C 17C 18

Este economistul care a sistematizat şi a reorganizat concepţia economică liberală a lui Adam Smith

"Traite d'economie politique ou simple expose de la matiere dont se forment, se distribuent et se consomment les richesses"

(1803) - primul tratat clasic de economie politică

Jean-Baptiste Say, ca discipol al lui Adam Smith, are meritul expunerii clare şi logice a operei acestuia, aducându-şi totodată contribuţia la dezvoltarea teoriei economice prin analiza unor aspecte noi ale economiei – rolul industriei şi al antreprenorului, a legii debuşeelor şi a concurenţei neloiale pe care statul o face economiei private.

Toate contributiile sale erau menite sa determine largirea libertatilor economice – libertatea de actiune, libertatea proprietatii si a schimburilor – si restrangerea posibilitatilor de interventie a statului

Jean-Baptiste Say „cerne întrucâtva ideile maestrului său: în acelaşi timp le colorează cu un colorit propriu, care va da, multă vreme, economiei politice franceze, caracterul ei original, faţă de economia politică engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo aveau să-i dea o direcţie nouă. În opera lui Say, ceea ce ne interesează, sunt mai puţin împrumuturile de la Smith, cât aportul său personal.” (Ch. Gide)

Definirea domeniului ştiinţei economice Conceptia lui Say difera atat de cea a fiziocratilor, cat

si de cea a lui SmithEconomia politică nu mai era un simplu ghid pentru

oamenii de stat în elaborarea politicii economice, după cum nu mai era un ghid al căilor de îmbogăţire atât a individului, cât şi a suveranului, ci avea consistenţă proprie în faptele economice generale şi particulare.

Jean-Baptiste Say are meritul istoric de a deschide dezbaterile asupra domeniului şi metodei ştiinţei economice.

Ştiinţa economică nu „desenează” economia practicată, nu este nici ghid al bunei comportări a agenţilor economici, nu este nici o sursă exclusivă de date pentru teoretician, ci o mare convenţie între cei suficient de instruiţi s-o înţeleagă şi care oferă propuneri pentru deciziile de politică economică.

Astfel, ştiinţa economică, respectiv economia politică, se profila, asemenea altor ştiinţe, cu un domeniu propriu de cercetare, cu o metodă specifică şi cu un scop precis.

Domeniul de cercetare – J.B. Say tranşează în manieră pozitivistă problema domeniului de cercetare al ştiinţei economice, accentuând diferenţa dintre interesul pentru cum este economia unei ţări în raport cu cele ale altor state şi interesul pentru ceea ce este şi cum ar trebui să fie.

Anticipează valul pozitivist care a cuprins toate ştiinţele la începutul secolului al XX-lea.

Ruptura cu descriptivismul, rezerva faţă de statistică şi istorie, dar şi apropierea de empirism, îl plasează pe Say între primii economişti cu „spirit pozitivist”, dar care cocheta intens cu apriorismul.

Cunoasterea economica accentueaza distantarea de contemplare si descriere: “Cunostintele noastre in materie de economie pot fi complete, adica noi putem ajunge sa intelegem toate legile care actioneaza bogatiile; ceea ce nu se intampla in statistica, unde faptele sunt raportate, la fel si in istorie, unde faptele sunt mai mult sau mai putin incerte si incomplete”

În acelaşi timp, ca ştiinţă a ordinii spontane şi a acţiunii umane, adică a producerii, distribuţiei şi consumului bogăţiilor pentru satisfacerea nevoilor societăţii, ştiinţa economică se îndepărta de politică, ea devenea o ştiinţă teoretică şi explicativă care nu mai sfătuia, ci observa, analiza şi explica.

Îndepărtându-se de politică, ştiinţa economică proclama independenţa bogăţiei faţă de sistemul politic: „Sub orice formă de guvernământ un stat este prosper, dacă este bine administrat”.

Metoda. Utilizarea procedeelor experimentale, cuplate cu un număr mic de axiome, pentru că „Economia politică, la fel ca ştiinţele exacte, se compune dintr-un număr mic de principii fundamentale şi un număr mare de corolare, consecinţe ale acestor principii”, dar şi observarea faptelor economice sunt elementele esenţiale ale metodei.

Scopul ştiinţei economice era comun altor ştiinţe – căutarea adevărului: „Economia politică, la fel ca fizica, dar la fel ca orice ştiinţă, are de stabilit adevărul, adică să facă din adevărul dezinteresat aserţiuni pure”.

Ştiinţa economică, respectiv, economia politică, era expunerea modului în care se formează, se distribuie şi se consumă avuţia pentru satisfacerea nevoilor societăţii.

Bogăţia şi factorii de producţie

Jean-Baptiste Say pune capăt disputei legate de diferenţa între bogăţiile-daruri ale naturii şi bogăţiile-create: “Bogatiile constau in valoarea pe care actiunea umana o da lucrurilor, cu ajutorul instrumentelor utilizate; independent de orice comunicare cu exteriorul, in cadru fiecarei natiuni bogatiile sunt susceptibile de a fi create, distruse, crescute, diminuate de modul cum sunt realizate aceste efecte”

În timp ce, bogăţiile-daruri ale naturii sunt gratuite, bogăţiile-create au o valoare, măsurată prin preţ, pentru că au deja un grad mai mare sau mai mic de prelucrare.

Bogăţia, la rândul său, este proporţională cu această valoare: „ea este mare, atunci când suma valorilor care o compun este considerabilă şi, este mică, atunci când valorile sunt mici. În mod obişnuit, se numeşte bogat cel care deţine mult din aceste bunuri”.

Schimbul voluntar al bunurilor care compun bogăţia este mediat de monedă, astfel preţurile relative capătă şi o formă bănescă simplificată – preţul curent - care facilitează relaţiile dintre actorii economiei.

