Pagina 1 din 58

CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL TTIIMMIIŞŞOOAARRAA

DDEECCIIZZIIII RREELLEEVVAANNTTEE SSEECCŢŢIIAA II CCIIVVIILLĂĂ

TTrriimmeessttrruull aall IIVV--lleeaa 22001133

SSeelleeccţţiiaa şşii pprreelluuccrraarreeaa ssppeeţţeelloorr aauu ffoosstt rreeaalliizzaattee ddee::

JJuuddeeccăăttoorr GGhheeoorrgghhee OOBBEERRŞŞTTEERREESSCCUU JJuuddeeccăăttoorr CCllaauuddiiaa RROOHHNNEEAANN

JJuuddeeccăăttoorr FFlloorriinn ŞŞUUIIUU

GGrreeffiieerr--ddooccuummeennttaarriisstt FFllooaarree NNYYIIRREEDDII

Pagina 2 din 58

CCuupprriinnss §§.. DDRREEPPTT CCIIVVIILL ................................................................................................................ 3

1. Acţiunea pauliană. Condiţii ......................................................................................... 3

2. Apartament vândut în baza Legii nr. 112/1995. Cerere în nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare. Incidenţa legii speciale .......................................................................... 6

3. Drept de superficie. Dobândire. Prezumţia instituită de dispoziţiile art. 492 Cod civil.

Caracter 11

4. Expropriere. Concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală

(Legea nr. 33/1994) ............................................................................................................. 14

5. Notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuinţă de familie. Efecte juridice ......... 16

6. Notarea plângerii penale în cartea funciară. Condiţii ................................................. 18

7. Plângere penală. Notare în carte funciară. Condiţii ................................................... 21

8. Radierea somaţiei din cartea funciară la cererea executorului judecătoresc. Condiţii 25

9. Răspundere civilă delictuală. Prejudiciu adus onoarei şi reputaţiei persoanei.

Reparare 26

§§.. DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL CCIIVVIILL ....................................................................................... 35

10. Acţiune în constatare. Condiţie de admisibilitate ....................................................... 35

11. Acţiune succesorală. Calitate procesuală pasivă. Statul Român prin Ministerul

Finanţelor Publice ................................................................................................................ 37

12. Cerere de anulare a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001. Calitate procesuală

activă 41

13. Cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru. Încheiere irevocabilă. Autoritate de

lucru judecat ........................................................................................................................ 43

14. Cheltuieli de judecată. Fundamentul acordării lor: culpa procesuală ......................... 46

15. Contestaţie în anulare. Convenţie de formă .............................................................. 47

16. Greşeli materiale. Delimitare faţă de greşeli de judecată .......................................... 49

17. Recurs. Inadmisibilitate ............................................................................................ 50

18. Recurs. Nulitate ........................................................................................................ 51

19. Tardivitate apel. Repunere în termen. Condiţii .......................................................... 52

§§.. DDRREEPPTTUULL FFAAMMIILLIIEEII .................................................................................................... 55

20. Convenţie cu privire la modalitatea de plată a obligaţiei de întreţinere. Condiţii pentru

validare de către instanţă. Posibilitate compensare cu o altă creanţă, de natură diferită ...... 55

Pagina 3 din 58

§§.. DDRREEPPTT CCIIVVIILL

1. Acţiunea pauliană. Condiţii - Codul civil de la 1864 – art. 975 Potrivit art. 975 din vechiul Cod civil, creditorii pot, în numele lor personal, să

atace actele viclene făcute de debitor în dauna drepturilor lor. Pentru exercitarea acestei acţiuni este necesară îndeplinirea cumulativă a

următoarelor condiţii: existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile; existenţa unui prejudiciu; frauda debitorului; complicitatea la fraudă a terţului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1311 din 15 octombrie 2013, G.O. Prin Sentinţa civilă nr. 9170 din 15 octombrie 2012, Judecătoria Arad a admis

cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul M.A., a anulat donaţia încheiată între pârâţii A.E., A.I. şi A.A., autentificată sub nr. 971/13.02.2008, având ca obiect imobilul situat în Arad, înscris în CF nr. 2294 Arad, cu consecinţa revenirii imobilului în proprietatea donatorului pârât A.E. şi a dispus ca Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad să efectueze modificările cuvenite.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţa a reţinut că, potrivit contractului de donaţie autentificat sub nr. 971/13.02.2008 de BNP M., pârâtul A.E. a donat liber de sarcini părinţilor săi A.I. şi A.A. imobilul proprietatea donatorului situat în Arad - înscris în CF nr. 2294 Arad sub A 1.2 cu nr. top 2813/b de sub B 29, dobândit prin cumpărare, constând în casă cu construcţiile gospodăreşti anexe şi suprafaţa de 662 mp teren aferent iar prin încheierea de CF 12553/14.02.2008 s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de donaţie în cota de 1/1 în favoarea pârâţilor donatori A.I. şi A.A.

A reţinut, de asemenea, că potrivit rechizitoriul din data de 22 aprilie 2008 din dosarul nr. 3356/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului A.E. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals privind identitatea în formă continuată şi uz de fals, reţinându-se că la data de 11.08.2006 pârâtul A.E. s-a prezentat la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a unui teren în suprafaţă de 5000 mp ca fiind proprietarul terenului declarând că se numeşte P.C.E., prezentând în acest sens o carte de identitate falsă pe acest nume. Prin sentinţa penală nr. 780/07.04.2009 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 4145/55/2008 rămasă definitivă, pârâtul A.E. a fost obligat să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri suma de 30.000 lei şi 1500 lei cheltuieli de judecată. Pârâtul A.E. a fost de acord cu cele stabilite de instanţă însă a arătat că, în prezent, nu deţine în proprietate bunuri imobile sau mobile nerealizând venituri de natură salarială şi nici alte venituri.

Prima instanţă a reţinut, de asemenea, că actul atacat a creat un prejudiciu reclamantului creditor deoarece, prin încheierea contractului autentic de donaţie, debitorul A.E. şi-a creat o stare de insolvabilitate, actul translativ de proprietate fiind încheiat la data de 13.02.2008, considerând că există frauda debitorului întrucât acesta a cunoscut rezultatul pagubelor actului faţă de reclamantul creditor, respectiv

Pagina 4 din 58

că prin încheierea acestuia şi-a creat o stare de insolvabilitate, fiind înstrăinat singurul bun pe care-l avea în proprietate.

Prin Decizia civilă nr. 66 din 5.03.2013, Tribunalul Arad a respins apelurile declarate de pârâţii A.I., A.A. şi A.E. împotriva Sentinţei civile nr. 9170 din 15 octombrie 2012, pronunţată de Judecătoria Arad.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a apreciat că Prima instanţă a reţinut în mod întemeiat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale acţiunii pauliene, referitor la existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile a prejudiciului pretins prin actul atacat, frauda debitorului şi complicitatea la fraudă a terţului. Astfel, pârâtul în prezent nu mai deţine bunuri imobile şi nu realizează venituri. Prin încheierea contractului de donaţie cu părinţii săi, pârâtul şi-a creat o stare de insolvabilitate în mod vădit pentru a nu putea fi executat silit de reclamantul M.I.

Împotriva Deciziei civile nr. 66 din 5.03.2013 pronunţată de Tribunalul Arad, au declarat recurs pârâţii A.I. şi A.A. care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a Deciziei civile nr. 66/05.03.2013 pronunţată de Tribunalul Arad, Secţia Civilă în dosarul nr. 4983/55/2012, în sensul admiterii apelului promovat de recurenţii-pârâţi A.I. si A.A. împotriva Sentinţei civile nr. 9170/15.10.2012 a Judecătoriei Arad şi respingerii acţiunii civile promovată de intimatul M.I., în temeiul art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 975 din vechiul Cod civil şi, implicit, întrunirea cumulativă a condiţiilor impuse de către acest text de lege vizând admisibilitatea acţiunii pauliene (revocatorii) atunci când a dispus respingerea apelului promovat împotriva Sentinţei civile nr. 9170/2012 a Judecătoriei Arad, prin care a fost admisă acţiunea pauliană promovată şi precizată de intimatul-reclamant.

Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acţiunea pauliană, arată că în ceea ce priveşte prima condiţie, şi anume, creanţa celui care exercită acţiunea trebuie să fie certă, lichidă şi exigibil, aceasta nu este îndeplinită în cauză.

În acest sens arată că, aşa cum rezultă din conţinutul contractului de donaţie, au încheiat acest contract în calitate de donatari la data de 13.02.2008, contractul fiind autentificat sub nr. 971/13.02.2008 la BNP M.C.M.

Prin Sentinţa penală nr.780/07.04.2009 pronunţată de Judecătoria Arad, Secţia Penală în dosarul nr. 4145/55/2008 a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată de intimatul-reclamant M.I. în cadrul procesului penal, a fost obligat fiul lor A.E. la plata către acesta a sumei de 30.000 euro în echivalent în lei la data plăţii. Soluţia a fost menţinută prin Decizia penală nr. 201/29.06.2009 pronunţată de Tribunalul Arad, Secţia Penală în dosarul nr. 4145/55/2008.

Decizia Tribunalului Arad, Secţia Penală a devenit irevocabilă la data de 15.07.2009.

La momentul încheierii contractului de donaţie autentificat sub nr. 971/13.03.2008 intimatul-reclamant M.I. nu deţinea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă întrucât aceasta i-a fost recunoscută ulterior, în cursul anului 2009 prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. 4145/55/2008 al Judecătoriei Arad, Secţia Penală.

Aşa cum rezultă din considerentele Sentinţei penale nr. 780/2009 pronunţate de Judecătoria Arad în dosarul nr. 4145/55/2008 acţiunea penală a fost pusă în mişcare împotriva intimatului A.E. la data de 22.04.2008, ulterior datei la care a fost încheiat contractul de donaţie. Punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată s-au realizat fără ca intimatul A.E. să cunoască acest aspect întrucât la momentul realizării acestora nu se afla in România.

Cu privire la cea de-a doua condiţie, respectiv, actul respectiv să fi fost încheiat în frauda drepturilor creditorului, arată că, prin acţiunea introductivă de

Pagina 5 din 58

instanţă şi prin probatoriul administrat în cauză intimatul-reclamant nu a dovedit care a fost prejudiciul care i-a fost cauzat prin încheierea contractului de donaţie în condiţiile în care la momentul încheierii acestuia nu deţinea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Mai mult, intimatul-reclamant nu a dovedit la momentul promovării acţiunii introductive de instanţă că intimatul-pârât A.E. nu deţine alte bunuri care pot fi valorificate în vedere recuperării creanţei pe care, în prezent, o deţine împotriva acestuia şi că, anterior promovării acţiunii care formează obiectul prezentului dosar ar fi recurs, fără rezultat, la toate celelalte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine realizarea creanţei sale.

Referitor la a treia condiţie, frauda debitorilor, arată că prin probele administrate în faţa instanţei de fond intimatul-reclamant trebuia să dovedească frauda lor, a debitorilor, la momentul încheierii contractului de donaţie în cursul lunii februarie 2008. Or, aşa cum rezultă din dosarul cauzei, nu s-au făcut probe în acest sens.

Nici ultima condiţie, complicitatea terţului dobânditor la frauda debitorului, nu este dovedită.

Astfel, pentru a fi admisibilă acţiunea pauliană promovată, intimatul-reclamant era chemat sa dovedească complicitatea pârâţilor, în calitate de dobânditori ai imobilului, la încheierea contractului de donaţie autentificat sub nr. 971/13.02.2008 la BNP M.C.M.

Or, nu au avut nicio clipă intenţia să concureze la micşorarea patrimoniului fiului lor cu scopul evident de a-l pune pe intimatul M.I., viitorul său creditor, în imposibilitatea de a recupera o creanţă viitoare, care la momentul încheierii contractului de donaţie nu era certă , lichidă şi exigibilă şi despre existenţa căreia nu cunoşteau nimic.

Prin Decizia civilă nr. 1311 din 15 octombrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de pârâţii A.I. şi A.A. împotriva Deciziei civile nr. 66/05.03.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.

Prin recursul declarat, pârâţii A.I. şi A.A. au criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel sub aspectul interpretării greşite a dispoziţiilor art. 975 Cod civil, respectiv întrunirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii.

Potrivit art. 975 (din vechiul cod civil), creditorii pot în numele lor personal, să atace actele viclene făcute de debitor în dauna drepturilor lor.

Textul consacră acţiunea pauliană rezervată creditorului ca mijloc de revocare (desfiinţare) a actelor debitorului făcute în frauda drepturilor sale, iar exerciţiul acestei acţiuni este subsumat: existenţei dreptului creditorului născut din creanţa debitorului care trebuie să fie certă, lichidă, exigibilă şi, de regulă, anterioară actului atacat, prejudiciului, a fraudei debitorului precum şi complicităţii la fraudă a terţului ce a contractat cu debitorul.

Rezultă astfel că, pentru a fi atacat pe calea acţiunii pauliene, actul juridic încheiat de debitor trebuie să fie de natură a provoca creditorului un prejudiciu ce trebuie probat de acesta.

Sub acest aspect se constată că, din probele administrate în cauză, prin încheierea contractului de donaţie a cărei anulare se solicită, debitorul A.E. şi-a creat o stare de insolvabilitate, actul respectiv încheindu-se în perspectiva obligării sale la despăgubiri prin sentinţă penală.

Este corectă reţinerea instanţei de fond, a faptului că debitorul a ştiut că prin încheierea actului juridic respectiv va prejudicia pe reclamantul creditor, fiind dovedită în cauză frauda debitorului, respectiv a pârâtului A.E.

Pagina 6 din 58

Referitor la condiţia cerută de art. 975 Cod civil, cu privire la creanţa creditorului ce trebuie să fie certă, lichidă, exigibilă şi de regulă anterioară actului împotriva căruia se introduce acţiunea pauliană, în mod întemeiat au apreciat cele două instanţe că şi această condiţie este întrunită.

În acest sens trebuie precizat că într-adevăr, în principiu, actele frauduloase ale debitorului pot fi atacate de creditorul a cărui creanţă s-a născut anterior actului atacat, proba anteriorităţii revenind şi în această situaţie creditorului, însă jurisprudenţa se pronunţă în sensul că un creditor posterior va putea totuşi ataca un act al debitorului dacă acel act a fost efectuat tocmai pentru a prejudicia un creditor viitor.

În cauza dedusă judecăţii s-a făcut dovada cu probele administrate că actul juridic a cărui anulare se solicită a fost încheiat de debitor în scopul prejudicierii reclamantului creditor.

Chiar dacă contractul de donaţie a fost încheiat înainte de întocmirea rechiziorului (din 22.04.2008), respectiv înainte de pronunţarea sentinţei penale nr. 780/7.04.2009, actul a fost încheiat după săvârşirea faptei penale producătoare de consecinţe prejudiciabile, iar la data condamnării pârâtului a fost consfinţită vinovăţia sa.

Referitor la condiţia de complicitate la fraudă a terţilor dobânditori, în speţă a pârâţilor A.I. şi A.A., se constată că şi această condiţie a fost reţinută în mod corect în cauză, având în vedere că donaţia s-a efectuat după începerea urmăririi penale împotriva pârâtului A.E., în cadrul căreia s-au formulat de reclamant pretenţii civile faţă de acesta, iar cei doi pârâţi au avut prin încheierea actului, reprezentarea finalităţii urmărite de pârât, respectiv a creării unor stări de insolvabilitate.

Mai mult, din interogatoriul luat, rezultă că pârâtul A.I. avea cunoştinţă de faptul că fiul lor a fost condamnat la despăgubiri pentru fapte comise în 2006.

Faţă de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 312 a respins recursul declarat de pârâţii Ardelean Ioan şi Ardelean Ana împotriva deciziei civile nr. 66 din 5.03.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş.

2. Apartament vândut în baza Legii nr. 112/1995. Cerere în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare. Incidenţa legii speciale

- Legea nr. 10 – art. 45 alin. ultim - Decret nr. 167/1958 – art. 19 Cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce face

obiect al Legii nr. 10/2001 este supusă condiţiilor şi termenelor aici prevăzute, o atare cerere formulată cu depăşirea termenului de un an în lipsa solicitării de repunere în termen fiind prescrisă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1740 din 11 decembrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 12762/10.05.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara

în dosarul nr. 7336/325/2011 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta P.M.M. împotriva pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara prin Primar şi S.L.

S-a constatat că imobilul: apartament 3, str. B., înscris în CF Timişoara a fost preluat în mod abuziv şi nelegal de Statul Român, fără titlu valabil.

Pagina 7 din 58

S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/14.04.2000 încheiat între Primăria Municipiului Timişoara prin Primar şi S.P. şi S.D.

A fost respinsă acţiunea faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea înregistrată la 25.03.2011 reclamanta P.M.M. a solicitat să se constate că imobilul a fost preluat de către Statul Român în mod abuziv şi nelegal, fără niciun titlu valabil şi că acesta nu a fost niciodată în proprietatea Statului Român şi să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/14.04.2000 încheiat între Primăria Municipiului Timişoara prin Primar în calitate de vânzător şi pârâţii S.P. şi S.D. în calitate de cumpărători.

Prin încheierea de şedinţă din 08.12.2011, s-a luat act de decesul pârâţilor S.P. şi S.D. şi a fost introdusă în cauză moştenitoarea acestora S.L.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a solicitat constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că imobilul constând în apartamentul nr. 3 a fost dobândit prin contracte de vânzare-cumpărare de către părinţii reclamantei.

Acest imobil a intrat în posesia Statului Român la data de 10.09.1956 în baza Decretului nr. 111/1951 conform Referatului din 1960 emis de Sfatul Popular al Regiunii Timişoara – Oraşul Timişoara.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/14.04.2000 Primăria Municipiului Timişoara a vândut imobilul antemenţionat către S.P. şi S.D., care aveau la momentul respectiv calitatea de chiriaşi, înstrăinarea făcându-se în baza Legii nr. 112/1995.

Faţă de această stare de fapt, s-a constatat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş nu are calitate procesuală pasivă, astfel că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia a fost admisă.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâta Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, s-a constatat că obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu îl reprezintă restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, ci constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1/14.04.2000 şi constatarea că imobilul în cauză a fost preluat abuziv de Statul Român fără niciun titlu valabil. De asemenea, reclamanta a contestat dispoziţia nr. 4 emisă de Primarul Municipiului Timişoara, contestaţia făcând obiectul dosarului nr. 3605, în prezent suspendat în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă. Astfel, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti stabilesc valabilitatea titlului în baza căruia bunurile dobândite de stat în perioada 1945-1989 au intrat în proprietatea statului, fapt pentru care acţiunea s-a reţinut a fi admisibilă şi a fost respinsă excepţia invocată.

Pe fond, din înscrisurile de carte funciară nr. 4 Timişoara, coroborate cu referatul din 1960 emis de Sfatul Popular al Regiunii Timişoara – Oraşul Timişoara, s-a constatat că imobilul apartamentul nr. 3 din Timişoara, str. B., a fost preluat de către Statul Român la data de 10.09.1956 în baza Decretului nr. 111/1951 şi a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1. Potrivit art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 privind Normele Metodologice pentru punerea în aplicare a Legii nr. 112/1995, „imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuinţe şi care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi

Pagina 8 din 58

decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974”. În speţă, pârâta Primăria Municipiului Timişoara a considerat că imobilul a fost preluat de către stat cu titlu, în baza Decretului nr. 111/1951.

Or, prevederile Decretului nr. 111/1951 au nesocotit caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.

Pe fond s-a reţinut că referatul din 1960 emis de Sfatul Popular al Regiunii Timişoara – Oraşul Timişoara în temeiul Decretului nr. 111/1951 nu constituie titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate de către stat.

În condiţiile în care se constată că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv, înstrăinarea acestuia prin contract în baza Legii nr. 112/1995 nu este legală, statul neavând titlu valabil şi nefiind proprietar, iar imobilul nu face parte din categoria celor a căror situaţie juridică face obiectul reglementării prin Legea nr. 112/1995, adică din rândul imobilelor cu destinaţia de locuinţe trecute ca atare cu titlu în proprietatea statului sau a altor persoane juridice după 6 martie 1945.

În aceste condiţii, imobilul era exceptat de la aplicarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 care prevede posibilitatea chiriaşilor titulari de contract de a cumpăra apartamentele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.

Prin prisma celor de mai sus, sunt incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Buna-credinţă este prezumată, iar răsturnarea prezumţiei este posibilă prin stabilirea relei-credinţe rezultată din probele administrate.

Sub acest din urmă aspect, s-a constatat că pârâţii cumpărători S.P. şi S.D. au cunoscut sau puteau să cunoască prin minime diligenţe că imobilul cumpărat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, revendicabil, circumstanţe care, pentru o persoană prudentă şi diligentă, ar fi trebuit să creeze măcar îndoiala cu privire la valabilitatea preluării de stat a bunului în cauză.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, art. 966 – 968 Cod civil, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa a dispus conform celor mai sus-arătate.

Împotriva sentinţei au declarat recursuri (calificate de instanţă ca fiind apeluri) pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar şi S.L. care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 226/20.03.2013 pronunţată în dosarul nr. 7336/325/2011 apelurile au fost admise, iar sentinţa schimbată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a avut în vedere că imobilul revendicat de reclamanta intimată pe calea dreptului comun intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001. Acest imobil a aparţinut părinţilor reclamantei intimate şi a trecut în proprietatea Statului Român în anul 1956 în baza Decretului nr. 111/1951.

Intrând sub incidenţa Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificare în baza acestei legi speciale, iar Primarul Municipiului Timişoara a emis Dispoziţia nr.4 împotriva căreia reclamanta a formulat contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş.

