată fără să fie datorate, iar persoana căreia i-au fost prestate
serviciile poate exercita o acţiune de drept civil în restituirea plăţii nedatorate
împotriva acestui furnizor‖.
În cauza considerentele hotărârii din 15 martie 2007, Reemtsma
Cigarettenfabriken, C-35/05, Curtea Europeană de Justiţie a reţinut următoarele:
„37 Trebuie să se sublinieze în această privinţă că, în absenţa unei
reglementări comunitare în materie de cereri de restituire a taxelor, sistemul juridic
intern al fiecărui stat membru este cel care trebuie să prevadă condiţiile în care
aceste cereri pot fi efectuate, aceste condiţii trebuind să respecte principiile
echivalenţei şi efectivităţii, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puţin favorabile
decât cele referitoare la solicitări similare întemeiate pe dispoziţii de drept intern şi
nici organizate astfel încât să facă practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite
de ordinea juridică comunitară (a se vedea în special hotărârea din 17 iunie 2004,
Recheio – Cash & Carry, C-30/02, Rec., p. I-6051, punctul 17, şi hotărârea din 6
octombrie 2005, MyTravel, C-291/03, Rec., p. I-8477, punctul 17).
38 Trebuie amintit de asemenea că a şasea directivă nu prevede nicio
dispoziţie referitoare la regularizarea de către emitentul facturii a TVA-ului facturat
nelegal. A şasea directivă defineşte, la articolul 20, numai condiţiile care trebuie
îndeplinite pentru ca deducerea taxelor impuse anterior să poată fi regularizată la
nivelul beneficiarului livrării de bunuri sau prestării de servicii. În aceste condiţii,
statele membre sunt, în principiu, cele care trebuie să determine condiţiile în care
Pagină 23 din 66
TVA-ul facturat fără să fie datorat poate fi regularizat (a se vedea hotărârea
Schmeink & Cofreth şi Strobel, citată anterior, punctele 48 şi 49).
39 Având în vedere jurisprudenţa amintită la cele două puncte precedente,
trebuie să se admită că, în principiu, un sistem precum cel în discuţie în acţiunea
principală, în care, pe de o parte, furnizorul care a plătit TVA-ul din greşeală
autorităţilor fiscale poate cere restituirea acesteia, iar pe de altă parte, persoana
căreia i-au fost prestate servicii poate exercita o acţiune de drept civil în restituirea
plăţii nedatorate împotriva acestui furnizor, respectă principiile neutralităţii şi
efectivităţii. Într-adevăr, un astfel de sistem îi permite persoanei căreia i-au fost
prestate serviciile, care a suportat sarcina taxei facturate din greşeală, să obţină
restituirea sumelor plătite fără să fie datorate.
40 Trebuie amintit în plus că, potrivit unei jurisprudenţe constante, în absenţa
unei reglementări comunitare în materie, modalităţile procedurale destinate să
asigure protejarea drepturilor pe care le au justiţiabilii în temeiul dreptului comunitar
sunt stabilite de ordinea juridică internă a fiecărui stat membru în temeiul principiului
autonomiei procedurale a statelor membre (a se vedea în special hotărârea din 16
mai 2000, Preston şi alţii, C-78/98, Rec., p. I-3201, punctul 31, precum şi hotărârile
din 19 septembrie 2006, i-21 Germany şi Arcor, C-392/04 şi C-422/04, Rec.,
p. I-8559, punctul 57).
41 În această privinţă, aşa cum în mod întemeiat arată Comisia, dacă
restituirea TVA-ului devine imposibilă sau excesiv de dificilă, în special în caz de
insolvabilitate a furnizorului, principiile respective pot impune ca persoana căreia i-au
fost prestate serviciile să îşi poată îndrepta cererea de restituire direct împotriva
autorităţilor fiscale. Astfel, statele membre trebuie să prevadă instrumentele şi
modalităţile procedurale necesare pentru a permite persoanei căreia i-au fost
prestate serviciile să recupereze taxa facturată fără să fie datorată, în vederea
respectării principiului efectivităţii.
42 Trebuie, aşadar, să se răspundă la a doua parte a celei de a doua întrebări
că principiile neutralităţii, efectivităţii şi nediscriminării nu se opun unei legislaţii
naţionale, precum cea în discuţie în acţiunea principală, potrivit căreia numai
furnizorul poate solicita autorităţilor fiscale restituirea sumelor plătite cu titlu de TVA
fără să fie datorate, iar persoana căreia i-au fost prestate serviciile poate exercita o
acţiune de drept civil în restituirea plăţii nedatorate împotriva acestui furnizor. Totuşi,
în cazul în care restituirea TVA-ului devine imposibilă sau excesiv de dificilă, statele
membre trebuie să prevadă instrumentele necesare pentru a permite persoanei
căreia i-au fost prestate serviciile să recupereze taxa facturată fără să fie datorată, în
vederea respectării principiului efectivităţii.
43 În al treilea rând, instanţa de trimitere solicită Curţii să stabilească dacă
principiile echivalenţei şi nediscriminării se opun unei legislaţii naţionale, precum cea
în discuţie în acţiunea principală, care permite persoanei căreia i-au fost prestate
serviciile să acţioneze numai împotriva furnizorului, şi nu şi a autorităţilor fiscale, cu
toate că există, în sistemul naţional de impozitare directă, un caz în care, în ipoteza
unei perceperi nedatorate, atât persoana însărcinată cu colectarea impozitului, cât şi
cea care datorează impozitul pot acţiona împotriva autorităţilor respective.
Pagină 24 din 66
44 În această privinţă, este suficient să se constate că, potrivit unei
jurisprudenţe constante a Curţii, interzicerea discriminării nu este decât o formă
specifică a principiului general al egalităţii în dreptul comunitar, care impune ca
situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit şi ca situaţii diferite să nu fie tratate
în acelaşi mod, cu excepţia cazului în care un astfel de tratament este justificat în
mod obiectiv (a se vedea în special hotărârea din 18 mai 1994, Codorniu/Consiliul,
C-309/89, Rec., p. I-1853, punctul 26, şi hotărârea din 17 iulie 1997, Naţional
Farmers’ Union şi alţii, C-354/95, Rec., p. I-4559, punctul 61).
45 În speţă, sistemul de impozitare directă, în ansamblul său, nu are legătură
cu cel privind TVA-ul. Reiese că legislaţia naţională în materie de impozitare directă
nu poate afecta răspunsul dat la partea a doua a celei de a doua întrebări‖.
În ceea ce priveşte dubla impunere – care rezultă din plata TVA atât la
operatorii economici pentru prestaţiile portuare, cât şi ca urmare a controlului efectuat
de autoritatea pârâtă – Curtea subliniază că dubla impunere este interzisă în ceea ce
priveşte veniturile susceptibile a fi impozitate în state diferite, iar nu ca un principiu
general al dreptului fiscal, astfel încât nu se poate reţine o interdicţie cu caracter
general în acest sens.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a reţinut că în mod corect s-a
stabilit că prestaţiile portuare aferente descărcării bunurilor de pe navă şi prezentării
acestora la locul de efectuare a formalităţilor vamale sunt accesorii importului în
cauză, astfel încât se impune includerea acestora în baza de impozitare (în materia
de TVA) pentru importul de bunuri, astfel încât reclamanta datora TVA organelor
vamale pentru aceste prestaţii.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a reţinut că în mod corect au
fost stabilite obligaţiile fiscale în sarcina reclamantei prin actul administrativ-fiscal
contestat.
În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia Tribunalului Timiş este temeinică şi
legală, recursul formulat de reclamanta SC P.S.C. SRL împotriva sentinţei civile nr.
1246/PI/30.09.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 3252/30/2015 a fost
respinge ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă.
4. Calitate procesuala activa
- Legea nr. 207/2001 privind Codul de procedură fiscală : art. 17 alin. (4)
- Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001
Este adevărat că Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara colectează taxele şi
impozitele cuvenite Municipiului Timişoara, care este subiect de drept fiscal, dar chiar
din Hotărârea Consiliul Local al Municipiului Timişoara nr. 125/24.04.2007 – privind
înfiinţarea Serviciului public cu personalitate juridică - Direcţia Fiscala a Municipiului
Timişoara aflat în subordinea Primarului Municipiului Timişoara – rezultă că Direcţia
Fiscală a Municipiului Timişoara are personalitate juridică, deci este subiect distinct
de drepturi în raport cu Municipiul Timişoara, chiar dacă se află în subordinea
Consiliului Local al Municipiului Timişoara.
Pagină 25 din 66
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 853 din 22 martie 2016, dr. D.D.-P.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispoziţiilor art.
499 din noul Cod de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, Curtea de
Apel constată următoarele:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea constată că în prezenta cauză,
reclamanta SC S. A. SRL a chemat în judecată pârâţii Direcţia Fiscală a Municipiului
Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, solicitând:
- anularea Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în cazul
persoanelor juridice, nr. 6884/04.02.2015, emisă de pârâtă sub număr matricol
11874, comunicată nouă în data de 1^3.02.2015, privind impozitul pentru
apartamentele nr. 1, 2, 4, 6, 7, 9, 10, 11, 12, 13 şi pentru SAD nr. 14, 15, 16, din
imobilul situat în Timişoara, înscrise în C.F. nr. 4-U11 Timişoara, C.F. nr. 4-U2
Timişoara, C.F. nr. 4-U6 Timişoara, C.F. nr. 4-U12 Timişoara, C.F. nr. 4-U13
Timişoara, C.F. nr. 4-U14 Timişoara, C.F. nr. 4-U10 Timişoara, C.F. nr. 4-U15
Timişoara, C.F. nr. 4-U16 Timişoara, C.F. nr. 4-U4 Timişoara, C.F. nr. 4-U8
Timişoara şi pentru terenul aferent acestora, precum şi
- anularea Deciziei nr. 112/30.04.2015, comunicată în 07.05.2015, privind
suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei înregistrată sub nr. E22015-
007602/17.03.2015, împotriva Deciziei de impunere nr. 6884/18.02.2015,
- obligarea autorităţilor pârâte la cheltuieli de judecată.
Reclamanta apreciază că sunt nelegale, atât decizia de impunere, cât şi cea
de suspendare a soluţionării contestaţiei noastre, întrucât imobilul din Timişoara, P-ţa
Unirii nr. 13, în care sunt situate apartamentele şi spaţiul cu altă destinaţie în discuţie
este monument istoric figurând sub codul TM-II-s-A-06095 (poziţia 60), în Lista
monumentelor istorice 2004, aprobată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Această împrejurare se confirmă prin analiza Listei monumentelor istorice, dar şi prin
amplasarea plăcuţei de semnalizare a monumentului istoric, de către reprezentanţii
Primăriei Municipiului Timişoara, pe faţada imobilului, cu menţionarea codul TM-II-s-
A-06095, din Lista monumentelor istorice.
Reclamanta precizează că apartamentele şi spaţiul cu altă destinaţie în
discuţie nu sunt folosite pentru activităţi economice, deoarece nu sunt renovate în
interior, nu pot fi folosite în niciun scop, nu beneficiază de utilităţi, fiind debranşate de
la încălzire, iar la ENEL nu se plăteşte decât contravaloarea taxei radio/TV, facturată
pe seama noastră, deşi nu există nici aparate de radio, nici TV în aceste spaţii.
Mai mult, reclamanta indică faptul că potrivit art. 250 alin. (1) pct. 2 din Codul
fiscal, nu se datorează impozit, prin efectul legii, pentru clădirile care, potrivit legii,
sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectura sau arheologice, muzee ori case
memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu
excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice. Totodată,
precizează că şi art. 41 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 prevede că proprietarii
imobilelor monumente istorice, definite potrivit art. 3 lit. a) din aceeaşi lege, sunt
Pagină 26 din 66
scutiţi în totalitate de plata impozitului pe clădiri, cu excepţia spaţiilor în care se
desfăşoară activităţi economice sau comerciale.
Instanţa de fond:
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul
Municipiului Timişoara.
- a respins excepţia inadmisibilităţii.
- a admis acţiunea formulată reclamantei.
- a dispus anularea Deciziei de impunere nr. 6884/04.02.2015 şi a Deciziei nr.
112/30.04.2015.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului
Timişoara, instanţa de fond a reţinut că „pârâtul Primarul Municipiului Timişoara a
invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia întemeiată, întrucât
obiectul prezentei cauze îl reprezintă contestarea unor impozite şi taxe locale, astfel
că doar Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara are calitate procesuală pasivă, sens
în care va fi admisă excepţia‖.
Cu privire la fondul litigiului, instanţa de fond a reţinut că reclamanta este
scutită de plata impozitului pe clădire, având în vedere că apartamentele respective
fac parte dintr-o clădire situată într-un sit istoric aflat pe lista monumentelor istorice
tribunalul reţine că reclamanta este scutită de plata impozitului pe clădire.
Conform instanţei de fond, susţinerea potrivit căreia nu este suficientă
apartenenţa la situl menţionat şi că prin urmare ar fi necesară, potrivit dispoziţiilor
art.250 alin.(1) pct. 2 din Codul fiscal coroborate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr.
422/2001, menţionarea în mod expres şi individualizat a clădirii în lista menţionată,
separat de situl din care face parte, este neîntemeiată. Şi aceasta întrucât, potrivit
dispoziţiilor art. 3 lit. c) din Legea nr. 422/2001, constituie monumente istorice siturile,
definite de acelaşi text ca fiind terenurile delimitate topografic şi cuprinzând acele
creaţii umane, mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural,
urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau
al peisajului cultural.
Prin urmare – a arătat instanţa de fond – Legea nr. 422/2001 nu defineşte situl
ca fiind exclusiv un teren, ci tot ansamblu de creaţii umane arhitecturale, creaţii care
includ orice construcţie, inclusiv cele de natura imobilului pentru care se contestă
impozitarea în speţa de faţă.
De altfel, această concluzie este susţinută şi de împrejurarea că imobilul din
Timişoara, este monument istoric figurând sub codul TM-II-S-A-06095 aprobată de
Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Mai mult, a arătat instanţa de fond, prin hotărâri judecătoreşti definitive s-a
statuat că pentru apartamente din imobilul situat în Timişoara, deci acelaşi imobil în
care şi reclamanta deţine apartamente, nu se datorează impozit pe clădiri, fiind
incidente dispoziţiile art. 250 alin.(1) din Codul fiscal.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Municipiul Timişoara, prin Direcţia
Fiscală a Municipiului Timişoara, cererea fiind semnată de conducătorul Direcţiei
Fiscale a Municipiului Timişoara.
Pagină 27 din 66
Prin întâmpinare, reclamanta SC S.A. SRL a invocat excepţia tardivităţii
recursului şi excepţia lipsei calităţii procesuale a recurentului Municipiului Timişoara,
care nu a fost parte în proces.
Având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă,
care prevede că „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură,
precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de
probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei‖, Curtea urmează să examineze cu
prioritate excepţiile procesuale invocate în cauză, începând cu excepţia tardivităţii
depunerii contestaţiei – invocată din oficiu de Curtea, prin încheierea de repunere pe
rol a cauzei – întrucât la originea invocării celorlalte excepţii stă tocmai întâmpinarea
depusă de reclamantă.
Examinând excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării la recurs, Curtea
constată că reclamantei i s-a pus în vedere să depună întâmpinare cu cel mai târziu
5 zile înainte de termenul de judecată, reclamanta depunând întâmpinarea la
21.01.2016 (prin e-mail, după cum rezultă din adresa de la dosar), termenul de
judecată fiind stabilit la 26.01.2016.
Curtea aminteşte că, potrivit art. 181 alin. (1) punctul 2 din noul Cod de
procedură civilă, „termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se
calculează după cum urmează:
2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe
să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte‖.
Întrucât termenul regresiv de 5 zile se calculează conform art. 181 alin. (1)
punctul 2 din noul Cod de procedură civilă, rezultă că nu intră în calcul ziua când
începe să curgă – de marţi, 26 ianuarie – şi nici ziua în care se împlineşte, cele cinci
zile ale termenului fiind 25, 24, 23, 22 şi 21 ianuarie. Cum ziua de 21 ianuarie nu
intră în calcul – fiind ziua în care se împlineşte termenul regresiv de 5 zile, rezultă că
ultima zi în care se putea depune întâmpinarea era de 20.01.2016.