Bogatiile sau bunurile sunt produse pentru a satisface diferitele trebuinte ale oamenilor, iar “capacitatea bunurilor de a satisface anumite nevoi umane diverse se numeste utilitate”

Spre deosebire de fiziocraţi, care limitau bogăţia doar la produsul net creat în agricultură, dar şi spre deosebire de Adam Smith, care reţinea doar munca productivă ca sursă a bogăţiei, Jean-Baptiste Say extinde aria cercetării, afirmând că, cei trei factori de producţie – pământul, munca şi capitalul – deşi, în mod diferit, contribuie împreună – formula trinitară – la producerea bogăţiei.

Problema economică identificată avea o dublă natură: una teoretică, indivizii sunt presupuşi raţionali, ei „ştiu” să-şi identifice scopul şi mijloacele acţiunii economice; a doua practică, ştiinţa economică avea menirea de a oferi oamenilor modalităţile de dezvoltare a acestor mijloace.

Say consideră industria la fel de productivă ca agricultura, insistând pe ideea că industria creşte utilitatea bunurilor. El acorda industriei de altfel, un rol primordial in dezvoltarea economica generala a unei tari

De aceea, el propune o altă structură socială formată din clasa activă – întreprinzători/ industriaşi, muncitori, savanţi şi clasa pasivă – capitaliştii şi proprietarii funciari.

Say face apologia masinilor, arătand că dacă, de cele mai multe ori, introducerea maşinilor trimite muncitorii în şomaj, ulterior, face posibilă realizarea unei producţii mai bune şi mai ieftine şi în cantităţi din ce în ce mai mari.

Adevăraţii perdanţi ai crizelor şi ai şomajului sunt toţi cei implicaţi în producţia bogăţiei, dar în măsură diferită şi cu semnificaţie economică diferită: „fluctuaţiile, care pe moment provoacă suferinţe în diverse ramuri ale industriei, unde primele care suferă sunt maşinile, adică, în timpul unei crize şomează mai degrabă capitalurile, nu oamenii; într-adevăr maşinile nu mor de foame, dar ele încetează să aducă profit antreprenorilor”.

Extinderea întreprinderilor industriale era benefică tuturor, dar şi necesară, mai ales pentru reducerea şomajului

AntreprenorulAntreprenorul, conducătorul întreprinderii, era

pivotul întregii activităţi economice, al întregului mecanism de producere şi repartiţie a bogăţiilor: el cumpăra sau închiria serviciile productive ale factorilor de producţie – munca muncitorului, capitalul economisitorului, pământul proprietarului funciar şi tot el plătea – salariul, dobânda, arenda.

Antreprenorul combina factorii de producţie în vederea obţinerii produselor pe care să le vândă pe piaţă, la un preţ care să-i asigure plata furnizorilor de servicii, dar şi obţinerea propriei remunerări – profitul.

Prin urmare, alocând resurse, antreprenorul asigura legătura dintre piaţa serviciilor productive şi piaţa produselor, orientând-o pe prima după şansele, pe care le aveau mărfurile, de a fi cerute de consumatori.

Legea debuşeelor Reprezinta contributia cea mai cunoscuta a lui

J.B.Say la dezvoltarea stiintei economiceA fost criticata si de catre Marx si de catre Keynes,

dar a reprezentat sursa de inspiratie pentru diferite teorii – teoria economiei ofertei (A. Laffer si G. Gilder)

Legea debuşeelor, cunoscută şi ca legea reglării automate a capitalismului, dă consistenţă teoretică laissez-faire-ului: pivotul economiei întreprinzătorul, particularul, omul de afaceri, capitalistul era „lăsat să producă”, dar avea o problemă – cum să vândă?

„Întreprinzătorii din diverse ramuri ale industriei au obiceiul de a spune că greu nu este să produci, ci să vinzi”. Optiunile intreprizatorului: sa incerce sa obtina privilegii, sa ceara si sa astepte reglementarile guvernului sau – cel mai usor – sa creeze o piata

A produce inseamna a crea un debuşeu, a crea un bun înseamnă a produce o valoare şi o putere de cumpărare cu care să achiziţionezi o valoare echivalentă.

Premisele: productia este cea care deschide piata produselor; produsele se schimbă pe alte produse.

Dacă, la o categorie de produse vânzările mergeau prost, nu era din cauza rarităţii banilor, cum credeau oamenii de afaceri, ci din cauza rarităţii bunurilor cerute în schimb: „Ori de câte ori se spune că vânzările nu merg, pentru că banii sunt rari, se identifică mijlocul cu cauza; se comite o eroare care provine din faptul că toate produsele se calculează în bani înainte de a se schimba cu alte mărfuri, în realitate numitorul comun al tuturor tranzacţiilor era această marfă care se vedea atât de des, prea simplă pentru a fi ea însăşi o marfă, care juca rolul de intermediar”

Jean-Baptiste Say insistă asupra cantităţii de bani în circulaţie, încercând să convingă că „întotdeauna sunt suficienţi bani pentru a servi circulaţia şi schimbul reciproc de valori, atunci când aceste valori există în mod real”.

Din faptul că valoarea oricărui produs se imparte în venituri pentru cei care îl creează (salariu, profit, renta), rezultă că valoarea totală a producţiei va fi egală cu valoarea veniturilor distribuite.

Tot ceea ce se produce va fi cumpărat pentru că puterea de cumpărare distribuită este egală cu puterea de cumpărare produsă, deci economia se reglează automat. In acest fel, oferta isi produce propria cerere.

Atunci când se fabrică un bun, se produce şi posibilitatea de a cumpăra un alt bun, dar şi de a crea mărfuri mai variate şi mai uşor de vândut, tocmai pentru că oferta îşi creează propria cerere.

Într-o asemenea economie nu trebuie să existe teama strangulării pieţelor, deoarece produsele se schimbă pe alte produse, moneda nu este decât un intermediar, iar mărfurile se servesc reciproc de piaţă.

Crizele de supraproductie nu pot sa apara, iar daca se intalnesc unele situatii de supraproductie, inseamna ca factorii de productie au fost prost orientati. Aceste dezechilibre sunt trecatoare, cu conditia existentei libertatii de actiune si a schimbului liber, astfel incat, actiunea spontana a mecanismului preturilor sa permita intreprinzatorilor sa cunoasca ceea ce este dorit, adica ce ar trebui ei sa produca.

