evistă de culturăONICACR

poem de ianuarie

Valeriu STANCU

SERIE NOUĂ ANUL XLIII 1581 32 PAGINI 3 IPREŢ LE32 PAGINI 3 IPREŢ LE

Nr. 1, ianuarie 2010

„Lung prilej de vorbe şi de ipoteze”... ( )IV

În sfîrşit, poate cea mai spectaculoasă schimbareintervenită în viaţa posdecembristă a românului(adică în perioada de tranziţie de la dictatură laapocalipsă) e legată de intrarea ţării sale în UniuneaEuropeană cu toate consecinţele (benefice?) aleacestei aderări realizate cu ultimul val. „O făcurămşi pe asta!” a exclamat un personaj (istoric?) la 1ianuarie 2007, de parcă noi am fi fost artizaniirecunoaşterii adevărului că şi spaţiul carpato-danubiano-pontic face parte din bătrînul continent.

O făcurăm şi pe asta , adică am intrat în urmă cutrei ani în Europa. Ei şi? Ei, şi ne-am bucurat cu toţii,întrucît fiecare am gîndit – din varii motive – că neva fi mai bine. Asta a fost în mintea fiecărui român :integrarea ne va aduce mai binele în propria ogradă(vai de biet român săracul, cum a uitat el că maibinele este duşmanul binelui!). Nu cred că măcar unsingur descendent de-al lui Traian şi Decebal (destulde proaspeţii noştri fraţi sud-dunăreni, bucuroşi căpăstrează Cadrilaterul, nu intră în ecuaţia acestornotaţii) şi-a pus problema dacă el ar putea să-i facăvreun bine Europei. De-mi amintesc bine, cînd a fostales preşedinte al Statelor Unite ale Americii, JohnFitzgerald Kennedy le-a spus concetăţenilor săi :„Nu vă întrebaţi ce poate face America pentru voi,ci ce puteţi voi face pentru America!”. Aşadar, ce amputea noi face pentru Europa? Păi, să-imuncile grele, ruşinoase, prost plătite, să-i culegemcăpşunele (nu căpşunii!), să-i văruim casele, să-iîngrijim bătrînii, bolnavii, demenţii. Mai putem să-iuşurăm portofelele, să-i devalizăm bancomatele, să-ioferim frăgezimea prostituatelor noastre, să-i cerşimmila, să-i violăm babele... Ce s-ar face Europa fărăromâni, cînd aceştia au sarcini/planuri atît deimportante pentru viitorul ei?!

Evident, m-am întrebat şi eu ce bine îmi va aduceEuropa, ce aştept eu de la ea. Eu, care nu ştiu să

„ !”

îndeplinim

culeg nici căpşune, nici portocale, bătrîni nu amrăbdare să îngrijesc, macaronar nu am de gînd sădevin căci nu-mi plac pastele, de furat încă nu m-amapucat şi e prea tîrziu să mai învăţ acest nărav lavîrsta mea, ce aştept eu de la europenizare? Aştept,în primul rînd, să normalizeze viaţa într-o ţară care,aflată la porţile Orientului, îşi închipuie că întrefruntariile ei chiar totul este posibil. Aştept să-iimpună României să dea legi normale pentru toţicetăţenii ei, nu doar pentru privilegiaţii care au furatţara şi au băgat-o în propriile buzunare, nu doarpentru favorizaţii grupurilor de interese. Aşteptnişte legi europene, care să nu fie elaborate subpresiunea unor grupări de mafie politico-economică. Şi aştept ca această Europăcare ne-a primit la sînul ei (sper să nu jucăm rolulşarpelui!; de fapt, de acum ar fi şi foarte greu dejucat acest rol, întrucît, din ne/fericire, la Lisabonas-a prevăzut o situaţie fără precedent : intrarea nu-ipe veci, ca pînă acum a şi pentru afi dat afară din U

să ne trimită mereu pe cap comisari care să neoblige să şi aplicăm legile normalizării. Şi mai aşteptca, indiferent de metodele pe care le va folosi,Europa (ce Machiavelli nu-i şi el european?!) să neajute să redistribuim echitabil avuţia naţională.Pentru că o ţară în care 90% din această avuţie intrăîn doar 200-300 de buzunare numai sănătoasă nu e.Dimpotrivă, aş zice că e atît de bolnavă, că trage sămoară!

Nu am aşteptat cu sufletul la gură intrarea înEuropa ca să circul nestingherit pe bătrînulcontinent, pentru că, începînd din 1992, cînd amcăpătat primul paşaport (pînă atunci nu a fost chip :din ţară ieşeau numai anumiţi fii ai poporului : ceimai drepţi, cei mai buni, cei mai viteji, adică tocmaicei mai roşii!), şi pînă astăzi am tot călătorit şi

, mai ales, ,

; s-a deschis poartniune, nu doar pentru intrarea în

ea!),

Acest numar este ilustrat cu lucr r ale Rodica Mihă i pictorului ăilăAcest numar este ilustrat cu lucr r ale Rodica Mihă i pictorului ăilă

nimeni nu s-a legat de faptul că sunt român, nimeninu mi-a spus măcar „negri ţi-s ochii!”.

Paşaportul, acest simbol al normalităţii pe care l-am jinduit o jumătate de veac, acest miraculos„

ire a Europei în mîna cerşetorilor,hoţilor la drumul mare, tîlharilor, hoţilor debuzunare, proxeneţilor şi prostituatelor (sau peştilorşi ca să nu ne ferim de cuvinte!),hoţilor de maşini şi de utilaje, în mîna spărgătorilorde case şi de bancomate, în mîna falsificatorilor decarduri, ţeparilor, şmenarilor, violatorilor români.Căci, criminali de toate calibrele, ce s-au distins înbreslele lor pe toate paralele şi meridianele globului,au un numitor comun : poartă în buzunar unpaşaport românesc. Nu vreau să spun că toată pegra

ceva mai aproape de casă – să fimmai restrictivi şi mai puţin drumeţi - din Europa ealcătuită în mod exclusiv din români, dar, oricît ne-am dori - dintr-un patriotism strîmb, interesat, pecare eu nu-l înţeleg şi nici nu-l aprob, din ruşine, dinlehamite, din interes – să muşamalizăm „isprăvile”conaţionalilor noştri, cert este că aceştia auînspăimîntat Europa. Nu e fărădelege de anvergurăcomisă pe bătrînul continent în care să nu fieamestecaţi şi urmaşi ai lui Traian şi Decebal

Tot un fel de paşaport pentru necuprinsul lumiia devenit şi televizorul. Românul - care pe vremeasiniştrilor, cînd la noi nu se viziona decît„ceauşiada” şi „ce vrăji a mai făcut nevastă-mea”cumpăra lighene de aluminiu ca să le folosească pepost de antene pentru a prinde ruşii, bulgarii,ungurii – s-a obişnuit cu telecomanda ca ţiganul cuscînteia (nu mă refer la organul pecere, deoarece cuorganul erau unii mai obişnuiţi ca alţii!) şi astăzibutonează la greu

era mai lucid şi striga : „aţiminţit poporul cu televizorul!” Într-adevăr ceinstrument eficient de manipulare e televiziunea

Sesam, deschide-te

va urma

!”, a devenit un instrument deteroare, de îngroz

curvelor, în mîna

universului sau,,

.

u,

tot felul de programe inepte,uitînd perioada cînd

înmîna puterii (politice sau financiare)! ( )

Gîndind la tine

Gîndind la tine fruntea-acum mă doare.ş ţă

Cînd n-am avut o clipă de dulceaţă:ş

De ce în noapte glasul tău îngheaţă!Vedea-vor ochii-mi încă-o dată oare

Ce mi-a fost dat să-l strîng o clipă-n braţ

ş

De-i mai veni, să ştii că nu te iert.

Căci dorul meu mustrări o să-ţŞi sărutîndu-te am săCu desmierdări cum n-am spus nimăruie.

Nu tiu ce rost mai are-a mea via

Amar etern i visuri peritoare!

Frumosul trup, - femeie zîmbitoare! –e?

Tu, blond noroc al unui vis de ert,Tu, visul blond unui noroc ce nu e,

i tot spuiete cert

Mihai Eminescu

2 CRONICA

fragmentarium istoric

Reper fundamental al istoriei noastre moderne,momentul Unirii Principatelor rămâne până astăziun punct nodal, fără de care înţelegerea modernităţiinoastre şi a construcţiei naţionale româneşti nu ar ficu putinţă. Ne vom opri în cele ce urmează asupracontextului internaţional din perspectiva afirmării înaceastă perioadă a naţionalismului eliberator defactură liberală în arealul geopolitic căruia îiaparţinem. Congresul de la Paris din primăvaraanului 1856 a determinat un şir de evoluţii istoricecare au condus în cele din urmă la realizarea statelornaţionale moderne în zona central est-europeană.Atmosfera generală în care s-au petrecut mariletransformări de la mijlocul secolului al XIX-lea a fostastfel descrisă de Jean Baptiste Duroselle: “Poeţiipreamăresc naţionalitatea, istoricii regăsesc gloriiletrecute, filologii epurează limba, restaurândnobleţea. Mişcării intelectuale i se suprapun mişcăripolitice, reformiste sau revoluţionare. Pe scurt, onouă putere se iveşte de peste tot şi toţi cei careprivesc spre viitor apreciază cu simpatie acestfreamăt al libertăţii şi demnităţii umane”

Independenţa belgiană sub auspiciile concertuluieuropean a dovedit în prima jumătate a secolului alXIX-lea că liberalismul şi naţionalismul de o anumefactură erau o moştenire a revoluţiei franceze carenu putea fi ignorată. Anul 1848 a dovedit din plinacest lucru iar ideea unei “Noi Europe” nu a agitatdoar imaginaţia revoluţionarilor, ci şi pe aceea a luiNapoleon al III-lea care a dorit reclădireahegemoniei franceze pe continent prin folosireaprincipiului naţionalităţilor ca temelie a acestei “NoiEurope”. Congresul care a pus capăt războiuluiCrimeii s-a dovedit a fi un bun laborator în retortelecăruia principiul naţionalităţilor trebuia să capetecontururi concrete. Fără a insista asuprapreparativelor sale şi nici a lucrărilor sale propriu-zise, mai mult decât bine documentate şi cunoscute,vom insista asupra modului în care principiulnaţionalităţilor a fost pus la lucru în cazul acesteireuniuni internaţionale cu referiri specifice la cazulromânesc.

Conferinţa de la Viena deschisă la 15 martie 1855a avut drept prim obiectiv discutarea celor “patrupuncte” (memorandumul trimis Rusiei la 28decembrie 1854) avansate în prealabil şi ulterioradoptate drept bază pentru negocieri. Acest lucru apropulsat implicit problema românescă, caproblemă de sine-stătătoare, în arena dezbaterilordiplomatice dintre marile puteri. Evident, principaliiduşmani ai ideii unirii principatelor după scoatereaacestora de sub protectoratul rusesc erau Austria şiImperiul Otoman. Anglia seconda Imperiul otomanîn poziţia sa. T.W. Riker şi D. Litt Oxon subliniază înbine cunoscuta lor lucrare „Cum s-a înfăptuitRomânia.”: “ Dacă s-ar fi speculat poate faptulcă Românii erau coborâtori din Traian, înconjuraţide slavi şi subjugaţi de Musulmani, s-ar fi pututtrezi acea simpatie spontană pe care opinia publicăengleză o acordase Grecilor. Naţionalismul românse folosise însă prea puţin de posibilităţile saleromantice şi prea puţini englezi ştiau ceva despreacest popor şi originile lui”. În ceea ce priveşteFranţa aceiaşi autori afirmă cu mult temei: “maiimportant decât orice interes romantic faţă deromâni era devotamentul Împăratului Franţeipentru un ideal abstract. Numai mulţumită faptuluică el preconiza principiul naţionalităţilor, Franţaajunse cel mai însemnat apărător al unirii…”. Maimult, oarecum critic, Jacques Bainville scria că:“Ideea capitală a domniei lui Napoleon al III-lea,aceea care l-a caracterizat, aceea care l-a împins latoate dezastrele şi ale căror consecinţe apasă astăziFranţa, a schimbat destinele sale şi a întunecatviitorul său, este principiul naţionalităţilor”. Ceînţelegea însă împăratul francez prin naţionalitate?Într-un discurs la Ajaccio, rostit în 1865, el sublinia:“Ce este o naţionalitate? O reuniune de condiţii, deorigine, de istorie, de limbă, de religie, de interese;această naţionalitate trebuie să fie în viaţa celor ce oreclamă; poporul trebuie să fie demn să formeze onaţionalitate şi să dovedească aceasta prinsacrificiu”. Imperiul ţarist, din motive uşor dedevoalat a susţinut şi el cauza Principatelor şi, mai

mult, a indus ideea unui plebiscit în vedereareorganizării interne a Principatelor încercând săforţeze poziţia susţinută de austrieci. În cele dinurmă această propunere a devenit anexa laprotocolul 3 al şedinţei din 19 martie. Conferinţa dela Viena încheiată cu hotărârea de a se convoca unCongres de pace la Paris în februarie 1856 aînsemnat pentru cauza românească doar sfârşitulprotectoratului rusesc şi aflarea poziţiilor marilorputeri faţa de chestiunea naţională, a unirii. Înplanul principiului naţionalităţilor propunerea rusăde consultare a populaţiei româneşti prin plebiscitfaţă de o nouă organizare internă a Principatelor adeschis calea, care mai târziu se va materializa înforma convocării adunărilor ad-hoc, prin careprincipiului naţionalităţilor i se va adăuga şielementul concret al exprimării suveranităţiipopulare.

Congresul de la Paris şi-a deschis lucrările la 25februarie 1856 şi cu participarea – oarecum de ultimmoment - a Sardiniei şi Prusiei, alegându-l dreptpreşedinte al întrunirii pe contele Walewski,ministrul de externe al Franţei şi văr al împăratului.Participarea lui Cavour- implicat profund în propriaagendă de ordin naţional - şi legăturile lui cuNapoleon al III-lea au creat un context favorabilcauzei româneşti care avea de înfruntat multeadversităţi. Expresia clară a atitudinii lui Napoleonal III-lea o avem în corespondenţa lui Clarendon cuPalmerston, în care reprezentantul britanic relatândconţinutul întâlnirii din 6 martie cu împăratulfrancez superiorului său îl citează pe acesta caafirmând: “Nimic nu putea mulţumi poporul dinMoldova şi Muntenia decât unirea Principatelor subun principe străin”. Evident, aşa cum toată lumeaştie, hotărârea congresului a fost diferită, dar totuşiprincipiul naţionalităţii, atât de mult propulsat deîmpăratul francez a fost în cele din urmă servit, nufără voinţa şi fapta directă a românilor. Fără a insitamai mult asupra detaliilor unui congres ale căruidesfăşurări sunt bine cunoscute să conchidemasupra modului în care acesta a prilejuit o afirmaremai tranşantă a principiului naţionalităţilor.Consultarea populară în vederea desemnăriiadunărilor ad-hoc, ca şi modul în care acestea şi-auformulat dezideratele reprezintă o expresie limpedea afirmării unei forme de suveranitate populară,care până în acel moment rămăsese necunoscută nunumai românilor, ci şi celorlalte naţiuni din arealulgeopolitic căruia îi aparţineam. Ideea unui principestrăin, ascundea şi ideea independenţei caredevenea astfel nu numai dezirabilă, ci şi foarteprobabilă. Organizarea Principatelor ca urmare aConvenţiei de la Paris, din 1858, a dovedit limitele încare marile puteri garante erau dispuse să apliceprincipiul naţionalităţilor cu toată cohortaimplicaţiilor sale practice într-un context europeanmarcat şi de dorinţa manifestă a italienilor deformare a unui stat naţional modern. În fine,acţiunea concretă a elitei politice româneşti adovedit cum un naţionalism de tip ,afirmat deja în împrejurări anterioare şi confirmatde anul revoluţionar 1848 a ştiut să beneficieze deun context propice principiului naţionalităţilor şiprin politica faptului împlinit să se apropie deprogramul său maximal.

În plan politic o astfel de mişcare a avutrepercusiuni majore. Mijloacele folosite pentrurealizarea a ceea ce în epocă era perceput ca fiindidealul naţional au variat de la cele constituţionalesau legalist reformiste la cele revoluţionare. Şi încazul românesc, ca şi în cel italian sau german ca săluăm doar aceste exemple, ambele categorii demijloace au fost folosite. În cazul Unirii Principateloravem de-a face atât cu o activitate legală, lasuprafaţă, cât şi cu una subterană. Evident, ar fiinteresant de făcut un raport între cele două pentrua vedea cum s-au corelat şi care din ele aprecumpănit în plan politic pragmatic. Spredeosebire însă de naţionalismul italian şi cel germancare s-au exprimat şi în arena confruntărilor militare- Piemontul şi Prusia anexând teritorii şi organizândapoi plebiscite (cazul italian) – în cazulromânilor, aceştia s-au manifestat decisiv prin ceeace istoriografia numeşte “politica faptului împlinit”,de fapt, o interpretare dibace şi favorabilăintereselor proprii, la limita unui posibil conflict cuputerile dominante. Acest gen de manifestarepolitică a avut mai totdeauna sorţi de izbândădatorită intereselor divergente ale marilor puteri în

in nuce

risorgimento

post factum

zonă. Arta de a înţelege şi a specula concret oricefisură în cadrul relaţiilor internaţionale – de fapt, arelaţiilor dintre marile puteri - a transformat ţaranoastră într-o veritabilă imponderabilă şi,paradoxal, într-un factor de stabilitate în zonă.

Din punctul de vedere al structurii sociale agrupurilor propagatoare ale naţionalismuluiîntâlnim cu precădere la noi intelligentsia şi o partea orăşenimii, în timp ce, în alte cazuri din occident,ele sunt depăşite numeric de burghezie, mai bineconturată şi mai numeroasă decât în cazul

Cătălin TURLIUC

1859 – Ideal naţional şicale spre modernitate

Ianuarie 1020

(continuare în pagina 21)

Cătălin TURLIUC

Ioana PETCU

Teodor HAŞEGAN

Adi CRISTIŞtefania HĂNESCU

Daniel CORBU

Florin FAIFERIon HURJUIEmanuela ILIE

Paula BALAN

Cătălin BORDEIANU

Horia ZILIERU

Vasile POPA HOMICEANU

Cristina Maria FRUMOS

Bogdan Mihai MANDACHE

Mihai BATOG BUJENIŢĂ

Alexandru Dan CIOCHINĂ

George CEAUŞU

Bogdan Mihai MANDACHE

Valeriu STANCU Natalia CANTEMIR

Valeriu STANCU

poezia lumii, poezia în lume pagina 32

gîndul şi lumea paginile 30-31

breviar filosofic francez pagina 29

pagina 27

Academia Păstorel pagina 26

arheologia spiritului pagina 21

philosophia perennis pagina 20

fondul principal al culturii române paginile 14-15

născocitorul de gânduri pagina 18

salonul literar paginile 16-17

patrimoniu naţional pagina 4

pagina 23

jurnal cu scriitori paginile 9 - 21

pagin 6-ile 7

ut pictura poesis pagina 8

privitor ca la teatru pagina 5

tertium non datum paginile 3, 22

fragmentarium istoric paginile 2, 21

Sumar:

Bogdan Mihai MANDACHE

Marinică POPESCU

la vreme şi la nevreme pagina 19

Cătălin BORDEIANU

Nicolae BUSUIOC

fascinaţia lecturii pagina 18

literatură universală

personalităţi ieşene

Traian MOCANU

pagina 25

literatuile imaginarului pagina 24

Marius CHELARU

literatură universală

Cătălin Rareş TURLIUC Friedrich MICHAEL

poesis pagin 3a 1

degustări cultural - literare pagina 28

s netul muziciiu

Ioan EVU

Jacqueline Kelen este scriitoare, a făcut studii delimbi şi literaturi clasice, a fost vreme de douăzecide ani producătoare de emisiuni la France Culture.În cărţile şi seminariile pe care le-a animat,Jacqueline Kelen a fost preocupată de cunoaştereaspirituală pe care o transmit miturile şi a exploratbogăţia vieţii interioare. Dintre cărţile sale amintim:Marie Madelaine, un amour infini

Les Nuits de SchéhérezadeLes Reines noires: Didon, Salomé, la reine de

Saba L'Eternel masculin. Traitéde chevalerie à l'usage des hommes d'aujourd'hui

Le SecretLes Femmes éternelles: Antigone, Dulcinée,Nausicaa La Déesse nue.Contes de la belle au bain L'Esprit desolitude Lettred'une Amoureuse à l'adresse du Pape

Mélusine ou le jardin secretLes Soleils de la Nuit

La puissance du coeurLes Amitiés célestes

, Albin Michel,1982; , Albin Michel,1986;

, Albin Michel, 1987;,

Robert Lafont, 1994; , Table Ronde, 1997;

, Anne Carrière, 1998;, Seuil, 2000;

, Albin Michel, 2001, premiul ALEF;, Table Ronde,

2007; , Presses de laRenaissance, 2007; , TableRonde, 2008; , Table Ronde,2009; , Albin Michel, 2010.

CRONICA

tertium non datur

3

Gnoza însufleţitoare şi salvatoare-

,

,

ns, în lipsa unei întrevederipersonale...Dar, vai, nu mai sînt timpurile cîndPontifii le primeau

ile unei Hildegardede Bingen. Femeile inteligen

ei!

nu a a

buie spus, multe persoane care î

-

mai sprinteni,plini de bucurie.

u

",pentru a evo

Care este răspunsul aşteptat de o femeie îndrăgostităla scrisoarea adresată Papei? În anul 2005 aţi publicat

trecut cîţiva ani...

Ce înţelegeţi prin "cunoaşterea inimii" în sferacunoaşterii spirituale?

Lettre d'une Amoureuse a l'adresse du Pape au

- Mi-am luat răgazul, în 2005, de a redacta olungă scrisoare adresată Papei Benedict al XVI-lea.Scrisoarea foarte respectuoasă nu revendica nimicpentru mine, ci invita la dialog între laici şi religioşi,între bărbaţi şi femei, asupra unor chestiunimetafizice majore. Credeam cu nevinovăţie că dincurtoazie şi de asemenea din interes teologic, Papa,care înţelege perfect franceza, va acorda timp (circadouă ore) să citească această lucrare şi să îmi deacîteva elemente de răspu

pe Brigitte a Suediei şi peCatherina de Sienna şi le ascultau cu bunăvoinţă,cînd luau în considerare viziun

te şi inspirate inspirăteamă ierarhiei catolice actuale care persistă în a lerefuza orice autoritate spirituală. Această absenţădezolantă a răspunsului papal îmi confirmă faptulcă ierarhia Bisericii romane, masculină şi preocupatăde a păstra puterea sa şi prerogativele sale, nu arenici o dorinţă de a asculta problemele credincioşilor,căutînd înainte de toate să se menţină fără a puneceva în discuţie. Deci, orice dezbatere metafizică areloc doar între bărbaţi, ei se cooptează şi secanonizează între

Dar în sens mai larg, aceastăvut ecou cîtuşi de puţin printre catolicii

care nu au văzut miza reflecţiilor pe care le avansamşi care se preocupă mult mai mult de problemesociale şi politice decît de viaţa eternă. Şi apoi,tre şi spun catolicinu au nici o cultură în materie de religie, ei nu aucitit nici teologi nici mistici, şi aproape delocScriptura. Ei se mulţumesc să urmeze turma.

- Îmi place să folosesc expresia "cunoaştereainimii" pentru a reaminti dimensiunea doritoare,iubitoare şi călduroasă indisociabilă de orice demersspiritual. Prea deseori se vorbeşte despre adepţi sauaşa-zis maeştri spirituali reci, seci, impasibili sau de-a dreptul siniştri! Motivînd voinţa de a "controla

emoţiile", "a supuneego-ul lor" şi de apropovădui detaşarea,ei şi-au pierdutumanitatea şi sînt totalînchişi în sistemul lor înloc să devină maideschişi,

Trebuie precizat că"inima" despre carevorbesc tradiţiilespirituale nu este inimasentimentală, afectatăde tulburare şischimbare,condiţionatăde existenţa terestră, cieste vorba de centrulfiinţei unde poate să sereveleze Divinul: de

unde metafora lămpii, a oglinzii, a camerei secrete.Aceasta corespunde de asemenea "inimii-conştiinţă"în tradiţia Egiptului antic: inima care este cîntăritădupă trecerea pe pămînt şi trebuie să se arate la felde uşoară ca şi pana lui Maât. Cunoaşterea inimiiconjugă Inteligenţa şi Iubirea şi fructifică calităţileumane. Prin comparaţie, "spiritualitatea" pareabstractă, dezîncarnată, sa evocă o cunoaştere carepretinde o disciplină căreia trebuie să i te supui.Pentru mine, cunoaşterea inimii nu este altceva decîtGnoza însufleţitoare şi salvatoare de care a vorbitde-a lungul admirabilelor sale cărţi Henry Corbin încontextul şiismului persan şi a sufismului. Şi iatăpentru ce am folosit termenul de "Îndrăgostită

ca o Femeie a Cunoaşterii şi a Iubirii.Dar acest termen, pe care l-am folosit în

, sperie mai mult decît cel de mistică: elaminteşte că Îndrăgostita are o inimă, dar deasemenea şi un corp...

Scrisoare adresatăPapei

Lettre auPape

veghează asupra lumii nevăzu e: ea este ghidulceresc şi ambasadoarea Divinului. Nimic mai mult!

-Traversînd secolele şi culturile apare o Femeiemisterioasă, "nici în întregime aceeaşi, nici înîntregime o alta", după versul lui Verlaine, careindică oamenilor calea Reîntoarcerii, imperioasacăutare a Înţelepciunii pentru a nu pieri. Ea are maimulte nume, după ţări şi epoci, dar rămîne figuraÎnţelepciunii aşa cum a descris-o Cartea biblicăatribuită lui Solomon: "Ea este un suflu al Puteriidivine...Ea este o reflectare a luminii eterne, ooglindă lucrării lui Dumnezeu, o imagine aexcelenţei sale". În lui Platon, ea esteDiotima ale cărei învăţăminte despre

entate de Socrate. Ceea ce a spus el despreiubire, după alţi convivi de renume, datoreazăacestei femei, fără îndoială o preoteasă care l-ainiţiat în realităţile superioare şi subtile. În legăturăcu aceasta, găsesc uimitor că se persistă în a

) care ţineafemeile în afara oricărei responsabilităţi civice şipolitice: aceasta este dezminţită nu numai deprezenţa Diotimei în inima , dar şi defemeile pitagoriciene şi de însoţitoarele filosofilor,"hetairele", femeile libere, inteligente şi cultivate încăutarea Cunoaşterii, dar mai întîi de zeiţele carereprezintă Iubirea (Afrodita) şi Înţelepciunea(Atena). Această alegere a unor

u a întrupa Înţelepciunea şi Iubirea este foartesemnificativă. În toate miturile din Occident, înpovestirile cavalereşti şi curtene, Doamna estesteaua care orientează Căutarea, care oferăiluminarea Iubirii. Este socotită totdeauna ca"frumoasă şi înţeleaptă", se situează şi se manifestăpe un plan superior, fiind reală şi vie. Ea este Ofeliapentru Hamlet, Julieta pentru Romeo, Laura pentruPetrarca, Dulcineea pentru Don Quijote. În

nu este o întîmplare că tînăra Beatriceapare la sfîrşit (în cîntul al XXX-lea)în timp ce Virgiliu îşi ia rămas bun de la cel pe carel-a însoţit pînă acolo: înţelepciunii umane îi succedeÎnţelepciunea divină, are se aratăaptă să-l conducă pe Dante pe cărările Paradisuluipentru că ea este din Paradis.

Sînt diferenţe între aceste femei luminate şiiniţiatoare care par cînd inaccesibile omului, foartehieratice, cînd apropiate, dulci şi iubitoare. Petrarcaşi Dante celebrează tinere care sînt moarte, care sîntnevăzute, iar unirea cu ele pe pămînt era imposibilăsau imperfectă: contează numai Nunţile celeste.Doamna de la curte căreia trubadurii i-au închinatcîntecele lor iar cavalerii faptele lor eroice,reprezintă cu certitudine femeia ideală, însplendoarea sa dobită cu toate calităţile, darmi se pare mult mai reală şi umană decît Beatrice şiLaura. Cu ea, după o lungă aşteptare şi într-unritual liber consimţit, îmbrăţişarea amoroasă poatesă se împlinească; o istorie magnifică poate să seînscrie pe pămînt toate că în mod secret. Astfel,datorită Fin'Amor această artă de a iubi care a

părut în secolul al XII-lea şi cerea perfecţiunearafinaţilor amanţi- antinomia bine întreţinută dereligie între iubirea umană şi iubirea divină

şi e depăşită: doar regnul Iubirii,putere cosmică care "face să întoarcă soarele şicelelalte stele", dar de asemenea puteretransfiguratoare care oferă salvarea rafinaţilorîndrăgostiţi fără a trece prin intermediul religiei,clerului, sacramentelor etc. Iată pentru ce eroticul şimistica trubadurilor din secolele al XII-lea şi al XIII-lea au fost combătute în mod violent de Bisericaoficială care, prin cruciada împotriva albigenzilor, asfîrşit prin a-i eradica. Cel puţin în timpul lor, darnu în inimile credincioşilor iubirii care persistă prinsecole şi sub toate climate

Pentru a spune în manieră condesată, resimt căindividul mascul este legat de religie (toţifondatorii sînt bărbaţi, clerul şi ierahia se compunedin ărbaţi care ştiu, învaţă, a rea spirituală şitemporală) şi că femeia oferă iniţierea. Doctrinei,adică îndoctrinării, ea îi răspunde prin deşteptareaşi iluminarea conştiinţei. Aceste consideraţii nu aunimic feminist, ele amintesc caracterul eminamentesubversiv (bulversant)

t

-

a

iubire sîntprez

taxa demisoginism pe grecii din antichitate, invocîndgineceul (apartamentul rezervat femeilor

,

figuri femininepentr

ul

Beatrice este cea c

,

, împo

cu-

a

- între- est

le.

in

b u pute

al sacrului.

Desigur, de-a lungul secolelor s-au conturat maimulte concepţii despre feminitate. Puteţi schiţa un raport,puteţi reliefa cîteva deosebiri între femeia din antichitateşi cea din Evul Mediu? Între Diotima şi Beatrice?

Banchetul

Banchetului

DivinaComedie

Purgatoriului

eros agape

steaua care orientează CăutareaBogdan Mihai MANDACHE:-

roape 30 de ani de atunci, nu a fost altci

-

i

ea

p

Parcurgînd listacărţilor Dvs. e te uşor de văzut că unul din subiectelepredilecte a fost cel despre femeie sau feminitate. De ce aţifăcut această alegere?

Aţi susţinut mai multe conferinţe despre rolul femeiipe plan spiritual. Vă rog să faceţi cîteva referiri lafemeii în planul deşteptării spirituale

s

rolul.

Jacqueline KELEN:- Mai întîi sînt femeie, şi sîntfoarte fericită de a fi o femeie! Dar, în ciuda faptuluică epoca noastră nu cunoaşte decît feminitatea,feminismul, femininul psihologic sau valorilefeminine, eu mă interesez de marile figuri caremanifestă Eternul Feminin în această lume. Cel maiadesea sînt femei care încarnează libertatea imensă aspiritului, care transmit Cunoaşterea şi invită laIubire: altfel spus femei periculoase! Şi prima caremi s-a prezentat, sau mai curînd impus, şi sîntap neva decîtMaria Magdalena, atît de discreditată, de ocultată deBiserica Catolică, dar care în mod absolut nu poate fiseparată de figura şi misiunea lui Isus Cristos.

- Rolul pe care femeia are a-l juca pe planspiritual mi se pare esenţial, este vorba de însăşiadevărata şi înalta sa misiune, dar majoritateacontemporanilor noştri o resping sau o neglijeazăpentru că este foarte exigentă şi aproape delocrăsplătită. Trebuie să recunoaştem că, pentru unnumăr dintre ele, idealul existenţei lor este de aveaun bărbat în viaţa lor, de a trăi în cuplu, de aîntemeia o familie, sau, pentru cele mai"independnte" dintre ele, de a reuşi în carierăacceptînd jocurile puterii. Aici se află doar planulexistenţial, temporal, orizontal, fără mare aspiraţiesp rituală, fără căutarea nemuririi.

În societatea actuală, femeile se mulţumescadeseori cu misiuni legate de planurile fizic şi psihical individului (ele îngrijesc, ajută, asistă, însoţesc,ascultă şi compătimesc), şi se situ ză rareori peplanul Transcendenţei prin studiu şi cercetare, prininterogaţia filosofică, prin viaţa interioară. Pentrumine, Femeia în adevărata sa dimensiune este, fără afi eterată nici abstractă, cea care deştea tă inimile,cea care cheamă la superioritatea Misterului şi

Prezentare şi interviu realizate deBogdan Mihai MANDACHE

Ianuarie 1020

Jacqueline KELEN:Diotima nu are locul săuîn nici o Biserică

(continuare în pagina 22)

CRONICA4

1. (ABBADIE, JACQUES).

Rotterdam, reinier Leers, 1689. Vol. I - 28+522 p. Vol. II -492 p.; format 16°.Vezi: Brunet nr.6446; Graesse, I, p. 2.

2. AELIANUS, CLAVDIUS.Salmurius, Ioannes Lenerius, 1668.

Vol. I - 6+428 p. Vol. II - 345 p.; format 16°. „Acheved'imprimer le 15

3. AESOPUS.amstelodam, Johannes Ravesteynius,

1672, 158 p.; format 16°. Gravuri la fi

4. (ALBRIZZI, GEROLAMO).Pietro

All' Insegna delNome di Dio... 1684. 186 p.; format 16°. 44 gravuri,

120, 124, 125, 129, 143, 144, 145, 146,147, 148,152-155.

5. AMPELIUS, LUCIUS.

6. ANDREINI, ISABELLIA.E date in luce

da Flamminio Scala Comico e da lui dedicati all'illustrisimo Sig. Filippo Capponi... Venetia, Presso Gio:

Battista Combi, 1638, p. 279 - 458,format 16°.

Leg tur în pergament împreun cu „Lettere" de aceea iautoare.

7. ANDREINI, ISABELLA. Venetia, Presso Gio:Battista Combi, 1638. 20+278 p.; format 16°. Pe ultimapagin o socoteal de bani. Leg tur în pergament.

8. Les anecdotes de Pologne ou memoires secrets duregne de Jean Sobieski, III du nom. Tome II. Amsterdam,Henry Desbordes, 1699, 412 p. ; format 16°.

tiri privind istoria României la p. 20, 22, 30, 33, 34, 41, 43,46, 53, 153-155, 175-187, 191, 193, 196-204, 208, 256, 257,267, 268, 269, 2700, 271.Leg tur în piele.

Traite de la verite de la religionchretienne. 2 vol. Edi ia a IlI-a rev zut îndreptat m rit

Varia historia. TanaquillusFaber emendavit. 2 vol.

Fabulae graece et latinae. Accedit RanarumetMurium pugna.

L'origine del Danubio...Dedicata alIll. etRev. Sign...

(Liber memorialis) Ex. bibliothecaCl. Salmasii.

Fragmenti di alcunescriitura... Raccolti daFrancesco Andreini...

Lettere...

ţ ă ă, ă, ă ă.

, I, col. 6 şi VI, nr. 1786; Ciorănescu, I,

Pe foaia de gardă: „ad. me ant. bux. Sec. Schretzheim,apud Elvacum, Ellwangen en Suabe". Legătură înpergament.

Novembre 1667". Text în greacă şilatină.V. Brunet, I, col. 62; Cornelius â Beughem, p. 3. Peforzaţ: „Samuel Erdelyi Lugd. Batavor, 1783". Însemnăriîn Greceşte la p. 373, vol. I. Legătură în pergament.

ecare fabulă.Legătură în pergament.

Lion, Vescouo diCeneda e Conte di Tarzo. Veneţia,

vederi de cetăţi şi oraşe. Ştiri privind istoria României lap. 12, 70, 111, 112,

(Amstelodam, Elzevir, 1660). 46 p.; format16°. Însemnări marginale la p. 18. Legătură înpergament.

ă ă ă ş

ă ă ă ă

Ş

ă ă

I - 2297

I - 2002

I - 2029

I - 2134

II - 3430

I - 2003

I - 2003

I - 2249

9. ARIOSTO, LUDOVICO.

Venetia, Nicola Messerino, 1617. Vol. I – 92 f., vol. II - 92- 215 f., vol. III - 216 - 340 f., vol. IV - 341 - 516 f., vol. V -517 - 575 f.; format 16°.Volumele sînt paginate în continuare. V. Brunet, I, col.437.Gravuri de Tomaso Porchacchi da Castiglione Aretino lafiecare capitol. Leg tur în piele.

10.Coloniae

Allobrogum, Petrus et Iacobus Chouet, 1622. III+1924 p.pe 2 col.+96 p. pe 3 col. [index]+105 p. pe 2 col. [glosar].

11. AVRIL, PHILIPPE.Utrecht, Anthony van Schouten, 1594.

X+197 p.; format 16°.

12. BARCLAI, IOANNES.1. Apologia pro

se. 2. Icon sive Imago animorum... 3. Alitophili siveveritatis lachrymae... Rothomagus, Ioannes de la Mare,1628. 750 p.; format 16°.P

13. BAUDUS, DOMINICUS.Amstelodam, Ioannes Iansonius, 1640.

21+670 p.; format 16°. Brunet, I, col. 704; Graesse, I, p.312.Pe verso copertei: „Ex. auct. Busi". Pe foaia de titlu,

Mr: Hat; sorHasmegett 5 k".Foaia de titlu gra

14. BENTIVOGLIO, (GUIDO) CARDINAL.

Bologna, per li Manolesi, ad instanzadi Gioseffo Longhi, 1675. 4+228 p.; format 16°.

15.

constandino, Abraham Franco,1674. Vol. I - 528 p. Vol. II - 308 p pe 2 col. V. Ben Iaakov,p. 487, nr. 943.Pe foaia de gard , în ebraic : „Din mo tenirea erudituluiAbraham cump rat de Iehuda Leib din Tarnopol...”.De alt mîn : „Apar ine d-lui Naftali Her , fiul lui

Orlandofurioso. Con gliargumenti in ottava rima di M. Ludovico Dolce. 5 vol.

Auctores latinae linguae in unum redacti corpus...Adjectis notisDionysii gothofrediI. C....

Reize door verscheidene Staten vanEuropa en Asie...

Satyricon bipartitum. Cuiadiecta sunt precipua eiusdem Barclai opera.

Poemata. Nova editioetprioribus auctior.

Raccolta di lettere scritte... in tempo delle sue nuntiature diFiandra e di Francia.

Sefer PeneiMo e me eelotute uvot... (Cartea „Fa a lui Mo e" din consulta ii ir spunsuri). 2 vol. Edi ia I.

ă ă

V. Brunet, I, col. 548 - 549; Graese, I, p. 250. Pe versocoperţii o semnătură ştearsă şi data „1965"; apoiînsemnarea: „17.IX.58. p. C. K.". Legătură în pergament.

Foaie de titlu gravată. Gravuri în text. Ştiri privindistoria României la p. 152 ş.u.

e verso copertei - ex libris: „Ex.bibliotheca NicolaiIoseph Foucault, comitis consistoriani". Cu blazon. Peverso foii de gardă: „Biblioteque I. Couderc". Legăturăîn piele.

jos:„Ant(onii) Hutingii". Pe foaia de gardă: „VIII

vată. Portretul autorului gravat.Legătură în pergament.

Legătură în pergament.

BENVENISTI, MOŞE.

ă ă şă ă

ă ă ţ ţ

I - 2007

III - 2680

II - 3408

I - 2218

I - 2017

I - 2013

ş şş ţ ş ţ ş

ă ţ

Mo e...”. De alt mîn : „Mordechai Libi ...”. Alt scris:„rabinul Ieho ua or din Ia i” (mijlocul sec. al 19-lea).Însemn ri ebraice pe forza i în text. Foaia de titlugravat . Leg tur în piele.

16. BETLENIUS, IOANNES.(Amsterdam?,

Blaev), 1664. 447+8 p.; format 16°.V. Brunet, I, col. 833; Cornelius a Beughem, p. 39;Graesse, I, p. 354; Szabo, III, p. 690, nr. 2238.Leg tur : cotor piele.

17. Biblia, das ist die gantze H. Schrifft Alten und NeuenTestaments, verdeutschet durch Doctor Martin Luther.Mit Doct. Hütteri Summarien derBiblischen Bücher und Capitel richtiger Eintheilung...Wittenberg, Balthasar Christoph Wusten der ältere,1706. 70+348+12+164 f.; format 8° pe dou coloane(Biblia sacra). Retip rit dup edi ia 1546, Wittenberg.Cu prefa afacult ii de teologie din acela i ora . Însemn ri: copertaverso: „Iohannes Urbani anno 1726, die 24 October”,precedat de: „Habe deine Lust an dem Herren der wirddir geben, was dein Hertze wünschet...”.Foaie de titlu gravat la fiecare carte biblic , hart ,gravuri în afara textului.Leg tur de epoc în pergament cu ornamente presate,col uri metal.

18. (L'histoire du Vieux et du Nouveau Testament,representée avec des figures et des explicationsédifiantes...) (Paris, Pierre le Petit, 1670). 6+552 p.;format 8°. Pe prima, ultima .a. foi: „J'appartien a M-lleantoinette floroy, faux bourg sainte eutropie a Sainter”.Numeroase gravuri în text. Leg tur în piele.

19. BIDERMANUS, IACOBUS.. Antverpiae, Officina

Plantaniana, Balthasarius Moreti, 1634. 404 p.; format16°.Pe foaia de gard : „Ex libris Gromard”. Pe ultimapagin însemn ri de mîn necite e, cerneala fiind foartepalid .Foaie de titlu gravat . Leg tura în piele.

20. BISTERFELDIUS, IOH. HENR. NASSOVIUS. De unodeo, patre, filio, ac Spiritu Sancto, mysterium pietatis,contra Iohannis Crelii Franci, Je unor deo patre librosduos breviter defensum. Lugduni Batavorum, OfficinaElseviriana, 1639. 38+641+7 p.; format 16°.Semn turi: „Est Andreae Szilágy” pe copert verso. Pefoaia de titlu: „Manu... Prev. Zalanyi A. 710 octis (?)idibus Ianuarii”; mai jos: „Georgii Nagy de N...ab A. 1744”; alt scris: „Emptus per me Petram Kándál invita ad luce sua generosis...”. Însemn ri în latin pefoaia de gard . Leg tur în pergament.

21. SIEUR, D., (BOILEAU-DESPREAUX, NICOLAS).

Amsterdam, Antoine Schelte, 1697. Vol. I – 8+236; Vol. II– 314 p.; format 16°.V. Cior nescu, III, p. 2104, identific pe Sieur D cuBoileau, cum se vede de altfel i din privilegiul din pag.313 a vol. II din lucrare.Leg tur în piele. Antetitlu gravat. apte gravuri în textde Le Sueur i Granvels.

ş ă ă şş Ş ş

ă ţ şă ă ă

ă ă

ăă ă ă ţ

ţăţ ş ş ă

ă ă ă

ă ă ăţ

ş

ă ă

ăă ă ă ţă

ă ă

ă ă

ă ăă ă ă

ă ăş

ă ă Şş

IV – 722

I – 2010

IV – 210

IV – 404

I – 2009

II – 3263

I – 2016

Rerum transylvanicarum libriquator... ab anno 1629 usque ad an. 1663.

Heroum epistolae,epigrammata et Herodias

Oeuvres diverses, avec le Traité du sublime… traduit du grecde Longin : Et les reflexions critiques sur ce rhéteur... 2 vol.

patrimoniu naţional

Cătălin BORDEIANU

Carte-tezaur,cinste cui te-a p strat!ă

(va urma)

(III)

CĂR I RARE DIN SECOLUL AL XVII-LEAŢ

Ianuarie 1020

5CRONICA

privitor ca la teatru

Aflată sub aceeaşi forţă a timpului devorator,literatura greacă veche păstrează doar urme dintr-unîntreg odată cunoscut. Uneori senzaţia este că textelerămase construiesc o imensă galerie în care s-au adunatsculpturi: Victoria din Samothrace căreia îi lipsescbraţele şi capul, Aphrodita din Milos căreia îi lipsescbraţele, Diadumenos care nu mai are mâini, Aphroditalui Praxyles căreia îi lipsesc picioarele, statuia lui Zeus şiGanimede spartă în dreptul inimii şi plină de fisuri.Într-o astfel de încăpere ar intra şi tragediile care s-aumai păstrat şi care constituiau cicluri completeîmpreună cu celelalte piese din tetralogii. Dacă în cazul

acţiunea din pierduta teatralogie (formată şidin şi comedia ) se poatereface cu destulă precizie, istoria războiului persanvăzut prin ochii lui Eschil relatată în tetralogia alcătuitădin , singura parte cunoscută până azi,

şi comedia, abia dacă s-ar putea întrezări. Dincolo de

patriotismul pe care criticii l-au depistat la scriitor,interesantă este viziunea lui asupra lumilor aflate îndeclin, fie că vorbim despre învingerea rege

i lui Oedip. Contrazicem în parte afirmaţia luiIon Zamfirescu în capitolul rezervat piesei ,potrivit căreia „Privită în general, drama constituie unimn de slavă închinat soldaţilor victorioşi de laSalamina”, pentru că în lectura noastră din rânduriletragediei reise mai degrabă o stare apasătoare aînfrângerii, şi chiar dacă este printre puţinele scrieriinspirate de o realitate istorică, accentul este pus pedestrămarea lumilor exterioare (pierderea teritoriilor şia bunurilor, golirea cetăţii Susa de bărbaţi, eroi căzuţi înapele de la Salamina) şi interioare (zdruncinarea minţiilui Xerxes). De altfel, am adăuga că făcând o comparaţieîntre numărul numelor din armata persană şi numărulcelor din armata greacă, primul este cu adevărat maimare. Este, de asemenea, de sesizat că în montărilerecente problema alienării devine supratemă aspectacolelor realizate după acest text, localizareaspaţială şi temporală fiind prea puţ n prezentă dacă nuchiar anulată prin efectul atemporal şi aspaţial(patriotismul cu atât mai puţin ar reieşi din astfel demontări moderne). În spectacolul de la Teatro „Poes”,spre exemplu, în montarea tânărului regizor grec LucasThanos, decorul este foarte simplu, nimic din ceea ceeste pe scenă nu aminteşte de vreun loc precis în careacţiunea s-ar desfăşura. Acelaşi fenomen se întâmplă şiîn privinţa costumelor care stilizează trăsături dincostumul antic, dar se definesc într-un prezent în afaralimitelor cronologice. Spectacolul se centrează însă peritm, atenţia îndreptându-se spre coregrafia şi„melodia” corului. Personajele de primă împortanţă –regina Atossa, Dareios înviat de pe tărâmul lui Hades şiXerxes – sunt simboluri ale alienării. Chipul îmbătrânital lui Dareios, deznădejdea reginei dezbrăcată pejumătate şi dezlănţuită într-o plângere înfricoşătoaresunt doar câteva semne ale pierderii fiinţei, ale nebunieisau ale morţii. Astfel că, înainte de a fi un „imn deslavă”, să a forţei umane care distruge şise distruge.