În mod greşit prima instanţă a apreciat că în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 acţiunea de drept comun este admisibilă.

Acest punct de vedere nu putea fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală (specialia generalibus derogant). Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în

Pagina 9 din 58

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite , nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, cu atât mai mult cu cât în speţa de faţă reclamanta a înţeles să se prevaleze de legea specială. Această interpretare a fost reţinută şi prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii.

Odată ce reclamanta a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi a formulat şi o contestaţie în baza acestei legi speciale, va putea invoca în cadrul acestei proceduri inclusiv chestiuni legate de nevalabilitatea titlului statului şi de restituire în natura a imobilului.

Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocate de reclamanta intimată referitoare la imobilele preluate fără titlu valabil prevăd că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.

De asemenea, art. 45 din Legea nr. 10/2001 reglementează ipotezele in care contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995 sunt lovite de nulitate şi termenul în care poate fi introdusă o asemenea acţiune în nulitate, aşa încât pe calea dreptului comun nu se mai poate analiza nulitatea unor asemenea contracte. Reclamanta putea să solicite nulitatea contractului de vânzare-cumpărare în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi nu pe calea dreptului comun. În condiţiile în care art. 45 alineat ultim din Legea nr. 10/2001 prevede un termen imperativ în care se poate introduce o acţiune în constatarea sau declararea nulităţii, a permite, după expirarea termenului prevăzut în această lege specială introducerea acţiunii în condiţiile dreptului comun înseamnă a eluda dispoziţiile imperative ale unei legi speciale.

Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta a uzat de prevederile legii speciale de reparaţie pentru a-şi valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului, valorificarea acestora nu se mai poate realiza şi pe calea unei acţiuni ulterioare de revendicare pe dreptul comun.

Nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare. Evident că dacă reclamanta ar avea un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, o asemenea acţiune de drept comun ar fi admisibilă cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice.

Or, în speţa de faţă, reclamanta nu se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod neechivoc în cauza Atanasiu contra România că un „bun actual există în patrimoniul reclamanţilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă în prealabil s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi executorie prin care constatându-se calitatea de proprietar, s-a dispus expres şi restituirea bunului”, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Curtea a mai arătat că proprietarul care nu deţine „un bun actual” nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. De asemenea, Curtea a mai învederat că necontestarea titlului cumpărătorului în termenul legal are ca efect consolidarea dreptului în patrimoniul dobânditorului, în favoarea căruia se recunoaşte dreptul, în timp ce fostul proprietar sau moştenitorii acestuia urmează să-şi valorifice dreptul de creanţă.

Pagina 10 din 58

Împotriva deciziei a declarat recurs în termen reclamanta, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul menţinerii hotărârii primei instanţe.

În motivare a invocat că în mod greşit s-a reţinut inadmisibilitatea acţiunii de drept comun, calea specială fiind urmată, cererea formulată în baza Legii nr. 10/2001 fiind înregistrată sub dosar nr. 3605, dosar în care judecata a fost suspendată până la soluţionarea irevocabilă a prezentei pricini.

În litigiul sus-menţionat a luat la cunoştinţă despre existenţa contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a invocat-o, astfel că în mod greşit s-a reţinut depăşirea termenului prevăzut de art. 45 alineat ultim din Legea nr. 10/2001.

Contractul nu a fost intabulat în cartea funciară (nefiindu-i opozabil), existenţa lui nu i-a fost comunicată şi nici prin dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu s-a făcut referire la el.

A invocat greşita interpretare dată Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din motivarea acesteia rezultând că primează restituirea în natură în raport cu cel al protecţiei terţului de bună-credinţă; mai mult, în speţă nu există dobânditor de bună-credinţă, câtă vreme imobilul este abandonat, cumpărătorii sunt decedaţi, iar S.L. nu a dovedit calitatea sa de moştenitor a acestora.

A invocat că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi contradictorii, putând fi calificată ca nemotivată câtă vreme instanţa a reţinut că acţiunea nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001, deşi reclamanta a învederat că a luat cunoştinţă despre existenţa contractului la 26.11.2010, dată de la care începe să curgă termenul prevăzut de lege, a aprecia în sens contrar echivalând cu o limitare neconformă cu o justificare obiectivă a liberului acces la justiţie.

A invocat greşita reţinere a consolidării dreptului în patrimoniul dobânditorului, câtă vreme reclamanta a solicitat constatarea nulităţii contractului (neintabulat în cartea funciară) de îndată ce a aflat despre existenţa acestuia, fiind de principiu că nu se poate susţine că o dispoziţie dintr-o lege poate înfrânge dreptul de acces la justiţie.

A invocat încălcarea art. 261 alin. (5) Cod procedură civilă, motivarea fiind sumară şi confuză, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, instanţa nemotivând înlăturarea argumentelor lor şi a arătat că instanţa de apel nu a ţinut seama că Decretul nr. 111/1951 era neconstituţional, imobilul fiind preluat fără titlu valabil şi neputând fi înstrăinat de stat.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 Cod procedură civilă. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2)

Cod procedură civilă, faţă de dispoziţiile art. 299 şi următoarele Cod procedură civilă, instanţa a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 (în vigoare la data sesizării instanţei) dau în competenţa instanţelor judecătoreşti stabilirea valabilităţii titlului statului asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Interpretarea sistematică a dispoziţiilor art.6 din menţionata lege conduce însă, la concluzia că, din moment ce pentru imobilele preluate abuziv de stat (situaţia în cauză) s-a adoptat o lege specială care prevede în ce condiţii se poate obţine restituirea imobilului, invocarea (şi aplicarea) dreptului comun - făcând abstracţie de legea specială (Legea nr. 10/2001) - ar avea ca efect încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile legii speciale au fost în mod corect aplicate şi interpretate de tribunal şi în ceea ce priveşte cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 3 din imobil.

Pagina 11 din 58

Astfel, potrivit art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării instanţei, dreptul la acţiunea în nulitate, indiferent de cauză, se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, prin derogare de la dreptul comun. Termenul a fost prelungit până la 14.08.2002.

Reclamanta a solicitat constatarea nulităţii la 25.03.2011, cu depăşirea termenului de prescripţie sus-menţionat.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (incident în cauză) instanţa poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit să dispună chiar din oficiu judecata acţiunii [alin. (1)].

Potrivit alin. (2) din acelaşi articol, cererea de repunere în termen va putea fi făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.

Or, în cauză, reclamanta nu a formulat cerere de repunere în termen; chiar dacă s-ar asimila sesizarea primei instanţe cu o cerere de repunere în termen, termenul de o lună sus-menţionat ar fi depăşit în cauză, câtă vreme reclamanta a susţinut că a luat cunoştinţă despre înstrăinarea apartamentului în litigiu la 26.11.2010 (momentul la care a avut loc „încetarea cauzelor” în sensul art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 mai sus-arătat), iar cererea în nulitate a fost înregistrată la Judecătoria Timişoara la 25.03.2011.

În consecinţă, în mod legal a reţinut tribunalul că în cauză se aplică legea specială (care prevede atât momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, cât şi durata de un an a acestuia) şi că, faţă de dispoziţiile legii speciale, cererea în nulitate formulată de reclamantă este prescrisă, normele de drept comun nefiind incidente.

Cum, potrivit celor mai sus-arătate, cererea în nulitate a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie prevăzut de legea specială, faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) Cod procedură civilă sunt nefondate ca temeiuri de modificare ori casare a deciziei susţinerile recurentei referitoare la conţinutul dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, la omisiunea intabulării contractului în cartea funciară, la reaua credinţă a cumpărătorilor, în mod legal aceste împrejurări nemaifiind examinate de tribunal, fără ca decizia recurată să fie apreciată ca nemotivată, contrar susţinerilor recurentei.

Este de reţinut că, solicitând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a invocat că nulitatea titlului cumpărătorilor se impune ca o consecinţă a nevalabilităţii titlului statului: neavând constituit un titlu valabil asupra apartamentului, statul nu-l putea înstrăina.

Or, câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, nulitatea titlului cumpărătorilor nu mai poate fi constatată, reclamanta nu ar obţine nici un folos din constatarea nevalabilităţii titlului statului, instanţa de apel conchizând în mod legal că, faţă de cele statuate de instanţa europeană a drepturilor omului, reclamanta nu deţine un bun actual în sensul Convenţiei.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 alin.(1) Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7, 9 Cod procedură civilă, art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, instanţa a respins recursul declarat de reclamantă.

3. Drept de superficie. Dobândire. Prezumţia instituită de dispoziţiile art. 492 Cod civil. Caracter

- Codul civil – art. 480, art. 492, art. 1199, art. 1200

Pagina 12 din 58

Prezumţia de proprietate instituită de dispoziţiile art. 492 Cod civil este

relativă, fiind permisă dovada contrară, iar cel ce a construit pe terenul care era proprietatea sa la data edificării nu are nevoie de acordul proprietarilor ulteriori ai terenului pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei – componentă a dreptului de superficie.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1325/R din 16 octombrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 3499/21.11.2012 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în

dosarul nr. 916/290/2012 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Reşiţa prin Primar împotriva pârâtei S.L.I.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea înregistrată sub nr. 134/290/2010, reclamanta S.L.I. a solicitat instanţei să constate că imobilul construcţie cunoscut sub denumirea de „Pavilionul 2”, proprietatea pârâtului, folosit de aceasta ca imobil de apartamente cu destinaţia de locuinţe sociale, este amplasat în întregime pe terenul reclamantei, evidenţiat în CF Reşiţa, nr. cad. 50, teren în suprafaţă de 520 mp; să oblige pârâtul să plătească lunar o sumă de bani (minim 2 euro/mp) cu titlu de chirie-despăgubire corespunzătoare pentru lipsirea de folosinţă a acestui teren-începând cu data de 25.07.2007, dată la care reclamanta a devenit proprietara terenului; în subsidiar, obligarea pârâtului la plata lunară a unei sume de bani (minim 2 euro/mp) cu titlu de chirie (despăgubire pentru lipsa de folosinţă a acestui teren) începând cu data promovării prezentei acţiuni; cu obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat cerere reconvenţională, considerând că se impune recunoaşterea dreptului de superficie pe terenul în cauză pentru construcţia cunoscută sub denumirea de Pavilionul nr.2, deoarece această construcţie are destinaţia de locuinţe sociale, nu aduce venit la bugetul local, pârâta nepermiţându-şi să plătească chirie.

Prin sentinţa civilă nr. 2702 din data de 21.09.2011, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursurilor declarate, a fost admisă acţiunea reclamantei S.L.I., constatându-se că imobilul construcţie cunoscut sub denumirea de „Pavilionul 2”, proprietatea pârâtului, folosit de acesta ca imobil de apartamente cu destinaţia de locuinţe sociale, este amplasat în întregime pe terenul reclamantei, evidenţiat în CF Reşiţa.

Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei contravaloarea în lei a 2,11 euro/mp/lună cu titlu de despăgubiri pentru lipsirea reclamantei de dreptul de folosinţă asupra terenului menţionat mai sus, pe durata existenţei construcţiei, începând cu data comunicării hotărârii.

Cererea pârâtului Municipiul Reşiţa prin Primar privind constatarea dreptului de superficie, disjunsă prin sentinţa civilă mai sus menţionată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Reşiţa sub nr. 916/290/2012.

Analizând actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut că nu există un titlu conform căruia proprietarul actual al terenului să permită edificarea construcţiilor cunoscute sub denumirea de „Pavilion 2” şi prin aceasta, lipsirea proprietarului de folosinţa acestui teren. Nu există nici vreun act juridic prin care proprietarii anteriori ai terenului (alţii decât Statul Român) să-şi fi dat acordul pentru instituirea acestui dezmembrământ al dreptului lor de proprietate.

Apelul declarat de reclamantul Municipiul Reşiţa prin Primar împotriva sentinţei a fost admis prin decizia civilă nr. 105/A/23.05.2013 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 916/290/2012.

Pagina 13 din 58

În consecinţă,sentinţa a fost schimbată în sensul că acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, astfel: s-a constatat că reclamantul este proprietarul construcţiei „Pavilion 2” edificată pe terenul pârâtei în suprafaţă de 520 mp, înscris în CF Reşiţa; s-a constituit în favoarea reclamantului un drept de superficie pentru suprafaţa de 520 mp ocupată de construcţie; a fost respins capătul de cerere având ca obiect constituirea dreptului de superficie cu titlu gratuit.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta, care a criticat-o pentru nelegalitate şi a solicitat modificarea ei cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe.

În motivare a invocat că, în cauză nu există un titlu în baza căruia pârâta-proprietar să permită edificarea construcţiei şi, pe cale de consecinţă, lipsirea sa de folosinţa terenului, că nici proprietarii anteriori ai terenului nu şi-au dat acordul pentru instituirea dezmembrământului şi că pârâta nu a renunţat la dreptul de a solicita dobândirea în proprietate a construcţiei în litigiu.

Examinând decizia recurată, Curtea a avut în vedere că dreptul de superficie ca dezmembrământ al dreptului de proprietate reprezintă o suprapunere a drepturilor de proprietate ce aparţin titularilor diferiţi: dreptul superficiarului asupra edificatelor (lato sensu) aflate pe terenul altuia, superficiarul având şi un drept de folosinţă asupra terenului pe care se găseşte edificatul.

Corespunde realităţii că, în baza art. 492 Cod civil, orice construcţie aflată pe un teren este prezumat a fi realizată de proprietarul terenului şi, pe cale de consecinţă, în patrimoniul acestuia, însă acelaşi art. 492 prevede că prezumţia operează „până ce se dovedeşte din contră”, fiind, astfel, relativă.

În cauză, pârâta-proprietar al terenului nu a susţinut dreptul său de proprietate asupra edificatului; dimpotrivă, învederând că Pavilionul 2 – proprietatea reclamantului se găseşte pe terenul său, a solicitat de la acesta din urmă despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în dosarul nr. 134/290/2010 al Judecătoriei Reşiţa, cerere irevocabil admisă, irevocabil reţinându-se şi calitatea de proprietar a reclamantului (în prezenta cauză) asupra pavilionului construit în perioada 1965-1970.

Or, la acea dată, proprietar al terenului pe care a fost edificată construcţia era Statul Român; abia în anul 1991 SC „C.” SA şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în condiţiile Hotărârii Guvernului nr. 834/1991.

În aceste condiţii, susţinerile pârâtei recurente referitoare la lipsa acordului proprietarului terenului de la acea dată în sensul realizării construcţiei sunt neîntemeiate, statul edificând pavilionul pe propriul teren, fiind fără relevanţă modalitatea în care terenul a intrat în proprietatea sa. Pe de altă parte, câtă vreme construcţia a fost ridicată în acea perioadă şi în aceste condiţii, un acord al proprietarilor ulteriori ai terenului nu este necesar pentru dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate asupra construcţiei.

La acea dată s-a născut şi dreptul de folosinţă asupra terenului în favoarea proprietarului construcţiei, proprietarii ulteriori ai terenului dobândindu-l grevat de acest drept de folosinţă.

Corespunde realităţii că pârâta nu a renunţat, conform propriilor sale susţineri, la a invoca accesiunea ca mod de dobândire în proprietate a construcţiei, însă ea nu o mai poate face, câtă vreme incidenţa dispoziţiilor art. 494 din Codul civil de la 1864 (referitoare la construcţia edificată pe terenul altuia, în lipsa convenţiei ori a permisiunii legii) este exclusă de răsturnarea prezumţiei instituite de dispoziţiile art. 492 din Codul civil de la 1864.

În consecinţă, în mod legal a recunoscut tribunalul dreptul de superficie în favoarea reclamantului.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins recursul pârâtei.

Pagina 14 din 58

4. Expropriere. Concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (Legea nr. 33/1994)

- Legea nr. 33/1994 – art. 35 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Decizia nr. 53 din 4.06.2007,

pronunţată în interesul legii (RIL) - Codul de procedură civilă – art. 3307

Legea nr. 10/2001 este o lege specială în raport cu Legea nr. 33/1994, astfel că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1615 din 20 noiembrie 2013, G.O.

Prin Sentinţa civilă nr. 1594/PI din 20.05.2013, pronunţată în dosarul nr.

13134/30/2012, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii B.P. şi B.F. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Timişoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele: Imobilele cu nr. top. 14267, constând în casă şi curte în suprafaţă de 428 mp.

şi nr. top. 14268, constând în arabil, în Calea Girocului, înscrise în CF nr. 11975 Timişoara, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar, au fost proprietatea reclamanţilor B.P. şi B.F.

În anul 1985, imobilele mai sus menţionate, au fost dezmembrate, după cum urmează: parcela cu nr. top 14267/1, constând în casă şi curte în suprafaţă de 402 mp, parcela cu nr. top. 14267/2, constând în teren în suprafaţă de 26 mp, parcela cu nr. top. 14268/1, constând în teren în suprafaţă de 388 mp şi parcela cu nr. top. 14268/2, constând în teren în suprafaţă de 40 mp, după care parcelele cu nr. top. 14267/1 şi nr. top.14268/1, au fost reînscrise în CF nr. 11975 Timişoara, în favoarea reclamanţilor, iar parcelele cu nr. top. 14267/2 şi nr. top. 14268/2, au fost transcrise în CF nr. 16390 Timişoara, în proprietatea Statului Român, cu titlul de expropriere, în baza Decretului nr. 235/1984.

Aşa cum rezultă din extrasele CF nr. 434125 Timişoara (provenită din conversia pe hârâie a CF nr. 16390 Timişoara) şi CF nr. 434124 Timişoara (provenită din conversia pe hârâie a CF nr. 16390 Timişoara) - depuse la filele 3 şi 5 din dosar - parcele expropriate cu nr. top. 14268/2, în suprafaţă de 40 mp şi respectiv nr. top. 14267/2, în suprafaţă de 26 mp, se află şi în prezent în proprietatea Statului Român (Sfatul Popular al Oraşului Timişoara).

Reclamanţii B.P. şi B.F. susţin că cele două parcele nu au fost utilizate în scopul pentru care au fost expropriate şi solicită restituirea acestora, în baza prevederilor art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 33/1994.

Conform prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994: „Dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. În acest scop, foştii proprietari vor fi notificaţi la adresa iniţială comunicată expropriatorului în vederea plăţii despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat”.

Pagina 15 din 58

Prin Decizia nr. 53/04.06.2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 18/2007, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a reţinut că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum şi de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general faţă de Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 35 ale acestei din urmă legi nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere această decizie obligatorie potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) din Codul de procedură civilă şi constatând că acţiunea reclamanţilor a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi că imobilele care fac obiectul acţiunii au fost expropriate anterior anului 1989, instanţa reţine că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică în cauză, reclamanţii neputând solicita restituirea imobilelor expropriate în afara procedurii speciale, prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, acţiunea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, este inadmisibilă şi a fost respinsă, ca atare, iar în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa apreciază ca fiind de prisos a o analiza, în condiţiile admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii Bujor Petru şi Bujor Florica, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate în sensul admiterii cererii lor de chemare în judecată.

În motivare, reclamanţii recurenţi au invocat dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă, arătând că cele două parcele expropriate (cea din CF nr. 43124 în suprafaţă de 26 mp şi cea din CF nr. 434125 în suprafaţă de 40 mp) nu au fost niciodată utilizate pentru scopul în considerentele căruia au fost preluate, şi anume lărgirea carosabilului de pe Calea Girocului, rămânând cu folosinţa lor şi nefiind făcută o nouă declarare de utilitate publică.

Au mai arătat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că în speţa de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 conform Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât, la data la care ei au formulat cererea de chemare în judecată nu mai puteau uza de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, nemaifiind în termen pentru introducerea unei astfel de acţiuni.

Prin Decizia civilă nr. 1615 din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanţii B.P. şi B.F. împotriva Sentinţei civile nr. 1594/PI din 20.0.5.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.

Acţiunea formulată de reclamanţi este o acţiune având ca obiect expropriere, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 33/1994, însă, odată cu intrarea în vigoare a Legii 10/201, situaţia juridică a imobilelor revendicate este supusă dispoziţiilor speciale prevăzute în acesta din urmă act normativ care reglementează problema imobilelor preluate de către stat în mod abuziv, inclusiv în cazul imobilelor expropriate în perioada de referinţă 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Pagina 16 din 58

În ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabileşte că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

Or, prima instanţă în deplină concordanţă cu Decizia nr. 53/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 alin. (4) Cod procedură civilă, a reţinut că Legea nr. 10/2001 este o Lege specială în raport cu Legea nr. 33/1994, astfel că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În acelaşi sens, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, stabilind că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea dreptului comun.

În contextul celor de mai sus, se impune a se face precizarea că nerecunoaşterea posibilităţii acţiunii de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu înseamnă încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceasta asigură controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse în cadrul procedurilor administrative, fiind culpa exclusivă a reclamanţilor că nu au uzat de dispoziţiile legii speciale.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a apreciat că sentinţa recurată nu este susceptibilă de modificare în condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă, astfel că în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă a respins recursul reclamantelor.

5. Notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuinţă de familie. Efecte juridice

- Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009, rep.) – art. 321 alin. (2), art. 902 alin.

(2) pct. 5

Prin notarea în cartea funciară a menţiunii că imobilul este locuinţa comună a familiei nu este modificată natura juridică în privinţa titularului dreptului de proprietate asupra acestuia şi nici nu este afectat sechestrul asigurător înscris în favoarea unui terţ.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1538 din 13 noiembrie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 256 din 25 iunie 2013, Tribunalul Arad a respins apelul

declarat de petenta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în contradictoriu cu intimaţii S.E. şi S.V., fiind menţinută Sentinţa civilă nr. 2729 din 03.04.2013, pronunţată de Judecătoria Arad prin care a fost respinsă plângerea formulată de petentă împotriva Încheierii de carte funciară nr. 84351/29.11.2012 a Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Arad.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

Pagina 17 din 58

În mod întemeiat prima instanţă a reţinut că notarea în baza declaraţiei autentice nr. 1989/25.10.2012 nu afectează sechestrul asigurător al apelantei, iar imobilul nu devine insesizabil.