Pentru Jean-Baptiste Say, bogăţia este generată de producţie, iar producţia crează venituri cu care se îmbogăţesc toţi.

De ce unii oameni cumpără mai mult, iar alţii mai puţin? La această întrebare Jean-Baptiste Say preferă un răspuns foarte simplu: „mulţi oameni cumpără puţin, pentru că câştigă puţin, ei câştigă puţin fie pentru că au întâmpinat greutăţi în folosirea propriilor mijloace de producţie, fie pentru că nu au aceste mijloace”

Dincolo de polemicile pe care Jean-Baptiste Say le-a avut cu T. R. Malthus, Simon de Sismondi şi Saint-Simon, legea debuşeelor, are unele mesaje explicite pentru politica economică orientată spre asigurarea bunăstării, între care se detaşează:

Proslăvirea producţiei; Recomandarea moderaţiei în consum; Cooperarea socială mai largă prin

recunoaşterea interdependenţelor dintre diferite activităţi economice interne şi internaţionale;

Justificarea avantajelor liberului schimb; Recomandarea non-intervenţiei statului în

iniţiativa privată.

În concluzie, legea debuşeelor arată următoarele consecinţe economice pentru individ şi pentru stat:Într-o economie, cu cât producătorii sunt

mai mulţi şi producţia în creştere, cu atât pieţele sunt înlesnite şi variate;

Prosperitatea fiecărei activităţi este legată de prosperitatea celorlalte;

Economia fiecărui stat este legată de economia celorlalte ţări;

Importul de bunuri din străinătate nu dăunează producţiei naţionale;

Atunci când comerţul nu este favorizat se încurajează consumul, pentru că „un produs creat este o piaţă deschisă, un produs consumat este o piaţă închisă”

Despre monedă„La fel ca uleiul care atenuează mişcările unei

maşini complicate, banii, răspândiţi în toate activităţile umane, înlesnesc mişcările care nu mai sunt productive îndată ce activităţile respective încetează să-i mai folosească”.

Argumentând la fel ca Adam Smith, că moneda nu este dorită decât pentru produsul pe care-ţi permite să-l cumperi, Jean-Baptiste Say susţine neutralitatea monedei.

În acelaşi timp, Jean-Baptiste Say precizează că „moneda nu este nimic altceva decât un instrument care înlesneşte schimburile, iar cantitatea de monedă de care are nevoie o ţară este în mod necesar determinată de suma schimburilor pe care bogăţia acelei ţări şi activităţile sale le antrenează”

Laissez-faire vs. statAdept al laissez-faire-ului, Jean-Baptiste Say se

pronunţă pentru un stat care asigură funcţiile regaliene – armată, justiţie, ordine publică – şi care trebuie să se abţină de la orice intervenţie în acţiunile economice ale particularilor, asigurând totodată, lucrările publice, educaţia şi cultura.

În linia dominantă a liberalismului, Jean-Baptiste Say respinge orice acţiune a statului care să reglementeze sau să blocheze acţiunile particularilor şi reţine interesul personal drept criteriu eficient al alegerilor individului: „Interesul personal este întotdeauna cel mai bun judecător al aşteptărilor individului între sacrificiile făcute şi compensaţiile promise; chiar dacă, urmărindu-şi interesul, individul se înşeală uneori, la urma urmelor, judecătorul cel mai puţin periculos este cel ale cărui raţionamente îl costă cel mai puţin”.

Deşi, statul (guvernul) este un rău producător prin însăşi natura sa, „el poate să favorizeze puternic producţia particularilor numai dacă este destinată lucărilor publice bine concepute, bine executate şi bine întreţinute, îndeosebi, drumurile, podurile, canalele şi porturile”.

Oportunitatea prezenţei puterii publice în iniţiativa individului este însă binevenită în toate acele acţiuni care-i reduc gradul de ignoranţă: „Academiile, bibliotecile, şcolile publice, muzeele fondate de guvernările luminate contribuie la producţia bogăţiei descoperind noi adevăruri, propagându-le pe cele deja cunoscute şi punându-i pe antreprenorii din industrie pe calea aplicării acestor cunoştinţe la nevoile oamenilor”

Jean-Baptiste Say denunţă statul ca rău administrator, dar şi concurenţa nedreaptă şi inegală pe care sectorul public o face sectorului privat.

Totuşi, statul poate să aibă unele acţiuni necontrare interesului personal şi favorabile bunăstării generale: „Dintre toate mijloacele pe care le are o guvernare pentru a favoriza producţia, cel mai puternic este puterea de a realiza siguranţa persoanelor şi a proprietăţii, mai ales atunci când, li se asigură protecţia faţă de atingerile unei puteri arbitrare. Această protecţie este cu atât mai favorabilă prosperităţii generale, cu cât toate obstacolele inventate până atunci nu-i sunt contrare. Obstacolele restrâng producţia, iar nesiguranţa o suprimă”.

Statul îşi păstrează funcţia sa ancestrală, de agent fiscal, de încasator de impozite, de perceptor. Jean-Baptiste Say identifică în impozit „acea parte din produsele unei naţiuni care trece din mâna particularilor în mâinile statului pentru subvenţionarea consumului public”.

Indiferent de accepţiile sub care poate fi privit impozitul – fie ca o parte a proprietăţii particularilor percepută pentru serviciul public, fie ca o valoare care nu se mai întoarce în societate după ce a fost vărsată, fie că nu este câtuşi de puţin un mijloc de reproducţie – Jean-Baptiste Say caută condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cele mai bune impozite sau, cum spune el „cele mai puţin rele impozite” pentru a impulsiona oferta. Între altele, Jean-Baptiste Say reţine preferinţa pentru impozitele:Cele mai moderate în privinţa cotei-parte;Care antrenează cele mai mici sarcini care apasă

asupra contribuabilului fără ca acesta să profite de visteria publică;

A căror povară se repartizează echitabil;Care dăunează cel mai puţin reproducţiei;Care sunt mai favorabile decât opuse moralei, adică

obişnuinţelor utile ale societăţii.