Acţiunea este foarte redusă, scena fiind un spaţiu alîntâlnirii şi al relatării evenenimentelor. Ceea ce a fostmai dramatic s-a petrecut, urmându-se bunul obicei alscriiturii, în aria extrascenică. Prezentul textului oferădoar portrete psihologice embrionare: chinurile mameisub premoniţia neagră a unor vise, dârzenia fostuluirege venit din moarte, desperarea lui Xerxes. Prologul,relatarea Corifeului, îndeplineşte pe de o parte un rolformal, acela de a informa spectatorul despre pulsulrăzboiului cu elenii, iar pe de altă parte, un rol desubstrat: evocarea numelor eroilor plecaţi pune înlumină o serie de personaje absente, pe care însă trebuieca memoria să le reţină. Victorioşi sau înfrânţi, cei careau participat la masacru nu mai înfăţişează decât niştepuncte din istoria popoarelor. Aceeaşi tip de „listă” estereluat şi în rezumatul bătăliei de la Salamina pe careCrainicul îl face în faţa reginei. Numele în forma lorgrecească, ce-i drept, amintesc de data aceasta şi de felulîn care au murit; ele poartă în sine o poveste a fiecăruiom care a pierit pentru visul necumpătat al suveranului.Imaginea pe care o redă Crainicul este un enorm semnal efemereului: „Dar Artembares, care da porunci lazece mii de călăreţi odinioară se zdrobeşte de fiecarecolţ de stâncă al ţărmului silenian. […] Tenagon, nobiluldin Bactria, viteaz de spiţă veche, zace în insula lui Aiasspălată de talazuri. [...] Lilaios şi Arsames şi

Rugătoarelor

PerşiiPrometeu aprinzătorul de

foc

Perşii

Perşii

Egiptenii Danaidele Amymone

PhineusGlaucos din Potniai

,

,

lui Xerxes,fie despre starea de asediu a Thebei în confruntareadintre fii

i ,

este o pie

-al treilea,

Argestes, se-nvârt în jurul i

/bate o plaj

un

în sus

momente

. Dar „poza” regelu

l

: „Dar

, „

an

, ,a sta sub soare: („Xerxes e viu, el vede raza soarelui”

nsulei Hulubilor şi trupurilelor, sfârşite, se năpustesc pe malul aspru. ” Iar memoriapersonajului este lacunară de vreme ce el adaugă că„Numai de-aceste căpetenii mi-aduc aminte. Nespusmai numeroase sunt chinurile noastre, ci doar o micăparte ţi-am depănat din ele”. În mitologia antică suntcâteva corpuri care plutesc la suprafaţa apelor: cadavrullui Polydor, Absyrtus fratele Medeei aruncat îmbucăţelitde sora lui în mare, Myrtilus ucis de Pelops, capul luiOrpheus, cântăreţul fiind sfâşiat de femeile trace,Asteria care se sinucide în mare. Imaginea cadavrelorcare scaldă malurile insulei aminteşte, desigurîndepărtat, de începutul filmului

(1998), când ieşind pe uscatulNormandiei, protagonistul stră ă roşie, plinăde cadavrele celor căzuţi şi care acum sunt purtate devaluri, într-o legănare liniştită. Ororile războiului sunt şiororile timpului care distruge, fie el timp al istoriei, fietimp uman. În textul eschilian grotescul şi spaima suntconcentrate într-o singură expresie: „Zac morţii îngrămezi, pe ţărmuri, pe spinări de stâncă”. Marea (apa),elementul statorniciei, poartă încet trupurileneînsufleţite ale unui Arkteus, Adeues, Phranucos,Amestris, sau pe cele ale unor soldaţi nec oscuţi, eroipentru o zi – un fel de peşti fără suflare cu pântecelestrălucitoare . Această structură este, poate, unincipient topos în care sunt evocaţi vitejii de altădată, care chiar dacă au căzut apărându-se, reprezintătotuşi de slavă. În montarea de la ShakespeareTheatre Company scena este acoperită de un nisip roşupe care Xerxes îl răsfiră printre degete fără încetare învreme ce-şi rosteşte cuvintele finale, sub privireaînlăcrimată a mamei. Semn al nenorocirii produse detrufia sa (hybrisul de neiertat, pe care şi tatăl şisupravieţuitorii confruntării par a i-l reproşa) şi semn al

nimicniciei omeneşti, suprafaţa de nisip este dublatăîntr-o imensă oglindă făcută din bucăţi care deformeazăimaginea, ce acoperă tot peretele frontal al scenei. Întregcosmosul pare că a devenit o sferă roşie în care se mişcărămăşiţele umane (majoritatea actorilor sunt îmbrăcaţiîn negru, astfel că se realizează un puternic contrastîntre sângeriu şi negru). Herodot aminteşte faptul căXerxes ar fi stat pe tot parcursul înfruntării la margineamării pe un tron impunător. Văzând că trupele sale suntputernic ameninţate se sperie de posibilitatea înfrângeriişi de faptul că ar putea fi capturat, aşa încât ia calea ţăriisale i privind prăpădul armateidistruse de inamici, ale cărei resturi plutesc pe oglindaapei este de reţinut ca sugestivă pentru acelaşi topos alsorţii neîndurătoare şi a sorţii schimbătoare.

La nivel lexical, se foloseşte, pentru a desemna pe ceicare au fost nimiciţi, fie de o parte fie de cealaltă atrupelor, termenul de se cuvinesă îndure mâhnirile trimise de dumnezeire”, „Fii sigurăcă niciodată nu s-a întâmplat să piară o mulţime de

mai numeroasă numai într-o zi” fiind,el a crezut, rău sfătuit de gândul lui, să poată birui toţizeii”. Termenul este în directă legătură cu un alt simbol– soarele. Pentru acest text sfera semnatică a simboluluise deplasează de la lumina puternică aducătoare deglorie, înălţătoare, divină la sem tismul perisabilului.Lumea care se află sub soare este una care este supusătimpului şi distrugerii. Când fantoma lui Dareios răsaredin mormânt, este ca şi cum a părăsit un loc veşnicpentru a reveni pe un tărâm în care totul e schimbător –acesta este tărâmul de sub soare. „Ascultând de plânsulvostru, am urcat din nou sub soare”, spune arătarearegelui. A fi în viaţă înseamnă în concepţia Crainicului

).

Saving the Private Ryan

ubi sunt

muritori muritorii

muritori Muritor

Salvaţi Soldatul Ryan

Oastea perşilor este îmbrăcată în aur, silogismul solarfiind vizibil. Dar aurul de pe armurile lor se va umplede sânge şi va fi purtat de valuri o dată cu trupurileneînsufleţite. Mitologia păstrează în simbolisticapersană elemetul aur chiar ca fondator al neamului.Străbunul mitic al perşilor, Perseus a fost născut deDanae asupra căreia Zeus coborâse o ploaie de aur dinatingerea căreia a luat fiinţă copilul divin. Cu toateacestea un singur om reuşeşte să arunce tot acest aurîntr-o bătălie cumplită şi să-l piardă.

a lui Dareios este invocată pentru a veni şi a daunele sfaturi reginei şi câtorva supuşi care au rămas încetatea Susa. Dacă în general, umbra este considerată afi contrastul luminii şi entitate a dublului, pentruea reprezintă şi marcă a efemerul . Fostul conducătoreste personajul care ar reprezenta echilibrul în lumeadezorientată a învinşilor, el fiind acela care încearcă sărestabilească o ordine în minţile zduncinate alesupuşilor şi soţiei

face văzut păstrează în ea noţiunea potrivitcăreia regele nu trebuie să moară

elmai îndrăgit dintre stăpâni

te o pseudo-prezenţă a celui ce nu mai este, a unui între alţi

. Dareios este pus în contrast cu fiul său, dindorinţa de a accentua măreţia primului şi trufia care-lanihilează pe cel de-al doilea. În discursul fantomei parsă se amestece

unică soluţie salvatoare în faţasorţii crude cu aceia ce şi-au dorit prea mult. Iar măsuraîn ochii grecilor echivalează cu raţionalul. Încercândparcă a găsi circumstanţe atenuante urmaşului său,fostul suveran îl suspectează de nebunie, pentru că s-aîncumetat să cucerească Hellada, abordând şi locurineprielnice pentru atac. Vechiul imperiu bogat dintimpul lui Dareios este ameninţat de gândurile mişeleştiale unor consilieri noi, prea tineri şi prea perfizi pentru afi îndreptăţiţi să guverneze un stat atât de puternic.Fantoma se plânge că dacă puterea a încăput pe mâinileunor oameni lacomi ce nu preţuiesc raţiunea şi care îlinfluenţează negativ şi pe băiatul lui, atunci tot ce astrâns el în timpul vieţii este dat pierzaniei. Glorificândnumele Greciei şi istoria victorioasă a Persiei din trecut,tatăl lasă un singur sfat: măsura este cea care ar trebui săguverneze orice acţiune pentru ceea ce va veni. Rostirealui este hotărâtoare: „Nici unul dintre voi, dispreţuindu-şi daimonul ursitei sale, să nu poftească bunul altuia, sănu-şi dărâme astfel o mare propăşire [...] Deoarece fiulmeu este atât de slab la minte, să-i fie spre învăţăturădojana voastră înţeleaptă, să nu-i mai vatăme pe zei, cuîndrăzneală nestrunită”. Imperiul perşilor se află, înviziunea textului, între trecut şi prezent ca într-o dublăipostază, una a măririi, cealaltă a decăderii.

Spaţiul este, ca şi în cazul legendelor despre Troia,constituit din frumuseţea arhitectonică a cetăţii Susa.Când în 1961 Jean Prat regiza filmul încerca săstea cât mai aproape de text, folosind costume şi măştiasemănătoare cu acelea din teatrul antic, refuzândintervenţia în textul lui Eschil. Pentru redarea cât maifidelă a atmosferei greceşti (deşi nepotrivit pentru faptulde a plasa în altă parte decât pământul persan)scenografia imită în mod stilizat cetatea Persepolis.Totuşi, decorul imens este reuşit, intervenţiile corului, şimişcările sale, urmărind ritmul spaţiului. Măreţiazidurilor din filmul lui Prat încearcă să conserve ceea cescurgerea epocilor a erodat. În plus, simetria precum şiarmonia geometrică ar vrea încă o dată să subliniezecuvintele lui Dareios în privinţa echilibrului şi a raţiuniila nivelul spaţiului.

Piesa este înţesată de formule care aduc mereu înprim-plan problema destinului apăsător, care nu poatefi schimbat, dar care schimbă faţa lumii într-unpermanent joc al roţii care urcă şi coboară oameni.Moira este văzută ca fiind dreaptă atunci cândpedepseşte pe cei nesăbuiţi sau amăgitoare, asemeneaunei ispite biblice care îi alungă pe barbat şi femeie dinParadis („Dar nu-i muritor să aibă scăpare / dincapcana întinsă / de gândul înşelător al dumnezeirii”

ii folosesc zarurile sorţii, obiectele decisive pentruevoluţia indivizilor, care în opinia lui Dareios trebuieacceptate, iar linia vieţii trebuie urmată în modrezonabil, oricât de sinuoasă ar fi ea. Spiritul eschilianşi, odată cu el, spiritul antichităţii, se fac simţite într-oexpresie care pare a domina piesa. Construită princontrast, din tabloul înfricoşător al unui univers stăpânitde moarte şi de nebunie (semn al efemerului) sedesprinde chipul strălucitor al Helladei: „Mormane deoase, nefolosind cuvinte, vor face oamenilor cunoscut,chiar celor semănaţi în generaţia de-a treia, că nici unmuritor nu trebuie să aibă gânduri şi simţiri preamândre [...] Păstraţi osânda aceasta mereu în ochiivoştri, aduceţi-vă-aminte de Atena, de Hellada”Grecie este echivalată în formula citată cu un punctstatornic, o efigie în nisipurile mişcătoare ale Timpului.

Umbr

ui

. Mai mult decât atât, forma iluzorieprin care se

, cu atât mai mult cucât a fost un rege luminat. Umbra aceluia care a fost c

i Persiei este urma care vinedintr-un trecut ce nu poate fi uitat, es

fragmente din zicerile pindarice carevedeau drept

, el

Dar, cât sunt de efemeredecorurile...

).Ze

. Vechea

Perşii

măsura

Perşii

moritormuritori

Ioana PETCU

Ianuarie 1020

Teatrul războiului.

PerşiiTranspuneri scenice alepiesei „ ” de Eschil

6 CRONICA

sunetul muzicii

Un veac de lanaşterea lui

,compozitorul care astatornicit în şcoalamuzicală româneascăgenuri şi forme,procedee noi decreaţie intrate întezaurul experienţeiartistice de ieri şi deazi… În vastaexegeză asupra vieţiişi operei celui

dispărut prematur, pe când atinsese maturitateaartistică supremă, muzicologul Vasile Tomescudesfăşoară o completă dezbatere a partituriloracestuia pentru a extrage principiile stilului: „sintezaîntre concepţia dezvoltării motivice de tip clasic şicea a dezvoltării celulei muzicale folclorice,principiul transpoziţiei, combinaţiei modale,cultivarea varietăţii de ethos a modurilor, realizareaacelui «contrapunct armonic» (

)preconizat de D.G. Kiriac şi dus până la amploareamarilor desfăşurări vocal-simfonice şi dramatic-instrumentale, a recitativului epic-dramatic-satiricde structură originală. /…/ Modalităţile deorchestraţie cu baza în arta instrumentală populară,cristalizate de el, au contribuit la definireaorchestraţiei moderne specifice şcolii muzicaleromâneşti, alături de ceea ce au realizat MarţianNegrea, Theodor Rogalski, Mihail Jora. Cele maiproeminente pagini orchestrale date de PaulConstantinescu ating prin fantezie, specificitate degen (operă, balet, dansul simfonic, lied, concertulinstrumental, simfonie), prin originalitate, princulori vii, pătrunzătoare, viguroase, mobile,frumuseţi şi adâncimi apropiate acelora create d

, Ed.Muzicală a Uniunii Compozitorilor…, Bucureşti,1967; monografie de nedepăşit vreodată în fondulanalitic dar rectificabilă în interpretarea esteticămaterialist-dialectică!). Compozitorul ZenoVancea, cu autoritatea sa în domeniu, situa pePaul Constantinescu printre „cunoscătorii ceimai subtili şi mânuitorii cei mai iscusiţi aitehnicii prelucrării tematice din muzicaromânească“. Timpul a confirmat adevărulaprecierilor de acum 40 de ani iar posteritateaşi-a aflat diverse moduri de manifestare arecunoştinţei, de la conferirea numelui „PaulConstantinescu“ Filarmonicii din Ploieşti pânăla inaugurarea unui Muzeu memorial înoraşul natal al celui omagiat, la comemorarea a30 ani de la moartea sa (20 decembrie 1993);însă cea mai potrivită aducere aminte, cerutăde natura creaţei, este reactualizarea muziciiunui compozitor. Dintre numeroasele reluăriale lucrărilor reprezentative de PaulConstantinescu, integrate în concerte şi înrecitaluri din ţară, încerc să consemnez câteva datedespre

perspectiva de ansamblu a proiectului onorantpentru organizatori şi interpreţi. Din ianuarie pânăîn decembrie 2009, s-au petrecut cinci manifestări-eveniment, care de care mai elevate şi, faptîmbucurător, au fost bine primite de publiculconstituit în majoritate din tineri.

uarie 2009, Ateneul Tătăraşi), dirijat de ConsuelaŢaga Radu, a izbutit să redea verva, ironia,humorul, operei comice pentru care PaulConstantinescu s-a prins „la braţ cu Caragiale“, cumsugestiv a titrat Vasile Tomescu un capitol al

PaulConstantinescu(iunie 1909 –decembrie 1963)

Studiile, Liturghia,Oratoriile, Concertele, Cântecele, Corurile

emari orchestratori ai timpurilor noastre ca Ravel,Sravinski, De Falla“ (vezi,

, având

Spectacolul cu (miercuri, 14ian

Paul Constantinescu

post factumCentenarul Paul Constantinescu la Opera

Naţională Română Iaşi

O noapte furtunoasă

monografiei menţionate. Datorită soliştilor (MihailFrunză–Jupân Dumitrache; OctavianDumitru–Ipingescu; Tudor Florenţa–Chiriac; MariaMacsim–Spiridon; Mihaela Grăjdeanu–Ziţa;Brânduşa Moţoc-Creangă–Veta; ConstantinŢaga–Rică Venturiano; Traian Hudumeac–GhiţăŢârcădău) şi orchestrei teatrului nostru liric, ne-amdelectat cu recitativul de operă conceput de PaulConstantinescu în conlucrare originală cu grupurileinstrumentale, noutate absolută în muzicaromânească din deceniul patru al secolului XX. Nucred necesare eventualele precizări asupraascendenţei interpretative a cuiva, distribuiţii în rolau fost o adevărată echipă. Acesta rămâne cel maiimportant merit al lor şi al semnatarilorregiei–scenografiei, Eduard Sveatchevici–NicolaeMihăilă, al baghetei dirijorale, pentrucă atât teatrul lui Caragiale cât şiînveşmântarea muzicală inspirată alui Paul Constantinescu, au în centrumahalaua, stratul de jos al burgheziei,un enorm personaj colectiv, însumatdintr-o galerie de tipuri.

prezentată şi în 25 noiembrie 2009,pe aceeaşi scenă, după o gestaţie de11 luni a spectacolului, cu schimbăriîn câteva roluri. Cei nou distribuiţi(George Cojocariu–JupânDumitrache; Ştefan GabrielGheorghiţă–Ipingescu; SimonaTitieanu–Veta; Aurel Bălae–RicăVenturiano) s-au întrecut pe sine şiau întrecut, poate, pe corespondenţiilor din primul spectacol (remarca estestrict personală!); însă, cu siguranţă,orchestra a surclasat prima redare,realizată în luna ianuarie a anului decurând încheiat. Dezvoltând cusucces în compoziţie subiecte dinnepieritorul şi mereu actualul arsenal tipologic almarelui „nea Iancu“, prim-dirijorul Operei ieşene,Leonard Dumitriu, este între puţinii continuatori, înacest sens, ai ilustrului precursor (dacă nu chiarsingurul!), motiv dominant în abordarea „Nopţiifurtunoase“ cu toate detaliile de orchestraţie carepunctează o replică sau o situaţie hazlie. Ansamblula fost stăpânit magistral, dirijorul a cerutinterpreţilor instrumentişti ritm şi strălucire

timbrală iar soliştilor vocali, accentuareapredominaţiei cuvântului asupra sunetului,principiu de bază al acestei opere care atrage

pentru montarea de acum la OperaNaţională Română Iaşi.

Iaşi (după 63 anide la prima audiţie la Bucureşti!), cu tânărul dirijorBogdan Chiroşcă în fruntea orchestrei şi coruluiOperei, maestru de cor–Valeriu Gâdei, împreună cusoliştii George Cojocariu (Evanghelistul), OctavianDumitru (Iisus), Tudor Florenţa (Iuda), MihailFrunză (Pilat), Adrian Ionescu (Îngerul), FlorentinaOnică (Maica Domnului), Aurel Bălae (Tâlhar 1),

Opera a fostre

, interpretat în 15 aprilie 2009 la Sala „IonBaciu“ a Filarmonicii „Moldova“

O noapte furtunoasă

Patimile şi ÎnviereaDomnului

benemerenti

Oratoriu bizantin de Paşti

Bogdan Zahariea (Tâlhar 2, Bas solo), RamonaZaharia (Alto solo), Elena Buzatu (Mironosiţa 1),Daniela Burlacu (Mironosiţa 2), Gabriela Râmbu(Mironosiţa 3), Tatiana Purcaru (Slujnica 1), CristinaGrigoraş (Slujnica 2), a marcat o realizare deosebitde importantă, un vârf al stagiunii în curs. Afirmaţiacere încât voi aminti eficienţadramatică, secţiune după secţiune, în cele patrupărţi atât de complexe ale magnificei compoziţii („cu totul diferită de tot ce s-a scris până acum, fie cuacelaşi subiect, fie cu alt subiect biblic sauhagiografic“, cum a conchis apodictic părintele I.D.Petrescu), sublinierea conţinutului modal-armonic almelodiei, crearea atmosferei arhaice, doar treicalităţi pozitive prin care socotim că abordareapartiturii şi prezentarea scenică în discuţie, rămân

de referinţă.Se ştie că impresiile publicului, cu inegalităţi de

vârstă, de sensibilitate şi de pregătire aperceptivă,nu coincid întotdeauna cu acelea ale profesioniştilor,cu atât mai mult cu cât un program muzical puţincunoscut pare inaccesibil la primă audiere. Ca oexcepţie de la regulă, oraşul universatar Iaşi arenumeroşi melomani avizaţi care fac de cele maimulte ori sala neîncăpătoare şi exultă în aplauzeprelungite astfel că întreg auditoriul se contopeşte în

admiraţia generală, stârnită îndeobşte deinterpreţi, prea rar aplaudând cineva şi pecompozitor. Să nu uităm că apanajul„traducătorilor“ de ţinută înaltă este tocmaisă slujească strădania autorului. Aşa s-apetrecut la concertul „Bijuterii muzicalecamerale“, a patra manifestare din cadrul

narului Paul Constantinescu la OperaNaţională Română Iaşi, ţinută joi, 19noiembrie trecut, în Aula Bibliotecii CentraleUniversitare. Mă văd nevoită să exemplificideea în raport cu ordinea inversă a acelei serimuzicale de neuitat, întrucât tenorul FlorinDiaconescu, programat în partea a doua aconcertului cameral cu lieduri reprezentative,a dat o veritabilă lecţie de devotament pentrumuzica lui Paul Constantinescu, inspirată deversuri patetice, asimilate cândva de către

compozitor până la contopirea cu propria-iexperienţă de viaţă. La egală intensitate a trăirii,interpretul!... Florin Diaconescu sfărâma sub ochiinoştri regulile nescrise de redare academică a -ului, punea la fiecare turnură a glasului oincalculabilă încărcătură expresivă, adunată dinvasta sa activitate solistică, fără a plonja propriu-zisîn stilul operistic al interpretării vocale; atingea pascu pas sublimul în comuniunea cu auditoriulînmărmurit, copleşit de impresii puternice, mereualtele, în contraste şi culminaţii neaşteptate; cânta,recita, povestea despre poeţii Tudor Arghezi,Dimitrie Ciurezu, Al.O. Teodoreanu, Şt.O. Iosif,Radu Gyr, autorii versurilor, ca şi cum aceia ar fi

un adaos explicativ,

Cente

lied

Paula BĂLAN

(continuare în pagina 23)

Ianuarie 1020

REMEMBER

CRONICA

sunetul muzicii

7

fost vii, purtând anevoios lespezile puse deDumnezeu în cursul cărării lor mult încercate. Cândvrăjitorul din scenă ne transforma pe toţi înparticipanţi la trăirile sale, ecou al stărilorcompozitorului faţă de metaforele poeţilorinspiratori, am avut certitudinea mai mult caoricând că înregistrările artificiale (L.P., C.D.,D.V.D.) nu fac doi bani pe lângă transmitereadirectă, de la suflet la suflet. Nu-i de mirare cădeclanşarea abundentă de energie muzical-poetică asolistului a avut efect, în primul rând, asuprapartenerei Lica Stoiciu-Frunză care a susţinut înacelaşi suflu partea de acompaniament a celor 13lieduri din program. Pianistă cu mijloace deadaptare la orice nuanţă expresivă a partiturii, de latehnica „măruntă“ a degetelor şi palmei, până latehnica mare, de braţ, aşa cum s-a desfăşurat deatâtea ori în scenă, muziciană şi artistă multipluformată pentru mai multe domenii ale profesiunii încare s-a perfecţionat, inventivă şi puternică îniniţierea şi realizarea proiectelor Operei ieşene,dintre care unul foarte important este tocmai

, Lica Stoiciu-Frunză, doctor în muzică, esteun personaj proeminent al vieţii muzicale din Iaşiizilelor noastre…

Prima parte a concertului cu „Bijuterii muzicalecamerale“, o introducere bine împlinită la recitalultenorului Florin Diaconescu şi, totodată, o surpriză,a procurat satisfacţie deplină auditoriului din sală.Dacă ar fi fost doar singurul număr din program, totam fi avut motive să ne bucurăm!... A debutat uncvartet vocal , compus din CristinaGrigoraş–soprană, Ioana Cozma–mezzosoprană,Radu Casian–tenor şi Bogdan Cojocariu–bariton,tineri entuziaşti a căror calitate vocală îi îndeamnăsă depăşească situarea de până acum, omologaţi în

ansamblul coral, şi să aspire la individualizare. Aupornit cutezători în noua as

), au stăruit şi s-auridicat la pretenţiile unei asemenea împrejurăriartistice. Reuşita se datorează în aceeaşi măsurăpianistei Simona Tănasă Gâdei, excelentăcorepetitoare la Operă, factor de nădejde pentrucorectitudinea redării. A asigurat cu preciziesuportul instrumental, a redat cu fineţeacompaniamentul complex al madrigalelor,amintindu-ne scriitura pianistică interesantă şidificilă, presărată de Paul Constantinescu în creaţiapentru pian şi în toate lucrările sale unde esteprezent pianul.

,a doua capodoperă a muzicii lui PaulConstantinescu şi a genului vocal-simfonicromânesc pe tematică religioasă (a cărei primăaudiţie a fost prezentată la Bucureşti de cătreFilarmonica de Stat, în sala Ateneului la 21decembrie 1947), a răsunat cu religiozitate în 9decembrie 2009 la Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi,tot sub conducerea dirijorului Bogdan Chiroşcă,antrenând orchestra şi corul Operei precum şi pe

Centenarul Paul Constantinescu despre carerelatez

ociere, prezentândde Paul Constantinescu pe versuri de

Mihai Eminescu ( ,, ,

sui generis

Patrumadrigale

La mijloc de codrudes Peste vârfuri Stelele-n cer

Freamăt de codru

Naşterea DomnuluiOratoriu bizantin de Crăciun

soliştii vocali Adrian Ionescu (Evangelistul), LauraMagdalena Scripcaru (Fecioara Maria), CristinaSimionescu Sandu (Arhanghelul Gavriil), OvidiuUrzică (Irod Împărat), Simona Titieanu (sopransolo), Florentina Onică (alto solo), Constantin Ţaga(tenor solo), George Cojocaru (bas solo). În primulrând, ţin să adresez toate aprecierile corului ,pregătit de maestrul Valeriu Gâdei pentru a pune înevidenţă tot harul lui Paul Constantinescu, mânuitorneîntrecut al vocii omeneştiliber tratate, „inventator“ înarmonie şi contrapunct;apoi, soliştilor vocali,confruntaţi cu întorsurilemelodice dificile ale recităriibisericeşti ce îmbogăţeşte cuo puritate desăvârşitărecitativele şi secţiunile înansamblu ale

.Orchestra a avut rol activ,amplificând expresivitatea,iar muzicianul BogdanChiroşcă, produs al şcoliiieşene de compoziţie şidirijat, a urcat încă o treaptăspre perfecţionarea sa lapupitru. Cronicarul noteazăcă a remarcat prestanţasporită a acestuia în concert faţă de participărileanterioare, intenţiile interpretative eficient transpuseîn gestică, intervenţiile salutare „de drum“, care aufost transmise cu aplomb interpreţilor, şi viziuneaunitară asupra operei. Succes pe mai departe!...

După încheierea manifestărilor din cadrulCentenarului Paul Constantinescu, corala„Animus“ a rezervat un savuros concert de colinde

celor prezenţi în sala mare aCasei de Cultură aStudenţilor, sâmbătă, 19decembrie 2009. Melodiilemult îndrăgite au scotocitprin ungherele sufletului şiau dat la iveală vechiamintiri din vremeainterdicţiilor, când în aceeaşisală unde ne aflăm acum,am audiat „pe

, condusde inegalabilul maestruMarin Constantin, ca şi cumam fi făptuit o fărădelege,deşi s-a cântat muzică laicăşi muzică religioasă dinperioada Renaşterii, atât şinimic mai mult!...Tot aici, lacasa Studenţilor, se puteau

auzi pe atunci „Cântece de iarnă de pretutindeni“,titlu sub care profesorul şi dirijorul Nicolae Gâscă,colegul nostru la Conservatorul de Muzică „GeorgeEnescu“, strecura şi câteva frâturi de cântareromânească tradiţională în programul coralei„Cantores amicitiae“, pe care a organizat-o drepto fundaţie academică stabilă. „Cantores“ arezistat peste trei decenii, datorită perseverenţeiacestui împătimit al genului. Sub îndrumareaprofesorului Nicolae Gâscă s-au perindatgeneraţii succesuve de studenţi, ei au transmisrepertoriul românesc şi universal, prinsute de concerte susţinute în cele patri zări.Luminoasă menire!... Acum nimeni şi nimic nuîmpiedică să se cânte colinde dar formaţiile corales-au împuţinat, lumea se mulţumeşte cutelevizorul… Gândurile mele răzleţe vor să aratemeritul dirijorului Valeriu Gâdei care nu ne lasăsă uităm

de Sabin Drăgoi,

de Vasile Spătărelu. Desigur, concertul decolinde al coralei „Animus“ a fost mai amplu, aavut şi o a doua parte, cu

a capella

a capella

Colo-n susu

White Christmas Fum,

Oratoriuluibizantin de Crăciun

Astăzi s-a născut HristosIată, vin colindători

Steauasus răsare Flori de măr cad lafereastră

viu“ vocea deaur a

,

de TimoteiPopovici, de TiberiuBrediceanu,

de Ioan Chirescu,

,

Madrigalului

fum, fum Il est né, le divin Enfant Christman songChant de Noël Jingle bells

Cronica

, , ,cunoscutul .

le din aprilie-mai alerevistei

şi nelipsitula încheiat, readucându-ne acasă. Tot

timpul am resimţit vibraţia afectivă a interpreţilor.Se vede că sunt formaţi pentru cântarea vocală,talentul şi dăruirea lor, precum şi receptivitatea laconductul dirijoral, nu se pot raporta la canoane.Privitor la Valeriu Gâdei, am o părere îndelungchibzuită şi cred că a venit timpul să o consemnez.

În faţa coralei „Animus“, sau dirijând direct oricealtă formaţie, maestrul de cor al Operei NaţionaleRomâne din Iaşi, cel ce depune o muncă plină derăspundere în „spatele“ scenei şi, ca urmare,înregistrează remarcabile succese, îmi apare cadiscipol al profesorilor pe care i-a admirat odinioară.Pot spune că în atitudinea sa dirijorală recunoscceva din seriozitatea şi profunzimea unui SabinPăutza, ceva din modestia unui Anton Bişoc,apetenţa unui Nicolae Gâscă spre cântecelepopoarelor şi pe Valeriu Gâdei însuşi, careprelucrează nemărturisit piesele, le înfrumuseţeazăcu bun gust în cursul interpretării, le dă o anumităamploare, le adaptează la specificul timbral alcoralei. Când munca depusă la pregătirea coruluiOperei trece sub bagheta altora, este aproapeimposibil să observi aceste incontestabile calităţi;personalitatea lui Valeriu Gâdei trebuie apreciatănumai după ce îl vezi în postură de dirijor.

Să nu te minunezi, dragă cititorule, că laînceputul lui 2010, am găsit un subiect care să neîntoarcă în timpul de acum 12 luni şi în vremea deacum 30 de ani. Te rog să păstrezi ştirea că senzaţiamuzicală perzistă nu se ştie cât în intelectulimpresionat şi de încetarea senzaţiei, cum ademonstrat filosoful Alexandru Bogza, înfruntândpeste secoli impozantul sistem kantian. Despre acestpostulat simplu dar atât de târziu descoperit, mi separe că scriam în numere

. Îţi mai aminteşti?!...

Colindiţa

Ianuarie 1020

din relatările familiei prof. Liviu Mihăilă De altfel,critica de specialitate a vremii, cu prilejul uneiexpoziţii personale consemna impactul creaţieiRodicăi Mihăilă la nivelul iubitorilor de artă:,,pictoriţă expozantă impresionează publicul largprin buna punere în pagină, puritatea şitransparenţa luminoasă a culorilor în care seoglindesc discret şi sincergândurile şi sentimentele eitandre în faţa florilor, acopiilor, […] mărturiseştedeschis încrederea ei înfrumuseţea naturii şi afanteziei din lucruri şimodele, folosind în sprijinulacestui crez o tehnicăremarcabilă, spre desfătareaautentic estetică a publiculuilarg”

, în,,Flacăra Iaşului”, 20 august,1976, p. 2.). Aşa se explică şinumărul mare de lucrăriaflate în colecţiile personalede la noi şi din străinătate,iar una dintre acestea ,,Liliacalb”, spre marea satisfacţie apictoriţei, se află în colecţiaCasei Regale, care printr-oscrisoare adresează cuvintele de mulţumire: ,,vă rogsă primiţi expresia deosebitei consideraţii …Informaţii extrase din textul scrisorii aflată în

arhiva familiei prof. Liviu Mihăilă, Iaşi, 1992Astfel, creaţia picturală a Rodicăi Mihăilă a găsit

forţa de a merge în sensul complex al sensibilităţiicare i-a predispus evoluţia, şi, de acum, unasemenea parcurs care a ieşit din convenţional,pictura la Rodica Mihăilă este concepută să

extrapoleze spre rostireapoetică în zona ei absolutăcare este lumina, iar luminaeste amplificată, în sensulsugestiilor, prin tablourile ceînsoţesc tot atâtea poeme. Aşacum, încă din perioada zorilormodernităţii Leonardo daVinci zicea despre pictură că eo ,,poezie care se vede”, iardespre poezie că ar fi o,,pictură ce se aude”.

Registrul tematic al picturiisale este bogat şi variat. A fostîndrăgostită, în primul rând,de flori, a iubit marea,muntele, satul românesc,copiii şi oamenii portretizaţiîn diferite ipostaze care nedezvăluie calităţile artistei dea sonda interiorul uman, acealinişte izvorâtă din resemnare,probabil, în faşa unei realităţisociale abuzive (o lecţie bineînsuşită de la marele eimaestru…). ,,Tentată nu odată

şi de alte orizonturi care i-au prilejuit peisaje marinesau panorame alpestre, Rodica Mihăilă rămânestatornic o interpretă a lumii florilor, acestesimbolice ofrande ale vieţii dar şi ale artei pe care nile oferă în continuare cu aceiaşi nelimitatăgenerozitate; din inimă pentru inimi …”

, coord. TeodorHaşegan, ,,printshop”, Iaşi, decembrie 2009, p. 3

Modernitatea specifică şi binecunoscută a Şcoliiromâneşti din perioada interbelică este elementulcare primează, de-a lungul evoluţiei creatoare aRodicăi Mihăilă şi este relevantă, aceastămodernitate, plecând chiar de la naturile cu flori,care prin inedite transpuneri trecute prin filtrul uneideosebite sensibilităţi, capătă uneori conotaţii depersonificare, accentul fiind pus aproape înexclusivitate pe textura lor diafană, nostalgică, liricăîn armonii cromatice în care artista desfăşoară opaletă generoasă, marcată de vibraţii transparentesau dense, organizate după structura petalelor şisugerând de multe ori, fără a cădea în ilustrativismostentativ, anumite versuri din opera lui Eminescu.

Spirit analitic şi dinamic, mereu receptivă larealităţile din jurul său, Rodica Mihăilă a evitat

).

( Radu Negru,

().

(GheorgheMacarie, în Catalog

).

RodicaMihăilă – Pictură

Rodica Mihăilă (1925 – 2003).Pictură Expoziţie Retrospectivă

8 CRONICA

Spiritualitatea specifică zilelor noastrepromovează o scară de valori în care primează,dinamismul, urmat de intensităţile lăuntrice şi deanumite componente, general valabile, ale spirituluiumanist care îşi vor face mereu simţită prezenţa,indiferent de contextul modelelor efemere. Dealtfel, sensibilitatea, sentimentul naturii, o anumefactură romantică şi-au găsit mereu formele deexprimare într-un sincretism ce asociază lirica şicromatica delicată a naturii, a florilor sau aportretului de copil. Astfel, şi în creaţia picturalăsemnată, de-a lungul timpului, de Rodica Mihăilăvom regăsi aceste principii estetice ca de altfel, la oîntreagă generaţiei de pictori români, exponenţi aitradiţiilor artistice româneşti din perioadainterbelică.

Rodica Mihăilă s-a născut în Comuna Lespezi(Suceava), stabilindu-se împreună cu familia la Iaşi,unde a absolvit Liceul ,,Mihail Eminescu”, iar apoi,studiile superioare în domeniul artelor le-a urmat laclasele maeştrilor Otto Briese şi Corneliu Baba, de laŞcoala de Arte frumoase din Iaşi (1948), absolvind-ocu puţin timp înainte de desfiinţarea acesteia subocârmuirea comunistă. Cariera didactică şi artisticăa început-o la Iaşi, unde s-a remarcat, şi-a conturatputernic calitatea artist şi profesor, mai întâi la nivelacademic – în cadrul Institutului Pedagogic - , apoila Liceul de Muzică şi Arte plastice ,,Octav Băncilă”– Iaşi, unde aşa cumbine îşi amintesc foştiicolegi a făcut partedintr-un valoroscolectiv ,,Bine sudat[…]. Mulţi au slujitliceul până lapensionare: IftimieBârleanu, Pavel Giligor,Alexandrina Dimitriu,Cecilia Simionescu,Rodica Mihăilă, AgnetaCovrig” (

–Iaşi. La 45 ani deexistenţă 1949 – 1994,Tiparul I.I.E. – Iaşi,1994, p. 57).

Aşa cum e firesc,aprecierile din parteaelevilor nu lipsesc,mulţi dintre aceştia astăzi au urmat exempluldascălului pe care l-au iubit şi nu l-au uitat - azi, larândul lor, profesori şi artişti - , asta deoarece, aşacum remarcă o fostă elevă, actuală artistă şi cadrudidactic, profesoara Rodica Mihăilă transmiteacopiilor ,,odată cu informaţia şi mesajulneverbalizat dar puternic asupra esenţei menirii dedascăl – dăruirea perpetuă de sine” (

, în revista şcolii,,ARTES”, Iaşi, 1999, p. 10). asemenea, totamintirile mărturisesc numeroasele premii laconcursurile naţionale şi internaţionale (Ungaria,Polonia, India ..) pe care elevii, sub îndrumareaprofesorului Rodica Mihăilă, le-au obţinut, ştiutfiind faptul că la acea vreme încă nu fusese demaratsistemul olimpiadelor naţionale de specialitate.

Pe parcursul evoluţiei sale creatoare, artista şi-aorganizat mai multe expoziţii personale, pe simezesucevene şi ieşene (Galeriile ,,Victoria”, ,,Cronica”,,,Flacăra Iaşului”, Grădina Botanică, Spitalul derecuperare, Întreprinderea ,,Nicolina”). Scriitorul şicriticul de artă Aurel Leon, o aprecia în moddeosebit, i-a organizat multe dintre aceste expoziţiipersonale şi participări la expoziţii de grup, uneoriinsistând ,,mai mult cu forţa” Informaţii extrase

GheorgheMaftei,

, în,,Anuarul Liceului deArte

MihaelaPanait,

De

(

Personalitateaartistică a secţiei arteplastice, premisă aafirmării sale în creaţiaplastică naţională

Amintiri după 25 de ani

Octav Băncilă

ut pictura poesisstilizările de factură modernistă recurgând laconstrucţii consistente, adeseori cu tentă demonumentalitate. În virtutea concepţiei plastice, dincreaţia picturală a Rodicăi Mihăilă, imaginile suntpline de prospeţime şi puritate, coerente, echilibratecu ecouri lirice, alteori coborând parcă în universulcopilăriei. Astfel, tradiţionalul convieţuieşte alăturide modern, desenul şi culoarea sunt stăpânite

simultan, ordonareaelementelorcompoziţionale estefăcută în structurisolide, în genere pelinie ascensională.

Dotată cu omodestie deosebităRodica Mihăilă a decissă nu se angreneze înmişcarea, pe atunciabia înfiinţată a U.A.P.,probabil dinconsiderente dediferite ordine,inclusiv cel alspirituluianticomunist, oatitudine abordată demulţi dintre artiştiiacelor vremuri - şi

iarăşi probabil o lecţie a maestrului Baba - au luat oatitudine de reţinere în faţa unui sistem ce sedovedea din ce în ce mai politizant, mai culturnic.Cu siguranţă, marea dragoste pentru artă, la RodicaMihăilă, a generat un respect deosebit pentrufrumos şi adevăr, iar din punct de vedere moral,reiese o elocventă demonstraţie a unei forţecreatoare neangajată, resemnată în universulatelierului în care nu a existat nici un compromis.

elor Şcolii,,Octav Băncilă”, s-a desfăşurat simpozionul anual,,Maestrul şi discipolii”, cu acest prilej a fostorganizată o expoziţie retrospectivă Rodica Mihăilă,un adevărat ,,Regal” de pictură, unde marea şifrumoasa Galerie de Artă s-a dovedit a fineîncăpătoare pentru întreaga colecţie aflată înproprietatea familiei. Cu acest prilej au fostconferite, post – mortem diplomele: Diploma deOnoare ,,Testimonium Laboris” din partea U.A.P. –Filiala Iaşi, Diploma de Onoare din partea I.S.J. şi aColegiului Naţional de Artă ,,Octav Băncilă” - Iaşi şiDiplomă de Onoare pentru participare, la salonulde artă plastică, în cadrul Simpozionului naţionalcu participare internaţională ,,Dimitrie Cantemir şivocaţia europeană a gândirii româneşti”, sub egidaAlteţei Regale Principele Radu Duda, I.Ş.J. – Iaşi,C.C.D. – Iaşi şi Liceul Teoretic ,,Dimitrie Cantemir”.

Creaţia plastică feminină de la noi, care a înscris

nume marcante în istoria artelor plastice româneşti,începând cu veacul trecut, Nina Arbore, Nut

ntz, Lucia - Demetriade Bălăcescu, IrinaCodreanu, Lucia Vasiliu – Cosmescu, MihaelaEleuteriade, Rodica Maniu, Elena Popeea, TrudeSchullerus, Margareta Sterian, Cecilia Cuţescu –Storck ş.m.a., cu siguranţa va înscrie, la loculcuvenit, şi pe cel al Rodicăi Mihăilă.

În luna decembrie, cu prilejul Zil

ziAco

Teodor HAŞEGAN

Ianuarie 1020

Rodica Mihăilă (1925 – 2003).Pictura – o mare dragostepentru adevăr

9CRONICA

Începutul de an înseamnă pentru româninaşterea lui scu. Naşterea PoetuluiNaţional, Deşteptarea limbiiromâne în tiparele veşniciei.

reflexul românului de a rostiprofunzimea cu aceeaşi lejeritate cu care se spunlucrurile simple. De la el ni se trage uşurinţa cu carene înţelegem unul cu altul, dar şi dorinţa de a lăsapoezia să facă parte din treburile noastre diurne,alături de cafeaua de dimineaţă,

întâlnirea romantică de la cină. Eminescu areuşit să socializeze cu noi chiar şi arunci cândversul său s-a înălţat la ceruri, contribuind decisiv lanaşterea stelelor, a galaxiilor, a Universului.Parafrazându-l avem tot dreptul să spunem „Azi îlvedem şi nu e”, în aceeaşi înţelegere cu eternitateacelui care , datorită dragostei cu careeste înconjurat de tăcerea pioasă pe care o punemîntre noi şi El, între luciul lacului şi astrul a căru

ndire ni-l apropie până la iluzia atingerii sale, cudegetele răsfirate prin apă, lăsate să ne urmeze înurma bărcii.

Există această percepţie, mai corect spus, aceastăvrajă cu ajutorul căreia încercăm să-l păstrăm, să-lpăzim pe cel care a ridicat la ceruri esenţasensibilităţii acestui popor, ales să se numeascăEminescu. Ieşirea în stradă din universul astfel creatdevine din ce în ce mai străină, mai plină decapcane, mai terifiantă. În realitatea noastrăimediată îl întâlnim pe Mihai Eminescu închis întemniţele crâncene ale ignoranţei, ale nepăsării, alesuperficialităţii. Din ce în ce mai mulţi vorbitori delimbă eminesciană nu înţeleg ce limbă vorbesc. Nuştiu cine a fost şi cine ar mai trebui să fie MihaiEminescu. Poetul Nepereche nu face parte dinanturajul lor, chiar şi numai pentru că acesta le estestrăin, necunoscut, neprezentat. Între Guţă şi Salamnu poate exista şi Eminescu, pentru că „cei fărănumăr” nu ştiu cum se cântă şi cum se mişcă dinburic şi din coapse după versul eminescian. Din ceîn ce mai mulţi nefericiţi îl părăsesc pe Eminescu cuaceeaşi uşurinţă cu care te strecori în spaţiileaglomerate pe lângă necunoscuţi.