Notarea în cartea funciară a faptului că imobilul înscris în CF nr. 311487 Arad proprietate exclusivă a intimatului S.E., constituie locuinţa familiei este permisă de dispoziţiile art. 321 alin. (2) Cod civil, art. 908 alin. (2), pct. 5 Cod civil, art. 48 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Nu are relevanţă natura imobilului, respectiv bun propriu sau comun al soţilor ori înscrierea unui sechestru asigurător. Este vorba despre o stare de fapt şi care nu modifică în nici un fel natura juridică a imobilului.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului, iar pe fond admiterea plângerii şi respingerea cererii formulate de BNP S.N. privind notarea în CF a declaraţiei pe proprie răspundere a soţilor S.

În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispoziţiile art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, arătând, în esenţă, că prin Decizia penală nr. 113/31 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 466/1/2012, au fost menţinute dispoziţiile referitoare la măsurile asigurătorii din cuprinsul Sentinţei penale nr. 37/27.01.2010, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 6538/108/2006, respectiv nu a fost ridicată măsura sechestrului asigurător aplicată de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în faza de urmărire penală asupra imobilului proprietatea lui S.E.

A mai arătat că prin maniera de a proceda a pârâţilor intimaţi se încearcă înstrăinarea bunului sechestrat cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, întrucât singura în măsură să se pronunţe asupra legalităţii măsurii asigurătorii evocate este instanţa penală competentă, ştiut fiind că potrivit art. 22 alin. 1 Cod procedură penală „Hotârărea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”.

Astfel, a învederat că prin demersul iniţiat de soţii S. se urmăreşte de fapt schimbarea ilicită a naturii juridice a imobilului din bun propriu în bun comun, iar în ipoteza în care vor fi puse în executare dispoziţiile din cuprinsul laturii civile a hotărârilor penale de condamnare a inculpatului S.E. şi de obligare a acestuia la plata de despăgubiri, iniţiindu-se procedura executării silite asupra apartamentului în discuţie, Siegmeth Violeta Ramona, în calitate de soţie, s-ar putea prevala de dispoziţiile art. 322 alin. (4) din noul Cod civil potrivit cărora „Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial”.

Recurenta a susţinut, de asemenea, că decizia recurată a fost dată fără respectarea dispoziţiilor art. 163 Cod procedură penală, în speţă nefiind vorba „despre o stare de fapt care nu modifică în nici un fel natura juridică a imobilului”, astfel cum eronat a reţinut instanţa de apel.

Prin întâmpinare, pârâţii intimaţi S.E. şi S.V. au solicitat respingerea recursului formulat de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, argumentând că prin notarea în CF a declaraţiei date în faţa notarului, potrivit căreia locuinţa lor este comună, nu au avut în vedere decât transcrierea în CF a unei stări de fapt, respectiv a împrejurării că locuiesc la această adresă împreună cu cei doi copii, ceea ce nu limitează efectele sechestrului asigurător asupra bunurilor personale ale pârâtului S.E.

Prin Decizia civilă nr. 1538 din 13.11.2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de petenta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de

Pagina 18 din 58

Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva Deciziei civile nr. 256 din 25 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad.

Potrivit art. 321 alin. (2) din noul Cod civil „Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului”, iar conform art. 902 alin. (2) pct. 5 din acelaşi act normativ este supusă notării în cartea funciară, printre altele, şi „destinaţia unui imobil de locuinţă de familie”.

De asemenea, potrivit art. 48 din Legea nr. 7/1996, atât registratorul, cât şi instanţa, pe calea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, sunt ţinuţi să verifice doar din punct de vedere formal actul în baza căruia se solicită înscrierea.

Or, în speţă instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale de mai sus, întrucât prin notarea menţiunii că imobilul este locuinţa comună a familiei nu a fost modificată natura juridică sub aspectul titularului dreptului de proprietate asupra acestuia şi nici nu a fost afectat sechestrul asigurător al recurentei.

Astfel, nu pot fi primite susţinerile recurentei, potrivit cărora intimata S.V.-R., în calitatea de soţie, s-ar putea prevala de dispoziţiile art. 322 alin. (4) Cod civil, întrucât acest text de lege trebuie raportat şi la dispoziţiile alineatului 1 din acelaşi articol, iar din interpretarea lor gramaticală şi logico-sistematică, reiese că ambele texte au în vedere actele de dispoziţie ale vreunuia din soţi şi nicidecum măsurile de indisponibilizare a bunului instituite de terţi, bun care poate face obiectul urmăririi silite.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a apreciat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că în baza art. 312 alin. (1) a respins recursul reclamantei.

6. Notarea plângerii penale în cartea funciară. Condiţii - Legea nr. 7/1996 – art. 26 alin. (4) lit. c) - Ordinul ANCPI nr. 633/2006 – art. 42 alin. (2) lit. e) Potrivit art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data

introducerii cererii), notarea are ca obiect, printre altele, acţiunile şi căile de atac în legătură cu imobilele din cartea funciară, iar conform art. 42 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 633/2006, notarea are ca obiect, printre altele, orice acţiune care dă caracterul de drept litigios unui drept real înscris în cartea funciară, inclusiv plângerea sau acţiunea penală în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor din cartea funciară.

Din economia textelor legale precitate, reiese că, pentru a fi admisă cererea de notare a plângerii penale în cartea funciară, condiţia necesară şi suficientă este aceea ca plângerea să aibă legătură cu imobilul din cartea funciară respectivă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1476 din 6 noiembrie 2013, G.O. Prin Sentinţa civilă nr. 8897/10.12.2012, pronunţată în dosarul nr.

27975/325/2012 Judecătoria Timişoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş, a admis plângerea formulată de către G.C., a anulat încheierea nr. 116285/30.08.2012 pronunţată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş în dosarul nr.116285/03.08.2012, precum şi încheierea nr. 9371/27.01.2011, pronunţată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş în dosarul nr. 9371/25.01.2011 şi a

Pagina 19 din 58

dispus notarea în cartea funciară nr. 414594 Timişoara, provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 135381 Timişoara a plângerii penale formulate de reclamant împotriva numiţilor G.C. şi A.C., ce face obiectul dosarului penal nr. 4095/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, fără cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 287/A din 12.04.2013, pronunţată în dosarul nr. 27975/325/2012, Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de pârâtul G.C. împotriva Sentinţei civile nr. 8897/10.12.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 27975/325/2012, în contradictoriu cu petentul intimat Municipiul Timişoara prin Primar şi pârâtul intimat Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş.

A schimbat în parte hotărârea apelată. A respins plângerea formulată de petentul Municipiul Timişoara prin Primar în

contradictoriu cu pârâtul G.C. A menţinut dispoziţiile hotărârii apelate privind admiterea excepţiei lipsei

calităţii procesuale pasive a Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş. A obligat petentul intimat la plata către apelant a sumei de 500 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele: Într-adevăr, potrivit art. 42 din Ordinul nr. 633/2006 al Directorului ANCPI,

notarea poate viza plângerea sau acţiunea penală în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor din cartea funciară.

În speţă însă, intimatul G.C. şi-a intabulat dreptul de proprietate în baza Sentinţei civile nr. 16167/16.12.2008 a Judecătoriei Timişoara, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 569/16.04.2009, iar nu în baza înscrisurilor defăimate ca false de către petent, aşa cum în mod corect a reţinut şi registratorul de carte funciară. La baza înscrierii în cartea funciara stă deci o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar nu înscrisurile pentru care a fost formulată plângerea penală.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă tribunalul a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea apelată şi a respins plângerea formulată de reclamantul Municipiul Timişoara prin Primar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs petentul Municipiul Timişoara prin Primar, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul G.C. împotriva hotărârii primei instanţe.

Pârâtul recurent şi-a motivat în drept recursul cu dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, ale Legii nr. 7/1996 şi Ordinului nr. 633/2006, arătând că împotriva numiţilor G.C. şi A.C. a formulat plângere penală, pentru infracţiunea de fals şi uz de fals, iar instanţele nu au avut în vedere faptul că în baza unor înscrisuri false (planuri întocmite de expert) s-au pronunţat hotărârile judecătoreşti care au determinat notarea în cartea funciară a dreptului de proprietate al numitului G.C.

Totodată, recurentul a învederat că în speţă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 26 alin. (4) pct. c), art. 48 din Legea nr. 7/1996 şi art. 42 alin. (1) şi 2 lit. e) din regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară.

Pârâtul intimat G.C. nu a depus întâmpinare, însă a formulat concluzii scrise, solicitând respingerea recursului cu motivarea că el şi-a intabulat dreptul de proprietate în baza Sentinţei civile nr.16167/16.12.2008 (rămasă irevocabilă) şi nu în baza înscrisurilor defăimate ca false.

Prin Decizia civilă nr. 1476 din 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis, cu opinie majoritară, recursul declarat de petentul M.T. împotriva Deciziei civile nr. 287/A din 12.04.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pagina 20 din 58

A modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de pârâtul G.C. împotriva Sentinţei civile nr. 8897 din 10.12.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere următoarele considerente. Prin cererea adresată Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş,

petentul a solicitat notarea în cartea funciară a plângerii penale formulate împotriva numiţilor G.C. şi A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals.

Or, potrivit art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data introducerii cererii), notarea are ca obiect, printre altele, acţiunile şi căile de atac în legătură cu imobilele din cartea funciară, iar conform art. 42 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 633/2006, notarea are ca obiect, printre altele, orice acţiune care dă caracterul de drept litigios unui drept real înscris în cartea funciară, inclusiv plângerea sau acţiunea penală în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor din cartea funciară.

Din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996 şi art. 46 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 633/2006 reiese că în speţă sunt întrunite cerinţele prevăzute de aceste texte legale, în condiţiile în care notarea are ca obiect o plângere penală „în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor din cartea funciară”, precum şi în condiţiile în care, potrivit art. 22 Cod procedură penală, hotărârea definitivă a instanţei civile nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor de urmărire şi a instanţei penale, aceasta din urmă fiind aceea care stabileşte dacă un înscris a fost sau nu falsificat şi dacă a fost folosit sau nu în vederea producerii de consecinţe juridice, în speţă, dacă a stat la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti în baza căreia pârâtul intimat şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.

Aşa fiind, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) şi 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul petentului şi a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de pârât împotriva hotărârii primei instanţe, care este temeinică şi legală.

Opinie separată Recursul petentului trebuia respins în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură

civilă raportat la art. 304 pct. 8, 9 Cod procedură civilă, art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente:

În temeiul art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data formulării de către petent a cererii adresate Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, pot fi notate în cartea funciară drepturi personale, acte şi fapte juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunile şi căile de atac în justiţie, iar art. 42 alin. (1), (2) lit. e) din Ordinul nr. 633/2006 (în aceeaşi formă) permite notarea în cartea funciară a plângerilor sau a acţiunilor penale în legătură cu o infracţiune ce a stat la baza înscrierilor de carte funciară.

În cauză, intimatul G.C. şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară în baza Sentinţei civile nr. 16167/16.12.2008 a Judecătoriei Timişoara rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 569/16.04.2009 a Tribunalului Timiş şi nu direct în baza planului întocmit de expertul A.C. (împotriva acestuia şi a intimatului G.C. fiind formulată plângerea penală a cărei notare a fost cerută).

Petentul nu a invocat, pe calea plângerii penale, că la baza înscrierii hotărârilor judecătoreşti în cartea funciară s-ar fi săvârşit vreo infracţiune ci că aceste hotărâri s-ar fi dat în baza unor înscrisuri false.

Or, cum înscrierea dreptului petentului s-a făcut în baza unor hotărâri ce se bucură de putere de lucru judecat, faptul că ele ar fi fost afirmativ pronunţate în temeiul unui plan ce nu corespunde realităţii, dispoziţiile art. 42 alin. (1), (2) din Ordinul nr. 633/2006 nu sunt incidente în cauză, legătura dintre acest înscris şi

Pagina 21 din 58

evidenţele de carte funciară fiind una indirectă, mijlocită de hotărârile judecătoreşti menţionate, în legătură cu a căror înscriere nu s-a invocat săvârşirea vreunei fapte de natură penală.

În consecinţă, decizia recurată este legală, astfel că se impunea respingerea recursului declarat de petent.

7. Plângere penală. Notare în carte funciară. Condiţii - Legea nr. 7/1996 – art. 26 alin. (4) lit. c) - Ordinul nr. 633/2006 – art. 42 alin. (1), alin. (2) Este admisibilă cererea de înscriere în carte funciară a plângerii penale ce

vizează afirmate falsuri săvârşite în acte avute în vedere de instanţă la pronunţarea unei hotărâri rămase irevocabilă.(opinie majoritară)

Câtă vreme plângerea penală nu vizează infracţiuni ce au stat la baza înscrierii hotărârii judecătoreşti în cartea funciară, cererea de notare în carte funciară a unei asemenea plângeri nu poate fi primită.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1619 din 20 noiembrie 2013, F.Ş. Prin plângerea înregistrată la 27.07.2012 la Judecătoria Timişoara sub nr.

20513/325/2012, petentul Municipiul Timişoara, prin Primar, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii G.C. şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliara Timiş modificarea încheierii nr. 97915/04.07.2012 prin care OCPI Timiş a respins cererea sa de reexaminare a încheierii nr. 9353/25.01.2011; petentul a solicitat admiterea cererii de reexaminare şi, pe fond, admiterea cererii sale de notare în CF nr. 4, nr. top. PS 633, a plângerii penale formulate împotriva intimatului G.C. şi numitului A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals, prevăzute de art. 288, 289, 290 şi 291 Cod penal.

În motivare a arătat că plângerea penală a fost formulată întrucât în dosarul nr. 12873/325/2008 al Judecătoriei Timişoara, intimatul G.C. a solicitat în baza unui plan fals restituirea parcelelor nr. PS 629/1, PS 629/2, PS 630/1, PS 630/2, PS 632, PS 633 şi A 1980, precizând că sunt libere şi pot fi restituite în natura şi a depus un plan întocmit de expertul A.C., în care nu sunt evidenţiate construcţiile care au fost executate pe aceste parcele. În baza acestui plan întocmit în mod fals, prin sentinţa civila nr. 16167/16.12.2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 569/16.04.2009, Comisia locala de fond funciar a fost obligata să-l pună în posesie pe intimatul G.C. cu suprafaţa de 5,06 ha.

Din moment ce plângerea penala vizează un plan întocmit în mod fals, care a stat la baza pronunţării sentinţei civile irevocabile nr.16167/2008, OCPI Timişoara în mod netemeinic şi nelegal a apreciat că plângerea penala nu are legătura cu o infracţiune care a stat la baza înscrierii în cartea funciara a dreptului de proprietate al intimatului G.C., câtă vreme sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 48 din Legea nr. 7/1996 şi art. 42, alin. (1) şi (2), lit. e) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliara.

Prin sentinţa civila nr. 22496/02.11.2012, pronunţată în dosarul nr. 20513/325/2012, Judecătoria Timişoara a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului OCPI Timiş şi a respins plângerea formulată de petentul Municipiul Timişoara, prin Primar, în contradictoriu cu acest intimat.

Pagina 22 din 58

A admis plângerea formulată de petentul Municipiul Timişoara, prin Primar, în contradictoriu cu intimatul G.C.

A anulat încheierea de respingere nr. 97915/11.07.2012 a OCPI Timiş. A dispus notarea în CF nr. 4, nr. top. PS 633, a plângerii penale formulate

împotriva intimatului G.C. şi a numitului A.C. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut ca neîntemeiate susţinerile

petentului faţă de starea de fapt şi de normele legale invocate. Împotriva sentinţei civile a declarat apel pârâtul G.C. Prin decizia civilă nr. 306/18.04.2013, pronunţată în dosarul nr.

20513/325/2012, Tribunalul Timiş a admis apelul, în sensul că a respins plângerea formulata de petentul Municipiul Timişoara, prin Primar.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 42 alin. (1) şi alin. (2), lit. e), teza finală din Ordinul directorului general al ANCPI nr. 633/2006, în forma pe care o avea la data notării în cartea funciară – 26 ianuarie 2011, notarea poate avea ca obiect consemnarea unor fapte şi drepturi personale, a litigiilor referitoare la drepturile reale asupra imobilelor şi alte înscrieri cu caracter temporar în legătură cu imobilul, cum sunt plângerea sau acţiunea penale în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor din cartea funciară.

Referindu-se la o cauză penală, noţiunile de plângere, respectiv acţiune penală trebuie interpretate prin raportare la prevederile Codului de procedură penală.

Astfel, art. 9 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală prevede: „Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor

care au săvârşit infracţiuni. Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.” Totodată, art. 221 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală prevede: „Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se

sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune. În cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal în acest sens.

Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.”

Art. 279 Cod procedură penală prevede: „Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.

Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii.”

Sintetizând aceste dispoziţii legale, tribunalul a reţinut că organul de urmărire penală se sesizează prin plângere, denunţ sau din oficiu.

De asemenea, de regulă, acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror, iar prin excepţie, în cazurile anume prevăzute de lege, acţiunea penală se pune în mişcare prin chiar plângerea persoanei vătămate, situaţii în care persoana cercetată penal devine inculpat.

Tribunalul a reţinut că termenul de „plângere” din conţinutul art. 42 alin. (2), lit. e), teza finală din Ordinul 633/2006 se referă doar la plângerile penale care au ca efect şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Dacă s-ar referi la orice fel de plângere penală, chiar şi la cele care nu au ca efect punerea în mişcare a acţiunii penale, nu s-ar justifica menţionarea în cuprinsul art. 42 alin. (2), lit. e), teza finală a instituţiei acţiunii penale, câtă vreme orice fel de plângere s-ar putea nota în cartea funciară.

Pagina 23 din 58

Împotriva deciziei civile a declarat recurs în termenul legal petentul Municipiul Timişoara, prin Primar.

În motivarea recursului a arătat că în mod greşit instanţa de apel a ignorat în motivarea admiterii apelului dispoziţiile art. 26 alin. (4) pct. c) din Legea nr. 7/1996, care prevăd că printre înscrierile în cartea funciara se număra şi notarea având ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătura cu imobilele din cartea funciara.

Dispoziţiile invocate, coroborate cu prevederile art. 42 alin. (1) şi (2) lit. e) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară conduc la concluzia că notarea în cartea funciara poate avea ca obiect atât plângeri cât şi acţiuni penale în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor din cartea funciara.

Ceea ce s-a dorit a se nota a fost şi actul sesizării, iar nu doar cel al inculpării, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În mod eronat instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 42 din Ordinul nr. 633/2006, în condiţiile în care acest text normativ nu face nici o diferenţa între plângerile penale care au ca efect punerea în mişcare a acţiunii penale şi plângerile care se adresează iniţial procurorului, iar acesta în urma cercetărilor pune în mişcare acţiunea penală.

Plângerea penală ce se solicită a fi notată în cartea funciară este în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor din cartea funciară.

În drept, a invocat art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, Ordinul nr. 633/2006, Legea nr. 7/1997.

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate, precum şi din oficiu conform art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, faţă de actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat cu opinie majoritară că recursul petentului este întemeiat.

Astfel, conform art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996, notarea, ca una dintre cele trei modalităţi de înscriere în cartea funciară, are ca obiect „înscrierea drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunilor şi căilor de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară”.

Art. 42 alin. (2) din Ordinul nr. 633/2006, într-o enumerare nelimitativă a faptelor, drepturilor, litigiilor şi altor înscrieri ce fac obiectul unei notări, la lit. e) include „arătarea oricărei acţiuni care dă caracterul de drept litigios unui drept real înscris în cartea funciară, a acţiunii de predare a înscrisului translativ sau constitutiv al dreptului ce urmează a se înscrie, a acţiunii de ieşire din indiviziune, a plângerii sau a acţiunii penale în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor din cartea funciară”.

Petentul a solicitat notarea în cartea funciară a plângerii penală formulate împotriva pârâtului G.C., proprietarul tabular, şi a expertului A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals, prevăzute de art. 288, art. 289, art. art. 290 şi art. 291 Cod penal; în motivarea plângerii penale, se susţine că în dosarul nr. 12873/325/2008 G.C. s-a folosit de un plan întocmit de expertul A.C., din care în mod nereal rezultă că anumite parcele de teren, printre care şi cea în litigiu, nu sunt ocupate de construcţii şi pot fi atribuite lui G.C., sens în care s-a şi pronunţat sentinţa civilă nr. 16167/16.12.2008 a Judecătoriei Timişoara, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 569/16.04.2009 a Tribunalului Timiş, în baza cărora pârâtul G.C. şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară.

Plângerea penală a cărei notare se solicită a fi efectuată în cartea funciară are legătură cu imobilul înscris în această carte funciară. Infracţiunile de fals şi uz de fals

Pagina 24 din 58

vizează înscrisuri care, se susţine, au stat la baza hotărârii judecătoreşti în baza căreia pârâtul G.C. şi-a intabulat dreptul de proprietate.

Plângerea şi acţiunea penală cuprinse în enumerarea din art. 42 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 633/2006 nu trebuie să se refere la infracţiuni cu privire la operaţiunea de înscriere în cartea funciară, ci la imobilul înscris în cartea funciară, la titlul în baza căruia s-a făcut intabularea, având în vedere în acest sens şi art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996.