Cum reclamanta a depus întâmpinarea la 21.01.2016, Curtea reţine că
aceasta este decăzută din dreptul de a depune întâmpinare la recursul declarat de
Municipiul Timişoara, conform art. 208 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă, text
potrivit căruia „nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage
decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în
afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel‖.
Raportat la această reglementare, Curtea reţine că reclamanta nu mai poate
invoca excepţii procesuale care nu sunt de ordine publică.
Pe de altă parte, Curtea observă că reclamanta a invocat două excepţii de
ordine publică, şi anume excepţia tardivităţii recursului şi excepţia lipsei calităţii
procesuale a Municipiului Timişoara, care nu a fost parte în proces.
Or, Curtea constată că aceste excepţii sunt de ordine publică, ele vizând
încălcarea regulilor care guvernează modul de declarare a recursului şi sfera
persoanelor care pot exercita această cale de atac.
Prin urmare, raportat la art. 208 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă,
reclamanta – deşi decăzută din dreptul de a depune întâmpinare – are dreptul de a
invoca excepţia tardivităţii recursului şi excepţia lipsei calităţii procesuale a
Pagină 28 din 66
recurentului Municipiului Timişoara, care nu a fost parte în proces, Curtea urmând a
examina temeinicia acestor excepţii.
Examinând excepţia tardivităţii recursului declarat de Municipiul Timişoara,
Curtea observă că Municipiul Timişoara nu a fost parte în judecata derulată la
instanţa de fond. Reclamanta a chemat în judecată Direcţia Fiscală a Municipiului
Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, iar instanţa de fond a admis excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului Timişoara.
Or, primarul este o autoritate publică distinctă de unitatea administrativ-
teritorială pe care o reprezintă, având şi alte atribuţii decât cele de autoritate
executivă a unităţii administrativ-teritoriale.
În această privinţă, Curtea subliniază că primarul este, într-adevăr,
reprezentantul unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr.
215/2001, dar chiar această reglementare confirmă că primarul este o autoritate
publică, distinctă de unitatea administrativ-teritorială al cărei reprezentant este, legea
conferindu-i atribuţiile legate de gestionarea activităţii unităţii administrativ-teritoriale,
dar şi atribuţii speciale, care nu au legătură directă cu această activitate, cum sunt –
de pildă – cele privind organizarea alegerilor locale, sau de constatarea sau
sancţionarea unor contravenţii.
Prin urmare, nu se poate reţine că atribuţiile primarului sunt exclusiv cele
legate de administrarea unităţii administrativ-teritoriale sau de reprezentare a
acesteia, după cum nu se poate reţine că primarul se confundă cu unitatea
administrativ-teritorială, fiind numai autoritatea executivă a acesteia.
Prin urmare, Municipiul Timişoara nu se confundă cu Primarul Municipiului
Timişoara.
Raportat la această situaţie, nu se poate reţine că pentru Municipiul Timişoara
a început să curgă termenul de recurs de la data comunicării recursului către
Primarul Municipiului Timişoara, respectiv din 11.11.2015, conform dovezii de
înmânare ataşată la dosarul Tribunalul Timiş.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite că termenul de recurs pentru
Municipiul Timişoara a început să curgă din 11.11.2015, când a fost comunicată
hotărârea către Primarul Municipiului Timişoara, Curtea reţine că termenul de
împlinea la 26.11.2015, adică exact în ziua în care s-a declarat recursul de către
Municipiul Timişoara, conform ştampilei aplicate pe cererea de recurs (dosar Curtea
de Apel Timişoara), având în vedere că termenul de recurs se calculează conform
art. 181 alin. (1) punctul 2 din noul Cod de procedură civilă, conform căruia
„termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum
urmează:
2. când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe
să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte‖.
Întrucât nu intră în calcul ziua când începe să curgă – 11.11.2015 – şi nici ziua
în care se împlineşte – 26.11.2015 – rezultă că ultima zi a termenului de recurs era
27.11.2015.
Astfel fiind, Curtea reţine că recursul promovat de Municipiul Timişoara la
26.11.2015 a fost declarat înăuntrul termenului legal, care nu a început să curgă
Pagină 29 din 66
pentru Municipiul Timişoara, de vreme ce acestuia nu i s-a comunicat hotărârea,
nefiind parte la judecata în primă instanţă.
În consecinţă, Curtea va respinge excepţia tardivităţii recursului, ca fiind
neîntemeiată.
Examinând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului Municipiul
Timişoara, Curtea reţine că recurentul Municipiul Timişoara nu a fost parte în litigiul
soluţionat prin sentinţa civilă recurată.
Reclamanta nu a chemat în judecată recurentul Municipiul Timişoara, iar
această persoană juridică nu a fost obligată prin sentinţa civilă recurată la vreo
prestaţie sau la emiterea unui act.
Chiar dacă s-ar admite că Municipiul Timişoara se confundă cu Primarul
Municipiului Timişoara, care a fost chemat în judecată, Curtea observă că – în
măsura în care instanţa de fond a admis existenţa unei distincţii între Primarul
Municipiului Timişoara şi pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara – aceeaşi
distincţie trebuie să se facă şi între pârâta Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara şi
Municipiul Timişoara. Or, prin sentinţa civilă recurată nu a fost obligat Primarul
Municipiului Timişoara la vreo contraprestaţie faţă de reclamantă şi nici nu s-a anulat
un act emis de Primarul Municipiului Timişoara.
Dată fiind această situaţie, Curtea reţine că nici Municipiul Timişoara şi nici
Primarul Municipiului Timişoara nu au fost obligaţi, prin hotărârea recurată, la vreo
contraprestaţie faţă de reclamantă şi nici nu s-a anulat un act emis de aceste entităţi.
Prin urmare, chiar dacă s-ar admite că Municipiul Timişoara se confundă cu
Primarul Municipiului Timişoara, care a fost chemat în judecată, un recurs promovat
de această parte ar fi lipsit de interes procesual.
Cu toate acestea, Curtea subliniază că Municipiul Timişoara nu se confundă
cu Primarul Municipiului Timişoara.
După cum s-a arătat şi anterior, primarul este o autoritate publică distinctă de
unitatea administrativ-teritorială pe care o reprezintă, având şi alte atribuţii decât cele
de autoritate executivă a unităţii administrativ-teritoriale.
În această privinţă, Curtea subliniază încă o dată că primarul este, într-adevăr,
reprezentantul unităţii administrativ-teritoriale, conform art. 62 alin. (1) din Legea nr.
215/2001, dar chiar această reglementare confirmă că primarul este o autoritate
publică, distinctă de unitatea administrativ-teritorială al cărei reprezentant este, legea
conferindu-i atribuţiile legate de gestionarea activităţii unităţii administrativ-teritoriale,
dar şi atribuţii speciale, care nu au legătură directă cu această activitate, cum sunt –
de pildă – cele privind organizarea alegerilor locale, sau de constatarea sau
sancţionarea unor contravenţii.
Prin urmare, nu se poate reţine că atribuţiile primarului sunt exclusiv cele
legate de administrarea unităţii administrativ-teritoriale sau de reprezentare a
acesteia, după cum nu se poate reţine că primarul se confundă cu unitatea
administrativ-teritorială, fiind numai autoritatea executivă a acesteia.
Prin urmare, Municipiul Timişoara nu se confundă cu Primarul Municipiului
Timişoara.
Pagină 30 din 66
În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la faptul că unitatea administrativ-
teritorială este subiect al raportului juridic fiscal, conform art. 17 alin. (4) Cod de
Procedură Fiscală şi art. 23 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,
Curtea observă că acestea nu sunt pertinente în cauză, raportat la situaţia creată prin
Hotărârea Consiliul Local al Municipiului Timişoara nr. 125/24.04.2007 – privind
înfiinţarea Serviciului public cu personalitate juridică - Direcţia Fiscala a Municipiului
Timişoara aflat în subordinea Primarului Municipiului Timişoara.
Este adevărat că Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara colectează taxele şi
impozitele cuvenite Municipiului Timişoara, care este subiect de drept fiscal, dar chiar
din Hotărârea Consiliul Local al Municipiului Timişoara nr. 125/24.04.2007 – privind
înfiinţarea Serviciului public cu personalitate juridică - Direcţia Fiscala a Municipiului
Timişoara aflat în subordinea Primarului Municipiului Timişoara – rezultă că Direcţia
Fiscală a Municipiului Timişoara are personalitate juridică, deci este subiect distinct
de drepturi în raport cu Municipiul Timişoara, chiar dacă se află în subordinea
Consiliului Local al Municipiului Timişoara.
În acest sens, Curtea observă că, potrivit art. 1 alin. (1) din Hotărârea Consiliul
Local al Municipiului Timişoara nr. 125/24.04.2007, „se aprobă înfiinţarea Direcţiei
Fiscale a Municipiului Timişoara, serviciu public cu personalitate juridică, aflat sub
autoritatea Primarului Municipiului Timişoara, în conformitate cu Regulamentul de
organizare şi funcţionare cuprins în Anexa nr.1 care face parte integrantă din
prezenta hotărâre‖.
Conform art. 2 din Hotărârea Consiliul Local al Municipiului Timişoara nr.
125/24.04.2007, „Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara are ca obiect de activitate
stabilirea, constatarea, controlul, urmărirea şi încasarea impozitelor şi taxelor locale,
inclusiv a dobânzilor, majorărilor şi a penalităţilor de întârziere, executarea silită a
creanţelor bugetare, soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor
administrative fiscale, consilierea fiscală, în conformitate cu prevederile Codului
fiscal, ale Codului de procedura fiscală şi a celorlalte acte normative în materie,
adoptate de către autorităţile centrale sau locale‖.
Raportat la această reglementare, Curtea reţine că Municipiul Timişoara a
transferat atributele conferite de calitatea de subiect de drept fiscal, conferite de
dispoziţiile art. 17 alin. (4) din Codul de Procedură Fiscală şi art. 23 din Legea
administraţiei publice locale nr. 215/2001, unei alte persoane juridice asupra căreia
deţine controlul, respectiv către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara.
Prin urmare, chiar dacă se reţine că Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara
acţionează pentru şi în numele Municipiului Timişoara, Curtea observă că în toate
litigiile referitoare la anularea unor acte administrativ fiscale emise de Direcţia Fiscală
a Municipiului Timişoara a stat ca parte în proces exclusiv Direcţia Fiscală a
Municipiului Timişoara, iar nu şi Municipiul Timişoara. Întreaga jurisprudenţă depusă
la dosar chiar de către Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara atestă această
realitate, de care s-a folosit chiar şi Primarul Municipiului Timişoara în prezenta
cauză, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive – excepţie admisă de
instanţa de fond, a cărei soluţie nu a fost contestată în cauză.
Pagină 31 din 66
Astfel, din chiar jurisprudenţa postată pe site-ul Direcţiei Fiscale a Municipiului
Timişoara rezultă clar că se face distincţie între Direcţia Fiscală a Municipiului
Timişoara – ca subiect de drepturi şi obligaţii – şi Municipiul Timişoara, ca persoană
juridică ierarhic superioară, după cum rezultă din decizia civilă nr. 7153/18/09/2014,
pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal în
dosar nr. 12381/30/2012, în care s-au reţinut următoarele:
„Prin sentinţa civilă nr.6167/15.10.2013 Tribunalul Timiş a admis excepţia
lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Timişoara, prin
Primar, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind
formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia Uniunea Artiştilor Plastici
- Filiala Timişoara în contradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală A Municipiului
Timişoara, a anulat în parte Dispoziţia nr. 31/16.07.2012 şi Decizia de impunere nr.
10074/17.02.2012, emise de pârâtă, în ce priveşte taxele aferente imobilelor situate
în Timişoara, şi a obligat pârâta la plata sumei de 8,3 lei către reclamantă, cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Având a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond, care
fac de prisos cercetarea, în tot sau în parte, a fondului pricinii, conform art. 248 din
noul Cod de procedură civilă, tribunalul a constatat că este întemeiată excepţia lipsei
calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar.
Astfel, actele administrative a căror anulare se solicită în prezentul litigiu au fost
emise de pârâta Direcţia Fiscală, emitentul actului fiind cel care are calitatea de a sta
în proces în acţiunea în anularea actului, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 554/2004 rep. Cum pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, nu este
emitentul niciunui act contestat în prezentul dosar, în temeiul art. 248 din noul Cod
de procedură civilă, rap. la art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 rep., a admis
excepţia invocată de pârât şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată în
contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă.‖
Întrucât Curtea de Apel Timişoara a confirmat legalitatea acestei soluţii, iar
Direcţia Fiscală a municipiului Timişoara a luat cunoştinţă de această jurisprudenţă,
nu se poate reţine că acest aspect nu era cunoscut reprezentanţilor autorităţii pârâte
recurente.
Având în vedere cele arătate mai sus, recursul Municipiului Timişoara apare
ca fiind formulat de o persoană care nu este parte în litigiu.
Or, conform art. 458 din noul Cod de procedură civilă, „căile de atac pot fi
exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul
în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane‖.
De asemenea, conform art. 478 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă –
aplicabil şi în recurs, conform art. 494 din noul Cod de procedură civilă – „prin apel
nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe‖.
Prin urmare, raportat la aceste dispoziţii legale, nu se poate admite
completarea cadrului procesual în recurs prin introducerea în cauză a unui nou pârât.
Pagină 32 din 66
În acest context, astfel cum s-a arătat anterior, recursul Municipiului Timişoara
apare ca fiind formulat de o persoană care nu este parte în litigiu.
Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive a recurentului Municipiul Timişoara şi a respins, cu această motivare, recursul
formulat de Municipiul Timişoara, prin Direcţia Fiscală a Municipiului Timişoara,
împotriva sentinţei civile nr. 1279/07.10.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar
nr. 3906/30/2015.
5. Definiția „neregulii”, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul
C.E. nr.1083/2006
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor
de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii : art. 176, art. 178, art. 179, art. 188
- Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a
prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor
de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii : art. 8 alin. (2)
- Hotărârea Guvernului nr. 457/2008 privind cadrul instituţional de coordonare şi
de gestionare a instrumentelor structurale: art.324
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea,
constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea
fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora
- Regulamentul C.E. nr.1083/2006: art. 2 pct.7
Cu privire la existenţa unui prejudiciu, în acord cu dispoziţiile art. 2 alin.(1) lit.
c) şi lit. d) din Hotărârea Guvernului nr.759/2007, nerespectarea de către autoritatea
contractantă a obligaţiei de a aduce la îndeplinire prevederile legislaţiei naţionale în
domeniul achiziţiilor publice determină neeligibilitatea cheltuielilor astfel efectuate sau
aplicarea de corecţii financiare conform legislaţiei în vigoare, ceea ce reprezintă o
neregulă, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul C.E. nr.1083/2006, în
art. 2 pct.7.
Aşadar, Curtea reţine că prejudiciul rezultă din caracterul neeligibil al
cheltuielilor efectuate în cuantumul rezultat din obligaţia autorităţii cu competenţe în
gestionarea fondurilor comunitare de aplicare a unor corecţii financiare în cazul în
care se constată nerespectarea legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice.
În ceea ce priveşte proba existenţei unui prejudiciu, Curtea constată că în
jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a decis că obligaţia de a recupera fondurile europene
există în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli fără a fi necesară
dovedirea existenţei unei pagube.
În plus, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a stabilit că şi abaterile care nu au un
impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C.465/10 pct.47şi
Pagină 33 din 66
C-199/03 pct.31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză
rambursarea finanţării.
Susţinerea reclamantei din cererea de chemare în judecată în sensul că
asupra contractului s-a pronunţat anterior A.N.R.M.A.P., în sensul că nu au fost
identificate încălcări ale legislaţiei achiziţiilor publice nu are nici o relevanţă asupra
competenţei pârâtei de a analiza legalitatea atribuirii contractului de către reclamant.
În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art.324 din Hotărârea Guvernului
nr.457/2008, conform cărora în situaţia în care autoritatea de management
consideră că au existat încălcări ale legislaţiei comunitare sau naţionale privind
achiziţiile publice, aceasta stabileşte şi aplică corecţii financiare în condiţiile
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011. În exercitarea atribuţiei astfel
stabilite, autoritatea de management nu este condiţionată în luarea deciziilor de
activităţile desfăşurate de A.N.R.M.A.P. şi U.C.V.A.P. potrivit dispoziţiilor art.322 şi
323.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Sentința civilă nr. 387 din 17 decembrie 2015, dr. D.D-P.
