de urbe orbeque. caragiale and hometown ploieŞti - … 04 24.pdf · produce şi în cazul...
TRANSCRIPT
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
195
DE URBE ORBEQUE. CARAGIALE AND HOMETOWN PLOIEŞTI
Loredana Netedu
Assist. Prof., PhD, Petroleum-Gas University of Ploiești
Abstract:In spite of biographical evidence, Ion Luca Caragiale assumes Ploieşti as his hometown, and,
in return, the nowadays city of “the black gold” appropriates the writer as its own. Nicolae Iorga
considers that Caragiale’s work cannot be properly understood without Ploieşti, remark that may be
deciphered both in terms of real topography and its inhabitants’city-slicker Balkan spirit. This paper
aims to map the architectural and human geography of the 19th century Ploieşti, as reflected in the short
prose and comedies of I.L. Caragiale. In the process of literary and anthropological archeology, we
(re)consider short stories such as Hunting for a House ..., The People and «Victoria Română» Grand
Hôtel, as well as the numerous direct or allusive references to Ploieşti existing in the writer’s plays,
epistles and short stories or in the memoirs of his contemporaries. Our analysis also pinpoints the
stylistic differences that a proficient reader can identify in the short prose recollecting this city: when
evoking his “hometown”, the characteristic Caragialian acidity of the moral and socio-political fresco
is intertwined with and, thus, countervailed by an unexpected nostalgia and sentimentalism.
Keywords:Ploieşti, I.L.Caragiale, hometown, fresco, recollection.
Biografia caragialiană se situează la limita dintre document, anecdotă şi legendă,
anumite detalii fiind încă greu de reconstituit sau de certificat, fie ca urmare a declaraţiilor
uneori intenţionat eronate ale scriitorului, fie din cauza dispariţiei unor acte, cum ar fi unele foi
matricole sau documentele de arhivă ministerială din perioada revizoratului său şcolar. În ceea
ce priveşte legătura cu oraşul Ploieşti, Caragiale îşi declară în mod repetat filiaţia ploieşteană,
care poate fi decriptată atât din perspectiva topografiei reale („oraşul meu natal”, „din Ploieşti
am pornit”), cât mai ales ca morfologie spirituală („Sunt copil al Ploieştilor” „de fel sunt
ploieştean”). Lucrarea de faţă îşi propune să cartografieze geografia urbană şi umană a oraşului
Ploieşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cam apare aceasta reflectată în proza
scurtă, comediografia şi corespondenţa lui I.L.Caragiale, dar şi în temperamentul de o virulenţă
„republicană” al scriitorului. Nu căutăm documentarul în literatură şi nu forţăm, din patriotism
local, analogiile ori trimiterile caragialiene la urbea prahoveană. Printr-un proces de arheologie
literară şi antropologică, încercăm să recreăm fizionomia Ploieştului şi a ploieşteanului de secol
XIX pentru a identifica în ultimă instanţă posibile interdeterminări între omul Caragiale, opera
sa şi arealul geocultural local.
Cu privire la originea sa, I.L. Caragiale oscilează între discreţie (a se vedea lipsa oricărei
trimiteri la comuna Haimanale, precum şi refuzul categoric de a-i furniza lui Horia Petra-
Petrescu detalii biografice pentru teza sa de doctorat, gest motivat prin sorgintea „umilă”, dar
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
196
şi prin convingerea personală că viaţa unui scriitor este irelevantă pentru operă1) şi ostentaţie,
pe care o afişează în unele scrisori sau discursuri de la final de viaţă, când se declară nepot de
bucătar grec. Considerând referinţele existente în documentele şi declaraţiile publice sau private
ale scriitorului, precum şi principalele monografii dedicate vieţii acestuia (Şerban Cioculescu,
George Munteanu, Ieronim Tătaru) putem conchide că I.L.Caragiale este de obârşie albaneză,
din părţile insulei greceşti Idra. Potrivit lui Şerban Cioculescu, numele poate avea origine turcă
sau greacă, prezentând similarităţi fonice evidente cu turcescul „caragiali” (oglindă neagră) sau
„caraţali” (spin negru) sau cu grecescul „cara-ghiali” (oglindă neagră).