Notarea plângerii penale în cartea funciară nu înlătură puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti în baza căreia pârâtul G.C. şi-a intabulat dreptul de proprietate. Chiar dacă nu planul întocmit de expertul A.C. (înscris considerat fals şi pentru care s-a formulat plângerea penală) a stat la baza intabulării, se susţine în plângere că pe acest înscris s-a bazat hotărârea judecătorească.

Prin urmare, notarea acestei plângeri penale în cartea funciară se încadrează în dispoziţiile art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996 şi în cele ale art. 42 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 633/2006.

Notarea în cartea funciară a unei plângeri penale nu afectează dreptul de proprietate al proprietarului tabular, care poate exercita în continuare toate prerogativele ce decurg din acest drept, inclusiv dreptul de dispoziţie, notarea având ca scop doar opozabilitatea faţă de terţi, cărora li se atrage atenţia asupra situaţiei imobilului.

Instanţa de apel a interpretat greşit aceste texte legale. Mai mult, a adăugat condiţii pentru notarea în carte funciară, condiţii pe care

textele legale nu le prevăd. Acolo unde legea nu prevede, cel care o aplică nu poate adăuga aspecte noi.

Art. 42 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 633/2006 prevede că pot face obiectul notării în cartea funciară plângerea sau acţiunea penală în legătură cu o infracţiune care a stat la baza înscrierilor în cartea funciară. În privinţa plângerii penale, nu face însă precizarea că e vorba numai de acele plângeri penale care au ca efect şi punerea în mişcare a acţiunii penale, cum a reţinut instanţa de apel. (opinie majoritară)

În opinie separată s-a apreciat că recursul petentului trebuia respins, pentru următoarele considerente:

În temeiul art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 7/1996 (în forma în vigoare la data formulării de către petent a cererii adresate Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară) pot fi notate în cartea funciară drepturi personale, acte şi fapte juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor, acţiunile şi căile de atac în justiţie, iar art. 42 alin. (1), (2) lit. e) din Ordinul nr. 633/2006 (în aceeaşi formă) permite notarea în cartea funciară a plângerilor sau a acţiunilor penale în legătură cu o infracţiune ce a stat la baza înscrierilor de carte funciară.

În cauză, intimatul G.C. şi-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară în baza sentinţei civile nr. 16167/16.12.2008 a Judecătoriei Timişoara rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 569/16.04.2009 a Tribunalului Timiş şi nu direct în baza planului întocmit de expertul A.C. (împotriva acestuia şi a intimatului G.C. fiind formulată plângerea penală a cărei notare a fost cerută).

Petentul nu a invocat, pe calea plângerii penale, că la baza înscrierii hotărârilor judecătoreşti în cartea funciară a stat vreo infracţiune ci că aceste hotărâri s-ar fi dat în baza unor înscrisuri false.

Or, cum înscrierea dreptului petentului s-a făcut în baza unor hotărâri ce se bucură de putere de lucru judecat, faptul că ele ar fi fost afirmativ pronunţate în temeiul unui plan ce nu este relevant, iar dispoziţiile art. 42 alin. (1), (2) din Ordinul nr. 633/2006 nu sunt incidente în cauză, legătura dintre acest înscris şi evidenţele de carte funciară fiind una indirectă, mijlocită de hotărârile judecătoreşti menţionate, în

Pagina 25 din 58

legătură cu a căror înscriere nu s-a invocat săvârşirea vreunei fapte de natură penală.

8. Radierea somaţiei din cartea funciară la cererea executorului judecătoresc. Condiţii

- Ordinul nr. 633/2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi

funcţionare a birourilor de cadastrul şi publicitate imobiliară – art. 112 alin. (1)

- Codul de procedură civilă – art. 3715 - Legea nr. 7/1996 – art. 47 alin. (1) şi (2), art. 51 alin. (1) Potrivit art. 112 alin. (1) din Ordinul nr. 633/2006 „Toate lucrările de publicitate

imobiliară prevăzute de Codul de procedură civilă ca fiind obligatorii se vor nota în cartea funciară, asupra imobilului determinat şi se radiază la încunoştinţarea scrisă a instanţei sau a executorului judecătoresc ori bancar, atunci când efectul lor juridic a încetat”, iar conform art. 3715 executarea silită încetează dacă: a) s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu; b) nu mai poate fi continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile; c) creditorul a renunţat la executare; d) a fost desfiinţat titlul executoriu.

De asemenea, art. 47 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996 prevede că cerea de înscriere, în cazul hotărârii judecătoreşti, va fi însoţită de o copie legalizată cu menţiunea că este definitivă şi irevocabilă, iar art. 51 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că „Înscrierile şi radierile efectuate în cărţile funciare nu pot fi rectificate decât pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive şi irevocabile sau pe cale amiabilă, în baza unei declaraţii dată în formă autentică, de titularul tabular (…)”.

Din interpretarea acestor texte legale reiese că radierea somaţiei din cartea funciară nu se poate face doar pe baza unei simple cereri a executorului judecătoresc, fără ca aceasta să fie însoţită de copia hotărârii judecătoreşti cu menţiunea definitivă şi irevocabilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1482 din 6 noiembrie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 246 din 19 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad a

fost respins ca nefondat apelul declarat de petentul M.I.R., în contradictoriu cu intimaţii M.D. şi M.A., fiind menţinută Sentinţa civilă nr. 2172 din 14 martie 2013 a Judecătoriei Arad, prin care a fost respinsă plângerea formulată de petentul M.I.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut următoarele: În mod corect prima instanţă a reţinut că executorul judecătoresc are

competenţa de a solicita Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară radierea somaţiei execuţionale, iar demersul său nu este condiţionat de o dovedire a temeiniciei şi legalităţii cererii.

Prin urmare, somaţia execuţională se notează la cererea executorului, însoţită de un exemplar al acestei somaţii, potrivit dispoziţiilor art. 497 Cod procedură civilă, iar dreptul de a cere radierea acesteia se recunoaşte aceluiaşi executor.

Astfel, chiar dacă radierea somaţiei execuţionale s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, nu această hotărâre a stat la baza radierii din cartea funciară, ci cererea expresă a executorului judecătoresc, iar această cerere nu putea fi cenzurată de registratorul de carte funciară, prin prisma dispoziţiilor regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară.

Pagina 26 din 58

Prin Decizia civilă nr. 1482 din 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul petentului M.I.R., a modificat decizia atacată, a admis apelul petentului, a schimbat sentinţa apelată, a admis plângerea petentului împotriva Încheierii OCPI nr. 7834/08.11.2012, a schimbat încheierea atacată, a admis cererea de reexaminare împotriva încheierii OCPI nr. 75433/29.10.2012 şi a anulat încheierea atacată în sensul că a respins cererea de radiere a somaţiei formulată de debitorii M.D. şi M.A.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit art.112 alin. (1) din Ordinul nr. 633/2006 „Toate lucrările de publicitate

imobiliară prevăzute de Codul de procedură civilă ca fiind obligatorii se vor nota în cartea funciară asupra imobilului determinat şi se radiază la încunoştinţarea scrisă a instanţei sau a executorului judecătoresc ori bancar, atunci când efectul lor juridic a încetat”.

De asemenea, potrivit art. 3715 Cod procedură civilă, executarea silită încetează dacă: a) s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu; b) nu mai poate fi continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile; c) creditorul a renunţat la executare; d) a fost desfiinţat titlul executoriu.

Totodată, art. 47 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996 (în vigoare la data radierii somaţiei) stipulează că cererea de înscriere, în cazul hotărârii judecătoreşti, va fi însoţită de o copie legalizată cu menţiunea că este definitivă şi irevocabilă.

În acelaşi timp art. 51 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 prevede că „Înscrierile şi radierile efectuate în cărţile funciare nu pot fi rectificate decât pe baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive şi irevocabile sau pe cale amiabilă, în baza unei declaraţii dată în formă autentică, de titularul tabular (…)”.

În speţă, ambele instanţe au interpretat greşit dispoziţiile legale mai sus menţionate, întrucât radierea somaţiei nu se putea face doar în baza unei simple cereri a executorului judecătoresc, cerere care trebuia să fie însoţită, potrivit textelor legale precitate, de copia legalizată a hotărârii judecătoreşti cu menţiunea definitivă şi irevocabilă.

Or, prin Decizia civilă nr. 1724/19.12.2012 (irevocabilă), pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 78/55/2012, a fost admis recursul formulat de recurentul M.I.R. şi a fost modificată în parte Sentinţa civilă nr. 9196/15.10.2012 a Judecătoriei Arad, în sensul că au fost respinse cererile contestatorilor M.D. şi M.A. de anulare parţială a formelor de executare silită privitoare la apartamentul nr. 5, înscris în CF nr. 305198-C2-U12 Arad, nr. top 10882-C2-U5. şi ap. 7 înscris în CF nr.305198-C1-U14, nr. top 10882-C1-U7, respectiv de anulare parţială a somaţiilor din 15.12.2011 şi 19.12.2011 referitoare la aceste imobile.

9. Răspundere civilă delictuală. Prejudiciu adus onoarei şi reputaţiei persoanei. Reparare

- Noul Cod civil – art. 71, art. 72, art. 74, art. 252, art. 253, art. 357 - Constituţia României – art. 30 alin. (6) - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 10 alin. (2) În situaţia în care condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii civile

delictuale sunt întrunite, cererea de reparare a prejudiciului cauzat prin atingerea onoarei şi reputaţiei persoanei este întemeiată, stabilirea modalităţii şi a întinderii reparaţiei presupunând păstrarea echilibrului necesar unei juste reparaţii.

Pagina 27 din 58

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1521 din 12 noiembrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 2426/19.02.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara

în dosar nr. 26164/325/2012, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta G.L.R., în contradictoriu cu pârâta U.I. şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul ilicit al faptelor pârâtei prin care aceasta a adus atingere onoarei şi reputaţiei reclamantei; a fost obligată pârâta la încetarea săvârşirii faptelor prin care aceasta a adus atingere onoarei şi reputaţiei reclamantei, precum şi de a se abţine de a mai săvârşi fapte de aceeaşi natură, indiferent de mijloace, în viitor; a fost obligată pârâta la publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătoreşti într-un cotidian de largă audienţă, la rămânerea irevocabilă; a fost obligată pârâta la plata de daune morale către reclamantă în sumă de 20.000 euro, în echivalent lei la data plăţii; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.500 lei şi 152,35 Euro în echivalent lei la data plăţii, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 7164/15.03.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 27332/325/2011, definitivă şi irevocabilă la data pronunţării în ceea ce priveşte divorţul, pârâta U.I. şi fostul său soţ, U.C. au fost de acord cu desfacerea căsătoriei lor, încheiată la data de 14.02.2009.

Din declaraţia martorei V.M.S. a rezultat că, după sărbătorile din luna ianuarie 2012, întâlnindu-se cu fostul soţ al pârâtei, i-a recomandat acestuia pe prietena sa, reclamanta G.L.R.

A mai afirmat aceeaşi martoră că reclamanta G.L.R. i-a arătat mult mai târziu, în luna mai 2012, 6-7 mesaje scrise de pârâtă, aceasta pentru că mai mult de atât nu a vrut să citească, întrucât erau vulgare, groaznice, depăşeau bunul simţ şi erau ameninţătoare.

La dosar s-a depus un număr impresionant de mesaje transmise de pârâtă prin Yahoo, SMS-uri şi Facebook, în special către reclamantă, către fostul său soţ, către martora M.M., administrator al unei firme colaboratoare a fostului soţ, către firma mamă din Italia a firmei condusă de reclamantă.

Din cuprinsul Plângerii penale adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia – DIICOT de SC S. SRL, firmă la care este angajat fostul soţ al pârâtei şi care colaborează cu firma reclamantei, rezultă că pârâta a accesat informaţiile existente în cele două aparate sustrase la 30.11.2011, trimiţând corespondenţă anonimă şi agresiv defăimătoare la adresa societăţii către aproximativ 500 de colaboratori, parteneri de afaceri şi bănci.

Mesajele au fost transmise de pârâtă către reclamantă în intervalul 8.05.2012 -18.11.2012 în diverse forme şi ataşate la dosar, regăsindu-se între 5-15 mesaje pe zi, în care se reiau aceleaşi expresii, ameninţări ori cuvinte jignitoare.

Pârâta a adresat injurii reclamantei inclusiv în public, chiar în prezenţa unui agent de poliţie, în acest sens fiind sancţionată contravenţional prin aplicarea unei amenzi în cuantum de 200 lei.

De asemenea, a susţinut reclamanta, pârâta a trimis cu intenţia de a-i prejudicia acesteia din urmă imaginea personală, un anunţ la ziarul online P., în numele reclamantei, privind vânzarea de obiecte de o anumită natură. Anunţul respectiv este însoţit de numărul de telefon mobil personal al reclamantei, care a aflat despre publicarea fără drept a acestui anunţ în momentul în care a fost contactată de un eventual cumpărător.

Pârâta s-a prezentat şi la imobilul în care locuieşte reclamanta şi a denigrat-o pe aceasta în faţa a cel puţin 3 vecini de apartament, aspect ce rezultă din sms-urile în care pârâta dă detalii despre vecini, anexe la cererea introductivă.

Pagina 28 din 58

Faţă de cele de mai sus, prima instanţă a înlăturat susţinerile pârâtei conform cărora agresiunile sale verbale s-au derulat strict între părţi şi au fost făcute publice doar la iniţiativa reclamantei.

În cauza de faţă, pârâta U.I. a adus grave încălcări ale dreptului reclamantei la viaţă privată (art. 71 Noul Cod civil) şi dreptului la demnitate (art. 74 Noul Cod civil).

Aşa cum s-a arătat mai sus, pârâta, timp de peste 7 luni, între mai 2012 - noiembrie 2012, a trimis zeci de sms-uri şi e-mail-uri cu conţinut înjurios, cu un grad ridicat de vulgaritate, prin care a adus numeroase acuzaţii, nefondate, la adresa reclamantei.

Fapta ilicită a pârâtei constă, aşadar, în aceea că a trimis reclamantei, partenerilor de afaceri, dar şi altor persoane cunoscute din ţară şi din străinătate zeci de e-mail-uri cu conţinut vădit defăimător, vulgar şi ameninţător, prin care i-a adus o gravă atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei în calitate de om, de femeie şi de director al unei societăţi comerciale din Timişoara.

O astfel de faptă nu ar putea fi interpretată ca o manifestare a libertăţii de exprimare a pârâtei, deoarece acţiunile depăşesc orice limită a libertăţii de exprimare.

Potrivit art. 30 alin. (6) din Constituţia României „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Tot astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea libertăţii de exprimare poate fi supusă unor restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecţia moralei şi a reputaţiei.

Aşa fiind, prima instanţă a admis primul petit al acţiunii, în sensul constatării caracterului ilicit al faptelor pârâtei, prin care aceasta a adus atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei.

Potrivit art. 253 alin. (1) lit. c) Noul Cod civil persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă; or, pârâta, şi după promovarea acţiunii la 26.09.2012, a continuat săvârşirea faptelor descrise mai sus, ultimele mesaje transmise ataşate la dosar fiind din 18.11.2012.

Cu aplicarea art. 252 alin. (1) lit. b) din Noul Cod civil, prima instanţă a admis şi cel de-al doilea petit, dispunând obligarea pârâtei la încetarea săvârşirii faptelor prin care aceasta a adus atingere onoarei şi reputaţiei reclamantei, precum şi obligarea acesteia de a se abţine de a mai săvârşi fapte de aceeaşi natură, indiferent de mijloace, în viitor.

Potrivit art. 252 alin. (3) lit. a) din Noul Cod civil, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt, între altele, obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare. Văzând conduita pârâtei care a adus o gravă atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei, atât între cunoscuţi, cât şi între oamenii de afaceri cu care colaborează, prima instanţă a admis şi petitul 3 din cererea de chemare în judecată şi a dispus obligarea pârâtei la publicarea, pe cheltuială proprie, a hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un cotidian de largă audienţă, la rămânerea irevocabilă.

În baza art. 252 alin. (4) din Noul Cod civil, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Pagina 29 din 58

Cu referire la aprecierea prejudiciului suferit de reclamantă prin faptele pârâtei, prima instanţă a constatat că aceste acuzaţii repetate şi nefondate au afectat serios integritatea morală a reclamantei şi au influenţat negativ imaginea acesteia de profesionist în percepţia partenerilor de afaceri, a cunoştinţelor şi a prietenilor. Prejudiciul suferit de reclamantă este, în principal, unul de natură morală, deoarece afectarea stării de sănătate a reclamantei pe durata celor 7 luni nu a fost măsurată şi analizată de medici, spre a se depune dovezi la dosar.

Cum legea nu oferă criterii clare de individualizare a sumelor reprezentând echivalentul prejudiciului moral, prima instanţă, faţă de probele depuse la dosar, de fapta ilicită a pârâtei, limbajul vulgar şi agresiv la adresa reclamantei, numărul impresionant al mesajelor defăimătoare, a admis cererea reclamantei, dispunând obligarea pârâtei la plata de daune morale către reclamantă în cuantum de 20.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, apreciind că suma este rezonabilă faţă de gravitatea faptelor pârâtei.

În cauză, există şi o relaţie de cauzalitate între faptelor pârâtei şi urmarea imediată. Consecinţa directă şi imediată a mesajelor electronice şi sms-urilor printre cunoscuţii şi partenerii de afaceri ai reclamantei este prejudiciul moral creat acesteia în mediile de afaceri, dată fiind poziţia pe care o deţine, dar şi raportat la stima de sine a reclamantei.

Vinovăţia sub forma intenţiei rezultă chiar din mesajul transmis la data de 05.10.2012, în care pârâta îi comunică reclamantei că „regret, dar te informez, eu îmi asum toate sms-urile trimise către tine”, dar şi din faptul că pârâta a acţionat cu vădita intenţie de a deteriora imaginea personală a reclamantei prin zecile de sms-uri şi e-mail-uri cu caracter defăimător pe care le-a transmis în mediul familial şi profesional al acesteia, astfel cum s-a dovedit mai sus.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs (calificat de instanţă ca fiind apel), pârâta.

Apelanta a apreciat că hotărârea pronunţată se bazează pe premise incorecte, arătând că instanţa de fond nu a ţinut cont de aspectele invocate de ea pe calea întâmpinării şi probate şi a reţinut în mod surprinzător numai cele menţionate în plângerea formulată de fostul său soţ. În primul rând, instanţa civilă este ţinută de soluţionarea laturii penale de către organele competente, motiv pentru care nu putea să reţină o stare de fapt infirmată de către organele penale şi cunoscută la data pronunţării hotărârii. În al doilea rând, şi dacă nu ar fi fost soluţionată plângerea penală, se pleacă de la prezumţia de nevinovăţie. Or, în cazul de faţă, instanţa de fond a avut o atitudine vizibil părtinitoare reclamantei.

A considerat că plângerile penale formulate de către fostul său soţ şi societatea S. SRL, societate al cărei asociat este fratele acestuia, au fost formulate în scop şicanator, pentru a o hărţui, nefiind implicată în fapta de care este învinuită, şi nesustrăgând respectivele bunuri. Scopul formulării acestora este acela de a o obliga să renunţe la plângerea penală depusă pentru faptul că fostul soţ a lovit-o în faţa grădiniţei fiului lor. Organele competente în a soluţiona respectiva plângere au dat rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.

Mesajele trimise pe telefonul intimatei, mailuri pe care le-ar fi trimis partenerilor de afaceri, anunţul la ziar pe care se presupune că l-ar fi trimis, nu fac dovada faptului că ar fi prejudiciat-o în public pe intimată.

A mai arătat că nu există zeci de e-mailuri cu conţinut defăimător, nu există nicio dovadă la dosar pertinentă, concludentă din care să reiasă că apelanta i-ar fi adus o gravă atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei intimatei.

Nu există în considerentele sentinţei recurate niciun criteriu obiectiv sau măcar vreun criteriu utilizat de către instanţă în determinarea cuantumului daunelor morale acordate.

Pagina 30 din 58

Pentru a fi antrenată răspunderea delictuală, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul, culpa.

Fapta ilicită nu există în acest caz, a mai motivat apelanta, întrucât din analiza probaţiunii administrate, atât cât i s-a permis în faţa instanţei de fond coroborată cu prevederile legale aplicabile în speţă, faptele sale nu se încadrează în câmpul de aplicare al răspunderii civile delictuale.

Pentru a putea discuta de afectarea gravă a imaginii şi a reputaţiei unei persoane, trebuie să ne raportăm la săvârşirea faptelor în raport cu terţe persoane, cu publicul. Or, în această speţă lipseşte tocmai acest element pentru a putea vorbi despre săvârşirea unei fapte ilicite. Iar acest element lipseşte pentru că nu există, corespondenţa fiind purtată numai între persoanele implicate.

În aceste condiţii, nu există faptă ilicită. Cu privire la prejudiciul cauzat, a arătat că în speţă nu numai că nu a fost

dovedit, dar nici nu există prejudiciu. Instanţa de fond a reţinut că în cauză faptele săvârşite ar fi influenţat negativ

imaginea de profesionist al intimatei în faţa partenerilor de afaceri. Nu există la dosarul cauzei nicio dovadă în acest sens şi nici măcar nu s-a făcut referire la modul în care s-a manifestat această influenţă negativă.

Raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, nu există, în opinia apelantei, întrucât reclamanta nu a făcut dovada afectării imaginii ei.