Rezultă că statul este un agent „calculat”, care „ştie” că, orice relansare a producţiei şi orice stimulare a ofertei se face diminuând povara fiscală: „O diminuare a impozitelor, creşte în acelaşi timp, satisfacţia publicului şi cresc şi încasările fiscale”.

Din această perspectivă, Jean-Baptiste Say pune bazele teoriei economiei ofertei, care va triumfa aproape două secole mai târziu.

a fost “cel mai mare jurnalist economic din toate timpurile” popularizarea sistemului economic de gândire

fundamentat pe piaţa liberă şi pe libertatea de acţiune a individului.

a fost un fervent susţinător al liberului schimb si adversar al protectionismului

publica în anul 1845 o colecţie de articole intitulată sugestiv Sofisme Economice

Frédéric Bastiat a fost vârful de lance în dezvoltarea şi popularizarea tezelor fundamentale ale liberalismului, între altele, formularea crezului liberal, proprietatea privată, libertatea de acţiune, liberul schimb, statul minimal.

Vizionar şi, deopotrivă, inovator, Frédéric Bastiat a adus un aer de prospeţime în liberalism.

FREDERIC BASTIAT (1801-1850)

Ambiţiile lui Frédéric Bastiat erau mari şi generoase, el căuta „formele de guvernământ care garantează cel mai bine şi cu cele mai mici sacrificii posibile siguranţa, libertatea şi proprietatea fiecărui cetăţean”

Despre principiile economiceCrezul său ştiinţific - căutarea legilor sau principiilor

armonice – i-a dominat scrierile: „Am încercat să arăt în această carte Armonia legilor providenţiale care acţionează în societatea umană. Ceea ce face ca aceste legi să fie concordante şi nu discordante sunt principiile, mobilurile, resorturile, interesele care concură spre un uriaş rezultat final, pe care omenirea nu-l aştepta niciodată din cauza imperfecţiunii sale native, dar de care se apropia mereu în virtutea perfectibilităţii invincibile; rezultatul – apropierea nelimitată a tuturor claselor spre un nivel care creşte mereu, adică, egalizarea indivizilor în prosperitatea generală ”. (Les Harmonies Economiques, 1849)

In fond, armonia presupunea un echilibru intr-un regim liberal cu economie de piata extinsa si orientata spre castig, unde “profitul unuia este si profitul celuilalt” si unde “motorul social” este reprezentat de interesul personal

Economia imaginată de Frédéric Bastiat se îndepărta tot mai mult de lumea pesimiştilor, care vedeau peste tot antagonisme şi contradicţii în mod fatal ireconciliabile: între interesul personal şi interesul general, între patron şi muncitor, între capital şi muncă, între popor şi burghezie, între ţăran şi orăşean, între agricultură şi fabrică, între autohton şi străin, între producător şi consumator, între civilizaţie şi organizare, între libertate şi armonie.

In locul tezelor sumbre, pesimiste, Bastiat aduce un aer proaspat, plin de optimism, care pune accent pe virtutile economiei de piata.

Mesajul doctrinei lui Bastiat era unul liberal si armonic: “Binele fiecaruia favorizeaza binele tuturor, iar binele tuturor protejeaza binele fiecaruia”.

Căutarea concordanţei era ghidată de un interes special – de a arăta că între capitalism şi libertate nu există un antagonism, cu atât mai mult unul ireconciliabil.

Ordinea economică indusă de capitalism nu se opunea ordinii providenţiale, ci era în concordanţa cu aceasta; legile naturale tindeau spre bunăstare şi spre progresul omenirii, iar inerentele dezacorduri proveneau din jocul libertăţii omului.

În sensul autoreglării, concordanţa tindea mereu să se restabilească automat şi să predomine, fără să fie necesară intervenţia statului sau a altei autorităţi.

Potrivit concepţiei lui Frédéric Bastiat, esenţa concordanţei rezulta din libertate; credinţa în puterea libertăţii era soluţia armonizării intereselor, cu alte cuvinte libertatea nu era un scop, ci un mijloc extrem de eficient în rezolvarea dezacordurilor dintre oameni. Bastiat părea că a găsit soluţia miraculoasă a economiei:

Capitalism + Liberalism = Echilibru.Între ordinea Providenţială şi ordinea creată de om,

determinanţii economici, politici, morali şi sociali sunt liantul concordanţei, iar legile generale ale omenirii sunt armonice.

ValoareaFrédéric Bastiat fixează sugestiv locul legii valorii în

eşafodajul economiei: „Teoria valorii este pentru economia politică ceea ce este numărarea pentru aritmetică”

În concepţia lui Frédéric Bastiat munca determină valoarea, dar nu munca depusă, ci munca economisită, pentru că este un serviciu adus consumatorului. Demonstrarea fisurilor teoriei valorii-muncă care pornesc de la paradoxul smithian al valorii: de ce valoarea unui diamant găsit era egală cu cea a unuia extras din mină?

„Mă plimbam pe malul mării. O întâmplare fericită mă face să intru în posesia unui superb diamant. Iată-mă în posesia unei valori imense. De ce ? Sunt pe cale să răspândesc un mare bine asupra umanităţii ? Să mă fi supus unui efort dificil şi îndelungat ? Nici una, nici alta. Atunci de ce acest diamant are o asemenea valoare ?

Fără îndoială, pentru că cel căruia i-l voi ceda crede că îi voi face un mare serviciu, cu atât mai mare cu cât mulţi oameni bogaţi îl caută şi numai eu îl pot furniza. Motivele raţionamentului său sunt discutabile. Se nasc din vanitate, orgolii, bineînţeles. Dar această judecată există în capul unui om dispus să acţioneze în consecinţă şi asta e suficient. Deşi, aparent până aici raţionamentul se bazează pe o apreciere a utilităţii, am putea spune exact contrariul. A arăta că cineva e dispus să facă mari sacrificii pentru inutil, este exact scopul pe care şi-l propune acest exemplu”.