Prin cererea introdusă la Curtea de Apel Timişoara sub nr.1512/59/2015 la
data de 22.09.2015, reclamantul Judeţul Timiş a chemat în judecată pe pârâtul
Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – Direcția pentru
Dezvoltarea Capacității Administrative, solicitând pronunțarea unei hotărâri
judecătorești prin care sa se dispună anularea parțială a Deciziei nr.12/12.06.2015,
respectiv a punctului nr.2 din aceasta, emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și
Administrației Publice, Direcția pentru Dezvoltarea Capacității Administrative, (în
continuare MDRAP – DDCA) dată în soluționarea contestației formulate de Județul
Timiș la Nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. 352
P/12.02.2015; anularea titlului de creanţă subsecvent Deciziei nr.12/12.06.2015,
constând în Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.
1386-P/19.06.2015 a Direcţiei Generale Programe Europene, Direcţia pentru
Dezvoltarea Capacităţii Administrative din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi
Administraţiei Publice, emisă cu încălcarea prevederilor art. 21 alin. (23) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011;
În motivare se arată că în ceea ce priveşte competenţa teritorială a instanţei,
în mod greşit s-a menţionat de către pârâtul MDRAP, la finalul Deciziei
nr.12/12.06.2015, că aceasta poate fi atacată numai la Curtea de Apel Bucureşti.
Potrivit prevederilor art.10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul lasă la
latitudinea reclamantului a opta între instanţa de la domiciliul său sau de la domiciliul
pârâtului. Astfel, „Reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei
de la domiciliul pârâtului."
Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei nu aparţine numai Curţii de
Apel Bucureşti (cea de la sediul pârâtei), cum aceasta a menţionat în Decizie, ci şi
Curţii de Apel Timişoara (de la sediul reclamantei), în funcţie de opţiunea
Pagină 34 din 66
reclamantului. În mod legal instituţia reclamantă a optat pentru soluţionarea cauzei
de către Curtea de Apel Timişoara.
În fapt, se arată că reprezentanţii structurii de control competente din cadrul
Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei au efectuat o verificare la sediul
AM PODCA cu privire la proiectul „Creşterea capacităţii de management printr-o mai
bună comunicare în cadrul Comitetului pentru situaţii de Urgenţă‖, cod SMIS 22693,
AP 1, DMI 1.3, finanţat prin Programul Operaţional „Creşterea Capacităţii
Administrative‖ şi, parţial, din bugetul Judeţului Timiş, în cadrul acestui proiect,
Consiliul Judeţean Timiş a încheiat Contractul de servicii nr. 12982/17.10.2014
privind servicii de studii şi analize, servicii de elaborare program de trening şi
intervenţie în situaţii de urgenţă, şi de software specific în cadrul proiectului
„Creşterea capacităţii de management printr-o mai bună comunicare în cadrul
Comitetului judeţean pentru Situaţii de Urgenţă" - cod SMIS 22693 finanţat prin
Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative.
Ca urmare a acestui control, a fost încheiată Nota de constatare a neregulilor
şi de stabilire a reducerilor procentuale nr. 352 P/12.02.2015, prin care s-a stabilit
corecţia financiară de reducere cu 25% a cheltuielilor aferente Contractului de servicii
nr. 12982/17.10.2014.
Împotriva Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a reducerilor
procentuale nr. 352 P/12.02.2015, Judeţul Timiş a formulat Contestaţie care a fost
soluţionată de MDRAP – DDCA prin Decizia nr.12/12.06.2015, decizie prin care a
fost admis punctul 1 al contestaţiei referitor la încălcarea principiului proporţionalităţii
potrivit art. 178 si art. 179 din Ordonanța de urgență a Guvernului 34/2006 cu
modificările si completările ulterioare, şi a fost respins punctul 2 al acesteia, respectiv
s-a constatat încălcarea art. 178 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
34/2006, prin modalitatea de formulare a cerinţelor de calificare aferente
specialistului dezvoltare programe de training şi s-a dispus emiterea unei noi Note de
constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale care să ţină cont de
motivarea Deciziei nr.12/12.06.2015, punctele 2 şi 3.
Se arata ca cerinţa Autorităţii Contractante, în ceea ce priveşte domeniul de
absolvire a studiilor universitare aferente specialistului dezvoltare programe de
training, a fost formulată cu respectarea Instrucţiunii nr. 1/2013, emise în aplicarea
prevederilor art. 188 alin. (2) lit. d) şi art. 188 alin. (3) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 34/2006.
Se învederează ca cerinţa a fost formulată în corelare directă cu obiectul
contractului, respectiv atribuţiile/responsabilităţile expertului. Având în vedere
obiectul procedurii de achiziţie, şi anume "Elaborare programe de training pentru
prevenţie şi intervenţie în situaţii de urgenţă, servicii de studii şi analize şi achiziţie de
software specific‖, precum şi rolul şi responsabilităţile expertului în cadrul contractului
de prestări servicii se impunea cerinţa privind specializarea expertului de instruire în
domeniul pedagogie şi/sau sociologie. Astfel, reclamantul menționează ca rolul
acestui expert impunea necesitatea instruirii personalului în domeniul realizării de
sondaje de opinie, a graficelor ce reprezintă răspunsurile oamenilor la un chestionar
etc. Studiile în domeniul pedagogiei/sociologiei erau cerinţe minime necesare în
Pagină 35 din 66
vederea realizării contractului prin consolidarea şi dezvoltarea profesionalismului
analizei şi comunicării, îngemănarea cunoaşterii cu modul de implicare a acestei
cunoaşteri în construcţia proiectului, dezvoltarea cât mai sistematică şi critică a
acestui tip de proiect.
Necesitatea acestui expert în cadrul echipei de implementare a contractului nu
poate fi minimizată, acest expert fiind cel responsabil de organizarea, coordonarea şi
supervizarea cursurilor de instruire. De asemenea, se arata ca acesta este
responsabil de întocmirea listelor cursanţilor, planificarea cursurilor, documentarea
lor, supervizarea completitudinii conţinutului şi organizarea efectivă a acestora.
Se mai arată că trebuie avut în vedere faptul că Autoritatea contractantă a
acţionat cu respectarea întrutotul a legislaţiei incidente, fapt confirmat de ANRMAP
de jure prin aplicarea Art. 331 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006):
(1)Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice
evaluează, înainte de transmiterea spre publicare a invitaţiei de participare/anunţului
de participare, conformitatea cu legislaţia aplicabilă în domeniul achiziţiilor publice a
documentaţiei de atribuire aferente contractelor de achiziţie publică care intră sub
incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, fără ca această evaluare să
aibă în vedere caietul de sarcini sau documentaţia descriptivă, după caz.
(2)în termen de maximum 10 zile de la data primirii documentaţiei în SEAP,
Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice:
a)emite autorităţii contractante acceptul în vederea Iniţierii procedurii de
atribuire; sau
b)informează autoritatea contractantă asupra neconformităţilor constatate la
nivelul documentaţiei de atribuire şi a motivului pentru care acestea nu sunt în
concordanţă cu prevederile legale privind achiziţiile publice.
(21)Documentaţia de atribuire retransmisă de autoritatea contractantă ca
urmare a incidenţei prevederilor alin. (2) lit. b) este evaluată de către Autoritatea
Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice în termen de
maximum 3 zile de la data repostării acesteia în SEAP."
Se menţionează de asemenea că de la publicarea anunţului de participare pe
SEAP procedura a fost monitorizată şi verificată de UCVAP/CVAP care a luat la
cunoştinţă şi a verificat documentaţia de atribuire, toate solicitările de clarificări şi
răspunsurile la acestea ale autorităţii contractante, şi a participat împreună cu
comisia de evaluare la toate fazele evaluării ofertelor, semnând pe procesele verbale
de evaluare şi pe raportul de atribuire cu menţiunea „fără observaţii‖. Dacă pe
parcursul exercitării atribuţiilor, reprezentanţii UCVAP/CVAP ar fi constatat nereguli
sau abateri de la legislaţia în vigoare, ar fi sesizat autoritatea contractantă pe baza
unor note de constatare.
Orice operator economic care se simţea lezat, putea uza de dreptul instituit
prin art. 2562 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, cu modificările şi
completările ulterioare în vederea anulării actului şi/sau recunoaşterii dreptului pretins
ori a interesului legitim.
Faptul că Autoritatea Contractantă nu a primit nicio contestaţie care să vizeze
Documentaţia de Atribuire reprezintă o confirmare în plus, atât asupra faptului că
Pagină 36 din 66
procedura de atribuire respecta atât principiile care guvernează domeniul achiziţiilor
publice statuate în art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului 34/2006 cu
modificările şi completările ulterioare, prevederile art. 178, respectiv 179 din acelaşi
act normativ, cât şi asupra faptului că, în fapt, nu au existat operatori economici
lezaţi.
Mai mult, se arata ca prin fişa de date a achiziţiei a fost solicitat un număr
minim de 6 experţi în diverse domenii, pentru îndeplinirea contractului, fără a fi limitat
numărul acestora.
Se mai susţine că împotriva Notei iniţiale de constatare a neregulilor nr.
352/P/12.02.2015, Judeţul Timiş a formulat contestaţie care a fost soluţionată prin
Decizia nr.12 din 12.06.2015 a MDRAP-DDCA prin care s-a dispus desfiinţarea
acestei note de constatare şi emiterea altei note conform motivărilor din Decizia
nr.12/12.06.2015. Astfel, a fost emisă Nota de constatare nr. 1386-P din data de
19.06.2015. După cum se poate observa, de la data finalizării activităţii de verificare
până la data emiterii Notei de constatare nr. 1386-P, au trecut mai mult de 90 de zile,
termen prevăzut în mod expres în art. 21 alin. (23) din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 66/2011.
Rezultă faptul că Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerii
procentuale nr. 1386-P/19.06.2015 a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 21
alin.(23) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, potrivit cărora
"Termenul maxim de efectuare a verificării si de emitere a proceselor-verbale de
constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare este de 90 de zile de la
data finalizării activităţii de organizare a verificării...".
Potrivit art. 2 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011
"Notei de constatare a neregulilor şi de aplicare a corecţiilor financiare i se aplică
toate prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă aplicabile procesului-verbal de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare."
Prin urmare, este evident că pentru emiterea unui nou titlu de creanţă este
necesar a se respecta întocmai dispoziţiile art. 1 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 66/2011, inclusiv termenul în care poate fi emis titlul de creanţă,
neexistând nicio derogare prevăzută de lege în acest sens. Mai mult, potrivit art. 60
alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 "neemiterea
procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, în
termenul prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă" constituie abatere de la
aplicarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011.
Din toate cele mai sus menţionate rezultă faptul că structura de control
competentă nu mai era în termenul legal pentru întocmirea unui nou titlu de creanţă.
În consecinţă, se arată că acest titlu de creanţă este nul, fiind emis cu
încălcarea prevederilor legale în vigoare.
Pentru toate aceste motive, reclamantul solicită admiterea cererii de chemare
în judecată, anularea parţială a Deciziei nr.12/12.06.2015, respectiv punctul 2 al
acesteia, precum şi anularea titlului de creanţă subsecvent deciziei menţionate,
constând în Nota de constatare a abaterii şi a reducerilor procentuale nr. 1386-
Pagină 37 din 66
P/19.06.2015, prin care s-a stabilit corecţia financiară de reducere cu 5% a
cheltuielilor aferente Contractului de servicii nr. 12982/17.10.2014 .
În drept, invocă prevederile: Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011-
privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi
utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora;
Legii nr. 554/2004 - a contenciosului administrativ; Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de
servicii; HG nr. 925/2006- pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor
referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 34/2006; Hotărârea Guvernului nr. 519/2014 - privind stabilirea ratelor
aferente reducerilor procentuale/corecţiilor financiare aplicabile pentru abaterile
prevăzute în anexa la Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, Hotărârea
Guvernului nr. 875 din 31 august 2011(actualizată) pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în
obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale
aferente acestora.
Prin întâmpinare pârâtul MDRAP – DDCA a solicitat respingerea acţiunii
formulate de Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Timiş (UATJ Timiş), ca
neîntemeiată.
În considerente se arată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul
UATJ Timiş a solicitat, în contradictoriu cu instituţia pârâtă anularea punctului nr.2 al
deciziei nr.12/12.06.2015 şi a actului subsecvent emis în baza acestei decizii,
respectiv Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.
1386-P/19.06.2015.
În fapt, instituţia pârâtă, prin Direcţia pentru Dezvoltarea Capacităţii
Administrativă a emis iniţial Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor
procentuale nr. 352-P/12.02.2015 prin care a reţinut următoarele:
Reclamanta, în calitate de autoritate contractantă, a inclus în fişa de date a
achiziţiei, cerinţe de calificare restrictive privind situaţia economico-financiară şi/sau
capacitatea tehnică şi profesională, având în vedere că s-a solicitat ofertanţilor:
1.să susţină o sesiune demonstrativă cu privire la conformitatea aplicaţiei
informatice, sesiune susţinută ta un termen de 3 zile lucrătoare de la data deschiderii
ofertelor. S-a apreciat că solicitarea susţinerii unei demonstraţii tehnice, pentru
aplicaţia informatică cerută, cuprinzând „portal extern, portal intern, soluţia de captură
şi arhivare COTS şi management al riscurilor", presupune un efort nejustificat pentru
operatorii economici participanţi la procedura.
2.pentru personalul propus de operatorul economic: un specialist Dezvoltare
Programe de Training, având studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în
domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei şi minim 3 ani experienţă de instruire adulţi,
prin Nota justificativă privind cerinţele minime de calificare şi selecţie înregistrată cu
nr. 6087/22.05.2014, autoritatea contractantă nu a justificat suficient cerinţa prin care
solicită agenţilor economici ca specialistul în Dezvoltare Programe de Training să
Pagină 38 din 66
prezinte studii universitare absolvite cu diplomă în domeniul pedologiei şi/sau
sociologiei, în condiţiile în care ofertantul câştigător trebuia să livreze 4 programe de
training, formatorul nefiind cel care le elaborează.
S-a apreciat astfel că autoritatea contractantă a restricţionat dreptul de a
participa ta procedură al operatorilor economici ai căror experţi, deşi ar fi fost
absolvenţi ai modulului de pedagogie (orice cadru didactic calificat, din învăţământul
preuniversitar şi superior) sau absolvenţi ai cursului de formator autorizat ANC sau al
oricărui alt curs echivalent din UE, nu ar fi putut depune oferta, deoarece nu erau
absolvenţi de studii superioare în domeniul pedagogiei/sociologiei.
Se menționează ca faptele mai sus menţionate reprezintă încălcări ale
prevederilor art.2, art.178 alin. (2), art.179 alin. (2) şi ale art.188 alin. (2) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, pentru care sunt incidente
prevederile pct. 9 litera A Partea 1 din Anexa la Hotărârea Guvernului nr. 519/2014 -
sens în care, echipa de control din cadrul instituţiei pârâte a aplicat o corecţie
financiară de 25% din valoarea contractului servicii de studii şi analize, a serviciilor
de elaborare program de training şi intervenţie în situaţii de urgenţă şi de software
specific nr. 12982/17.10.2014, încheiat între UAT Judeţul Timiş şi Asocierea SC R. I.
S. C. SRL, SC E. F. I. SRL, SC F. S. SRL.
Împotriva acestei note de constatare, reclamanta a formulat contestaţie
administrativă, soluţionată prin Decizia nr.12/12.06.2015, prin care s-au dispus
următoarele: "Admiterea punctului 1 al contestaţiei formulate de către Unitatea
Administrativ Teritorială Judeţul Timiş, cu sediul în municipiul Timişoara, B-dul
Revoluţiei din 1989 nr. 17, judeţul Timiş, prin reprezentant legal preşedinte T.B.,
împotriva Notei de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.
352-P/12.02.2015 emisă de către Direcţia pentru Dezvoltarea Capacităţii
Administrative din cadrul MDRAP, la proiectul cod SM/S 22693 cu titlul „Creşterea
capacităţii de management printr-o mai bună comunicare în cadrul Comitetului pentru
situaţii de Urgenţă. Respingerea punctului 2 al contestaţiei ca fiind neîntemeiat‖.
Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că Nota de constatare
nr.352/12.02.2015 a fost revocată pe cale administrativă, ţinând cont de prevederile
deciziei de soluţionare a contestaţiei mai sus menţionată, echipa de control a emis un
nou act prin care s-a stabilit o corecţie financiară de 5% din valoarea contractului de
servicii nr.12982/17.10.2014, respectiv Nota de constatare nr.1386-P/19.06.2015.