Prin decizia civilă nr. 460/104.06.2013, Tribunalul Timiş a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte; a obligat pârâta la publicarea pe cheltuiala proprie a considerentelor şi deciziei de apel într-un cotidian de largă audienţă, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii; a obligat pârâta la plata daunelor morale către reclamantă în sumă de 2000 euro, în echivalent în lei la data plăţii şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că apelul este fondat în parte, în ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, iar schimbarea hotărârii se impune şi din perspectiva rolului instanţei de a asigura respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri.

În ce priveşte motivele de apel invocate de pârâtă, primul dintre acestea are în vedere reţinerea faptului că aceasta a luat bunuri din casa fostului soţ, fapt confirmat de plângerea penală depusă de acesta din urmă. Instanţa de fond nu a reţinut săvârşirea faptei, aşa cum încearcă apelanta să inducă ideea, întrucât a arătat în mod expres că în dosarul penal s-a dispus neînceperea urmăririi penale. De altfel, acest aspect nu are legătură cu faptele reclamate de reclamantă, în sensul că ele au fost amintite pentru a releva imaginea de ansamblu a relaţiilor dintre părţi şi dintre acestea cu fostul soţ.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că a accesat informaţii existente în aparatele pe care i le-ar fi sustras apelanta fostului soţ, trimiţând astfel corespondenţă anonimă şi agresiv defăimătoare la adresa societăţii către aproximativ 500 de colaboratori, parteneri de afaceri şi bănci, fiind făcută trimitere la probele existente la acel moment la dosar, adică plângerea formulată de societatea prejudiciată.

Apelanta a invocat şi a depus în apărare rezoluţia organelor de urmărire penală, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de acces fără drept într-un sistem informatic în scopul obţinerii de date informatice şi interceptarea fără drept a unei transmisii de date informatice care nu este publică.

Pagina 31 din 58

Din analiza ei, tribunalul a reţinut că se confirmă concluzia instanţei de fond privind adresarea de către apelantă a unor e-mailuri calomnioase partenerilor de afaceri ale fostului soţ, astfel că nici acest motiv de apel nu este fondat.

În ce priveşte anunţul din ziar pentru vânzarea de obiecte de anumită natură, este adevărat că oferta de pe internet nu precizează autorul anunţului, astfel că reţinerea de către instanţa de fond a săvârşirii acestei fapte de către pârâtă este eronată şi a fost înlăturată.

Din cauza caracterului extrem de vulgar al afirmaţiilor, acestea nu au fost redate în prezenta decizie, dar gravitatea lor, agresivitatea cu care au fost formulate, frecvenţa trimiterii mesajelor confirmă fapta ilicită săvârşită de apelantă, dar, mai ales, prejudiciul adus reclamantei, atât în plan personal, cât şi profesional. Ameninţările şi injuriile produc prin ele însele o tulburare evidentă la nivel psihic, afectând liniştea şi aprecierea propriei persoane.

Cum au fost stabilite în cauză existenţa faptei, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre acestea, rămâne de verificat dacă suma acordată de instanţă corespunde cerinţelor unei juste despăgubiri, în condiţiile art. 1357 Noul Cod civil.

Tribunalul a constatat că pârâta a fost sancţionată prin sentinţa apelată în trei modalităţi, toate permise lege, dar se impune modificarea în parte a două dintre acestea, sub aspectul individualizării lor.

Instanţa de fond a dispus publicarea hotărârii sale într-un cotidian de largă audienţă, dar aşa cum s-a arătat şi la începutul considerentelor, această dispoziţie nu poate fi menţinută în această formă, întrucât hotărârea de fond conţine un limbaj defăimător ca urmare a redării conţinutului mesajelor trimise de apelantă. Publicarea hotărârii ar determina diseminarea acestor cuvinte, contrar rolului educativ ce caracterizează şi o hotărâre judecătorească civilă, cu consecinţa vătămării reputaţiei intimatei, astfel că instanţa de control judiciar nu a putut gira această diseminare prin redarea insultelor.

În mod firesc, dispoziţia a fost înlocuită cu obligaţia pârâtei de a publica exclusiv considerentele şi dispozitivul prezentei decizii, în loc de hotărârea instanţei de fond. Instanţa a apreciat că nu se impune publicarea practicalei hotărârii, această parte a deciziei cuprinzând elemente care nu sunt utile restabilirii drepturilor intimatei reclamante.

Tribunalul a modificat şi cuantumul despăgubirilor acordate, apreciind că, deşi cuvintele adresate sunt grave şi în număr mare, nu se justifică plata daunelor de 20.000 euro, aşa cum a solicitat reclamanta, ci doar a sumei de 2.000 euro, pârâta fiind sancţionată şi mai ferm prin publicarea hotărârii.

Întrucât apelul declarat a fost admis, dar tribunalul a valorificat în parte şi apărările formulate de reclamanta G.L.R., nu a acordat cheltuielile de judecată solicitate de părţi în calea de atac, urmând ca acestea să fie suportate de fiecare parte.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recursuri reclamanta şi pârâta. Prin recursul său, reclamanta a solicitat modificarea în parte a deciziei, în

ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, menţinând hotărârea primei instanţe cu privire la acest aspect ca temeinică şi legală.

A învederat că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect şi legal culpa pârâtei în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la viaţă privată şi a dreptului la demnitate şi prejudiciul ce i-a fost cauzat apreciind, totodată, ca fiind nefondate susţinerile pârâtei, soluţia de admitere în parte a apelului este una incorectă, netemeinică şi nelegală. A apreciat netemeinică şi nelegală decizia doar în ce priveşte diminuarea nejustificată a daunelor de la suma rezonabilă de 20.000 de Euro la suma de 2.000 de Euro.

Pagina 32 din 58

În niciun moment al litigiului, pârâta nu a infirmat faptul că i-a produs grave încălcări ale dreptului la viaţa privată şi demnitate prin zecile de sms-uri, email-uri şi injurii adresate în prezenţa altor persoane, mărginindu-se să susţină, absolut neadevărat, de altfel, că injuriile incalificabile i-ar fi fost adresate strict ei, alte persoane cunoscându-le doar datorită aducerii lor la cunoştinţa publicului prin voinţa sa.

Ambele instanţe de fond au statuat, în baza art. 71 şi 74 Cod civil, că, relativ la faptele săvârşite de către pârâtă, nu există vreo condiţie legată de publicitate, ceea ce înseamnă că textele de lege care apără dreptul la viaţă privată şi dreptul la demnitate vor sancţiona prejudiciile aduse vieţii private şi demnităţii unei persoane indiferent dacă faptele au fost aduse la cunoştinţa publicului sau nu.

Instanţa de apel a remarcat în mod coerent şi caracterul extrem de vulgar al afirmaţiilor, gravitatea lor, agresivitatea cu care au fost formulate, frecvenţa trimiterii mesajelor, toate confirmând fapta ilicită săvârşită de către intimată, dar şi prejudiciul suferit de ea prin faptele acesteia.

A prezentat în detaliu probele administrate în cauză care, în opinia sa, dovedesc fără niciun dubiu faptul că intimata a acţionat cu bună-ştiinţă atunci când a întreprins acţiunile denigratoare la adresa sa, scopul acesteia fiind acela de a o despărţi de fostul său soţ.

Prin cererea sa de recurs, pârâta a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Pârâta a criticat decizia instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 alin. (7) şi alin. (9) Cod procedură civilă. A reiterat dispoziţiile legale aplicabile în cauză (art. 1357, art. 1358, art. 71 şi art. 74 din Codul civil) din care rezultă că, pentru a fi antrenată răspunderea delictuală, trebuie să fie întrunite următoarele condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul, culpa.

Instanţa de apel a reţinut că ea a încălcat prevederile art. 71 şi art. 74 din Codul Civil, săvârşind astfel o faptă ilicită care antrenează răspunderea sa delictuală, dar pârâta a apreciat că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile susmenţionate, niciuna din faptele săvârşite de către ea neputând constitui fapte prin care se aduce atingere drepturilor apărate prin prevederile invocate.

Astfel, fapta ilicită nu există în acest caz. Din analiza probatoriului administrat, coroborat cu prevederile legale aplicabile în speţă rezultă că faptele sale nu se încadrează în câmpul de aplicare al răspunderii civile delictuale.

Niciuna dintre faptele imputate ei nu se circumscrie aplicării dispoziţiilor legale invocate de către intimată şi reţinute de către instanţa de apel ca fiind încălcate.

În primul rând, în ciuda celor reţinute de către instanţa de apel, faptele care pot constitui atingeri aduse dreptului la viaţă privată şi la imagine conţin în mod necesar elementul de opozabilitate terţilor, publicului. Acest fapt se poate observa din chiar textele legale invocate de către instanţă.

În al doilea rând, instanţa de apel a motivat într-un mod contradictoriu decizia dată, contrazicându-se pe sine însăşi în analiza pe care a efectuat-o cu privire la starea de fapt şi de drept aplicabilă.

În ciuda faptului că instanţa a reţinut ca nerelevante unele aspecte şi i-a respins toate cererile de probaţiune, tot instanţa de apel ia în considerare aceleaşi afirmaţii şi probe pentru a reţine săvârşirea de către ea a faptelor ilicite imputate.

Cu privire la prejudiciul cauzat, în speţă nu numai că nu a fost dovedit, dar nici nu există prejudiciu. Ambele instanţe au reţinut că, în cauză, faptele săvârşite de către ea ar fi influenţat negativ imaginea de profesionist al intimatei în faţa partenerilor de afaceri şi ar fi afectat relaţiile de afaceri ale acesteia, însă nu există la

Pagina 33 din 58

dosarul cauzei nicio dovadă în acest sens şi nici măcar nu s-a făcut referire la modul în care s-a manifestat această influenţă negativă.

Cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, tribunalul nu a arătat care sunt criteriile pe care le-a aplicat pentru a cuantifica respectivul prejudiciu.

Cu privire la existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită, a arătat că reclamanta nu a făcut dovada afectării imaginii. Or, din moment ce nu există prejudiciu, nu există nici raport de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.

Nici condiţia culpei nu este îndeplinită, din moment ce nu a avut intenţia de a o prejudicia pe reclamantă.

Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 şi art. 306 alin. (2) Cod procedură civilă, faţă de prevederile art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 71, art. 74, art. 1357, art. 1358 Noul Cod civil, Curtea a avut în vedere următoarele:

Ca un aspect preliminar, se impune a constata că prin cele două cereri de recurs se invocă motive ce vizează în mod preponderent starea de fapt, pe care recurentele o apreciază a fi greşit stabilită, ca urmare a analizării deficitare şi incomplete a probelor administrate în cauză.

Critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 Cod procedură civilă, pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greşelilor grave de fapt, consecutive greşitei aprecieri a probelor, fiind abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.

Ca atare, Curtea a înlăturat, ca neputând face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs, criticile privind starea de fapt reţinută în cauză.

Pornind de la starea de fapt reţinută de tribunal (care nu poate fi schimbată, potrivit celor deja arătate), Curtea a procedat la analiza incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă în speţă.

Astfel, raportat la starea de fapt reţinută în baza probatoriului amplu administrat în cauză, s-a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, atât cu privire la cerinţele legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, cât şi cu privire la respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane, respectiv la cuantificarea prejudiciului produs reclamantei şi formele optime pentru repararea acestuia.

S-au constatat că prevederile art. 71 din Noul Cod civil protejează viaţa privată şi demnitatea persoanei umane împotriva oricăror ingerinţe, fără a se cere condiţia publicităţii unei fapte pentru angajarea răspunderii civile în baza acestui text de lege, iar art. 74 din actul normativ arătat enumeră diferite forme de protecţie, din care unele privesc viaţa intimă a unei persoane, fără cerinţa săvârşirii unei fapte în mediul public, iar altele se referă la protecţia imaginii publice a unei persoane.

Ambele instanţe de fond au statuat în mod just, în baza art. 71 şi art. 74 Cod Civil, că, relativ la faptele imputate pârâtei, nu există vreo condiţie legată de publicitate, ceea ce înseamnă că textele de lege care apără dreptul la viaţă privată şi dreptul la demnitate vor sancţiona faptele aducătoare de prejudicii de această natură indiferent dacă faptele au fost săvârşite în public sau aduse la cunoştinţa publicului ori nu.

Potrivit art. 74 din Noul Cod civil, „sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: ... b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;... e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;... i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a

Pagina 34 din 58

datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele”.

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă cu evidenţă faptul că aceste fapte nu trebuie săvârşite în mod public sau aduse la cunoştinţa publicului pentru a putea fi calificate ca ingerinţe în viaţa privată a unei persoane, apte să atragă angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei care le săvârşeşte.

Atât judecătoria, cât şi tribunalul au constatat, pe baza probatoriului administrat în cauză, că pârâta a săvârşit fapte ce se încadrează în textele de lege precitate, iar aceste reţineri, aşa cum s-a arătat deja, nu mai pot face obiectul controlului judiciar în recurs sub aspectul existenţei lor şi al formelor de manifestare, întrucât criticile pârâtei sub acest aspect vizează netemeinicia deciziei, nu nelegalitatea hotărârii tribunalului.

S-a mai constatat că, în cauză, atât judecătoria, cât şi tribunalul au făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privind modul de încuviinţare şi administrare a probelor, respectiv de apreciere a acestora, fiind încuviinţate şi administrate probele necesare şi utile cauzei, probe ce au fost analizate prin coroborare, fiind just înlăturate cele cu nu se sprijineau şi pe alt mijloc de probă.

Faptul că pârâta ar fi trimis mesaje telefonice sau pe e-mail sub imperiul emoţiei puternice cauzate de comportamentul fostului său soţ, care, afirmativ, i-ar fi împiedicat relaţionarea cu fiul lor minor nu este de natură să justifice comportamentul pârâtei faţă de reclamantă. Comportamentul pârâtei s-a întins pe o durată considerabilă de timp şi a presupus activităţi repetate şi diverse, prin care reclamanta a fost şicanată, în viaţa privată şi în cea profesională, comportament ce depăşeşte limitele rezonabile acceptabile într-o societate civilizată, astfel că în mod just s-a constatat întrunirea cerinţei faptei ilicite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Criticile privind inexistenţa prejudiciului, a raportului de cauzalitate precum şi a culpei privesc starea de fapt reţinută în cauză, nu interpretarea şi aplicarea legii, astfel că nu pot fi valorificate în prezentul recurs. Singurul aspect ce se impune a fi analizat este forma culpei cerută de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Astfel, art. 1357 alin. (2) Cod civil prevede că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă; or, în speţă, această condiţie este îndeplinită.

Susţinerea pârâtei că nu este întrunită această cerinţă întrucât nu a avut intenţia de a o prejudicia pe reclamantă nu poate fi reţinută ca întemeiată, fiind evident din starea de fapt relevată în cauză că a acţionat cel puţin cu intenţie indirectă.

De altfel, din modul de reglementare a culpei în sistemul nostru de drept rezultă că se angajează răspunderea civilă delictuală indiferent de forma culpei, astfel că această distincţie nu prezintă relevanţă juridică în speţă.

Cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei prin activităţile ilicite ale pârâtei, Curtea a constatat că soluţia Tribunalului este urmarea aplicării corecte a prevederilor legale precitate raportat la starea de fapt reţinută.

Astfel, o primă observaţie care se impune este aceea că repararea integrală a prejudiciului moral suferit de către reclamantă ar presupune repunerea acesteia în situaţia avută anterior comportamentului ilicit al pârâtei, ceea ce este imposibil.

În al doilea rând, acordarea de despăgubiri băneşti ori de alte compensaţii materiale reprezintă doar o modalitate de reparare a prejudiciului moral, ce nu poate fi niciodată suficientă deoarece preţul suferinţei psihice nu poate fi estimat.

Această modalitate de reparaţie trebuie însoţită de mijloace de natură nepatrimonială, combinarea celor două modalităţi de reparaţie putând conduce la o compensare echitabilă a prejudiciului de natură morală.

Pagina 35 din 58

Faţă de cele de mai sus, la stabilirea despăgubirii acordate reclamantei pentru repararea daunelor morale încercate, pe lângă criteriile anterior enunţate, tribunalul a avut în vedere în mod just şi necesitatea respectării principiului proporţionalităţii, apreciind că, prin cuantumul său, despăgubirea nu trebuie să se transforme într-o îmbogăţire fără justă cauză.

De asemenea, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Ca atare, Curtea a constatat că este justă concluzia tribunalului că repararea adecvată a prejudiciului moral al reclamantei se realizează, în principal, prin publicarea parţială a deciziei într-un ziar de largă circulaţie, fapt de natură să atragă o satisfacţie morală pentru reclamantă şi să repare imaginea acesteia în ochii partenerilor de afaceri şi cunoscuţilor, prin recunoaşterea comportamentului neadecvat al pârâtei. Această formă specifică de reparare a prejudiciului produs reclamantei se impunea a fi suplimentată de o sumă de bani, cu titlu de daune morale, dar, pentru a se obţine efectul scontat nu trebuie acordată o sumă prea mare, pentru ca fapta pârâtei să nu se transforme într-o sursă de îmbogăţire nejustificată a reclamantei.

În consecinţă, Curtea a constatat că nu este întemeiat, sub acest aspect, nici recursul declarat de reclamantă, neimpunându-se acordarea unor despăgubiri în cuantumul solicitat pentru a nu rupe echilibrul necesar pentru o justă reparare a prejudiciului, dar nici recursul pârâtei, suma acordată nefiind excesivă în raport de faptele săvârşite de aceasta.

§§.. DDRREEPPTT PPRROOCCEESSUUAALL CCIIVVIILL

10. Acţiune în constatare. Condiţie de admisibilitate

- Codul de procedură civilă din 1865: art. 111

Cererea în constatare nu poate fi primită în situaţia în care partea interesată are la îndemână o cerere în realizare a dreptului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1572/R din 14 noiembrie 2013, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 255/25.06.2013 pronunţată în dosarul nr. 8072/55/2012,

Tribunalul Arad a respins apelurile declarate de apelanţii-pârâţi C.E.C. şi C.E.S. în contradictoriu cu intimata-reclamantă C.C. şi intimata-pârâtă H.G.M., împotriva sentinţei civile nr. 2414 din 25.03.2013 a Judecătoriei Arad pronunţată în dosarul nr. 8072/55/2012, având ca obiect partaj judiciar.

Tribunalul a avut în vedere că lucrările de demolare, extindere, reconstrucţie au fost efectuate fără autorizaţie de construcţie, sens în care reclamanta C.C. a fost sancţionată contravenţional cu amendă în valoare de 3.000 lei, în temeiul Legii 50/1991, prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. 569 încheiat de primăria Mun. Arad.

Pagina 36 din 58

Prima instanţă a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în Arad, ap. 1, conform identificării efectuate prin raportul de expertiză tehnică judiciară.

În apel s-au invocat dispoziţii legale care au fost avute în vedere de prima instanţă care a respins cererea privind apartamentarea, unificarea şi reapartamentarea imobilului, înscrierea în cartea funciară a modificărilor, cu consecinţa modificării cotei de proprietate a reclamantei.

Prima instanţă a admis doar primul capăt de cerere în temeiul dispoziţiilor art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii C.E.C. şi C.E.S. care a fost motivat în drept cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din Codul de procedură civilă din 1865.

Astfel, recurenţii au susţinut că soluţiile primelor două instanţe sunt nelegale, dintr-o dublă perspectivă.

În soluţia dată, contrar susţinerii instanţei de apel, nu s-a admis în totalitate partajul între C.C. şi H.M., acest partaj fiind admis doar în parte, respingându-se cererea principală a reclamantei de intabulare a „modificărilor" făcute prin edificarea altor construcţii fără autorizare şi „apartamentarea, unificarea şi reapartamentarea imobilului".

Recurenţii au susţinut că au fost chemaţi în judecată nu pentru partaj, ci pentru a exprima acordul scris la edificarea modificărilor în construcţii şi edificarea unor noi construcţii făcute fără acordul locatarilor vecini, făcute fără autorizaţie de construire de către reclamantă, capăt de cerere pe care instanţa de fond l-a respins.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu a observat că, practic ,cererea în constatare trebuia respinsă în tot, deoarece este o cererea în realizarea dreptului asupra construcţiilor edificate şi nu, cum greşit a motivat instanţa de fond, una în constatare.

Contrar susţinerii instanţei de apel, prima instanţă a admis doar primul capăt de cerere în temeiul dispoziţiilor art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, deşi în realitate acest capăt de cerere trebuie respins şi pe motiv că nu se pot acoperi greşelile de edificare a unor construcţii fără temei legal şi fără autorizaţie de construire, fără acordul de vecinătate solicitat în baza Legii nr. 50/1991 în cadrul unei cereri în constatare.

Curtea a constatat că recursul este întemeiat, în condiţiile în care primele două instanţe au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865 privind regimul juridic al acţiunilor în constatare, care nu este incident în speţă.

Astfel, reclamanta C.C. a investit instanţele de judecată cu o acţiune în realizarea dreptului; aceasta rezultă fără echivoc chiar din cuprinsul capetelor de cerere formulate de reclamata – intimată în acţiunea introductivă, prin care aceasta a solicitat ca instanţele de judecată, pe fondul confirmării dreptului de proprietate, să dispună sistarea apartamentării şi apoi unificarea şi reapartamentarea imobilului în contextul în care configuraţia şi suprafaţa întregului imobil a fost complet schimbată prin lucrări de demolare, reconstruire şi extindere, toate realizate fără autorizaţie de construire, fiind încălcate normele imperative ale Legii nr. 50/1991 – republicată.

De aici derivă şi incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă din 1865, câtă vreme, în mod paradoxal, primele două instanţe au constatat că lucrările de demolare, extindere prin mansardare şi reconstrucţie efectuate de reclamantă au fost efectuate fără autorizaţie de construcţie şi s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, precum şi dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 – republicată.