Prin urmare, „valoarea este raportul dintre două servicii schimbate”.

UtilitateaProprietate pe care o au unele acţiuni şi unele lucruri de

care omul se serveşte. Utilitatea rezultă, pe de-o parte, din acţiunea naturii, iar pe de altă parte, din acţiunile oamenilor.

Pentru a obţine un bun, omul cooperează cu natura, iar contribuţia muncii este mai mare sau mică, după cum contribuţia naturii este mai mică sau mare.

Prin urmare, “utilitatea rezultă din această cooperare, iar legea armonică este acoperită de acest cuvânt. Prin munca, actiunea oamenilor se combina cu actiunea naturii”. In acest proces, “cooperarea naturii este in mod esential gratuita; cooperarea omului, intelectuala sau materiala, schimbata sau nu, colectiva sai solitara, este in mod esential costisitoare, astfel implica acest cuvant: Efort”

În raţionamentul lui Bastiat, valoarea nu se aplică decât unui segment al cooperării umane, ceea ce înseamnă că valoarea rezultă din compararea eforturilor celor două părţi ale tranzacţiei, atunci când, „doi oameni îşi cedează reciproc efortul lor actual sau rezultatele eforturilor anterioare, ei se servesc unul de altul, ei îşi fac reciproc un serviciu”

Bogăţia efectiva si bogatia relativa

Teorie proprie a bogatiei – bogatia efectiva rezulta din judecata satisfactiilor noastre; omenirea devine cu atat mai bogata cu cat obtine mai multa bunastare, oricare ar fi valoarea obiectelor pe care le procura.

Bogăţia efectivă rezultă din însumarea utilităţii pe care munca şi natura o pun la dispoziţia societăţii, bogăţia relativă, ca parte proporţională a fiecăruia din bogăţia generală, rezultă din valoare.

Armonia este astfel împlinită, pentru că prin intermediul muncii acţiunea oamenilor se combină cu natura! Adevăratul patrimoniu al omenirii este bogăţia devenită gratuită şi comună.

Totodată, Bastiat a atras atenţia asupra modului cum diviziunea muncii îi transformă pe oameni în „prizonieri” ai profesiei sau meseriei pe care o practică şi-i face să trăiască după iluzia că bogăţia este proporţională cu valorile, valorile cu eforturile, eforturile cu dificultăţile.

În concluzie, valoarea este răul, iar bogăţia binele; valoarea este utilitatea care costă şi care arată dificultatea, iar bogăţia este utilitatea gratuită care confirmă obstacolul învins victorios.

Apărarea proprietăţii private

Proprietatea este singura creatoare a condiţiilor pentru comunitate. Deşi, oamenii, unii în raport cu alţii „sunt proprietari numai de valori,

iar valorile nu reprezintă nimic altceva decât servicii comparate, în mod liber primite şi înapoiate”, mobilul care-i determină pe oameni să muncească este căutarea satisfacţiei sau crearea de utilitate.

Tendinţa de neînfrânt a oamenilor, de a obţine cât mai multă satisfacţie cu un efort cât mai mic posibil, îi conduce la mica proprietate care le asigură cea mai mare utilitate posibilă.

Frédéric Bastiat rezumă teoria sa despre proprietate în trei idei: „Valoarea, care este proprietate socială, apare din efort şi din

dificultate. În măsura în care dificultatea scade, efortul, valoarea sau domeniul

proprietăţii se reduc corespunzător. Cu fiecare satisfacţie atribuită, proprietatea se restrânge, iar

comunitatea înaintează fără încetare”Frédéric Bastiat consideră proprietatea privată drept sursă de

motivaţii, de libertate şi de bogăţie, se pronunţă pentru concurenţă şi împotriva intervenţiei statului în economie.

Schimbul

Frédéric Bastiat articulează o teorie extrem de simplă a schimbului: schimbul înseamnă serviciu contra serviciu, facio ut facias; echivalenţa serviciilor rezultă din schimbul voluntar şi din negocierile care îl preced.

Ordinea schimbului este ordinea pieţei, unde „fiecare serviciu plasat în mediul social valorează la fel cât altul cu care se află în echilibru, cu condiţia ca toate ofertele şi toate cererile să aibă libertatea de a se produce, de a se compara, de a se negocia”.

Schimbul acţionează în două direcţii: unirea forţelor şi separarea ocupaţiilor.

Concurenţa La întrebarea firească – „Ce este concurenţa? Este oare

ceva care există şi acţionează precum holera?” – Bastiat răspunde simplu: „Concurenţa este absenţa asupririi”, este „absenţa unei autorităţi arbitrare ca judecător al schimburilor”, dar şi absenţa forţei abuzive care poate „să restrângă, să împiedice, să îngusteze libertatea trocului şi libertatea pieţei; dar care, nu poate distruge pe una sau alta fără să distrugă omul”.

Concurenţa şi libertatea nu se exclud, ci se presupun; de fapt, concurenţa nu este nimic altceva decât libertatea în acţiune. Bastiat aduce un elogiu deopotrivă concurenţei, capitalismului şi Providenţei, pentru ordinea economică armonioasă pe care au generat-o.

Concurenţa este liantul societăţii, chiar dacă îşi face loc printre jocul intereselor personale atât de diferite.

Concurenţa valorifică în avantajul oamenilor rezultatul diviziunii şi specializării.

Crezul liberalÎn declaraţia, din 10 mai 1846, cu ocazia constituirii Association

pour la liberté des échanges Frédéric Bastiat, definind crezul liberalismului, îşi relevă profesiunea de credinţă.

Asociaţia avea un scop clar - apărarea libertăţii schimburilor, pentru că „schimbul este un drept natural la fel ca proprietatea”, iar privarea oamenilor de libertatea schimburilor era nelegală şi imorală. În aceeaşi ordine de idei, Frédéric Bastiat chema adepţii la apărarea liberalismului de protecţia spoliatoare, care lăsa piaţa fără mărfuri şi visteria statului fără venituri.