Viitorul scriitor se naşte în localitatea Haimanale, actuală Ion Luca Caragiale din judeţul
Dâmboviţa, dar în corespondenţa privată sau în reminiscenţele autobiografice se declară în mod
repetat ploieştean. Într-o confesiune făcută lui Alexandru Vlahuţă, deformează în manieră
naturalistă circumstanţele naşterii sale, într-o seară friguroasă de iarnă, în condiţii mizere, după
un îndelung travaliu al mamei Ecaterina Caraboas, descentă a unei familii de negustori greci şi,
prin urmare, beneficiară a unei situaţii materiale decente: „Parcă văd... seara. Frig. Ninge.
Viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţi de ani... O femeie săracă, într-o odaie fără foc,
se chinuieşte, nemâncată, pe o saltea de paie... Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se
zvârcoleşte înăuntru de dureri grozave... Şi toată noaptea o duce aşa... De-abia către ziuă se
uşurează. Naşte un copil fără noroc... Ei bine, copilul ăla sunt eu...”2 Detaliile asupra copilăriei
petrecute în satul Haimanale lipsesc cu desăvârşire, discreţie care poate fi pusă pe seama
dorinţei de a trece sub tăcere originea sa, dar care, în opinia noastră, poate avea o justificare de
ordin psihologic şi anume vârsta mult prea fragedă pentru a rememora locuri, oameni şi
evenimente din primii ani de viaţă.
Litotizarea biograficului pentru a sugera, prin contrast, importanţa operei sale se
produce şi în cazul minimizării studiilor. Ion Luca Caragiale afirmă public şi în mod repetat, în
1906, 1907 şi la un banchet politic desfăşurat în martie 1908 la Ploieşti că, din cauza lipsei de
mijloace materiale, nu a putut absolvi decât patru clase primare cărora le adaugă şcoala vieţii:
„nu am, d-lor, decât patru clase primare pe care pot să le justific. Şi să vă spun de ce nu am
decât patru clase primare. Văzând că de aici încolo se îngroaşă lucrurile, mi-am zis: mai bine
să trec la şcoala lumii, unde nu sunt stabilite examene”3. Gheorghe Chirică descoperă însă în
arhiva Liceului Sfinţii „Petru şi Pavel” foile matricole care dovedesc absolvirea claselor
gimnaziale în anul 1867. În aceeaşi arhivă, Şerban Cioculescu identifică şi utilizează pentru
elaborarea studiului despre viaţa scriitorului matricolele pentru clasele a III-a (1865/ 1866) şi a
IV-a (1866/ 1867). Mihail Sevastos reconfirmă în monografia dedicată oraşului Ploieşti
existenţa acestor documente şi, implicit, mistificarea intenţionată de Caragiale cu privire la
1 „Ca scriitor obiectiv de educaţie clasică şi ca artist care disociază arta de producător, Caragiale socotea nepotrivit
amestecul cercetătotului literar în viaţa particulară a autorilor.”, Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L.Caragiale,
Chişinău, Editura Hyperion, 1992, p.18. 2 Al. Şerban, „Momente... inedite din viaţa lui Caragiale, aflate de la Vlahuţă” în Flacăra, I, 16, 1912 apud Şerban
Cioculescu, Viaţa lui I.L.Caragiale, ed.cit., p.32. 3 Ion Luca Caragiale, Scrieri politice apud Ieronim Tătaru, Ploieştii dinspre Caragiale, Ploieşti, Editura Ploieşti-
Mileniul III, 2010, p. 98.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
197
studiile sale precare. Cererea adresată de scriitor direcţiei Liceului Sfinţii „Petru şi Pavel” în
anul 1906 pentru a i se certifica absolvirea a patru clase gimnaziale contrazice, la rândul său,
propriile declaraţii publice. Intuim în mimarea umilinţei, plăcerea jocului şi a discursului,
(de)mascarea carnavalescă a propriei vieţi, idealizarea şi sublimarea acesteia prin contrastul
dintre cauză (mediul familial şi educaţional precar) şi efect (arta caragialiană capabilă să
înfăţişeze în mod durabil şi esenţializat tipuri şi realităţi ideale).
I.L. Caragiale este legat de actualul oraş al aurului negru nu doar prin resorturi de ordin
biografic (studiile primare şi gimnaziale făcute aici în perioada 1858-1867, efemera slujbă de
copist la Tribunalul Prahova din iunie-septembrie 1870, participarea la evenimentele
antimonarhice din august 1870 şi strânsa prietenie cu Constantin Dobrogeanu-Gherea), dar şi
de ordin literar (numeroasele evocări sau trimiteri la acestea făcând din Ploieşti şi judeţul
Prahova un topos de tip pretext/context al operei caragialiene) ori pshihologic, putându-se
identifica atât în personalitatea scriitorului, cât şi a personajelor sale, afinităţi structurale cu
mediul citadin muntenesc.