Pagina 37 din 58

Totodată, au apreciat primele instanţe că, atât timp cât părţile deţin titluri pentru drepturile lor, înscrise şi în cartea funciară, acestea nu pot fi modificate, pe baza unei simple împrejurări de fapt, respectiv ca urmare a construirii unei extinderi – mansarde - realizată de reclamantă.

De asemenea, primele instanţe nu au identificat vreo dispoziţie de drept material care să o îndreptăţească pe reclamantă a obţine pentru apartament o parte sau o cotă mai mare din teren, neexistând niciun temei sau titlu în acest sens (vânzare, donaţie, etc.).

În acest context, fiind evident scopul urmărit de către reclamantă prin acţiunea sa, Curtea a constatat că demersul judiciar al acesteia nu putea fi admis nici măcar în parte, din perspectiva prevederilor art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865: uzând de dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, nu se poate cere valorificarea unui drept; ele nu pot constitui titlu executoriu şi au un caracter subsidiar în raport cu acţiunea în realizarea dreptului.

Or, raportat la speţa concretă, Curtea a constatat că cererea în constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului nu putea fi admisă în sensul constatării noii configuraţii rezultată în urma acţiunilor ilegale de demolare, extindere prin mansardare şi reconstrucţie efectuate de reclamantă, aceasta şi pentru că noua configuraţie, descrisă şi prin expertiza tehnică validată de primele două instanţe confirmă doar o stare sau situaţie de fapt şi nu una de drept, câtă vreme s-au încălcat flagrant dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, precum şi dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 7/1996 – republicată.

Or, caracteristica principală a acţiunii întemeiată pe dispoziţiilor art. 111 Cod procedură civilă este aceea că nu poate fi folosită pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt şi totodată, în urma analizei acţiunii introductive, Curtea a constatat că aceasta nu are nici caracteristicile unei acţiuni declaratorii, interogatorii sau provocatorii, care să o facă, astfel, admisibilă.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de pârâţi şi a modificat în tot decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat împotriva sentinţei pe care a schimbat-o în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

11. Acţiune succesorală. Calitate procesuală pasivă. Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice

- Codul civil din 1864 – art. 680 - Legea nr. 36/1995 – art. 85 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Decizia 2/2011 (RIL)

În lipsa unei hotărâri judecătoreşti ori a unui certificat de vacanţă succesorală

prin care să se stabilească faptul că statul a cules succesiunea, chemarea sa în judecată în calitate de pârât într-o cerere ce are ca obiect stabilirea calităţii reclamantului de unic moştenitor al defunctului şi atribuirea masei succesorale este contrară dispoziţiilor legale

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1617 din 20 noiembrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 1130/20.06.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 12191/325/2011* a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor; a fost admisă în parte cererea

Pagina 38 din 58

formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P TIMIŞ; s-a constatat compunerea masei succesorale rămasă în urma defunctului O.C.; s-a constatat că reclamanta are calitatea de moştenitor testamentar al defunctului, în cotă de 1/1 din masa succesorală; s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlul de moştenire.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererea înregistrată la 23.05.2011, reclamanta Ş.M., în contradictoriu cu pârâţii Comuna C. prin Primar şi Consiliul Local al Comunei C., a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se stabilească, conform modului de interpretare a contractelor, că înscrisul denumit de defunctul O.C. „Donaţie” reprezintă în realitate, conform voinţei acestuia, un veritabil testament olograf în favoarea reclamantei; că O.C. a decedat la data de 03.08.1999 şi reclamanta este singura moştenitoare a defunctului, conform testamentului olograf întocmit de defunct la data de 15.12.1997; că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului este compusă din imobilele arătate în înscris; să se dispună înscrierea în CF I., a dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei de 1/1 parte deţinută de defunct, cu titlu de bun propriu, moştenire testamentară, să se dispună înscrierea titlului de proprietate anterior menţionat într-o carte funciară nouă; în subsidiar s-a solicitat să se stabilească că înscrisul intitulat „Donaţie” reprezintă un antecontract de donaţie prin care donatorul O.C. i-a donat reclamantei cota sa de drept, să se pronunţe o hotărâre ce ţine loc de act autentic de donaţie, să se dispună înscrierea în CF a dreptului de proprietate al reclamantei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 15.12.1997, prin înscrisul sub semnătură privată, intitulat „Donaţie”, numitul O.C. a gratificat-o cu bunurile aici menţionate.

Acest înscris a fost scris şi semnat în întregime de către O.C., în prezenţa martorelor V.M. şi S.M. Voinţa reală a defunctului a fost aceea ca, după decesul său, cunoscând că este bolnav şi că nu are alţi moştenitori, toată averea sa să-i rămână reclamantei.

La data de 07.03.2012 reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a înţeles să cheme în judecată în calitate de pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Instanţa a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor ca nefondată, având în vedere că această persoană juridică are doar calitatea de reprezentant al Statului Român care este parte în cauză și nu figurează în proces în nume propriu. S-a observat că reclamanta și-a modificat acțiunea din perspectiva cadrului procesual, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român și nu cu autoritatea administrativ-teritorială întrucât, fiind vorba de o succesiune deschisă anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, nu devin aplicabile dispoziţiile art. 553 alin. (2) din Noul Cod civil. Așadar, reclamanta s-a îndreptat împotriva Statului Român care ar fi singurul beneficiar al bunurilor în caz de succesiune vacantă, interesul acestei persoane justificând legitimitatea sa procesuală pasivă în cauză.

Procedând la analizarea și interpretarea înscrisului intitulat „Donație” invocat de reclamantă în susținerea calității de moștenitor al defunctului O.C., s-a observat că acesta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 859 C.civ., fiind scris, datat și semnat de către defunct. Din punctul de vedere al conținutului său, având în vedere dispoziţiile art. 977-985 din Codul civil din 1864 aplicabile și în materie de moștenire, înscrisul invocat, chiar dacă poartă denumirea improprie de donație, reprezintă o

Pagina 39 din 58

manifestare de voință prin care testatorul a dispus de bunurile sale pentru data încetării sale din viață, gratificând-o pe reclamantă.

Pe cale de consecință, instanţa a constatat că reclamanta are calitatea de moştenitor al defunctului O.C., conform testamentului olograf întocmit de defunct la data de 15.12.1997, în cotă de 1/1 din masa succesorală aici arătată.

Având în vedere că instanța a admis petitele principale din acțiune, au fost respinse ca rămase fără obiect petitele formulate în subsidiar de calificare a înscrisului intitulat Donație drept un antecontract de donație și de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de donație.

Apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei a fost respins prin decizia civilă nr. 45/A/18.01.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 12191/325/2011*.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că, pe calea apelului, pârâtul a solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Astfel, reclamanta nu poate susţine că succesiunea în cauză este vacanta, atât timp cat aceasta sarcina revine exclusiv notarului public potrivit art. 85 alin.1. care precizează ca „în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public notarul public constata ca succesiunea este vacanta eliberând certificat de vacanta succesorala, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii".

Instanţa a reţinut că în speţă nu este incidentă Decizia nr.2/2011 dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de vreme ce petiţionara nu solicită constatarea calităţii sale de unic moştenitor al defunctului ci numai constatarea calităţii de legatar cu titlu particular (în temeiul testamentului lăsat de defunct prin care i-a testat anumite bunuri, iar nu întreaga sa avere ce se va găsi la decesul său).

În mod corect petiţionara a legat raporturi procesuale cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin DGFP Timiş în calitate de succesibil, în ipoteza existenţei succesiunii vacante întrucât, potrivit art. 477 din Codul civil de la 1864, Statul prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice se legitimează procesual pasiv pentru constatarea existenţei vacanţei succesorale şi pentru situaţia în care bunul ar intra în domeniul privat al statului, în temeiul art. 25 din Decretul-Lege nr. 31/1954.

Rezultă aşadar că pârâtul-intimat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin DGFP Timiş a fost împrocesat în calitate de succesibil, care culege succesiunile rămase fără moştenitori (fie în temeiul teoriei suveranităţii, fie a calităţii sale de moştenitor), fără a avea nevoie – pentru a-şi apropria bunurile rămase fără stăpân, sau, după caz, cele ce provin dintr-o succesiune vacantă (acestea fiind supuse unui regim juridic identic) – de o procedură contencioasă, judiciară, ce se desfăşoară în contradictoriu cu o anumită persoană.

Pe de altă parte, parcurgerea procedurii necontencioase în faţa notarului public – având de obiect constatarea vacanţei succesorale nu este obligatorie, astfel încât neurmarea ei să se constituie într-un fine de neprimire pentru instanţa de judecată, cum în mod eronat a apreciat apelantul. De altfel, moştenirea se culege ope legis, de la data deschiderii ei, potrivit regulilor generale, astfel că existenţa dreptului dobândit poate fi consfinţită în baza art. 111 din Codul de procedură civilă de la 1865, iar nu neapărat în cadrul procedurii succesorale notariale ce se priveşte a fi facultativă, abstracţie făcând de faptul că vacanţa succesorală poate fi şi parţială,

Pagina 40 din 58

în situaţia în care, neexistând moştenitori legali, defunctul instituie legate cu titlu particular.

Împotriva deciziei a declarat recurs în termen pârâtul, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare a invocat că în mod nelegal a reţinut instanţa că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 2/2011 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, câtă vreme reclamanta a solicitat constatarea calităţii sale de unic moştenitor al defunctului.

A invocat greşita reţinere a calităţii sale procesuale pasive, câtă vreme pe seama sa nu a fost eliberat un certificat de moştenitor.

Examinând recursul, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 2/2011 dată într-un recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat cu caracter obligatoriu că în situaţia acţiunilor având ca obiect constatarea calităţii de unic moştenitor asupra unei mase succesorale, statul nu are calitate procesuală pasivă decât în situaţia în care pe seama acestuia s-a emis certificat de vacanţă succesorală.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice constatarea calităţii sale de unic moştenitor al defunctului O.C., fiind indiferent prin prisma celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conform celor mai sus-arătate că reclamanta a invocat existenţa testamentului şi nu devoluţiunea legală ca temei al dobândirii calităţii de unic moştenitor.

Chiar dacă autorul înscrisului intitulat „Donaţie” era decedat la data sesizării instanţei, această împrejurare nu atrage împrocesuarea în orice situaţie, în calitate de pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

Cadrul procesual este stabilit de reclamant inclusiv prin indicarea persoanei în contradictoriu cu care îşi formulează pretenţiile (pârâtul), persoană care trebuie să îndeplinească toate condiţiile pentru a fi parte în proces.

Or, în cauză, împrocesuarea prin cererea de chemare în judecată precizată a Statului Român în calitate de pârât fără a se fi stabilit în prealabil printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un certificat de vacanţă succesorală că statul a cules succesiunea defunctului proprietar este contrară dispoziţiilor legale.

Astfel, dispoziţiile art. 680 Cod civil de la 1864 (în vigoare la data sesizării instanţei) prevăd că bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului, în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, iar art. 85 din Legea 36/1995 (în forma în vigoare la aceeaşi dată) prevede că notariatul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanţă succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari.

În consecinţă, legitimarea procesuală pasivă a statului presupune fie existenţa certificatului de vacanţă succesorală, fie constatarea acestei calităţi de către instanţa legal sesizată cu o atare cerere.

Nici dispoziţiile art. 477 din Codul civil de la 1864 reţinute în apel ca fiind incidente în cauză nu sunt de natură a legitima calitatea procesual pasivă a Statului Român, câtă vreme vacanţa succesorală se constată în condiţiile sus-arătate, statul nedobândind ope legis calitatea de pârât, această interpretare rezultând din conţinutul considerentelor menţionatei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, instanţa de recurs reţine că subsidiarul cererii de judecată a fost respins în primă instanţă ca rămas fără obiect, faţă de soluţia dată capătului principal de cerere.

Se constată că nici cererea subsidiară (calificarea înscrisului intitulat „Donaţie” ca fiind antecontract de donaţie şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act

Pagina 41 din 58

autentic) nu poate fi primită câtă vreme a fost formulată tot în contradictoriu cu Statul Român, pârât care conform celor mai sus arătate, nu are calitate procesual pasivă în cauză.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul declarat de pârât şi a modificat decizia recurată în sensul că a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 1130/20.06.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara pe care a schimbat-o în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

12. Cerere de anulare a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001. Calitate procesuală activă

- Codul de procedură civilă din 1865 – art. 137

Moştenitoarea cumpărătoarei din contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu are calitate procesuală activă pentru promovarea acţiunii în nulitate absolută a dispoziţiei de restituire emise în baza Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1484 din 6 noiembrie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 473/A din 18 iunie 2013, pronunţată în dosarul nr.

25643/325/2012, Tribunalul Timiş a respins apelul formulat de reclamanta D.E. împotriva Sentinţei civile nr. 810/18.01.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 25643/325/2012, în contradictoriu cu pârâţii intimaţi Primăria Municipiului Timişoara, V.I.T. şi V.O.L.

În consecinţă, tribunalul a confirmat hotărârea primei instanţe, care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtul V.I.T., şi a respins acţiunea formulată de reclamanta D.E. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: În baza art. 137 alin. (1) Cod procedură civilă, având a se pronunţa asupra

excepţiei lipsei calităţii procesuale active, prima instanţă a constatat că demersul judiciar al reclamantei are ca finalitate anularea dispoziţiei nr. 1480 din 06.08.2010 emisă de Primarul Municipiului Timişoara prin care li s-a restituit în natură persoanelor îndreptăţite V.I. şi V.I.T., printre altele, apartamentul nr. 5 (demisol) din imobilul situat în Timişoara, […], sens în care s-au invocat cauze de nulitate absolută. În justificarea calităţii sale procesuale reclamanta a arătat că nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, cu atât mai mult cu cât este moştenitoarea numitei H.C., decedată la data de 25.12.2007, care a încheiat cu Statul Român un contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, desfiinţat ulterior prin Decizia nr. 767/12.09.2007 a Curţii de Apel Timişoara.

Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana titulară a dreptului supus judecaţii. Sub aspectul regimului juridic, nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulităţii absolute a actului juridic respectiv, fapt care denotă strânsa legătură dintre calitatea procesuală şi interes.

Întrucât contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 5 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între antecesoarea reclamantei şi Statul Român a

Pagina 42 din 58

fost desfiinţat prin hotărâre judecătoreasca irevocabilă, la data deschiderii succesiunii defunctei H.C. în patrimoniul succesoral nu se regăsea dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 5 din Timişoara, […]. Ca atare, reclamanta nu justifică obţinerea unui folos propriu prin anularea dispoziţiei de restituire, iar simplul fapt că locuieşte fără titlu în apartamentul nr. 5 nu-i conferă legitimare procesuală activă.

Pentru considerentele mai sus expuse, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta D.E., criticând hotărârea pronunţată de prima instanţă pentru netemeinicie şi nelegalitate, arătând că prima instanţă nu s-a pronunţat şi asupra fondului, ci numai asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

Tribunalul a apreciat că este neîntemeiat apelul reclamantei, constatând următoarele:

Criticile apelantei privind eronata soluţionare a cauzei pe excepţie şi nu pe fond s-au reţinut a fi neîntemeiate.

Conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) Cod procedură civilă, instanţa s-a pronunţat mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Prin Decizia nr. 64/1999 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 2 iunie 1999 s-a stabilit că art. 137 Cod procedură civilă este constituţional în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie; accesul liber la justiţie nu trebuie confundat cu procedurile judecătoreşti stabilite de lege în temeiul art. 125 alin. (3) [art.126 alin. (2) Cod procedură civilă] din Constituţia României. În cadrul „procedurii de judecată” sunt incluse şi rezolvările excepţiilor invocate în cursul procesului, excepţii care pot fi de procedură sau de fond. Prevederile art. 137 Cod procedură civilă reglementează doar ordinea în cadrul judecăţii, iar nu întreaga problematică a excepţiilor, în scopul de a evita o judecată inutilă sau efectuarea unor acte de procedură, care apoi ar trebui refăcute de altă instanţă. Prevederile art. 137 Cod procedură civilă asigură o legală administrare a justiţiei şi se înscriu în spiritul principiilor constituţionale de dreptate şi justiţie.

S-a constatat că prima instanţă s-a pronunţat cu precădere şi motivat asupra excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei în promovarea acţiunii, dând eficienţă dispoziţiilor legale enunţate.

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil – prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat – ori a unei situaţii juridice ocrotite de lege. Pentru exerciţiul acţiunii civile trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii: drept, interes, capacitate procesuală şi calitate procesuală.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii - calitatea procesuală activă – şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic – calitate procesual pasivă.

Reclamanta fiind cea care porneşte acţiunea trebuie să justifice, atât calitatea procesual activă, cât şi calitatea procesual pasivă a pârâtului. Sancţiunea privind lipsa calităţii procesuale este respingerea acţiunii. Or, în speţă, în condiţiile în care reclamanta apelantă nu justifică obţinerea unui folos propriu prin anularea dispoziţiei de restituire, aceasta nu justifică o calitate procesual activă în cauză.

Pentru aceste motive, tribunalul a respins - ca fiind neîntemeiat - apelul formulat de reclamanta D.E., împotriva sentinţei civile nr. 810/18.01.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 25643/325/201.

Pagina 43 din 58

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamanta D.E., solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi, rejudecând cauza în fond, admiterea acţiunii.

Reclamanta recurentă şi-a motivat în drept recursul cu dispoziţiile art. 299-316 Cod procedură civilă, arătând că a formulat acţiune în constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 1480/06.08.2010, iar ambele instanţe au respins acţiunea şi, respectiv, cererea de apel, pe baza excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, derivând din lipsa interesului, însă, în conformitate cu certificatul de calitate de moştenitor, ea este unica moştenitoare a mamei sale, H.C.

Că, interesul său judiciar este atât un interes material – locuinţa proprietate legală a mamei sale – cât şi un interes moral, amândouă fiind interese legitime legale şi personale.

Recurenta a mai arătat că actualitatea dreptului este cerută numai pentru acţiunile în realizare, iar la acţiunile în constatarea nulităţii absolute, cererile fiind imprescriptibile, actualitatea dreptului nu se cere.

Prin Decizia civilă nr. 1484 din 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta D.E. împotriva Deciziei civile nr. 437/A din 18 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos. Curtea reţine că, într-adevăr, acţiunea în nulitate absolută poate fi promovată

de orice persoană interesată, iar calitatea procesuală activă impune existenţa identităţii între persoana reclamantului şi persoana titulară a dreptului dedus judecăţii, însă, în speţă, în mod judicios ambele instanţe au stabilit că reclamanta nu are calitate procesuală activă, în condiţiile în care nu justifică un interes propriu care să aibă legătură directă cu cauza nulităţii absolute a Dispoziţiei nr.1480/06.08.2010 emisă de Primarul Municipiului Timişoara.

Cu alte cuvinte, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare al apartamentului nr. 5, încheiat între autoarea reclamantei şi Statul Român în baza Legii nr.112/1995, a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar la data decesului mamei recurentei, acesta nu se regăsea în patrimoniul defunctei, recurenta nu justifică obţinerea unui folos prin constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire, simplul fapt că locuieşte în imobil, fără a avea un titlu, neputându-i conferi calitate procesuală activă.

Prin urmare, Curtea apreciază că decizia recurată este legală, nefiind incident niciunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, astfel că în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă a respins recursul reclamantei.

13. Cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru. Încheiere irevocabilă. Autoritate de lucru judecat

- Legea nr. 146/1997 – art. 18 alin. (2), alin. (3) Potrivit art. 18 alin. (2) Cod procedură civilă, împotriva modului de stabilire a

taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, care se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, prin încheiere irevocabilă.

Pe cale de consecinţă, împotriva acestei încheieri nu există o altă cale de atac, ea dobândind autoritate de lucru judecat.

Pagina 44 din 58

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1477 din 6 noiembrie 2013, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 390 din 22 mai 2013, pronunţată în dosarul nr.

29918/325/2012, Tribunalul Timiş a admis excepţia insuficientei timbrări a apelului şi a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de reclamanta SC TMDDG SRL împotriva Sentinţei civile nr. 2258 din 14 februarie 2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 29918/325/2012, în contradictoriu cu pârâtul intimat T.D.M.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere considerentele mai jos redate.

Prin rezoluţie, instanţa a dispus citarea apelantei cu menţiunea de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru cu suma de 4682,24 lei şi timbru judiciar în valoare de 5 lei, prin raportare la valoarea terenului asupra căruia se tinde recunoaşterea dreptului de superficie.

La data de 23.04.2013 a fost respinsă cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru formulată de către petenta SC TMDDG SRL.

La termenul de judecată din data de 22.05.2013 instanţa a dispus recalificarea căii de atac din recurs în apel

Faţă de situaţia că apelanta a fost citată cu menţiunea de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru cu suma de 4682,24 lei şi timbru judiciar în valoare de 5 lei, stabilite potrivit art. 11 raportat la art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, republicată, şi art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995, iar prin încheierea din data de 23.04.2013 a fost respinsă cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, întrucât nu s-a conformat dispoziţiilor menţionate (fiind achitată doar o taxă în valoare de 10 lei şi depus timbru în valoare de 0,3 lei), la termenul de judecată din 22.05.2013, instanţa, cu respectarea exigenţelor prevederilor art. 137 alin. (1) Cod procedură civilă şi în temeiul art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, a invocat excepţia insuficientei timbrări a apelului.

Deliberând asupra excepţiei invocate, instanţa de apel a constatat următoarele:

În condiţiile art. 20 alin. (1) şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, republicată, „taxele de timbru se plătesc anticipat”, iar sancţiunea procedurală aplicabilă în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată până la termenul stabilit, este anularea acţiunii.