Totodată, el dezvăluia logica grupurilor de interese care făceau presiuni pentru a obţine protecţie tarifară şi non-tarifară, în numele interesului naţional, dar numai spre folosul propriu şi împotriva consumatorului.

Ca orice liberal, Frédéric Bastiat era adeptul guvernării fondate pe legi bune.

Legile trebuiau să se limiteze la impunerea respectării tuturor persoanelor, tuturor libertăţilor, tuturor proprietăţilor şi la apărarea de orice fel de opresiune şi jefuire. În ultimă instanţă, „scopul legilor era să facă să domnească dreptatea”

Critica protecţionismuluiDemontând rând pe rând argumentele protecţiei, Frédéric

Bastiat confirmă, în termeni expliciţi, ceea ce înaintaşii săi dezvoltaseră în studii ample şi de avengură: într-adevăr, între liberalism şi protecţionism nu se putea realiza nici un compromis oricât de mic, cele două curente de gândire erau ireconciliabile.

Frédéric Bastiat a dezvăluit incompatibilitatea amuzantă dintre scopul şi mijloacele protecţiei: „Scopul imediat al protecţiei este favorizarea producătorului prin plasarea avantajoasă a produsului său. Plasarea avantajoasă a unui produs depinde de scumpete, iar aceasta depinde de raritate. Deci, protecţia ţinteşte să realizeze raritatea. Pe această foame de lucruri pretinde să fondeze bunăstarea oamenilor. În logica protecţiei, abundenţa şi bogăţia sunt două lucruri care se exclud, pentru că abundenţa creează ieftinătatea, iar ieftinătatea deşi, este profitabilă consumatorului, este supăratoare pentru producător, deci, de ea se ocupă protecţia în mod exclusiv”

SOFISME ECONOMICEipoteză corectă – demonstraţie eronată

concluzie eronată

ipoteză eronată - demonstraţie corectă

concluzie eronată

Frédéric Bastiat a publicat o serie de eseuri intitulate „Sophismes Économiques”, unde ridiculizează doctrinele protecţioniste şi se proclamă apostolul libertăţii schimbului între popoare.

Cerere a fabricanţilor de lumânări, de sfeşnice, de lămpi, de felinare, de mucări, stingătoare şi producătorii de seu, de ulei, de răşină, de alcool şi în general orice priveşte iluminatuladresată membrilor Camerei Deputaţilor – frg.

Domnilor, „Sunteţi pe calea cea bună. Aţi respins teoriile

abstracte: abundenţa, ieftinătatea vă înduioşează un pic. Dvs. Vă preocupaţi mai ales de producător. Vreţi să eliberaţi concurenţa externă, într-un cuvânt, vreţi să păstraţi piaţa naţională pentru munca naţională”.

„Vă oferim o minunată ocazie de a vă aplica ... cum îi zice? teorie? nu, nimic nu este mai înşelător decât o teorie; doctrină? sistem? principiu? Dar, dvs. nu vă plac doctrinele, aveţi oroare de sistem, cât despre principii, declaraţi că nu suntem în economia socială; vom reflecta asupra practicii dvs., a practicii fără teorie şi fără principii”.

„Vom examina concurenţa intolerabilă a unui rival străin, plasat, după cât se pare, în condiţii net superioare nouă, pentru a produce luminăşi care inundă piaţa noastră naţională la un preţ fabulos de redus; pentru că, de îndată ce se arată, vânzările noastre încetează, iar toţi consumatorii i se adresează lui, în felul acesta o ramură industrială, ale cărei ramificaţii sunt numeroase, dintr-o dată este lovită de stagnarea completă.

Acest rival, care nu este altul decât soarele, ne provoacă la un război atât de îndârjit, încât am presupus că el este stârnit de perfidul Albion (bună diplomaţie, căci timpul este scurt!), cu atât mai mult cu cât, el are anumite scuze pentru această insulă orgolioasă de care pe noi ne scuteşte”.

„Vă cerem să aveţi plăcerea să faceţi o lege care să ordone ferecarea tuturor ferestrelor, lucarnelor, luminatoarelor, obloane, jaluzele, perdele, ferestruici, scobituri, storuri, într-un cuvânt, orice deschidere, gaură, fante şi fisuri prin care lumina soarelui are obiceiul de a pătrunde în case, în dauna grozavelor industrii cu care ne felicităm că am dotat patria şi pe care nu le vom abandona astăzi într-o luptă atât de inegală”.

CONCLUZIIÎn „Petiţia lumânărarilor adresată parlamentului în

contra concurenţei neloaiale a Soarelui”, Frédéric Bastiat imaginează un protest al producătorilor de obiecte de iluminat adresat puterii publice, în care este denunţată concurenţa intolerabilă a unui producător străin care inundă piaţa naţională a produselor de ilumuinat, pe tot parcursul zilei la un preţ ridicol de mic: zero.

Acest concurent este Soarele. În faţa unei asemenea ameninţări, industriile trebuie protejate decretând camuflarea tuturor ferestrelor şi a tuturor orificiilor prin care lumina Soarelui ar putea pătrunde în interior.

În petiţie sunt enumerate, pe un ton grav, toate avantajele care decurg din această măsură: va fi necesar mai mult seu pentru lumânări, deci mai multe vaci, porci şi oi. Va fi necesar mai mult ulei, prin urmare vor trebui dezvoltate culturile de rapiţă, de mac şi de măslin. De asemenea, pescarii vor merge spre mările polare pentru a pescui balene. Toată activitatea economică va fi stimulată, toţi producătorii vor fi în câştig.

Mâna dreaptă şi mâna stângă(raport către rege)Sire, Când vedem aceşti oameni al Liberului schimb cum

îşi răspândesc doctrina lor îndrăzneaţă, susţinând că dreptul lor de a cumpăra şi de a vinde este conţinut în dreptul de proprietate (...), este permisă apariţia unei serioase îngrijorări asupra soartei muncii naţionale: ce vor face francezii cu mâinile şi inteligenţa lor când vor fi liberi?