Mutarea familiei avocatului Luca Şt. Caragiali/ Carageally la Ploieşti trebuie să se fi
produs în 1858, an în care temperamentalul Iancu învaţă „slova popească” de la dascălul
Bisericii Sf. Gheorghe din Ploieşti, pentru ca ulterior să urmeze clasele primare la Şcoala de
Băieţi (1859-1864) şi la gimnaziul din localitate (1864-1867), devenit prin ordinul de ministru
nr. 7585/1866 Gimnaziul „Petru şi Pavel”. Naraţiuni ca Dintr-un catastif vechi, Caut casă...,
Peste 50 de ani şi Duminica Tomii de/reconstruiesc pitorescul univers balcanic al târgului de
provincie muntean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Deşi tipul dominant de raportare
la realitatea reprezentată rămâne cel satiric, Caragiale realizând şi în acest caz o acidă şi
universal valabilă critică de moravuri, cercetătorul preocupat de posibila interdeterminare a
omului şi a operei sale ori ploieşteanul pasionat de arheologie culturală poate readuce la viaţă
oraşul natal, acum în bună parte dipărut ca urmare a cutremurului din 1940, a
bombardamentelor din al doilea Război Mondial sau a sistematizării comuniste.
Spaţiul citadin de acum un veac şi jumătate, urban cel puţin ca intenţie şi pretenţie, poate
fi reconstituit, ca topografie reală, cu ajutorul fotografiilor de epocă, dar şi al textelor
caragialiene. Gări, hoteluri, cofetării, hanuri, drumuri ori grădini prind contururi reale şi
reconfigurează în schiţele amintite un spaţiu recognoscibil pentru lectorul ploieştean, pentru a
deveni, prin reiterare în alte naraţiuni, toposuri esenţializate ale prozei sale scurte. Din punct de
vedere arhitectonic, centrul concentrează edificii şi instituţii considerate emblematice pentru un
oraş reşedinţă de judeţ: Primăria cu foişorul de foc, Hotelul Grand Hôtel Luca Moise, Hotelul
Victoria şi Hotel Moldova, Gimnaziul din Ploieşti, Biserica Sfântul Gheorghe, temniţa de pe
strada Rudului, Piaţa Unirii, grădina Lipănescului - un veritabil teatru de vară local unde au loc
reprezentaţiile trupei lui Iorgu Caragilli- sau Hanul Dracului, pe a cărei patroană, „comersanta
de băuturi spirtoase” Leanca Văduva cititorul o va (re)descoperi ca personaj în schiţa Justiţie.
Formele şi instituţiile moderne există în acest oraş in nuce, însă din punct de vedere spiritual şi
cultural, locuitorii săi nu au vocaţia centrului, fondul rămânând unul suburban, aşa cum vom
încerca să demonstrăm în finalul lucrării.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
198
Alături de edificii publice astăzi în mare parte dispărute4, arheologul urban identifică în
momentele caragialiene denumirile mai multor străzi din vechiul Ploieşti: strada Regală şi
strada Independenţei5, strada Rudului, unde funcţionează încă o închisoare, sau strada
Bucureşti, actualul bulevard cu acelaşi nume, drum parcurs zilnic acum un veac şi jumătate de
diligenţa care aducea poşta de la Bucureşti ori, aşa cum pretinde naratorul în reminiscenţa
Dintr-un catastif vechi, de arhiepiscopul îndrăgostit de proaspăta soţie a unui doctor
bucureştean. Intrările din partea sudică, estică şi vestică a oraşului, unde călătorul este
întâmpinat astăzi cu mesajul „Bine aţi venit în oraşul lui Caragiale!” (sic! - mistificarea originii
ploieştene este preluată şi speculată de administraţia locală), păstrează încă denumirea de
„barieră”, dar şi aerul vechiului târg. Toponime ca Bariera Bucureşti, Bariera Bucov şi Bariera
Rudului sunt reminiscenţe ale unor vremuri când, la sosirea în oraş, oamenii sunt opriţi la
barieră pentru a li se consemna numele, scopul şi durata vizitei, „check-in” de secol XIX,
detaliat de Vasile Alecsandri în comedia Chiriţa în Iaşi.