Gândeam cândva că. Credeam

că esenţa vieţii la români este versul eminescian.Durerea din dorul faţă de iubită năştea aceanefericire creatoare, ce încă ne mai pune în lanţuri lamasa de scris.

Eminescu rămâne din ce în ce mai puţin. Esteapărat de din ce în ce mai puţini oameni, în timp cemarea masă a ignoranţilor încearcă să-l loveascămortal pentru a doua oară, cu aceeaşi piatră pe careIisus a oprit-o în aer cu avertizarea profundă: „Sălovească cel care nu a greşit niciodată!”. Şi, poate, armai fi fost loc şi de iertare faţă de aceşti practicanţi aiignoranţei, adusă la dimensiunea unei religii asuperficialităţii, dacă împotriva Poetului Naţionalnu s-ar fi ridicat şi noii săi detractori, intelectuali devocaţie, oameni ce au decis să-şi facă loc în societatenu cu ajutorul operei lor, ci prin spectacol,prin poziţii şocante faţă de „cel ce nu suportăcomparaţie”. S-au născut astfel

a derbedei, pentru a maiavea răbdarea să se aşeze la rând, acolo unde gloriase împarte după un anumit tipic tradiţional de miide ani. Ei nu au găsit de cuviinţă altceva decât să-lbage pe Eminescu în debara şi să-l prezinte lumiisub forma „ Se pare că, MihaiEminescu este pedepsit asemenea lui Iisus săsuporte umilinţa poporului său. Să preia astfel toatepăcatele celor cu vină sau fără de vină, întrumântuire, astfel încât Răstignirea să facă posibilăÎnvierea şi ridicarea la cer, acolo unde MihaiEminescu nu şi-a dorit niciodată să fie urcat, elpreferând să rămână printre oameni, în visele

Mihai EminePoetului Nepereche.

Eminescu nu poatelipsi, de 160 de ani, din

de prânzul din mallsau de

iogli

, mai ales,

,mult prea vocali, mult pre

, ,

”.

moarte nu are

cadavrului din debara

fără Eminescu nu s-ar puteatrăi, nu s-ar putea visa, nu s-ar putea respira

vânătorii de glorie

acestora, în gesturile acestora, în felul fiecăruia de afi şi de a rosti Eminescu. Poetul a visat să intre înmemoria generaţiilor, încă de pe băncile şcolii, astfelîncât versul său să le poată lumina calea, să-i poatăţine aproape, să le poată asigura un viitor puternicancorat de valorile trecutului, singura coloanăvertebrală ce nu este frântă de inevitabilele greutăţipe care viaţa le produce, dar nu pentruîngenunchere, ci pur şi simplu pentru a avea şansade a fi învingător.

Dramatica realitate a zilelor noastre, în ceea cepriveşte receptarea lui Eminescu în şcoli, ne produceunul dinte cele mai mari coşmaruri posibile,descoperindu-ne a fi străini în propria noastrălimbă.

Din ce în ce mai puţini sunt tinerii care ştiu cineeste Mihai Eminescu, care ştiu să recite un vers dinMihai Eminescu, care ştiu că prin Mihai Eminescuviaţa lor poate primi, în schimbul conştientizării,măsura adevărată a valorii lor.

Pentru a nu pierde şi ceea ce ne-a mai rămas dinEminescu ar trebui ca puternicii zilei săconştientizeze acest pericol şi să declanşeze imediatun program naţional de salvare a cerului dedeasupra spaţiului mioritic, numit Mihai Eminescu.

braţe încrucişate 1

Adi CRISTI

jurnal cu scriitori

Trebuie să spunem de la început că un spiritprecum Mihai Eminescu nu putea să rămână încultura română doar prin simple afirmaţiiencomiastice de genul:

etc. De fiecare dată trebuie făcută o coborâre înepocă, în timpul său, pentru a urmări structurileculturale existente la apariţia sa, realizate deînaintaşii veneraţi în , trebuie urmărităanvergura operei eminesciene şi influenţa ei pe odistanţă de peste o sută de ani. Prin urmare,Eminescu trebuie discutat prin

şiDar cine îşi poate imagina astăzi spiritualitatea

românească fără de Eminescu?Eminescu îşi făcea apariţia în momentul în care

apăreau fiorii conştiinţei de sine la români. Mulţi auvorbit de influenţele unor Hugo, Goethe, Byron,Schiller sau Hölderin asupra textelor lui Eminescu.Sunt fireşti. Sunt întâlnirile marilor spirite într-unmare spirit. Dar ce interpret autentic al opereieminesciene, nu respectă o anume independenţă ageniului poetului încă din primele poeme:

şi ? Junimiştii de la Iaşi şiintelectualii de la Bucureşti aveau funcţii în stat,administrau moşii, jucau stos şi canastă, ţineauprelecţiuni, respectau convenţii, îşi etalau culturaasimilată în occident sau spoiala. Ei eraucontemporanii unui mare neliniştit, ai unuiblestemat, ai unui căutător de şi

meaGeorges Bernard Show era conştient de geniul său şide autentica sa vocaţie profetică. Într-un text găsitprintre manuscrise, scria:

tal sensibilitateanaţională, i-a oferit o metafizică ce-l personalizează.El a adăugat structurii folclorice româneşti (pe care-o cunoştea ca nimeni altul, dovadă stau sutele depagini culese din teren) rafinamentul unei înalteculturi. Şi nu greşea Vladimir Streinu când spunea,pe la jumătatea secolului trecut, că opera luiEminescu este “actul de identitate universală alneamului nostru”. De aceea, aşezarea sa înPanteonul marilor spirite care reprezintă spiritualpopoare, Dante, Goethe, Schelley, Poe, nu eîntâmplătoare. Eminescu vine să aducă spiritulromânesc la înălţimea celui european prinînvăţământ, cultură, moralitate, rigoare a ideilor.Născut nu numai cu geniu artistic, dar şi cucorpuştii universalităţii în sânge, Eminescu a visat laacel închipuit de latini şi de vechiigreci. Vizionar şi profet, având drept bază forţalimbii române şi profunzimea gândirii arhaice(populare şi culte), Eminescu ne-a dat identitate şine-a fixat un destin. De aceea, nu credem că greşimatunci când îl considerăm pe Eminescu a doua marepersonalitate a acestor locuri, după Zamolxe.

Ce mai poate fi spus astăzi nou despre Eminescuşi opera sa? Pe distanţa a 120 de ani, câţi s-auîmplinit nu de mult de la trecerea sa în eternitate s-au scris mii de studii şi cărţi, atât de către exegeţiromâni, cât şi străini. Cercetătorii au adus repede lacunoştinţa publicului, după 1902, manuscriselepostume din cele două lăzi predate la Academie,nemulţumindu-se cu doar nouăzeci de poeziipublicate în timpul vieţii sau cu ediţia Maiorescu.Astfel, de la încercările din „Familia”, până la„Luceafărul”, „Odă în metru antic” suntem fascinaţide amploarea şi adâncirea concepţiei filosofice şi aviziunii poetice. şi şi şi

şi sunt coordonatele pe care sesprijină universul eminescian. În poezie, Eminescuse lăsa cuprins de „adânca sete a formelor perfecte”.Iată în acest sens un fragment postum din

“spirit tutelar” “cel mai marepoet” “geniu

Epigonii

“Eminescu înainte deEminescu”

EpigoniiMortua est

ideal

“Dumnezeul geniului m-asorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur dinmarea de amar”

homo universalis

Etern efemer real mister astralteluric derizoriu ideal

Egipetul

,, ,

.

,

. Ultimulmare poet romantic al Europei, cum îl nu

.Eminescu a modificat to

, ,,

:

.

“personalitate monumentală” naţional”

“Eminescu de după Eminescu”

Venere şi Madonă

adevăr

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,/ Când anopţii întunerec - înstelând rege maur -/ Lasă norii luimolateci înfoiaţi în pat ceresc./ Iară luna argintie, ca unpalid dulce soare,/ Vrăji aduce peste lume printr-a stelelorninsoare,/ Când în straturi luminoase basmele copilecresc./ Mergi tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării luciivaluri,/ Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,/Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos,/Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină/ Undesfinţii se preâmblă în lungi haine de lumină,/ Unde-imoartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos

Mdesenîndu-mi trecerea prin vîrste,

de-a lungul anilor

ce îmi eaupeste cîmpii întinse,

cu un sentiment

bizar,asemenea aceluia

vagoanele hrentuiteîncinse de pietre. Poate ies din cerculstrîmt

zborului

înspre ce oare

în ameu se mai preumbla o vreme

d/ genele lui Dumnezeu

ărturisesc că nu-mi amintesc mare lucru din cevisam în copilărie; unvis m-a urmărit însă : cel în care, dupăcîteva mişcări disperate din braţe, îmi puteam lua zborul.În anii copilăriei, mă ciocneam de uliii care înşfăcauporumbeii vecinilor, mai tîrziu, mă pomeneam în corulde îngeri şopt că mă veghează şi, în cele dinurmă, zburam fără ţintă verzi şiroşii, întotdeauna pustii, cu tăcerea albă a ceruluipicurîndu-mi pe aripile a căror formă n-am ştiut-oniciodată şi copleşitor al libertăţii.Simţeam atunci că sunt unica fiinţă din lume, că zburamprintr-un tunel nesfîrşit şi care nu mă speria

ce, în goana trenului, mă aşteptammereu să prăvălescă înspre grămezi

că, nereuşind să «», nu m-am putut risipi în liniştea înjunghiată

chiar de năvălnicia meu, dar, în ciuda faptuluică însuşi sentimentul năucitor al libertăţii îl răvăşeam,temătoare că lumina dintre cer şi pămînt ar putea devenitot mai îngustă, nimic în viaţa de toate zilele nu m-aputut descătuşa de temeri, de amărăciunea ferecatăstraşnic în fiecare chilie a sîngelui, aşa cum o făceazborul acesta ameţitor, care, sunt şi acum curioasă,

mă purta.Reveneam după fiecare astfel de vis în mine,

dezamăgită şi amară, de parcă aş fi sosit dintr-ocălătorie. « Am visat mult, dar am uitat tot, reţinîndnumai senzaţia că am fost plecată undeva şi am revenitacasa. Care acasă ? Corpul meu ? » mărturisea

; rhitectura senină a visului« » prin umbrele zilei

pînă cînd, încet, încet mă abandonam convenţiilor,compromisului, frustrării, tăcerii...

Aştept să se întîmple din nou, convinsă că « Decealaltă parte/ acum/ se deschid ferestrele/ în careapar/ din cînd în cîn » (

), aştept să reînceapă călătoria, pentru adescoperi cîte ceva din ceea ce caut: seninătate, echilibru,iubire, împăcare cu sine, cu timpul:

GabrielaMelinescu Jurnal suedez IV

RobertoDi Pasquale

fi/ ca înainte/ revin la normal temperatuaş vrea să cred că mai

poate rile,/ avem ladispoziţie o săptămînă/ să ne regăsim printre şoaptele arse/ aledimineţilor/ e cald în ianuarie/ aştept îngheţul/ şi ninsorile/ arputea să le aducă cineva/ de departe/ ne-ar putea aminti/ cumeram atunci, cum plîngeai/ pe scara trenului/ şi eu uitasemsemnul de adio/ împăturit cu grijă în buzunar/ ar fi trebuit săţi-l flutur,/ chiar dacă din rănile aerului/ ar fi ţîşnit iute/sîngele/ ar fi trebuit,/ pentru că nu te-ai mai întors/ niciodată.

Ştefania HĂNESCUAştept

Ianuarie 1020

accente

Daniel CORBUCARE MIHAI EMINESCU?

Eminescu, azi

CRONICA10

Îl cunosc pe Ion

atunci – apoi, lucrurile s-au mai schi

ea” cu care osândea lucrurile c

tip de personalitate.

raful (era angajat la MuzeulEtnografic al Moldovei)

l coleg, în care, dincolo de spi

H. Ciubotaru, pe Nelu, cum îi ziccei cât de cât apropiaţi, de mulţi, mulţi ani. Dinstudenţie... Ne nimerisem în aceeaşi grupă, care nu eragrupa de elită a anului întâi de la Filologie. Aşa păreasă fie mbat.Temeinic în intervenţiile cu o notă de asprime,asprimea celui ce nu suportă să fie contrazis, Nelu nupoza în vedetă. Îndârjit în ambiţia lui care îi modelafizionomia, muncea pe rupte cătând la orizontul pecare îl întrezărea. Nimic, în conduita lui, din bâjbâialaîn care mai stăruiau unii şi alţii. Îşi găsise calea, şi„răutat e nu-i erau peplac, ca şi pasiunea care îl însufleţea atunci când ceva îistârnea interesul configurau un

Eram în armată, tocmai la Oradea, când am primit oscrisoare de la fostul coleg de facultate, Nelu C. Ciudat!Nu-mi arătase vreodată atâta simpatie încât să facemschimb de răvaşe. Ba chiar, pot spune, dimpotrivă...Ce-i scria muzeog

pifanului de la malul Peţei? Îşidorea să intre în cercetare – eu eram, dragă Doamne,de vreo doi ani cercetător. Nu ştiu cât a contat, dar,lăsat la vatră, am pus şi eu, acolo, o vorbuliţă pentrufostu nii care nedespărţeau, simţeam o energie (se impusese deja ca undrastic şi eficient organizator), o forţă care avea nevoiede un cadru potrivit ca să se exprime.

Venind curând la Institutul care purta încădenumirea de Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şiFolclor, într-un spaţiu care va să zică academic, Ion H.Ciubotaru, cum se cuvine de acum să-i spunem, şi-aorganizat şi aici imediat un colectiv (numai fete!), ungrup de colaboratori care, conform sarcinilor de plan,s-a înhămat cu mai mult sau mai puţin entuziasm laredactarea articolelor de profil din

, lucrare ce avea să fieîncununată, în 1980, cu un premiu academic.

Fără nicio complezenţă, mă întorc şi zic: dacă ar fimai mulţi ca Nelu C. în ţara asta de lasă-mă să te las,poate că s-ar mai schimba în bine câte ceva. Fire activă,întreprinzătoare, sever, dar în numele unor principii, I.

Dicţionarul literaturiiromâne de la origini până la 1900

H. C. a iniţiat o preţioasă Arhivă de Folclor a Moldoveişi Bucovinei, ca şi seria de volume (zece la număr) din„Caietele Arhivei de Folclor”, pe care, cu vocaţia luiincontestabilă de îndrumător, le-a coordonat.Profesionist până în unghii, şi-a lăsat amprenta şi cadirector al Centrului Judeţean al Creaţiei Populare dinIaşi, unde, trecând peste felurite impedimente, şi-apropus şi a reuşit să includă în patrimoniul culturiinoastre populare şi valori din stânga Prutului.

Era firesc, cu prestigiul pe care cu trudă şi-lcâştigase, de în folcloristica ieşeană (în arienaţională nu cutez să mă avânt!), I. H. C. să fiechemat la catedra de specialitate a Universităţii,profesor-asociat mai întâi (din 1991), apoi titular laFacultatea de Litere şi la cea de Filosofie, unde a ţinutincitante cursuri de etnografie şi de folclor. A făcutşcoală şi, nu doar atât, a cucerit o seamă de cursanţi,fete (bineînţeles!) şi băieţi care, dominaţi de ardenţa lui,încă îi cultivă, unii (unele) cu veneraţie, amintirea.

Nu-i de mirare... Cu toate că Nelu C. nu-i ceea ce secheamă u şi, oricum, e departe de el tentaţiade a apela la strategii ale seducţiei. E, în exigenţele lui,o crispare care nelinişteşte, o încordare şi o vehemenţăde om pătimaş, o mefienţă care îi conturează pe chipulrareori binevoitor – cum să mă expr

în grilămitologică e o creatură întemeietoare!). Pare, atuncea,rău de-a dreptul şi nimic în fiinţa lui de fibră tare nu teîmbie să te apropii. Cu atât mai puţin faptul că, rupândlănci în apărarea unor cauze drepte, el poate fi nedrept.

Oricum, Nelu C. e un biruitor. Prin ce anume aizbutit să se impună, e de domeniul evidenţei. Prinagresivitatea unui spirit care nu concepe să se deabătut, prin tensionările instinctului ascuţit, prin logosulintens, năvalnic, cu scăpărări polemice care îi sporesccalibrul. Dacă vorbim de biruinţe, rumorile legendei nefac să ne închipuim că izbânzile lui s-au extins şi petărâmuri mai delicate, dar poate că astea sunt doarpoveşti. Cum să fi avut timp, când atâtea îi rămâneaude făcut?

Împătimit de etnografie şi folclor, Ion H. Ciubotaruşi-a investit ga în cercetările pe (acest) teren, cu undevotament fără sfârşit. Din ce în ce mai sigur pe sine,în confruntările în care nu l-a răbdat inima să

gajeze s-a arătat mereu bătăios, necruţător,muşcător. A câştigat bătălii grele în controverse cugrave implicaţii şi exemplul cel mai expresiv esterăsunetul, însoţit de importante distincţii, al uneilucrări monumentale precum

lume, 1998-2005). Nu neapărat sensibil lacontraargumente, dacă ele îi obstrucţionează teza,colegul nostru se menţine ferm pe poziţii, cu verb tăios,„certăreţ”, intransigent. Chiar şi atunci când riscă săpiardă, I. H. C. face figură de învingător.

Ciubotaru, dacă îi urmăreşti evoluţia de-alungul vremii, a avut mereu resurse de a se depăşi pesine şi, mai mult – ceea ce am apreciat la el –,de a ţine pasul cu mersul înainte al disciplinei pe care,cu pasiune, o slujeşte. De la un limbaj obosit, de ticăialătradiţional ă, care încă se practica pe vremeastudenţiei noastre, a trecut pe neaşteptate la un stil alargumentaţiei de nivel teoretic, sincron cu ultimeletendinţe în materie. Dar fără excesele interpretativecare denaturează, în numele unei modernităţi înţeleseanapoda, sensuri şi nuanţe. Când îl citeşti pe I. H.Ciubotaru sau când îl auzi vorbind (pledând, militând,contra-atacând), îţi dai îndată seama că el se regăseşte,în plenitudinea voinţei sale de a-şi impune adevărurile,în demersuri de anvergură, de respiraţie viguroasă, încare, în pofida oricăror adversităţi (adversităţi de careare neapărată nevoie ca să „ia foc”, să se aprindă şi săpornească ofensiva), nu are cum să piardă.Ne ştim, cum vă povesteam, de multişor. Mă uit la el,nu pare mult schimbat, deşi a trecut prin încercărigrele. Tristeţile, şi ce tristeţi!, care nu l-au ocolit, le ţinezăvorâte în sine, semn elocvent de forţă interioară.Doar, dacă îl priveşti atent, îi poţi surprinde un licăr deamărăciune în priviri, o dungă amară pe chip, câte ooboseală care nu durează. E poate şi oboseala unuicapăt de drum. Nelu Ciubotaru nu mai bate, ca petimpuri... câmpiile şi dealurile şi munţii Moldovei ca săadune un material folcloric pe cale de a se pierde

u ştiu eu!). Cărturarul îşi îngăduie acumrăgazul de a stărui la masa de lucru pentru a-şi duce labun sfârşit proiectele –

(1999), care investighează„repere etnologice în ceremonialul funebru dinMoldova”, şi câte vor mai fi fiind. Şi ce impresionantăstrădanie şi dăruire în elaborarea monografieiînchinate marelui etnolog şi marii conştiinţe care a fostprofesorul Petru Caraman, a cărui preţioasă moştenireştiinţifică I. H. C. o păstrează cu sfinţenie, cu gândul dea o valorifica, în alte şi alte ediţii, aşa cum se cuvine.Petru Caraman rămâne figura tutelară a lui Ion H.Ciubotaru şi asta, pentru cei dispuşi să desluşeascătâlcurile unei existenţe, spune multe!

number one

charmeur

Catolicii din Moldova

Catolicii din MoldovaMarea trecere

ca

n

im mai fin? – un...rictus ca de lup (de lup, de ce nu, lupul

sna

nu sean

(3vo

Nelu

îndeosebi

ist

(saupoate n

, de care ampomenit,

N n când îîn Reviste Cronica, de-a lungul anilor. S-ar

ved

la cartea lui Friedrich Michael(pseudonimul literar al lui F

zic eu, este unulexemplar.

Friedrich Michalel (FM) a tradus

Întrutotul implicat, FM este atent ladestinul literaturii române. A publicat în 2006 "N

profet al Naturii", carte editat de Muzeulliteraturii române, . Original

Un destin literar special,

m Sorkin (Edit. The Centerfor Romanian, Studies, 1998). Mai citez "Eusebia",ca în 1991 la Edit.Septentrion. semnala,între altele:

"Î ându-se pesteierburi/ Î i

în înalt/ Parfumul amar de regrete" ().

În Passacaglia (Junimea, 2009) FM scrie poemeîn registru personal,

meditând asupralumii exterioare. Expresionist într-amintind de Dan Lauren

N

gân filosofi

putea purta numele, cum a notat Nichita, "MÎ

/ a metalului soarelui,/ cuvintelenu mai pot trece,

dincolo nunumai de/ domul gigantic al logosului, ci

", scrieFM.

Un poem din zona romanticului poet, numit astfelde subsemnatul

atorie, ca un cântec îîntr-un ansamblu de sunete cercetând un universcelest! Aura

de vinul luminii/ întocmai caî

" Aceste poeme (aideic",

î

deci,a unui plugar colacul

firii..". În a III "O,î /

întâmpl în vis/".

Poetul face astfel legea, el este "acum Marele Preotcl reptmaraton/ Armonia".

îî î un

amestec de pur "Templul lui Bacchus,. Lui FM îi este propriu exerci

botezat într-un titlu fie poezie: ""Memoria drumului acela

îngust,..."Impresia este de

unde oameni în enigme,unele indescifrabile, .Este de altfel o particularitate a acestor poeme lungi ca

î supuse ritualurilor de toatefe în "Procesiuni spectraleîn jurul lunii,

FM scrie într-o confesiune în tonul celui ce afost, e p

dar pu ini au recunoscut-o: "Diamantin

-ar fi rău dacă s-ar aminti di n cânddebutanţii

ea că printre ei sunt unii dintre importanţii poeţi şiprozatori de astăzi. Gândul mi-a venit văzând notabibliografică,

riedrich MihailGrădinaru). Iată că acum poetul a împlinit 40 de ani,vârstă la care palmaresul său,

împreună cuMihail Grădinaru (tatăl său), din limba germană,"Mistica Occidentului şi Mistica Orientului" de RudolfOtto - 1993.

ichitaStănescu - ă

Bucureşti şi în poezia pecare a publicat-o până acum.s-ar putea spune, realizând pas cu pas o operăcomplexă şi completă. Cuprins cu un grupaj de poeziişi în antologia de limbă engleză City of Dreams andWhispers, selecţie de Ada

Iaşi,rte de poezie publicată de FM

Prefaţa semnată de Luca Praid,"Ambiţia sa stilistică este de a picta în

cuvinte mişcarea". Iată un amurg antologic dinEusebia: ncet coboară lumina/ Curb

n cimitirul celor morţi tineri/ Ş vânturilerăsucesc MareaMamă

Iaşi,de o sensibilitate remarcabilă, în

aceeaşi măsură afectiv şi cerebral,o mare măsură,

ţiu şi de Mihai Ursachi, cei ceau făcut gloria poeziei româneşti, glorie ajunsă la unpunct culminant prin opera lui ichita Stănescu. Amamintit acest trio genial ce semnează începutul unei noipoezii, dită ca o antiteză că pe care ei înşişi(aceşti trei poeţi amintiţi) au învăţat-o la şcoala ce ar

ăreţie şiFrig". n acest teritoriu "din lumină albastră/ ornat custrălucirea augustă

oprite fiind de o barieră de neguri,/căci nu mai e loc defel/ pentru ele acolo,/

şi de punctulde un alb strălucitor/ de lumină al tatălui.../

şi cu o altă ocazie când am comentatscrierile lui FM., a cărui poezie se particularizeazăprintr-o formulare incant n surdină

de taină este evidentă şi-i dă liberă trecere"beat fiind prea adesea/Noe/ bătrânul patriarh evreu,/ aflat n cortu-i detaină.. (Vremi de restrişte). şi acestetaine), ca şi "Poemul p parcurg spaţiienigmatice, lăsând n urmă zone de taină ce aşteaptă săfie descifrate, ceea ce dă de altfel poeziei acesteiadreptul la un teritoriu personal, chiar dacă..."Dacăpriveşti, ca printr-o fereastră/ prin tăieturaprezentei/ rupând asemene

-a parte din Poemul paideic aflăm că...călătorule!/ Pe oameni i aşteaptă după moarte

ări pe care nu le trăiesc şi lucruri pe carenici nu şi le închipuie

ădeşte etern/ din suflete şi biserici,/ folosind dHarul poetic se desprinde din "Joc

de copil" şi se dezinhibă n "Taverna sfinteiîmpărtăşanii", care n titlu şi n conţinut este

şi de ingrat umilşi zoios.." ţiul filosofic,

Exerciţiu de algebră" şirealizat ca o călătorie:

au parcurs-o împreună/ vreme de multevieţi..". heterogenă atmosferăromantică, şi cai învăluiţi

călătoresc "la vreme de moarte"

înscriere grafică n pagină,lurile, cuprinse ca nişte urme

/ de pelerini cu ochii închişi,.." (Tabăra denoapte). Nereuşind decât să-i fie aproape magistruluiUrsachi,

iată, şef de şcoală d oezie pe cărările căreiamulţi au mers, ţ

de alb e pe prea-sfânt, în eleptule/ tu, caremagistrului Ursachi / truverul cu p

în clipa/astre (Albedo).

Un lung poem, intitulat "Dormitorul"motanului birmanez Dodo - ..".

în. biografii posibile,

ca multe altele, din acest punct devedere, în acest volum de poeme, la 40 de ani aiautorului lui.

“Exerci , "Vocea

poetului se face auzit . Printre meandreleabsconse între rome apeleunui fluviu, care ape cad într-adev r spre a fi auzite.

l cu gândul la un nou poet, nu numai

Poetul FM este peste tot prezent.

pene", ându-i, din care citez:"Nimic nu este mai propriu sufletului european decâtpoezia."

şti/ şar ţăr coliliu - i te-ai

arătat/ de spaimă şi cutremur/ la margineapădurii alb

şoarecilor" estededicat Poemul arevirtuţile tentelor din "teatrul absurdului" fiind,aceeaşi măsură. dicţii coerente,poezie de atmosferă,

ţiu de adoraţie" nu-i decât o continuăpsalmodică/ grăită cu vocea tunetului/".

ă şi aşaantism şi absurd circulă înclinaţia şi

a romantică, înspre cunoaşterea necunoscutului,ă

Dar câţi dintre cei ce au aflat de existenta poetului FM-au şi citit,

original prin absorbţia tonului confraţilor menţionaţi,ci şi printr-un discurs liric ce îl desparte de aceştia.

Ultimele pagini dinaceastă nouă carte sunt sub titlul "Manifestul poezieieuro o chartă, aparţin

-

Ianuarie 1020

jurnal cu scriitoriLungul drum al poetuluicătre esenţele piscului

Ion HURJUI

Un împătimit -Ion H. Ciubotaru

Florin FAIFER

11CRONICA

preşedintelui de atunci, mi-a spus Grigore, totalscârbit. „Frate Daniel, e trist ce se-ntâmplă.Nenorociţii ăştia m-au făcut să mă simt rău în ţaramea. Îmi calcă în picioare liniştea. Unde să plec?”Atunci, pe loc i-am dedicat un poem, pe care l-amintitulat, în parafrază la Dante, . Sunăastfel:

Divina tragedie

un

.

„N-am pic de linişte în ţara meaunde şi grădinile înfloresc pe ascuns

de miroase-a hot-dog a hamburger şi-a speranţăstricată

unde copiii abia dacă vor să se nascăorgoliu-i opac şi transparenţa defunctămascarada politică mai acră decât mizeria bâlciurilorN-am pic de linişte în ţara meaacolo unde-s 'nalţi stejariineîncrederea-i oarbă şi minciuna sprayatăunde ca şi ieri trăncăneşte liberalulcum că viaţa e curată ca cristalul.Ca şi ieri, bunule Eminescu, grecotei cu nas subţirebulgăroi cu ceafa groasădiplomaţii pomădaţi, negociatorii de cârpă

ităţiine fac legi şi ne pun biruri

N-am pic de linişte în ţara meaţara unde mangafaua se desfată surâzândunde semeţia-i de-o schioapăegumeni solzoşi recomandă doar viaţa de după viaţăunde toţi admiră tiparele poleite ale goluluişi toţi au buzunarele pregătitepentru arginţii pentru care te-or vinde.N-am pic de linişte în ţara mea!

Unui fir de iarbă.

Fără de vânt tremurând.

Hotarul Ţării marchează.Araţi şi hotarul

Araţi-mi inima.Nişte fire de ţărână din ea,Spre amintirea ŢăriiTrimiteţi concetăţenilor mei

Împrăştiaţi.Când nu mai răsare

În trei culori strălucind,Desfăşuraţi-l pe cerPână la apele Nistrului.Căci acolo VoievodulZiditu-şi-a cetăţile.În lipsa ostaşilor,Onorul să-şi suneZidul cetăţii Soroca

liniştea nopţiiCade câte o piatră

Marele Premiu alSerilor de Poezie de la Neamţ

Taina care mă apără

ai comun

ne vorbesc filosofie.

Sunt craiul

Craiul frunzei de plop

Craiul care

Când pâinea nu mai ajunge.

În cele patru vânturi

Pe cer curcubeul,Atunci gândul,Curatul meu gând,

Din care în

Cerul din ape cutremurându-l.

Premiul Opera Omnia „Poesis”Doctor Honoris Causa

La câteva zile, poetul mi-a dedicat şi el un poem care aţinut să fie în antologie. Iată-l:

(„Araţi-mi inima”)Au urmat lansările. Au urmat drumuri frumoase prin

toamna lui 2008. În octombrie la mine, acasă, la Neamţ,avea să primească, în faţa altarului Bisericii „ÎnălţareaDomnului” de la Mănăstirea Neamţ,

, apoi, după o trecere de laNeamţ la Satu Mare, prin Maramureş – conserva noastrăde românism – era onorat cuşi i se acorda titlul de a Universităţii„V. Goldiş” Satu Mare. Pe urmă, împreună, pe urmelecărţii , s-o arătăm publicului, la AlbaIulia (1 decembrie, împreună cu Adrian Păunescu), la Iaşi(8 decembrie, între atâţia prieteni, în sala PalatuluiRoznovanu). Când ne-am despărţit, în ziua de 9decembrie, în curtea Muzeului Literaturii Române (CasaPogor), aproape că nu-i venea să plece. Ne-am îmbrăţişatde câteva ori, iar poetul mi-a spus: „Frate Daniel, nu aşmai pleca de-aici. Îmi e pur şi simplu frică să mă întorc înBasarabia. Simt că acolo mi se pregăteşte ceva, ceva rău”.Am fost prieteni? Cât poate cunoaşte un poet pe un altpoet când fiecare are magia şi destinul lui?

Grigore Vieru era iubit şi dincoace de Prut aproape lafel ca în Basarabia! Şi mai pe urmă, la ceremoniaînmormântării poetului, era uşor s-o constaţi prinmulţimea adunată şi lacrimile ei. Atunci peste jumătate demilion de oameni hălăduiau pe străzile cernite aleChişinăului pentru a-l vedea, pentru ultima oară. Oameni,lacrimi şi flori.

Grigore Vieru era şi va rămâne multă vreme un mitplutitor salvator de vieţi, va rămâne simbolulromânismului de dincolo şi de dincoace de Prut.

Grigore Vieru, un om fragil, de o rară şi aleasădelicateţe în relaţia cu ceilalţi, dar cu principii clareşi imperturbabile în social. L-am cunoscut primaoară în 1991, într-un Chişinău cu străzi bâzâindruseşte. În 1992 a onorat invitaţia prietenească de aveni la Neamţ. Acolo, în sala arhiplină a TeatruluiTineretului, iubitori ai poeziei, dar şi interesaţii desoarta Basarabiei (cuvântul , adică unireaMoldovei de peste Prut cu ţara mamă, era pe buzeletuturor!) am ascultat cuvintele pline de miez şiînfăşurate în durere ale celor doi poeţi şi tribuni:Grigore Vieru şi Nicolae Dabija. Îmi amintesc binecum şi-a început discursul Grigore Vieru: „Ce fericittrebuie să fie poetul Daniel Corbu că trăieşte într-unţinut atât de liniştit ca Neamţul, pe când noi îndezlănţuita şi tulburata Basarabie…”

După întâlnire am mers în munţii Neamţului, avăzut poetul născut la Pererâta prima oară CheileBicazului, minunându-se, exaltându-se, respirândadânc aerul tare al ţării. „Uite, dragule şi frateDaniel, pe undeva pe aici, prin munţi, la o stână, casimplu cioban aş fi vrut eu să ajung. E visul meu dintinereţe şi acum, Daniele, ascultă-mă (râsul săuinconfundabil acompania vorbele) mi-au propus săintru în Academia Română! Nu-i aşa că-iextraordinar?”

Ne-am mai întâlnit în ani. Ne-am mai intersectat,ne-am mai vorbit. Ne-am dăruit unul altuia cărţi.Îmi amintesc ce gingaş mângâia copertaabecedarului „Albinuţa” (a nu ştiu câta ediţie)înainte de a mi-o oferi! Şi bucuria din priviri că potcopiii Basarabiei citi iarăşi în alfabetul latin.

Pe urmă vorbeam despre prietenii scriitori. Cinel-a cunoscut bine pe Grigore, ştie măcar douălucruri: că nu vorbea niciodată scriitorii de rău, cănu-i pizmuia, invidia fiindu-i un sentiment străin şică era un excelent povestitor. Îmi vin acum în mintecel puţin douăzeci de scene povestite de GrigoreVieru, în care erau implicaţi Nichita Stănescu, MarinSorescu, Ion Alexandru, Mihai Cimpoi, IoanidRomanescu sau Adrian Păunescu. Momentegrozave, dincolo de cotidianul agresiv, transportaţiîntr-o lume care, vorba bunului Eminescu, „gândeaîn basme şi vorbea în poezii”. Iată o scenă povestităde Grigore: cândva, aflat într-o delegaţie de scriitorisovietici la Bucureşti, se desprinde de ea, părăseştehotelul şi, la o oră târzie de noapte, bate la uşa luiNichita Stănescu. După ce-l îmbrăţişează cu totdragul şi schimbă câteva cuvinte, Nichita îl invită lao plimbare de noapte, cu promisiunea unei surprize.Ajunşi pe o stradă întunecată, la un gard dinparapeţi de şantier de construcţii, Nichita se opreşteşi-şi începe unul din fistichiile sale jocuri. Spune:„Grigore, am să-ţi arăt acum casa lui TituMaiorescu, unde Eminescu a citit prima oară

ru, fragil şi scund nuajunge să vadă peste gard, Nichita, lungan suav şimătăhălos, l-a aburcat pe umeri, întrebându-l:

—„O văd, Nichita!”

—„Le văd, Nichita!”

Şi:„Închipuieşte-ţi, frate Daniel, că deşi ştiam că

după gard e doar un câmp acoperit cu resturi de lademolări, de pe umerii lui Nichita, ca-ntr-o feerie, eucu adevărat am văzut atunci casa lui Maiorescuunde Eminescu a citit

unire

** *

”. Cum Grigore Vie

„Vezi casa, Grigore?”—

„Vezi ferestrele luminate?”—

!”

Luceafărul

Luceafărul

Şi nu ştiu cum se făcea că povestea ajungea cucapătul totdeauna în altă poveste.

Simţirea românească, mama, mama ţară, limbaromână. Toate s-au legat la Grigore Vieru prinspectacolul unui lirism profund, de o simplitateînşelătoare, o profundă şi cuceritoare simplitate carel-a clasicizat pe poet. Toate s-au legat prin Eminescu,modelul său în absolut, pe care l-a repus cu adevăratîn circulaţie din 1964, când a scris poemul ,o capodoperă de gen.

În anii din urmă, întâlnirile noastre, fie că aveauloc la Iaşi (la Salonul de carte sau la întâlnirileSocietăţii patriotice „Plai mioritic”) sau la Chişinău(Uniunea Scriitorilor, Cafeneaua Panipit sau Statuialui Ştefan cel Mare) erau umbrite de apăsarea celorcare au acaparat din nou puterea în Basarabia:comuniştii şi mancurţii. Marii luptători pentru limbaromână, pentru stemă, pentru tricolor, pentrurepunerea în drepturi a simţirii româneşti fuseserăeliminaţi. Grigore Vieru a fost în ultimul deceniu înBasarabia opoziţia cea mai clară, fără ezitări sauretrageri. O scrisoare deschisă a lui Vieru publicatăîn revista „Limbă şi literatură” făcea cât 3-4parlamente la un loc. Poetul era iubit ca nimenialtul. Orice locuitor de bună credinţă din Moldovadintre Prut şi Nistru ştie pe de rost măcar un poemde Grigore Vieru. Personal, am asistat, cuneviclenită bucurie, la recitări ale mulţimii, pentrucare poetul era şi un model moral de netăgăduit.Până şi politrucii care ţineau ţara cu ghearele şi cudinţii (poate ei mai mult decât alţii!) ştiau că GrigoreVieru devenise un mit imposibil de dărâmat.

Într-o zi de februarie a anului 2007, mă aflam laChişinău, unde, într-o prelungire a zilei de naştere îlsărbătoream pe Grigore Vieru la 72 de ani. Mai eraude faţă Mihai Cimpoi, Călin Cocora, Valeriu Matei şialţi câţiva. Ne-am retras, la un moment dat, GrigoreVieru şi cu mine, motivând o întâlnire secretă degradul 0. Am pus atunci la cale alcătuirea uneiantologii Grigore Vieru din poemele cele maireprezentative, care să apară în România, la Iaşi,într-un tiraj onorabil pentru a fi răspândită în ţară, oantologie care să-i fixeze poetului cu claritate loculmeritat în generaţia sa, alături de Nichita Stănescu,Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana,Ioanid Romanescu, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu.Zis şi început! Am şi hotărât cum să scriem

. După aceea, am început întâlnirilepentru selecţia poemelor. Cele 7-8 întâlniri (una de osăptămână, altele de 2-3 zile) s-au întâmplat la Iaşi,lângă Salonul Junimii, într-una din camerele deoaspeţi ale Casei Pogor. Aici, poetul se simţeaextraordinar. Era în vervă, povesteam, glumeam.Deseori lăcrima pentru un text liric pe care-isugeram să-l lase înafara antologiei, pe motiv că nu-iprea înalt estetic. Aşa s-a ajuns doar la 285 de poemeîn antologia cu un titlu deosebit, uşor misterios, cuplurisens, . A apărut imediat laEditura „Princeps Edit” din Iaşi, însoţită de un textal autorului intitulat

Multe sunt întâmplările cu Grigore Vieru de pecuprinsul a peste un an, când s-a alcătuit cartea. Eraperioada luptei sale cu mancurţii şi comuniştii dinBasarabia, o luptă deschisă trimisă guvernului şi

** *

** *

pepagina de titlu:

,

, în carespune: „

Legământ

antologie realizată de Grigore Vieru şiDaniel Corbu, prefaţă de Mihai Cimpoi postfaţă deTheodor Codreanu, itinerar biografic şi bibliografie deDaniel Corbu

Taina care mă apără

„Cartea vieţii mele”În urma zborului, dar şi a unei munci de ocnaş,

m-am ales cu acest volum pe care îl consider cartea vieţiimele. Cine ştie, poate că din întreaga mea trudă se vaalege un poem sau un cântec. Dar nu a rămas oare înliteratura română Mateevici cu un singur poem? Dacăvoi avea acest noroc, îi rog pe cei care vor să dea deurmele acestui poem, să-l caute în cartea de faţă. Rog, deasemenea, ca orice viitoare selecţie a versurilor mele, încaz că voi avea şi acest mai mare noroc, să se realizeze înbaza acestei ediţii.

Mai mult de jumătate din versurile pe care le-amscris de-a lungul vieţii au rămas în afara acestui volum.Le-am eliminat în deplin acord cu Daniel Corbu. Păcat căomul nu trăieşte două vieţi. Astfel, dacă aş fi avut înspate experienţa vieţii şi a scrisului din prima viaţă, cusiguranţă că în cea de-a doua viaţă, aş fi abandonat maimult de jumătate din poemele care au avut norocul săintre în cartea de faţă. Şlefuirea cuvântului, desăvârşireametaforei, adâncirea şi limpezirea ideii poetice nu aucapăt în timp.”

Ianuarie 1020

Daniel CORBU

Grigore Vieruşi mitul său plutitor

jurnal cu scriitori

12 CRONICA

jurnal cu scriitorisensibil la cuceririle de dată recentă ale poeziei.Volumul(„Outopos”, Iaşi, 2000) se arată atras în egală măsurăde ispitele aşa-numitei grupări nouăzeciste şi deunele marote optzeciste: sînt recognoscibile, în el,cînd racordarea fetişizantă la un cotidian imund, cîndrefugiul în utopia culturii; cînd tendinţa de a plonjaîn visceralitatea fiinţei, cîndapologia ficţiunii; cînd dispreţul faţă de tentaţiatehnicismului arid, cînd joaca textuală şimetatextuală. Undeva, se poate găsi şi o explicaţiepentru această pendulare (voită, lucidă, nuîntîmplătoare): „Dacă textul este mai fascinant decîtrealitatea, prefer textul. Dacă realitatea este maiîncărcată de vitalitate decît textul, atunci preferrealitatea. Acestea sînt rădăcinile a ceea ce numescplăcerea textului şi etica vieţii, morala ei”. Totuşi, întextele propriu-zis poetice din carte, Codrin DinuVasiliu pare a se decide, invariabil, pentru angajareaexistenţială, uneori totală, pentru autenticismulradical al trăirii şi, de ce nu, al „viziunii”. Încărcăturaemoţională poematică este – şi se mărturiseşte a fi –extremă: „E prea mult din tine în aceste cutii alecuvintelor,/ în aceste profiluri,/ în aceste nesfîrşitevecinătăţi ale copilăriei.// Este prea mult din tine,/tu, suflet de nicotină./ Apăs la pedalele tale/ şimergem împreună/ spre aceeaşi închipuire”.( ). Deşi, în alte secvenţe poetice, autorulinvocă, dimpotrivă, formă,în fapt, a refuzului oricărui sentimentalism minor oripatetism efeminiza(n)t – el nu se poate dezbăra nicimăcar în reportajele prea puţin lirice de autarhiapropriului univers psihic şi senzorial, de cei „o mie osută treizeci şi şapte/ de cavaleri ai sufletului” (

), din a căror încrucişare de spade ia naştereînsăşi poezia.

Dacă această angajare existenţială prelungită întext îl apropie în mod cert de alte nume debutate înanii '90, lipsa decepţionismului, a dezabuzăriipercepută ca „sensibilitate” obligatorie a coduluiatitudinal şi existenţial îl diferenţiază, pe de altăparte, destul de evident, de acestea. Puseele cuadevărat deprimiste nu sînt tocmai frecvente şi,atunci cînd totuşi , sînt repede îndepărtate.Anihilarea acceselor de gen este posibilă prin apelulla mijloace melioriste dintre cele mai diverse, de la„un zeu pătimaş/ într-o sticlă albastră”, exerciţiulanamnetic conştientizat drept remediu catharcticpînă la, normal, o Într-uncuvînt, prin apelul la o viaţă care ajunge de cele maimulte ori să bată ficţiunea. Din această perspectivăpot fi citite, în fond, numeroasele inserţii diaristicedin carte, care se prezintă sub forma unor spovedanii

(autentice, bineînţeles, saucel puţin proclamate caatare), despre vinovăţie şiînţelegere, despre limită şisperanţă, despre renunţareşi supravieţuirea continuă,într-un cuvînt, despreutopia unei fiinţe complete,autentice. Iată, spreexemplificare, unul dintrecele

: „Toate păcatelemele au decurs din faptulcă am folosit lucrurile pînăla limita lor. Totul a fostfolosit pînă la capăt. Nimicdin ceea ce mi-a fost oferitnu am refuzat. Nimic dinceea ce am atins nu am datdeoparte. M-am folosit detot ceea ce a fost nou şi numi-am refuzat nicio

experienţă. Singurele lucruri pe care le-am respins aufost acelea care, prin caracterul lor, se opuneaupropriei mele persoane. Nu am luat şi nu voi luaniciodată droguri, spre exemplu.” Sau una dintreatipicele , în care nota dominantă este apăsatsubiectivă – tonalitate absolut normală, tinînd cont decentrifuga multora dintre pasaje, o cînd subliminală,cînd pe jumătate devoalată „fugă de moarte”,indiferent de echivalentul acesteia din urmă (uitarea,amorţirea senzorială, refuzul acţiunii ş.a.) „Iau de laînceput acest jurnal, acest atelier. Am straniulsentiment că umblu printre ruine. Aici o arcadă,dincolo o coloană, poate şi un menhir. Acestea sîntsemnele unei lumi care cîndva a fost cu adevărat. Dartocmai prin faptul că au rămas doar ruine, locul dinjurul lor este gol şi îmi este deschis.”

Măşti, reportaje, peisaje, utopii

nevoia de a realiza

apar

DespărţireDespărţirea de sentimente –

Dragoste de după-amiază.

Treizecişişapte de poemeîn do minor

Ştiri

O miede cavaleri

:

Iaşul poetic de aziPoeţi de la “Outopos” (II)

Emanuela ILIE3. Livia IacobDebutul relativ precoce al Liviei Iacob (n. în 1977)

e îi stimpe care le conduce sau chiar

,autoarea se va

declara prea pu

.