Administraţia pe care aveţi onoarea să vă bizuiţi a trebuit să se preocupe de o situaţie deosebit de gravă şi să caute în inteligenţa sa o protecţie cu care să o înlocuiască pe cea care părea compromisă. Ea vă cere SĂ INTERZICEŢI SUPUŞILOR DVS. FIDELI FOLOSIREA MÂINII DREPTE.

Sire, nu este un afront să vezi că noi am adoptat foarte uşor o măsură care, la prima vedere, pare ciudată. Studiul aprofundat al regimului protector ne dezvăluie silogismul pe care el se sprijină.

Cu cât munceşti mai mult, cu atât eşti mai bogat;

Cu cât ai multe greutăţi, cu atât munceşti mai mult;

Aşadar, cu cât ai mai multe dificultăţi de învins, cu atât eşti mai bogat”.

CONCLUZII„Mâna dreaptă şi mâna stângă” este un pretext

pentru Frédéric Bastiat de a protesta împotriva obstrucţionării oficiale a liberului schimb utilizându-se argumente hilare, spre exemplu, chiar documentul anti-liber schimb publicat în Monitorul industrial din 1846. Titlul ales este şi el simbolic: dreapta, asociată individualismului şi implicit liberalismului, este partea raţiunii, iar stânga, asociată etatismului, intervenţionismului şi socialismului, este partea emoţionalităţii.

Reglementările multiple, prohibirile şi restricţiile sunt nume diferite pentru acelaşi tip de acţiuni: intruziunile autorităţii în iniţiativa particulară.

StatulAtât în „Les Harmonies Économiques”, cât şi în unele dintre „Petit

pamphlets”, dar îndeosebi, în L’Etat (Statul) şi în Ce qu’on voit et ce qu’on ne voit pas (Ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede) critica lui Frédéric Bastiat are o ţintă precisă – statul.

Strădania sa se concentra pe demonstrarea caracterului oneros al serviciilor, în aparenţă gratuite, pe care statul le presta pentru marele public şi pe ruinarea sistematică a încrederii, aceluiaşi public, în intervenţionism.

Potrivit concepţiei lui Bastiat, consumatorul nu are altceva de făcut decât să se adreseze statului precum Diogene lui Alexandru: „Atunci când, Diogene se încălzea la soare, se putea spune că se încălzea gratuit, pentru că, el primea de la milostenia divină o satisfacţie care nu cerea nici un fel de efort, nici de la el, nici de la contemporanii săi. Aş adăuga, că această căldură a razelor soarelui rămâne gratuită şi atunci când este folosită de un proprietar pentru ca recoltele de grâu sau de struguri să ajungă la maturitate, dar încasările din vânzările de struguri şi grâu sunt plata serviciilor sale şi nu celor ale soarelui. Punctul acesta de vedere poate fi greşit, dar redă foarte bine ceea ce se înţelege prin gratuitate”

Iluzia creată în mintea multora că gratuit nu presupune nici un efort din partea nimănui, iar statul ar dispune de capacităţi speciale de a oferi pe bandă şi credit gratuit, dar şi învăţământ gratuit a creat întotdeauna o presiune extraordinară asupra luptei pentru putere şi asupra guvernării.

Mai mult stat însemna mai puţină iniţiativă şi libertate individuală, însemna „comunismul aplicat unei ramuri a activităţii umane”

Bastiat sesizează o problemă economică, privită în vremea sa ca o ciudăţenie şi asupra căreia nu se va insista decât din a doua jumătate a secolului al XX-lea – bunurile publice şi finanţarea lor. Bastiat admite că învăţământul poate fi comunizat, dar nu poate fi gratuit, pentru că, serviciile profesorilor trebuie plătite cumva.

„Statul este o mare invenţie prin intermediul căreia toată lumea se străduieşte să trăiască pe cheltuiala tuturor”

Statul asigură că va face bine comunităţii, dar întotdeauna pagubele pe care i le provoacă sunt mai mari; după cum niciodată nu se împlinesc promisiunile guvernamentale, de genul, binefacere maximă cu impozite zero.

Bastiat a fost un critic virulent al socialismului de orice fel.

Antoine-Augustin Cournot (1801- 1877)Antoine-Augustin Cournot „a fost un om polivalent –

matematician, filosof şi economist. Deşi, posteritatea l-a reţinut ca economist, înainte de toate el a fost un matematician profesionist”.

În cele douăsprezece capitole ale cărţii sale de referinţă în gândirea economică, „Recherches sur les principes mathématiques de la théorie des richesses”, Antoine-Augustin Cournot aplică matematica la economia politică.

Fondator al econometriei, Leon Walras l-a numit părinte al economiei matematice, Antoine-Augustin Cournot construieşte un model econometric pornind de la organizarea producţiei şi de la repartiţia bogăţiei, unde crematogenia – studiază generarea bogăţiei, iar dianematica – repartiţia şi distribuţia bogăţiei. Antoine-Augustin Cournot alege drept unitate de măsură a bogăţiei preţul plătit de consumator, care, la rândul său, este funcţie de raritate.

Antoine-Augustin Cournot a intuit legătura dintre ordinea pieţei şi bogăţie, atunci când încerca să delimiteze, folosind criterii şi cauze economice, averea personală de avuţia naţională.

Bogăţiile sunt „toate lucrurile cărora starea relaţiilor comerciale şi a instituţiilor civile permit să le atribuie o valoare de schimb”

Bogăţia presupunea mai mult decât a avea, bogăţia însemna şi a fi, iar Antoine-Augustin Cournot s-a străduit să arate acest lucru utilizând instrumentele care i s-au părut cele mai adecvate, între care, matematica, probabilităţile şi statistica, şi cele mai la îndemână.