Bariera estică şi vestică a urbei muntene, evocate în schiţa Boborul!, interesează nu doar
prin valoarea referenţială, de reconstituire reportericească a evenimentelor politice din august
1870, la care tânărul Caragiale participă „în calitate oficială”6, cât mai ales prin simbolismul
imprimat de autor. În urma numeroaselor depeşe trimise de la şi către Bucureşti, autorităţile
centrale trimit batalionul de vânători condus de maiorul Gorjan pentru a ucide în faşă efemera,
dar vesela şi epicureica Republică de la Ploieşti. Sosirea acestor trupe se face, nu întâmplător,
prin partea vestică a oraşului, ceea ce poate constitui o aluzie la originea germană a familiei
dinastice şi la valorile occidentale pe care le reprezintă, în timp ce autoproclamatul preşedinte
Al. Candiano-Popescu fuge, motivând în momentul prinderii sale o plimbare de seară, prin
partea opusă. Bariera Rudului şi Bariera Bucov, suburbane şi mizere şi astăzi, dobândesc, prin
hiperbolizare ironică, valenţe simbolice: la Ploieşti se înfruntă, de fapt, Vestul şi Estul,
Occidentul şi Orientul, regimul monarhic şi republica: „sosea grabnic în Republică un grozav
oaspete. Ce era? Era Reacţiunea [care] căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-
o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe
când Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului.”7
În opoziţie cu spaţiul public ploieştean, reprezentat fie ca scenă pentru „marea
trăncăneală” caragialiană (piaţă, grădini, cafenele), fie ca zonă de tranzit într-o lume pretins
civilizată, mizeră, degrada(n)tă prin ignorarea propriilor rădăcini (gară, drumuri, hoteluri), casa
4 Se păstrează Biserica Sf. Gheorghe şi clopotniţa evocate de scriitor în reminiscenţa Duminica Tomii, Gimnaziul
Petru şi Pavel, actualul Muzeu Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi închisoarea de pe strada Rudului. 5 Vechile denumiri ale Bulevardelor Independenţei şi Republicii, principalele artere care traversează oraşul pe axa
Nord-Sud, sunt amintite în Grand Hotel Victoria Română. Titlul acestei schiţe preia şi combină, de altfel, numele
a două din cele mai importante hoteluri din centrul Ploieştiului vechi, astăzi dispărute. 6 În schiţa Boborul!, scriitorul îşi asumă, autoironic, statutul de participant activ la evenimentele anidinastice din
august 1870 de la Ploieşti, prin dezarmarea unui subsomisar de serviciu, căruia îi ia sabia din cui. Circumstanţele
şi ipostaza antieroice amintesc de scena în care Parpangel fură armele şi hainele Argineanului răpus de apa
somnului. 7 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, prefaţă de Ştefan Cazimir, Bucureşti, Litera
Internaţional, 2010, p.336.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
199
lui Ilie Minculescu8, una din cele două case în care elevul Caragiale locuieşte la Ploieşti, îi apare
cititorului ca un neaşteptat şi binevenit repaos în spaţiu şi timp. Detaliile arhitectonice,
simplitatea şi firescul ţărăneşti, mirosul florilor de liliac, gustul pierdut, dar acut încă, al perelor
de iarnă, al prunelor sau al gutuilor, al vişinelor furate de la vecini amintesc de copilărie, dar şi
de o lume pitoresc-arhaică iremediabil distrusă de spoiala civilizaţiei pseudo-urbane. Garabet
Ibrăileanu este primul critic care observă căldura şi nostalgia puţin obişnuite la un scriitor
eminamente „impasibil”. Descrierea, una dintre cele mai ample şi detaliate din proza
caragialiană, are evidente accente lirice de factură paseistă. Deşi funcţia lingvistică dominantă
pare a fi cea apelativă („uite”, „Uitaţi-vă”, „Iată”, „s-o vezi”, „să suiţi”), funcţie prin care
scriitorul plasează cititorul atât în lumea reprezentată, cât şi în prezentul etern al artei, registrul
popular al limbajului („mijesc ochii”, „ulucile”, „tocma”, „să nu simţă”, „gârlici”, „pridvor”,
„colea”) şi metafora „fata morgana” precedând şi sintetizând descripţia casei aflate în „depărtată
zare”9 induc ideea nostalgiei faţă de trecut, înţeles nu doar ca vârstă individuală, dar şi ca epocă
istorică.
