W E R N E R G I T T

DarwinCeea ce

n u p u t e a s a ş t i e

Finch, Insulele Galapagos

Exact înainte de împlinirea a 200 de ani de la naşterea lui Darwin (1809), pe 31 decembrie 2008, a apărut în ziarul „Die Zeit“, un editorial de două pagini cu titlul „Mulţumim, Darwin!“, urmat de alte patru pagini întregi dedicate numai teoriei evolu-ţiei. Mulţumirea se adresa unui om şi cărţii lui revoluţionare „Apariţia speciilor“, care apăruse în urmă cu 150 de ani.

Deja Immanuel Kant (1724-1804) afirma plin de mândrie: „Daţi-mi materie, şi vă voi face o lume“. Iar matematici-anul şi astronomul francez Laplace (1749-1827) se lăuda mai târziu în faţa lui Napoleon: „Teoriile mele nu au ne-voie de ipoteza Dumnezeu“. Aceşti părinţii ai ateismului ştiinţific, şi încă mulţi alţii după ei, au căutat o explicaţie pentru originea vieţii, în care să nu mai apară Dumnezeu. Răspunsul aparent salvator l-a dat Darwin, care a făcut plauzibilă explicarea originii vieţii „în mod natural“. În timp ce el însuşi avea rezerve cu privire la consecinţele acestei afirmaţii, lumea de astăzi, care se depărtează tot

Ceea ce Darwin nu putea să ştie

mai mult de Dumnezeu, îl aplaudă neîncetat pe autorul ei, în nenumărate articole editoriale.

Până la călătoria lui Darwin pe insulele Galapagos (1835) era valabilă învăţătura filozofului grec Aristotel, conform căreia speciile nu se modifică. Studiind forma ciocului la diferite specii de piţigoi care trăiau acolo, Darwin a tras o concluzie valabilă: speciile se pot adapta şi schimba. Următoarea lui concluzie, că toate formele de viaţă îşi au originea într-un singur arbore genealogic, nu poate fi însă justificată în mod ştiinţific. Chiar Darwin a observat că marea slăbiciune a teoriei lui consta în faptul că în natură nu se descoperiseră aproape niciun fel de fosile interme-diare; prin teoria sa omul îşi pierdea poziţia sa deosebită prevăzută de Dumnezeu, şi de acum încolo el nu era de-cât un parvenit al regnului animal.

Motoarele evoluţieiDrept motoare ale evoluţiei sunt considerate astăzi muta-ţiile, selecţia, izolarea, perioadele lungi, hazardul şi necesi-tatea, cât şi moartea. Într-adevăr, toţi aceşti factori există; însă niciunul dintre ei nu sunt capabili să furnizeze infor-maţii creative.

• Mutaţiile nu pot modifica decât informaţiile genetice care sunt deja prezente. Dacă nu există nicio infor-maţie ADN, nu se poate declanşa evoluţia. Conform definiţiei, mutaţiile sunt mecanisme accidentale, fără niciun fel de scop; ele nu pot produce concepte noi (spre ex., să inventeze organe).

• Selecţia favorizează organismele cele mai apte de supravieţuire şi are grijă ca legăturile genetice să fie transmise cu cea mai mare probabilitate. Însă selecţia nu face decât să trieze sau să elimine ceea ce există; ea nu îmbunătăţeşte şi nici nu produce ceva nou.

• Tot aşa sunt excluşi şi ceilalţi factori ai evoluţiei amin-tiţi mai înainte; ei nu pot fi modelatori creativi.