Astfel arată pârâtul, un prim aspect este faptul că acţiunea reclamantului este
inadmisibilă întrucât nu a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de
dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrative.
Astfel, Nota de constatare nr.1386-P/19.06.2015 este un act administrativ care
se supune controlului judecătoresc reglementat de prevederile legii contenciosului
administrativ, lege care instituie procedura prealabilă administrativă ca o condiţie
obligatorie de exercitare a dreptului la acţiune, anterior introducerii acesteia la
instanţa de contencios administrativ.
Neîndeplinirea acestei condiţii la termenele şi condiţiile prevăzute de lege
atrage inadmisibilitatea acţiunii.
Pagină 39 din 66
Întrucât această dovadă a îndeplinirii plângerii prealabile impuse de legiuitor
nu a fost ataşată cererii de chemare în judecată şi nici nu există în evidenţele
instituţiei pârâte înregistrată o contestaţie împotriva Notei de constatare nr.1386-
P/19.06.2015, se apreciază că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă
pentru lipsa plângerii prealabile.
În ceea ce priveşte criticile de fond ale reclamantei, pârâtul învederează
instanţei de judecată următoarele:
Prin Nota de constatare nr.1386-P/19.06.2015, reclamantei i s-a aplicat o
reducere procentuală de 5% din valoarea contractului de servicii nr.
12982/17.10.2014, echipa de control reţinând următoarele:
„pentru personalul propus de operatorul economic: un specialist Dezvoltare
Programe de Training, având studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în
domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei şi minim 3 ani experienţă de instruire adulţi,
prin Nota justificativă privind cerinţele minime de calificare şi selecţie înregistrată cu
nr. 6087/22.05.2014, autoritatea contractantă nu justifică suficient cerinţa prin care
solicită agenţilor economici ca specialistul în Dezvoltare Programe de Training să
prezinte studii universitare absolvite cu diplomă în domeniul pedagogiei şi sau
sociologiei, în condiţiile în care ofertantul câştigător trebuia sa livreze 4 programe de
training, formatorul nefiind cel care le elaborează.
Se solicită prezentarea curiculei cursului, tematicii şi modului de prezentare,
pentru următoarele teme:
- Managementul riscurilor şi al incertitudinilor;
- Procesul decizional în situaţii de urgenţă;
- Proceduri de comunicare în situaţii de criză;
- Standarde operaţionale naţionale şi internaţionale în domeniul situaţilor de
urgenţă.
Prin caietul de sarcini, autoritatea contractantă menţionează la pag. 16 (Ut. G -
Traineri), faptul că "prestatorul va asigura formatori cu expertiză relevantă atât ca
formatori cât şi în domeniul formării‖, iar în anunţul de participare se limitează aria de
expertiză doar la persoanele cu studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în
domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei.
Se apreciază că autoritatea contractantă a restricţionat dreptul de a participa
la procedură al operatorilor economici ai căror experţi, deşi ar fi fost absolvenţi ai
modulului de pedagogie (orice cadru didactic calificat, din învăţământul preuniversitar
şi superior) sau absolvenţi ai cursului de formator autorizat ANC sau al oricărui alt
curs echivalent din UE, nu ar fi putut depune oferta, deoarece nu erau absolvenţi de
studii superioare în domeniul pedagogiei/sociologiei.‖
Referitor la legalitatea acestor criterii de calificare aferente specialistului
dezvoltare programe de training, pârâtul învederează următoarele:
Reclamantul a solicitat, conform Fişei de date a achiziţiei, secţiunea III.2.3.a)
Capacitatea tehnică şi/sau profesională, punctul 5.5 „Un specialist Dezvoltare
Programe de Training‖şi îndeplinirea, de către acesta, a următoarelor cerinţe minime
de calificare: „Studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în domeniul pedagogiei
şi/sau sociologiei. Minim 3 ani experienţă de instruire adulţi.‖
Pagină 40 din 66
Se arata ca Nota justificativă nr. 6087/22.05.2014 privind cerinţele minime de
calificare şi selecţie stipulează pentru expertul solicitat următoarele: „Specialistul în
Dezvoltare Programe de training cu cerinţele de diplomă/licenţă în domeniul
pedagogiei şi/sau sociologiei, precum şi de 3 ani experienţă instruire adulţi este
necesar pentru activităţile de instruire a celor 50 de funcţionari publici. Acesta trebuie
să instruiască în domeniile menţionate 5 grupe a câte 10 participanţi pe o durată de 8
zile, şi să utilizeze metode de instruire precum prezentări, discuţii facilitate,
brainstorming, simulări, exerciţii, aplicaţii practice, etc. + activităţi ce necesită
calificările şi experienţa cerută în Fişa de Date.‖
În conformitate cu prevederile art. 176 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 34/2006 se permite Autorităţii contractante să introducă, în documentaţia de
atribuire, doar criterii de calificare şi selecţie referitoare la:
a)situaţia personală a candidatului sau ofertantului;
b)capacitatea de exercitare a activităţii profesionale;
c)situaţia economică şi financiară;
d)capacitatea tehnică şi/sau profesională;
e)standarde de asigurare a calităţii; standarde de protecţie a mediului, în
cazurile prevăzute la art. 188 alin. (2) lit. f) şi alin. (3) lit. e).
Se menționează ca art. 8 din Hotărârea Guvernului nr.925/2006 prevede:
„(1) Autoritatea contractantă nu are dreptul de a restricţiona participarea la
procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică prin introducerea unor
cerinţe minime de calificare, care:
a) nu prezintă relevanţă în raport cu natura şi complexitatea contractului de
achiziţie publică ce urmează să fie atribuit;
b) sunt disproporţionate în raport cu natura şi complexitatea contractului de
achiziţie publică ce urmează să fie atribuit.
(2) Atunci când impune cerinţe minime de calificare referitoare la situaţia
economică şi financiară ori la capacitatea tehnică şi/sau profesională, astfel cum este
prevăzut la art. 178 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, autoritatea contractantă
trebuie să fie în măsură să motiveze aceste cerinţe, elaborând în acest sens o notă
justificativă care se ataşează la dosarul achiziţiei‖.
Scopul îndeplinirii de către operatorii economici a unor cerinţe de calificare
este de a demonstra potenţialul tehnic, financiar şi organizatoric al acestora, potenţial
care trebuie să reflecte posibilitatea concretă de a realiza un anumit contract de
achiziţie publică şi capacitatea de a rezolva eventualele dificultăţi legate de
îndeplinirea acestuia.
Potrivit legislaţiei privind achiziţiile publice, atunci când se impun cerinţe
minime de calificare, autoritatea contractantă trebuie să motiveze introducerea
acestor cerinţe, printr-o notă justificativă, care trebuie să cuprindă o detaliere
temeinică a motivelor care au stat la baza acestor cerinţe minime, deoarece alegerea
acestei soluţii reprezintă o situaţie de excepţie şi nu o regulă.
Caietul de sarcini, precum şi Nota justificativă privind alegerea criteriilor de
calificare, aferente procedurii verificate, nu prezintă nicio justificare pentru solicitarea
Pagină 41 din 66
ca expertul să deţină „diplomă!licenţă în domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei‖,
cuprinzând doar forma cerinţei aşa cum se regăseşte în Fişa de date a achiziţiei.
Chiar dacă prin Caietul de sarcini, conform activităţii 2. Instruire, se prevede
atât dezvoltarea de programe de training pentru funcţionarii angajaţi în activităţi de
prevenţie şi intervenţie în situaţii de urgenţă, fiind identificate ca principale livrabile 4
programe de training, cât şi conţinutul programului de formare şi formatul acestuia,
Autoritatea contractantă nu a justificat necesitatea ca expertul solicitat să deţină doar
"diplomă licenţă în domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei‖, excluzând de la
procedura de atribuire experţii care, având experienţa solicitată de 3 ani în instruire
adulţi, nu puteau îndeplini solicitarea demonstrării studiilor, fiind absolvenţi de alte
specialităţi decât pedagogia şi/sau sociologia.
Astfel, se menționează ca specializarea în pedagogie şi/sau sociologie
reprezintă o cerinţă restrictivă, care nu se corelează cu experienţa specifică solicitată
de 3 ani în instruire adulţi, experienţă care asigura Autoritatea contractantă că
respectivul expert poate duce la bun sfârşit contractul/instruirea/livrarea de programe
de training.
Se arata ca legislaţia aplicabilă în materia achiziţiilor publice prevede că
Autoritatea contractantă avea dreptul de a solicita operatorilor economici să facă
dovada capacităţii tehnice şi/sau profesionale, scop în care putea fixa în mod liber,
dar nu discreţionar, cerinţele minime de calificare pentru operatorii economici
participanţi la procedura de atribuire în vederea încheierii contractului, esenţial fiind
ca prin stabilirea cerinţelor minime să nu se conducă la restricţionarea participării la
procedura de atribuire.
In ceea ce priveşte faptul că documentaţia de atribuire a fost acceptată spre
publicare de ANRMAP, pârâtul învederează următoarele:
Legislaţia incidenţă privind atribuirea contractelor de achiziţie publică
statuează faptul că Autoritatea contractantă este singura responsabilă pentru
întocmirea documentaţiei de atribuire precum şi pentru legalitatea procedurii de
atribuire. Autoritatea contractantă este şi trebuie să fie în măsură să-şi fundamenteze
necesitatea şi oportunitatea achiziţiilor ce urmează a le desfăşura şi, în consecinţă,
să întocmească documentaţia respectând normele legale în vigoare, pentru
conformitatea cu acestea.
Reclamantul, la data întocmirii documentaţiei de atribuire, precum şi pe
întreaga durată a procedurii de atribuire, trebuie să se raporteze la prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, Hotărârii Guvernului nr. 925/2006,
reprezentând legislaţia specifică în materie de achiziţii publice.
În ceea ce priveşte dreptul Autorităţii de management de a stabili dacă o
anumită prevedere cuprinsă în documentaţia de atribuire încalcă legislaţia naţională
sau comunitară privind achiziţiile publice, acesta este conferit de Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea
neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor
publice naţionale aferente acestora, coroborat cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.
457/2008 privind cadrul instituţional de coordonare şi de gestionare a instrumentelor
structurale.
Pagină 42 din 66
În conformitate cu prevederile art. 7 pct. 20 din Hotărârea Guvernului nr.
457/2008 Autoritatea de management „asigură prevenirea neregulilor, identifică
neregulile, constată creanţele bugetare şi asigură recuperarea sumelor rezultate din
nereguli, în limita competenţelor‖.
Cap. II1 din Hotărârea Guvernului nr. 457/2008 - Mecanismul de verificare a
respectării normelor privind achiziţiile publice în cadrul proiectelor finanţate din
instrumente structurale, introdus prin Hotărârea Guvernului nr. 802/2011, de la data
de 9 august 2011, stabileşte modalitatea în care autoritatea de management
realizează verificarea respectării normelor privind achiziţiile publice.
Astfel, prin art. 324 din Hotărârea Guvernului nr. 457/2008, completată şi
modificată, se stipulează: „(1) În cazul în care autoritatea de management consideră
că au existat încălcări ale legislaţiei comunitare sau naţionale privind achiziţiile
publice, aceasta stabileşte şi aplică corecţii financiare, în condiţiile Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea
neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor
publice naţionale aferente acestora.
(2) În exercitarea atribuţiei prevăzute la alin. (1), autoritatea de management
nu este condiţionată în luarea deciziilor de activităţile desfăşurate de ANRMAP şi
UCVAP potrivit dispoziţiilor art. 322 şi 323.‖
Pârâtul solicită a se reţine astfel, dreptul autorităţii de management de a stabili
încălcări ale legislaţiei comunitare şi/sau naţionale privind achiziţiile publice indiferent
de deciziile ANRMAP şi UCVAP adoptate în verificarea documentaţiei de atribuire,
conform reglementărilor după care aceasta funcţionează.
Astfel, ideea că documentaţia de atribuire a fost acceptată de către ANRMAP
şi a fost publicată în SEAP fără modificări, nu transformă într-un fapt legal o încălcare
a prevederilor legale în materie de achiziţii publice, beneficiarul fiind singurul
responsabil de nerespectarea condiţiilor legale în materie de achiziţii publice.
De asemenea, nu exonerează autoritatea contractantă de răspundere în cazul
constatării unei abateri, beneficiarul fiind singurul răspunzător pentru conformitatea
procedurii.
Mai mult decât atât, dispoziţiile legale menţionate mai sus nu constituie,
potrivit clauzelor contractului de finanţare, cauze legale sau contractuale de
excludere a răspunderii autorităţii contractante în cazul în care ANRMAP a ajuns la
concluzia că verificarea efectuată de către această autoritate nu a constatat
neregulile descoperite ulterior de către autoritatea de management, astfel încât, în
prezenta speţă, subzistă răspunderea beneficiarului pentru constatarea unor astfel
de nereguli în desfăşurarea procedurii de achiziţie publică, răspundere concretizată
prin emiterea de către Autoritatea de management a notei de constatare care
constituie obiect al prezentei contestaţii, indiferent daca la procedură au fost depuse
contestaţii.
Pârâtul solicită a se lua act de faptul că verificările efectuate de către
ANRMAP în temeiul dispoziţiilor legale mai sus menţionate nu au determinat
imposibilitatea efectuării verificărilor de către Autoritatea de management, în temeiul
contractului de finanţare şi a legislaţiei incidente, ci constituie exclusiv un control
Pagină 43 din 66
iniţial general al documentaţiei de atribuire care nu poate avea un caracter irevocabil
faţă de autoritatea finanţatoare.
În ceea ce priveşte dreptul Autorităţii de management de a stabili dacă o
anumită prevedere cuprinsă în documentaţia de atribuire încalcă legislaţia naţională
sau comunitară privind achiziţiile publice, pârâtul învederează instanţei de judecată
faptul că acesta este conferit de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011
privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi
utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora,
coroborat cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 457/2008 privind cadrul instituţional
de coordonare şi de gestionare a instrumentelor structurale.
Referitor la susţinerea reclamantei în sensul că operatorii economici nu au
formulat contestaţii cu privire la documentaţia de atribuire, pârâtul învederează
instanţei de judecată faptul că acestea nu pot constitui motive de
nelegalitate/netemeinicie ale actelor administrative contestate prin raportare la
dispoziţiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011 care reglementează
activitatea autorităţilor cu competenţe în gestionarea fondurilor europene de
verificare a respectării legislaţiei privind achiziţiile publice, activitate ce nu este
condiţionată de eventuale contestaţii depuse de participanţii la procedură.
În concluzie, reclamanta nu a justificat necesitatea introducerii cerinţelor
prevăzute în secţiunea III.2.3.a), punctul 5.5 din Fişa de date a achiziţiei, astfel cum
sunt prezentate anterior, restricţionând participarea operatorilor economici la
procedura de atribuire a contractului de servicii prin introducerea de cerinţe
restrictive.
Faţă de toate aceste motive, pârâtul solicită respingerea acţiunii formulate de
UATJ Timiş, în principal, ca inadmisibilă pentru lipsa plângerii prealabile, iar în
subsidiar, ca neîntemeiată, cu consecinţa menţinerii ca legale a Deciziei
nr.12/12.06.2015 şi a Notei de constatare nr.1386-P/19.06.2015 emise de instituţia
pârâtă.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 205 alin. (2) coroborate cu art.490 C.pr.civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:
Ca urmare a controlului efectuat de către reprezentații structurii de control din
cadrul paratului cu privire la proiectul „Creșterea capacitații de management printr-o
mai buna comunicare in cadrul Comitetului pentru situații de urgenta‖, finanțat prin
programul operațional „Creșterea capacitații administrative‖ şi parțial din bugetul
județului Timiș, a fost emisa Nota de constatare a neregulilor si de stabilire a
reducerilor procentuale nr. 352 P/12.02.2015 prin care s-a stabilit corecția financiara
de reducere cu 25% a cheltuielilor aferente Contractului de servicii nr.
12982/17.10.2014.
Împotriva acestei Note reclamantul a formulat contestație care a fost
soluționata prin Decizia nr. 12/12.06.2015, decizie prin care a fost admis punctul 1
din contestației referitor la încălcarea principiului proporţionalităţii potrivit art. 178 si
179 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 si a fost respins punctul 2 al
acesteia, constatându-se încălcarea art. 178 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2006 prin modalitatea de formulare a cerințelor de calificare
Pagină 44 din 66
aferente specialistului dezvoltare programe training şi s-a dispus emiterea unei noi
Note de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale care să ţină
seama de constatările din decizia anterior menționata.