Aşa fiind, instanţa, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi al art. 9 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 a admis excepţia de insuficientă timbrare şi a anulat apelul pe acest considerent.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC TMDDG SRL, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei la Tribunalul Timiş pentru judecarea fondului cauzei în apel.

În motivare, reclamanta recurentă a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 312 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de apel a aplicat doar prevederile art. 1 şi 3 ale art. 20 din Legea nr. 146/1997, care prevăd sancţiunea anulării cererii în cazul neplăţii taxei judiciare de timbru până la termenul stabilit de instanţă, fără să aibă în vedere şi celelalte dispoziţii legale în materie cu care se coroborează textele de lege de care s-a prevalat această instanţă.

Astfel, a arătat că alin. (2) al art. 20 din Legea nr. 146/1997 prevede că instanţa de judecată, oricare ar fi ea, pune în vedere petentului să achite suma datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru, numai dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii sau cererii.

Pagina 45 din 58

Or, ea a timbrat cererea de apel în conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 146/1997, respectiv cu 50% din taxa datorată pentru prima instanţă, astfel că instanţa de apel nu putea schimba, prin rezoluţia sa, taxa de timbru stabilită prin încheiere irevocabilă, prin care s-a admis cererea sa de reexaminare a acestei taxe, stabilindu-se că acţiunea sa este neevaluabilă în bani, iar taxa de timbru este de 8 lei.

Recurenta a conchis că această rezoluţie a instanţei de apel contravine dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind stabilirea cuantumului legal al taxei judiciare de timbru în căile de atac, precum şi dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din aceeaşi lege care prevăd că cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă, ceea ce înseamnă că această încheiere trebuie respectată atât de părţile din proces, cât şi de instanţele de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1477 din 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta SC TMDDG SRL împotriva Deciziei civile nr. 390 din 22 mai 2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos. În urma examinării deciziei atacate în raport cu motivele invocate care se

încadrează în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că este întemeiat recursul reclamantei pentru argumentele ce succed.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 50% din taxa datorată pentru acţiunea neevaluabilă în bani, soluţionată de prima instanţă, sau din taxa datorată la suma contestată, în cazul acţiunilor evaluabile în bani, iar, conform art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ, cererea de reexaminare se soluţionează în camera de consiliu prin încheiere irevocabilă.

În speţă, prin încheierea din 04.12.2012, Judecătoria Timişoara a admis cererea de reexaminare formulată de petenta SC TMDDG SRL, stabilindu-se, irevocabil, că acţiunea formulată este neevaluabilă în bani, iar taxa judiciară de timbru este de 8 lei.

Or, câtă vreme cererea de reexaminare a fost admisă prin încheiere irevocabilă, iar împotriva acesteia nu există o altă cale de atac, această încheiere a dobândit autoritate de lucru judecat.

Aceasta înseamnă că excepţia autorităţii de lucru judecat, prin efectul ei negativ, interzice judecarea repetată a aceleiaşi pricini, iar prin efectul ei pozitiv (prezumţia autorităţii de lucru judecat) instituie regula că o acţiune judecătorească irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

În acest context, trebuie făcută precizarea că, într-adevăr, în căile de atac, potrivit art. 20 alin. (5) din Legea nr.146/1997, instanţa poate obliga partea la plata taxei judiciare de timbru aferente, în cazul în care nu a fost plătită în cuantumul legal, însă această ipoteză exclude situaţiile în care s-a pronunţat o încheiere irevocabilă, ca urmare a promovării unei cereri de reexaminare, prin care s-a stabilit irevocabil cuantumul taxei judiciare de timbru.

Faţă de cele de mai sus, văzând că cererea de apel a fost timbrată în cuantumul prevăzut de încheierea irevocabilă mai sus menţionată şi că instanţa de apel a soluţionat procesul fără a cerceta fondul acestuia, în baza art. 304 pct. 5 şi 9 şi art. 312 alin. (3), (5) şi (61) Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre judecarea apelului în fond.

Pagina 46 din 58

14. Cheltuieli de judecată. Fundamentul acordării lor: culpa procesuală - Codul de procedură civilă din 1865 – art. 274 alin. (1), art. 275 Reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată şi în cazul în care

pârâtul a efectuat, în cursul procesului, prestaţia care i s-a cerut prin acţiune, întrucât, prin comportarea sa, pârâtul l-a pus pe reclamant în situaţia de a sesiza instanţa de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1698 din 4 decembrie 2013, G.O. Prin Decizia civilă nr.161/A din 25.09.2013, pronunţată în dosarul

nr.273/208/2013, Tribunalul Caraş-Severin a admis apelul declarat de reclamantul P.S. împotriva Sentinţei civile nr. 989/22.03.2013, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. 273/208/2013, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul P.S. împotriva pârâtului Biroul Notarului Public S.G., ca fiind lipsită de obiect, obligând pârâtul să plătească reclamantului suma de 75 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele considerente: Analizând actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că reclamantul a solicitat

pârâtului Biroul Notarial Public S.G. prin reprezentant legal S.G., printr-o cerere scrisă, îndreptarea erorii materiale strecurate în contractul de donaţie nr. 339/12.02.1997, autentificat de BNP S.G.

Pârâtul însă nu a considerat de cuviinţă a analiza cererea reclamantului şi nu a dat curs în niciun fel solicitării acestuia.

În aceste condiţii, s-a apreciat că pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 36/1995, act în baza căruia trebuia să analizeze cererea reclamantului, să convoace părţile dacă credea că este necesar, să solicite prezentarea tuturor exemplarelor actului.

Pe parcursul derulării litigiului, pârâtul a emis încheierea nr. 30/29.07.2013, prin care a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în contractul de donaţie autentificat sub nr. 339/12.02.1997 de notar public S.G., în sensul că în conţinutul actului se va citi corect CF nr. 783 Caransebeş, cu nr. top. 3667/4 – arabil în R. de 1 ha şi 7243 mp, în loc de CF nr.784 Caransebeş, cu nr. top. 3667/1 – arabil în R de 1 ha şi 7243 mp, aşa cum greşit s-a scris în conţinutul actului.

În consecinţă, având în vedere că cererea reclamantului a fost soluţionată, s-a considerat că acţiunea reclamantului trebuie respinsă, însă ca fiind lipsită de obiect şi nu ca nefondată, cum greşit a reţinut prima instanţă.

Faţă de aceste considerente, tribunalul în baza art. 296 Cod procedură civilă a admis apelul formulat de reclamantul P.S. împotriva sentinţei civile nr. 989/22.03.2013, pronunţată de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. 273/208/2013, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul P.S. împotriva pârâtului BNP S.G., ca fiind lipsită de obiect; în baza art. 274 Cod procedură civilă a obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 75 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă reprezentând c/val taxă de timbru şi contravaloare transport.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamantul P.S., solicitând admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei în sensul acordării şi a cheltuielilor efectuate la instanţa de fond.

În motivare, reclamantul recurent a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, arătând că, după formularea apelului, notarul public S.G. a

Pagina 47 din 58

emis încheierea de îndreptare a erorii materiale săvârşite cu ocazia încheierii contractului de donaţie autentificat sub nr. 339/12.02.1997, astfel că instanţa de apel trebuia să acorde, potrivit art. 274 Cod procedură civilă, şi cheltuielile de judecată făcute în faţa instanţei de fond.

Prin Decizia civilă nr. 1698 din 4 decembrie2013, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamantul P.S. împotriva Deciziei civile nr. 161/A din 25.09.2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 273/208/2013.

A modificat în parte decizia atacată, în sensul că a obligat pârâtul şi la plata cheltuielilor de judecată în primă instanţă în cuantum de 1008,15 lei.

A menţinut în rest decizia atacată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4,15 lei cheltuieli de judecată în recurs.

În urma examinării deciziei atacate în raport de motivele invocate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost introdusă la 30.01.2013), Curtea a apreciat că este întemeiat recursul reclamantului, pentru argumentele de mai jos.

Într-adevăr, potrivit art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă la baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

În speţă, culpa pârâtului este pe deplin dovedită, în condiţiile în care apelul reclamantului a fost înregistrat la 08.07.2013, iar, ulterior, la data de 29.07.2013, a fost emisă de către pârât încheierea de îndreptare a erorii materiale.

Astfel, se justifică pornirea procesului de către reclamantul recurent, câtă vreme până la sesizarea instanţei de judecată cererea sa de îndreptare a erorii materiale nu era soluţionată printr-o încheiere de admitere sau respingere.

Aşa fiind, în baza art. 304 pct. 9 şi 312 alin. 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul reclamantului şi a modificat în parte decizia atacată în sensul că a obligat pârâtul şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în primă instanţă, în cuantum de 1008,15 lei, menţinând în rest dispoziţiile deciziei.

În baza art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4,15 lei cheltuieli de judecată în recurs.

15. Contestaţie în anulare. Convenţie de formă

- Codul de procedură civilă 1865 – art. 133, art. 317, art. 318 Este supusă anulării în condiţiile art. 133 Cod procedură civilă contestaţia care

nu indică motivele pentru care se solicită anularea hotărârii astfel atacate.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1579 din 14 noiembrie 2013, F.Ş.

Prin cererea intitulată contestaţie în anulare şi înregistrată sub nr. 977/59/2013

pe rolul Curţii de Apel Timişoara, formulată „împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate cronologic asupra situaţiei de fapt şi de drept a cauzei deposedării terenului intrare în curte - respectiv a grădinii ce constituia proprietatea familiei M.M. iniţial până în anii 1985 conform CF 411445/2009”, contestatorii S.C. şi S.I. au solicitat casarea „acestor hotărâri mai sus amintite (dată în recurs decizia civilă nr. 1107/10.04.2012), recuperarea sumei de 44.000 lei daţi prin executori, rejudecarea cauzei pe fond obligatoriu, cu cheltuieli judiciare”.

În motivare au arătat că „hotărârile ce lipseau la data dezbaterii cauzei impuse la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti sunt sentinţa civilă nr.

Pagina 48 din 58

10424/10.06.2010; decizia civilă nr. 733/A/24.10.2011 (Apel); decizia civilă nr. 11077/10.04.2012 (recurs); decizia civilă nr. 1701/28.06.2012 (contestaţie în anulare); decizia civilă nr. 2046/17.10.2012 (revizuire); decizia civilă nr. 99/24.01.2013 (contestaţie în anulare); decizia civilă nr. 1133/R/19.09.2013 respingând (contestaţie în anulare) la nivelul Curţii de Apel Timiş la data de 19.09.2013, împotriva cărora trebuia aduse modificări, dar în special casarea acestora de-a se afla adevărul conform art. 129 alin. (1) (4), dar în special alin. (5) Cod procedură civilă”.

Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii, contestatorii nu au indicat ce hotărâre judecătorească înţeleg să atace cu contestaţie în anulare, cale de atac extraordinară şi cu condiţii stricte şi limitativ prevăzute de admisibilitate şi nici nu au arătat motivele de fapt care ar putea atrage incidenţa vreunuia dintre cele patru cazuri de contestaţie în anulare prevăzute de art. 317 alin. (1) şi art. 318 alin. (1) Cod procedură civilă.

La termenul de judecată din 14.11.2013 Curtea, din oficiu, a invocat şi a pus în discuţie excepţia de nulitate a contestaţiei în anulare, datorată lipsei unui obiect concret al acesteia sub aspectul indicării cu claritate a hotărârii judecătoreşti atacate (contestatorii menţionând că sunt nemulţumiţi de hotărârile judecătoreşti pronunţate cronologic asupra situaţiei de fapt şi de drept a cauzei) şi a motivelor contestaţiei în anulare pentru fiecare hotărâre împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare.

Analizând contestaţia în anulare, din perspectiva dispoziţiilor art. 320 raportat la art. 317-318 Cod procedură civilă şi cu referire la dispoziţiile art. 133 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea a constatat că aceasta este nulă.

Astfel, o contestaţie în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi admisă în principiu doar dacă sunt prezente situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 317 şi art. 318 Cod procedură civilă.

Art. 317 prevede că se poate anula o decizie irevocabilă numai dacă procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii sau când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, iar potrivit art. 318 Cod procedură civilă, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În raport cu cererea depusă de contestator şi intitulată contestaţie în anulare, Curtea a reţinut nu numai că nu sunt indicate motivele de drept ale contestaţiei, dar nu sunt indicate nici măcar temeiuri de fapt, care ar putea determina, după o analiză raţională şi minimală din partea instanţei, încadrarea acelor motive de fapt într-unul dintre cele două texte de lege mai sus citate.

Astfel, instanţei îi este imposibil de efectuat controlul judiciar, în raport cu calea extraordinară de atac cu care a fost formal investită de către contestatori prin memoriul înregistrat la data de 26.09.2013.

Pe de altă parte, s-a mai constata că potrivit dispoziţiilor art. 133 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă; or, lipsa elementelor de identificare a motivelor contestaţiei în anulare, din perspectiva dispoziţiilor art. 317, art. 318 Cod procedură civilă, determină concluzia că prezenta cerere se impune a fi declarată nulă, ca urmare a lipsei obiectului concret al unei contestaţii în anulare.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea, în temeiul prevăzut de art. 320 Cod procedură civilă coroborat cu art. 317, art. 318 Cod procedură civilă şi raportat la art. 133 Cod procedură civilă, a anulat contestaţia în anulare formulată de contestatori.

Pagina 49 din 58

16. Greşeli materiale. Delimitare faţă de greşeli de judecată - Codul de procedură civilă din 1865 – art. 281 alin. (1) Potrivit art. 281 alin. (1) Cod procedură civilă, „Erorile materiale sau omisiunile

cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”.

Din economia textului legal de mai sus, reiese că prin greşeli materiale sunt vizate erorile involuntare strecurate în scris, asupra numelui părţilor, calităţii şi susţinerilor lor sau în efectuarea unor calcule aritmetice.

În consecinţă, nu se poate recurge la procedura îndreptării hotărârii pentru greşeli de judecată, oricât de evidente ar fi ele; pentru corectarea unor asemenea greşeli trebuie folosite căile de atac.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1695 din 4 decembrie 2013, G.O. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 27.08.2013, reclamanta

PORCM a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul Deciziei civile nr. 2183/A/01.09.1999, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5417/C/1999, în sensul că, deşi instanţa a admis apelul şi acţiunea reclamantei, a omis numărul topografic 1031, care era în aceeaşi carte funciară şi făcea obiectul acţiunii şi apelului.

Prin Încheierea nr. 636/A/CC din 09.10.2013, dată în camera de consiliu, Tribunalul Timiş a respins cererea formulată de reclamanta PORCM în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Comunei C.M.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat următoarele: Prin Decizia civilă nr. 2183/A/01.09.1999, pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosarul nr. 5417/C/1999 a fost admis apelul declarat de reclamanta apelantă PORCM împotriva sentinţei civile nr. 439/13.04.1999, pronunţată de Judecătoria Sânnicolau-Mare în dosarul nr. 139/1999, în contradictoriu cu pârâtul intimat Consiliul Local C.M.; a fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că: a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta PORCM împotriva pârâtului Consiliul Local C.M.; s-a constatat că imobilul înscris în CF nr. 6308 C.M., identificat topografic sub nr. 1032-1033, compus din casa […], curte şi gradină în suprafaţă de 5755 mp a trecut în mod abuziv în proprietatea statului şi s-a dispus rectificarea cărţii funciare precitată în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român şi de folosinţă al Ministerului Educaţiei Naţionale şi reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.

Art. 281 alin. (1) Cod procedură civilă permite îndreptarea din oficiu sau la cerere a erorilor sau omisiunilor cu privire la numele, calitatea şi susţinerilor parţilor, a celor de calcul, precum şi a altor erori materiale strecurate în hotărâri judecătoreşti.

Din examinarea conţinutului dispozitivului hotărârii atacate rezultă că nu este vorba de o greşeală materială cu privire la identificarea topografică a parcelei ce a făcut obiectul restituirii, aceasta fiind corect menţionată, ci la inexistenţa dispoziţiilor privitoare la parcela având numărul topografic 1031, ce nu poate fi încadrată în categoria erorilor materiale în accepţiunea dispoziţiilor art. 281 Cod procedură civilă, pe care îşi întemeiază reclamanta apelantă cererea, motiv pentru care a fost respinsă.

Pagina 50 din 58

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta PORCM, solicitând admiterea recursului, anularea încheierii atacate şi înscrierea imobilului cu nr. top 1031, casa […], cu curte şi grădină în suprafaţă de 1079 mp din CF nr. 6308 C.M., în corpul deciziei, aşa cum s-a cerut prin acţiune şi s-a admis în tot acţiunea prin corpul Deciziei nr. 2183/A/09.09.1999 a Tribunalului Timiş.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că prin acţiune a cerut în proprietate imobilele de pe nr. top 1031, casa cu […], curte şi grădină în suprafaţă de 1079 mp şi de pe nr. top 1032-1033, casa cu […], curte şi grădină în suprafaţă de 5755 mp din CF nr. 6380 C.M., acţiune ce a fost respinsă de Judecătoria Sânnicolau-Mare. Prin apel s-a cerut admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, iar Tribunalul Timiş, prin Decizia civilă nr. 2183/A/01.09.1999, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa, dar în acelaşi corp al deciziei, unde a admis în tot acţiunea, din eroare nu a înscris imobilul de pe nr. top 1031, casa […], curte şi grădină în suprafaţă de 1079 mp din CF nr. 6308 C.M.

Prin Decizia civilă nr. 1695 din 4 decembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta PORCM împotriva Încheierii civile nr. 636/A/CC din 9.10.2013, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele: Potrivit art. 281 alin. (1) Cod procedură civilă, erorile sau omisiunile cu privire

la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Din economia textului legal mai sus menţionat, reiese că prin greşeli materiale sunt vizate erorile involuntare strecurate în scris, asupra numelui părţilor, calităţii şi susţinerilor lor sau în efectuarea unor calcule aritmetice.

Prin urmare, nu se poate recurge la procedura îndreptării hotărârii pentru greşelile de judecată, oricât de evidente ar fi ele; pentru corectarea unor asemenea greşeli trebuie folosite căile de atac.

Or, în speţă, în mod judicios tribunalul a stabilit că inexistenţa dispoziţiilor privitoare la parcela cu nr. top 1031 (în dispozitivul hotărârii şi nici în considerentele acesteia pentru că nu a fost atacată cu recurs, iar la acea dată hotărârile neatacate nu se motivau) nu se circumscriu sferei sintagmei „erori materiale”, prevăzută de dispoziţiile art. 281 Cod procedură civilă.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a apreciat că încheierea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă a respins recursul reclamantei.

17. Recurs. Inadmisibilitate

- Codul de procedură civilă – art. 457 alin. (1)

Hotărârea judecătorească este supusă doar căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 1700 din 04 decembrie 2013, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr.1654/15.05.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr.4532/108/2013 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului Arad; a fost respinsă plângerea petenţilor D.E. şi D.Ş. în contradictoriu cu intimatul Primarul Municipiul Arad şi Municipiul Arad prin Primar

Pagina 51 din 58

pentru anularea parţială a Dispoziţiei nr.181 a Primarului Municipiului Arad, având ca obiect restituire în baza Legii nr.10/2001.

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii. La termenul de judecată din 04.12.2013, instanţa a invocat, din oficiu, în baza

art. 245, art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă, excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Art. 7 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă - incident în cauză conform dispoziţiilor art. 24 din Cod - prevede că:

„(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă recursului" sau că „poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară.”

Raportând la aceste norme dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că hotărârea primei instanţe este supusă apelului şi nu recursului.

Chiar dacă reclamanţii s-au conformat celor arătate în dispozitivul sentinţei şi au declarat recurs împotriva hotărârii şi nu apel (cale de atac incidentă conform dispoziţiilor legale sus-menţionate), în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 457 alin. (1) Cod procedură civilă, recursul declarat de reclamanţi fiind inadmisibil.

În baza art. 457 alin. (3) Cod procedură civilă, de la data comunicării prezentei hotărâri va începe să curgă termenul legal pentru exercitarea căii de atac a apelului împotriva hotărârii primei instanţe.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 245, art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă raportat la art. 457 alin. (1) Cod procedură civilă, instanţa va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanţi.

18. Recurs. Nulitate - Noul Cod de procedură civilă (Legea nr. 134/2010) Potrivit art. 83 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă „La redactarea cererii

şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat (…), iar conform art. 486 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ, la cererea de recurs se va ataşa împuternicirea avocaţială, sub sancţiunea nulităţii.

Prin urmare, nedepunerea dovezii declarării recursului prin avocat este sancţionată cu nulitatea recursului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1701 din 4 decembrie 2013, G.O. Prin Încheierea din 4 septembrie 2013, pronunţată în dosarul

nr.11049/55/2013, Tribunalul Arad a dispus suspendarea judecării apelului declarat

Pagina 52 din 58

de petentul G.D. împotriva Sentinţei civile nr. 4788 din 30.07.2013, pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 11049/55/2013, având ca obiect cerere de încuviinţare a executării silite.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a constatat că părţile nu s-au prezentat şi nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, apreciind că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 411 pct. 2 din Noul Cod de procedură civilă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petentul G.D., solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei la tribunal în vederea continuării judecăţii.

Prin adresa emisă la data de 08.10.2013 şi comunicată recurentului la data de 10.10.2013 i s-a pus în vedere recurentului să facă dovada declarării recursului prin avocat sub sancţiunea nulităţii.