Să privim acum câteva exemple din domeniul biologic şi să verificăm dacă factorii evolutivi, fără niciun scop apa-rent, ar fi putut realiza următoarea concepţie:

Înmulţirea sexualăConform teoriei evoluţiei, „inventarea“ înmulţirii sexua-le este o condiţie decisivă pentru dezvoltarea organis-melor. Prin intermediul combinaţiilor genetice, de fieca-re dată altele, apar multe variante, din care, în procesul selecţiei, supravieţuiesc numai acelea care se adaptea-ză cel mai bine mediului înconjurător. Acest proces este însă exclus din tendinţa evolutivă dorită în dezvoltarea genealogică, din următoarele două motive:

1. Printr-un proces evolutiv nu poate să înceapă sub ni-cio formă înmulţirea sexuală. Ea nu ar fi posibilă decât atunci când ambele sexe ar deţine concomitent organe funcţionale într-o stare perfectă de funcţionare. Însă, conform definiţiei, evoluţia nu posedă strategia con-ducătoare la un scop deja stabilit. Cum poate avea loc o dezvoltare a organelor necesare de-a lungul miilor de generaţii succesive, dacă fără aceste organe organisme-le nici măcar nu se pot înmulţi? Dacă însă trebuie exclu-să evoluţia lentă, cum ar fi putut apare spontan astfel de organe diferite şi atât de complexe, care trebuie să fie complementare până în cel mai mic detaliu? În plus, ele trebuie să fie disponibile şi în locul potrivit.

2. Chiar dacă am presupune că posibilitatea acestei în-mulţiri ar fi „căzut din cer“, atunci combinarea materia-lului genetic nu ar fi produs în principiu o nouă infor-maţie. Specialiştii în creşterea animalelor şi a plantelor

au dovedit prin nenumărate încercări că vacile îmbună-tăţite prin diferite încrucişări tot vaci sunt, iar din grâu nu rezultă niciodată floarea soarelui. Aşa numita micro-evoluţie (modificări în cadrul unei specii) poate fi verifi-cată; însă lipseşte orice dovadă pentru o macroevoluţie (modificări în afara cadrului speciei).

Tehnica genială a globulelor roşiiÎn fiecare µl de sânge avem 5 milioane de globule ro-şii, sau altfel exprimat, în fiecare picătură de sânge sunt 150 de milioane de globule roşii. Ele sunt „submarine“ extrem de specializate, care nu au torpile distrugătoare la bord, ci care îndeplinesc funcţii indispensabile vieţii.

• În timpul vieţii lor de 120 de zile, ele se încarcă în plămâni cu oxigen de 175.000 de ori, şi în acelaşi timp descarcă acolo bioxidul de carbon – deşeul rezultat în urma oxidării.

• Aceste „mici bărci de transport“ sunt aşa de minus-cule, încât ele se strecoară prin cele mai mici vase capilare, ajungând astfel la toate părţile corpului.

• În timp de o secundă se formează două milioane de globule roşii, care conţin pigmentul roşu al sân-gelui, hemoglobina, o combinaţie chimică foarte complexă.

Hemoglobina este necesară la transportul oxigenului încă din timpul dezvoltării embrionare. Până în luna a  treia necesarul de oxigen este cu totul diferit de cel din stadiul fetal, de aceea sunt necesare alte două for-me succesive de hemoglobină, cu o altă compoziţie chimică. Înainte de naştere, toate fabricile lucrează non-stop, pentru a realiza trecerea la hemoglobina în for-ma definitivă. Cele trei feluri de hemoglobină nu pot fi fabricate prin încercările din cursul evoluţiei, deoarece majoritatea celorlalte variante nu ar transporta oxigen suficient, ceea ce ar fi fatal. Chiar dacă în două stadii s-ar produce moleculele exacte, dacă a treia nu ar fi perfect adaptată, ar fi iarăşi fatal. De trei ori se foloseşte pentru producerea hemoglobinei o maşinărie biologică com-

plet diferită, care la un moment dat trebuie să reorgani-zeze şi producţia.

De unde provine o astfel de maşinărie complexă? Aici eşuează complet orice imaginaţie evoluţionistă, deoa-rece în stadiile ei intermediare neterminate, care con-form evoluţiei ar fi condus la apariţia acestor maşinării complexe, organismele nici măcar nu ar fi supravieţuit.