Prin prezenta cerere de chemare in judecata reclamantul contestă atât decizia
nr.12/12.06.2015, cât şi Nota emisa ca urmare a acestei decizii, şi anume Nota de
constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.1386-P/19.06.2015.
Fața de prevederile art. 284 din noul Cod de procedura civila, Curtea va
analiza cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii, ca urmare a neformulării de
către reclamant a contestației pe cale administrativa împotriva Notei de constatare a
abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale nr. 1386-P/19.06.2015, excepție
invocată de către pârât prin întâmpinarea de la dosar.
Curtea constata că această excepție este neîntemeiată, urmând să o
respingă.
Astfel, Curtea constată că, prin decizia nr.12/12.06.2015 a fost soluționată
tocmai contestația formulată de către reclamantă în procedura prealabilă
administrativă împotriva Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a reducerilor
procentuale nr.352 P/12.02.2015 iar Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a
reducerilor procentuale nr.1386-P/19.06.2015 a fost emisa în baza punctului 2 al
Deciziei anterior menționate.
Prin urmare, Curtea constata că Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a
reducerilor procentuale nr.1386-P/19.06.2015 este o consecința a emiterii Deciziei
12/12.06.2015 iar reclamantul a solicitat anularea şi a acestei note tocmai ca urmare
a anularii Deciziei în temeiul căreia a fost întocmita.
În ceea ce privește fondul litigiului, Curtea constată că între reclamant, în
calitate de beneficiar şi paratul Ministerul Administrației şi internelor-direcția pentru
Dezvoltarea Capacitații Administrative s-a perfectat contractul de finanțare privind
acordarea finanțării nerambursabile de către Autoritatea de Management pentru
implementarea proiectului intitulat „Creșterea capacitații de management printr-o mai
buna comunicare în cadrul Comitetului județean pentru Situații de Urgenta‖.
Curtea retine că în cadrul acestui proiect reclamantul, în calitate de autoritate
contractanta, a organizat procedura de achiziție având ca obiect achiziționarea de
servicii de elaborare programe de training pentru prevenție şi intervenție în situații de
urgenta, servicii de studii şi analize şi achiziție de software specific în cadrul
programului „Creșterea capacitații de management printr-o mai buna comunicare în
cadrul Comitetului pentru situații de urgenta‖.
Ca urmare a derulării acestei proceduri de achiziție, a fost perfectat contractul
de servicii nr.12.982/17.10.2014(dosar fond).
Parata a reținut că reclamantul a stabilit în fişa de date a achiziției cerințe de
calificare restrictive privind situație economico-financiara şi/sau capacitatea tehnica şi
profesională, solicitând ofertanților următoarele :
1.să susţină o sesiune demonstrativă cu privire la conformitatea aplicaţiei
informatice, sesiune susţinută la un termen de 3 zile lucrătoare de la data deschiderii
ofertelor. S-a apreciat că solicitarea susţinerii unei demonstraţii tehnice, pentru
aplicaţia informatică cerută, cuprinzând „portal extern, portal intern, soluţia de captură
Pagină 45 din 66
şi arhivare COTS şi management al riscurilor‖, presupune un efort nejustificat pentru
operatorii economici participanţi la procedura.
2.pentru personalul propus de operatorul economic: un specialist Dezvoltare
Programe de Training, având studii universitare absolvite cu diplomă/licenţă în
domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei şi minim 3 ani experienţă de instruire adulţi,
prin Nota justificativă privind cerinţele minime de calificare şi selecţie înregistrată cu
nr. 6087/22.05.2014, autoritatea contractantă nu a justificat suficient cerinţa prin care
solicită agenţilor economici ca specialistul în Dezvoltare Programe de Training să
prezinte studii universitare absolvite cu diplomă în domeniul pedologiei şi/sau
sociologiei, în condiţiile în care ofertantul câştigător trebuia să livreze 4 programe de
training, formatorul nefiind cel care le elaborează.
S-a apreciat de către parata ca prin aceste cerințe autoritatea contractanta a
încălcat prevederile art. 2, art. 178 si art. 179 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 34/2006, restricționând dreptul de a participa la procedura al operatorilor
economici ai căror experți ar fi fost absolvenți ai modului de pedagogie(orice cadru
didactic calificat, din învățământul preuniversitar sau superior) sau absolvenți ai
cursului de formator autorizat ANC sau al oricărui alt curs echivalent din UE.
Astfel a fost întocmita Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a
reducerilor procentuale nr.352 P/12.02.2015 prin care s-a stabilit corecția financiara
de reducere cu 25% a cheltuielilor aferente Contractului de servicii
nr.12982/17.10.2014.
Împotriva acestei Note reclamantul a formulat contestație care a fost
soluționata prin Decizia nr.12/12.06.2015, decizie prin care a fost admis punctul 1 din
contestației referitor la încălcarea principiului proporționalității potrivit art. 178 si 179
din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 si a fost respins punctul 2 al
acesteia, constatându-se încălcarea art. 178 alin. (2) din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr.34/2006 prin modalitatea de formulare a cerințelor de calificare
aferente specialistului dezvoltare programe training şi s-a dispus emiterea unei noi
Note de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor procentuale care să ţină
seama de constatările din decizia anterior menționata.
Prin urmare, având in vedere ca Nota de constatare 352 P/12.02.2015 a fost
revocata pe cale administrativa, ținând seama de considerentele deciziei
nr.12/12.06.2015, a fost emisa Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a
reducerilor procentuale nr.1386-P/19.06.2015.
Prin aceasta din urma Nota reclamantului i-a fost aplicata o reducere
procentuala de 5% din valoarea contractului de servicii nr. 12982/17.10.2014,
reținându-se, în esența, ca autoritatea contractantă nu justifică suficient cerința prin
care impune agenților economici ca specialistul în Dezvoltare Programe de Training
să prezinte studii universitare absolvite cu diploma în domeniul pedagogiei şi/sau
sociologiei în condițiile în care ofertantul câștigător trebuia să livreze 4 programe de
training, formatorul nefiind cel care le elaborează.
Fata de aceste aspecte reținute de către parat în actele contestate, Curtea
constata că intr-adevăr, în fişa de date a achiziției, secțiunea a III.2.3. a) -
capacitatea tehnica şi/sau profesională, punctul 5.5 un specialist Dezvoltare
Pagină 46 din 66
Programe Training, autoritatea contractanta a impus îndeplinirea de către acest
specialist a următoarelor cerințe de calificare, şi anume : „studii universitare absolvite
cu diploma/licența în domeniul pedagogiei şi/sau sociologiei ; minim 3 ani experiența
de instruire adulți‖.
În acord cu dispozițiile art. 176 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr.34/2006 „autoritatea contractantă are dreptul de a aplica criterii de calificare și
selecție referitoare numai la:
a) situația personală a candidatului sau ofertantului;
b) capacitatea de exercitare a activității profesionale;
c) situația economică și financiară;
d) capacitatea tehnică și/sau profesională;
e) standarde de asigurare a calității;
f) standarde de protecție a mediului, în cazurile prevăzute la art. 188 alin.
(2) lit. f) și alin. (3) lit. e)‖.
Totodată, potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (1) din același act normativ „pentru
aplicarea criteriilor de natura celor prevăzute la art. 176 lit. c) şi d), autoritatea
contractantă are obligaţia de a preciza în cadrul anunţului de participare cerinţele
minime pe care ofertanţii/candidaţii trebuie să le îndeplinească pentru a fi consideraţi
calificaţi, conform prevederilor paragrafelor 4 şi 5 din prezenta secţiune" iar prin . (2)
al aceluiaşi articol se stipulează că: „autoritatea contractantă nu are dreptul de a
solicita îndeplinirea unor cerinţe minime referitoare la situaţia economică şi financiară
şi/sau la capacitatea tehnică şi profesională, care ar conduce la restricţionarea
participării la procedura de atribuire.‖
În concordanţă cu prevederile art. 179 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 34/2006, „autoritatea contractantă are obligaţia de a respecta principiul
proporţionalităţii atunci când stabileşte criteriile de calificare şi selecţie, iar aceste
criterii trebuie să aibă o legătură concretă cu obiectul contractului care urmează a fi
atribuit. În acest sens, nivelul cerinţelor minime solicitate prin documentaţia de
atribuire, precum şi documentele care probează îndeplinirea unor astfel de cerinţe
trebuie să se limiteze numai la cele strict necesare pentru a se asigura îndeplinirea în
condiţii optime a contractului respectiv, luând în considerare exigenţele specifice
impuse de valoarea, natura şi complexitatea acestuia."
Articolul 188 alin. (2) lit. a), c) şi d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
34/2006, prevede că, „în cazul aplicării unei proceduri pentru atribuirea unui contract
de servicii, în scopul verificării capacităţii tehnice şi/sau profesionale a
ofertanţilor/candidaţilor, autoritatea contractantă are dreptul de a le solicita acestora,
în funcţie de specificul, de volumul şi de complexitatea serviciilor ce urmează să fie
prestate şi numai în măsura în care aceste informaţii sunt relevante pentru
îndeplinirea contractului, următoarele:
a) o listă a principalelor servicii prestate în ultimii 3 ani, conţinând valori,
perioade de prestare, beneficiari, indiferent dacă aceştia din urmă sunt autorităţi
contractante sau clienţi privaţi.
Pagină 47 din 66
c) informaţii referitoare la personalul/organismul tehnic de specialitate de care
dispune sau al cărui angajament de participare a fost obţinut de către
candidat/ofertant, în special pentru asigurarea controlului calităţii;
d) informaţii referitoare la studiile, pregătirea profesională şi calificarea
personalului de conducere, precum şi ale persoanelor responsabile pentru
îndeplinirea contractului de servicii‖.
In acord cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006 „
Atunci când impune cerinţe minime de calificare referitoare la situaţia economică şi
financiară ori la capacitatea tehnică şi/sau profesională, astfel cum este prevăzut la
art. 178 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, autoritatea contractantă
trebuie să fie în măsură să motiveze aceste cerinţe, elaborând în acest sens o notă
justificativă care se ataşează la dosarul achiziţiei‖.
Rezulta, așadar, din aceste prevederi legale enunțate, ca în ipoteza în care
sunt impuse cerințe minime de calificare, autoritatea contractantă are obligația de a
le motiva printr-o nota justificativă, care trebuie să cuprindă o detaliere a motivelor
care au stat la baza acestor cerințe minime.
Nota justificativa nr. 6087/22.05.2014 privind cerințele minime de calificare şi
selecție stipulează pentru expertul anterior menționat următoarele : „Specialistul în
Dezvoltare Programe training cu cerințele diplomă/licență în domeniul pedagogiei
şi/sau sociologiei ; minim 3 ani experiența de instruire adulți este necesar pentru
activităţile de instruire a celor 50 de funcționari publici. Acesta trebuie să instruiască
în domeniile menționate 5 grupe a cate 10 participanți pe o durata de 8 zile şi să
utilizeze metode de instruire, precum prezentări, discuții facilitate, brainstorming,
simulări, exerciții, aplicații practice etc., activităţi ce necesita calificările şi experiența
ceruta în fişa de date a achiziției‖.
Justificările prezentate în Nota justificativa, anterior menționate, au fost reluate
de către reclamant în cererea de chemare în judecata, unde mai precizează ca
aceste cerințe sunt necesare întrucât rolul expertului impunea necesitatea instruirii
personalului în domeniul realizării de sondaje de opinie, a graficelor ce reprezintă
răspunsurile oamenilor la un chestionar, etc. Se arata că necesitatea existentei
acestui expert este justificata, rolul sau fiind acela de a fi responsabil de organizarea,
coordonarea şi supervizarea cursanților, planificarea cursurilor, documentarea lor.
Reclamantul arata ca a respectat legislația achizițiilor publice, procedura fiind
monitorizata şi verificată de UCVAP/CVAP. De asemenea se învederează faptul ca
nu a existat nici o contestație care sa vizeze procedura achiziției.
Curtea constată că prin stabilirea acestor cerințe minime sunt excluși de la
participarea la procedura de achiziție experți care, având experiența de 3 ani solicitat
în instruire cu adulții, nu îndeplineau cerința studiilor în specializarea
pedagogie/sociologie, fiind absolvenți de alte specializări decât cele 2 menționate în
mod expres şi limitativ de autoritatea contractanta.
Împrejurarea ca specialistul în Dezvoltare Programe training urmează să
coordoneze activitățile de instruire a celor 50 de funcționari publici, utilizând metode
de instruire, cum ar fi prezentări, discuții, brainstorming sau aplicații practice nu este
de natura să justifice impunerea de către autoritatea contractantă a cerinței minime
Pagină 48 din 66
de studii în specializările pedagogie/sociologie, câta vreme o astfel de pregătire în
instruirea adulților o dețin şi cei care au absolvit alte specializări, în cadrul cărora au
studiat module precum pedagogie, respectiv sociologie. Acești din urma experți care
ar deține diploma/licența în alte specializări (cum ar fi, spre exemplu, cadre didactice
calificate din învățământul preuniversitar şi superior), decât pedagogia, respectiv
sociologia sau absolvenți ai cursului de formator autorizat ANC sau al oricărui alt curs
echivalent din Uniunea Europeana, deși au pregătirea necesara nu pot sa participe la
procedura de achiziție organizata de autoritatea contractanta.
În acest context, Curtea constata că specializarea în pedagogie, respectiv
sociologie, reprezintă o cerința restrictiva, care nu se corelează cu experiența
specifica de 3 ani în instruire adulți.
Cu privire la existenţa unui prejudiciu, în acord cu dispoziţiile art. 2 alin.(1) lit.
c) şi lit. d) din Hotărârea Guvernului nr. 759/2007, nerespectarea de către autoritatea
contractantă a obligaţiei de a aduce la îndeplinire prevederile legislaţiei naţionale în
domeniul achiziţiilor publice determină neeligibilitatea cheltuielilor astfel efectuate sau
aplicarea de corecţii financiare conform legislaţiei în vigoare, ceea ce reprezintă o
neregulă, astfel cum aceasta este definită de Regulamentul C.E. nr.1083/2006, în
art. 2 pct. 7.
Aşadar, Curtea reţine că prejudiciul rezultă din caracterul neeligibil al
cheltuielilor efectuate în cuantumul rezultat din obligaţia autorităţii cu competenţe în
gestionarea fondurilor comunitare de aplicare a unor corecţii financiare în cazul în
care se constată nerespectarea legislaţiei în domeniul achiziţiilor publice.
În ceea ce priveşte proba existenţei unui prejudiciu, Curtea constată că în
jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a decis că obligaţia de a recupera fondurile europene
există în toate cazurile de constatare a unor fraude sau nereguli fără a fi necesară
dovedirea existenţei unei pagube.
În plus, în jurisprudenţa sa, C.J.U.E. a stabilit că şi abaterile care nu au un
impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C.465/10 pct. 47şi
C-199/03 pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză
rambursarea finanţării.
Aşadar, faţă de aspectele anterior menţionate, raportate şi la prevederile
Regulamentelor Consiliului nr.1083/2006 şi nr.1828/2006 interpretarea dată
dispoziţiilor legale cu privire la sarcina probei referitoare la existenţa şi producerea
unui prejudiciu prin astfel de nereguli constatate în cadrul derulării unei proceduri de
achiziţie publică, nu poate fi reţinută.
Susţinerea reclamantei din cererea de chemare în judecată în sensul că
asupra contractului s-a pronunţat anterior ANRMAP, în sensul că nu au fost
identificate încălcări ale legislaţiei achiziţiilor publice nu are nici o relevanţă asupra
competenţei pârâtei de a analiza legalitatea atribuirii contractului de către reclamant.
În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 din Hotărârea Guvernului nr.
457/2008, conform cărora în situaţia în care autoritatea de management consideră
că au existat încălcări ale legislaţiei comunitare sau naţionale privind achiziţiile
publice, aceasta stabileşte şi aplică corecţii financiare în condiţiile Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 66/2011. În exercitarea atribuţiei astfel stabilite, autoritatea
Pagină 49 din 66
de management nu este condiţionată în luarea deciziilor de activităţile desfăşurate de
ANRMAP şi UCVAP potrivit dispoziţiilor art. 322 şi 323.
Împrejurarea că nu au fost depuse contestaţii la procedura de atribuire nu
exonerează autoritatea contractantă de răspundere în ipoteza în care se constată o
abatere de la legislaţia naţională a achiziţiilor publice, precum şi de la legislaţia
comunitară.