,,

ster

saudetaliat în

palpabile, fin interconectate: „

freudieneleeste, desigur,

luptacu un sine prea fragil („

sau

ate ale angoasei, nevrozei sau „

sau

i aici sînt evidente invariante ale poeziei eroticecare puteau fi întîlnite în

( ,

se datorează într-o mare măsură sprijinului oferit deAdrian Alui Gheorghe tinerilor şi foarte tinerilorpoeţi nemţeni, pe car ulează la şedinţele decenaclu îi publică lapropria editură, „Aleph”. La aceasta din urmă vapublica prima ei carte de poezii,în 1995, şi Livia Iacob. Deşi ulterior

ţin mulţumită de acest volumadolescentin, este foarte clar faptul că el anunţă, într-o formă pe alocuri, ce-i drept, neprelucrată pe deplin,tematica de recurenţă a Liviei Iacob: erosul cu toateavatarurile, filiaţiile şitensiunile ontologicesubsecvente

Puţine dintre

(Editura Outopos,1999), şi în special celeintitulate

)nu sunt erotice. În fapt,majoritatea poemelorLiviei Iacob sunt declaraţiide dragoste (întotdeaunapătimaşe, indiferent desonul lor dominant:exuberant, dulce-amărui,scrîşnit, disperat),proiectate, unele dintre ele,pe fundalul unui tablou urban în care se duce luptade-a supravieţuirea. De fapt, de-a agonia. În oraşul„ p, nedăruit” al Liviei Iacob (un fel de monstruapocaliptic, adesea căzut într-o periculoasă letargie),plin de odată-oameni, creaturi cu excrescenţe fizice şipsihice monstruoase, descrise lapidar în

, moartea şi dragostea par singurele realităţicu adevărat În acestoraş al aproapelui,/ moartea latră la oameni/ cutînguirile dragostei”. Relaţia dintre

şi veche de cînd lumea.Poeta o ştie prea bine, din moment ce recunoaşte,undeva, într-un trist , că reiterează opoveste ce datează de secole: „M-am luptat şi eupentru Theba,/ Doamne,/ cu douăzeci de secole maitîrziu,/ cu o armată de inocenţi împotrivă.//Trecîndpe dinaintea afişelor/ am văzut/ cum arătam pedinafară:/ femeie făcînd dragoste/ în fiecare bărbat/cu spaima de moarte.” De aici, poate, haloul alegorical textelor, ca şi atmosfera mitică a istoriei dedragoste pe care eroina o trăieşte cu o voluptate deerotomană abandonată, cu voie, volutelor capricioaseale sentimentului. Chiar şi atunci cînd pare a se

Sunt Împotriva Mea, de la untimp,/ îmi tai piciorul sting ca pe o pară/ şi plec sămor în centru,/ acolo unde toate războaiele/ par maireale,/ fiindcă încep şi se termină cu mine”, e chiarfinalul poemului ce dă titlul cărţii), poeta nu se poateîmpotrivi , coloratstănescian, într-un ciclu întreg, în portocaliu. Direct,încă din titluri precum , şimai ales în desfăşurarea propriu-zisă a discursuluipoetic, Livia Iacob exploatează, apoi, filonul tematical alterităţii interioare, raportînd-o într-o manierăinteresantă la nevoia de teatralitate, de mistificare afiinţei care îşi găseşte cu greu, într-un timp în careînsăşi poezia e „o respiraţie decapitată,/ din mijloculliterelor”, un remediu viabil în faţa atacurilorrepet înstrăinăriiperfecte”. Pînă şi iubirea, în fapt, resimte aceastătendinţă de a-şi revitaliza esenţa graţie măştilor;„marele travesti/al sentimentului portocaliu” ocupă,de altfel, spaţii poetice dintre cele mai largi, în

(Cartea Românească, 2004),cea de-a treia şi, pînă acum, ultima carte a LivieiIacob este dovada vie a faptului că principalul interesal autoarei este anatomia sentimentului erotic. Pentrucă ş

volumele anterioare, cu odiferenţă majoră, totuşi: în toate cele trei cicluri de

Nimic nou sub soare

Fragmentele

Scrisori de închiriat

c prin ochiuldelfinului

destrudo libido

Proces verbal

Avatarurilor unui sentiment

Alter ego Eu, Arlechinul

scrisori Scrisoare dintr-un ceainic mic Scrisoare pe

din războiulurban

În cele din urmăCopilăria mea, Ahile Prefaţă,Întoarcerea fiului risipitor

CronicăŞapte personaje care trec zilni

1999,iunie 26, Scurtă nostalgie a paradisului La dispoziţiamorţii.

trecerea de pietoni

Nud

Vineri 13

Cupademoniilor

Insula din stradade ieri

pizzerie,/ cu salon special

i beau regulat acestceai/ împotriva nemuririi/ dintr-un ceainic pitic,/ in

Scrisoare pe trecerea de pietoni

Biblioteca Oblio)

Scrisorile de închiriat

,

elor expresioniste alerecuzitei li

),

, bea din

chiar

„

“ -

tecii (

,

„

inutul lortest

)

al Liviei Iacob.4.

Scrisoare insulară

Pasăre, abandon

Cucele şase porunci aledespărţirii)

pentru toate acestea/ literatura e vinovată:/ respiraţia ta eo fereastră flamandă,/ eu te aştept pe terasă la cofetăriaDiana,/ deşi ea, ca si noi,/ nu mai e demult o dulcegărie,/ ci– mai mult pipărată – o deadidaşi Nike,/ deşi, după cîţiva ani, vezi bine,/ i-auîmpietrit chelneriţele/ în uniforme fondantine,/ cu zilieriimoldoveni în muzeul de ceară,/ deş

sularşi grotesc

Cu demoniisupravieţuirii pe umăr Cu puţintimp înaintea de prima căderenervoasă

Erată :

Semn din naştere

) sînt valorificate cuprecădere motivele subsecvente eroticii agonice. Încarte sînt recognoscibile, bunăoară, despărţirea caruptură de Celălalt, intruziunea în relaţia aproapeepuizantă a unei alterităţi ostile, absenţa actuală ca orană, stigmatul amintirilor dureroase. Peliculaamoroasă, sfîrşitul relaţiei şi aclimatizarea treptată cunoua stare de fapt a femeii se proiectează însă pe unecran original, în ciuda influenţ

rice. Atrag atenţia în special „sufletulgrimm/care traversează o eclipsă bovarică” (pasărea abandon de lîngă copacii în cravată şi şosetecare „îşi vînd jobenul pentru/ domnişoarele cu plete”( ) şi vipera ce se strecoară, malefic, înmai multe poeme. Eroina care le dilată, uneori pînă lacoşmaresc, dimensiunile printr-o capacitate aproapevizionară este la rîndul ei întinsă „pe muchia de cuţita infernului/ cu trecutul în braţe” ( ), cîntă„liturgia agoniilor/ despărţirea, vidul, despicătura,/

vocea cu ţigle roşii” (

sau dansează,sălbatic, samba sau tango.Ritualuri menite,bineînţeles, să o vindece; înspecial de unul dintredemonii nocturni, cel alamintirii unei fericirisenzoriale pe care încearcăsă o prelungească, extatic,în prezent.

, spaţiul evadăriianamnetice pe care ceasulnocturn al dementeihalucinaţii îl face prea desposibil şi dureros deactual, se cere totuşi

abandonată. Ispita majoră pentru poetă devineconvertirea desenului autenticist în literatură, şiuna culpabilă, adică în succedaneu al nemuririi :

(subl. aut.).Autoficţiunea iubirii, fie şi hrănită dintr-un episodbiografic real, se prelungeşte, la rîndul ei, în mit.Spaţiul poetic se umple, prin urmare, de simboluriale mitului cărţii, alebibliosau de referinţe culturale, înunele cazuri chiar dedialoguri lacunare cu scriitoriipreferaţi, de la ArthurRimbaud şi Pablo Neruda laDinescu, Ivănescu sauBaştovoi (

). Rezultatul este,fireşte, cel aşteptat: în ordineastrict existenţială, ipostazeledisoluţiei cuplului seestompează, iar crizaprovocată de ruptură estedepăşită. Ceea ce este cît sepoate de evident în chiarultimul text din carte,poeme de închiriat,/ poeme

de apă minerală,/ de calciu side magneziu,/ de chitară,/poeme cu final previzibil,/ populate de gîngăniifărîmicioase,/ de wisky and soda,/ poeme cu stil./am scris aceste poeme în silă,/ şi astăzi conţ

amentar/ mă paralizează./ dar mîine îţi voidărui/ cîteva crenguţe de liliac alb,/ dragostea mea,erezie. “ In ordinea propriu-zis poetică (destul deindiferentă, în fond, la trauma biografică din care aurezultat numeroase dintre ,transpare mai degrabă intenţionalitatea de adîncimea retoricii discursive : aceea de a răsturna faptulsemnificativ al unei existenţe individuale îneveniment po(i)etic mîntuitor. Acesta e, de fapt,adevăratul

Intr-o măsură considerabil mai mare decît a altorpoeţi de la „Outopos”, Codrin Dinu Vasiliu pare a fi

Codrin Dinu Vasiliu

Ianuarie 1020

13CRONICA

poesis

Ianuarie 1020

Ci începutul vederii,M-

Când sfântul ceas prismatic gusta dinametist,

n trandafir cubist.

Lin ard în vis, cald faruri smaraldine…

Ca , aprig nimb de-ondine:

,

cu urechile ca dacii,îi respirau.

trupul de carne îl zdrobea,de poarta Babilonului,de carne.

când tânjind

se contopi cu forma-i,crezând c

Altul gras se îngropa,în sine,

întortocheats-a întâlnit

Dar eu mergeamcu piatra chip,cu chipul get,

încet-încet…

Vede tot ce-i neascuns.

Urcând spirala îi atrage nada,

Respir copac, înfipt în negru nor:

Ating aripi, în zborul viu, sonor,

Omul nu e, ci umbra transp

Un gând conjugat de Verbul Fractal.

Vede tot ce-i de ascuns.

am întors către stea fără să încetez sămerg înainte...

De aripi însetat, pe căi adânci în sânge,

Simţeam vioara surd, entelehii cumstrânge,Iar spinul din coroană, u

Mirosul - gând şi leu - dezveleau pefecioară,Scrisoare, nins izvor, şi sare nupţială,Inel purtat cu semn: cântare catenară,Coroana arătând, spre calea cea regală.

Pe arca sfântă îmbrăcând lucoare,Blând Ra şoptea fald raze strâns afine…

În ape gheaţa oglindea ardoare,

Al tău păr mist, a[le] tale buze soare…

Pe-obraz încins-o lacrimă selenă,În sânul tău - cuptorul de zăpadăDin ochii verzi Lumina-Far perenă:

În suflet arca se-ntorcea monadă…

Lumea fugea de sfârşitul lumii.Bătrânii se vărsau în propriile bastoane,Bătrânii în parc se răsturnau,şi copacii,

O târfă în zadar

Un om îşi vărsă creierii

după umbra-isă se-ascundă

imentul inima căvrea să-i ungă.

Ploua cu sticlă…

de teamă,un umăr de jur împrejur

în seamă.

Într-adevăr ploua cu picuri mari şi ascuţiţide sticlă…

sub un cer ce se spărgea

Ochi deschis, grăbit am spus,

Peşti electrici, în vis proaspăt treziţi,

În roşii mări, de carne-nlănţuiţi,Mărind din urmă-şi înghit coada.

Cerul e lână, iz de fântână,

Ochiul şi clipa îmi sunt ca o mână.

iră,O apă şi-un mal, în focul oval,Cercul strânge, punctul ce răsfiră

Ochi închis, şoptit am spus,

Cum să iubeşti iarna (Muzeul iubirii)

Cum să iubeşti iarna (Ignis)

Ispăşire şi Iertare (O altă plimbare prinploaie)

acer rubrum

I Transformare izotermă (Eschaton)

Optic relativ

Măreţie şi frig

Mi s-a dat atunci de alesîntre mai multe destine –

iar eu am alesîn clipa de început

mi l-am asumat

constrâns doar de

Am ales atuncipentru totdeauna

ale culmilor spirituluisau în abisurile

îndeajuns consumate

cauza ei

de acest grandiosarc de triumf

a metalului soarelui,cuvintele nu mai pot trece,

pentru ele acolo,dincolo nu numai dedomul gigantic al logosului,

toate la sine.

pâlpâind tainic

doar grandioasa destinare

este mormântul trecerii talenevinovate prin lume,

de care doar polifonia cântecelor

Dar prin moarte ai ajun

Colo jos, între ape, doar un mormânt

i ro ii, ca sângele Domnului,

mănunchi de fire multicoloredin păr aspru de cămilădin care ţesut estezburătorul covor persanal vieţii mele sorocite –

a uitării iubirii noastresă fiu doar o stea căzătoare;tragicul său destin

cu o cerbicie sisifică,

voinţa regăsirii intactea marelui adevăraflat mai presus de fiinţă.

tragismul unei sorţi poieticede infinite urcuşuri şi coborâşuri

pe piscurile înzăpezite

fără de sfârşitale deznădejdii niciodată

în toţi porii fiinţei mele.Doar că măreţia e fiicamultiubită a tragicei sorţi,

finalăşi poarta împărăteascămigălos zmălţuită din cărămizialbastre ca cerul de varăornate cu lei şi dragoni auriia zeiţei sumeriene a iubirii;dincolo de această trecere,

din lumină albastrăornat cu strălucirea augustă

oprite fiind de o barieră din neguri,căci nu mai e loc defel

ci şi de punctul de un alb strălucitorde lumină al tatăluice le adună peÎn acel loc fără locuire,înfrigurată catacombă nocturnă,întru lumina aceea gălbuie

prin bezna inexistenţeistă pe tronu-i de aur

a începutului şi sfârşituluivieţii mele.

Pe Insula Morţilor îţi odihneştitrupul bătrân, fericitule, tu careadesea ai stat la masăîmpreună cu zeii cei mari.Plin de flori roşii şi albe

pe insula stâncoasăunde doar păsările măriiîţi ţin tandră tovărăşie.O, mai puţin de o clipă a duratfericirea şederii în aspre ţinuturiale exilului tău voluntar,departe de patria-ţi dragă,

îţi mai amintea uneori.s iar acasă.

Acum eşti din nou împreună cu zeii,invitat de onoare la ospeţele lor,în Tian-Şan-ul celest de dincolo de fiinţă.

îmbrăcat în flori albe –ca sufletul tău –ş şmai aminteşte drumeţilorcă te-ai bucurat împreună cu noi,muritorii, şi, generos ca un regene-ai dăruit, din sufletu-ţi larg,

La mormântul poetului Ezra Pound

Sonet (…Călătoriei întru Verb)

Împărţire la zero (Monoteism)

Balanţă

Subtila Ţesătură

Plimbare de seară

Aş îndrăzni să calc pragul de smarald,

Prin liră năzuinţa-mi s-o pot duce,

Cu spadă şi toiag, şi pălărie,

Aş închina la ianuşi şi la herme,Înrâurit de sfântă armonie…

Un văl am căuta în zări şi-n semne,

O dulce-a sinelui metamorfoză…

Înveşnici-ne-ar ştiinţa cea ternară,Curaţi fiind într-a lumii Fecioară,

nd Viaţa-o vom deschide cu o roză…

Dacă timpul e comestibil,

Dar dacă timpul e potabil,Singularul la căni e când.

Dacă spaţiul e viu,

Dar dacă spaţiul e mort,ingularul la văi e văl.

Dacă sensul e totul,

Dar dacă simţul e totul,

Ţin într-o mână otravaŞi în cealaltă vindecarea,Strâng pe o tâmplă mireasa,Şi pe cealaltă îndoiala.

pă,Şi cu limba rezem o spadă,Iar de gât îmi atârnă un ştreang,Dar pe frunte-mi luceşte coroana.

Mi-am văzut atingerea,

Ţi-am mirosit văzul,

Ţi-ai pipăit gustul,Ţi-ai ascultat mirosul.

ce nu ştiam deja dinainte

Împinge aripa de sare şi aripa lăptoasă,Spre matca inocenţei şi puterii,Săpând foc pur în malul tot mai des…

O mână cu condeiul aurit,

Descoperă în nemişcare, în mine,Pe coala trudnic întocmită,

M-am văzut răspândit în acest câmp,M-am întins urmând toate cărările,Am simţit inima ierbii, şiInima încâlcită a timpului înşelător,Şi mi-am simţit sângele o pădure înprimăvară...

Florile ce se deschid nu sunt sfârşitularborilor,

Cum ochii ce se închid nu sunt sfârşitulluminii,

- iar trupul meu în trecere – o cruce -

Precum lumina în sufletul-opal.

Cu aripi învestit de firi eterne,

În inimi am privi, cum Verbul cerne,

Câ

Pluralul la mâine sunt mâini,

Pluralul la gând sunt oglinzi,

S

Pluralul la stea sunt sfere,

Zeii nu au singular...

Cu inima rezem o cu

Mi-am gustat auzul,

Dar toate acestea nu ne-au spus nimic

de a fi existat.

Gustul pasului de sânge împletitÎn iarba amintirii,

Cu vârf de stea,

La clipitul unui al doilea He,Superbul vers dinHieropoezie…

inima apusului,

Sunt începutul cerurilor,

Ibbur

poezia.

Golul ei de iubirearde sufletele stinghere

din propria lor voie.Dar liberarea din ceea ce pare a fi

a duhurilor damnatee o chestiune ce depindeîn mod exclusiv

prin cufundarea în întregime

unele de altele –i a unui cu totul altul

tip de mortar –albastru precum e

între ele,

ori sufletele aidoma

cu pene azuriii ciocuri din aur –.

at e de maistru

înnegrite de vreme,

este acesta)

cu ISO care-i

calitatea,nu este defel precummortarul comuncu care lucreaz

zidarii pe schele.

calcarul alb,ci e comunul a toate,

din care în finaldoar atrac

ca gura unui rechin –

se retragesfielnic în sine

E un secret al nobileimeserii de constructor,

r prindeunul spre altul,unul cu altuli unul în altul,

suflet cuprins dealt suflet

mortar albastru

cu foc albpe foc negrudenumirea sa,

PHILIA.

Mântuire

Nomine Dei

De neştiut este temniţa aceeacumplită, cu pereţi lipicioşi -tapetaţi cu epidermă de limax -lipsită de lumină şi de orice speranţă.

ce se căznesc în fundul tartarului

neiertătoarea pedeapsăa închisorii pe viaţă

de bunăvoinţa fiecăruia,

în cristelniţa de aur a iubirii.

Cunoscută este în tagma constructorilorexistenţa unui mortar alb –cu care lucrează zidariiatunci când trudnic îşi lipesc,grijulii, cărămizile roşii

ş

cerul de vară,cu care se leagă

într-o singură catedralăcelestă,de mai presus de fiinţă,sufletele păsărilor,păsările cu suflet

unor păsări

ş

De tânăr ucenicul constructorînvăţ(pe ascuns, la ceas de seară,sub bolţi

căci cumplit secret

că mortarul albastru,de firmă,

certifică în faţaoricărui străin

ădin zori şi până-n seară,harnici şi spornici,

Materia din care-i făcutnu este piatra din munţi,

năzuinţa legării eternedintre un suflet şi altul,de acel veşnic altul,

ţia –gaura neagră, hulpavă

către întunericul ce

rămâne,inaccesibilă unificarea sa cu sine însuşi.

bine păstrat de breslaşi,că nimic nu s-a

ş

într-o prelungăîmbrăţişare fraternă,fără acest bizar,însă preţios,

pe a cărui etichetăstă scris,

de prea puţini cunoscută:

Călin-RareşTURLIUC

FriedrichMICHAEL

14 CRONICA

fondul principal al culturii române

Lupta pentru limbaromână şi învăţământulîn limba naţională

Lupta lui Asachipentru limba română şipentru predareaînvăţământului în limbanaţională constituie unadin cele mai mari glorii alelui.

Cu prilejul studiilorpe care le făcuse laLemberg, Viena şi Roma şia vizitelor făcute în Ardealşi la Petersburg, Asachi a

avut prilejul să cunoască sănătoasa mişcare culturalăa popoarelor civilizate din apusul şi răsăritulEuropei, datorită întrebuinţării limbii naţionale, alimbii vor-bite de popor. Pe de altă parte, cunoşteastarea culturală înapoiată a poporului moldovean dinpropria sa patrie.

Am văzut ce situaţie inferioară avea limbaromână în Moldova, când şi-a început Asachiactivitatea sa culturală. Boierimea, clasaconducătoare a ţării, folosea limba greacă sau ceafranceză în familie ori în relaţiile dintre membrii ei şisusţinea într-una că nu se pot însuşi învăţăturileînalte, „epistimurile”, în limba românească ! Înadministraţia statului se întrebuinţa o limbăromânească împestriţată cu numeroase cuvinteturceşti, greceşti, tătăreşti etc. Numai poporul vorbealimba românească aşa cum fusese creată defrământarea veacurilor. „Limba română era – în pa-tria sa însăşi – redusă la condiţia unui simpludialect…”. În timp ce „mai înainte de epoca aceasta,ajunsese a fi reaşezată în drepturile sale ca organulbisericii şi al diplomaţiei”, acum „se văzu deodatăînfrântă în zborul ce luase sub domnia lui VasileVodă Lupu” – spune Asachi.

Mitropolitul Veniamin Costachi, prin înfiinţareaseminarului de la Socola – unde învăţăturile laice şicele teologice se predau în limba română – făcuse unînceput de dovadă că este cu putinţă o instrucţiunepublică de gradul mai înalt în limba română ; dar, înlipsă de profesori, nu-şi puteau desăvârşi opera.Asachi, însă, izbuti să ţină un curs de inginerie (1814– 1818) în limba română, chiar la Academia greceascăde la mitropolie şi să obţină rezultate frumoase laexamene-le din iunie 1818, când a devenit temeiniciacunoştinţelor dobândite de elevi în limba română şimai marea utilitate a acestor cunoştinţe decât artascandării picioarelor imbice şi spondee ale versurilorgreceşti. Astfel Asachi spulberă falsul motiv alinferiorităţii limbii române, invocat de boieri. De aiciînainte el va vorbi despre cultura şi despre învăţăturaîn limba română ca de un fapt, un drept firesc, nu cade o favoare, o concesie. De aceea, când a păşit lareorganizarea seminarului de la Socola (1820), el aadus profesori din Ardeal, care să predea învăţăturileîn limba română.

Chiar împrejurările au cerut organizarea şcolilordin Moldova, Asachi a făcut demersuri şi a obţinutredeschiderea şcolii vasiliene (1828), „pentru dreaptaluminare a neamului, prin paradosirea tuturorclasicilor, învăţăturilor şi a folositoarelor epistimuriîn limba românească”. Fru le rezultate obţinutecu prilejul primului examen public din februarie 1829au constituit încă o dovadă de fapt că învăţământulîn limba moldovenească „

suşirea chiar şi a învăţăturilor mai înalte.Astfel Asachi – dacă nu nlăturat cu totul – aschimbat atitudinea cercurilor conducătoare faţă delimba poporului moldovean şi a creat o atmosferăprielnică dezvoltării acestei limbi.

Asachi a voit să asigure, însă, limbii naţionale

moase

e un metod lesnicios”pentru în

a î

un drept legal, durabil, permanent. De aceea, încalitate de secretar al comisiei de redactare aRegulamentului organic, prevede în art. 421: „Cursultuturor învăţăturilor va fi în limba moldovenească…,pentru că toate pricinile trebuie să se tractarisească înaceastă limbă…”. Deci, Asachi a izbutit să schimbesituaţia în stat a limbii vorbite de popor. Limbapoporului, limba naţională – până atunci o limbăhulită şi aproape necunoscută de conducători – adevenit o limbă de stat, întrebuinţată în biserici, înşcoli de orice grad şi în administraţiile pu

Limba moldovenească, deşi îşi avea originea înlimba latină, limbă bogată şi cu multe posibilităţi dedezvoltare – iar, între timp, se îmbogăţise cunumeroase cuvinte de la slavii conv eţui t– era totuşi o limbă săracă. Ea nu putea corespundeprefacerilor, cerinţelor, înnoiri-lor care se desfăşurau.Pe de altă parte, relaţiile populaţiei româneşti dincele trei provincii – care nu au lipsit nici în trecut deşierau sub stăpâniri deosebite – acum deveneau totmai intense. Diferenţele lingvistice în populaţiaromânească din cele trei provincii stânjeneau relaţiileculturale între ele, deşi erau foarte mult dorite. S-aupus astfel – în mod imperativ – două probleme :

Pentru dezvoltarea şi îmbogăţirea limbii, Asachirecomandă şi aplică:

scoaterea din uitare a cuvintelor vechi –arhaismele – ce s-au păstrat în gura poporului ori segăsesc prin cărţi şi documente vechi şi se potrivesc cuideile noi;

alcătuirea de cuvinte noi potrivit cu firealimbii şi cu regulile practice ale ei. De aceea,condamnă gramatica lui G. Săulescu (1833), cutendinţele ei latinizante şi de a crea cuvinte fără a fineapărată nevoie: „A supune limba la o sistemă, cude-a sila, a o îmbrăca în forme clasice numai pentrudragostea maicii de la care se trage, este o tiraniefilozofică mai grea a se statornici decât cea politică” –spune Asachi. Astfel a contribuit la înlăturareadirecţiei greşite a exagerărilor latiniste susţinute deînvăţaţii ardeleni

Împrumutarea cuvintelor din alte limbi şifolosirea neologismelor , dar numai la nevo e şipotrivite după graiul poporului.

Întrebuinţarea limbii vorbite de popor în câtmai variate domenii şi prilejuri, întrucât Asachi îşidădea seama că „limba noastră nu este pentru altăpricină rămasă atât de înapoi, numai că a zăcutaruncată din întrebuinţarea literară, atât în celepoliticeşti şi bisericeşti, cât şi din şcoale”.

De aceea, Asachi a organizat primelereprezentaţii teatrale cu fiii de boieri în limba română(1817), a organizat primul conservator filarmonicdramatic (1837) unde elevii să înveţe muzica şideclamaţia în limba română. De aceea, organizareavestitelor şi variatelor sale periodice, precum şibogata sa creaţie literară, încât nu a rămas gen sauspecie literară în care să nu fie întrebuinţată limbaromânească. Tot de aceea, prin regulamentelescolastice, a creat şi menţinut tot timpul o comisieacademică cu menirea specială de a creamanuscrisele manualelor didactice, dacăîntrebuinţarea limbii române e făcută după criteriileamintite. Datorită acestei gigantice opere culturale,desfăşurată şi dirijată de Asachi, el a contribuit într-olargă măsură la dezvoltarea şi îmbunătăţirea limbiiromâne, la î mulţirea cunoştinţelor pozitive, laî lăturarea multor prejudecăţi, precum şi la ridicareanivelului cultural al unor pături mai largi din masapoporului.

Cu privire la unificarea limbii, Asachi nuîmpărtăşea concepţia puristă a învăţaţilor ardeleni,care pretindeau păstrarea în limba noastră numai acuvintelor de origine latină şi crearea de cuvinte noinumai din aceste cuvinte latine. Nu admitea niciconcepţia lui Eliade, care susţinea unificarea limbiiprin italienizarea ei. Asachi considera limba ca unprodus al frământărilor istorice. Diferitele variaţii alelimbii, după provincii, sunt şi ele un produs istoric ;

blice.

i tori, în trecu

dezvoltarea limbii vorbite de popor,unificarea limbii scrise, literare.

.

i

nn

a)

b)

a)

b)

c)

d)

dar şi unificarea limbii este o necesitate istorică. Înacest caz trebuie stabilit un fond comun de cuvinte,pe care îl cunosc toţi românii celor trei provincii.Acest fond comun de cuvinte „se cuvine a fiîntemeiat pe stilul cărţilor bisericeşti vechi tipărite şipe dialectul acelor români care au păstrat rostirea lormai curată”. Admite că acest fond comun trebuiecompletat dar după un model simplu care se cuvinea se legiui de un giudeţ” – „amficţion…” închegatdin gramaticii români a Transilvaniei, a ŢăriiRomâneşti şi a Moldovei. Aducerea la îndeplinire aacestor idei o face Asachi prin înfiinţarea uneisocietăţi de literaţi moldo-români sub direcţia sa(1839), care să publice un lexicon de conversaţie.Începând din ianuarie 1840, în foiletonul „Albinei”apare rubrica „Lexicografie”, unde se explică cuvintescoase din psaltirea lui Coresi tipărită în 1568. În1842, apare prima fascicolă – litera A – în 80 depagini, din lexiconul făgăduit şi în curs de pregătire.În aplicarea teoriei sale asupra limbii, Asachi nu afost cons totuşi – împreună cu Gh.Săulescu şi Costachi Negruzzi – a fost printre primiicare au sesizat just problema dezvoltării limbiiromâneşti şi problema unificării ei, aducând primelecontribuţii în acest domeniu.

O luptă tot atât de stăruitoare, dar cu rezultaterăsunătoare şi de neuitat, este aceea pe care a dus-oAsachi pentru predarea învăţământului în limbanaţională. Nu e cu putinţă dezvoltarea limbiinaţionale fără cultură şi învăţământ în limbanaţională.

Deşi înfiinţarea şcolii naţionale în Moldovacorespundea cerinţelor epocii şi a nevoilor de stat,totuşi reprezentanţii culturii greceşti din Moldovavedeau în acţiunea lui Asachi o ameninţa-re a culturiişi aspiraţiilor naţionale greceşti. De aceea profesoriigreci de la şcoala domnească au căutat cu orice preţsă discrediteze şi să împiedice pe Asachi înorganizarea şcolii naţionale. Îndeosebi profesorulgrec D. Panaiot Gobdelaş – care preda în greceşte dindisciplinele ingineriei, predate de Asachi înromâneşte – a fost duşmanul cel mai neînduplecat allui Asachi, pentru că, între altele, acesta atrăsese lacursurile sale, în româneşte, 33 fii de boieri, între careşi fiul do lăbea frecvenţaaceluiaşi curs predat în greceşte de profesorul grec.Într-o scrie-soare către un epitrop prieten, în august1818, Gobdelas acuză pe domnitor, care susţinea peAsachi, că nu are nici o ambiţie, că nu iubeşte„muzele” şi exprimă regretul că i-a crescutbeizadeaua şi că i-a dedicat o aritmetică; cere „ să fiecurăţită şcola de aşa zisele ştiinţe moldoveneşti”, iar„Asachi să fie strămutat la şcoala lui moldoveneascăde la Socola… dacă poate preda cineva în săracalimbă a pământenilor şi dacă un inginer practic, ce n-are habar de filozofie, e în stare să creeze termeniiabstracţi necesari”. Uneltirile şi bârfelile luiGobdelas, însă, n-au izbutit să zdruncine situaţia luiAsachi şi poziţia lui de luptă. După arderea şcoliidomneşti de la mitropolie (1827), duşmăniaîmpotriva lui Asachi a continuat în deosebi din

ecvent totdeauna,

mni-torului, ceea ce s

Pedagogie şi politicăeducaţionalăla Gheorghe Asachi (V)

Cătălin BORDEIANU

Ianuarie 1020

15CRONICA

partea călugărilor greci de la mănăstirea Trei Ierarhi,unde Asachi deschisese şcoala normală şi gimnaziul(1828). „Clericii greci au protestat împotrivaorganizării şcolii chiar în curtea mănăstirii…”, iar „întimpul primu-lui examen public, … egumenulgrec…a aruncat bleste

urpaţii. Însă zeul său nechibzuit îi arătase imediato apoplexie fulgerătoare”. Încercările călugărilorgreci de a tulbura activitatea şi a zdruncinaautoritatea şcolii naţionale de la mănăstirea TreiIerarhi ori măcar de a o muta de acolo n-au izbutit,datorită aprigei rezistenţe a lui Asachi.

Lupta lui Asachi pentru consolidareaînvăţământului în limba naţională a avut răsunet şiîn alte domenii ale vieţii. Profesorii şi elevii şcolii aucerut (1832) ca în biserica şcolii să se citeascăApostolulu şi Evanghelia şi în româneşte, nu numaiîn elineşte. Cu toată aprobarea mitropolitului,egumenul mănăstirii s-a opus în mod violent. Asachi,împreună cu profesorii şi epitropii învăţăturilorpublice, s-au plâns generalului Kiselev, care a pusurmătoarea rezoluţie: „Iubesc pe greci ca şi pemoldoveni, dar nu pot admite că grecii să impunălimba lor în biser că”. În zileleurmătoare, toată liturghia s-a slujit în româneşte,

Deşi Academia Mihăileană a fost deschisă(1835) într-o atmosferă de entuziasm, totuşiboierimea reacţionară nu admitea învăţământul înaltîn limba naţională, din pricină că, prin măsurile luatede Asachi, se deschisese putinţa şi copiilor dinfamiliile sărace (stipendiştii) să urmeze acesteînvăţături şi apoi să ajungă în dregătorii şi până laurmă să obţină chia un pitac de boierie. De aceea,nici nu a trecut un an şi uneltirile acestor boieri aprovocat măsuri din partea domnitorului pentru asupraveghea şi îngrădi activitatea lui Asachi laAcademie. Aceste măsuri au culmi-nat prin ofisuldomnesc din 2 noiembrie 1836, care cerea Epitropieiînvăţăturilor publice să răspundă, între altele :

acă învăţătorii limbii româneşti aucunoştinţele cerute” în materiile ce învaţă şi dacăstăpânesc metoda;

„Ce obiecte se cuvine a paradosi în limbaromânească, precum şi acelea în limba franţuzească,căci pentru a învăţa cu folos vreo ştiinţă trebuiescautorii să cunoască şi o limbă bogată în feluri descripturi şi tălmăciri înţelepte”.

Domnitorul – făcându-se unealta boierimiireacţionare – intenţiona să impună limba franceză calimbă de predare în Academie şi să controleze, prinanumiţi oameni, întreaga activitate din şcoalanaţională, unde domnea o atmosferă de idei liberaleşi patriotice. Acum Asachi ajunsese în adversitatechiar cu domnitorul, dar nu cedează. Împreună cuComitetul Academic, Asachi întocmeşte un raport – omândrie şi o cinste pentru cei ce l-au alcătuit şisemnat – însuşit şi de Epitropia învăţăturilor publice,pe care l-a înmânat domnitorului. În el, între altele,dovedeşte vrednicia şi buna metodă a profesorilorprin „frumoasele atestate” obţinute de la şcolile deaici ori de la Academiile din Rusia şi Austria, prinrezultatele examenelor, care „Au agonisitmulţumirea publicului”, prin „manualele analoage”ce au întocmit şi tipărit. Apar drepturile limbiinaţionale în Academie prin:

c” („Cursul tuturorînvăţăturilor se va face în limba moldovenească”)întărite şi de Regulamentul scolastic din 1835;

probele de până acum culese dinşcolile celor trei provincii româneşti;

exemplul ţărilor civilizate.Condamnă învăţământul ştiinţific în altă limbă

decât în cea naţională şi propune îmbunătăţiri prinîncadrarea de noi profesori, rechemarea unorstipedişti de la studii din Viena, a profesoruluiardelean dr. P. M. Câmpeanu etc. Datorită şiatmosfer i prielnice de care se bucura în publicînvăţământul în limba naţională în Academie,domnitorul, prin rezoluţia din 20 martie 1837, a-

mul contra acestei închipuiteuz

i

ica româneasîn

biserica Trei Ierarhi.

r

„D

prevederile „mântuitoarei legi aRegulamentului organi

e

a)

b)

a)

b)

c)

probă îmbunătăţirile propuse şi nu mai ia altemăsuri. Nu a renunţat la reorganizareaînvăţământului pe alte baze, dar toate încercările luiau întâmpinat rezistenţa lui Asachi, care, între timp,lua măsuri pentru îmbunătăţirea continuă acursurilor de la Academie şi de a pune în luminăfrumoasele rezultate ale examenelor prin „Albinaromânească” şi prin rapoartele sale, tipărite din cândîn când. Însăşi Adunarea Obştească – alcătuită dinboieri – a recunoscut „sârguinţa referendarului agaGh. Asachi şi a profesorilor care fiştecare în ramulsău au dat şi dau semne de vrednicie”. Încâtdomnitorul ţării, în cadrul unei mari solemnităţi dela palat – unde a vorbit Asachi călduros şi măsurat –s-a văzut nevoit a da hrisovul întăritor al şcoliinaţionale din 8 noiembrie 1840. Aceasta constituia oculme pe care Asachi o atinsese în consolidarea

învăţământului naţional în Moldova. Pe măsură ceînvăţământul naţional se dezvolta prin noi cursuri şiprofesori numiţi de Asachi la Academie, uneltiriletainice ale boierilor reacţionari sporeau. Au provocatîn primul rând demisia mitropolitului Veniamin,primul epitrop şi stâlp puternic al şcolii naţionale(1842). O nouă mulţumită publică din parteaAdunării Obşteşti adresată lui Asachi şi înălţarea luila rangul de vel postelnic (1843), pentru frumoaselerezultate ale învăţământului, a întărâtat şi mai multboierimea reacţionară, care a cerut pe faţă,domnitorului şi Adunării Obşteşti desfiinţareacursului superior de la Academie. AdunareaObştească – spre a se convinge – examinează treielevi ai Academiei: Th. Codrescu, Em. Morţun şi Em.Filipescu, aduşi în mod special în camerele Adunării.

Ei prezentaseră „câte o mică lucrare, prin caredovedeau că se poate exprima în limba românăorişice ştiinţe şi idei”, iar la întrebările prin carevroiau să-i încurce boierii reacţionari, au datrăspunsuri strălucite. Frumoasele lor răspunsuri auîndepărtat vijelia, spre marea bucurie a lui Asachi,

rimii reacţionare şi aledomnitorului nu au fost stinse. Totuşi, Epitropiaînvăţăturilor publice, Comitetul Academic, suntsilite, după examenul din iulie 1843, să se ocupe dinnou de reorganizarea şcolilor. Măsurile luate deAsachi şi rapoartele Epitropiei nu mulţumeau peboierii reacţionari, care atacară organizarea şcoliinaţionale şi provocară alegerea de către ObşteascaAdunare a unei comisii speciale pentru cercetareamersului şcolilor şi a cauzelor neprogresului lor(1845). De aici înainte, corespondenţa întinsă întrecomisie şi Epitropie, şedinţe comune, anchete pe laş mene, certuri între celedouă foruri care se ocupau acum de şcoli, plângeridin amândouă părţile către Adunarea Obştească,apărarea lui Asachi în „Expoziţia stării învăţăturilorpublice de la a lor statornicie la anul 1843” (1845), încare îşi susţine opera sa, arătând greutăţile cu care aluptat, rezultatele frumoase dobândite, cu tot timpulscurt al funcţionării şcolii naţionale şi a mijloacelorbugetare reduse, toate acestea se încheie cupropuneri care să asigure promovareaînvăţământului naţional, a limbii şi literaturiinaţionale şi se cere drepturile şcolii naţionale asupradaniei făcute de Vasile Lupu. În AdunareaObştească, care a dezbătut „Expoziţia” lui Asachi şiraportul comisiei, a ieşit la iveală adevăratul motiv alagitaţiei boierimii reacţionare : Asachi nu făceadeosebire între studiile ce trebuia să le urmeze fiii deboieri şi acelea ce trebuia să le urmeze „mijlocimea”.Numai fiii de boieri aveau nevoie de învăţăturiînalte. Oamenii de rând să înveţe meşteşuguri.Domnitorul, sub presiunea Adunării Obşteşti,numeşte Epitropii noi la conducerea şcolilor. Deacum înainte, Epitropia, comisia de anchetă şireformă, Adunarea Obştească, domnitorul, vor lucraîn deplină înţelegere pentru desfiinţareaînvăţământului naţional în Academie. Dupăşedinţele din iulie 1846 se şi iau măsuri concrete înacest sens, peste obiecţiile lui Asachi, care n-a semnatpropunerile Epitropiei şi ale comisiei.

În februarie 1847, domnitorul însuşi propune şiAdunarea Obştească aprobă „Proiectul dereorganizare a învăţăturilor publice în PrincipatulMoldovei”, prin care se desfiinţează învăţământulsuperior în limba naţională, creându-se, numaip ţeazăinternatul stipendiştilor, răm nând pentru claselesociale de jos şcolile începătoare, şcoala de arte şimeşteşuguri şi gimnaziul real. Asachi a rămasînfrânt, dar atmosfera creată de el împo-triva noiilegiuiri a făcut ca, imediat după urcarea pe tron anoului domnitor, Gr. Al. Ghica, fost epitrop alşcolilor, reforma să fie înlăturată (1849).

Asachi va condamna şi mai târziu politicaşcolară a boierimii reacţionare şi va exprimaamărăciunea sa: „Câteva persoane influente prinpoziţia lor – obişnuite a considera dregătoriilepublice bine plătite ca un drept exclusiv al marilorfamilii – erau departe de a aproba un sistem deînvăţătură publică care înzestra, fără deosebire, cuaceleaşi cunoştinţe bogaţi şi săraci şi din care aceştiadin urmă foloseau, de obicei, cel mai mult”.

Încât, de unde la începutul luptei sale, înpăturile conducătoare era o totală neîncredere încapacitatea limbii moldoveneşti de a tălmăci sauexprima ştiinţele cele mai înalte, o ură şi un dispreţdin partea profesorilor şi a călugărilor greci faţă de„limba mojicească” a moldovenilor, o duşmănieincalificabilă din partea boierimii reacţionare, după36 de ani de muncă şi luptă, Asachi – spr jinit deforţele progresiste – a izbutit să asigure limbiimoldoveneşti, limbii poporului, dreptul şi cinsteacuvenită în rândul celorlalte limbi ale popoarelorcivilizate, de a fi organul culturii şi învăţăturilor deorice fel, de orice grad.

dar gândurile rele ale boie

coli, asistarea comisiei la exa

entru boieri, colegiul francez, se desfiinâ

i

fondul principal al culturii române

Ianuarie 1020

salonul literar

ZILIERU, HORIA Gh. IANCU(

(1970-1990

onologic:(EPL, 1966), (ET, 1969),(Junimea, 1970), (Junimea,

1972), (Junimea, 1974),(Junimea, 1976), (Junimea,1978),

(Junimea, 1980),(Junimea,

1986), (Junimea, 1989),(Geneze, Porto-Franco, 1993),(Junimea, 2000),

(Princeps Edit, 2004),

(ET, 1973),(Junimea, 1983),

stantinFrosin (Geneze, Porto-Franco, 2000),

(vol. 1: „Clasicile”, vol. 2:„Recuperatele”, Junimea, 2001, 2004),

(Timpul, 2004),

(BPT, 1964), (Minerva, 1971),Antologia pastelului românesc (Minerva, 1971),

(Albatros, 1972),

, Poeme dedicate limbii române (Eminescu,1982),

(Cronica, 2005),(Alfa, 2008); traduceri în antologii

(selectiv):(Junimea, 1973),

), n. 21 mai 1933,Racoviţa-Argeş. Poet, traducător, eseist. Membru alUniunii Scriitorilor din România (1962), al PEN ClubRomanian Centre (2000) şi al Organizaţiei Mondiale aPoeţilor (Luxemburg, 1995). Absolvent al şcoliiprimare din Conţeşti-Muscel, urmează cursurilesecundare, integral, la Şcoala Normală „Carol I” dinCâmpulung, se înscrie la Facultatea de Filologie dinIaşi, secţia limba şi literatura română şi îşi trece licenţaîn 1955 cu o lucrare consacrată „Poeziei lui DemosteneBotez”. A fost redactor la ziarul (1955-1956), bibliotecar la BCU „Mihai Eminescu” (1958-1959), redactor, secretar de redacţie, secretar generalla (1959-1970) şi la

, contribuind la aducerea prestigiosului titlu),membru fondator al Filialei Iaşi a USR (1965), prim-redactor al revistei , serie nouă, Iaşi(1993-1996), redactor la Editura Junimea (2001-2004),membru în Consiliul de Conducere al USR şi înComisia de Onoare (1996), secretar executiv al AS. Iaşi(1990-2001). Debutează cu poezie în(Buc., 1942) şi editorial cu placheta

, colecţia „Luceafărul”, prefaţă de Otilia Cazimir(Buc., EPL, 1961) şi va tipări, cr

(Cartea Românească, 1979),(Cartea

Românească, 1984),

(Fundaţia Culturală Poezia, 2006),(Princeps Edit, 2006) şi antologiile:

, colecţia „Albatros” (ET, 1967),

, colecţia „Magulcălător” (Junimea, 1995), (ed. I-a,1995; a II-a, 1998, Helicon, Timişoara),

traducere în limba franceză de Con

(Augusta, Timişoara, 2001), , colecţia„Poeţii oraşului Iaşi” (Editura Cronica, 2001),

(Rafet,Râmnicu-Sărat, 2008), , opera poetică, ColecţiaEdiţii Critice, Princeps Edit, Iaşi, 2008. Este prezent înantologii (selectiv) în ţară:

(Facla, Timişoara, 1978),

(Dosoftei, Iaşi, 1999),, Antologie de poezie creştină (Junimea, 2002),

(în limbamacedonă, Makedonska Revija, Skopje, 1971),

(în limba greacă, Arion, Athena,1974), (în limba germană, Viena,

Flacăra Iaşului

Iaşul literar

Revista şcolarilorFlorile cornului

tânărOrfeu

îndrăgostit Iarnă eroticăNunţile efemere

Cartea de copilărireFiul lui Eros şi alte poezii

ceaţăRoza eternă

Fulgerul şi cenuşa

Slugă la prisaca lui TudorArghezi Dorinţa dureriiîndrăgostite

Între două nopţi

În loja nopţii

amă, dulceMamă Patimile după Anton Pann

Poezia română contemporană

Cartea Ţării Niciodată toamna nu fu maifrumoasă Ca o vatră limbanoastră

Duh şislovă Oantologie a poeziei române de astăziPoemele Iaşilor

Poezie româneascăPoezia

Română ModernăPoezia românească

Convorbiri literare

Neamul Românesc

Umbraparadisului

Astralia

Oglinda deOrfeon

Doamna mea, EternitateaDoamna cu

sonetul Mirii paradisuluipierdut

Exodulcuielor însângerateAlcor Orfeu plângând-ope Eurydice Addenda la un fals tratat de iubire

Muzeul dragosteiLes Muses de

l'AmourFloarea Moldovei

Melancolie de vulcanO, M

Astralia

Trepte Efigiile naturii,

Psalmii marilor iubiri

Modern Romanian Poetry an Anthology

16 CRONICA

MAI AM UN SINGUR DOR

I

Alteţei Sale Prinţul Dimitrie Sturdza

dar cine-i el?

leruri ler

dar cine-i el?

atunciacum

dar cine-i el?

dar cine-i el?

hèn kai pàn

El?