Legea debituluiAfirmând că în economie cererea contează, iar

oferta nu este decât o contrapartidă obligatorie la cerere, Antoine-Augustin Cournot a înlocuit vechea teorie, care avea numai o aparenţă matematică cu o teorie nouă, susţinută puternic matematic.

În locul vechii teorii, potrivit căreia preţul variază în raport direct cu cererea şi în raport invers cu oferta, Cournot plasează o teorie, familiară acum, şi anume, cererea este o funcţie de preţ.

Funcţia cererii arată că cererea este legată de preţ printr-o mişcare „de basculă”, coborând când preţul urcă şi urcând când preţul scade.

Contrapartida la cerere, oferta, este tot o funcţie de preţ, dar cu o evoluţie în acelaşi sens cu cea a preţului.

„Admitem că debitul sau cererea anuală D este pentru fiecare marfă o funcţie specifică F (p) de preţul p al acestei mărfi. Cunoaşterea formei acestei funcţii, înseamnă cunoaşterea legii cererii sau a debitului. Evident, ea depinde de felul utilităţii lucrului, de natura serviciilor pe care le aduce sau de satisfacţia pe care o procură, de obişnuinţele şi obiceiurile fiecărui popor, de mărimea bogăţiei şi de scara de repartiţie a bogăţiei”

Analiştii gândirii economice sunt de acord că Antoine-Augustin Cournot este primul economist care formulează funcţia cererii, ca o funcţie descrescătoare de preţ, în forma de mai jos.

D = F (p) unde, D – cererea; p – preţul.

ConcurențaAntoine-Augustin Cournot cercetează

concurenţa de la simplu la complex: monopolul (un producător), duopolul (doi producători), oligopolul (câţiva producători), concurenţa generalizată sau nelimitată

(mulţi producători) – căutând, prin formalizare matematică, identificarea modelelor aferente fiecărei situaţii.

MonopolulAntoine-Augustin Cournot cercetează monopolul în

scopul găsirii modului de maximizare a profitului în cazul unei surse care să poată acoperi cererea.

Modelul monopolului presupune imaginarea a unei singure surse şi a unui singur proprietar.

În monopol maximizarea profitului se realizează atunci când încasările marginale sunt egale cu costul marginal; monopolistul poate continua creşterea producţiei până în punctul unde încasările marginale devin inferioare costului marginal, de la acel nivel creşterea producţiei încetează să mai fie avantajoasă.

Instrumentele de acţiune pentru producător sunt: preţul, care operează ca o variabilă independentă, şi cantitatea, care este o variabilă dependentă.

DuopolulAntoine-Augustin Cournot identifică duopolul în cazul când

două surse, ale căror calităţi sunt identice, şi când doi proprietari concurează pe aceeaşi piaţă. În mod necesar, preţul (p) este acelaşi pentru cei doi proprietari, astfel că cererea totală (D) sau debitul, va fi egală cu suma debitelor celor două surse: D = D1 + D2; într-o primă aproximare, care nu ia în calcul cheltuielile de exploatare, veniturile celor doi proprietari vor fi V1 = p D1 şi V2 = p D2. Pentru detalii vezi Rogojanu, A. , Stăpânii ideilor economice, vol.II, Editura Economică, București, 2010!!!

Echilibrul pieţei trebuie să fie o situaţie care, odată atinsă, nici o firmă nu trebuie să aibă ambiţia de a depăşi această stare, nici o firmă nu trebuie să aibă puterea de a-şi îmbunătăţi profitul producând o altă cantitate decât cantitatea de echilibru. Soluţia economică nu mai poate fi ca în situaţia de monopol – preţul, ci împărţirea pieţei şi a cantităţilor furnizate între fiecare dintre cei doi producători, stabilindu-se un echilibru al forţelor pieţei.

Concurenţa generalizatăAntoine-Augustin Cournot presupune că producătorii nu

au nici o influenţă asupra preţului.În plus, concurenţa nelimitată are ca efect o „creştere a

preţurilor mai mică decât creşterea cheltuielilor cu producţia”

Dacă de exemplu, cheltuielile cresc în urma introducerii unui nou impozit fix, toţi producătorii vor fi afectaţi proporţional cu preţul de vânzare, dar impozitul nu va afecta consumul mărfii supuse impozitării.

La rândul lor, consumatorii nu pot influenţa, prin comportamentul lor piaţa, din raţiuni similare producătorilor: fiecare consumator reprezintă o cantitate neglijabilă în cererea totală, deciziile sale nu pot afecta semnificativ ansamblul.

Antoine-Augustin Cournot demonstrează că preţul pe o piaţă concurenţială este cel mai scăzut şi corespunde unei situaţii optimale a consumatorului.

Statul şi organizarea socialăAntoine-Augustin Cournot într-o formulă generală

rezultată dintr-o demonstraţie matematică, reţine liberul schimb drept condiţie esenţială a eficienţei pieţelor.

Contrar opiniei comune, Antoine-Augustin Cournot susţine în locul barierelor de tot felul un singur mijloc, pe care-l consideră eficient, şi anume, limitarea profiturilor producătorilor, măsură care ar fi determinat pieţele concurente să fie, în egală măsură, şi pieţe importatoare, şi pieţe exportatoare.

Din disputele generate în legătură cu alegerea între politica protecţionistă şi cea a liberului schimb, Antoine-Augustin Cournot recurge la un criteriu mai simplu, poate ceva mai apropiat de economie, anume „analiza nepărtinitoare a influenţei celor două tipuri de măsuri asupra venitului naţional, dar şi asupra repartiţiei avuţiei naţionale”.

Antoine-Augustin Cournot apără ştiinţa economică de o practică devenită obişnuinţă, cu toate consecinţele transformarea disputelor din ştiinţă în dispute ideologice, prin substituirea principiilor ştiinţei cu diferendele ideologice.

Argumentul lui Cournot, pentru menţinerea dezbaterilor şi controverselor economice pe terenul ştiinţei, şochează prin simplitate: „influenţa teoriilor economice asupra societăţii este la fel de mare ca a gramaticii asupra limbajului”