Curtea constata, așadar, ca reclamanta nu a dovedit nici un motiv de
nelegalitate care sa conducă la anularea deciziei nr.12/12.06.2015.
Câta vreme se retine legalitatea emiterii deciziei anterior menționate, Curtea
constata ca este legala si Nota de constatare a abaterii si de stabilire a reducerilor
procentuale nr.1386-P/19.06.2015, acest din urma act administrativ fiind emis tocmai
in baza deciziei nr.12/12.06.2015.
Susținerea reclamantului din cererea de chemare in judecata in sensul ca de
la data finalizării activității de verificare si pana la emiterea acestei note au trecut mai
mult de 90 de zile , fiind astfel nerespectat termenul de 90 de zile stipulat de legiuitor
prin art. 21 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.66/2011 nu poate fi primita de
instanța câta vreme Nota de constatare a abaterii şi de stabilire a reducerilor
procentuale nr. 1386-P/19.06.2015 a fost emisa ca urmare a emiterii Deciziei nr.
12/12.06.2015 prin care s-a soluționat pe cale administrativa contestația împotriva
Notei inițiale de constatare a neregulilor şi de stabilire a reducerilor procentuale nr.
352 P/12.02.2015.
Astfel fiind, termenul de 90 de zile nu se calculează, cum susține reclamantul,
de la data finalizării activității de verificare inițiale, efectuata în perioada 30.01.2015-
10.02.2015, ci de la data emiterii deciziei nr.12/12.06.2015, iar raportat la aceasta
data, Nota contestata de către reclamant este întocmita in termenul legal.
Pentru considerentele anterior expuse, văzând si dispozițiile legale anterior
menționate, Curtea a respins acțiunea formulata ca neîntemeiata.
Curtea a lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
6. Dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi
- Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor public: art.84, art.117
- Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii : art. 255
- Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală :
art.119 alin.(2)
Potrivit prevederilor speciale derogatorii de la dreptul comun care
reglementează dobânzile şi penalităţile de întârziere cuprinse în art.119 alin. (2) din
Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală,
modificată şi completată reţinem că „ (2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de
întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale
accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare,
Pagină 50 din 66
sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi
sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei."
Prin urmare, conform dispozițiilor legale anterior enunțate, orice persoană
fizică sau juridică ar fi beneficiat de prevederile art. 119 alin. (2) în sensul că nu putea
fi obligat legal la plata de dobânzi legale sau penalităţi pe zi de întârziere pentru
neplată.
Reclamantul căruia i s-a imputat o cotă de 1/7 din amenda plătită trebuie să
beneficieze de tratament juridic egal cu cel de care ar fi beneficiat debitorul obligaţiei.
Daca s-ar decide în alt mod şi s-ar institui obligarea reclamantului la dobânzi legale
conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) ale dispoziţiei de imputare s-ar crea premisele
unei îmbogăţiri fără just temei prin mărirea nejustificată a patrimoniului pârâtului.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 631 din 8 martie 2016, dr. D.D-P.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad în data de 23.12.2013,
reclamantul N.A. a cerut în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială
Judeţul Arad, anularea Dispoziţiei nr. 260/26.06.2013 ca netemeinică şi nelegală şi
exonerarea de la plata sumei de 7.142,85 lei, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. nr.1145/12.11.2015 pronunţată în dosar nr.
9879/108/2013, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea în contencios administrativ
formulată de reclamantul N.A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ
Teritorială Judeţul Arad şi, în consecinţă a respins cererea de anulare a Dispoziţiei
de imputare nr. 260/26.06.2013 emisă pe seama reclamantului şi cererea de
exonerare a reclamantului de la plata sumei de 7.142,85 lei stabilită în sarcina sa cu
titlu de prejudiciu, a înlăturat obligaţia de plată a dobânzilor legale stabilite în sarcina
reclamantului prin art. 2 alin. (1) din Dispoziţia de imputare nr. 260/26.06.2013
aferente sumei de 7.142,85 lei; menţinând restul prevederilor din cuprinsul acestui
articol.
Împotriva Sentinţei Civile nr. 1145/12.11.2015 pronunţată de Tribunalul Arad
în dosarul nr. 9879/108/2015 a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ
Teritorială Judeţul Arad, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate pentru motivul
prevăzut la art. 488 art. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură civilă, rejudecarea cu
reţinere şi pronunţarea unei hotărâri în sensul respingerii în totalitate a acţiunii în
contencios administrativ, formulată de către intimatul-reclamant N.A.
În motivare se arată că prin Sentinţa Civilă nr. 1145/12.11.2015 din Dosarul nr.
9879/108/2015 al Tribunalului Arad, instanţa a admis în parte acţiunea în contencios
administrativ formulată de reclamantul N.A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea
Administrativ Teritorială Judeţul Arad, în sensul înlăturării obligaţiei de plată a
dobânzilor legale stabilite în sarcina reclamantului prin art. 2 alin.(1) din Dispoziţia de
imputare nr. 260/26.06.2013 aferente sumei de 7.142,85 lei. Art. 2 alin. (1) din
dispoziţia antemenţionată stipulează următoarele: "De la data rămânerii definitive a
prezentei dispoziţii, în condiţiile art. 85 alin. (2˄1) din Legea nr. 188/1999 privind
Statutul funcţionarilor publici republicată, cu completările şi modificările ulterioare, se
Pagină 51 din 66
reţine domnului N.A. o treime din salariul lunar net, până la recuperarea sumei de
7.142,85 lei, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plătii.''
De asemenea, prin aceeaşi sentinţă instanţa a respins cererea de anulare a
Dispoziţiei de imputare nr. 260/26.06.2013 emisă pe seama reclamantului şi cererea
de exonerare a reclamantului de la plata sumei de 7.142,85 lei stabilită în sarcina sa
cu titlu de prejudiciu.
Consideră că înlăturarea obligaţiei de plată a dobânzilor legale este
netemeinică şi nelegală, arătând că potrivit prevederilor speciale derogatorii de la
dreptul comun care reglementează dobânzile şi penalităţile de întârziere cuprinse în
art. 119 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de
procedură fiscală, modificată şi completată reţinem că: "(2) Nu se datorează dobânzi
şi penalităţi de întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel,
obligaţii fiscale accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli
judiciare, sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al
bunurilor şi sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei."
Prin urmare, pentru neplata amenzii de 50.000 lei înlăuntrul termenului de
prescripţie fiscală de 5 ani atât pârâtul Judeţul Arad, cât şi orice altă persoană
fizică/juridică ar fi beneficiat de prevederile art. 119 alin. (2) precitate în sensul că nu
putea fi obligat legal la plata de dobânzi legale sau penalităţi pe zi de întârziere
pentru neplată.‖
Suma imputată prin Dispoziţia de imputare nr. 260/26.06.2013 nu este stabilită
cu titlu de amendă, ci reprezintă valoarea prejudiciului creat bugetului judeţului Arad
prin plata amenzii respective, suma reprezentând astfel o creanţă datorată bugetului
local.
Astfel, dobânda legală solicitată de către Unitatea Administrativ Teritorială
Judeţul Arad ca urmare a plăţii amenzii, nu reprezintă dobânzi pentru sume datorate
cu titlu de amenzi, prevăzute de art. 119 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală, fiind solicitate cu titlu de despăgubiri
pentru indisponibilizarea sumei de 7.142,85 lei achitată de către Unitatea
Administrativ Teritorială Judeţul Arad, până la data achitării integrale a sumei
respective, reprezentând astfel dobânda pentru neplata în termen a obligaţiilor
băneşti reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală
remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru
reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
Potrivit jurisprudenţei, dobânda reprezintă preţul lipsei de folosinţă şi
urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiilor băneşti, în temeiul principiului reparării
integrale a prejudiciului, conform căruia autorul prejudiciului este obligat să acopere
nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum
cessans) ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor
administrate, precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm. noul Cod de procedură civilă,
Curtea reţine următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ reclamantul a solicitat pronunțarea
unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună anularea Dispoziţiei nr.
Pagină 52 din 66
260/26.06.2013 ca netemeinică şi nelegală şi exonerarea de la plata sumei de
7.142,85 lei.
În fapt, Curtea reţine că prin Dispoziţia nr. 384/08.04.2011 a Preşedintelui
Consiliului Judeţean Arad, s-a dispus constituirea comisiei de evaluare pentru
atribuirea contractului „Furnizare de echipamente pentru sistem integrat de
gestionare a deşeurilor în judeţul Arad‖ prin procedura de licitaţie deschisă cu etapa
finală de licitaţie electronică, din data de 11.04.2011, ora 11,00 cu următoarea
componenţă:
Preşedinte: N.A.
Membri: C.C., G.B., D.T., D.P.,
Expert cooptat : C.M.
Membru rezervă preşedinte: L.C.
Membri de rezervă: N. L., M. P.
Potrivit Raportului procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică,
înregistrat cu nr. 9018/16.06.2011, pentru lotul 1 şi 2 a fost declarată câştigătoare
oferta SC G.I.E. SRL, celelalte oferte fiind declarate inacceptabile, potrivit art. 36 alin.
(1) lit. b din HGR 925/2006 şi neconforme, potrivit art.36 alin. (2) litera a) din HGR
925/2006, pentru întocmirea acestui raport fiecare dintre cei cinci membri ai comisiei
N.A., C.C., G.B., D.T., D.P., evaluând oferta tehnică şi financiară a acestui ofertant
(f:110-124)
În data de 29.07.2011, autoritatea contractantă a încheiat contractele de
furnizare nr. 11350/29.07.2011 şi nr. 11352/29.07.2011 având ca obiect achiziţia
unui nr. de 17 vehicule cu compactare pentru colectarea şi transportul deşeurilor
reciclabile-7 vehicule respectiv a deşeurilor biodegradabile-10 vehicule (lotul 1) şi
achiziţia unui concasor mobil pentru deşeurile din construcţii şi demolări (lotul 2).
Prin procesul verbal de contravenţie seria AR nr. 2661/25.04.2013 al Autorităţii
naţionale pentru reglementarea şi monitorizarea achiziţiilor publice s-a aplicat
autorităţii contractante o amendă în valoare de 120. 000 lei pentru săvârşirea a trei
contravenţii după cum urmează:
1). 20.000 lei pentru contravenţia prevăzută de art.293 lit. v) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, cu referire la art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 34/2006, referitoare la promovarea concurenţei între
operatorii economici, reţinându-se în fapt că în documentaţia de atribuire în cadrul
procedurii de licitaţie autoritatea contractantă a impus cerinţe care au avut ca efect
restricţionarea accesului operatorilor economici la procedura de atribuire, respectiv a
solicitat ca media aritmetică a profitului din exploatare anual al ofertantului trebuie să
fie pozitivă în ultimii trei ani de activitate, a impus prezentarea autorizării pentru
livrarea/comercializarea produselor ofertate, a solicitat ca şi criteriu de calificare
prezentarea de documente emise de organisme naţionale sau internaţionale
acreditate care confirmă certificarea sistemului de management al calităţii pentru
firmele ofertate (pct. 5.3.1, 5.4.4., 5.6 din fişa de date a achiziţiei).
2). 80.000 lei pentru contravenţia prevăzută de art. 293 lit. b) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, reţinându-se în fapt că la pct. 5.4.5 din
Pagină 53 din 66
documentaţia de atribuire a contractelor, a impus cerinţa prezentării informaţiilor
privind originea bunurilor ofertate fără să ofere informaţii suplimentare în acest sens
3). 20.000 lei pentru contravenţia prevăzută de art. 293 lit. v) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 cu referire la art. 2 alin. (2) lit. b) din acelaşi act
normativ, principiul tratamentului egal, reţinându-se în fapt că în fişa de date a
achiziţiei, pct. 5.1 - Situaţia personală a ofertantului, autoritatea contractantă a făcut
următoarea menţiune: „orice document solicitat trebuie să fie valabil la momentul
depunerii ofertei şi va fi prezentat în original sau copie legalizată‖ În cazul
operatorului economic declarat câştigător declaraţia de conformitate CE nr. 38-11 a
fost acceptată de comisia de evaluare pentru demonstrarea criteriului de calificare
stabilit la pct. 5.4.5, chiar dacă a fost emisă la data la care a fost încheiat contractul
de achiziţie publică (29.07.2011), deşi ofertele altor operatori economici au fost
declarate neconforme, întrucât declaraţiile sau formularele prezentate nu erau
valabile la deschiderea ofertelor (11.04.2011).
Prin Ordinul de plată nr. 780/30.05.2013, UAT Judeţul Arad a plătit suma de
60.000 lei, reprezentând jumătate din amenda de 120.000 lei aplicată prin procesul
verbal de contravenţie 2661/25.04.2013, comunicat în 28.05.2013 iar la data de
13.06.2013, prin plângerea înregistrată la Judecătoria sector 1 Bucureşti sub nr.
24041/299/2013 a solicitat anularea procesului verbal de contravenţie.
Prin dispoziţia 249/25.06.2013 a Preşedintelui Consiliului judeţean Arad s-a
constatat că suma de 60.000 lei achitată prin ordinul 780/30.05.2013 constituie
prejudiciu cauzat bugetului judeţului Arad şi s-a dispus înregistrarea acesteia cu
acest titlu în contabilitatea UAT Judeţul Arad precum şi recuperarea de la persoanele
responsabile cu producerea acestuia iar prin Dispoziţia nr. 250/25.06.2013 a
Preşedintelui Consiliului Judeţean Arad s-a constituit comisia pentru stabilirea
întinderii răspunderii individuale a personalului din aparatul de specialitate al
Consiliului Judeţean Arad la repararea pagubei în sumă de 60.000 lei reprezentând
jumătate din amenda în cuantum de 120.000 lei aplicată prin procesul verbal de
constatare şi sancţionare a contravenţiilor seria AR nr. 2661/25.04.2013.
Prin procesul verbal nr. 8314/25.06.2013, Comisia desemnată, având în
vedere dispoziţiile art. 84 alin. (1) lit. a) şi art.117 din Legea nr. 188/1999 şi art. 255
din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, a stabilit, cu privire la fapta nr. 3, că prin
modul în care au evaluat îndeplinirea criteriilor de calificare pe baza documentelor
prezentate de cei trei ofertanţi, răspunderea pentru săvârşirea acesteia revine în mod
egal atât preşedintelui cât şi membrilor comisiei. Luând în considerare amenda
aplicată pentru această faptă-20.000 lei şi împrejurarea că din aceasta s-a achitat
jumătate, reprezentând 10.000 lei, s-a stabilit cuantumul sumei ce va fi recuperată de
la fiecare persoană ca fiind 2.000 lei, reprezentând 1/5 din suma de 10.000 lei.
Curtea constata ca prin Dispoziţia de imputare nr. 260/26.06.2013 emisă pe
seama reclamantului pârâtul urmăreşte recuperarea în parte a prejudiciului aferent
faptelor contravenţionale nr. 1 şi 2 în sumă de 50.000 lei în condiţiile în care a
constatat că a participat la producerea prejudiciului prin săvârşirea celor două fapte.
Dispoziţia de imputare a fost emisă pentru recuperarea cotei de 1/7 din prejudiciul în
sumă de 50.000 lei, fiind o consecinţă a finalizării cercetării cauzelor care au condus
Pagină 54 din 66
la producerea prejudiciului, la identificarea persoanelor care se fac vinovate şi la
angajarea răspunderii acestora, cercetarea fiind finalizată prin emiterea Dispoziţiei
Preşedintelui Consiliului Judeţean Arad nr. 249/25.06.2013.
Prin art. 2 din dispoziţia contestată se face precizarea că de la data rămânerii
definitive a dispoziţiei, în condițiile art. 85 alin. (21) din Legea nr. 188/1999 se reţine
reclamantului o treime din salariul lunar net, până la recuperarea sumei de 7142,85
lei, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plăţii.
Curtea constată că în cadrul dispoziției atacate parata nu a precizat temeiul de
drept care ar justifica stabilirea în sarcina reclamantului a obligației de a achita
dobânzi, câtă vreme izvorul prejudiciului îl constituie o amendă contravenţională
aplicată Judeţului Arad.
Pârâtul recurent susține ca suma imputată prin Dispoziţia de imputare nr.