Pe-o gură de nor

şi surpă în chin

clopotniţi de spume

să dea strălucire

ca Mielul născutspre sfântă jertfire

e Maica zidită

de-o oaste păzită

la margini de vamăîn urne de-aramă

prietenă dulce

când trec să se culce

cenuşa îţi arată c-a trecutînfăţişat cu marele inelşi leul uriaş în alt trecut

la pândă stă copilulcu flori de măr în păr caşi florile de măr vorbesc în cercând urcă jertfa jertfa unui miel

îţi dă asinul să-l înhami şi plângiîn carnea pură simţurile cinci

cu funia tăcerii te încingişi fugi în somn la domnul israfel

pedepsit în pleavă pân-la brâufemeia — pârgă trece prin măcelîi umple gura surdă cu pământ

abia se mişcă morile de vântca preotul bătrânul menestreltoiagul îşi izbeşte în cuvântşi semne vechi iau viaţăîn graiul vechi de şapte mii de ani

în ocna de rozee steaua alcor

cu spini în nevroze

fântâni de parfume

cât lungul amin

norocului mut

în bulbul vergin

pe malul strein

dalbi fluturi în cor

vuind duhnitor

polenul alaiulumplând înnoptatcu grâul curat

corabia — graiul

aprinde un crin

în craniul orfin

ah, viermi de safirmiloase cohorteprin sparte aorte

spre cast cimitir

în fagurii humiilucrându-mi un altcer mult mai înalt

de dragostea lumii.

Erai cândva un foc

subt pod subt podulunui basm amar

în zadar

dar cine-i el? cu vocile de fum

cu miere le astupi

în istovitul ochi un bob de grâustând

dar cine-i

COANĂ PE STICLĂ

COLIND

O, MAM

ziurel de zi

tu

ìi

ziurelziurel de zi

Marie

e sfânta e sfânta e sfânta

Marie

ziurel de rouă

de rouă

funebra fanfarăcuvine-se ŢieFecioară

funebra fanfarăcuvine-se Ţie

Fecioară

raza mă treziîn lumină nouă

bucurându-mi faţasă nu poată nuo cuprindă ceaţa

faţa o clătilăcrimînd icoana

răcorind-o rana

şi privirea greascări la ceruri s

preajma fără foc

plâns şi nenoroccântă-n prag colinde

Tată, vezi acum

trupul să-l respire

şi coboară-l lin

gura mea să cate

stea ce-nzăpezvieţile-amândouă

O, Mamă de aer, celule stelare

daimonul îmi strigăsunând o verigădin lacrima oarbădin foamea de iarbădin piatra tăcerii cu trup de-înserare

amarnică gheara

— beteală şi aur —răsfrânge pe ceruri transplantul /centaur

vai circul, se-nchide şi cortul se strânge

îngheţul de roşu pe-a treia meninge

născându-mă iarăpe când înserarătrei magi ce vestiră Alesul şi nunta

e totul? nimicul? pupile de apăcădere-n scăderedezlacrimă sfere

raza erai

fluturi argintii

rana înfloreasemnele de cuie

uie

àura aprinde

teama de muriremai trimite fum

Maichii preacurateîntre sâni vergini

ce grea e povara

a rupt jugularaîn mielul de lapteorganul de noapte

cu floarea de sângeopresc în mirareacea-nmormântare

se-audedeparte de rouazidirii a doua

Ă, DE AER

şi stâlpii de sare în beznă îngroapăo grea Răstignire la margini de ere

să strigi

şi raza cât punctulînfige harponul şi pierde eonul

roindu-şi atomii

şi-a orei

prundişuri de faguri iar nervii /pithoniiaprind hysteria cu limbi tunătoare

Săgeţile din carneadastă cimitirulcât terapia ta în vene cântă

Ogarii ceţii urlă podul praguldevin un prund de râu şi la un semnrecifele din suflet scot gheţarii

în care aşteptam prezicătoriicu bărbile cât un apus păgânsă-împace căpăţâna cu

şi tencuiala sfântă din fântâni

cu gura mea lovită de bastoane.Prea multe răstigniri pe cer

mi-au nins în păr devreme silicaţiisubt mersul viermelui prin morţiduzi

şi vrabia îmi ciuguleşte faţaupturile de vânt către

aprinsele gâtlejuri sună urnacând jocul mă respinge Tu mă chemi

să te-nsoţesc cu mila dobândităla căutarea mierii în ether.

Doamnă sânii calzi de nuntăsunt taverna şi mormântulşi aprind în trapezuntă

sfântă

umilinţa îşi descântă

În beţia vecinic treazăiarna formelor visează

când în iarna nupţialăfiica din magdala spalătălpile amantului

dar ce mai încape preaplânsulîntrînsul?ce lapte — vorbire

prefacerea mierii ___ înfrânta sudoaresudoarea sodomiihypnoza gomoreicânddulce plângândutopice-albine cu stupi în nirvana

rodesc neprihana

tumoare

din mila cea mare din mila ce mare

Nu, n-am fugit.înflorit

albastrul sânge meta/ amorit.

scenariul ludic: scrânciobul de lemn

r

la sunetul vertebrelor lovite

sfântul.

Roza ------------- floarea mea de geniuîntr-un verginal mileniu

lacrimile graiuluinasc din crinul raiului.

turle albe de amorcu smeritul vârf prin nori

la poarta neantului.

Eu

împietrire

Marie

golgotha

auzi?

sichem

rozacrinul

pământ necuvântul

funebra fanfarăcuvine-se Ţie

Fecioară

jav ţav leţav jav cav lehav zeher

O, TATĂ

DOINĂ PE CALEA ROBILOR

Horia ZILIERU

Ianuarie 1020

salonul literar

17CRONICA

cu părul alizeumân către ospiciu fluturi

unde fi-voi răstignitcă mi-e craniul locuit

Roza Doamnă de onoarebând a morţilor suflaremi-a secat mireasma ginţiişi scânteile divinesună spaţiul suferinţiiprin cenuşile din mine.

Prinţul nopţii crinAmi

şi-n nirvana am intratsingur straniu şi strein.

După sânul cel mai mareastrul plângerii răsaredupă sânul cu morminteastrul pângărit asfinte.

o golgothă de asiniheagă

naltei Cruci durerea-ntreagă

sug taverna şi mormântulpe când ceara înveşmântă

Doamne, pe uliţa mar

şi cu steag pe harmasarstă bătrânul baraictar

zgaci zglobivi şi cascăgurişi danţează în chiocecpe turceşte cu baş beg

ele grădiniise uită ca ţapii criniidupă sanacsiu cu geamuri

sameşi vameşi şi sicarişuvărari şătrari şoitari/ lăcrimare opalină /valma Precistei se-nchină

dezbălat la trup şi tunscu cerviş de oaie uns

fără brâul cel sileahşi

suliţa cât un haraccu pofală să desvoalbe

divictar la călimărigăsit în cigmigea

puşca veche şaişaneaşi ucazuri cu ocăripoleitele mâscărihârbuită temeneacătre vodă carageaşi şuviţe inelate

la polenul de-nceputuri

de un crin mai ortomanos hiperboreean.

---

nsângele mi-a rouratcu albastrul preacurat

Plâng coroanele de spini

sarea plânsului înc

prin carnalele ruinehoarde rodnice de-albine

roza ---crinul ---

etrece un pisar în fiare

bate oramandragora

râd buluc la-nfurcituri

prin cafas

pestricat isnaf de neamuri

gloatei fecundat valahcuprinzând pustiu eterreintra în mine ieri

cu junghere

cine mai zvârle mazdrac

podobia muzei dalbe?

i-au

sfântă

lui Anghel Dumbrăveanu

flori de măr şi lerui ler

dragostea şi-un falanster

flori de măr şi lerui lerdragostea şi-un falanster

sfântul.

oh ah

ANTONPANNESCA

înmoinate pe-noptate

manuscrisecu sânge de verguri scrise

du-i ascuns subt malacofzodiacul un ceaslof

giuvaierele gravate

la sabbadai

postav fin calemchiriu

mâzd

erofantpeste levant

cumalbina ta cu trupul de argint.

asinul e pe care-am mai trecut

norodul numeros de trandafiri.

ânt”

Pânza nimeni nu i-o zmulge

albul fulger

taie ochiului genune

argint

şi proscrise

cu pistolul şi busoladu-te Doamnă la socola

ia din gliptotecă toate

să le dai

la aprod şi calemgiu

doi beşlici de cinci paralela ceauş şi calfarale

ă şi ruşfet haraciufără vâlhvă la talmaciu

fii smerină-n mâglisireghizdavă la grea vorbirenu ostracă-n mascarlâcsă provoci vreun zorbalâc

spune-i că ne-om plânge iar'Naltei Porţi cu arhmazharşi tocmi-vom din bosforarnăuţi şi mavroforiarvaniţişi cârjaliţişi-l întoarcem în altar

cu sminteală şi poveţeliubovirea să ne-nveţede la bătrâneţepân' la tinereţe

Uitară ochii ziua nunţii meleîn piei de fum şi ceaţă înveliţi.— Eşti tu copile între săbii greleîntâiul meu născut? ce sateliţi

şi-au luat femeia? craniul înconjoarăsudoarea unui stup şi-n carne simt

te aşteaptă palida fecioară

Pământul meu de naştere în tinecu spice seci de foame stă săracslăvita izbăvire nu mai ţineinel şi cingătoare şi toiag

şi pleava răscolită peste rane

fără cântări de harfe şi timpanecu faţa plânsă spre un plâns trecut

cât mâinile un plug de lemn apasăcă eşti de-acuma plătitor de birsilind la luptă o curată rază:

Tu oasele să mi le scoţi odatăşi să repeţi: “sunt însumi cel ce sşi să-le treci fără suspin în spatepeste versanţi unui munte sfânt.

gura mea înfricoşată

tras din teaca dezgropată

lăcrimând

flori de măr şi lerui lerdragostea şi-un falanster

flori de măr şi lerui lerdragostea şi-un falanster

Fiului meu, Laurenţiu

multrătăcit

DACĂ NU, IERTAREA

O VIZIUNE A MĂRII

oarea-i spuneoarba pânii

şi rune

clătinând vecia-ntreagă.

Nu văd frânghia ce leagă

o plagătăinuit fior şi vinape balanţăşi

nopţi de geniu ce absoarbetălpile mergând pre valgleznele luminătoareîngrozind-o blânda turmă

––––––––– înfricoşatul mare.

Despuiat de îndoialăumblă ca pre mari mormint— drumul sacru în spirală —şi în urma Lui fierbinteoarba roză fulgeratăvergură decapitatăstrânge suferinţa toată

– aţi văzut pe unde este

Numai una mai sihastrăs-a desprins şi coborîndîmi vorbea în limba noastrădupă semnele din gând:

– ţi-am adus de la izvoarepeste munţi de cimitirinul alb la îmbrăcaredupă ungerea cu mir

inul alb în veac păstrându-L

Umblă prin orbite trezeunde ţes focar şi nimbsângele să-ţi lumineze

ănul era aproapeîntr-o lacrimă să-l plâng.

Împrejur în lăcrimarevin părinţi din sfinţi părinţiluminaţi cum da în floareramu-ndepărtatei ginţi.

Mă vedeam şi eu în tine

umbra ei la capăt ţinechipul meu de-acum bătrân.

Şi-am ieşit din ochi afară

văzum nunta selenară,

Robul tău în har îţi lasălimba cu altoi şi spinisă te-auzi în grai acasărătăcit printre streini.

Milosti-mă-va pământul

dintr-o veche întocmireca latentele ofire

întuneric cu luminasoare potolit

subt puterea unei oarbe

e

Stam în gând într-o povesteîntrebând din stea în stea:

raza cu lumina mea?

mirul sufletului blânduldeschis cerului de sus

Chipul Domnului Iisus.

peste vreme peste timp.

Ochii i-am închis. Subt pleoapeîn înaltul din adâncleag

îngerit pe-al Maichii sân

îngânând un cânticel:

Joshua – Emmanuel.

pe când stele nasc în cerla-nceput a fost cuvântul

, Doamne,

mal

El

lerui lerui ler.

cârmă

aurora boreală.

CÂNTEC DE ADORMIT JOSHUA-EMMANUEL

1974), (în limba maghiară, Minerva,1975), (în limba arabă, Damasc, Siria,1984), (în limba bulgară, NarodnaKultura, Sofia, 1989), (în limbasuedeză, Syposion, Stockolhm, 1998),

, an Anthology ofContemporany Poets of Iaşi (Iaşi-Oxford-Portland,1998). Colaborator al principalelor reviste:

. Deţinător alpremiilor: Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi(1969, 1974, 1979, 1993), Premiul „Mihai Eminescu” alAcademiei Române (1980), Premiul de Poezie„George Bacovia” (1994), Premiul Fundaţiei„România Mare” (1994), Premiul Internaţional dePoezie „Nichita Stănescu” (1994), Premiul „VasilePogor” acordat de Primăria Iaşi (1999, 2007), Premiulde excelenţă al Editurii Rafet (cu prilejul primei Ediţii„Zilele Oraşului Râmnicu-Sărat”, editarea antologiei

, 2008), Diploma în rang deexcelenţă şi medalia Eminescu – „Teiul de aur”(Editura Geea, Botoşani, 2008). Preşedinţia Românieiîi conferă, în anul 2004, Ordinul „Meritul Cultural” îngradul de Comandor, categoria A Literatură. Estecoautor cu Lucian Dumbravă al volumului postum

de George Mărgărit (Junimea, 1970);îngrijeşte volumul de Grigore Vieru(Junimea, 1978). În cadrul programului „Iaşi-600”,iniţiază, împreună cu Daniel Corbu, colecţia „Panteonlyric ieşean”, propunându-şi reeditarea poeţilor dinspaţiul moldav. În 2008, Princeps Edit tipăreşteprimele şapte microantologii: Mihai Codreanu,

; NicolaeŢaţomi

; Dan Laurenţiu, . Participăla Colocvii dedicate poeziei în Bulgaria, Macedonia,

Serbia, Croaţia, Grecia, Ungaria, Letonia, Polonia,Elveţia, Rusia.

, în volume (selectiv):ANDRIESCU, Al. Disocieri, Junimea, 1973; RAICU,Lucian. Critica – formă de viaţă. Cartea Românească,1975; MINCU, Marin. Poezie şi generaţie,„Eminescu”, 1975; ZALIS, Henri. Tensiuni liricecontemporane, Dacia, 1975; DIMITRIU, Daniel. Erosşi Ares, Junimea, 1978; GRIGURCU, Gheorghe. Poeţiromâni de azi, Cartea Românească, 1979; SASU,Aurel. În căutarea formei, Dacia, 1979; POANTĂ,Petru. Radiografii – 2, Dacia, 1983; SIMION, Eugen.Dicţionarul Scriitorilor Români (R-Z), Albatros, 2002:„Roza e floarea de geniu a poetului şi, hrănită cusuflarea morţilor, ea dă o beţie extatică albă... Biblia,mitologia greco-latină, literatura veche şi nouă,semiotica şi iconografia bizantină sunt convocatepentru a susţine plângerile şi, mai ales, jubilaţiilepoetului hărăzit (sau blestemat, nu ştiu cum să zic) săpoarte crucea unei nestinse suferinţe. O suferinţă ce s-a transformat, bineînţeles, într-un obiect de cult. Amimpresia că Horia Zilieru vrea să întocmească

o gramatică a Erosului”; TAŞCU, Valentin.Poezia poeziei de azi, Junimea, 1985; MICU, Dumitru.Limbaje lirice contemporane. Momente şi sinteze,Minerva, 1988; NEGRICI, Eugen. Sistematica poeziei,Cartea Românească, 1988; POPA, Marian. Istorialiteraturii române de ieri până azi, Fundaţia„Luceafărul”, 2002: „S-ar putea vorbi la Horia Zilierude un fel de pansexualism: tot ce poate fi întâlnit întremicrocosmos şi macrocosmos se reproduce şiilustrează, totodată, principiul erotismuluiuniversalizat”; HOLBAN, Ioan. Istoria literaturiiromâne. Portrete contemporane, Princeps Edit, 2004:„Poezia lui Horia Zilieru îşi fixează esenţele între

şi ”;CIOPRAGA, Constantin. Efigii în frescă, EdituraAcademiei, 2008

Vârsta de aurLupul de mare

Anthologie desRencontres Poétiques Internationales en Suisse Romande

City of Dreams and Whispers

ranul, Ramuri, Cronica, Feed Back

Patimile

Vulturii amieziiSteaua de vineri

Piramida leilor Pelerinaj sentimental

Circumlunar e visulConcert minus unu

Loranthus Europaeus

Orfeon

scenariul mitic tiparul suprarealist orfism

Corăbii ale soareluiLa „Masa Tăcerii”

Românialiterară, Steaua, Convorbiri literare, Luceafărul,Contempo

după Antonn Pann

Corbul de pe braţul crucii

, Să ne facemjocurile

(Panorama, Yverdon-Neuchâtel, 1988, 1990, 1994),

; Otilia Cazimir, ;George Lesnea,

r, ; Florin Mihai Petrescu,; Corneliu Sturzu

în

,

.

REFERINŢE CRITICE

Ianuarie 1020

Eu cel din urmă-n tablele cetăţii / domenii am de nuduri în adverbe

născocitorul de gânduri

Starea noastră de spirit este o eternă curgere şi ocontinuă căutare care ne îndeamnă să observăm cu o şi maimare atenţie cum vieţile oamenilor se succed precumvalurile mării, dar ce lasă ele în urmă? Existenţa noastrăeste un fel de obiect al reflexiei permanente. Omenirea cutoată filosofia ei stăruie consecvent asupra fiinţei, mereuplasată între adevăr şi falsitate. Dacă realitatea se deruleazăîn nedesăvârşire şi ne învăluie mai tot timpulimperfecţiunea, apariţia unor existenţe luminoase printrenoi pare salvatoare. Numai acestea fixează personaje,caractere, momente şi acţiuni ieşite din comun, numai elerezumă absurdul şi ridicolul unei lumi în derivă, ajungpână la a cerceta fragmente ale vieţii într-o istoriezbuciumată, mai mult, au capacitatea de a reactiva subimpulsul creator emoţional şi, prin ele însele,

se impregnează de acel duh purtător spre înălţare.Acum se petrece în fapt o echilibrare metafizică, se intrăîntr-o comunicare a lumii eului cu lumea din afară.

ieru, existenţă luminoasă, a fost transpus însituaţia de a renunţa uneori, evident constrâns, lacontemplaţia de tip paradisiac pentru a contacta realitatea,acolo unde a dat piept cu greul şi suferinţa, dar până şiacestea înscrise în efemeritatea fiinţei efemere.

inez pe poet, mai ales în sihăstria nopţii, aplecatasupra hârtiei să aşeze cuvintele, la început timide,stinghere, fricoase, apoi încet, încet supunându-

nstrucţie ale versului şi născând idei, imagini, emoţii,acute sentimente şi stări de acerbă trăire interioară. Paginase umple văzând cu ochii, de unde versul cel dintâi nureuşea să iasă la capăt, acum strofele se înghesuie,evadea ă din cadrul paginii, fug spre următoarea. Poatealte ori, poetul îşi provoca însufleţitele cuvinte şi defila cuele ca într-o zi de primăvară blândă, de unde transformarealor într-un flux al viselor spre stele sau ascunse inofensivpe după copacii cu surâsul vegetal şi plin d

Poetul Grigore Vieru, cu bagheta-i magică, a trimiscuvintele în tainica chimie a vieţii şi au cuprins până laurmă esenţa existenţială a omului, dar şi întinderea spaţialăa spiritului lui. Între real şi fabulos, versurile au căutatadesea să descopere miezul timpului trecător pestecauzabilitatea componentelor oricărei teorii despreuniversul uman. Dar niciodată nu le-a expediat în derizoriuşi subcultură precum unii, jalnici adversari, carezdrăngănesc cuvintele cu patologia retorică a exprimăriipoti nite, şocante, dezgustătoare. Din limbajul în toatădiversitatea tipurilor sale de expresie, într-o lume cupeisajul ei infinit şi mereu schimbător, limba lirică apoetului s-a desprins demn şi elegant, luând drumulsimţului genuin, nobil şi adevărat. itesc versurile şi îndimineaţa asta eu sunt ca o plantă fragilă, dar ce frumuseţecurată mă cuprinde şi mă îndeamnă către miraculoasarevelaţie a clipei, este revelaţia poetului oracular – profetic,al celui cu reverberaţii în armonizarea lumii noastreha încât mă întreb: unde ne este

tivi şiprea orgolioşi? Să mai îndrăznim a crede că în timpulnostru fizic, metafizic şi astral pot fi concentrate sinteze aledestinelor trecute, prezente dar şi al celor imprevizibilviitoare?

Copacii ne vorbesc tăcând şi nu ne simţim singuri înliniştea divină a naturii. Ne regăsim în întemeierea omului,adică în iubirea şi pentru iubirea aproapelui, în gândul şifap a românului structural creştin care înţel

Şi îl ascultă cu o şi mai multă pioşenie graţiecântecului lui Grigore Vieru. Cum să nu te bucuri decântecul lui? Şi mă mai bucur de spusele lui Eugen Simion:„Este respiraţia Basarabiei, pentru că publicul basarabeanvedea în el un simbol. El a înţeles cui se adresează ş desprece să scrie. A făcut abecedare, asta face un om al naţiei lui.Vă daţi seama, un poet care ar fi scris în stilul lui Mal arméar fi avut unul, doi, trei cititori, şi asta este puţin. Nuînseamnă nimi buie să porneşti de la cine te ascultă,cine te înţelege. Dispariţia lui este tragică”. Şi mai am unmotiv mare de satisfacţie: l-am avut oaspete la Saloanele decarte de la Iaşi, acolo unde vitrina cu cărţile lui jubila întrecelelalte, marcând atmosfera fel demetaforă a solarităţii şi sublimului, l-am însoţit în multemomente ale întâlnirilor cu cititorii, acolo unde se celebraucartea şi spiritul, această realitate specială care îşi asumătoate dimensiunile posibile, doar ea, cartea, întemeiazăesenţa de templu al ideilor şi binelui. La urmă, poetul era şimai bonom, şi mai jovial, şi mai afabil.

Dar vine clipa fatală când bucuria e detronată detristeţe. Confraţii l-au numit fiinţă întru poezie, mesianic,cel cu mitul plutitor, fratele lui Eminescu, o mână firavă pealfabetul latin, cel ce a cântat ca nimeni altul Limbaromână, sembolul naţional al românismului, îngerulcopilăriei, adâncul iubitor de mamă, făuritorul de vise, ranacare vindecă... tărâmuri.Ştiindu-l acolo, înconjurat de stele, parcă tristeţea noastră seînmoaie şi sufletul iese câte puţin dintre gândurile negre.Poeţii mari rămân nemuritori pentru că sentimentulumanului cristalizat în operă rămâne el însuşi nemuritor.„Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Iată un epitaf în toatăgrandoarea simplităţii lui, unul de la care cu toţii am putealua aminte.

Grigore V

Mi-limag

le regulilorde co

z

e înseninareacerului.

c

Îi c

otice, Eminescucontemporan, pentru a fi între oamenii prea distruc

t ege cânteculclopotului.

i

l

c. Tre

, un

Grigore Vieru a pornit spre alte

cuvintele

paradisului borgesian

cărţile

Nicolae BUSUIOC

18 CRONICA

O existenţă luminoasă

Prea multă pe aici, spun, pe cîndînsoţitoarea mea mîngîie liniştea, care amestecăimaginea proiectată în mare cu luminiscenţa trăirii înaleatoriu. Rethimno. Uriaşa cetate veneţianăstrăjuieşte portul de şapte sute de ani, meterezele s-aupăstrat intacte, iar în interior sunt proiectate dearipile vidului o moscheie, o bisericuţă, şi nişteruine… Soarele ucide, simt nevoia să strig că aici nuse poate trăi liber din cauza unui soare lacom şiucigător, dar toate se liniştesc în suflet cînd intrăm înlabirintul de străduţe din oraşul vechi, în răcoareaclădirilor de stil veneţian şi otoman. Lacomă ingerinţăa zilei în intimitate, de aceea căutăm ev

Părăsim prezentul imediat şi ne afundăm îngrandoarea memoriei cretane, aici ni se face dor deMinos şi de tinerii atenieni jertfiţi Minotaurului, ni seface dor de Labirint şi de Dedal, constructoul minunii,de zveltul zbor petrecut de Icar în inima unei fîntînicu apă rece, drept sacrificiu, de sîngele Ariadnei scurspe un fir de iubire, pentru a face lumină drumuluiunui semizeu, Tezeu, şi de Delos, cetatea iubirii, loculde naştere al Artemisei şi al lui Apollo, şi de templulAfroditei, şi de casa lui Hermes, şi privim în adînc,spre ruinele unui oraş subteran săpat de cremeneaochilor, în pereţii de tuf ai Capadochiei, ca săreconstituim din legendă realitatea… Ne simţim maibine aici, e multă linişte, pereţii sunt cînd goi, cîndafumaţi de timpul cătrănit, cînd culorile prind chip şise diluează în forme de bazilici senzuale, şi carnea lorse macină sub degetele noastre, amintind că luna va fifost trecut pe aici, drept o zînă terestră… Şi va fi fostlogodită cu acrobaţii care antrenau aerul pentru azbura peste spinările taurilor, se va fi prins şi Selenede coarnele animalelor zbuciumate pentru a ne oferi ,în final, bunăvoinţa sacrificatului, adică un nesfîrşitospăţ cu carne roşie şi vin oţelit… , îmisugerează Anaforeea, umple spaţiul dintre legendă şimare, şi parcă toate lucrurile prind izul de roşucarmin, şi Knossosul se transformă în centru religios,adminsistrativ, şi palatul proaspăt sărbătorit de marese deschide prin numeroase logii şi terase sprepeisaj… Am ieşit din labirint şi peisajul deschis,infinit, da, este marea, iar cel interior, peisajul, esteacest cadru de piatră însoţit de confort, pictură, frescăşi multă culoare … Ne adăpostim sub arcade, şi, fărăsă ştim, alunecăm pe coridoare de piatră, intrăm şiieşim mereu din labirinturi, numărăm camerele şi ieseca număr , şi sala tronului, şi camera reginei,şi sanctuarul, şi coarnele sacre, şi sălile de baie, şicoloanele pe care le număr iarăşi, obsedant, şi ieseacelaşi număr, infinitul, şi infinitul se face de piatrăroşie, şi ne dăm seama că acestea sunt deosebite decele egiptene sau greceşti, fiind mai subţiri la bază şimai mari spre capitel, baza este simplă, sub formă detor, iar coloraţia apare în roşu pentru fus şi negrupentru bază şi capitel… Picturi murale în decoraţiapereţilor, susură Anaforeea, şi-mi spune că tehnicafrescei este combinată cu cea a reliefului în stuc…Scene sportive, campestre, scene de dans, ritualuri, şitoate în mişcare, desemnînd atitudini, iată,persoanjele vorbesc cu trupurile aprinse de viaţă,sunt acolo vegetale care le înconjoiară, ca nimic să nufie prea simplu, iar exprimarea să dea ton desimplitate şi autentic. Culorile, observă Anaforeea, cuochiul ei de critic exigent, sunt vii, iarraportul închis-deschis delimiteazămişcarea şi formele… Doar zidurileînchipuirii înconjoară palatul, şi aceladesenînd sub apelul nopţii infinitul…Adică marea, care se face roşie, şi, apoi,neagră, şi ne cheamă spre catastrofele cevor să vină…

Am încetat să număr, vasul care nepoartă sub aripă ne suportă hîrjonelile,vexaţiunile, bîrfa care proliferează, pentrucă aşa sunt oamenii, clevetitori, instabili,oportunişti şi măgari, pe deasupra, îmişopteşte, puţin iritată Anaforeea… Ea nusuportă lucrurilor! Precum că,doamne, cei doi din grupul nostru seiubesc de moarte, el, un tînăr zvelt, brunetde teizeci de ani, ea, o doamă platinată,puţin obosită, dar mereu zglobie şi pusă peşotii, încă poartă ludicul fertil în trupul eicam şleampăt, dar cu puiule, pe buze,

veneţie

adarea, visulne face bine, domnilor.

Palatul cretan

infinitul

anti-morala

dragă, miţu mic, şi noi cu rîsul, şi cu ironia, noi,evident, frustraţii, şi, ei, cei doi iubiţi, care nu sepotrivesc, după concepţia noastră cam futilă, ei cudragostea şi cu nepăsarea, ce vă pasă vouă,impostorilor! Învechiţilor, pare a spune doamna,vopsită tomnatic. Şi brunetul tînăr o încolăceşte cubraţele, şi braţele lui se fac liane, ca să nu se maizărească nici o mişcare din păinjenişul de junglemintale… Aşa trecem marea către Atena, aşaponegrind şi fără simţul sacarlităţii, pentru că nici unlucru nu e mai frumos decît dragostea, îmi sugereazăAnaforeea, şi eu, da, dar nu aşa! Ce-ţi pasă, suntoameni, se iubesc, şi eu izbucnesc în rîs, Eu,moralistrul!… După care mi se face de greaţă şi deruşine… Adică, respectul de sine, se răzvrăteşte ea, întimp ce valurile izbesc viforoase la pupa, şi scaunelede pe punte zboară, şi suntem nevoiţi să ne retragem, mai la dos, sub umbrelele nopţii… Răcoarea s-ainstalat, picuri sălcii vituprează somnul nostru, nestrîngem ghem şi ne instalăm în tăcere. Ce-ar fi săviziutăm vasul imens, ce-ar fi să ne adăpostim subsmaraldele restaurantelor de la etajul IV, dar, nu,preferăm încă să toarcem amintirile de ieri şi dincelelalte zile, cu gîndul că mîine ne vom trezi însoarele ucigător de la Micene… Incep să refuzsoarele, cei doi, o bunicuţă cu nepotul ei, îndrăgostiţii,s-au strîns într-un ghioc, dar nimeni nu le mai dă nicio importanţă, oboseala îşi spune cuvîntul, aşa sepetrec lucrurile, numai secunda contează, după aceeavine golul din viaţă, banalul, ritualul lucrurilorneînsemnate, gîndesc, sau e numai o părere. Rămîneun soi de ironie zdrumicată de taină, şi o interogaţie!oare cum vor fi făcînd dragoste cei doi, ceperversitate, Anaforeea, gîndul omului! Ca toţioamenii, vine răspunsul!…

Dimineaţă de bronz, sub soarele roşu, ca o mingecare se rostogoleeşte sub munţii de kitsch… Văd ocetate ne-autentică, şi simt că atmosfera de fum şirugină va îneca Atena sub zăcămîntul unei lacrimiautumnale. Cum vom ieşi din această rostogolire amemoriei peste lucrurile pămîntene, nu ştim, dartrebuie să încercăm răbdarea sub vîntul stoic alcuvintelor care vin de aiurea… Stăm sub semnulşi ne revendicăm morala, materia şi logica, crezînd cănumai astfel vom cunoaşte fericirea, virtutea… Sivom reuşi să ieşim din acest iureş fantastic de maşinişi de oameni… Pe geam îl zăresc pe Antisthene,cinicul, discipolul lui Socrate, şi cum să nu lasemnele din afară cînd lumea e aşa cum e , Anaforeea,pentru că mergînd cu pas de melec nu vom treceniciodată valea Corintului spre Peloponez, … Dupăacest slujitor al , nimic în afara lucrurilor ce potfi atinse, nu e real… Antisthene susţine că Platonputea vedea caii, dar nu putea vedea ideea generalăde călărie, mă miră pentru că scopul vieţii nu eracunoaşterea, ci fericirea, iar a căuta virtutea înseaanăa căuta plăcerea, iar viciul înseamnă durere…Adevăratul cinic respinge familia, munca, războiul,ambiţiile şi îndeosebi politica, îmi şopteşte alteritatea,astfel fac apel către Celălalt, apropiindu-mă de acesta,şi încercînd să-i fur imaginea, renunţînd la confortulsingurătăţii… E un act profund emoţional, pentru căîmi încerc puterea de a fi în fiinţă, cred căexterioritatea aceasta cu toate vulgarităţile ei îmi este

, fără să propag ideea libertăţilorsexuale în cetate, şi fără să desfiinţez instituţiacăsătoriei, precum cinicul antic…

Prea mult mîrîie acest Antistene, şi îmidezechilibrează umorile, şi toată Atena pare a intraîntr-un potop de cuvinte fără logică… Pe cînd reuşimsă spargem, văzdzhol de pecingene şi să răzbim cătremare…

stoa

mîrîi

cîinelui

martor sympatic

Despre lucrurile prime (12)

Infinitul, piatra roşie…Vasile POPA HOMICEANU

fascinaţia lecturii

Ianuarie 1020

19CRONICA

Cu identitate consistent reflexivă - articulare dinsine, spornic ontologică -, aldoilea e subiectul-cuvântprin care Unu, Inexprimabilul, exprimă, se facePrimul. Subiectul tocmai îşi asumă trecerea, odată cutimpul, a realităţii din cuvânt. Fiinţă în cuvânt, fiinţă înmers, subiectul se face al doilea sieşi, pur şi simplu

, smerindu-se; e gata de a fi un nou început delucru, de a fi intimă şi consistentă articulare, chip şideopotrivă asemănare, de a fi - comunicare şicomuniune.

În cuvânt, aldoilea experiază nobleţea generozităţii,, starea de-a fi

treaz, de a fi „acum” - prezent nu numai în prezent, ci,acum, prezent totodată şi în viitor -, de a-şi fi sieşiprezentul, fiinţarea cu spor reflexiv, ontologic. În cuvântfiind, aldoilea percepe timpul, prezentul însuşi altimpului: , pe care realitatea (lucrurile ce acumîşi reclamă primeitatea ca modă, tocmai trecând dincuvânt) nu-l poate exprima decât ca trecut, ca spaţiu demobilat. Pentru aldoilea începutul nu e apăsătoaredistanţă în spaţiu, ci propria diferenţă specifică, dintresine şi sine, a ceea ce e viu, articulat, e fiinţarea cu sporreflexiv, ontologic, fiinţare ce acum se vrea fiinţă. Clipadintre două clipe strict succesive, clipa reflexivă escurtătura care duce la înc

Şi această clipă-suspens e cuvântul în care omulpercepe însuşi prezentul, începutul, cel gata, prinsubiect, să exprime Inexprimabilul. Începutulamprentează diferenţa specifică a subiectului sub formaunei noi şanse, a unui nou şi bun început; din cuvântrealitatea obiectului a trecut odată cu timpul tocmaipentru a face loc-timp realităţii subiectului, lui aldoilea.Cu preţul din început, al întregului, subiectul îşi asumădiferenţa specifică, el fiind astfel , fiinţă articulatăde forma luminii - corpuscul şi deopotrivă undă.

Lui aldoilea i se opune tipul pragmatic, pentru carecuvântul are funcţia pieţei de schimb, cu marcaj strict pecomparaţie: de a-i oferi lucrurile necesare şi o cantitatede bani în plus, pentru alte şi mai multe lucru

Aldoilea e cel care nu doar comunică în timp, adicăcuvinte - din care realitatea a şi trecut -, ci comunicătimpul,comunică, e cel care rămâne în cuvânt, consistentăîntrupare a timpului reflexiv.

Chiar şi cu călcâiele bine înfipte în prag,comparaţiile sunt cele care trec; ceea ce rămâne în„timpul , care autoritaracţionează menghina cu un singur capăt ă

sfârşire a începutului şiîncepere a sfârşitului: ci a fi

Şi tocmai că se întâmplă intrarea - trează ca însuşiprezentul timpului, începutul - a subiectului în cuvânt,în propria lui limbă, şi astfel limba de la sine gândeşte,deprinde asumarea (a subiectului devenit aldoilea, căciobiectele doar se sumează). jumătatepoziţionarea în proprie şireflexivă mişcare, a fi poziţie (particulă) cu opoziţie(viteză) faţă de tine, cu mereu depăşire a propriei inerţii,a propriei imagini în demersul - cu consistenţă desubstrat - al unei anume transparenţe şi, totodată, alunei anume desprinderi şi deprinderi de sine.

Demersul în cauză ţi-l induce însăşi mişcarea cupropriu model, cu aura cu alură proprie:

”), ca tu, subiect, să fii mai mult decât unfracturat „în-tre”: să fii în tine lăuntricul „între”, să fiitreaza ”, pe verticală, a„ orizontalei -, mereu ţintind drept rezultatorizontul tău propriu, acel spaţiu-timp de rezonanţă,timp-cuvânt, în care deja este dat tonul, hipocraticaconstituţie a cântecului tău propriu, şi neuitând că artalungă de a fi este totuşi viaţa noastră, atât de scurtă. Şitocmai pentru că se află în menghina cu un singurcapăt, care cultivă drept artă - nu pur şi simplu artificiu- libertatea, el, subiectul, e cel care vine, mereupoziţionat spre sine, e cu loc lăuntric mai adânc decâtorice străină oglindă, e cu mers lăuntric: e

A vorbi despre timp e a vorbi despre cuvintele cucare tocmai vorbeşti acum, când vorbeşti; iar timpul-cuvântul de acum îl deprinzi numai dacă acum, caaldoilea, te deprinzi pe tine însuţi: model - dincolo demodă -, de tine de neprins, de neconsumat, ci mereu dedeprins. Propriu-zis, subiectul este „cu” el - şi nu „ca”el, pe orizontală - în măsura în care este „despre” (într-un fel desprins de) el însuşi, săltând şi tresăltând, cusublimare, în cuvânt. (De la sine, cuvântul spune că elnu are realitate, nu posedă realitatea ca şi cum ar ficonsumat-o, comunicarea nefiind pragmatic şileviathanic consum.)

Treaz - cu proaspătul fior al începutului, timp în sineprezent -, aldoilea propune depăşirea comparaţiei, care

se

aldoilea

dar

mai mult ca prezentul

începutul

aldoilea

timpul-cuvânt se

metafora

trezirea de sine a subiectului

luminaîn tre

între

întrecere între

aldoilea

faptul de a fi „dar”:

eput.

ri.

; comunicând, aldoilea

-cuvânt” este de fapt, perceput a fi

mai mult decât mijlocire, decât,

devenit aldoilea.

Realizezi pe- -: ,

, cea înstare a primi „ ” miezul ei chiar „ cerea” (starea de afi „

- sublimarea „cerii”, a

.

a fi în tine cu poziţie oblică

adesea ţine de limbajul pretins-dialogat al unei piese deteatru răsştiute, comprimate în orice ultra eficientădeprindere, cu pretenţia menghinei ce etanş prinde.Aldoilea se vrea ceva mai mult decât jocul de pim-pong,decât a fi gata, din afară, cu efect să loveşti mingea,însuşi punctul, tonul conversaţiei, de îndată ce se ridicăla fileul liniei de dialog, pe scândura scenei, pentru tinepunctând.

De ce nu ?, în măsura în care viaţa este teatru iarteatrul este viaţa, aldoilea e cel ce se vrea în cuvânt, deneredus la o minge, la o mască. Într-o „epocă acompetiţiei generalizate” (al cărei absolut, a căreimetaforă e comparaţia) se pare că performanţacomunicării e excomunicarea, a cărei soluţie centrată pe„acum” cere tocmai „acutizarea” competiţiei, ridicareaştachetei până ce omul se excomunică pe el însuşi,devine , îşi trăieşte gloria precum un sinucigaşagonia, cu o singură speranţă: disperarea. Şi-i absurdfaptul că într-o firească întrecere, de felul convieţuirii,resentimenul să dea tonul stării de normalitate. Neferim a numi resentimentul faţă de semen dreptsentiment al timpului.

Pentru tine, subiect, scurtătura dintre oameni ceamai îndemânoasă şi îngăduitoare - de felul a ceea cenumim „mai mult ca prezentul” - este darul, suntlucrurile pe care le dai ori le primeşti, plasându-te „înmers”, sunt lucrurile devenite cuvinte („cuvinte bune” -gr., ). Drept nevoie de tine şi nevoie de semeni,percepem faptul că realitatea tocmai a trecut din cuvântpentru a face, în cuvânt, loc întâlnirii, dintr-odată-trezirii de-a fi cu tine şi cu celălalt; un loc nu atât înspaţiu, cât şi în timp, loc lăuntric timpului, zvâcnirii dininima ta. În măsura în care (te) dai eşti aldoilea, cel ce sedeprinde (pe sine) prin (după) „celălalt”.

Cel care, sincer, dă şi primeşte, primeşte şi dă, acelase află „în mers”; se află în cuvânt, el este cuvânt. Prinmersul şi din mersul, felul lui de a pulsa metabolic,subiectul produce locul - mai mult decât o oglindă -lăuntric al timpului reflexiv, el produce întâlnirea şitrezirea care (doar uimire, diferenţă specifică aîntregului fiind) cu nimic nu alterează începutul însuşi,al creaţiei.

Cuvânt fiind - depărtare de sine, „tu”, dar şitotodată în sine, „eu” -, subiectul nu compară

perpetuu, indiferent şi resentimentar, el nu cumpărăprin dresaj de circ, şi nici nu practică slujba de mercenar- prin nesfârşită şi violentă, talionică reacţie, trocresentimentar (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte) -, ciel, subiectul, mai degrabă compară: se învinge-smereşte şi, învins şi învingător, în ipostasul

spărtura, fractura comparaţiei, în chiar clipacare a şi trecut, prelungind-o (cu chip de asumare, deintim prezent) în chiar clipa din viitorul ce a şi început,astfel el, subiectul, în cuvânt este în chiar fanta, în chiarclipa dintre două strict succesive clipe. Cuvânt fiind,aldoilea practică comparaţia nu ca smerire-umilire a„celorlalţi”, ci drept smerire-uimire de sine. Cu o altăparadigmă - nedogmatică şi nepragmatică - subiectulpune în valoare povestirea de sine, nostalgică, cea cusubstrat de speranţă, de credinţă venită dinspre şidespre viitorul pe care, competitiv-consumist - cum aiface din prezent pur şi simplu trecut -, nu-l poţi poseda;acum, cu generoasă deprindere, viitorul te este ca astfeltu, împreună cu „ceilalţi”, să te eşti.

În cuvânt, fiecare dintre noi practică (împreună cu„ceilalţi”) deprinderea de sine. Propria deprindere detine ţine de plecarea şi totodată de întoarcerea ta, în tine;ţine de plecarea cu întoarcere în fiece pas, intimă şidramatică ciocnire, când drumul se face îndrumare, dinsine revărsare, cu iniţiatic miez de scânteie divină, fărăde care nu ai acces la însăşi forma: la lumina -reculegerea de la macrocosmos la microcomos - talăuntrică.

dincolo de act (gestică, ritual,automatism cioplit în piatră teatrală), e potenţăreflexivă, lirism. Şi-i chemarea - trebuirea ca atribuire -ta să-ţi atingi propriul model, născându-ţi-l, prin cel maichinuitor travaliu - murind cu fiece clipă -, mereu adoua oară să te naşti. Ce fiinţă îşi mai îngrijeşte, educă,formează atâţia ani prognitura ? Şi totuşi, cum săvorbeşti fără să- fii realitate-model înainte de a vorbi,cum să fii chiar înainte de a fi !? Important de reţinut: încuvânt realitatea „om” nu trece odată cu timpulsuccesiv, ea are acces la începutul binecuvântat, defabuloasă şi divină poveste. În cuvânt lucrurile,întâmplările trec, odată cu timpul, pentru a rămâne -trează, la mai mult ca prezentul - istoria vie numită

, cu nouă şi neobosită şansă, să fii deprindereata: fiinţă cu lăuntric model. În cuvânt percepi că timpule cel ce e „despre” ceva-altceva şi, totodată, e „dinspre”sine, e neasemănătorul ce se face sieşi asemenea.Deprinderea - împlinirea „în mers” - de tine se face încuvânt, numitor comun sub forma diferenţei specificecare uneşte, pune ordine articulând, armonizânddezordinea. Prin faptul că realitatea din cuvânt trece,percepem omonimia fiinţării, însăşi întrebarea. În fapt,

mutant

eulogiai

sealdoilea

în

om

dezordine

chemare

sepune în

Deprinderea,

.Timpul pare a veni ca prezent dinspre viitor, dinspre

ţi

Fiinţa nu poate fi definită decât prin omonimia (subformă de întrebare) a fiinţării ce se vrea, prin asumare,tragică sinonimie, fiinţă (răspuns). Spre deosebire de „aldoilea”, numai „aldoilea” deprinde diferenţa specificăînstare să unească.

Ca orice chemare, întrebarea are nevoie desâmburele certitudinii. Şi numai în subiect întrebareaîntreabă, are gustul chemării din sine a răspunsului, edegustare. În întrebarea-omonimia ta proprie de faptdai răspunsul-sinonimia: „sunt”.

rbind, pur şi simplu vorbind, ai- de neredus la ceea ce se numeşte simplu simţ,

senzaţie, căci din cuvinte realitatea a şi trecut -, ai stareade degustător, pură, fără a-ţi propune să devii negustor.Cuvântul în care eşti nu este, pentru tine, o piaţă.Vorbind, din obiect al timpului devii subiect, te sustragi- ca orice personaj - avalanşei, schimbului de piaţă, tuînsuţi apelezi la statutul de actor: accepţi schimbul depiaţă al lucrurilor, dar nu şi al cuvintelor, nu şi alsemenilor, căci libertatea (a ta, a lor), sentimentele nu-sde vânzare. Pentru tine, a vorbi nu înseamnă a îmbuca,a te îmbuiba până la nesimţire de realitatea despre caredau seamă cuvintele. (Şi totuşi cum unii oameni suntanesteziaţi în cuvintele lor, cum se lasă vânduţi-cumpăraţi pe obiectele ce trec prin cuvintele lor.)