Prin Decizia civilă nr. 1701 din 4 decembrie 2013, pronunţată în dosarul nr. 11049/55/2013, Curtea de Apel a constatat că este nul recursul declarat de petentul G.D. împotriva Încheierii din 4 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 11049/55/2013.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele de mai jos. Examinând excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Curtea apreciază

că este întemeiată pentru argumentele de mai jos. Potrivit art. 83 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă „la redactarea cererii

şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2)” (când partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea, este licenţiată în drept), iar conform art. 486 alin. (2) din acelaşi act normativ, la cererea de recurs se va ataşa împuternicirea avocaţială, cerinţă ce este prevăzută sub sancţiunea nulităţii de alineatul 3 al acestui din urmă articol.

Prin urmare, văzând că recurentul nu a fost în măsură să depună dovada declarării recursului prin avocat, în baza art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a constatat că este nul recursul declarat de către acesta împotriva încheierii din 4 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.11049/55/2013.

19. Tardivitate apel. Repunere în termen. Condiţii - Codul de procedură civilă din 1865 – art. 103 Împiedicarea efectuării în termen a unui act procedural avută în vedere de

dispoziţiile art. 103 Cod procedură civilă presupune intervenţia unei cauze mai presus de voinţa părţii şi exclude culpa acesteia în efectuarea actului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 1626 din 20 noiembrie 2013, F.Ş. Prin sentinţa civilă nr. 149/19.01.2012 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în

dosarul nr. 2401/290/2010 a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul K.I. împotriva pârâţilor N.I. şi N.E.

În consecinţă, a fost stabilită linia de hotar între proprietăţile părţilor şi au fost respinse cererile în revendicare şi desfiinţare lucrări formulate de reclamant.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul.

Pagina 53 din 58

Prin încheierea de şedinţă din 21.11.2012 dată în dosarul 2401/290/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, iar prin decizia civilă nr. 143/12.08.2013, apelul a fost admis cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei în sensul modificării liniei de hotar stabilită în primă instanţă şi al obligării pârâţilor la desfiinţarea gardului construit pe terenul reclamantului.

Pentru a dispune repunerea în termen, instanţa a avut în vedere că reclamantul, fiind cetăţean german, locuind şi lucrând în Germania, şi-a ales domiciliul procedural la cabinetul avocatului N. din localitatea Reşiţa.

Sentinţa instanţei de fond a fost comunicată pe data de 3.04.2012 la numitul K.I., cu domiciliul în localitatea Reşiţa, cabinetul avocatului N., Bd. A., bl. 2, jud. Caraş-Severin. Comunicarea s-a făcut prin afişare, consemnându-se de agentul procedural că nici o persoană nu a fost găsită la domiciliu.

Conform dispoziţiilor art. 91, art. 92, art. 93 Cod procedură civilă, înmânarea hotărârii trebuia făcută persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei. Cabinetul avocatului N. fiind o persoană juridică, comunicarea nu se putea face prin afişare decât dacă se constata lipsa oricărei persoane la sediul acesteia, iar în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea lor se face la acea persoană.

Deoarece în cuprinsul procesului-verbal de comunicare s-a indicat din greşeală numele apelantului reclamant K.I. în loc de cabinetul avocatului N., comunicarea s-a făcut greşit, astfel că avocatul nu a avut cunoştinţă de comunicare, aflându-se astfel în imposibilitate de a formula calea de atac prevăzută de lege împotriva sentinţei.

Conform contractului de asistenţă juridică, cabinetul avocatului N. avea obligaţia de a formula toate cererile şi căile de atac în prezentul proces.

Deoarece, independent de voinţa sa, hotărârea nu a fost adusă la cunoştinţa cabinetul avocatului N., acesta nu a formulat calea de atac la care s-a obligat faţă de apelantul reclamant prin contractul de asistenţă juridică în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de lege (art. 284 Cod procedură civilă).

Conform înscrisului depus la dosar, apelantul reclamant a luat la cunoştinţă de hotărâre după sosirea sa în România, deci după data de 14.05.2012, când a obţinut un concediu de odihnă, deplasându-se în România.

Pe data de 25.05.2012 a solicitat instanţei de fond comunicarea hotărârii, hotărârea s-a comunicat pe data de 25.05.2012, iar apelul a fost înregistrat la data de 28.05.2012 la instanţa de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 103 alin. (1) şi (2) Cod procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; în acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

Având în vedere că apelantul reclamant a făcut dovada că este cetăţean străin, că locuieşte şi lucrează în străinătate, că şi-a ales domiciliul procedural la cabinetul avocatului N. care, conform contractului de asistenţă juridică, avea obligaţia de a formula calea de atac, că nu a avut cunoştinţă de hotărâre, independent de voinţa sa, fiind împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să formuleze calea de atac prevăzută de lege împotriva sentinţei instanţei de fond, şi că în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării a formulat calea de atac împotriva sentinţei instanţei de fond, instanţa, faţă de dispoziţiile art. 103 Cod procedură civilă, a admis cererea formulată de apelantul reclamant K.I., şi l-a repus în termenul de apel.

Pagina 54 din 58

În ceea ce priveşte fondul, instanţa a apreciat că linia de hotar corectă este cea stabilită prin raportul de contraexpertiză efectuat în cauză, iar gardul ridicat de pârâţi se află pe terenul reclamatului.

Împotriva deciziei au declarat recurs în termen pârâţii care au criticat-o pentru nelegalitate, solicitând în principal, modificarea ei în sensul respingerii ca tardiv a apelului sau, în subsidiar, modificarea ei, anularea expertizei topografice efectuate în recurs şi respingerea apelului, fie casarea ei cu trimitere pentru efectuarea unei noi expertize.

În motivare au invocat greşita repunere a reclamantului în termenul de apel, câtă vreme sentinţa a fost legal comunicată, prin afişare la biroul avocatului ales, în mod nelegal fiind reţinută incidenţa dispoziţiile art. 103 Cod procedură civilă.

Pe fond, au invocat nelegalitatea stabilirii liniei de hotar prin raportul de expertiză întocmit în apel.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 Cod procedură civilă. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2)

Cod procedură civilă, faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, văzând şi normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. (1) Cod procedură civilă, termenul de apel este de 15 zile, dacă legea nu prevede altfel, iar art. 103 alin. (1) Cod procedură civilă sancţionează cu decăderea depăşirea termenului legal.

Legea (art. 103 Cod procedură civilă) permite repunerea în termen când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze în termen actul procedural, în speţă, să conteste pe calea apelului hotărârea primei instanţe.

În cauză, hotărârea primei instanţe a fost comunicată reclamantului la domiciliul procedural ales de acesta (respectiv la cabinetul apărătorului său), la 03.04.2012.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, comunicarea sentinţei a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente; câtă vreme reclamantul nu a indicat o persoană anume însărcinată cu primirea actelor de procedură şi, conform constatărilor agentului procedural, nici o persoană nu a fost găsită la cabinetul avocaţial, comunicarea prin afişare a fost realizată în concordanţă cu dispoziţiile art. 92 alin. (4), art. 921, art. 93 Cod procedură civilă.

Reclamantul a declarat recurs (calificat ca fiind apel de instanţă) la 28.05.2012, la aceeaşi dată formulând şi cererea de repunere în termenul de recurs (apel).

Conform celor mai sus-arătate, repunerea în termen presupune intervenţia unei cauze mai presus de voinţa părţii, cauză care se constituie într-o împiedicare a efectuării în termen a actului procedural.

Or, în cauză, nici alegerea apărătorului, nici a domiciliului la cabinetul acestuia, nici afişarea sentinţei la cabinet (cu respectarea dispoziţiilor legale), nici calitatea de cetăţean german sau cea de angajat în Germania a reclamantului şi nici perioada în care acesta a avut concediu de odihnă nu se constituie separat sau coroborat în cauze de împiedicare în sensul normei menţionate.

Toate aceste aspecte sunt rezultatul voinţei reclamantului, voinţă peste care nu s-a suprapus vreun eveniment de natură a o afecta în sensul celor invocate de acesta.

În consecinţă, în mod nelegal a dispus tribunalul repunerea reclamantului în termen, apelul declarat de acesta fiind tardiv faţă de dispoziţiile art. 103 alin. (1) Cod procedură civilă raportat la art. 284 alin. (1) Cod procedură civilă.

Pentru acest considerente ce fac inutilă examinarea celorlalte critici ale recurenţilor, instanţa a admis recursul declarat de pârâţi, a modificat decizia şi

Pagina 55 din 58

încheierea recurate şi, în rejudecare a respins ca tardiv apelul declarat de reclamantul K.I.

§§.. DDRREEPPTTUULL FFAAMMIILLIIEEII

20. Convenţie cu privire la modalitatea de plată a obligaţiei de întreţinere. Condiţii pentru validare de către instanţă. Posibilitate compensare cu o altă creanţă, de natură diferită

- Codul civil: 402, art. 530, art. 532 – art. 533, art. 515

Luarea în considerare a pensiei de întreţinere pe care pârâtul o datorează

fiicei sale minore, rămasă în grija reclamantei, pentru compensarea datoriei pe care aceasta din urmă o are faţă de el, este o înţelegere ce contravine dispoziţiilor legale menite a proteja copilul minor şi interesele sale, motiv pentru care, chiar dacă părinţii lui şi-au asumat-o cu bună-credinţă, nu poate produce efectele juridice pe care ei le-au dorit.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă

– complet specializat de familie şi minori, Decizia civilă nr. 1368 din 22 octombrie 2013, C.R.

Prin decizia civilă nr. 188/A/16.05.2013, Tribunalul Arad – Secţia Civilă a

respins apelul declarat de B. (fostă G.) R.D. împotriva sentinţei civile nr. 1351/19.12.2012 pronunţată de Judecătoria Arad şi a obligat-o pe aceasta să-i plătească intimatului G.F. suma de 500 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că la aceeaşi dată cu înregistrarea acţiunii de divorţ (7 ianuarie 2013), părţile au încheiat 3 convenţii sub semnătură privată prin care, în esenţă, au reglementat stingerea obligaţiilor reciproce decurgând din starea de coproprietate pe cote-părţi asupra unui imobil dobândit înainte de încheierea căsătoriei şi din existenţa în acel imobil a unor bunuri proprii ale fiecărei părţi.

În cele trei convenţii se prevede achitarea în avans de către pârât, pentru perioada 1 ianuarie 2013 – 31 decembrie 2014, a sumei lunare de întreţinere stabilite de părţi la 1000 lei pentru această perioadă şi la 25% din veniturile nete ale pârâtului pentru perioada următoare, pe seama fetiţei părţilor.

Ca motivaţie a acestei înţelegeri a părţilor cu privire la pensia de întreţinere datorată de pârât minorei, în convenţia nr.7/7.01.2013 (ultima în ordine cronologică dintre cele 3 convenţii) se arată că în acest fel se stinge datoria pe care o are reclamanta faţă de pârât, iar reclamanta a precizat în apel că este vorba de contravaloarea investiţiilor la imobil pe care exclusiv pârâtul le-a realizat înainte de încheierea căsătoriei părţilor (în perioada 01.03 – 15.05.2007).

Prima instanţă a reţinut în mod corect că respectivele convenţii nu au fost atacate în instanţă şi, ca atare, produc efecte juridice, eronată fiind, însă, potrivit

Pagina 56 din 58

celor desluşite în apel, menţiunea că reclamanta a încasat pensia convenită pentru perioada 1 ianuarie 2013 – 31 decembrie 2014 în avans.

Potrivit art. 1270 din Codul civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante; instanţa nu a fost sesizată cu constatarea nulităţii convenţiilor, iar, în raport cu interesul particular ocrotit de art. 515 Cod civil – cel al creditorului întreţinerii în general, fie acesta major ori minor – nu este incidentă sancţiunea nulităţii absolute.

Pe de altă parte, în speţă nu este vorba despre o renunţare a minorului la întreţinere, ci despre o înţelegere privind suportarea acesteia, temporar, doar de către unul dintre debitorii solidari, înţelegere ce trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor Noului Cod civil, iar nu în considerarea unei practici şi doctrine judiciare generate de vechea legislaţie.

S-a avut în vedere, în primul rând, că părţile au exercitat şi exercită în comun autoritatea părintească, ceea ce implică, printre altele, îndatoriri privind ocrotirea persoanei şi bunurile copilului şi, în general, a drepturilor acestuia.

Cu toate acestea, noua reglementare precizează clar la art. 530 Cod civil că obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, aşadar nu este privită de legiuitor ca un instrument de economisire în favoarea creditorului.

Pe de altă parte, conform art. 499 din Codul civil, obligaţia de întreţinere revine tatălui şi mamei în solidar, iar, în caz de neînţelegere, întinderea, felul şi modalităţile de executare a obligaţiei de întreţinere se stabilesc de instanţă, cu alte cuvinte ab initio părinţii au obligaţia de a hotărî împreună asupra acestor aspecte, fără a se considera că prin aceasta s-ar leza în vreun fel interesele copilului.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 533 din Codul civil ce prevăd posibilitatea plăţii pensiei de întreţinere la termenele convenite de părţi, ori plata anticipată a unei sume globale chiar pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea.

Este important de semnalat că în ipoteza divorţului art. 402 din Codul civil prevede obligaţia instanţei de a stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, ceea ce raportat la speţa pendinte ar pune în discuţie caracterul necesar al alocării unei sume lunare de aproximativ 1700 lei unui copil de 3 ani, dat fiind că potrivit art. 529 alin. (1) din Codul civil, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, prin prisma celui de-al doilea criteriu reclamantei revenindu-i proporţional cu veniturile sale, o obligaţie de plată de aproximativ 700 lei lunar.

Prin luarea în considerare a dispoziţiilor legale sus-menţionate, dar şi a dispoziţiilor de drept comun prevăzute la art. 1599 şi art. 1605 din Codul civil privind preluarea datoriei, tribunalul a concluzionat că înţelegerea părţilor privind cuantumul şi perioada plăţii întreţinerii în favoarea copilului minor corespunde intereselor acestuia şi a fost în mod corect valorificată de prima instanţă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.R.D., solicitând modificarea ei şi a sentinţei în parte, respectiv obligarea pârâtului G.F. la plata pensiei de întreţinere pentru minora E.-I., începând cu data de 1.01.2013.

Prin decizia civilă nr. 1368 din 22 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 134/55/2013, se constată că recursul declarat în cauză este fondat.

Criticile reclamantei vizează în mod exclusiv momentul de la care pârâtul trebuia obligat la întreţinere pentru fiica minoră a părţilor, E.-I., în opinia sa acest moment trebuind să fie 1.01.2013, iar nu data de 1.01.2015, astfel cum instanţele au statuat.

Pagina 57 din 58

Luarea în considerare a acestui moment de stabilire, pe cale judiciară, a obligaţiei de întreţinere impuse pârâtului a plecat de la interpretarea în context a celor trei convenţii încheiate între părţi la data de 7.01.2013 (deci în chiar ziua înregistrării acţiunii la Judecătoria Arad) pe care instanţele le-au analizat, în mod corect, nu ca obiect al acţiunii, ci în virtutea valorii lor de mijloace legale de probă.

Din acest punct de vedere nu se poate confirma nelegalitatea hotărârilor despre care vorbeşte reclamanta în recursul său, neputându-se vorbi astfel despre o depăşire a cadrului procesual în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. pr. civ., invocat ca unul din temeiurile juridice ale acestui recurs.

Curtea constată că nelegalitatea hotărârilor anterioare se confirmă însă prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

În acest sens urmează a se reţine că, în scopul de a-şi acorda reciproc şansa rezolvării civilizate şi amiabile a tuturor consecinţelor de ordin personal şi patrimonial ale divorţului lor, părţile au încheiat la data de 7.01.2013 un număr de trei acte sub semnătură privată, primul din ele (înregistrat sub. nr.5/7.01.2013) având menirea de a stabili pronunţarea divorţului pe baza acordului soţilor, determinarea bunurilor personale şi a celor comune, cota de contribuţie la dobândirea acestora din urmă, modalitatea de partaj a bunurilor şi de asumare a creditului bancar, precum şi stabilirea cuantumului şi a modalităţii de plată a pensiei de întreţinere pe care pârâtul o datorează fiicei sale minore, faptul ca ea să aibă domiciliul la mama sa şi ca părinţii să exercite în comun atribuţiile autorităţii pe care legea le-o recunoaşte.

În privinţa pensiei, părţile au stabilit ca, pentru perioada 1.01.2013 – 31.12.2014, pârâtul să plătească o pensie de întreţinere de 1.000 lunar (ce reprezintă 25% din salariul său net actualizat) respectiv suma globală de 24.000 lei despre care s-a afirmat că a fost predată reclamantei G.R.D. o dată cu încheierea convenţiei.

Pentru perioada ce va debuta cu 1.01.2015, s-a stabilit că pensia se va achita în procent de 25% din veniturile nete, conform hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa.

Aceeaşi înţelegere cu privire la modalitatea de plată a pensiei de întreţinere de către pârât a fost consemnată şi separat, printr-o altă convenţie (înregistrată sub nr. 6/7.01.2013), în care reclamanta G.R.D. a declarat, la fel ca şi în precedenta, că ar fi primit, cu acest titlu de la pârât suma de 24.000 lei.

Aceste convenţii privitoare la reglementarea obligaţiei pârâtului de întreţinere a minorei puteau fi, într-adevăr, expresia corectei interpretări a dispoziţiilor art. 533 alin. (3) C. civ., care permite ca întreţinerea să poată fi executată prin plata anticipată a unei sume globale pentru un anume interval de timp sau pentru întreaga perioadă pentru care se datorează întreţinerea.

Acceptarea de către instanţă, ca probă pentru statuarea asupra problemei pensiei de întreţinere, a unei asemenea înţelegeri permise de lege nu se poate însă face întrucât unele condiţii ale sale au fost schimbate printr-o altă convenţie (cea cu nr. 7/7.01.2013), prin care s-a stabilit că, în schimbul stingerii datoriei pe care reclamanta G.R.D. o are faţă de pârâtul G.F., ea să accepte neplata de către el a pensiei de întreţinere pe seama minorei G.E.-I. pentru intervalul 1.01.2013 – 31.12.2014, împrejurare care confirmă ceea ce reclamanta a susţinut constant şi anume faptul că ea nu a primit în realitate suma de 24.000 lei cu titlu de plată anticipată şi globală a pensiei de întreţinere cuvenită fiicei lor minore, aşa cum nereal se consemnase în primele două acte menţionate.

De altfel, acest aspect a fost recunoscut de însuşi pârâtul G.F. la interogatoriul ce i-a fost luat de către instanţa de apel.

Pagina 58 din 58

Desigur că, în spiritul respectului pe care fiecare din soţi şi-l datorează chiar şi după încetarea căsătoriei şi al încrederii pe care trebuie să o aibă în buna-credinţă cu care şi-au asumat obligaţii reciproce prin liberul lor acord de voinţă, aceste obligaţii consemnate în cele trei convenţii ar fi putut fi îndeplinite ca atare de către fiecare din părţi, ştiut fiind că rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor este cea pe care o recomandă şi legea.

Refuzul însă al reclamantei de a da curs acestor înţelegeri complementare prin aducerea în discuţia instanţei a problemei imputării pensiei de întreţinere cuvenită minorei, reprezintă o dezicere a sa de termenii şi condiţiile obligaţiilor pe care şi le-a asumat în acest fel, dar impune Curţii a constata că interpretarea în context a dispoziţiilor legale în materie a fost în mod greşit făcută de instanţele anterioare.

Această concluzie este îndreptăţită de aceea că instituţia compensării convenţionale a obligaţiilor nu putea opera, în primul rând, pentru faptul că cele două creanţe nu aveau caracter de reciprocitate, respectiv pentru că părţile nu aveau fiecare în mod personal şi în acelaşi timp atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor (în această din urmă privinţă una din obligaţii îl avea creditor pe pârât, iar cealaltă pe fiica minoră a părţilor).

În al doilea rând, compensaţia nu putea opera nici măcar parţial prin imputarea plăţii pensiei de întreţinere (datorată de pârât fiicei sale minore) asupra datoriei pe care reclamanta o are faţă de el, ca urmare a partajului bunurilor comune, întrucât creanţa privind întreţinerea are caracter insesizabil [art. 514 alin. (3) Cod civil şi art. 406 lit. d) din Codul de procedură civilă din 1865 sub imperiul căruia a debutat acţiunea, regăsit în acelaşi conţinut şi în art. 726 lit. f) din actualul Cod de procedură civilă], fiind un drept care aparţine în mod exclusiv copilului minor şi la care, niciunul din părinţi, în numele acestuia nu pot renunţa (art. 515 Cod civil) fie şi temporar.

Concluzionând, rezultă că luarea în considerare a pensiei de întreţinere pe care pârâtul o datorează fiicei sale minore rămasă în grija reclamantei pentru compensarea datoriei pe care aceasta din urmă o are faţă de el, este o înţelegere ce contravine dispoziţiilor legale menite a proteja copilul minor şi interesele sale, motiv pentru care, chiar dacă părinţii lui şi-au asumat-o cu bună-credinţă, nu poate produce efectele juridice pe care ei le-au dorit.

În atare condiţii, întrucât părţile au decis amiabil după investirea instanţei stabilirea locuinţei minorei la mama sa, pârâtul va fi obligat să plătească pentru aceasta o pensie de întreţinere în cuantumul pe care şi l-a asumat, însă începând cu data de 7.01.2013 [care este data introducerii acţiunii şi data de referinţă în materie prevăzută de art. 532 alin. (2) Cod civil], iar nu cu data de 1.01.2013 (cum a solicitat recurenta) sau cu data de 1.01.2015 (cum se stipula în înţelegerea părţilor), sens în care se impune admiterea recursului reclamantei şi schimbarea, pe cale de consecinţă, a celor două hotărâri anterioare, urmând a fi menţinute ca legale şi temeinice celelalte dispoziţii.