260/26.06.2013 nu este stabilită cu titlu de amendă, ci reprezintă valoarea
prejudiciului creat bugetului judeţului Arad prin plata amenzii respective, suma
reprezentând astfel o creanţă datorată bugetului local. Aceasta afirmație a
recurentului nu poate fi primita câtă vreme prin emiterea dispoziției de imputare nu s-
ar putea modifica natura sumei imputata reclamantului, din amenda în creanţa
datorata bugetului de stat.
Potrivit prevederilor speciale derogatorii de la dreptul comun care
reglementează dobânzile şi penalităţile de întârziere cuprinse în art.119 alin. (2) din
Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală,
modificată şi completată reţinem că „(2) Nu se datorează dobânzi şi penalităţi de
întârziere pentru sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale
accesorii stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare,
sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând echivalentul în lei al bunurilor şi
sumelor confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.‖
Prin urmare, conform dispozițiilor legale anterior enunțate, orice persoană
fizică sau juridică ar fi beneficiat de prevederile art. 119 alin. (2) în sensul că nu putea
fi obligat legal la plata de dobânzi legale sau penalităţi pe zi de întârziere pentru
neplată.
Astfel, în mod corect a reținut instanța de fond ca şi reclamantul căruia i s-a
imputat o cotă de 1/7 din amenda plătită trebuie să beneficieze de tratament juridic
egal cu cel de care ar fi beneficiat debitorul obligaţiei. Daca s-ar decide în alt mod şi
s-ar institui obligarea reclamantului la dobânzi legale conform dispoziţiilor art. 2 alin.
(1) ale dispoziţiei de imputare s-ar crea premisele unei îmbogăţiri fără just temei prin
mărirea nejustificată a patrimoniului pârâtului.
Reținând cele expuse, câtă vreme recurentul nu a invocat critici de natura sa
atragă cauzele de casare prevăzute de legiuitor, Curtea a respins recursul formulat
ca neîntemeiat.
Constatând culpa paratului în promovarea recursului,în virtutea dispozițiilor
art. 453 din noul Cod de procedură civilă, Curtea a obligat pârâta la plata către
reclamant a sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând
onorariu avocat.
Pagină 55 din 66
7. Eliberare din funcţie viceprimar
- Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată
- Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali
Curtea a reţinut ca expunerea de motive înregistrată sub nr. 909/16.02.2015
privind înştiinţarea consilierilor locali cu privire la cauzele care determină revocarea
din funcţia de viceprimar, priveşte modificarea majorităţii politice din cadrul Consiliului
local M., întemeiat pe atributul exclusiv al consiliului local, ca autoritate a
administraţiei publice locale, să aleagă şi să revoce viceprimarul, în condiţiile Legii nr.
215/2001, legea administraţiei publice locale şi ale Legii nr. 393/2004 privind Statutul
aleşilor locali, în conformitate cu care legiuitorul a prevăzut în mod expres că atât
alegerea cât şi revocarea din funcţie a viceprimarului, sunt determinate de voinţa
majorităţii politice din cadrul autorităţii publice deliberative, voinţă politică a
consilierilor locali exprimată ca manifestare a puterii formaţiunii politice care deţine
majoritatea politică în cadrul Consiliului local.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia civilă nr. 185 din 26 ianuarie 2016, dr. D.D-P.
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Tribunalul Arad la data
de 05.05.2014, reclamantul Prefectul Judeţului Arad a chemat în judecată pârâtul
Consiliul Local al Comunei M. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se
dispună anularea Hotărârii nr. 22/26.02.2015 adoptată de pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 868/14.10.2015 pronunţată în dosar nr.1226/108/2015,
Tribunalul Arad a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de
reclamantul Prefectul Judeţului Arad în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local M.
pentru anularea Hotărârii nr. 22/26.02.2015 adoptată de pârât.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Prefectul Judeţului
Arad solicitând admiterea acţiunii şi pe cale de consecinţă, anularea Hotărârii nr.
22/26.02.2015 adoptată de către intimatul - pârât Consiliul Local al Comunei M.
În motivare se arată că prin art. 1 din hotărârea enunţată, Consiliul Local al
Comunei M. aprobă revocarea funcţia de viceprimar al Comunei M., judeţul Arad, a
domnului C.I.
Temeiurile de drept pe care s-a întemeiat hotărârea sunt reprezentate de
dispoziţiile 57 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale,
republicată şi dispoziţiile 18 alin. (4) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor
locali.
Se mai arată că, intimatul - pârât Consiliul Local M. a respectat doar
procedura de schimbare din funcţie, abuzând de dreptul prevăzut în art. 57 alin. (4)
din Legea nr. 215/2001 republicată, fără niciun temei.
Se menționează ca eliberarea din funcţie a viceprimarului este reglementată
prin dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 ca sancţiune administrativă
pentru abateri grave şi repetate săvârşite în exercitarea mandatului său.
Pagină 56 din 66
Se precizează ca sancţiunea eliberării din funcţie a viceprimarului se aplică
prin hotărârea consiliului local, pe baza propunerii motivate a primarului sau a unei
treimi din numărul consilierilor în funcţie.
Astfel, potrivit art. 69 alin. (4) din Legea nr. 393/2004, sancţiunea eliberării din
funcţie a viceprimarului poate fi aplicata numai dacă poate fi făcută dovada că
viceprimarul a încălcat Constituţia, celelalte legi ale ţării sau a prejudiciat interesele
ţării, ale unităţii administrativ-teritoriale sau ale locuitorilor din unitatea administrativ-
teritorială respectivă.
Având în vedere textul de lege antemenţionat, concluzionează că domnul C.I.
ar fi trebuit să săvârşească abateri grave şi repetate, pentru a se proceda la
revocarea acestuia din funcţia de viceprimar, cu toate că din înscrisurile care au stat
la baza adoptării hotărârii nu a fost probată existenţa unor a tari motive care să
determine schimbarea din funcţie a acestuia.
Mai mult, alin. (2), (3) şi (4) din textul de lege antecitat, stipulează situaţiile în
care se aplică sancţiunile, acestea trebuind dovedite şi temeinic motivate.
Aşa fiind, au fost încălcate dispoziţiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 393/2004,
în sensul că, „sancţiunea eliberării din funcţie a viceprimarului poate fi aplicată numai
dacă poate fi făcută dovada că acesta a încălcat Constituţia României, celelalte legi
ale ţârii sau a prejudiciat interesele tării, ale unităţilor administrativ teritoriale..."
Or, din expunerea de motive a consilierilor locali iniţiatori rezultă ca, prin
eludarea dispoziţiilor art. 69 din Legea nr. 393/2004 intimatul - pârât Consiliul Local
M. a intenţionat să-l sancţioneze pe viceprimar, având în vedere modificarea
majorităţii politice din cadrul Consiliului Local al Comunei M.
Pentru considerentele expuse anterior, instanţa de fond în mod eronat a
reţinut că dispoziţiile art. 69 din Legea| nr. 393/2004 nu sunt incidente în cauza,
pronunţând hotărârea recurată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv
dispoziţiile legale enunţate, şi pe cale de consecinţă este incident motivul de casare
prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, conform
cărora: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoare/e motive de
nelegalitate: când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material.‖
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, a probelor
administrate, precum şi prin aplicarea art. 488 şi urm. din noul Cod de Procedură
Civilă, Curtea reţine următoarele:
Curtea constată că prin acţiunea promovata în fata instanței de contencios
administrativ reclamantul Prefectul Judeţului Arad, P.C.V., a solicitat pronunțarea
unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună anularea Hotărârii nr.
22/26.02.2015 adoptată de pârâtul Consiliul Local al Comunei M.
Curtea retine ca prin Hotărârea nr. 22/26.02.2015 adoptată de către Consiliul
Local al Comunei M. s-a aprobat revocarea din funcţia de Viceprimar al Comunei M.,
al domnului C.I.
Curtea constata ca reclamantul a menționat ca hotărârea a acrei anulare o
solicita este nelegala, fiind adoptata cu nerespectarea dispoziţiilor art. 57 alin. (4) din
Pagină 57 din 66
Legea nr. 215/2001 republicată, respectiv a prevederilor art. 18 alin. (4) din Legea nr.
393/2004 .
Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, Curtea constata ca şedinţa
ordinară din 26.02.2015 s-a desfăşurat cu respectarea procedurii legale instituite de
prevederile Legii nr. 215/2001. In acest sens, este Dispoziţia nr. 79 din 20 februarie
2015 emisă de Primarul Comunei M., privind ordinea de zi, respectiv convocarea
consilierilor locali, conform tabelului convocator.
Rezulta ca a fost respectat termenul de 5 zile prevăzut de art. 39 alin. (3) din
Legea nr. 215/2001, consilierii fiind anunțați despere data şi ora la care va avea loc
ședința din data de 26.02.2015.
Reclamantul precizează că eliberarea din funcţie a viceprimarului este
reglementată de art. 69 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 393/2004 ca sancţiune
administrativă pentru abateri grave şi repetate săvârşite în exercitarea mandatului
său.
Astfel, reclamantul recurent învederează ca potrivit art. 69 alin. (4) din Legea
nr. 393/2004, sancţiunea eliberării din funcţie a viceprimarului poate fi aplicată numai
dacă poate fi făcută dovada că viceprimarul a încălcat Constituţia, celelalte legi ale
ţării sau a prejudiciat interesele ţării, ale unităţii administrativ-teritoriale sau ale
locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Curtea constata că în preambulul Hotărârii nr. 22/26.02.2015 se face
precizarea ca revocarea din funcţia de viceprimar domnului C.I. se întemeiază pe
dispozițiile art. 57 din Legea nr. 215/200, iar nu pe prevederile art. 69 din Legea nr.
393/2004, invocate de către recurent.
Curtea retine ca în acord cu dispozițiile art. 57 din Legea nr. 215/2001
„Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de consiliul local prin hotărâre
adoptată cu votul majorităţii consilierilor în funcţie, Ia propunerea primarului sau a u
treimi din numărul consilierilor locali în funcţie‖.
În plus, potrivit dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 393/2004, mandatul de
vicepreşedinte al consiliului judeţean, respectiv de viceprimar, poate înceta înainte de
termen în urma eliberării sau revocării acestuia din funcţie, în condiţiile Legii nr.
215/2001, republicată.
Curtea constată că prima instanță a reținut în mod corect ca expunerea de
motive înregistrată sub nr. 909/16.02.2015 privind înştiinţarea consilierilor locali cu
privire la cauzele care determină revocarea din funcţia de viceprimar, priveşte
modificarea majorităţii politice din cadrul Consiliului Local M., întemeiat pe atributul
exclusiv al consiliului local, ca autoritate a administraţiei publice locale, să aleagă şi
să revoce viceprimarul, în condiţiile Legii nr. 215/2001, legea administraţiei publice
locale şi ale Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, în conformitate cu care
legiuitorul a prevăzut în mod expres că atât alegerea cât şi revocarea din funcţie a
viceprimarului, sunt determinate de voinţa majorităţii politice din cadrul autorităţii
publice deliberative, voinţă politică a consilierilor locali exprimată ca manifestare a
puterii formaţiunii politice care deţine majoritatea politică în cadrul Consiliului Local.
Pagină 58 din 66
Astfel fiind, dispoziţiile art. 69 din Legea nr. 393/2004 invocate de reclamantul
Prefectul Judeţului Arad ca temei legal pe care îşi fundamentează acţiunea, nu sunt
incidente în cauză.
Reținând cele expuse, Curtea a constatat ca nu sunt incidente nici unul dintre
motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din noul Cod de procedură civilă şi a
respins recursul ca neîntemeiat, ia act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
8. Mandat primar pentru încheiere contract,; sancţiunea nulităţii
contractului ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind mandatul
legal conferit primarului la încheierea unui contract în numele unităţii
administrativ-teritoriale.
- Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 : art. 61,art. 63,art.77, art. 125
- Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor
de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii: art. 27810 , art. 297
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice : art. 35
alin. (2)
- Codul civil de la 1864 : art. 1536 , art.1546
- Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 : art. 8
Depăşirea competenţei legale conferite primarului cu prilejul încheierii unui
contract în numele unităţii administrativ-teritoriale – respectiv depăşirea competenţei
legale de a reprezenta unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu terţii în limitele
împuternicirii acordate de consiliul local prin adoptarea unei hotărâri care să exprime
voinţa unităţii administrativ-teritoriale de a fi parte în contract - constituie un caz de
nulitate absolută, fiind în discuţie încălcarea unor norme de drept public referitoare la
atribuţiile unor autorităţi publice.
Nu operează principiul potrivit căruia nimeni nu poate să invoce propria
turpitudine (nemo auditur propriam turpitudine), deoarece primează principiul
priorităţii interesului public, consacrat de art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu
poate fi înlăturată sancţiunea nulităţii contractului ca urmare a încălcării dispoziţiilor
legale privind mandatul legal conferit primarului la încheierea unui contract în numele
unităţii administrativ-teritoriale.
De altfel, Curtea consideră că nu s-ar putea reţine nici invocarea propriei culpe
de către unitatea administrativ-teritorială, în condiţiile în care voinţa acestei unităţi nu
a fost angajată legal prin încheierea contractului în mod abuziv de către
reprezentantul legal al acesteia. Nu se poate reţine că a existat o manifestare de
voinţă a unităţii administrativ-teritoriale de care aceasta să se dezică prin solicitarea
desfiinţării contractului, de vreme ce nu a existat o manifestare de voinţă exprimată
legal în sensul încheierii acestui contract, similară lipsei totale a voinţei de a încheia
acest contract.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,
Pagină 59 din 66
Decizia civilă nr. 587 din 1 martie 2016, dr. D.D.-P.
Curtea constată că în prezenta cauză, reclamanta Comuna M. a chemat în
judecată pârâta SC A. SRL şi a solicitat nulitatea contractului de servicii nr.
73/15.03.2010 întocmit de Primăria M. şi SC A. SRL, repunerea părţilor în situaţia
anterioară, precum si obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Comuna M. a invocat ca motive de nulitate următoarele:
- Comuna M. nu este parte în contractul de servicii nr. 73/15.03.2010, acesta
fiind întocmit de Primăria M., în calitate de achizitor şi SC A. SRL în calitate de
prestator. Menţionează că Primăria M. nu este decât o structură funcţională fără
personalitate juridică, motiv pentru care invocă excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive şi a faptului că contractul de servicii întocmit de acesta nu produce efecte
juridice faţă de Comuna M.
- unităţile administrativ-teritoriale (comunele) sunt persoanele juridice de drept
public ce au capacitate juridică, iar primarul este cel care reprezintă interesele unităţii
administrativ teritoriale.
- Primarul nu a avut mandatul Consiliului Local pentru întocmirea contractului
de servicii nr. 73/15.03.2010, şi nici finanţarea necesară, situaţie în care sumele ce
provin din contractul de servicii nu au fost cuprinse în bugetul comunei, nefiind
cunoscute, analizate şi dezbătute de către Consiliul Local nici până în prezent.
- contractul de servicii ce face obiectul prezentei cauze a fost atribuit fără
licitaţie publică prestatorului SC A. SRL.
Curtea reţine că prin contractul de prestări de servicii nr. 73/15.03.2010,
încheiat între SC A. SRL, în calitate de prestator, şi Primăria comunei M., în calitate
de achizitor, pârâta SC A. SRL s-a obligat potrivit obiectului principal al contractului,
să întocmească documentaţia necesară pentru accesarea fondului de finanţare
FEADR, măsura 125, îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate de
dezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii, sub-măsura 125a, conform cu
cerinţele finanţatorului, preţul plătibil prestatorului de către achizitor fiind de 61.000
lei, la care se adaugă 11.590 TVA.
Curtea observă că în speţă, contractul nr. 73/15.03.2010 a fost semnat de
fostul primar al Comunei M., fără ca acest contract să fi fost înregistrat în evidenţele
Primăria Comunei M., neexistând nici o dovadă că semnatarul contractului a adus la
cunoştinţa celorlalte autorităţi ale unităţii administrativ-teritoriale (Consiliul Local,
angajaţi din Primăria Comunei M. etc.) semnarea acestui act juridic. Raportat la
această situaţie, se impune analizarea efectelor pe care le poate produce acest
contract în raport cu reclamanta Comuna M., în reprezentarea căreia putea acţiona
fostul primar al Comunei M., semnatarul contractului.
Întrucât Legea nr. 215/2001 nu mai cuprinde alte reglementări speciale privind
reprezentarea unităţii administrativ-teritoriale de către primar în raporturile cu terţii,
Curtea reţine incidenţa reglementărilor din dreptul comun în materie de mandat, cu
specificul că mandatul de reprezentare a unităţii administrativ-teritoriale acordat
primarului este subordonat competenţelor conferite de lege primarului, ca autoritate
executivă.