De fapt, în incomensurabila piesă de teatru, timpulnu îl simţi (cu simţurile-părţi), el e de perceput cu tineînsuţi ca întreg, fiinţă din părinţi. Timpul se propunedomeniul propriu-zis al perceperii, care îl presupune pe„despre” al povestirii; şi numai cu un anume sentiment- ce-mpleteşte pe „despre” cu „dinspre”, ce te faceperfect degustător, contemporan cu timpul - poţipovesti senzaţiile; căci timpul nu îl spui, timpul arată,şi orice adevărat personaj joacă rolul marelui actor:autorul. Între timpul teribil şi insul uman pactul e maimult decât un joc: e cuvântul, la capetele căruia îşi totschimbă locul, în dialog, geneza şi apocalipsa.

Fiinţă „în mers”, degustând, îţi depăşeşti teama de afi; simţurile nu-ţi macină până la nisip temelia, iar temafiinţei tale n-o pui într-o reclamă de piaţă ca într-oîntărită cetate de scăpare, cum nu poţi reduce timpul laspaţiu. În gura proaspătului simţi gustul decenuşă dar şi de rouă străluminată, cum că tu dejaaceste cuvinte le-ai mai vorbit, că, acum, în acestecuvinte, trăieşti, în tine arăţi lucrurile despre care ele,cuvintele tale, vorbesc. Ai sentimentul bunului-simţ - altimpului -, smerenia de a fi un „fost”, cum că ai fostînainte chiar de a fi, că ai fost ceea despre ce vorbeşti, cădeci vii dinspre tine, şi astfel eşti fiinţă cu proprieconvingere, preeminentă adevărului, şi intim justifici căeşti - cu detaşarea cuvintelor, a timpului ce a şi trecut -martor despre tine însuţi, deci poţi cu îndreptăţiredespre tine mărturisi.

Contemporan cu timpul poţi fi numai dacă eşti ceeace tocmai spui. Vorbim şi vorbim pentru că numai astfelîi putem spune pe nume timpului. Propriu-zis numelenu i-l ştim; timpul e mereu de perceput, e percepere.Vorbirea noastră seamănă mai mult a întrebare, al căreirăspuns - dintr-un cuvânt - e numele timpului. Şi celmai „aproape” de a fi contemporan cu timpul e cel care

itatea, într-uncuvânt. Întrebarea cu un singur cuvânt e întrebarea careştie răspunsul, în care crezi, e convingerea ta.

, prezentul,existentul care „se” comunică, precum limba maternă, aascultării, atunci când într-o altă limbă, a auzirii, tocmaivorbeşti, şi cu gust îndoielnic tocmai negustoreşti.Reclama, şi în general imaginea, ţine de răspunsul fărăde întrebare, de consumul automat, băgare pe gât,obsesivă, care duce la obezitate; imaginea-reclama evorbirea despre vorbire, vorbirea unei vorbiri, ea referădespre un timp fără orizont, fără de fanta - spre „a fi”,eternitate - a clipei reflexive aflată între două clipe strictsuccesive.

De la sine, cuvintele îţi spun că ele nu sunt realitatea,ci doar realitatea timpului, realitate a ceea ce a rămasdin ceea ce tocmai, întreg, a şi trecut. În fapt, în cuvintepercepi, aici şi acum, deplinătatea întregului, acel smerit„dincolo” al lui, aura lui de lucru, în mers, ca alură. Pede o parte, cuvânt-timpul întreabă smerit şi totodată şirăspunde cu ascultarea. El îţi dă - ca deja experienţă -starea de asumare şi de convingere, proprie subiectului.

Cuvintele sunt cuprinderea golului dintr-o trecere,deprinderea de felul rezonanţei. Cu ele olarul prefacenu doar lutul, pământul pe care-l călcăm, ci însăşicălcătura, însăşi trecerea noastră, în chiar vasul din caresă degustăm - să măsurăm ? - vastitatea. Şi golul, „între-le” întrebării despre care cuvintele fac şi sunt referinţă,devine capacitate, aşteptare şi ascultare, devine gol însine determinat, de umplut cu lăuntrică mijlocire:convingerea, perceperea deplinătăţii. Mereu-plecarea taare substrat nostalgic, de discretă, mitică spunere, eîntoarcerea ta la tine, spre a fi dintotdeauna cu tine,prezent, spre a fi în cuvânt cu timpul, cu cel ce a şitrecut

se

sentimentultimpului

se

acum

se

cuvânt-timpul

Vo

poate întreba într-un singur cuvânt, care poatecomprima toate cuvintele, succesiv

Percepem în întrebare

.

Marinică POPESCU

la vreme şi la nevreme9. Cuvântul înseamnă mai multdecât piaţa de schimb

Ianuarie 1020

20 CRONICA

philosophia perennis

Cristina-Maria FRUMOS

ut pictura poesis

Ianuarie 1020

Istoria teatrului american era o pagină albă pânăla apariţia lui Eugene O'Neill. Autor a peste 60 depiese, tot atâtea „încercări de a exprima şi de ajustifica suferinţa umană” (D. Falk, p4), dramaturgulamerican a exploatat în opera sa potenţialul tragic alvieţii moderne; nihilismul de sursă nietzcheană alanilor interbelici nu a limitat cu totul interesul literarpentru experienţa tragică şi, aşa cum vom observa,viziunea oniliană asupra unei atari experienţecomportă o dublă dimensiune, psihologică şimetafizică.

În esenţă, trei sunt perspectivele de abordare acreaţiei dramatice oniliene: 1) interpretarea opereidin unghiul interferenţelor cu tezele lui Freud, Jungşi ale neofreudianismului; 2) abordarea psihocritică,accentuând ideea sublimării în operă a experienţelorpersonale ale dramaturgului – inclusiv a propriilorcomplexe oedipiene, a bolilor de care a suferit etc.;3) perspectiva intermediară, în virtutea căreiarealitatea războiului prim mondial a generatconsecinţe în planul existenţei intrafamiliale,justificând anarhia impulsurilor, iraţionalitatea,„morbidezza” excesivă tradusă în comportamentulp

Dată fiind varietatea influenţelor care au acţionatasupra viziunii sale dramatice, unii critici americanii-au contestat acestuia originalitatea. Totuşi trebuieadmis faptul că un scriitor este produsul tradiţieiculturale şi literare, exploatând posibilităţilediferitelor resurse disponibile lui, absorbind şiasimilând larga varietate a influenţelor înainte de a-şi crea propria-i operă. Departe de a experimenta –

a fost considerată opiesă experimentală –, O'Neill a fost angajat îndescoperirea modalităţii dramatice perfecte, întruexprimarea adevăratei voci a sentimentelor sale.Majoritatea criticilor găsesc că în faza de început acreaţiei, dramaturgul se înscrie naturalismului,succesul concentrându-se în pie

şi–

realistă, şi emanaţiiale unei fantezii vaste, şi

extinderi ale miturilorgreceşti, piesele din ultima decadă (titluri),reflectând o întoarcere la realism. Conformobservaţiei lui Hari Prasad, lucrurile au stat altfel încazullui O'Neill: nici naturalist, nici expresionistpână la capăt, ci, sintetizând potenţialităţilediverselor mode dramatice, O'Neill însuşi vorbeştedespre „propria tehnică”: „

” (p8 Prasad). „Poet alteatrului”, el îşi va lua poezia din respiraţia şibogăţia imaginaţiei, a sentimentelor şi, mai ales, dinsimţul său teatral. Astfel, simbolismul pare a fi,după opinia criticului menţionat, esenţa formeipoetice a teatrului lui O'Neill, sinteză a realismuluiautentic cu idila veritabilă: „

– „care l-a influenţat mai mult decâtorice carte”, apoi cu , O Neill vaconsidera tragedia greacă „un exemplu neîntrecutde artă şi religie” (p 19 Egil TorManheim). Descoperind spiritul religios al tragedieigreceşti, precar în viaţa modernă, dramaturgulamerican intenţionează să împărtăşească audienţeivremii sale experienţa dionisiacă pe care o comunicăpiesele lui Eschil şi ale lui Sofocle. În 1925 el declară:„

Viziunea lui Nietzsche asupra tragediei greceşti –ca alinare metafizică – şi asupra protagoniştilor dinpiesele lui Eschil şi ale lui Sofocle – ca măşti aleeroului originar – Dionysos, vor avea un deosebitimpact asupra lui O'Neill în încercările lui de areconstitui spiritul tragic elen.

Profund existenţialist în viziune – înţelegândtermenul în sens foarte larg, cu referire la

ersonajelor.

sa .sunt piese

considerate expresioniste,-

(1951) –

[sa] His was a poeticform, a symbolic technique

This was the perfectform expressing the full gamut of his distinctivetragic vision” (p9 Prasad).

Familiarizat cu scrierile lui Nietzsche -

nqvist în ed.

What has influenced my plays the most is myknowlodge of the drama of all time – particularlyGreek tragedy” (Nethercot, Arthur „ThePsychoanalyzing of Eugene O'Neill” ,3, Dec. 1960 p248 apud Tornqvist, Egil, p 19).

Din jale se întrupează Electra

Din jale seîntrupează Electra

Aşa grăit-a Zarathustra

Naşterea tragediei

Dincolo de zareThe Hairy Ape The Emperor Jones

Patima de sub ulmiLazarus Laughed Marco Millions

Straniu interludiu

Modern Drama

problemele existenţei umane devenite materieartistică – diferit de sensul filosofic sartrean, O Neilla înţeles că tragedia e specia aptă să reflectedisperarea dorinţei inconştiente a cărei forţă poateconduce la autodistrugere.

Răspunsul dat de O'– 1931 materialului-sursă grecesc

derivă, înainte de toate din înţelegereafaptului că tragedia greacă e preocupată deproblemele destinului şi ale determinismului înexistenţa umană. O'Neill consideră psihologiamodernă un echivalent pentru agentul divin şiastfel, motivaţiile personajelor din

”. (p3Alison Burke) Ceea ce O'Neill vrea să sugereze pelinia tezelor lui Jung privind universalitatea unortipare ale inconştientului, e o anumită legăturăcontinuă între diferite ere ale trecutului şi prezent, olegătură ce transcende sufletul individual şiinfluenţele culturale şi politice ale timpului şispaţiului. Preocupat să găsească „o aproximarepsihologică modernă a sensului grecesc aldestinului”, şi în absenţa zeilor şi eroilor, O'Neill vaexploata în resurselesubconştientului, generator de conflicteintrafamiliale, soldate cu revelarea adevăruluidespre sine – componentă esenţială şi, în tragediagreacă, dar şi în cea elizabetană. La O'Neill, în plus,această revelaţie despre sine rezolvă misterulsinelui, producând o schimbare în personaj. Dacăeroii tragici îşi atrăgeau căderea din cauza unuidefect în caracterul lor, rămânând însă liberi săaleagă cursul acţiunii în limitele structurii sineluimarcat de eroare, la O'Neill iluzia conduce la o falsăimagine despre sine a personajelor. Perpetuarea oriadâncirea iluziei le va pierde. Adesea iluziei i seadaugă „păcatul mândriei” – echivalent creştin al„hybris”-ului grecesc –, de care se fac vinovatepersonajele lui O'Neill. În această ordine de idei,Doris V. Falk fixează în

o serie de modele de comportament uman,recognoscibile la nivelul dramaturgiei oniliene,dintre care notăm: „căutătorii” de sine – personajeînstrăinate de sine, şi totodată incapabile să sedesfacă din vălul ignoranţei şi al iluziei – în pieseledintre 1917-1920; „extremiştii” – reflectăpersonalităţile străine de propriul sine, darnetulburate de această realitate – în piesele din anii1920 şi 1921 – ( ); „descoperitorii” ajungîn faţa unor alternative salvatoare: libertatea şiiubirea (în piesele dintre 1921-1927) – „prizonierii” –din (1927) şi din

(1931) poartă masca tatălui, tânjindsă se elibereze şi astfel să-şi descopere „mama” –asimilată impulsurilor id-ului.

este, dupăaprecierea cercetătorului John P. Diggins, cea maibună lucrare dramatică oniliană şi eautorul ei către obţinerea premiului Nobel în 1936.

Prin această piesă O'Neill nu a realizat doar oversiune a mitului antic al Atrizilor, ci a încercat oreplică modernă a lui Eschil, dar în privinţapersonajului Lavinia (Electra), influenţele suntmultiple. Totuşi, trilogia eschiliană şi luiSofocle, mai mult decât alte texte antice, rămân sursesemnificative în acest sens. Centralitatea eroineiinspirată de Sofocle, – cu toate că toţi cei trei poeţitragici au descris tragedia Electrei – „cea sortită săjelească mereu”, ridică problema descompuneriiliterare a miturilor antice şi a recompunerii lor înmituri literare specifice. Este şi cazul mituluiElectrei, al cărui este următorul:Lavinia-Electra, fiica lui Ezra-Agamemnon şi aChristinei-Clitemnestrei, instigă la crimă,stimulându-şi fratele, pe Orin-Oreste, să răzbuneuciderea tatălui de către propria lor mamă; acţiunearăzbunării este urmată de necesitatea ispăşirii. Încentrul relaţiei Electra-Lavinia – Oreste-Orin, figuradominantă este aceea a Electrei: ea stimuleazăacţiunea, atât la Eschil, cât şi la O'Neill.

se reflectă, cum vom vedea, nudoar la nivelul personajului Lavinia, a cărei ură vadepăşi nivelul unei obligaţii, transformându-se înpatimă, ci la nivelul atmosferei psihologice generale

„In ancient thought, nobility may be the heightfrom which one experiences a tragic fall” (p 209Diggins).

Neill prin

,

sunt prezentate în termenipsihologici: „O'Neill's concept of psychology is afusion of genetically determining and sociallydetermining factors that are also held to beintrinsecally common to the human condition

Trilogia

care l-a condus p

Din jale seîntrupează Electra

Din jale seîntrupează Electra

Din jale se întrupează Electra

Din jale seîntrupează Electra

Din jale se întrupează Electra

Orestia

Eugene O'Neill and the tragictension

The first Man

Straniu interludiu

Orestiei

Electra

scenariu prezervat

Capacitateade transformare

în care respiră personajele tragediei. PrezenţaElectrei în titlu indică interesul dramaturguluipentru fiică, Lavinia Mannon – după cum ei îi esterezervat şi destinul cel mai tragic.

Războiul civil american – moment intermediarîntre 458 î.e.n. şi 1931 e.n. sugerează continuitateaunor sensuri între două perioade istorice şi culturalediferite, dar centrul atenţiei domestic al trilogiei luiO'Neill rămâne o modalitate de a replica politizăriiîn utilizarea de către Eschil a Războiului Troian.

De-politizarea programată a problematiciirăzboiului accentuează dimensiunea psihologică apiesei. Dacă Eschil interpretează războiul troian lanivelul valenţelor sale religioase, familiale şi juridice(căderea Troiei apărând ca excesivă), O'Neill îlutilizează drept cadru general, fără a-i chestionaspecificul.

Dacă O'Neill fascinat de sentimentul mistic alfiinţei a recunoscut influenţa lui Nietzsche asupraoperei sale, în schimcontra ideii că piesele lui ar fi fost modelate pedescoperirile din domeniul psihanalizei

indică, după cum observă criticii, o oarecarefamiliaritate cu psihanaliza. În această perspectivăura Christinei Mannon faţă de Ezra capătă odeterminare sexuală, generată de sensul puritan alvinei, convertind iubirea în poftă; dorinţapersonajelor de a pleca pe Insulele Fericite exprimănostalgia libertăţii prenatale, necondiţionate;coprezenţa ambelor impulsuri, erotic şi thanatic,orientează personajele trilogiei către propriul lordestin.

În favoarea ideii ca ştiinţa modernă psihanaliticăa avut un impact evident asypra viziunii trilogieioniliene, în ciuda eşecului şedinţelorpsihoterapeutice la care O'Neill a participat casubiect, notăm şi faptul că, potrivit lui L. Chabrowe,dramaturgul a folosit o parte a rezulattelor cercetăriipsihoanalitice, realizate de Macgowan şi Hamilton,în creionarea personajelor şi a conflictului. Pattern-ul cauză-efect a căpătat o semnificaţie deosebită înacest context:

speculate de O'Neill, cu sursa în acelaşistudiu menţionat, ar fi: 1) ambivalenţa sentimentelorbărbatului faţă de tatăl său; 2) preferinţa bărbatuluipentru o soţie similară fizic şi psihic mamei lui şi afemeii – pentru un soţ semănând sub aceleaşiaspecte, tatălui ei; 3) tendinţa ambelor sexe de aschimba aspectul fizic al perechii lor spre a semănacelui al părintelui de sex opus.

O'Neill face din complex mai mult decât oproblemă psihologică, în mod constant elpreocupându-se de responsabilitatea umană ultimapiesă nu aduce cu sine o reconciliere a forţelorsociale aflate în tensiune, ci evaluează extindereaefectelor determinate de faptele trecutului lui învieţile personajelor în prezent.

,,

b, el va protesta întotdeauna

1. Cu toateacestea, la piesa

„The cause-and-effect pattern inmarriage came down to the way man and womanwere motivated in their marriage choices by theirchildhood experiences” (p 143 Chabrowe). Alterezultate

;

Notele de lucru Din jale se întrupeazăElectra

Eugene O'Neill,Din jale se întrupează Electra- -Un mit antic in configuraţii moderne

1 Într-o scrisoare adresată Marthei Carolyn Sparrow,în 13 octombrie 1929 şi citată de Arthur Nethercot în

”, 3,(Dec. 1960), O'Neill declară:

ThePsychoanalyzing of Eugene O'Neill

Totem and Taboo Beyondthe Pleasure Principle

Psychology of the Unconscious

, „Modern drama

„There is no conscious use of psychoanalyticalmaterial in any of my plays. All of them could easily havebeen written by a dramatist who had never heard of theFreudian theory and was simply guided by an intuitivepsychological insight into human beings and their life –impulsions that is as old as Greek drama. [...] I have onlyread two books of Freud's and

. The book that interested me themost of all those of the Freudian school is Jung's

, which I read many yearsago. If I have been influenced unconsciously it must havebeen by this book more than any other psychologicalwork.”

21CRONICA

arheologia spirituluiVirtuţile călăuzitoare

Bogdan Mihai MANDACHE

În multe tradiţii care cultivă transmitereae simpla comunicare a unor

cunoştinţe, căile de acces cer în mod imperioscultivarea unor virtuţi: .Nu este doar un simplu exerciţiu retoric săobservăm că aceste trei substantive, desemnînd treivirtuţi in. Nu va trebui săcăutăm foarte mult în sfera sacrului pentru a găsiilustre figuri feminine care din texte literare,filosofice şi iniţiatice îl îndrumă pe pelerin şi îlorientează pe cel pornit în căutări astrale. Diotimadin dialogul lui Platon,

,călăuză prin Purgatoriu şi Paradis

femeile cîntate detrubadurii medievali sînt doar cîteva exemple aleeternului feminin în care regăsim constante sale:surîzătoare şi gravă, apropiată şi îndepărtată,luminoasă şi secretă, totdeauna inspiratoare.

Din antichitatea clasică grecească ni s-autransmis scrieri asupra cărora învăţaţii zilelornoastre încă mai au a zăbovi pentru a descifra noiînţelesuri. Unul dintre cele mai cunoscute dialoguriale lui Platon este

ialogul lui Platon dă cursdiscuţiilor între cîţiva bărbaţi Socrate, Aristodem,Fedru, Pausania, Eriximah, Alcibiade şi Aristofaninvitaţi la banchetul lui Agaton. După masa şilibaţiile care oînsoţeau, invitaţii auales să-şi petreacăziua în convorbiridespre un subiectasupra căruia nimeninu se oprise încîntările închinatezeilor: Despre Eros.După rînduială, auluat pe rînd cuvîntultoţi participanţii labanchet, iar la urmăSocrate cel carespusese că "dacă ceidintîi au să vorbeascămult şi frumos, vorgrăi de-ajuns şipentru noi". N-a fostaşa, Socrate fiindrugat să spună uncuvînt despre Eros.Spre surprindereatuturor, Socrate apovestit ce a auzitodată de la Diotima, o preoteasă din Mantineia.Pledoaria înţeleptei femei era că prin Eros "fireamuritoare se străduieşte pe cît cu putinţă să existede-a purur a, adică să devină nemuritoare", că prinEros oamenii agonisesc şi nemurirea şi pomenireanumelui lor şi fericirea pentru toată vremea ce vasă vină. Apoi Diotima vorbeşte despre creatorii înspirit, despre cele ref itoare la gîndire şi la oricealtă direcţie spirituală, despre poeţii care creeazălucruri originale enii numiţi geniiinventive, despre întocmirea cetăţilor şiaşezămintelor omeneşti; vorbeşte despre trepteleiniţierii desăvîrşite, iar în final

cearcă acum, îi spuseDiotima lui Socrate, să-ţi ţii atenţia cît poţi maitrează. Cine va fi călăuzit metodic, astfel încît s-ajungă a pătrunde misterele amorului pînă laaceastă treaptă şi cine va contempla pe rînd şi exactobiecte frumoase, acela, ajuns la capătul iniţierilorlui Eros, va întrezări deodată o frumuseţe decaracter miraculos. E vorba, Socrate, de acel Frumoscătre care se îndreptau mai înainte toate străduinţelenoastre: frumuseţe ce trăieşe de-a pururea, ce nu senaşte şi piere, ce nu creşte şi scade; ce nu-i, în sfîrşit,într-un punct frumoasă, într-altul urîtă -odatăda, alteori nu; într-un anumit raport da, într-altulnu; aici da, dincolo nu; pentru unii da, pentru alţiinu. Frumuseţe ce nu se înfăţişează cu faţă, cu braţesau cu alte întruchipări trupeşti; frumuseţe cerămîne ea însăşi cu sine, pururea identică sieşi prinunitatea formei. Aici este, iubite Socrate, grăi străinadin Mantineia, tocmai aici e rostul vieţii noastre!Căci dacă viaţa meri ă prin ceva să o trăiască omul,

, caretrece dincolo d

, ,

, sînt de genul femin

Doamna Filosofie desprecare scrie Boethius, Beatrice din

a lui Dante , Lauradin sonetele lui Petrarca,

sau , dialogetic despre iubire. D

:

,

e

-

er

, despre tehnici

despre descoperireaFrumosului în sine: " În

; cîte

t

Înţelepciune Forţă Frumuseţe

Divina Comedie

Symposion Banchetul

numai pentru acela merită, care ajunge să contemplefrumuseţea însăşi". Ce îndemn mai frumos de a nelepăda de zgura firii muritoare şi de a contemplafrumuseţea cea limpede şi curată, decît acestfascinant discurs al Diot mei, străina din Mantineia,

După, cînd antichitatea ieşea de pe scena

istoriei pentru a face loc zorilor unui nou ev, evulmediu, închis pe nedrept în temniţă din nordulItaliei, un cărturar pe nume Boethius scria una dinmarile opere ale omenirii .Departe de strălucirea gloriei pe care o cunoscuse întoată splendoarea, aruncat în deznădejde şiumilinţă, Boethius scrie cu puţin timp înainte de a fiexecutat acest catehism al datoriei şi al sacrificiului.Îngîndurat de întorsătura pe care o luase viaţa sa,Boethius scrie: "Pe cînd depănam în tăcere acestegînduri şi însemnam în scris tînguirea meaînlăcrimată, mi s-a arătat, stîndu-mi deasupracapului, o femeie distinsă la înfăţişare, cu ochiiarzători şi cu priviri mai presus de felul obişnuit aloamenilor, cu o culoare vie şi respirînd o nesecatăvigoare. În mîna reaptă purta o carte, iar în ceastîngă sceptrul. Cînd a văzut muzele poeziei stîndu-mi la căpătîi şi dic îndu-mi cuvinte potrivite culacrimile mele, cu priviri duşmănoase a strigat: Cinea îngăduit să se apropie de bolnav aceste curtezanede teatru, care nu numai că nu i-ar linişti durerileprin nici un remediu, dar chiar i le-ar mări mai multcu veninuri dulci? Căci ele sînt cele care, cu spiniisterili ai pasiunilor, ucid rodul bogat al raţiunii şiminţile oamenilor le obişnuiesc cu boala. După ce s-

au împrăştiat în acest chip norii tristeţii mele, amprivit cu lăcomie cerul şi mi-am recăpătat simţurileca să cunosc faţa lecuitoarei. Astfel, cînd mi-amîndreptat ochii spre ea şi am fixat-o cu privirea, amrecunoscut pe doica mea, AceastăDo nă, care întruchipează Flosofia, va îndrumapaşii lui Boethius pen părăsi starea dedeznădejne în care fusese aruncat; mîngîiereaFilosofiei nu este un îndemn la a plînge pe umărulceluilat, ci este un îndemn de a fortifica, de a întăriîn sine toate resursele şi de a exercita toate virtuţile.Prin aceasta înţelepc

Şirul ipostazelor feminine care au întruchipatvirtuţi călăuzitoare este prea lung

evocat figuri feminine care le-au fost călăuze şi inspiratoare celor care s-aurevendi at din războin , dar şi-au căutat şi găsitmîngîierea altundeva decît pe cîmpul de luptă. Săamintim doar lungul periplu pe mări al lui Ulisepentru a reveni în cele din urmă la Penelopa care îlaşteptase şi cînd Ulise fusese vrăjit de Calipso, şicînd a zăbovit pe in şi cînd, legat decatargul navei, rezistase ispititorului cîntec alsirenelor: "Ulise lăudate, vino-ncoace,/ Opreştevasul să ne auzi cîntarea,/ Căci nu vîsli vrun om pe-aici cu vasul/ Vreodată fără să ne-audă glasul/ Camierea de plăcut din gura noastră./ Şi cum ne-audeoricine se desfată". Dar Ulise ştia că adevărataînţelepciune era în Itaca, unde o lăsase pe Penelopacare continua să ţese la pînza comparată de înţelepţiiantici cu adevărata înţelepciune.

ie, spunea Eustathius, pentru a ajunge laCalipso şi trebuia să revină la ea, în afara căreia nu

idiscurs ajuns la noi prin spusa lui Socrate?

mai bine de o mie de ani de la dialogulplatonician

tr-o

-

d

t

Filosofia."am

tru a

iunea este mîngîietoare.

pentru a fi aicidoar amintit. Ar fi de

c ici

sula lui Circe,

De la ea a plecat cadintr-o patr

Mîngîierile filosofiei

se afla adevărata înţelepciuneÎn cetatea antică, la greci şi la romani, în fiecare

casă exista un altar pe care erau întotdeauna cărbuniaprinşi; focul nu înceta să strălucească pe altar decîtatunci cînd familia pierise. Cînd zeii au fostreprezentaţi ca nişte fiinţe, altarul pe care ardeafocul a fost personificat: Hestia la greci, Vesta laromani, iar divinitatea a căpătat trăsăturile uneifemei; o z tatea,nici puterea, ci ordinea, dar nu ordinea abstractă, ciordinea morală. Era zeitatea căminului, cea careveghea asupra focului din vatra casei.Se spune că doctrina, cunoaşter

, în vreme misterul ar fi mai curînd unatribut al femininului. Mergînd pe acest fir, trebuiesă acceptăm că femeia ar avea ca rol să veghezeasupra nevăzutului, să reamintească aceastăprezenţă de neînlocuit a nevăzutului. Nu este nevoiede o nouă Casandra care să ne prezică despre ceeace este dincolo de vălul care ne separă de nevăzut.Să avem aşadar să trecem dincolo de văl şivom întî şi în toatăsplendoarea lor.

.

eitate care nu reprezenta nici fecundi

ea ar fi atributelemasculinului

lniForţa

Frumuseţea Înţelepciunea

Ianuarie 1020

românesc. Miroslav Hroch analizând aceastărealitate a încercat chiar să facă o tipologie proprie anaţionalismului şi mişcării naţionale din centrul şiestul continentului dar, din păcate, a propagat şi elideea potrivit căreia există două tipuri fundamentalopuse de naţionalism, cel occidental, respectivrăsăritean. Aşa se şi explică de ce s-a bucurat atât derapid de recunoaşterea colegilor din occident. În niciun caz însă – şi consider că observaţia mea estedeplin întemeiată – nu putem atribui naţionalismulunei singure clase sociale, fie ea şi burghezia. Certeste că în cazul naţionalismului de tip

opulaţiicu intenţia de a avea un suport social cât mai mare şinu au considerat naţionalismul ca o trăsăturădistinctivă a unui grup de elită al societăţii. De fapt,ca să simplificăm lucrurile, să spunem cănaţionalismul a fost văzut şi considerat ca fiind oformă de expresie a suveranităţii populare, conceptde bază în alcătuirea statelor moderne. Putemînţelege acum mai bine de ce Kogălniceanu,adresând celebrul discurs lui Al. I. Cuza dupăalegerea acestuia în tronul Moldovei, a rostit: “Prinînălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţatînsăşi naţionalitatea română …”Pentru majoritatea istoricilor, ca şi pentru mulţidintre contemporanii noştri, “redeşteptareanaţională” a unui popor înseamnă în mod esenţialun proces de mobilizare politică: un procesemanând de la o minoritate sau un grup social şiîmbrăţişând gradual secţiuni tot mai largi alesocietăţii. Pentru ca aşa ceva să fie posibil trebuie săexiste nu numai o bună comunicare socială – aşacum ne-a convins deja Karl Deutsch şi şcoala lui – cişi un proces de schimbare socială (social change)exprimat în modernizare în cazul nostru. Dupălovitura administrată vechiului regim de cătrerevoluţia de la 1848 în Principate, s-au întrezărit şiprimii muguri ai procesului modernizării care vademara în plină forţă în timpul şi după domnia luiAl. I. Cuza. Secularizarea şi birocratizarea au distrusşi ultimele loialităţi de tip medieval făcând locnoilor loialităţi de tip naţional. Nu putem valida,încă odată, teoria lui Miroslav Hroch care nevorbeşte despre o etapă intermediară de“fermentare a procesului de formare a conştiinţeinaţionale”. Chiar dacă uneori se ridică la cap,naţionalismul nu se obţine după reţeta berii saurachiului. Ni se pare, în schimb, mult mai aproapede adevăr ipoteza lui Ernest Gellner potrivit căreiadifuziunea inegală a modernităţii atât în cadrulcomunităţii, cât şi pe continent, dă naştere unorvarietăţi de naţionalism. În fond, în calitate depropagatori ai naţionalismului, vorbim în Româniamijlocului de veac trecut de câteva sute de persoaneşi acelaşi număr este valabil şi în Polonia, Italia,Germania sau Spania şi Irlanda. Prea mult timp s-ainsistat pe cantitate şi calitatea a fost ocultată. Or,din această perspectivă este limpede cănaţionalismul românesc de la mijlocul veaculuitrecut nu este cu nimic inferior celui occidental niciprin origine, nici prin formele de expresie şi niciprin calitatea celor care l-au propagat.

risorgimento,propagatorii acestuia s-au adresat întregii p

(urmare din pagina 2)

fragmentarium istoric

Noaptea-poarta maiestuoasă care sedeschide către nevăzut

-

Adoptînd un ton mai serios, societatea mod

Prea adese

necuviincios s , cum au întrep

Este interesat de asemenea d

poft

o

a fi

-

se în modsistematic a se stabili o apropiere

asemenea omul modern,civili

Omul într-o lume tot maide astăzi trăieştesuperficială şi mai zgomotoasă; mai ascultă cînteculdorinţei?

Aţi scrispagini despresoarele nopţii.Trebuie să ne fieteamă de negru, de noapte?

- Îmi este teamă că omul de astăzi nu ascultădeloc cîntecul dorinţei, mai mult el nu resimtevîntul, dulceaţa serii, murmurul fîntînilor: el are înpermanenţă urechile acoperite de un receptor sau decăşti şi privirea aţintită pe un ecran. El nu este "îninterior", ci totalmente închis!

ernăeste orice mai puţin o societate a dorinţei, ea nu vreadecît consumul şi satisfacţia. A fi în aşteptare, îndorinţă, în suspans, este insuportabil pentrucontemporanii noştri: lor le trebuie răspunsuri,fapte, rapiditate, explicaţii...

a, şi uneori cu intenţie, se confundădorinţa cu pofta nemăsurată, aviditatea, nevoia deacaparare, de posedare, de a păstra. Or, dorinţa,puterea doritoare de Eros, este mai întîi dorinţa de ase aventura, de a risca, de a explora, pe scurt de aieşi din sine şi de a merge în întîlnirea celuilalt, alumii, a necunoscutului. Dorinţa este indispensabilă,este motorul oricărei căutări, ea îndeamnă la acunoaşte, a experimenta, a întîlni, a iubi, a crea. Unom fără dorinţă este un om mort, cel puţin înTradiţia occidentală care îmi este dragă. Mi se pare

ă vrei eradicarea ei rinsasceţii tuturor religilor. Bineînţeles, sînt dorinţemateriale şi carnale care închid sau degradeazăfiinţa umană, dar există, suverană, o dorinţă de cer,de absolut, de înţelepciune care onorează omul şichiar libertatea sa.

Pe de altă parte, sub influenţa budismului care,mai mult sau mai puţin denaturat, s-a implantat înOccident, există astăzi o neîncredere şi odiscreditare aruncate asupra dorinţei: aceasta ar fi laoriginea întregii suferinţe şi adeptul trebuie săînceapă prin a o reduce la tăcere sau a o anihila. Înceea ce mă priveşte am impresia că mulţi occidentaliinvocă non-dorinţa, non-suferinţa, detaşarea, prinfrică şi confort, pentru a nu fi nici tracasaţi nicibulversaţi de dădătorul de viaţă şi turbulentul Eros.Ei spun că sînt în căutarea seninătăţii, în fapt ei vorliniştea.

e subliniat că dacămajoritatea teologilor fac echivalenţa între dorinţă şi

ă nemăsurată (pe care ei o numescconcupiscenţă)şi urmăresc sănimiceascăaceastă dorinţărea, în schimbtoţi misticiicelebreazădorinţa şitrăiesc o mare, onebună dorinţă– o d rinţă careniciodată nu vafi potolită nicisatisfăcută, darcare se aratăînsuşi cînteculsufletului liber,ardent şi vesel.

- Cînd am început să scriu un eseu desprenoapte, am fost foarte surprinsă să constat că nuexista, după ştiinţa mea, nici o lucrare generalădespre această temă, în vreme ce noaptea este orealitate cotidiană şi o experienţă oferită tuturor.Poeţii, misticii, pictorii au iubit, cîntat sau trăit înnoapte, care este locul intimului şi al misterului.Este deopotrivă izbitor faptul că continuă

între noapte şi ceeace nelinişteşte, asasinat, pericol, tenebros. Copiluleste cel căruia îi este frică de negru şi refuză săadoarmă seara, dar de

zat (tehnic vorbind), care trăieşte într-ununivers luminat în permanenţă de electricitate(draga Fee, ea însăşi ar avea nevoie să doarmă!) şi

care izgoneşte din oraşele şi străzile sale orice urmăde obscuritate din nevoia de siguranţă.

ce dă frisoane, este pierdereareperelor obişnuite, este abandonul în faţa a cevacare nu este nici vizibil nici raţional, dar foarteputernic. Noaptea nu este mai opacă, o simt chiaruşoară şi îndurătoare

mii, ea este o poartămaiestuoasă care se deschide către nevăzut, dacă celpuţin consimţim la a o contempla, şi a intra cuîncredere. Cu reverenţă de asemnea. Gîndesc căNoaptea oferă comorile sale, sorii săi, fiinţelor deadoraţie.

-Noaptea deschide un întreg spaţiu interior careeste de reculegere, de întîmpinare, care permitereveria, efuziunea amoroasă, creaţia artistică,elevaţia mistică. Ea însăşi găzduieşte realităţileinterioare, ea este mantia nevăzutului. Putem spune:ziua este timpul oamenilor, noapta este timpul luiDumnezeu.

Este remarcabil că în textele sacre sau înpovestirile mitice, evenimentele majore, referitoarela suflet, salvare, cunoaşterea ascunsă, se deruleazănoaptea. Astfel, între multe alte exemple,lupta lui Iacob cu Îngerul, sau discuţia lui Isus cuNicodim care evocă naşterea din Înalt

şederea lui Ulise la curtea Feacilor,în timpul nopţii, ceea ce arată că lunga şipericuloasa sa călătorie nu este numai geografică, cieste înainte de toate interioară şi că ea urmăreşte,prin probe şi întîlniri, eterna Înţelepciune.

-Apreciez că nici o femeie ineligentă şi liberă,legată de Spirit, nu poate să se simtă în largul său înnici una din religii. În toate religiile pe care lecunosc – şi nu numai cele trei monoteisme - , femeiaeste pasivă, supusă, adică absentă, ea este privată decuvînt şi dedicată sarcinilor domestice şi subalterne.Autoritatea sa spirituală nu a fost aproape niciodatărecunoscută, ea are totul de învăţat de la preoţi,rabini, imami, lama...Dar ea are dreptul de a ţinepost, de a-şi acoperi capul, de a se tunde, de a semortifica şi de a se dărui cu totul oficianţilorcultului!

Bineînţeles, sînt marile alibiuri care sînt invocatetotdeauna, cum ar fi Tereza de Avi

ulţime masculină de teologi,guru, sfinţi şi fondatori de ordine. Pentru mine,toată această ierarhie masculină imperturbabilă,mulţumită de ea, mă supără şi mă face să fug: îi lascu plăcere această derizorie putere, prefer rîsul şilibertatea. Dar totuşi mă întreb: nu le l pseşte nimicacestor oameni importanţi? Nu îi deranjează delocsă se lipsească de jumătate de lume în ceea ce atingeCunoaşterea spirituală? Plăcerea lor este atît demare de a domni fără a împărţi asupracredincioaselor docile, tremurătoare sau resemnate?

e domină pecine? cine are dreptate? -, ci cea a autorităţii: înreligiile existente gîndirea, cuvîntul, experienţafemeii sînt luate în considerare în mod egal cu celeale bărbaţilor? sau a priori cuvîntul lor estesuspectat sau împiedicat să se audă, viziunea lorridiculizată, reflecţia lor pusă sub semnul îndoielii?Constatarea este crudă: Diotima nu are locul său înnici o Biserică.

Sînt iritată în faţa aroganţei şi auto-satisfacţieituturor acestor bărbaţi ai religiei, dar mă întristeazăde asemenea să văd că multe femei intră în jocul lor:fie fiind perfect supuse şi mute, linguşitoare în faţalor, fie luînd asupra lor întreaga putere dar renegîndfeminitatea lor.

Revin la misiunea spirituală a femeii: ea nu esteaici pentru a servi şi supune, ci pentru a deştepta şiredeştepta. se spune că Cratorul i-a dat-ope Eva lui Adam (adormit!) ca un "ajutor": nu ca oasistentă, infirmieră şi bună la toate, ci dupătermenul ebraic "ezer" ajutorsupranatural, aşa cum în erul Rafael i-a procurattinerei Tobie. Dacă femeia este recunoscută înaceastă dimensiune, şi dacă ea se arată demnă de

În fond, ceea

este

; ea nu are nimic dintr-uncapac pus asupra lu

la

amintesc

; sau lungapovestire despre

-

la sau MâAnanda Moyi, într-o m

i

, de a domni

Problema nu este cea a puterii – cin

În

, ca un ajutor ceresc, ung

-Noaptea este o chema

M

re la creaţia artistică, o vegheasupra spaţiului interior?

i-aţi mărturisit că nu doriţi să vă aventuraţi peterenul consideraţiilor despre religie. Dar scriind atît demulte cărţi despre prezenţa femeii, insist şi vă cer să neprecizaţi care sînt opiniile Dvs. despre prezenţa femeii înreligii?

suflul puternic al Spiritului Iubirii

Facerea

această misiune, atunci ea poate aranja frumoasebuchete de flori în biserică sau templu, poate deasemenea să pregătească un bun platou pentrucălugăr sau rabin. Cine poate mai mult poate şi maipuţin. Există totuşi tradiţii şi culte unde o femeie sesimte recunoscută şi acceptată, unde ea nu esteobligată să se supună şi să pară ignorantă, unde eapoate să-şi manifeste puterea sa şi cunoaşterea sa:acestea au fost religiile misterelor din antichitate,sînt cultele şamanice, şi mai ales este tantrismul (nucel care este dezvăluit occidentalilor) care vizeazădeşteptarea şi libertatea fiecăruia şi nu excludeextazul amoros al experienţei D

Nu este vorba,în Occidentul modern, de ainventa sau a face să renască culte destinate numaipentru femei şi în care să oficieze femeile, ci de amedita asupra carismelor proprii bărbatului şi

femeii, apoi de alucra în concert, fărărivalitate nicineîncredere niciraport de forţe.Astfel, în secolul laXII-lea, preotulfrancez Robertd'Arbrissel s-a arătatpionier fondînd laFontevrault, pevalea Loarei, oabaţie dublă undebărbaţi şi femeiîmpărţeaucelebrările,rugăciunile şireflecţia, car

era subautoritatea uneistareţe, o văduvăcare cunoscuse

lumea.Nu mai trebuie spus că Biserica oficială s-agrăbit să intervină, găsind periculoasă această"mixtitate"...

Este sigur că specificitatea femeii este de ae, de a trezi la iubire: de unde

intervenţia Diotimei în unde conviviidizertau despre Eros, de unde importanţahierodulelor şi curtezanelor sacre în primele religiiale umanităţii (Sumer, India, Babilon), şi de undenumărul femeilor mistice în sînul creştinismului,arzînd să se unească cu Iubitul lor. Ziua în carepreotesele şi femeile pas or vor înceta să vorbeascădespre păcat şi greşeală, ziua în care femeile vorputea vorbi despre iubire în locurile de cult, o nouăeră se va înălţa! Dar poate că suflul puternic alSpiritului Iubirii va mătura dintr-o lovitură fragileleinstituţii umane...

-Nu am un "model", în sensul în care o viaţăautentică este unică, nu imită şi nu se repetă. Darresimt multă admiraţie şi uimire, gratitudine deasemenea, faţă de bărbaţii şi femeile de legendă şi aiistoriei. Figura feminină care mi se pare exemplarăeste Melusina, a cărei istorie ne-a fost povestită dedoi mari autori din secolul al XIV-lea francez: ea estefemeie şi ea este zînă, secretă şi foarte iubitoare, eaeste soţie şi mamă, deşteptătoare şi constructoare, şiinima sa este plină de înţelepciune. Şi totuşi ea estetrădată şi repudiată chiar de cel căruia i-a procurattoate binefacerile. Ea este ambasadoarea uneiLumini pe care lumea profană o respinge, odenigrează şi o calcă în picioare.Or, cînd eapărăseşte definitiv reşedinţa sa terestră şi pe soţulcare a insultat-o, ea nu pronunţă nici un blestem,nici o vorbă duşmănoasă, şi parcursul său pe pămîntnu este un eşec: zîna se întoarce în Regatul nevăzut.Cei care au a o compătimi şi blama sînt oamenii micicu inima închisă sau avidă, reduşi la condiţia lormuritoare.

Într-o manieră generală, iubesc femeile viteze şicurajoase, profetesele, vizionarele, cele care atestăinteligenţa umană, pasionatele, nesupusele, deexemplu Heloise din secolul al XII-lea, şi din secolulurmător Hadewijch d'Anvers. Este magnific căstrigătul lor de iubire ajunge pînă la noi şi căreverberează într-o lume deven tă infantilă şivulgară. Atît timp cît sînt inimi pentru a ascultaaceastă muzică, "Dumnezeu priveşte încă lumea",după frumoasa expresie a lui Ruzbehân de Shirâz.

ivinului.

e, maimult,

vorbidespre dragost

t

-

i

Banchetul

Aveţi un model feminin preferat?

22 CRONICAIanuarie 1020

tertium non datur(urmare din pagina 3)

23CRONICA Ianuarie 1020

PUTREZICIUNE

Nepierito

el aducea mesajul ultim al vântuluiîn jalea mea care-i tulbura gloria,gloria despre care el spunea:

umpleau noaptea cu plânsetele loristorisindNumai vântul suflând peste spice,

acestei dulci putreziciuni.

nordului tic,ne

cile

n

, pe scânduri,

bolborosind imnul berii de martie,

prin sunetul gângav al trombonului.Au

al

meserie mai bine decât mine,pe când eu, lor,

nu mais-asculte smintitele mele cuvinte.

d…

rezistente la potop ori cutremur.

un cântec fals bisericesc sub vântul de aprilie,

r ca soarele vedeam eu pământulcând mă întorceam prin somn să-l caut pe tata,

„Cele mai mari ursite eşuează până mâine”...Nepieritoare erau pădurile ce odinioară

despre muşchiul verde şi pierzanie.

ca şi când primăvara ar trăi în miezul

Vrăjmaşă îmi este ninsoareaşi-mi înfioară tot trupul priveliştea

liniştit, ce seamănă cu un gigansfârşit cimitir al prizonierilor

acestor cuceriri, furişându-se în fiece răscruce,în fiece piatră de hotar şi-n toate uliţeleşi biseri ale căror turle se ridicăîmpotriva lui Dumnezeu, împotriva nuntaşiloraşezaţi în jurul butoiului cu vidin care beau cu râsete porceşti.Cum vedeam eu morţii aceştia în satcu burţile umflate mâncând carnea sângerie,

destrăbălarea furişându-se în primitoarea grădină

zeam respiraţia lentă a stricăciunii printre coline.Nemuritor ca soarele vedeam eu pământul,

cărui august bolnăvicios nu va reveniniciodată pentru mine şi fraţii meice-au învăţat

chinuit de puzderia umilinţenici măcar un arbore găsesc

Eu călătoream dintr-o noapte a infernuluispre o noapte a văzduhului, neştiind cineva trebui să-mi năruie viaţa, înainte de-a fiprea târziu să vorbesc despre faimă şi curaj,

espre sărăcie şi îndoielile lumeştiale cărnii ce mă va duce la pierzanie

Douăzeci şi şase de aniai pădurilor, ai gloriei şi sărăciei,douăzeci şi şase de zile de An Nouşi nici un prieten, doar moartea,mereu acelaşi soareşi nici măcar o pereche de încălţări

Douăzeci şi şase de ani ca în vis,

şi nici o casă, nici o mamă,

DOUĂZECI ŞI ŞASE DE ANI

nici măcar un gând despre Dumnezeu Tatăl,cel ce se adevereşte prDouăzeci şi şase de ani printre beţivi,sfinţi, criminali şi nebuni,

raş, în satele buhăite, proslăvite şizilnic scuipate, de la un Crăciun iluzoriu la altul,nici un cizmar, nici un cârciumar, nici un cerşetor,fără ghitară şi fără Biblie, în octombriebolnav de dorul de acasă,

Douăzeci şi şase de ani,pe care nu i-a trăit nimeni,nici un copil, nici un mormânt, nici măcargroparul cu care-aş putea tăifăsui la o bere.Douăzeci şi şase de aniîntr-o unică nedreptate împotriva tuturor,beat printre butoaiele de must ale tatălui,

răsfăţat şi abandonat cu rânjete,nimic altceva decât zăpadă şi întunecime,adâncile urme ale părinţilor,

răşte.