Rememorat prin ochi de copil, oraşul îşi pierde contururile şi tarele citadine şi este
reconstruit expresiv şi aproape cinematografic ca paradis senzorial în care cititorul este invitat
cu o ospitalitate ce o aminteşte pe cea ţăranească. O stare similară, de nostalgie a radăcinilor,
care îl apropie pe citadinul Caragiale în mod neaşteptat de Amintirile… lui Creangă poate fi
identificată şi în evocarea Duminica Tomii. Intenţia fundamentală rămâne cea satirică, ţinte
fiind de această dată dascălul Haralambie şi părintele Marinache de la Biserica Sf. Gheorghe
din Ploieşti. Exclamaţiile retorice, inversiunea şi repetarea adjectivului trădează însă funcţia
emotivă a limbajului şi dorul de copil(ărie): „Da, fericiţi! şi aşa fericit eram eu în copilărie! Şi
aşa era toată lumea împrejurul meu! Cu adâncă pietate mi-aduc aminte de bisericuţa albă din
mahalaua noastră!”10
Coordonatele oraşului de secol XIX oscilează deci între pretenţia occidentalizării,
sugerată de prezenţa instituţiilor publice moderne, de toponimia adesea franţuzită ori de
existenţa căii ferate, şi mizeria uliţelor unde „miroase a scăpătare şi părăginire”11. Acestei
imagini hibride, în care forme ale civilizaţiei occidentale se suprapun peste fondul balcanic al
unei lumi ameţite de vinurile prahovene şi de cântecul lăutarilor, i se opune contrapunctic
simplitatea naturală a casei tradiţionale ţărăneşti a lui Ilie Lumânărarul.
Dacă tabloul oraşului este schiţat în tuşe contrastante, portretele sunt, cu foarte puţine
excepţii12, caricaturale prin îngroşarea până la ridicol a tarelor intelectuale şi caracterologice.
8 Evocată de istoria literară drept casa lui Hagi Ilie Lumânărarul, locuinţa lui Ilie Minculescu (demolată în 2008,
situată pe fosta stradă Negustori, actuală George Coşbuc, nr.16) este una din cele două case în care familia
Caragiale locuieşte în Ploieşti. Cealaltă, situată de asemenea în zona centrală, s-a aflat pe fosta stradă Temelie
Dinescu, actuală Ştefan cel Mare, la nr.46. Imaginea descrisă în schiţa Caut casă... nu se suprapune însă exact
peste a niciuneia din cele două, şi în acest caz intervenind procesul de transubstanţiere a realităţii. 9 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, ed.cit., p. 402. 10 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe, vol. II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956, p.85. 11 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, ed.cit., p. 294. 12 Amintim aici scurta evocare a mamei din naraţiunea Boborul! şi portretul dascălului Basile Drăgoşescu din
reminiscenţa Peste 50 de ani.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
200
Fizionomia spirituală a ploieştenilor de secol XIX este aceea a unei mase inculte, suburbane,
lipsită de identitate şi de aspiraţii, degradată ca urmare a îndepărtării de valorile tradiţionale.
„Satul, cu sociologia lui folclorică, e o imensă familie. Oraşul, cu sociologia lui pozitivistă, e
un infern de duşmănii sau ignorări reciproce.”13 Starea preferată pare a fi cea conflictuală; atunci
când nu petrec, locuitorii urbei lui moş Ploaie se angrenează sau se lasă angrenaţi în revoluţii,
procese, bătăi, ameninţări sau înjurături. Miţa Baston îşi declară cu mândrie originea, ca şi
temperamentul sangvin: „sunt ploieşteancă – da, ploeşteancă […] vreau scandal, […] sunt fiică
din popor şi sunt violentă […] Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da o revuluţie… să mă
pomeneşti!...”14Schiţe precum Justiţie şi Justiţia română. Secţia corecţională (re)prezintă scene
desprinse parcă din perioada petrecută de Caragiale la tribunalul ploieştean şi sunt dominate de
aceeaşi virulenţă a limbajului. Harţa ca modus vivendi se manifestată de această dată public, în
sala de judecată, unde reclamantele Leanca, o „comersantă de băuturi spirtoase […] la Hanul
Dracului” şi Caliopa, „republicană română”, au violenţa verbală şi gestuală a Miţei Baston.