Ideea complexităţii ireductibile este valabilă şi pentru sistemul imunologic al organismului uman sau flageli-lor cu care se deplasează bacteriile. Nici în cazul acesta organismele nu ar fi supravieţuit „pe calea“ spre stadiul actual. De aceea este normal să accepţi că a fost de la

început totul gata, iar lucrul acesta nu este posibil decât dacă de la început un Creator înţelept a conceput şi a creat totul într-o stare funcţională ireproşabilă.

Zborul fluierarului auriuFluierarul auriu este o pasăre foarte frumoasă. Ea îşi clo-ceşte ouăle în Alaska. Însă iarna este foarte frig acolo, astfel că aceste păsări migratoare pleacă pe insulele Hawaii. Ţelul lor este foarte departe, la 4.500 de km; şi este un zbor non-stop, deoarece până acolo nu există nicio insulă unde să facă escală păsările, şi în plus, ele nu ştiu să înoate. Pentru zborul său, fluierarul auriu are

nevoie de un rezervor plin de carburant, în forma a 70 g de grăsimi acumulate mai înainte din hrana lui. Din ele sunt calculate 6,8 g pentru cazul unui vânt din faţă. Cum pasărea trebuie să zboare continuu trei zile şi ju-mătate, zi şi noapte, şi trebuie să păstreze exact direcţia pe un anumit meridian, ea are nevoie de un autopilot care funcţionează foarte exact. Dacă ea nu reuşeşte să ajungă pe una din insulele Hawaii, lucrul acesta ar constitui pentru ea o moarte sigură, deoarece în afară de ele nu mai există niciun loc unde să se oprească. Iar dacă ea nu ar fi avut această cantitate de grăsime calcu-lată cu atâta precizie, nu ar supravieţui.

Şi în cazul ei, mutaţiile şi selecţia sunt iarăşi constructori neadecvaţi. Este însă mai plauzibil să accepţi că fluie-rarul auriu a fost creat de la început aşa – dotat cu tot ceea ce are nevoie.

Este evoluţia un concept valabil?Tot aşa cum au arătat exemplele organismelor descrise mai înainte, în natură se mai pot găsi şi alte concepte foarte specializate:

• Balena este astfel dotată, încât ea se poate scufun-da la 3.000 de m, fără să sufere de boala scafandri-lor.

• O mulţime uriaşă de bacterii microscopice din apa-ratul nostru digestiv sunt dotate cu electromotoare care se pot deplasa înainte şi înapoi.

• Viaţa depinde de modul de funcţionare al organe-lor complete (spre ex., inimă, ficat, rinichi).

Organele incomplete, care urmează a se dezvolta, nu au nicio valoare. Cine gândeşte în cazul acesta în mod darwinist, trebuie să ştie că evoluţia nu cunoaşte per-spectiva care vizează funcţionarea ulterioară a orga-nelor. Biologul evoluţionist german G. Osche observă corect: „În timpul anumitor faze de evoluţie, orga-nismele nu pot întrerupe temporar procesul de evo-luţie, aşa cum un patron îşi închide provizoriu firma pentru reutilare“.

Inteligenţa şi înţelepciunea care este exprimată în lu-crările creaţiei este copleşitoare. De aceea concluzia că trebuie să existe un Creator este mai mult decât evi-dentă. În studiul nostru se potriveşte ceea ce exprimă Biblia încă din primul ei verset: „La început Dumnezeu a creat …!“

Sub influenţa darwinismului s-a format teologia con-trară Bibliei, care a descalificat relatarea referitoare la creaţie ca nefiind mesajul lui Dumnezeu. Este bine atunci când „credem tot ce este scris“ (Fapte 24:14), căci „Dumnezeu nu este un om, ca să mintă …“ (Numeri 23:19).

De unde provine informaţia?În ştiinţă, argumentarea cea mai convingătoare este furnizată întotdeauna atunci când legile naturii pot fi aplicate în sensul excluderii unui proces. Nu există nicio excepţie de la legile naturii. Din această cauză este im-posibilă funcţionarea unui perpetuum mobile.