Roşii sunt munţii aţii mei îmi pătrund în creierca şi cum Iisus n-ar fi fost răstignit sub stelele

l-am îngropat într-o vale, când încă nu eram născut,mânios, ce spală cărările

de piatrăspre cavouri, unde stau însoţitoarele

singurătăţii mele,cu feţe palide, şi furtuna le orbeşte

sub luna-ndepărtată.

pe care nu le iubesc, nici tufişul,nici petalele din gura măgarului,

rigătul braţelorîn toamnă, nici oboseala ţăranilor

şi nici gloria durerii, povara ce mi-a lăsat-o mama

ce-mi devoră morţii sub hohotul stelelor…

Eu n-am făcut nimic ce-ar putea dăuna

am scris doar câteva versuri ce l-au făcută cadă în plâns şi pe sora mea

să mă invidieze,-am mâncat din ce vă lipseşte la masă,

nimic n-am băut din mireasma nunţilor voastreşi-a cântului de bâlci

inţanemuritoarelor cranii şi goalede la o dimineaţă la alta, tăcut ca şi cândaş fi ajuns cenuşă, înainte de a mă trezi

în carnea primăverii acestor oraşe.

La ce mă gândesc când văd străzile goale,ferestrele oamenilor ce-au băut atâta putreziciuneîncât numai Dumnezeu te-ar putea apăra.Ţi-au tăiat verdele, cenuşiul şi negrul râurilor,ce nu-ţi elogiau foamea şi nici tristeţea nopţilor,

ă, cu fiecare moluscă

În deznădejdea rădăcinilor!

Nu mai zăresc nici un chip pe care l-aş putea iubi,nici un trup să-mi astâmpere poftele cărnii,

ătăţii mele să-i ajungă…În case lumânările

Uşile scârţâie cu dispreţ când vii trudit acasă,şi orice gură ranchiunoasă, care posedă un ogor,un măr roditor, o vacă de lapte, o pajişte, te blestemă.

Iar când vrei să călătoreşti mai departe,nu ştii

Şi când ţi-e sete te afli în plin deşert!Şi când vrei să cerşeşti, te sufocă mizeria

bogăţiei lor!Şi când îţi cauţi mormântul, ei îţi dăruie

in salahori.

în o zilnic

în august bolnav de dorul de flori.

în luncile mocirloase,

unde sufletul meu muribund se tâ

, iar fr

ce nu se tem de atrocitatea sufletului meu, pe care

atunci, într-un aprilie

Pentru ce zilele acestea, pentru ce moartea,pentru ce toate astea,

nici stmele

murind printre cheflii la marginea lacului

fericirii voastre,

pe fratele meu s– cu petalele vântului de martie –nimic n

,al hambarelor,

unde nu mai pot reveni, pentru c-am trasclopotul mincinos

la malul râului, ce-mi restituie sufer, în fiece zi,

în care tu, cu fiecare piatr ,te pierdeai în uitare! În uitare!

nici o moarte singurOgoarele sunt sterpe.

pâlpâie violet!

încotro!,

sc

MÂHNIRE

,

,

un vas plin de splendoare!

… … Numai lutul negru,

ce le-a

,, iar stelele-mi nimicesc numele,

i ,la râsetele mele, mioarele se retragîn cotloanele strungii,

oftând un râu de sânge,Tu vii când ogorul e pustiu

Tu vii, când nimeni nu vine,

te de splendoarea mea,

ca milioane de ani în lumina lunii,

„Eu sunt trimisul întunericului ...”Tu vii întotdeauna când sunt ostenit.

piatra ta de mormânt,

continente

a inimilor ferecate,

Ei nu mai sunt

numai vântul bate

,

pe cei care

Nu mai văd nici o faţă umanădistrus, al neputinţei lor şi ura

prefăcut viaţa în pulbere.

Tu vii noaptea, când doica îşi dezveleşte sânulşi mărul e gol

Tu vii, când pârâul încetează a fi îndureratş cuvintele lui îngheaţă pe geamul meu

Tu vii, când centrul lumii scuipă

şi ochii peştilor sticlesc verde,

când doica, alăptându-mă,se sfieşcând părul ei străluceşte

Tu vii, când ei mă lovesc,fără să-mi asculte rugăciunea,pe care o voi începe aşa:

Îţi restitui viaţa mea cu teamace se destramă pe absurdă

peste infinita amăgire a toamnei.

O seară în care grinzile stau înclinate,în spatele lor munţi de fructe şi carne,

zidite-n colbul sufletelor căzute,o seară printre negrii copaci ai parcului,

printre obositele dangăte ale capelei municipale,pe asfaltul îngheţat al uciselor veri,unde nu mai răzbate nici măcar adierea glorie tale,

o seară a stolurilor şuierând, a cerşetorilortaciturni lângă imaculatele ziduriale Parlamentului, unde ei vroiau să te linşeze,când că tu strigai „patrie”, sfidându-i,

o seară, la fel de rece ca noaptea în faţa satuluiprintre trunchiurile de arbori cu zăpada în cârcă,

o seară a lăptăriilor închise, a tejghelelor goaleîncăierându-se disperat cu ghitarele compatrioţilor,

o seară a bisericilor zăvorâte, a bordelelor închise,

o seară printre colportorii azvârlind în canaleaceastă jalnică lume: „Albi! Negrii! Bancheri!Mineri îngropaţi de vii! Maşinării! Clopote ciunteale câmpurilor de luptă ...”, buimăcind minţile,

o seară ce picură din noaptetânjind după verzile dealuri surpate,după căruţele cu cartofi,

o seară ce te alungă-n solitudine,printre ostenitele braţe, în oarbele dănţuiriale durerii ce bate tactul năravurilor foamei.

alte vorbe mă trag pe mine în joscătre carne şi vin, alte voci mă cheamăspre camerele lor părăsite,

până la poarta surpată a casei,numai cămările soioase şi tăcerea au rămas,şi toate versurile pe care ei le murmurauîn nesfârşita noapte, în altă lume a desfrânăriidincolo de aceşti munţi, unde straniafrumuseţe a răsăritului împinge la beţie ţăranii.Ei nu mai există, mi-e frig precumcâinelui brutarului, ce-şi freacă blana de ziduri,mi-e frig şi nu mai am somn.Cântecele mele au secat în vara cenuşie,aşa cum albia râului îşi leapădă în mare plânsul.Ei nu mai există, aş vrea să dorm şi să-i visez

mi-au dăruit carnea trupuluişi amintirile, întunecoasele vremuiri ale vieţii,foamea creierelor triste, veşteda mireasmăa pădurilor şi putrida strălucire a lumii.Vreau să adorm acum şi să le văd mormântul.

SCRISOARE MAMEI

O SEARĂ

CASA PĂRINTEASCĂ

literatură universalăPoeme deThomas Bernhard

În româneşte deşi

Ioan EVUTheresia HAAS

Poetul, romancierul şidramaturgul ThomasBernhard (născut în 1931în Heerlen – Olanda,decedat în 1989 înGmundner) a fost unuldintre cei maicontroversaţi scriitori aiAustriei, patria saadoptivă. Cu o biografiederulată sub stigmatulunei boli necruţătoare,Thomas Bernhard

adevereşte prin întreaga-i operă o impresionantă forţă deasumare a fatalităţii, versurile sale fiind autenticeradiograme ale suferinţei. sa a fost încununată cunumeroase premii, dintre care amintim: „Premiul de Statal Austriei” (1968) şi „Premiul Academiei Germane pentruPoezie şi Lingvistică” (1970). Poate cel mai succint portretal scriitorului austriac îi aparţine lui Miguel Saenz

Opera

, care îldefinea astfel: „un artist al exagerării, profesor alincorigibilului, patriot, sentimental, moralist, mitoman, morbid,

24 CRONICA

considerat matur din punct de vedere mental: testelede inteligenţă sunt aceleaşi pentru individul de 18 şide 60 de ani (de exemplu), dar cazurile patologice descădere a le inteligenţei le împinge spre vârstemintale mici

Într-o „tensiune cordială” cu şcoala transformistăa lui Jean Piaget s-a situat şcoala nativistă a lui NoamChomsky, care susţine existenţa unei gramaticiuniversale la nivel cerebral încă de la o vârstă fragedăun aspect interiorizat şi dobândit al limbajului.Pentru transformişti, acea gramatică universală seformează în mod hotărâtor până la atingereamaturităţii; pentru ineişti, ea este o structurădobândită.În primii ani de viaţă limbajul natural se dezvoltă înstrânsă legătură cu inteligenţa, configurând în liniimari trăsăturile gândirii. Mintea copilului are ladispoziţie un număr redus de sisteme de referinţă dincare să-şi poată constitui, prin experienţă, calităţilecare stau la baza procesării cunoştinţelor şi abilităţileformate la nivelul reprezentării. La maturitate, o datăcu dezvoltarea gândirii, mintea îşi construieşteproceduri de semnificare şi comunicare ce depăşesclimbajul natural.

În privinţa relaţiilor dintre gândire şi limbaj, unpsiholingvist interesat de stadiile dezvoltăriiinteligenţei, Robert E. Owen

, ne oferă patru tipuri de modele. Studiul acesteirelaţii încă de la vârste foarte fragede, stadiilepercepţiei noţiunilor în diversele etape ale copilărieitoate acestea sunt o cheie de intrare în psihologiadezvoltării, care aduce în discuţie modelele

limbajul şi gândirea suntindependente, dar prezintă abilităţi corelate între ele,pe care şi le transmit reciproc (cum susţine şcoalachomskyană a gramaticilor generative, dar pe poziţiiapropiate se menţin şi Jean Piaget, Piotr Gal

procesele cognitivepreced limbajul, dar ulterior sunt influenţate delimbaj (experimentele lui Lev S. Vâgotski); calităţilegândirii sunt determinate de limbaj (determinismullingvistic susţinut de Benjamin Whorf şi

limbajul nu este doar bazat pe gândire, ci şideterminat de ea (determinismul cognitiv de tipulcelui preferat de Jerome Bruner şi de modelele

Ne putem declara aderenţa la oricare dintremodele, fără a inventa argumente lingvistice,psihologice sau neurologice; deoarece putem „bifa”,în dreptul fiecărui model, măcar un serios argumentempiric. Modelul configurează preliminariilecreativităţii cognitive mono- sau multi-lingve: JeromeS. Bruner considera că, în genere, la o vârstă mentalăfragilă copilul poate asimila orice conţinut didactic,cum ar fi învăţarea limbii sanscrite în clasa întâi. În1970, psihologul afirma: „oricărui copil i se poatepreda la orice nivel de vârstă orice obiect deînvăţământ” evident, în condiţii determinate, cumremarcă Mielu Zlate , Editura

.

s, jr. (Second Edition,

Macmillan Publ. Comp., New York, 1988, pp. 144sqq.)

alternative :

perin,Tatiana Slama - Cazacu);

EdwardSapir);

cognitiviste ale limbajului).

(

Alternative ale relaţiei gândire-limbaj

Languagedevelopment. An Introduction,

1)-4) 1)

2)

3)

4)

4)

Fundamentele psihologiei

„Gramatica universală” şilegătura limbaj-gândire lacopil şi la adult

literaturile imaginarului

Pagină realizată de George CEAUŞU

Prin

utilizate în mod eficient. De altfel,

Când ne referim la o , vomconsidera termenul

si limbaje

(Maurice Reuchlin,

ala de tip transformist a lui Jean

gramatică universală

gramatică universală

lă

se înţelege un corpus dereguli în interiorul lexicului şi al structurilorsemiotice ale limbajului natural, corpus care nudepinde în mod fundamental de limbă. În actualelemodele computaţionale ale limbii române acţioneazăo mulţime impresionantă de reguli morfo-lexicale,sintactice (la nivel propoziţional şi frazal), semanticeşi pragmatice. Însă vorbitorii de limbă disociază dinlexic un corpus destul de restrâns iar din mulţimea dereguli doar câtevadistincţia limbă - rostire (vorbire) este de primăimportanţă în orice discuţie din jurul limbajuluinatural, conducând şi la deosebiri demne de luat înconsideraţie între limbajul scris şi cel oral.

Formularea din acest subtitlu vădeşteinconsecvenţă des întâlnită în răspunsurile celor micila diversele întrebări adresate de adulţi. Când oîntrebam „ţi-e foame?” pe fiica mea, atunci când eaavea vreo trei anişori îmi răspundea: „nu mi-efoame”. În ciuda răspunsului primit, îi puneammâncarea în faţă iar ea mânca: îi era, totuşi, foame.

Sinceritatea celor mici şi, în general,comportamentul lor genuin face obiectul psihologieidezvoltării. În primii ani de viaţă limbajul natural sedezvoltă în strânsă legătură cu inteligenţa,configurând în linii mari trăsăturile gândirii. Minteacopilului are la dispoziţie un număr redus de sistemede referinţă din care să-şi poată constitui, prinexperienţă, calităţile care stau la baza procesăriicunoştinţelor şi abilităţile formate la nivelulreprezentării. La maturitate, o dată cu dezvoltareagândirii, mintea îşi construieşte proceduri desemnificare şi comunicare ce depăşesc limbajulnatural.

pe o mulţime de limbi(care pot, deja, sugera existenţa unor reguli generale)şi nu pe o limbă imaginară, o meta-limbă spre care săelaborăm coduri de traducere din limbile-obiect.Pentru un multilingv, gramatica universală este unmodel pragmatic mai larg care sub-întinde limbile încare acesta deţine o anumită competenţă. Pentru celcare utilizează o singură limbă, gramatica universalăcoincide, în linii mari, cu gramatica limbii utilizate.Prin ce mecanism formal am putea integra aceastălimbă (naţională) într-una universală, când lipseşteun criteriu de delimitare a enunţurilor în propoziţii?

Sunt două idei de bază pe care psihologiasecolului XX le-a şi valorificat: complexitateadiverselor limbaje (în primul rând a limbajuluinatural) şi evoluţia abilităţilor fiinţei umane de afolo Diversitatea relaţiilor sociale imprimălimbajului natural o complexitate incomparabilă nunumai cu diversele limbaje animale, ci şi cu acelorlalte limbaje artificiale construite de om. Când înpsihologie se invocă funcţia semiotică, se face apel laexperimente de semnalizare (şi comunicare) cumamifere superioare (maimuţe, câini, pisici), cuşoareci sau cu insecte (albine, furnici) pe baza cărorase constituie limbaje atomare care îşi au rolul loristoric , EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1999, pp. 301-310). Animalelecomunică între ele, semnalizează; poate chiar maimult: folosesc sisteme de simptome, dar nu semnifică.Putem, de asemenea, extinde chiar comunicarea cuun capitol al comunicării om-animal, dar nu pecriterii informaţionale, ci preponderent energetice.

Pe de altă parte, există diferenţe de semioză(activitatea generală de prelucrare a semnelor) lacopil şi la adult. Între dezvoltarea gândirii umane şiabilităţile comunicării logico-lingvistice există ostrânsă legătură. ŞcoPiaget pune în evidenţă cinci etape ale dezvoltăriiinteligenţei şi abilităţii de reprezentare până la vârstade 18 ani (prima fiind inteligenţa senzorio-motorie iarultima, inteligenţa formală), după care individul este

Dacă mi-e foame, atunci nu mi-e foame

concretizat

.

Psihologie genera

Universitară, Bucureşti, 2006, p. 209) . Congnitivismulactual mizează pe comparaţia creierului ne-maturizat cu un sistem-expert vid de pe calculator:atât creierul, cât şi sistemul de operare, sunt dotatecu o mulţime de reguli inferenţiale iar „încărcăturalexicală”, adică un anumit conţinut lingvistic, sepoate livra mai târziu, fără afectarea „maşiniiinferenţiale”! Această „maşină”, înseamnă, de fapt,„modul d

Referindu-se la psihologia cognitivă, MarioBunge o caracteriza ca „vechi mentalism în straienoi”

mul centru deştiinţe cognitive a fost creat la UniversitateaHarvard, în 1960, de Jerome Bruner şi George Millerşi îşi propunea să elibereze psihologia nord-americană de „tirania behaviorismului”. Aceştiastudiau comportamentul observabil fără să se ocupede stările psihice interne, psihicul uman fiindconsiderat drept o „cutie neagră” irelevantă pentrugândire şi comportament. Între timp, şi concepţiapsihologilor s-a schimbat sub influenţa „revoluţieicognitive”.

reativităţiilingvistice: imaginea lumii depinde de noţiunile dincare o făurim. Chezăşie stau limbile primitive aleunor populaţii tribale izolate, dar şi limbile actuale,în care cuibul terminologic

atinge diferenţe semnificative de la olimbă la alta. O importantă bibliografie (deschisă denume ca Vasile Pârvan, Mircea Vulcănescu,Constantin Noica, Ernest Bernea) se raportează la unspaţiu-timp românesc (ca şi cum spaţiul sau tiompulfizic ar avea caracter etnic!).

a fost destul de mult exersat în şcolile„sovietice”, dar funcţionalitatea lui nu depinde, înesenţă, de ideologie. În viziunea lui , gândulvag, neformulat lingvistic, are prioritate, după carelimbajul ne ajută să facem un plan prin care gândireaeste din nou mobilizată cu ajutorul unor termeniiniţial adecvaţi, apoi din ce în ce mai inadecvaţi , deunde necesitatea unui nou plan lingvistic etc. Cu altecuvinte, limbajul acţionează ca un mediator eficientîntre diversele stadii cognitive ale

şiLuria preconizează o strategie etapizată al

gândirii la vârste fragede: „ideile directoare”determină construcţia unor în gândire(termenul aparţine lui Pierre Oleron, 1963), mediatede limbaj. O „gândire pură”, aşa cum preconizaşcoala de la Würzburg (Marge, Külpe), o „gândirefără imagini” ţine de o ipoteză fictivă, în sprijinulcăreia nu se pot „colmata” nici măcar câtevaargumente empirice.

ului de comunicare, raportuldintre gândire şi vorbire nu ne poate fi indiferent. Ocelebră triadă antică, gând - vorbă - faptă, revine înactualitate, căci ne înstrăinăm tot mai mult: unagândim, alta vorbim, alta facem. Percepem semneleînstrăinării în acţiunile noastre. Concordanţa dintrecele trei domenii ale realităţii personalizate neinteresează tot mai mult: trebuie să dăm glas unoracte care în prealabil se află în gândul limpede şiapoi să punem în acţiune ceea ce vorbim. Adică nudoar să aruncăm în vânt cuvântul, ci să ne ţinem deel. Scriitori, utopişti, vizionari, politicieni, forţe dedecizie (proiectanţi de „arhitecturi geopolitice”)redescoperă astăzi acest ideal pragmatic chiar înlumile posibile. Proiectate în gând, lumile setransformă in osaturi literare şi din ele ţâşnesc noirealităţi în domeniul faptei. Din formele mentaleprestabilite sunt selectate unele care plonjează înreal, cu toate că o bună parte din acest complexrămâne în stadiul de proiect literar sau imaginar.

Asta mă face să privesc atent în jurul meu şi săconstat cât de mult se „copilăresc” şi oamenii mari,dând crezare formulărilor ilogice şi încercând săpună în aplicare. Prin psihic vrem adesea săcompletăm realitatea prin construcţii imaginare şimai puţin s-o reflectăm întocmai.

e a gândi” al persoanei.

(, “Annals of Theoretical

Psychology”, III, 1985, p. 123). Pri

Modelul este un „vârf de lance” al c

Modelul

Vâgotski

îndeplinirii uneisarcini. În cadrul mai sus-pomenit, Lev S. VâgotskiAndrei L.

În structura act

From Mindless Neuroscience and BrainlessPsychology to Neuropsychology

3)

2)

circuite lungi

Substanţă-Energie-Informaţie

Ianuarie 1020

25CRONICA

Expoziţia deschisă la aleriile DANA (str. Prof.Cujbă nr. 17) de sculptorul Dan Covătaru şigraficianul Cristian Covătaru este din toate punctelede vedere o experienţă interesantă. Pentru artistulDan Covătaru această miniretrospectivă (spaţiulimpunând acest considerent) înseamnă posibilitateaunei priviri de ansamblu asupra creaţiei sale ce seîntinde pe decenii, de la primele îndrăzneţedeprinderi de sculptură „tradiţională” a anilor 70, s-a îndreptat spre o exprimare cu mijloace tot maidiverse, de ordin tematic şi formal, încercând să sesustragă rigorilor exterioare şi formei dictate.

Apariţia sculptorului Dan Covătaru în Iaşi, înperimetrul dur al artelor sculpturii a surprinsbreasla artiştilor (mai ales a sculptorilor), cantonaţiîncă, într-un figurativ dicutabil acelo

Şi totuşi acest bărbat, potrivit la trup, molcom îngesturi, învăluindu-şi reacţiile cu zâmbitoareadiscreţie, a făcut lutul să trăiască altfel, a aduslemnul şi piatra, bronzul, în spaţiul citadin, într-untârg în care conservatorismul mfă încă.Sufletul de noutate, de atitudine,de înţelegere a formelor,volumelor şi l a manifestat lacatedra de sculptură a Academieiieşene, studenţii lor, mulţi dintre eidevenind artişti de prestigiu aiţării. Spiritul de solidaritate şialtruismul îl caracterizează,iniţiind în sapţiul ieşen primatabără de sculptură la Poiana cuSchit, Scînteia, susţinut de fostulprimar al comunei, astăzi scriitorulIon Muscalu, ultimul răzeş a luiŞtefan!

După 1984, tabăra a fostdevalizată de „hoardelerevoluţionare”, multe lucrări fiinddistruse, alegându-se praful demunca de creaţie a zecilor de artiştiparticipanţi la cele patru ediţii aleei. Au rămas amintirile, fotografiileşi cataloagele care ilustraumomentul respectiv. S-a încercat orevenire după anii 90 în vederarestaurării a ce a mai rămas şicontinuării acestei tabere, demers care nefiindsusţinut financiar, a eşuat. În anii 80 Dan Covătarureuşea în condiţii precare (în atelierul şi curtea dinLăpuşneanu) să cioplească primul Ostaş român şimonumentalul Eminescu, pentru muzeul dinCopou. Ostaşul român a fost evocat în ipostaze destatornicie şi calm, ca un simbol al duratei.Eminescu modelat pe ample suprafeţe abia vibrate,a găsit în ipsos un material adecvat pentru interior,este de o caldă măreţie lungul anilor care autrecut, artistul a mai avut prilejul să făurească şi alteopere cu caracter monumental: Zimbrul (marmură –Prefectura Iaşi), Margareta Muşat (piatră- Siret),Ştefan cel Mare şi Sfânt (Rep. Moldova şi Iaşi).Deasemenea busturi monumentale, dintre care:Alecu Russo (Vaslui), Spiru Haret (Universitate-Iaşi), George Enescu (Iaşi), Mihail Sadoveanu(ansamblu realizat la Casa Sadoveanu din Copou),Nicu Gane (Iaşi), Otilia Cazimir (Iaşi), Ion Inculeţ(Bârnova), Ioanid Romanescu (Voineşti Iaşi), C. L.Rusu (Iaşi) I Mateevici (Căuşeni –Rep.Moldova), Sergiu Celibidache (Iaşi), Ion Creangă(Căuşeni – Rep. Moldova), Ştefan cel Mare(Dobrovăţ), Petre Andrei (Iaşi). Din anul de debut1971 la galeria „Apollo” deschide 13 expoziţiipersonale şi participă la numeroase expoziţiicolective, saloane anuale, bienale, festive şi

G

r ani!...

mai triu

-

`

. De-a

, Alexe

comemorative în ţară şi străinătate. Este invitat săparticipe în tabere şi simpozioane de sculpturămonumentală la Bacău, Măgura, Galaţi, Arcuş,Nagyatad (Ungaria), Lăzarea, Sălişte, Reci, Chişinăuetc. Peste tot s-a remarcat cu lucrări monumntale deexcepţie care fac şi astăzi cinste oamenilor dinlocalităţile şi oraşele care l-au invitat. Îmi povestea(pentru că fiecare tabără îşi are poveştile ei, careîntr-o zi trebuie scrise), despre o sticlă de palincăîncastrată într-o lucrare în Nagytad (Ungaria) carear trebui încercată cât mai curând, că nu se ştie!...

Paradoxal, taberele, simpozioanele de sculpturădinainte de

lor de partid şi de stat”, al localnicilor, totulse săvârşea într-o bucurie a creaţiei, tematicapreponderent istorică nu era limitativă, artiştii veniţiîn tabără îşi aveau proiectele definite dinainte,intrând în contact cu lucrările lăsate aici depredecesorii lor, impuneau celor noi sosiţi, noimodalităţi de expresie. Epoca a lăsat în istoriasculpturii române, valori definitorii, a cristalizat unfenomen unic, al libertăţii de exprimare, vizitatorulfiind obligat să discearnă între întremetaforă şi tautologie, să recurgă la fantezie undecriteriul iconologic devenea Totul era oexpresie a lucidităţii întrerupte într-un materialsensibil. Dan Covătaru face parte din generaţia deaur a sculpturii române care a impus un limbaj de omodernitate ieşită din comun, pictorii, graficienii

nereuşind să atingă această permanenţă din variimotive care se vor cere explicate în alt context.

Dan Covătaru şi-a croit o cale proprie înhăţişurile sculpturii moderne, în care mişunănenumărate curente, concepţii şi mode.

sa a „crescut” fără întrerupere,făgăduind memorabile repere către fundamental„Arborele „ său se construieşte pe sine, pentru camişcarea să rămână finită. „Gândul- spunea Platon –este conversaţia pe care sufletul o are cu sine despreorice obiect”. Dialogul motivează astfel creativitateaprin substituirea enigmei fundamentale a lui Oedip:„de unde am apărut?”

„Arca” derivă din „Arbore”. Simboluri solarerepetitive, „Argha” – arcul de cerc, sesisează rotaţiacare

Între implozia spre „Arcă” şi explozia spre„Arbore” omul reface mental imaginea Universului,sau spus altfel: Universul nu se dezvăluie ciclic, înorice întreprindere a creaţiei umane.

o ipoteză ce susţine ideeaexistenţei unei vibraţii generatoare care influenţeazămentalul. Dincolo de fereastră se consumă toateutopiile, repetivitatea volumelor fiind un fenomen alsublimării fragmentelor.

'89 s-au bucurat de un sprijin din partea„organe

Sculptura

se apropie de centru, spre locul repaosuluiideea.

„Fereastra” este

„Cotigarii” stabilesc un dialog insolit între

cale şi stare,

inoperant.

elaborarea volumetrică a întregului şi între sensurileascunse ale detaliului.

Dacă sculptura e un volum care trăieşte liber înspaţiu, „La fereastră”, îngerul cu aripi de flutur semodelează în veşnicie.

„Heruvimul” şi „Arcaşul”, personaje cioplite înlemn, crestate, patinate în brunuri şi roşuri terne, cupreţiozităţi în care se cuibăresc dureri, sunt expresiiale trupului ca lăcaş al duhului.

„Portretul” devenit oglindă, şlefuit în marmură,devine prezenţa neschimbării la faţă. Sculptorul DanCovătaru se mărturiseşte în operă, înveşnicindmateria într-un ritual plin de energii misterioase

adevărului său. „Argonauţii” săi ne învaţă săţinem drumul drept, căci multe poţi bate cu folosdecât pentru cauzele cărora li te identifici. Până laardere. Vorba lui Cocteanu: „– Ce-ai lua cu tinedacă arde casa?” – „Focul” – Focul creaţiei esteîntreţinut în vatra atelierului de artistul DanCovătaru.

Nu este singur, este urmat de fiul său CristianCovătaru, absolvent al Academiei de arte secţiapictură, din Bucureşti. Stabilit în capitală artistul aredeja colaborări cu studiourile Media Pro şi C

ecoruri şi la Teatrul „Bulandra” şiNaţionalul bucureştean pentru decoraţii de scenă.

Artistul a simţit nevoia să-şi amplifice expunereaprintr-o serie de lucrări de grafică colorată, într-o

perfectă rezonanţă tematică şivizuală cu ansamblul de lucrări(majoritar), de grafică. Nucleulactiv al expoziţiei cultivă un soide purism, formulă benefică înacest moment al expoziţieiimagistice, în care „vocile”plastice se interferează adeseaîntr-o polifonie ce tinde sădevină haotică. CristianCovătaru cultivă cu abstinaţie oplăcere a albului ce frizeazălimita discreţiei şi uneori anecomunicării de extracţiesuprematistă. Imaginea esterarefiată, informaţia comunicănu prin adiţiune, prinacumularea de semne- cuvinte,ci prin o misiune, prineliminarea a ceea ce ar fi trebuitspus, fără ca acest ceva să fietotuşi absolut necesar. Estevorba de o prezenţă înabstinenţă care face farmeculimaginilor lui CristianCovătaru. Grafica sa colorată

evoluează, prin eliminare, de la figurativ la abstract.Tânărul artist aduce un suflu nou în magica

desfăşurare a liniei şi formelor ce alunecă în noiamintindu-ne încă odată despre sufletul cel bun allumii. Îi propun o concluzie îndurerată apolonezului Czeslav Milosz (Nobel 1980): „Imperiulartei creşte, pe când cel al sănătăţii şi al nevinovăţieidevine din ce în ce mai mic pe acest pământ.”

Dan Covătaru, tatăl şi fiul urcă pe aceeaşi scară afiinţei lor, o scară oarecum paralelă cu coloana lorvertebrală. Ce au găsit în adânc? Au descoperitforţele primordiale, benefice şi malefice, fiecaredintre ei cu ce i-a fost dat. Alături, de o viaţă,doamna Covătaru le-a întărit fiinţa, descoperindprin aceasta semnul

Autorităţile ieşene sunt rugate să profite deexistenţa lucrărilor monumentale ale artistuluigăsindu-le loc în acest oraş iubit, mai ales deblesteme!

Înobilând spaţiul acestui oraş vom rămâne, poate, un oraş cultural european. Nu numai banii potaduce fericirea, crizele de tot felul vin şi trec; estenevoie de voinţă, de un crez, de oameni care săsprijine fenomenul cultural. Demnitari ai oraşuluisunteţi invitaţi la galeriile DANA!

,fidel

astelFilm pentru d

întregului drum, risculconcretului apropiat...

DUO COVĂTARU –definiţii paralele

Traian MOCANU

personalităţi ieşene

Ianuarie 1020

26 CRONICA

Academia PăstorelCând uşa avionului se deschide, aerul fierbinte şi umed mă face să cred că am

fost băgat la cuptor. Eram cumva pe aproape! Mai precis în inima AFRICII negre,solicitat de guvernul democratic al unei foste colonii, ca expert financiar pentruţările ce doresc dezvoltare economică pe baze stabile, cu principii moderne decomerţ şi industrializare. Preşedintele ţării, un om tânăr cu studii de marketing încele mai prestigioase universităţi ale lumii părea că şte, săcontribuie la modernizarea ţării. Până una-alta hainele de pe mine atârnă îmbibatede transpiraţie deşi costă cât un automobil de lux, asta fără să mai pun la socotealăceasul cu capace de aur şi geam din cuarţ. În sfârşit, de mine se apropie un muntede culoare neagră din cap până în picioare, cu excepţia dinţilor şi a unei părţi dinochi (aia care nu e roşie), respectiv şoferul unei limuzine ce mi se pare lungă de unkilometru, îmbrăcat cu uniformă adecvată vânătorilor de capete, înarmat cu unzâmbet ceva mai lung decât limuzina, dar şi cu un aruncător de grenade, foarteasortat expresiei joviale. Îmi comunică drepturile şi libertăţile de care mă bucuradică:

Urcă repede, până nu te iau ăştia la ochi! Nici nu întreb cine să mă ia la ochi,sunt obişnuit cu firea impulsivă a acestor oameni minunaţi, aşa că mă repedorbeşte, cu toată viteza în limuzină. Pornim, într-un nor de praf. Cu motorul turatla maximum, semn că bunul şofer ştie el ce ştie! După vreo oră de gonit prinpeisajul devastat de sărăcie, lupte şi hoţi, plin de mormane de gunoaie şi ruine,ajungem la porţile unui parc imens. Nişte indivizi cu figuri nerecomandate ca vise,nici măcar pentru adulţii cu psihic rezistent, ne cercetează din cap până în picioarecu tot felul de aparate, dar mai ales cu privirea care, sunt sigur, pătrunde maiadânc decât laserul. Prin nu ştiu ce minune scăpăm întregi, apoi şerpuim pe aleileasfaltate ale parcului, printre arbori exotici ce răspândesc arome ameţitoare. Dacănu aş fi avut memorie puteam crede uşor că sunt în paradis, acela conform cuprezentările de pe pereţii bisericilor. Oprim pe peronul pavat cu granit roşu alunui palat superb, în faţa căruia ne întâmpină preşedintele, primul ministru, şefularmatei, al serviciilor secrete şi încă cinci-şase înalţi funcţionari. Strângeri demâini, pupături, bătăi pe spate, zâmbete sincere, Intrăm însala de consiliu, de mărimea unui stadion, cu lambriuri din esenţe rare şi o masăovală din lemn de mahon. Ne aşezăm şi studiez re figurilegazdelor pentru a-mi structura expunerea pe înţelesul tuturor.

Preşedintele, alura dezinvoltă a dictatorului ieşit de la frizer, cu zâmbet cald,deschis şi binevoitor, cum numai politicienii adevăraţi reuşesc să-şi construiascădupă ani de zile de antrenamente. Dincolo de expresia de o dezarmantă sinceritatenu poţi trece. Primul ministru, figura unui animal hăituit, împăcat cu ideea căorice ar face va muri ori de mâna duşmanilor, ori a prietenilor, ori

pus în funcţie şi nu le-a îndeplinit aşteptăriMinistrul armatei, înfăţişarea unui bunicuţ care tocmai şi-a

mâncat nepoţeii, iar în spatele lui, aghiotantul expresiv ca un crocodil bătrân ce seîncălzeşte la soare, dar îi chiorăie maţele de foame. Imposibil de reţinut figuraşefului serviciilor secrete (denumite aici, miliţia poporului), chiar dacă te uiţi binela el. Este total deosebit de cel care-l secondează şi pare făcut din muchea unuitopor. Mă rog, un topor folosit de mai mulţi călăi, dar totuşi topor! Preşedintele neîmbie să bem sucuri din carafele de aur aşezate în faţa noastră şi mimăm toţi,multă că onorăm invitaţia arătându-ne încântaţi de gustul divin altrataţiei. Gustul nu ştiu cum era de fapt, dar cu Divinul, de regulă, te vezi imediatdupă ce guşti sucurile, dacă nu ştii regulile bunelor maniere ale acestor oameniatât de ospitalieri. Îmi reprim cu greu tentaţia de a linge picăturile de apă de pesuprafaţa aburită a cănilor uscată de sete rosteşte pe un ton ce trebuiesă pară ferm:

Excelenţele voastre, Înaltul Comisariat al Finanţelor Mondiale m-a însărcinatsă vă transmit respectoase urări de sănătate şi fericire deşi nu prea vede cum s-arputea îndeplini aceste sincere urări, având în vedere că situaţia economică aminunatei dumneavoastră ţări este catastrofală! Mica mea introducere are darulnesperat de a-i face oarecum atenţi pe toţi cei de faţă. Încă de la începuttrebuie să vă aduc la cunoştinţă faptul că nu veţi primi nici un împrumut pânăcând nu îndepliniţi următoarele condiţii! Atenţia participanţilor slăbeşteconsiderabil în favoarea unor scrâşnete de măsele. Ignor pericolul, în fond eacelaşi întotdeauna.

Vă voi expune deci, pe scurt direcţiile principale de acţiune:evigorarea situaţiei economice, prin augmentarea infrastructurii! Se pare

că doar primul ministru înţelege unele cuvinte din cele rostite, ceilalţi dau însă dincap în mod foarte convingător. Fără şosele şi căi ferate nu puteţi pune în mişcareeconomia, iar fără mişcare ea rămâne ca şi până acum la stadiul celei feudale. Veţiabsorbi astfel masa imensă de şomeri pe care tot voi aţi creat-o din motive politiceşi veţi dinamiza fluxurile financiare. Ştiu, veţi spune că nu sunt bani! Vă prezintînsă, ca exemplu GERMANIA, a cărei economie în perioada interbelică, asigura unvenit pe cap de locuitor mu a demaratacţiunea şi a construit în numai cinci ani o reţea de autostrăzi c ezintă şiastăzi peste cincizeci la sută din cele existente, în condiţiile actuale, în care aceastăţară este una din economiile cele mai dezvoltate din lume.

Copiii se uită la mine ca la un lucru profund nefolositor, dacă nu chiardăunător. E clar! Haba

ţi-vă la CHINA! În treizeci de ani a devenit, dintr-o economie de totrâsul, una din cele mai dinamice, iar peste încă douăzeci de ani nu este exclus sădevină economia de referinţă a lu Ei bine, să ştiţi că în zece ani a construitpeste trei zeci de mii de kilometri de autostradă, de zece ori mai mult decât înprimii douăzeci de ani de avânt economic, pe când voi n-aţi reuşit în cincisprezeceani decât să reparaţi un fel de şosea mai largă rămasă de la vechiul regim. Ca sănu mai spun despre scandalurile legate de lucrări, de furturile diferitelor companiiprilejuite de aceste reparaţii şi de împărţeala prăzii. ar la sfârşit, dacă se poatevorbi de aşa ceva, de jafurile sistematice ale triburilor din vecinătate, cărora lesclipesc ochii de plăcere când văd cât fier sau aluminiu pot fura, fără nici un risc,din benzile de demarcaţie a sensurilor. Desigur poliţia, ca de obicei, nu poate facedecât constatări, că doar n-o fi proastă să renunţe la şpăgi! Din câte pot să-mi dauseama, participanţii consideră CHINA o poveste, un fel de basm, însă la chestia cupoliţia, toporului din spatele ministrului de interne îi luceşte tăişul.

ţi iniţiat tot felul de programe de asistenţă socială prin care manevraţi omasă de alegători învăţaţi să creadă că trăiesc doar din pomenile statului. Ştiţi binedesigur, că sumele oferite nu rezolvă nici minimul necesar existenţei, dar realizaţidouă scopuri politice, importante numai pentru voi! Cei c i au inconştienţade a munci sunt sacrificaţi şi sărăciţi în numele unui pretins ideal de solidaritate,ori se ştie că săracii sunt mai mereu la cheremul puterii, iar trântorii se credşmecheri pentru că primesc fără să muncească, fiind astfel şi ei dependenţi dehachiţele şi interesele puterii. Desigur, într-o ţară sărăcită deliberat de elitapolitică, maniera bunului plac este de fapt singura dominantă a factorilor dedecizie. Veşnic sunt greve, scandaluri de tot felul, acuze de corupţie, şantaj, sedevalizează bănci, fonduri, împrumuturi externe, se vinde solul şi subsolul pe mainimic, dar cu cele mai grase comisioane, iar poporul de mila căruia plângeţi toatăziua prin parlament se uită şi nu înţelege unde e greşeala. Sau dacă înţelege, cine-lbagă în seamă, că el e bun doar în ziua de votare şi nici atunci cine ştie ce, căimportant, vorba lui STALIN, nu e cine şi ce votează ci acel ce numără voturile!Fie vorba între noi, mare înţelept!

-3- aveţi cheltuieli militare imense pentru întreţinerea unei e imităperfect credinţa şi devotamentul, mai ales la paradele periodice, evident atâtavreme cât e plătită, fiind de fapt inutilă, că dacă e să vă cucerească cineva, deşi mătem că a şi făcut-o, nu cu efective armate vă va invada bani pe care

dore în mod sincer,

o

-

pe scurt, bucurie mare!

pede, dar foarte atent,

de a celor ce l-au le. Fenomenul îmi este cunoscut.Peste tot e la fel!

cupricepere,

, iar gura-mi

-

-1- R

lt mai mic decât al vostru acum. Atunci eaare repr

r n-au de GERMANIA! Încerc un alt exemplu mai din zilelenoastre. Uita

mii!

I

-2- A

are ma

armate car

, ci cu sume de

Predoslovie

Eugen Deutsch

Mihai Cosma

Sistemul sanitar românesc

Vasile Vajoga

irii

Vasile Larco

Diva, la angajare

Unor guvernan i

(după Păstorel Teodoreanu)

Ne-am învoit s-o publicăm lunar,

Având destul piper şi multă sare.

ACADEMIA şi-a luat drept farPe PĂSTOREL deci, plină de vigoare,Încearcă să obţin-oSpre-a deveni acum, şi-n Iaşi, un star.

Şi de înfăţişez ca predoslovO parodie-n tonuri către movE pentru-a trece printr-o nouă poartă

Şi-a demonstra prin tonu-i optimistCă şi umorul are loc în artă

Când văd atâţi milogi pe stradă,Să stau acasă parcă-mi vine,Căci nu doresc ca ei să vadăCe milă-mi este… şi de mine!

Un mecanism cu pârghii şi cu roţiPlus nişte angrenaje mai ascunse,Funcţionând greoi, precum ştiu toţi,Când anumite "osii" nu sunt "unse"!...

Desigur,n-om mai da ciubuc,Dar adaptându-l pe Coşbuc,"Din zei de-om fi coborâtori,C-o plată tot suntem

Făcând succint o analizăConfirm cu tentă cinică:Sistemul nu-i deloc în crizăCi e în...moarte clinică !

Sunt trist cum nu am fost vreodată,ţa asta-mi zbuciumată

Nu mai rămâne nici o stea.ş fi crezut, zău, niciodată,

Să pot rosti în viaţ

Sunt trist cum nu am fost vreodată.ş

rigurată

ţionată…

E sigură că e uş

Căci argumentu-i zdrobitor

Şţi… se fură între ei.

RONDELUL PĂCĂLELII

Vom încerca prin CRONICA pe care

Umor de orice fel, dar plin de har

consacrare

Chiar de-i lansat de un… epigramist.

datori !!

De-acum eu nu te-oi mai vedea,

În via

N-aa mea:

De-acum eu nu te-oi mai vedea,

A a un suferind zicea,Cu inima înfPrivind, ca printr-o feregeaFiola subvenDe-acum eu nu te-oi mai vedea!

or,Prea multe nu i se vor cere,

Având CV-ul … la vedere!

În stadiu-ntâi s-au instalat,În cel de-al doilea, s-au certat,

i-acum ei sunt în stadiu trei,Când to

Pensionar milos

(posibilă definiţie)

Sistemul "co-plată" -alternativă la şpaga din spitale

"Performanţă sanitară

Rondelul despărţ

ţ

Gheorghe Bălăceanu

Vizita de lucru a înaltului comisarMihai BATOG-BUJENIŢĂ

C-o păcăleală, mai ales de-i bună,Duci unde vrei pe-oricare tip năuc:Îl faci să-ţi cumpere-un sejur pe lună

Ţinând un vag discurs, sus pe-o tribună,În Bucureşti, la fel ca-ntr-un sătuc,C-o păcăleală, mai ales de-i bună,Duci unde vrei pe-oricare tip năuc.

Dar chiar de cânţi pe potrivita strunăŞi-ţi şlefuieşti atent oSă te fereşti cu grijă de furtunăCăci poţi s-ajungi prea iute în…C-o păcăleală, mai ales de-i bună!

Mă uit pe micul lui ecranDe multişor, cam de un an,Lunar plătesc abonamentŞi am veşti proaste permane

Se observă, nu-i mister,ş

Că şeful de poet mă şDoream prin asta să-l las pafŞi i-am făcut o poezi

ş

Îmbrăcat la patru ace,Poartă-n mână-un diplomat,Ştim că este validat,

Să pozeze mult îi place,Îmbrăcat la patru ace,Poartă-n mână-un

ş

Însă e lăsat în pace…Îmbrăcat la patru ace.

Şi-avea dreptate„Trăieşti de două ori mai multPe jumă

Mă-ntreb ce-a vrut să spună oareDomn' doctor care mă îndemnase- „Nu sta, aleargă, fă mişcare,Că de la „stat” ai doar ponoase!

Domnul doctor, sobru şi-n halat

Şi-a ales ca ţel în meserie

Dat la pachet cu… Hanul lui Manuc.

ricare truc

nt.

Domni oara mult nu cere;Nu vrea Luna de pe cer,Doar mai multe luni de miere!

tie,

e…Dar a ie it un epitaf

Chiar de mintea nu-i prea coace.