Înseşi feţele bisericeşti de la Sf. Gheorghe se lasă angrenate în spiritul urbei, astfel încât cea
mai mică abatere din partea copiilor ori vremea ploioasă sunt sancţionate cu palme şi înjurături
de dascălul Haralambie.
Violenţa în formele sale cele mai atroce constituie unul din motivele centrale care
construiesc geografia umană din schiţa Grand Hôtel Victoria Română. Având ca pretext un
episod autobiografic15, schiţa oferă nu doar utile detalii toponimice, confirmate documentar,
sau de ordin politic, ca cele referitoare la momentul abdicării lui Al.I. Cuza din 11 februarie
1866, pentru care gimnaziştii ploieşteni semnează cu fervoare în condica instalată în piaţa
centrală, dar reiterează şi ideea unei plăceri a cruzimii pe care locuitorii urbei o manifestă
indiferent de categoria socială. Călătorul revenit în oraşul „natal” este agresat succesiv de izul
uliţelor din zona gării, de privirile insistente ale mesenilor, de ostilitatea cameristei, de mirosul
înţepător de vopsea şi de terebentină ce învăluie odaia şi de insectele care îşi revendică teritoriul.
Agresiunea, prezentată in crescendo, îmbracă forme fizice, de o violenţă inimaginabilă şi
gratuită ce tulbură nu doar somnul personajului narator, dar şi conştiinţa cititorului. Bătaia cu
pietre, lemne şi cozi de mătură aplicată în plină noapte unui căţel vagabond, urmată de
îmbrâncirea şi palmuirea peste gură a prostituatei de către un sergent, ilustrează violenţa
împinsă până la sadism, un mod „popular” de a petrece, prin care măturători şi sergenţi
deopotrivă îşi demonstrează incultura şi îşi alimentează iluzia puterii. Garabet Ibrăileanu
remarcă, de altfel, faptul că pe scriitor pare a-l inspira doar răul, manifest în plan verbal, gestual
şi moral: „nu că vede lucrurile mai rele decât sunt dar el nu vede decât răul.”16
13 Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor, ediţie definitivă, revăzută de autor, cu o
prefaţă de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2009, pp.20-21. 14Ion Luca Caragiale, Teatru, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, Litera Internaţional, 2010, p. 207. 15 Pe 25 august 1889, revenit în ţară de la Paris, unde vizitase Expoziţia Universală, Caragiale decide să rămână
peste noapte la Grand Hôtel Luca Moise, situat în zona centrală, nu departe de Hotel Victoria. (a se vedea Ieronim
Tătaru, Ploieştii dinspre Caragiale, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2010, p. 264). 16 Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română, Bucureşti- Chişinău, Litera Internaţional, f.a., p. 202.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
201
Fiziologia ploieşteanului este completată de apetenţa sa bahică şi gastronomică. Tradiţia
locală menţionează ca formulă de salut frecventă în urbea veacului al XIX-lea şi în perioada
interbelică interogaţia „Ce bei?”, ca şi faptul că în timpul primariatului lui Radu Stanian (1840-
1897), oraşul ar fi numărat aproape două sute de cârciumi. În acest context temperamental,
economic şi geografic, al unui ondulat areal mioritic în care Drumul Vinului constituie şi astăzi
o atracţie turistică, apare ca plauzibilă rememorarea mişcării antidastice din august 1870 sub
forma unui zaiafet de proporţii şi durată rabelaisiene. Republica de la Ploieşti începe conspirativ
la Hotelul Moldova, unde conducătorii mişcării joacă „la chilometru” bând cât mai multe sticle
de vin, şi se încheie într-un festin câmpenesc în grădina Lipănescului, unde veselia generală
este alimentată nu doar de aspiraţiile republicane sau de „marşul eroic de la 48”, cât mai ales
de „boloboacele golite”, de numeroasele grătare care sfârâie „ca nişte altare antice pe care se
ard ofrande” sau de „cârnaţi, fleici şi oale” oferite cu generozitate poporului „martir”17.
Într-un interviu acordat Cristianei Răduţă, Paula Popoiu, etnolog şi director al Muzeului
Naţional al Satului din Bucureşti, sintetizează astfel portretul etno-psihologic al muntenilor:
aceştia „sunt oameni petrecăreţi şi puşi pe glume. Sunt relaxaţi şi le place tare mult să se
distreze”18.