Pagină 60 din 66
Susţinerea reclamantei Comuna M. – potrivit căreia aceasta nu este parte în
contractul a cărui anulare a solicitat-o, pe considerentul că acest contract a fost
încheiat de primar în numele Primăriei M. – face abstracţie de faptul că, potrivit art.
77 din Legea nr. 215/2001, „primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-
teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu
activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care
duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând
problemele curente ale colectivităţii locale‖.
Prin urmare, din art. 77 rezultă că primăria – ca structură funcţională cu
activitate permanentă – include primarul, viceprimarul, secretarul unităţii
administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului. Aşadar, potrivit
acestui text legal, primarul face parte din primărie, nu este distinct de aceasta, chiar
dacă nu este unica entitate componentă a acestui aparat administrativ.
De asemenea, din cuprinsul art. 77 din Legea nr. 215/2001 rezultă că primăria
„duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând
problemele curente ale colectivităţii locale‖.
Prin urmare, nu se poate reţine existenţa independentă a primăriei de unitatea
administrativ-teritorială a cărei voinţă – exprimată prin hotărârile consiliului local –
trebuie să o ducă la îndeplinire.
De aici rezultă că semnarea contractului de prestări servicii în numele
Primăriei Comunei M. nu poate avea semnificaţia că nu este obligată, prin acest
contract, însăşi unitatea administrativ-teritorială – Comuna M., ale cărei acte le aduce
la îndeplinire primăria acestei comune, conform dispoziţiilor legale citate mai sus.
În ceea ce priveşte faptul că primăria este o structură funcţională fără
personalitate juridică, Curtea reţine că acest argument nu este întemeiat, întrucât
primarul se prezuma că a reprezentat, la semnarea contractului, şi unitatea
administrativ-teritorială, chiar dacă se menţionează primăria ca parte în contract.
Pe de altă parte, mai multe contracte au fost încheiate între părţi, figurând
primăria ca şi autoritatea contractantă, fără ca reclamanta Comuna M. să formuleze
obiecţii.
Prin urmare, menţionarea în contract a Primăriei comunei M. în calitate de
achizitor nu poate avea semnificaţia că unitatea administrativ-teritorială – Comuna M.
– nu este parte în acest contract.
Pe de altă parte, reclamanta Comuna M. a invocat şi lipsa mandatului
primarului la încheierea contractului, în condiţiile în care încheierea contractului nu a
fost aprobată printr-o hotărâre a Consiliului Local al comunei M.
Cu privire la dispoziţiile legale aplicabile contractului de prestări de servicii nr.
73/15.03.2010, Curtea reţine că reclamanta îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile
unui contract încheiat la data de 15.03.2010.
Curtea subliniază că dispoziţiile speciale ale Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 34/2006 se completează cu dispoziţiile Codului civil în materia
răspunderii contractuale, în conformitate cu dispoziţiile art. 297 din O.U.G. nr.
34/2006, care prevede că „în măsura în care prezenta ordonanţă de urgenţă nu
prevede altfel, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun‖.
Pagină 61 din 66
În lipsa unor reglementări contrare în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
34/2006, Curtea reţine, aşadar, incidenţa dispoziţiilor Codului civil în materia
răspunderii contractuale.
Totodată, Curtea subliniază că pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca
regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa
condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte
ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile
de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după
intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi,
pentru încetarea actului juridic.
Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din noul
Cod civil (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât şi din art. 102 alin. (1)
din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, ‖contractul este supus dispoziţiilor legii în
vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea,
efectele, executarea şi încetarea sa‖.
Astfel, conform art. 6 alin.(2) din noul Cod civil, „actele şi faptele juridice
încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii
noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data
încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor‖, iar potrivit alineatului al treilea
al art. 6, „actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la
data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi
considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi‖.
Raportat la aceste reglementări, instanţa reţine că dispoziţiile legale aplicabile
contractului de prestări de servicii nr. 73/15.03.2010, încheiat între părţi, sunt cele din
Codul civil de la 1865, în vigoare în perioada respectivă, iar nu dispoziţiile din noul
Cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil), care au intrat în vigoare de la
1.10.2011, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
În consecinţă, Curtea va examina limitele mandatului primarului în raport cu
dispoziţiile din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi din Codul civil de la
1865, în vigoare la data semnării contractului în litigiu.
Regulile de la mandat din Codul civil de la 1865 se aplică în speţă şi în temeiul
art. 36 al Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice –
publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954 – în raporturile dintre persoana
juridică şi cei care alcătuiesc organele sale. Astfel, conform art. 36 din Decretul nr.
31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „raporturile dintre
persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare ori
statut‖.
De asemenea, conform art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, „actele
juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi‖. Din dispoziţiile citate Curtea reţine că
actele încheiate de primar în numele unităţii administrativ-teritoriale sunt asimilate
Pagină 62 din 66
actelor persoanei juridice reprezentate dacă acele acte au fost îndeplinite „în limitele
puterilor ce le-au fost conferite‖.
În privinţa mandatului primarului de a prezenta unitatea administrativ-
teritorială, Curtea subliniază că, potrivit art. 1535 din Codul civil de la 1865,
„mandatul este special pentru o afacere, sau pentru oarecare anume afaceri, ori este
general pentru toate afacerile mandantului‖, iar potrivit art. 1536 alin. (1) din Codul
civil de la 1865 „mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de
administraţie‖. De asemenea, potrivit art. 1536 alin. (2) din Codul civil de la 1865
„când e vorba de înstrăinare, ipotecare, sau de facerea unor acte ce trec peste
administraţia ordinară, mandatul trebuie să fie special‖.
În speţă, Curtea reţine că fostul primar al comunei M. a semnat – în numele
unităţii administrativ-teritoriale, Comuna M. – contractul de prestări de servicii nr.
73/15.03.2010, încheiat cu SC A. SRL, preţul plătibil prestatorului de către achizitorul
Comuna M. fiind de 61.000 lei, la care se adaugă 11.590 lei cu titlul de taxă pe
valoarea adăugată.
Fiind vorba despre un contract în baza căruia unitatea administrativ-teritorială
se obliga la plata sumei de 61.000 lei, la care se adaugă 11.590 lei TVA, Curtea
reţine că acesta este un act de dispoziţie, conţinând o obligaţie de a da, respectiv de
o obligaţie având ca obiect o sumă de bani. Această obligaţie nu putea fi contractată
de primar în numele unităţii administrativ-teritoriale în lipsa unui mandat special,
având în vedere că potrivit art. 1536 alin. (2) din Codul civil de la 1865 „când e vorba
de înstrăinare, ipotecare, sau de facerea unor acte ce trec peste administraţia
ordinară, mandatul trebuie să fie special‖.
Este de observat că dispoziţiile din Legea administraţiei publice locale nr.
215/2001 confirmă rolul primarului de autoritate executivă, iar nu acela de autoritate
deliberativă a unităţii administrativ-teritoriale, iar atribuţiile primarului sunt
circumscrise obligaţiei de a pune în executare hotărârile Consiliului Local, astfel cum
rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 215/2001, raportat la art. 61
alin. (2) din aceeaşi lege, conform căruia „primarul asigură respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi
punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi
acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale
miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, ale
prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean, în condiţiile legii‖.
Astfel, conform art. 63 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, „primarul îndeplineşte
următoarele categorii principale de atribuţii:
a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;
b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
c) atribuţii referitoare la bugetul local;
d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;
e) alte atribuţii stabilite prin lege‖.
Pagină 63 din 66
În ceea ce priveşte atribuţiile referitoare la bugetul local, conform art. 63 alin.
(4) din Legea nr. 215/2001, „în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c),
primarul:
a) exercită funcţia de ordonator principal de credite;
b) întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar şi le supune spre aprobare consiliului local;
c) iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi
emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale;
d) verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a
contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât şi a
sediului secundar.‖
Pe de altă parte, rolul de autoritate deliberativă, competentă să exprime voinţa
unităţii administrativ-teritoriale, revine consiliului local, astfel cum prevede art. 36 alin.
(1) din Legea nr. 215/2001, conform căruia „Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte,
în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt
date prin lege în competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau
centrale‖.
Din dispoziţiile legale arătate mai sus rezultă că primarul are atribuţii legate de
punerea în executare a voinţei unităţii administrativ-teritoriale, astfel cum a fost
exprimată prin hotărârile consiliului local. Prin urmare, primarul nu poate semna un
contract în numele unităţii administrativ-teritoriale în lipsa unei voinţe exprimat expres
de consiliul local, prin adoptarea unei hotărâri în acest sens.
Curtea reţine însă că în speţă nu s-a dovedit aprobarea de către Consiliul
Local M. a încheierii contractului respectiv printr-o hotărâre emisă în acest sens.
Este adevărat că prin Hotărârea nr. 10/18.02.2010 (fila 16 dosar Curtea de Apel
Timişoara), Consiliul Local M. a aprobat accesarea de fonduri nerambursabile
FEADR măsura 125, sub-măsura 125b şi a încredinţat primarului sarcina de a
îndeplini hotărârea adoptată, în sensul de a face demersurile necesare în vederea
accesării fondurilor, însă această hotărâre nu poate avea semnificaţia unui mandat
special acordat primarului pentru a încheia un contract care implica plata sumei de
61.000 lei, la care se adaugă 11.590 lei TVA, care – după cum s-a arătat anterior –
constituia o obligaţie care nu putea fi contractată de primar în numele unităţii
administrativ-teritoriale în lipsa unui mandat special. Curtea observă că în Hotărârea
nr. 10/18.02.2010 nu se face referire la încheierea unor contracte oneroase pentru
unitatea administrativ-teritorială, ci numai la „accesarea de fonduri nerambursabile‖,
fără vreo precizare a împuternicirii primarului la a încheia un contract în executarea
acestei hotărâri. În condiţiile în care nu au fost prevăzute în bugetul unităţii
administrativ-teritoriale sume cu această destinaţie, Curtea nu poate reţine nici măcar
că s-a preconizat o astfel de cheltuială concretă şi care să fi fost aprobată de
Consiliul Local al comunei M. Curtea reţine ca fiind relevante dispoziţiile art. 63 alin.
(4) lit. c) din Legea nr. 215/2001, citate anterior, conform cărora „în exercitarea
atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. c)‖ – respectiv atribuţii referitoare la bugetul local –
„primarul (...) iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi
şi emiterea de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale‖. Chiar dacă
Pagină 64 din 66
atribuţia legală citată se referă la contractarea de împrumuturi, Curtea observă că şi
încheierea contractului de prestări servicii din speţă constituie un contract cu titlul
oneros, cuprinzând chiar o sumă semnificativă (care implica plata sumei de 61.000
lei, la care se adaugă 11.590 lei TVA), rezultând de aici că prin actele primarului nu
se pot da naştere unor obligaţii pecuniare care să greveze bugetul unităţii
administrativ-teritoriale.
Or, conform art. 1537 din Codul civil de la 1865, „mandatarul nu poate face
nimic afară din limitele mandatului său; facultatea de a face tranzacţie cuprinde pe
aceea de a face un compromis‖. De asemenea, art. 1546 alin. (1) din Codul civil de la
1865 prevede că „mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către
mandatar în limitele puterilor date‖, iar potrivit art. 1546 alin. (2) din Codul civil de la
1865, „nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară din limitele
puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit‖.
În speţă, întrucât nu s-a ratificat de către reclamanta Comuna M. contractul
încheiat de fostul primar cu pârâta SC A. SRL, Curtea reţine că reclamanta Comuna
M. nu este îndatorată la executarea contractului de prestări de servicii nr.
73/15.03.2010, fiind un act îndeplinit de mandatar în afara limitelor mandatului
general conferit primarului pentru reprezentarea unităţii administrativ-teritoriale în
relaţiile cu terţii.
Or, depăşirea competenţei legale conferite primarului cu prilejul încheierii unui
contract în numele unităţii administrativ-teritoriale – respectiv depăşirea competenţei
legale de a reprezenta unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu terţii în limitele
împuternicirii acordate de consiliul local prin adoptarea unei hotărâri care să exprime
voinţa unităţii administrativ-teritoriale de a fi parte în contract - constituie un caz de
nulitate absolută, fiind în discuţie încălcarea unor norme de drept public referitoare la
atribuţiile unor autorităţi publice.
În ceea ce priveşte consecinţele încheierii contractului de către primar cu
încălcarea competenţei legale şi a mandatului de a reprezenta unitatea administrativ-
teritorială, Curtea reţine că, potrivit art. 27810 alin. (1) din Ordonanța de urgență a
Guvernului. nr. 34/2006, „instanţa constată nulitatea contractului în următoarele
cazuri:
a) autoritatea contractantă a atribuit contractul fără să respecte obligaţiile
referitoare la publicarea unui/unei anunţ/invitaţii de participare conform prevederilor
prezentei ordonanţe de urgenţă;
b) au fost încălcate prevederile art. 205 alin. (1), art. 206 alin. (3), art. 256^3
alin. (3), dacă această încălcare a privat operatorul economic interesat de
posibilitatea de a formula o cale de atac înainte de încheierea contractului, în cazul în
care această încălcare este combinată cu încălcarea altor dispoziţii în materia
achiziţiilor publice, dacă această din urmă încălcare a afectat şansele operatorului
economic interesat de a obţine contractul;
c) autoritatea contractantă nu a respectat prevederile art. 150 sau ale art. 158
- 160;
d) în alte cazuri prevăzute de lege‖.
Pagină 65 din 66
Astfel, potrivit art. 27810 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 34/2006, nulitatea contractului de achiziţie publică se poate pronunţa şi „în alte
cazuri prevăzute de lege‖, iar reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor legale
privind mandatul legal conferit primarului la încheierea unui contract în numele unităţii
administrativ-teritoriale.
Prin urmare, nu se poate reţine că sunt limitative cazurile de nulitate a
contractului de achiziţie publică, astfel cum sunt edictate de art. 27810 alin. (1) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, de vreme ce dispoziţiile de la litera
d) ale acestui alineat permite anularea acestui contract şi „în alte cazuri prevăzute de
lege‖.
Totodată, Curtea apreciază că, în speţă, nu operează principiul potrivit căruia
nimeni nu poate să invoce propria turpitudine (nemo auditur propriam turpitudine),
deoarece primează principiul priorităţii interesului public, consacrat de art. 8 din
Legea nr. 554/2004, astfel încât nu poate fi înlăturată sancţiunea nulităţii contractului
ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale privind mandatul legal conferit primarului la
încheierea unui contract în numele unităţii administrativ-teritoriale.
De altfel, Curtea consideră că nu s-ar putea reţine nici invocarea propriei culpe
de către unitatea administrativ-teritorială, în condiţiile în care voinţa acestei unităţi nu
a fost angajată legal prin încheierea contractului în mod abuziv de către
reprezentantul legal al acesteia. Nu se poate reţine că a existat o manifestare de
voinţă a unităţii administrativ-teritoriale de care aceasta să se dezică prin solicitarea
desfiinţării contractului, de vreme ce nu a existat o manifestare de voinţă exprimată
legal în sensul încheierii acestui contract, similară lipsei totale a voinţei de a încheia
acest contract.
Conform art. 125 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,
„consiliile locale sau consiliile judeţene pot contracta prin licitaţie efectuarea de lucrări
şi servicii de utilitate publică, în limita sumelor aprobate prin bugetul local, respectiv
judeţean‖. Obligaţiile vizează consiliile locale şi judeţene numai pentru că acestea
sunt autorităţi deliberative, deci „pot contracta‖, iar nu pentru că nu ar incumba şi
primarului o astfel de obligaţie, în măsura în care a fost împuternicit la încheierea
unui contract. Chiar şi din această reglementare rezultă capacitatea exclusivă a
consiliilor locale, ca autorităţi deliberative, de a încheia contracte, competenţă ce nu
revine primarului decât în executarea voinţei consiliului local, exprimată prin
adoptarea unei hotărâri. În al doilea rând, raportat la această reglementare,
contractarea de servicii de către unitatea administrativ-teritorială era permisă numai
prin licitaţie în limita sumelor aprobate prin bugetul local, chiar dacă – raportat la
pragul instituit de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006 – nu era necesară
respectarea procedurii instituie prin acest act normativ pentru contractele de achiziţii
publice.