Astăzi noi ştim ceea ce Darwin nu putea să ştie: că în celulele organismelor există o cantitate inimaginabilă de informaţii, şi în plus, sub forma celei mai înalte den-sităţi cunoscute. Formarea organelor are loc printr-o co-ordonare informaţională. Toate procesele din organis-me funcţionează printr-o coordonare informaţională, iar producerea substanţelor proprii organismului (spre ex., 50.000 de proteine umane) are loc prin intermediul informaţiilor. Teoria evoluţiei nu ar fi putut să func-ţioneze decât dacă ar exista în materie o posibilitate prin care informaţia ar apare prin procese accidentale. Informaţia este strict necesară, deoarece toate planurile de construcţie a indivizilor şi toate procesele complexe din celule decurg pe baza ei.

Informaţia este o mărime ne-materială; ea nu este o caracteristică a materiei. De aceea, legile naturii re-feritoare la mărimile ne-materiale, în mod special referi-toare la informaţie, afirmă că materia nu poate produce niciodată o mărime ne-materială. În plus, informaţia nu poate proveni decât de la un Creator dotat cu inteligen-

Cum a apărut viaţa? În efervescenţa gălăgioasă a evoluţiei din zilele noastre se mai pune încă întrebarea: „De unde provine viaţa cu adevărat?“ Evoluţia nu explică în niciun fel cum poate apare ceva viu din ceva mort (materie).

Stanley Miller (1930-2007), al cărui experiment „supa primară“ (1953) este amintit în orice carte de biologie, a recunoscut după 40 de ani că niciuna din ipotezele actuale referitoare la originea vieţii nu este convingă-toare. El le-a calificat pe toate drept „absurdităţi“ sau „himere chimice“. Microbiologul Louis Pasteur (1822-1895) a recunoscut însă ceva fundamental: „Viaţa nu poate apare decât din viaţă“.

Numai un Om a putut să spună: „Eu sunt viaţa“ (Ioan 14:6), şi El a fost Isus. Despre El se spune în Coloseni 1:16: „Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele vizibile şi cele invizibile …“, iar în Ioan 1:3: „Toate lucrurile au fost făcute prin El (Cuvânt = Isus), şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El“. De aceea orice teorie despre apariţia lumii sau

ţă şi voinţă. Prin aceasta este deja clar: Cine consideră evoluţia plauzibilă, crede într-un „perpetuum mobile al informaţiei“, deci în ceva care este strict interzis de către legile naturii universal valabile. Prin aceasta se atinge punctul vulnerabil al evoluţiei, şi ea este desfiinţată şti-inţific.

Plover de aur

a vieţii, în care nu este amintit Isus ca izvorul şi motivul primar al vieţii, este un mit mort, care se zdrobeşte auto-mat de stânca Isus Hristos.

Aşadar evoluţia este una dintre cele mai mari erori ale is-toriei lumii, şi antrenează milioane de oameni în abisul necredinţei. Dar este ceva ce din păcate mulţi contem-porani uită: Dincolo de moarte, abisul necredinţei este urmat de abisul pierzării veşnice (iad). Criza propriu-zisă a gândirii lumii noastre este că niciun articol din presă nu omagiază pe adevăratul Creator al tuturor lucrurilor, spunând: „Mulţumim, Isuse!“

Mulţi nu ştiu că Isus Hristos ne-a făcut o ofertă extraordinară. El a spus: „Eu sunt uşa“ (Ioan 10:9), iar prin aceasta El S-a referit la uşa de intrare în cer. Cine se întoarce la El, are viaţa veşnică.

prof. dr. ing. Werner Gitt

Titlul original: Was Darwin noch nicht wissen konntePagina de internet a autorului: www.wernergitt.deTraducere: Johannes JachPagina titlu: Elise Christian

Bruderhand-MedienAm Hofe 2, 29342 Wienhausen, GermanyE-Mail: info@bruderhand.de, Homepage: bruderhand.de

Nr. 124-6 – Rumänisch/Romanian – 5th edtion 2019

Finch, Insulele Galapagos