Sunt particularităţi reale, dar care, exagerate de I.L.Caragiale şi grefate pe un fond plat,
suburban, lipsit de substanţă culturală, intelectuală şi morală, cad în derizoriu şi subuman.
Ridicolul personajelor şi al situaţiilor „rezultă din neasimilarea civilizaţiei, din contrastul dintre
pretenţie şi realitate, din amestecul de civilizaţie şi barbarie – amestec manifestat în idei, în
simţiri, în purtare şi în limbaj.”19
Categoriile sociale devin irelevante, iar masa amorfă de -escu se complace în formele
vieţii materiale, în degradare şi corupere, în conjunctură, în „marea trăncăneală” şi în instinctul
performării publice pentru care oraşul reprezintă scena perfectă. Mahalaua devine ubicuă,
învadează centrul, iar civilizaţia mimată prin instituţii şi pretenţii occidentale este sufocată de
un Orient al mizeriei şi al subculturii. Mahalaua nu trebuie decriptată în termeni urbanistici, ca
zonă periferică, ci ca o „categorie sufletească”. „E vorba de mahalaua intelectuală, în care intră
oameni din toate categoriile sociale [...]: şi mici burghezi, şi funcţionari inferiori, dar şi oameni
bogaţi, sus-puşi, şi funcţionari superiori, şi chiar unele progenituri din clasa nobilă.”20
Spirit urban şi critic prin excelenţă, Caragiale (de)construieşte imaginea unui oraş in
nuce pentru a sugera, prin esenţializare, ridicolul tragic al unei societăţi pretins civilizate şi
relativ dezvoltate, date fiind poziţia geografică şi dezvoltarea comercială. În opinia profesorului
Ieronim Tătaru, „toate creaţiile […] pe care le amintim în legătură cu Ploieştii sunt recreări,
transsubstanţieri ale realităţii oraşului de atunci, nu fotografii ale urbei pe care scriitorul o
numea natală”21 Integrarea sa în viaţa socială şi culturală a acesteia se realizează într-o perioadă
de efervescenţă politică, de luptă verbală (şi nu numai) pentru recunoaşterea libertăţilor publice.
17 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, ed.cit., p. 335. 18 Cristina Răduţă, http://adevarul.ro/news/bucuresti/ce-nu-stiai-despre-munteni, accesat în data de 4.10.2016. 19 Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română, ed.cit., p.195. 20 Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română, ed.cit., p.195. 21 Ieronim Tătaru, Ploieştii dinspre Caragiale, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2010, p. 29.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
202
Se poate remarca, de altfel, o afinitate structurală între temperamentalul şi maliţiosul Iancu, pe
de o parte, şi spiritul agitat şi contestatar al urbei republicane. Considerăm că, dincolo de
dimensiunea artistică, momentele şi comediile suportă o viitoare interpretare din perspectivă
sociologică şi antropologică, în sensul în care oraşul - şi prin particularizare Ploieşti-ul secolului
al XIX-lea – reprezintă scena pe care autorul aduce toate categoriile societăţii: politicul,
economicul, religia, socialul ori categoriile de gen.
În urma cartografierii urbei natale caragialiene, prin (re)vizitarea prozei scurte, a
dramatugiei comice, a amintirilor unor contemporani şi a corespondenţei cu aceştia, am putut
identifica un construct imaginar poliedric, cu faţete adesea contrastante, în care biograficul
reprezintă pretextul şi contextul criticii socio-politice şi de moravuri.
BIBLIOGRAPHY
Caragiale, Ion Luca, Momente şi schiţe, vol. II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi
Artă, 1956.
Caragiale, Ion Luca, Teatru, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, Litera Internaţional, 2010.
Caragiale, Ion Luca, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, prefaţă de Ştefan Cazimir,
Bucureşti, Litera Internaţional, 2010.
Cioculescu, Şerban, Viaţa lui I.L.Caragiale, Chişinău, Editura Hyperion, 1992.
Ibrăileanu, Garabet, Spiritul critic în cultura română, Bucureşti- Chişinău, Litera Internaţional,
f.a.
Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor, ediţie definitivă, revăzută
de autor, cu o prefaţă de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2009.
Răduţă, Cristina, http://adevarul.ro/news/bucuresti/ce-nu-stiai-despre-munteni, accesat în data
de 4.10.2016.
Tătaru, Ieronim, Ploieştii dinspre Caragiale, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2010.