În regimul democrat

diplomat.

În fotoliu chiar de zace,Vile are i-un palat,Frauda s-a constatat,

Mi-a spus un medic la consult

tate!”

Ca discipol al lui Hipocrat

Arta de-a sculpta în carne vie

bucluc

Televizorul

Eugen Deutsch

Amalia Costinescu-Crusos

Unei tinere modeste

De ziua efului meu

Mihai Haivas

Rondelul parlamentarului

George Petrone

ş

Corneliu Văleanu

Obezitate=scurtarea vieţii

Gura păcătosului

Chirurgia estetică şi reparatorie.

nu le puteţi restitui niciodată! De altfel, ştiţi foarte bine, că o armată este o formă fără conţinut atâta vreme cât nuse exp rimentează în teatrele de război, însă şi ea este folositoare ca bazin electoral, fiind dependentă de salariileoferite de putere. Ochii blânzi şi înţelepţi ai ministrului armatei îmi zâmbesc aprobator cu multă înţelegere, iarhiena din spatele lui dispare ca măturată de un curent de aer. Sunt sigur că va începe să dea ordine înconformitate cu cele susţinute de mine.

veţi cea mai extinsă organizaţie a serviciilor secrete! Fiecare minister sau ministru, fiecare partid, fiecarecompanie, ca să nu mai vorbesc de preşedinte, primul ministru şi chiar oamenii înstăriţi, şefii de triburi, clanurile,şefii publicaţiilor, toţi au propriile lor servicii de informaţii, desigur toţi lucrătorii provenind din vechile structuri,dar ce mai contează când îi uneşte de fapt acelaşi interes, goana după îmbogăţire. Numai că asta se face pe bazăde tunuri, interese mafiote, de grup, fără nici o grijă pentru nevoile reale ale ţării. Luptele dintre diferitele grupurise văd destul de bine în jocurile piramidale care au nenorocit întreaga populaţie, înfiinţarea şi dispariţia subită aunor bănci sau fonduri mutuale, excrocherii fără nici un vinovat, în general tot ce se practică de când lumeapentru a ruina o naţiune, fără nici un scrupul şi fără nici un învinuit.

Pe faţa invizibilă a ministrului de interne se conturează umbra unui rânjet. Dispare şi toporul înomologul său de la armată. Aproape mă încântă eficienţa cu care aceşti oameni doresc să pună

în practică principiile sănătoase ale economiei de piaţă....În concluzie! Desfiinţaţi sistemul păgubos al pomenilor bugetare pentru clienţii pa asistenţei sociale

fără rost, reduceţi drastic cheltuielile militare, distrugeţi sistemele corupte ale serviciilor secrete, înfiinţând numaiunul, sub control parlamentar şi demaraţi programele de infrastructură despre care am vorbit. vins căpeste trei luni când ne vom reîntâlni, dacă aplicaţi aceste prime măsuri, situaţia va fi cu totul alta.

Preşedintele îmi strânge mâna cu căldură, emoţionat, cu umbra unei lacrimi în colţul ochiului drept. Primulministru îmi mulţumeşte în numele guvernului şi a naţiunii, înmânându-mi ordinul Steaua Divinităţii în grad demare General al Binelui Suprem, cea mai valoroasă distincţie a lor. Ce să vă mai spun, cum mă pupă bunicuţul şicu omul invizibil! Sunt condus apoi cu mare alai pe terasa uriaşă a palatului, în capul scărilor, unde primescexplozia de entuziasm a mulţimii. Cobor fericit şi mă îndrept către ei pentru a le mulţumi în faţa camerelor.Oarecum în rândul al doilea, zăresc figurile luminate de bucurie ale celor doi asistenţi ministeriali. Ies dinmulţime şi la fel de bine dispuşi mă împuşcă cu mult profesionalism, în abdomen, ca să fie siguri că mor închinuri. Unul dintre ei se apleacă uşor, mă bate prieteneşte pe obrazul cam verzui şi-mi ia de la gât panglicamarelui ordin. O înmânează a preşedintelui şi întorcându-se milităreşte spre mulţimea adunatăspontan la festivitate dă nişte ordine scurte pe un ton lătrat. Mulţimea se aliniază şi părăseşte uriaşul parcmergând cadenţat şi intonând un minunat cântec de luptă.

e

-4- A

sângerat la felde discret precum

rtidelor, al

Sunt con

poi, ceremonios,

Ianuarie 1020

literatură u lăniversa

„Poarta este frică

De îndrăzneala noastră

De pământul cel tare

Sunt literaturile noastre, ale ţărilor din regiuneabalcanică sau învecinată Balcanilor, „minore”?Suntem noi predispuşi în a da o greutate mai maredecât este în realitate relaţiilor centru – periferie, încontextul literar european, ca o explicaţie/ scuzăpentru faptul că foarte greu reuşesc să răzbată câtevanume din ţările noastre pe „piaţa” unde se împarttoate, într-o „limbă de circulaţie”?

Avem noi, cu adevărat literatură/ poezie originalăsau ne menţinem în siajul unor trenduri venit dinspreApus? Ce ne conferă nouă, unor scrieri de la noi, acel„ceva” care să „placă” în afară? Un oarecare „exotismbalcanic”, cum au spus unii despre Kadare? Faptul căştiu să plece din ţările lor şi să creeze într-un spaţiu„vizibil”, eventual să scrie în acea limbă (cum au spusalţii despre Cioran, Eliade, Ionescu ş.a.)?

Scriind o carte despre poezia orientală în Româniaam ajuns şi la vechile teorii ale specificului naţional,apoi la cele despre „transplantul” unor forme/ idei/teorii literare dintr-un spaţiu cultural în altul, la„imitaţie” şi ceea ce conferă forţă, originalitate.

care aapărut, din câte ştiu, prima dată în limba română înantologia , lacare am avut prilejul să ne întâlnim, de asemenea.Apoi, cu gândul la faptul că autorul,

are preocupări legate de semiotică/simbolică, am început să caut dincolo de cuvinte, darşi la potrivirea lor, la exprimarea „directă”,nesofisticată. Pentru că, în ultima instanţă, asta estepoezia lui . Acoperind istoria, mitul,aspectele legate de eu/ de persoană în diferiteleipostaze (de la depersonalizare/ dispersarea de/ dintine, înstrăinat, la a te lega de ceva, fie de un loc, fie deo iubită), de la alienare/ rupere de matrice/ esenţă, laapropierea de trecutul şi fiinţa locurilor natale.

a lui Matei Călinescu înmăsura în care scrisul este o codificare sofisticată, degradul al doilea (codificarea unei gîndiri dejacodificate prin limbaj), potenţialul său de a blocainformaţia pe care o conţine faţă de necunoscătoriicodului este mai mare decît acela al limbii vorbite.”Am încercat să privesc astfel poemele acestea, citind,apoi re-citind.

Să încercăm, aşadar, a „re-citi” parte dintrepoemele acestui volum.

De pildă , un poem pe care îl putem (re)citiîn grilă diferită – fie pur şi simplu aşa cum este,căutând muzicalitatea şi sensurile imediate, fie ca ometaforă a (auto?)claustrării indivizilor, teama desingurătate/ fuga de spaţiul închis care te absoarbe:„Cât timp a trecut de când ne-am închis/ Pierduţiînlăuntru, Dumnezeule/ Şi nu auzim glasurile apei”.Sau, poate, a dorinţei de fugă din lume cu persoanaiubită. Poate. Sau iubirea – , privit înaceeaşi manieră, poate fi văzut şi ca o metaforă aiubirii care arde, cuprinde cu flacăra cele două fiinţeimplicate. Sau ca o plasă a zădărniciei: „Arzi degeabapentru mine/ Mă mir cât de aproape îmi ard/Lumânările/ Spun ca să am un pic de aer/ Pentru astinge trupul”. Sau decăderea, oraşul care înghitetotul, de care ne lăsăm robiţi/ înghiţiţi. Oraşul, carepresară peste sufletele noastre colbul decăderiimorale, cum s-a întâmplat şi cu acea „brunetă”: „Cu

se-ntinde calea/ Acea cale îngustă spre carenumai ea fuge/ Şi zice bătrânul care stă deoparteDumnezeule/ Cum îşi

e cuvânt şi moarte/ gol – „Cuvântul/ Cu fluviile furioase/ Care coboară din

munţi” faţă cu „Goala cupă arde pieptul/ Pestemorminte alunecă tăcerea goală/ Ispită mortalătristă”. Ori oglinda aceea adâncă, în care eul estedeoparte, ceilalţi de cealaltă – „De cum ne mutăm cutoţii în adâncime/ În adâncul adâncului”. Sau acea„oglindă” a depărtării/ înstrăinării/ alienării carepoate fi , o „lume cubică”, scrieautorul, care îl desparte de acasă, de cineva iubit, de…Camera în care, chiar rămasă golită de persoana lui,

Se închide de la sine

Pentru a stinge luminaCând desprindem picioarele

”Basri Çapriqi -

Apoi a venit Baki Ymeri cu propunerea de acolabora la acest volum al lui Basri Çapriqi,

universitar,critic, eseist

Basri Çapriqi

Înainte de a citi poemele lui Basri Çapriqi mi-amamintit de : „

. Sau„joaca” dintr

Poarta (Dera), fragment

Insula nemuririi. Poezie albaneză din Kosovo

Lumânările

cegoleşte toba

Rereading,

Scoica

Camera mea din Londra

nimicuri

face robul ghinionul”

Balcanica

„se sparge lumina de priveliştile/ Multiplicate aleextremităţilor mele în oglinzile montate/ Caredărâma lumea mea ascunsă de/ piaţă si de turmă”

Spuneam despre poezia din antologia amintită -„ scrie o poezie de o frumuseţeaspră, marcată adesea de tristeţe, de amărăciuneaunui fin observator al vieţii de zi cu zi a esticilor îngeneral, albanezilor în special. Peisajele interioare şiexterioare sunt de o frumuseţe aparte”. Şi, reamintesccâteva exemple, pe care am putea să le privim înaceeaşi „grilă” a multistratificării: „Ce caldă epădurea/ Cu luminile stinse/ Întotdeauna”; „Un cerîntreg desenez eu în piept/ Şi mă îmbrac gros să măapăr de întuneric”; „În viaţa mea până când vineaprilie şi/ Plantele încep să se aplece în jurulcâinelui/ Legate peste abis o bucăţică de cer”. E şiasta o altă modalitate de a citi unele poeme ale lui.

Să „explici” poezia e, în fond, ca şi cum te-ai uitaîntr-o oglindă în care vrei să te vezi cu chipul şi cugândurile autorului, „ochelarii” fiind puterea ta de atrece dincolo de simplitatea ori de voalul care acoperăcuvintele dintr-un poem. O misiune ingrată, dar şifrumoasă. Pentru că fiecare dintre noi, în fond, astafacem. Re-construim, din nou, textul, cu sensurile şinuanţele pe care i le presupunem sau credem că le„vedem/ înţelegem”, aşa cum îl simţim, la fiecarelectură.

Am citit, până acum, în afara volumelor de poeziescrisă de autori români sau din alte ţări învecinate,zeci de volume ale unora de limbă albaneză, mulţidintre ei kosovari. La multe am colaborat, într-un felsau altul. Sigur, nu m-am aşteptat să dau răspunsul laîntrebările de la începutul acestui text, legate depresupusul sau realul „minorat” al literaturilor ţărilordin acest areal, nici să îmi conturez, neapărat, o„scală” valorică a poeţilor/ poeziei dintr-o ţară/ţărilor din zonă. Dar citind/ „re-construind” creaţiilelor, pot spune că suntem, într-adevăr, influenţaţi detrendurile apusene, adesea, poate de cele mai multeori. Putem vorbi şi despre secvenţe mai mult sau maipuţin extinse pe coordonate mimetice, dar şi desuficientă originalitate în exprimare, vocabular,tematică/ problematică, de viziuni proprii în aşa felîncât să cred că, totuşi, ce ne-ar putea face cu adevăratinteresanţi pentru cititorul din altă ţară este tocmaifaptul că aceste creaţii ale autorilor de aici poartă cuele bagajul cultural care ne este propriu.

Şi, mă întorc din nou la Matei Călinescu, care îlcita

Textul poate fi interpretat uneori în două sau treifeluri, de unde şi necesitatea a două sau trei relecturi.Dar am greşi dacă am încerca să interpretăm fiecareamănunt [….]. întotdeauna un simbol posedă oanumită valoare generală, iar artistul nu ne oferă decîto traducere brută.” Aceasta este, în fapt, o altăproblemă a poeziei scrie într-o altă limbă decât cele„de circulaţie” care trebuie, pentru a „pătrunde” pe„piaţa mare” (sau într-o altă limbă) să treacă prinfurcile caudine ale traducerii. Un capitol al cărţii luiPaul Ricoeur, apărute la Polirom, în 2005, cu titlul

, se numeşte -

ur, o punte (pe care Baki Yemria reuşit să o lege cu bine, în final, şi de astă dată; cum,de altfel, dacă e să ne referim la literatura albaneză îngeneral, au reuşit şi Luan Topciu ori MariusDobrescu, printre alţii), dar şi o mare provocarepentru orice traducător, oricât de fin cunoscător altehnicilor de lucru şi a limbilor parte. Însă dincolo decuvinte sunt acele elemente care ţin de bagajulcultural, de pletora de semnificaţii pe care o poatedegaja unui cititor dintr-o ţară un nume de loc/ depersoană, sau aluzie la o anume întâmplare/ zi, jocuride cuvinte/ „paralele” cu proverbe/ zicători ş.a., şi deîntrebarea: cititorul din altă limbă, poate percepe totce înseamnă aceste semnificaţii? Iar la Basri

ič (n. 1948, Niš, Serbia). Locuieşte în Niš,unde lucrează ca profesor de germană, traducând dinaceeaşi limbă din operele unor autori. A editat o

, a tradus haiku din

Basri Çapriqi […]

*

Este, desigur, un fel de a privi versurile.

pe Camus, care scria (relativ la Kafka) în :„

Traducerea este, desig

Concluzionând,

(Serbia)Dragan J. Rist

Carnete

Despre traducere Care este noul ethos alEuropei? - Despre provocarea şi plăcerea traducerii.

Antologie de proză scurtă germană

Çapriqi,despre care am scris acest text şi cu gândul de repetacât mai puţin lucruri deja spuse, este vorba şi despreo anume „suprapunere” a modalităţilor de„decriptare” a versului, uneori.

Basri Çapriqi scrie o poezie cuelemente de originalitate care poate fi „re-construită” de cititori folosind diferite game denuanţe, uneori. O poezie care este şi nu este, aşa cumse vede din acest volum, „tipică” spaţiului kosovar.Cred că va fi o lectură interesantă pentru cititorul delimbă română.

Dragan J. Ristič

engleză, italiană, bulgară şi macedoneană.A scris şi proză scurtă, publicând până acum trei

cărţi, aforisme, un volum, poeme şi haiku. A publicathaiku în mai multe cunoscute reviste şi antologiiapărute în varii locuri din lume, în 13 limbi,dobândind 35 de premii pentru haiku în Japonia,SUA, Anglia, Italia, Noua Zeelandă. Din 1996 esteredactor şef al revistei internaţionale de haiku “Haikunovine” (“Haiku Newspapers”). Cărţi de haiku:

),2003 – volum colectiv, cu alţi patru poeţi,

unduind către uncopilul nu-şi aminteşte

primul răsărit de soarestrăluceşte în ruinele războiului

luminează şi peştişorii

vântul începe să sufle –peştele porneşte să mişte

zăpadase cufundă în întuneric –

Mă mut într-un apartament nou -într-un colţ un păianjen

eu hoinăresc fără ţintă

focul de armă în depărtare –

în aşteptare

Când tu nu apari marea se tulburăO, tu, durerea din inima mea îndurerată,

Împovărate de melancolie şi fermentaţia nostalgiei,Când merg în întâmpinarea răsărStrăbat toate distanţele până îmi ia fruntea foc.Această dorinţă puternică, tânăra captivă,Mă hăpăie cu aripile nopţii…Tăcerea se sfădeşte cu mine pe drumŞi multe amintiri sunt limanul meu.O, boală a simţurilor, e soarta meaSă te privesc coboDispărând în spatele norilorUn trup în creştere şi apoi te ascunziAprinzi o flacără în inimă, fără istov

Apariţie precoce cătând adăpost într-un colţ zdravănfortificatÎn vreme ce eu feresc voalurile să constatCum n-apare o speranţă de reunire…Cum pot eu ajunge să te mulţumescCăci nivelul împlinirii este dorinţa tuturor iubiţilor

Şi să le încredinţez cărţii vremurilorEste cântecul vrăbiilor o alternativă

Este stiloul simţurilor un ghidPentru mintea mea pe aleile creaţieiAşadar deschide braţele iubirii şi apoi îmbrăţişează

Dinjurnalul unui haijin (Iz dnevnika jednog haijina

hela u celofanu Un greier în ghiveciul cu flori(Cvrchak u saksiji

Chaschudoredja (Moments of Miracles ArrangingObznanjeno (Announced)

), 1995,), 2000,

),), 2002,

), 2004,, 2007.

*avion –

ultimul bombardament*

pisica se întinde*Soarele litoral

de pe farfurie*

pe parasolar*

visul*

e deja acolo*nucilecad singure –

*

un corb agitându-se

Abdellatif Rhesri (Maroc)

Pânzele sufletului meu în buiestru

itului…

rând înapoi

Desenezi obrazul orizontuluiUn crin ca reînvierea tainei ascunseCa izbucnirea luminii din noapte

Cum voi elucida simbolurile dincolo de iubirea ta

Pentru inima mea în loc de bolboroselile vinului

Trupul poeziei mereu

Săai obsesii (Bubice u glavi O albină în celofan(Pc

Vânt schimbător (Raskrshche

Poezie arabă contemporană

Marea călătoreşte

(prezentare şi versiunea în limba română:Marius CHELARU

Orientalia

27CRONICA

Între simplitate şi voal

Privind într-o oglindă în care vrei să te vezicu chipul şi gândurile autorului

sau

Ianuarie 1020

degustări cultural - literareDin cioburi de vorbe risipite,făcînd cu ochiul pămîntului, ecoulse întoarce mereu1

" Tot a teptînd un semn ceresc

nu"

şdintr-un negru pămînt

ştiu cum fără sfialăam cules roza mentală.

Marian DRĂGHICI

Somelier de serviciu,Alexandru Dan CIOCHINĂ

1Selecţie din revistele primite la redacţie şi din cele aflate în colecţiaautorului.

28 CRONICA

În

), Adina-Irina Romo an (),

Mircea Diaconu ( ), sau OvidiuPecican ( ), sunt înso i i de un excelent ,intitulat . Deschis de un interviurealizat de Mircea Platon cu profesorul american PaulGottfried (

), acest incitant este completat de IlieCatrinoiu ( ), Mircea Platon (

) i Samuel Francis (), ultimul în

traducerea lui Drago Moldoveanu., nr. 10-11-12(186-187-188), excelent i

consisten

), respectiv cu Anca Mizumschi (

iorgioni i AdrianAlui Gheorghe (

elel e Virgil Diaconu,

respectiv cuprinzînd opiniileasumate de Ioan Hirghidu i Aida Hancer; poezie decalitate (Nicolae Tzone, Andra Rotaru, Ana Dragu, DanMircea Cipariu, Adrian Suciu, Robert

Constantin Stan, ConstantinSeverin, Cosmin Per lu Dorian).Sec iunea iinotabile semnate de Valentin Co ereanu, Dan Alexe, IonelSavitescu, tefana Burzuc, iar dintre eseuri am re inut

iu, doar pe cele oferite de Antonio Patra , DanPer a, Dan Bogdan Hanu, Magda Ursache, MariusChelaru, Mircea Oprea, Leonte Ivanov i Ioan N. Ro ca.Comentariile Emanuelei Ilie (

), i cele ale lui Ionel Savitescu (), respectiv Al. Cistelecan (

, nr. 11-12 (528-529) se deschide impetuos(

– i celor mai mul inu ne e! –, a

ii:la itatea celui care poate. […]

Cît timp orice discursce ia în discu

"

i buni, mai ales, observatorul

lucid al unei r :

ie. Astfel ne putem imaginao supravie uire care nu e un miracolAl. Cistelecan (

subliniind apodictic: "Ardelencele nu scriu atît din talent,cît din datorie i misionarism. Fire te pu in talent nu stri

ragostea de neamul oropsit, înmelodrama de compasiune

ontinuare"Viora i ne

i scriitoare cu talent de directoare dePaginile semnate de Alexandru Vlad ( ),

Vasile Dan ( ), cronicile literare asumate deIoan Moldovan, Marius Mihe , Ion Zuba

i Mircea Moraerban, Adrian Suciu,

Andrei Zanca, Adrian Munteanu, Medeea Iancu, AdrianaTeodorescu, Daniel Mure

i Michael Krüger (în traducerea i prezentarealui Andrei Zanca), toate se citesc cu interes.

iunea

epelea i IoanMoldovan. Am mai re inut contribu

), Mihaela Nicolae (

Verso

Hyperion

Familia

, nr. 68-69, am citit, ca de fiecare dată, paginimemorabile: Andrei Marga (

ş

ţ ţ

ş

şş

t, ne propune între multe altele: două interviurirealizate de Andra Rotaru, cu Geo Vasile (

), la care seadaugă convorbirea dintre Valeriu G ş

). Continuă ancheta care răspund

ş ş

Şerban, Ioana Miron,Dan Arsenie), proză idem (

ţa, A. G. Romilă, Gelţ se bucură de contribuţ

şŞ ţ , din

lipsă de spaţ şş

ş ş

ş

) sunt reperele unui număr de referinţă.

) cu un editorial semnat de MironBeteg: "Dacă nu ţi-e hărăzită pusnicirea ş ţ

nu răspunde, atunci cînd e nevoie, derapajelorpoliticului cu exigenţele civismului nu e un act de castitateculturală, ci forma cea mai dezgustătoare a laşităţ

ş E inutil să ne plîngem că nuavem încă o societate civilă structurată, omogenă înnecesara ei lipsă de omogenitate, cîtă vreme continuăm săgîndim această problemă cacofonic.

ţie politica românească e receptat capartizanat implicit, şi nu ca necesitate civică.

ale lui Gheorghe Grigurcu, "simptome tainice aleunui întreg", sunt, ca de fiecare dată, un regal de metafore,imagini ş ăcuviinţă intelectuală, în care se întâlnescpoetul, eseistul, criticul literar ş

ealităţi înconjurătoare strivitor-victorioase"nu există decît un trecut-viitor, care se actualizează îndiverse proporţii. În clipele noastre de limpezire, semanifestă ca o discretă revelaţ

ţ , ci o taină a realului.") continuă să

reprezinte

ş ş ţ căiar oarece sensibilitate e chiar de rigoare, dar mai derigoare e un fel de etică didactică menită să îndrumesensibilitatea şi să dea poeziei un folos educativ. Nu existănaţie mai sămănătorist-poporanistă decît poetesele dinArdeal, toate jurate în d

şi în feeria de natură; la care seadaugă, obligatoriu, elegia de amor, cînd amorul nu esacrificat pentru ţară." În c se ocupă, cu simpatie,de din Bihor […], fată de memorialist ş vastă demilitant, […] poetă şşcoală."

ţ şcu, MirceaPricăjan ş riu, poemele semnate de PaulVinicius, Marian Drăghici, Robert Ş

şan, Darie Magheru, Ion V.Stănescu ş ş

Binereprezentată, secţ este ilustrată depoemele lui Lucian Scurtu, Alexandru Sfîrlea, ViorelChirilă şi Mircea Popoviciu, proza semnată de VargaGábor, alături de comentariile lui Ioan Ţ ş

ţ ţiile semnate deBogdan Suceavă (

După 90 de ani. Nouauniversitate în era globalizării

ş

ş

ş

şş

ş ţă esteticăţ ţ

ţţă canonul?

ş ţ

ărîme despresine şie de cultură:Petru Creţ ţă de portret. Al.Th. Ionescu

Incubatoarele nepăsării

O ardeleancă de ispravă

Oradea literară

Pe marginea unor studii de etnografieromânească a lui Moses Gaster

GuyVaes între text i imagine. Foto-grafia cimitirelor londoneze

Fenomenologia snobismuluiVolo i ai lui Dosar(Paleo) Conservatorism

Despre imperiul politic global neoconservator,declinul Europei i cel mai mare pericol pentru România de azisi de mîine Dosar

Mo tenirea dreptei Paul Gottfriedi conservatorismul ca identitate Doctrina

paleoconservatoare – The Paleo Persuason

Un dram decon tiin Poeziaapar ine zonei necontaminate a existen ei mele

Cititorul de poezie de azi e ca spionulMossadului: îl sim i dar nu-l vezi Cumeste cu putin

Scriitorul – destin i op iune,

Eminescu in aeternum

Eugène Ionesco: fO institu

ia Schi

Golurile dememorie

Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane

PlecareaJurnal toscan

Ion D.

Sîrbu – Povestea vorbei Poemul ca spa iuvital

Poeziam literaturi postbelicei agonia canonului Lungul drum al vie

Profilul metapoeticiiTeatrul cu ochii nebuniei

Jurnalul

Alexandru Mu ina, epistolierulArgument

Anton Pann filosofMu ina eseistul Epistula ad

Musina Carissime amice AlexandreRecurs la Epistolarul

tiDespre starea culturii

române în postcomunism Un hackerintelectual Alexandru Mu ina elesale culturale Desprescrisorile D-lui Mu ina, cu admira ie

Don Quijote în oglindacriticii i dincolo de ea

i utopie Imaginatiin ific: lupta lui Blake cu Newton

Considera ii de la 1900Balcanismul i specificul literaturii române

Dihotomiile personajuluiblecherian

ii sau drumul spremultipla splendoare a fiin ei

Stilul spot i efectelepropagandistice ale imaginii

Al aselea sim -instinctul metafizic Fondul strict secret alpoeziei Povestea lui Fluturel i apreafrumoasei i nefericitei sale, frunza de DudÎn numele fiuluiOrdinul poe ilor

Steinhardt mi s-a revelat ca un om prinexcelen Ancheta revistei –Istoria literaturii române postbelice, între premise

Biblioteca revistei

Occident ExpresIstoria oamenilor, a culturii i a limbii prin

îns i Divanurile în elep ilor

Chemarea izvoareloristorice la H

China, cu ochii larg întredeschi ii

glorie – Brodski HertaMüller

i de naviga ie spre Neant

Comunismul pe în elesul copiilorComunismul i tranzi ia

) i Ancelin Roseti (). i variat

.Cele exact 200 de pagini ale

i la propriu i înspiritul editorialului asumat de Daniel Corbu:

).

oxana Gabriela Brani te,tefan Ciobanu) i mai pu

,

eseuri elegant construite (Virgil Diaconu –, Theodor Codreanu –

, Vasile Andru –, Al Husar – , Ioana Petcu –

)., este deschis de

Angela Marinescu (i de un grupaj

de versuri semnat de Alexandru Mu ina anun înd

, redactina poetul i Mu ina eseistul i teoreticianul

literar, cel deal treilea Mu ina, epistolierul,în slujba ultimei tentative de a cî tiga pariul cu

indiferen a i conformismul cona ionalilor. […] E

i o nea

iautoironie, construc ie i deconstruc

"), Al.

Cistelecan ( ), Romulus Bucur (), Adrian Alui Gheorghe

(), Mihai Io , Radu Vancu,

Teodora Dumitru, Evelina Oprea (), Daniel Cristea-Enache (

), Caius Dobrescu (), Andrei Bodiu, Cornel Ungureanu (

), Cornel Moraru, RaduMare , Livius Ciocîrlie, Gheorghe Grigurcu, AntonioPatra , Irina Petra , Sanda Cordo , Luca Pi u, Traian tef,Diana Adamek i Lucian Boldea.

fi indigest!) am mai re inut excelentelepagini semnate de Rodica Grigore (

), Rodica Ilie (

), NagyImola (

), iFlorin-Corneliu Popovici (

).Multe pagini frumoase i în ,

nr.11(167), din care am re inut pe acelea asumate deCassian Maria Spiridon (

), Irina Mavrodin (), Maria Carpov (

), Elvira Sorohan (), Alexandru Zub (

), George Popa (), Ioan Holban (

), Nicolae Turtureanu (), Emanuela Ilie

( ).), realizat de Lucian Vasiliu, Virgil Ciomo

( )i George Ardelean (

i

i Anamaria Bl

cu: " –Va urma o ru ine o neîncredere/ memoriava cî tiga porumbei albi/ în

elepciune.", nr.6(87) se deschide cu o emo ionan

). Matei Vi niec este prezent cufragmente din piesa

, ,avînd ca protagoni ti pe f lticinenii Vasile Gh. Popa iVasile Lovinescu, Ioan Opri

, Anghel Popa i Liviu Papuco readuc printre noi pe Otilia Cazimir, în timp ce

, iar Ioan Holban,, scrie despre

poetul Mircea Popovici.

i OvidiuPecican, , sus de IulianBoldea ( ), Marian Victor Buciu

şUn număr serios, doct ş , sau după cum scrie

pe coperta a IV-a,-ului, revistă

ieşeană de experiment literar, număr dublu (9-10), seconstituie ş şi la figurat într-o megarevistă (ş

Spicuim doar, curegretul că spaţiul nu ne permite detalieri sau sublinieri cemeritau a fi făcute: poezie tînără (Sebastian Breştin,Carmen-Manuela Măcelaru, R şŞ ş ţin tînără (Adrian Suciu, GeorgeLixandru, Gelu Vişan, Gabriel Stănescu, Costel Stancu)proză vioaie (Călin Ciobotari, Leonard Ancuţa, NicolaeCăruntu),

Numărul dublu, 9-10, al revistei), urmată de cîteva pagini

inedite din lui Gheorghe Crăciun şş ţ

tema/dosar a numărului, ,din al cărui at de Cristina Timar, aflăm că"după Muş ş ş ş

ş şi-a pus toatăverva ş

ţ ş ţ l ridicăepistola la rangul de mare artă sincretică, convenţiascrisorii îngăduindu- şteptată libertate de expresie şiexperimentare a unor numeroase modalităţi discursive:eseu, anecdotă, senzaţiomal, bîrfă, analiză a unorfenomene culturale, autoanaliză, critică, sociologie, istoriamentalităţilor, glumă, speculaţie filozofică, ironie ş

ţ ş ţie, toate, în fond, căide investigare a realităţii, însă fără a permite vreouneia sădevină dogmatică. Participă la un adevărat festinintelectual Virgil Podoabă (

vănel, Adrian Lăcătuş

şş ş ş ţ Ş

ş Dintr-un număr sofisticatşi săţios (fără a ţ

), Cătălin Ghiţă (

), CălinCrăciun ( ş

şţ

Interviuri incitante cu Cezar Ivănescu( ş

ş), semnate de Călin Chira ş

, lacare răspund Mircea A. Diaconu ş ănaru, secitesc cu folos. este dedicată lui AurelDumitraş ş

ş ţepenit în catargul corăbiei/călătorul fi-va inundat/ de înţ

ţ ţă şisensibilă confesiune a lui Alexandru Zub (

ş, Stelian Dumistrăcel

scrie despreGrigore Ilisei evocă

ş ă şş elogiază

şEmilian

Galaicu-Păun vizitează , IlieDanilov continuă evocarea celui

, Constantin Coroiu discută despre

Numărul 12(235) din debutează cu oexcelentă anchetă, realizată de Marta Petru ş

ţinută

ţ

o revistă, o carte, o bibliotecă

Megastaruri,megaglume, megapolitică, megatimp…

odernă Cele douăş ţiicătre operă

Ultima seară

ş

ş

de la Olăneşti/ Epistolarul de laBălţăteş

ş şi războai

ş ţ

ş Literatura europeană întrerealitate ş ţia vizionară contrarelativismului ş ţ

ţii asupra modernităţş

În căutarea realităţţ Fragment

despre ură şI. D. Sîrbu. Date

pentru un muzeu de literatură O pepinieră aspiritului "normalian" ş ţ

şş

ţNicolae Steinhardt era un lucrător ascuns al rugăciunii inimii

ţă liberşi realizări

Biblioteca:dinăuntru şi dinafară

şemnări şi cărţ ţ ţ

aralambie Mihăescu

şNăscut pentru suferinţă ş

şi tema românească Îmbarcat pevasele unei societăţ ţ

ţş ţ

Feed back

Vatra

Convorbiri literare

Apostrof

Dacia literară

( ),Leo Butnaru ( ), Sanda Cordo ( ),Bogdan Ghiu ( ), IoanMu lea ( ), Elisabeta Pop ( ),Dan Stanca ( ) i Virgil Stanciu( ). Poemelor lui Ion Zuba cu

( tefanAngi), ( tefan Bolea),

i unsubstan ial dosar , cu participareaMartei Petreu ( ) i OvidiuPecican ( ).

Din , nr.11-12(483-484), am re inut eseul luiMarius Manta (

), evocarea lui Cornel Galben (

), Adrian Jicu ( ), Ionel Savitescu( ), C. D. Zeletin, Elena Ciobanu, DanBogdan Hanu (

),Claudia Voiculescu ( ), RuxandraPetre ( ) i Doina Cernica( ).

tefan Bolea i Octavian Soviany.

( ), cuDan Barbilian anu evoca i de Ioan Toderi

Am mai re

), comentariile lui Mircea Colo enco (), Elena-Corina Cernica

( ),Sebastian ),Marian Chirulescu ( ), FloriaDochia ( ) i de loc în ultimul rînd,poeziile propuse de Marian Ruscu, Aurel Pop i GeorgePa ale lui IonRo ioru.

Din , nr.38(910) am re

iile asumate de Constantin Stan (), despre ie eni i ie enism, Bogdan Ghiu (

), Alexandru George (), Sorin Lavric ( ), sau Iolanda

Malamen ( )te de tefania Co ovei cu Mihaela

Miroiu ( ),respectiv Andra Rotaru cu Adrian Popescu (

), dir ce

aminte te (doar!) de un trecut glorios!Am citit i , nr. 37-38(118-119), unde mai

supravie uiesc (literar i publicistic!), Mircea Micu (

), Ion Andrei ),Aureliu Goci (

despre al lui D. R.Popescu i – despreIon Milo ), Nicolae Iliescu (cu un bine articulat comentariudespre DGLR –

), Pu i Dinulescu, Grid Modorcea, Ion Coja () i Nicolae Georgescu ( ).

În , nr. 11(692),contribu ii notabil

), Ion Iano i ( ), Aura Christi (

), Maria-Ana Tupan (), Basarab Nicolescu (

), Marin Radu Mocanu(

Rodica Grigore, Maria Magda Maftei, Norman Manea,Angela Martin, Marin Radu Mocanu, Gheorghe Mocu

udouri,Gheorghe Schwartz, Michael Shafir, Liviu Ioan Stoiciu,Valentin Talpalaru, Adriana Teodorescu, Maria-AnaTupan,

-ul timi orean, nr. 11(1526), se deschide cu ungrupaj dedicat lui Nicolae Manolescu,

(ii semnate de

Vasile Popovici ( ), respectiv Livius Ciocîrlie (). Am mai re inut contribu iile asumate de

Elena Cra ovan ( ),Veronica ),Gra iela Benga ( ), Adriana Babe i( ), Paul Eugen Banciu (

), Miruna Vlada ( ), BogdanCazacu ( ), Constantin-Tufan Stan (

).

Ultimii 35 de ani de comunism, primii 20 de ani de capitalismImperiul bol evicWall Fall Street, amintiri personale

Totul Co maruri din epoca de aurToate iluziile au fost interzise

Prapor comunizma40 de ani cu Ars Nova

Curaj Tillich Bianca

Constantin Noica 100Noica i utopia recunoa terii

Noica

Ovidiu Genaru, accente dinspre marginilelirismului George Apostu – 75

Jurnal retroactivLabilitatea istoriei

Uneltirile aproape cunoscutului poet MarianCostandache împotriva fatalei sale înso

Caracostea i EminescuLucia Demetrius i voca ia prieteniei

it

ii i lini tii

Paul Constantinescu – crea

Profunzimea icotidianul CostachiConachi – debutant postum ca poet

iuniiSeceri

Destine, timpuri, credinÎncotro, Goncourt?

De departele careapropie

Uzura timpuluiDilemateca i Ziarul neconven ional

ii

esteticul

Aprod la un proces celebruÎntre imaginarul parabolei i un realism

ne – Întoarcerea fiului risipitorÎntre multilingvism i specific na ional

Dic ionare, antologii, terasamente, tendin e,greieri Opri i-lpe Gabrea! Eminescu i virgula sa

Un romantic modern:John Keats Tolstoi Proust

Umanismversus postumanism? Un cavaler alCunoaintelectualii în prim-plan

Un om liber Ceavem mai bun?

Priveghi într-un mercedes albastruDimitrie Stelaru, dramaturg

Partida dramaturgilor

Intrusul György Kurtág,un homo europaeus contemporan

ş Fără regrete

ş

şi angoasă la Paul

ş şşi noicienii. După douăzeci de ani

Căruţacea nouă

ţitoare, Singurătateaş

ş ţUn Crăciun fără sfîrş

O artă a echilibrului, purităţ ş ş

ţia religioasă

ş

Ion Creangă – procedee dramatice în contextul naraţşul grîului la Poiana Mărului

ţă

Un poet zămislit şinu făcut

Cădereafără Zid, sau Spectatorul actor Dupădouăzeci de ani

ş ţ

La noi nu există un ritual de apreciere a femeităţAzi, trans-

esteticul erodează

Dupădouăzeci de ani m-am întors/ Sobru şi elegant/ În cătunul cuoptzeci de fumuri

şţărmurit

ş ţ

ţ ţţ

ş

şi otornadă de realităţi, o tornadă de euriPlăcerea ca şansă a textului

şterii Ce Va Veni: Vintilă Horia

Contemporanul. Ideea Europeană la 20 de ani

la aniversarăIstoria

nu poate fi busculată

Danilo după Danilo Nisipul de petalpă Istoria unui spital-gară

ş

şş

ş şi SorinMărculescu li se adaugă Ş

Ş(fragment dintr-o evocare de Nicolae Balotă) ş

ţş

ţ

),alături de paginile semnate de Ovidiu Dunăreanu (

şPoezia, de bună calitate, este

asumată de Ş ş, nr. 12(117), generoasă şi densă ca de obicei, ne

prilejuieşte, sub semnătura lui Ieronim Tătaru, o întîlnirecu Henri Matisse

şi Mihail Gălăţ ţ ţă,alături de (comentatădoct de Sanda Hîrlav Maistorovici). ţinut:cronica literară semnată de C. Trandafir (

ş

Ştefănucă (

şş

şa, alături de traducerile din lirica universalăş

ţinutcronica literară semnată de Dan Cristea (

) despre ultima carte a lui Mircea Bîrsilă, alături decontribuţ

ş ş ş

. Douăinterviuri oneste, realiza Ş ş

mpreună cu poeziile semnatede Paul Vinicius completează armonios un numă

şş

ţ ş

ţă (

şş

şş

ţ e au Nicolae Balotă (ş

), Doina Bogdan-Dascălu(

). Clubul Ideea Europeană ne oferăancheta , cuparticiparea intens-afectivă a Aurei Christi, secondată de

ţa,Jeana Morărescu, Gheorghe Neagu, Basarab Nicolescu,Florin Oprescu, Ovidiu Pecican, Liviu Pendefunda, IrinaPetraş, Constantin M. Popa, Monica Săvulescu Vo

Cornel Ungureanu, Lucian Vasiliu, Radu Voinescu,Răzvan Voncu, Marina Vraciu, Andrei Zanca.

ş,

cuprinzînd un interviu realizat de Mircea Mihăieş), alături de două intervenţ

ţ ţş

-Alina Constănceanu (ţ ţ

Ateneu

Axioma

Literatorul

Contemporanul. Ideea E

Orizont

Luceafărul de dimineaţă

uropeană

Ianuarie 1020

29CRONICA

Secret, tăcere şidorinţă

În cadrul aceleaşirubrici, în noiembrietrecut, am prezentat oaltă carte semnată deJacqueline Kelen, încîtnu voi relua titlurilealtor cărţi scrise dedomnia sa, voi amintidoar că este autoare apeste douzeci de cărţi şică a fost vremeîndelungată realizatoarede emisiuni la FranceCulture. tea pemarginea căreia facemcîteva notaţii (

, Paris, Editions de la Table Ronde,2009, 190 p.) este una despre centrul fiinţei- , loculcunoaşterii transcendente, "camera secretă, în aceastăcavernă sau în această oglindă Divinitata se dezvăluie,se lasă cunoscută şi contemplată", amintind o formularesfîntă din Islam atribuită lui Dumnezeu: "Nici cerul nicipămîntul nu mă conţin, dar inima servitorului meu măconţine", sau una din Evanghelia după Matei: "Acolounde comoara, acolo va fi şi inima ta", inimareprezentînd omul interior, ceea ce este legat de valoare,de ceea ce este de neînlocuit şi de esenţial.

, în domeniul cunoaşterii spirituale, pecare o putem numi şi cunoaşterea inimii, există afinităţiefective între tăcere, secret şi dorinţă. În ciuda opinieicomune că secretul rămîne ceva de nepătruns,Jacqueline Kelen crede că deşi cartea este deschisă noinu ştim să citim, secre nde ajungem înurma unor căutări, ci locul de unde pornim; secretul nuse află în ritualurile societăţilor secrete sau discrete, nuîn ceea ce este rezervat unui grup restrîns, ci în firul pecare îl regăsim în evoluţia lumii. Tăcerea este o starelegată d ei mai mulţi se întrec în a lua cuvîntul;puţini sînt cei aleşi de Cuvînt: profeţii, misticii, poeţiiinspiraţi. Cuvîntul este totdeauna prezent chiar dacă demulte ori urechile oamenilor nu-l percep; astfel,cuvîntul rămîne pentru mulţi un secret, nu din dorinţade a ascunde, ci pentru că mulţi muritori nu se înalţăpînă la inteligenţa spirituală capabilă să îl înţeleagă.Tăcerea şi secretul sînt intim legate; toate căile iniţiaticepropuse atît în Occident cît şi în Orient pun accent perecomandarea acestor două stări: "Pentru pelerinulspiritual, observarea tăcerii şi păstrarea secretuluipermit deopotrivă trecerea către interioritate şi relaţiacu nevăzutul A treia stare asupra căreia gloseazăscriitoarea Jacqueline Kelen este dorinţa ea caresălbatică şi impetoasă, violentă şi curajoasă tinde sădepăşească, să se reînnoiască neîncetat, să treacă dincolode limite, să ardă în pasiune şi să se ilumineze încontemplaţie. Dar dorinţa umană şi instinctele pot avealoc în aventura metafizică "Orice asceză, noteazăJacqueline Kelen, constă într-o purificare a instinctelor şiapetiturilor dar dacă ea distruge focul viu, ea nuconduce decît la uscăciunea individului şi la împietrireainimii". Lumea de astăzi este dominată de dorinţeter stre şi existenţiale, legate de corp, de domeniulafectiv, de intimitatea amoroasă; însă, exis ă şi alteaspiraţii gustul pentru perfecţiune sau înţelepciune,dorinţa de eternitate: "Dorinţa măsoară profunzimeainimii", spunea Sfîntul Augustin.

orinţă îi oferă autoarei posibilitatea unui peripluspiritual în care regăsim trimiteri la tragicii greci, laPlaton, Plotin, Dante, Descartes, Ioan al Crucii, Ghazalî,Hallâj. Eseul doamnei Jacqueline Kelen este o frumoasăpledoarie pentru spiritualitate, pentru cunoaştere avînddrept călăuze lumina impalpabilă a secretului,profunzimea tăcerii şi focul viu al dorinţei.

Grea misiune săpropui cititorului o nouăistorie a filosofiei, maiales că în secolul al XX-lea au apărut cîtevaastfel de lucrări care sîntîn continuare citite cuinteres. Probabil mulţi sevor întreba ce poateaduce nou o lucrare careîn cîteva sute de paginivrea să acopere 2500 deani de filosofie. Pînă adeschide şi citi aceastănouă istorie a filosofieinici eu nu eram convinsde noutatea demersului.

gînduri mai optimiste trebuie să-l fi animat pe

Car

este

PentruJacqueline Kelen

tul nefiind locul u

e secret; c

"., c

?

et

-

Paginile despred

Desigur,

Lapuissance du coeur

inima

Istoria filosofiei

profesorul Jean-Francois Pradeau coordonatorul recentapărutei

În scurta sa prefaţă, profesorul Jean-Francois Pradeau afirmă că deşi există o istorie afilosofiei la singular, unitatea sa nu se întemeiază nici peidentitatea şi permanenţa tezelor sau argumentelor,

ea unui unic gen literar de-a lungulsecolelor. Şi "Poemul" lui Lucreţiu şi cel al luiParmenide, şi dialogurile lui Platon,

şi scrierile lui Heidegger, dar şicele ale Wittgenstein aparţin aceluiaşi tip de interogaţie.Dincolo de cultura care le-a zămislit, dincolo devarietatea literară, dincolo de epocă şi de limba în careau fost scrise ele sînt legate de un singur fir interogativ.Aceasta încearcă să ne arate în cele 55 de capitole cei 55de a d din zece ţări şi din

Capitolele cărţii sînt orînduite cronologic,dar sînt de două categorii sînt studii careprezintă un filosof şi opera sa, iar pe de altă parte, sîntcapitole care examinează într ieră sinteticădezvoltarea unei probleme sau al unui curent de gîndireîn context istoric. Întrucît o astfel de lucrare este dificilde rezumat, vom aminti titlurile cîtorva capitole şi vomface cîteva consideraţii despre unele dintre studii; dintrecapito

sche, Husserl,Wittgenstein, Heidegger, Sartre, Merleau-Ponty,Foucault, iar dintre cele de sinteză: Naşterea filosofiei,Moştenirea filosofiei greceşti în creştinismul antic şilatin, Filosofie politică şi teologie în Evul Mediu, De lapsihologie la psihanaliză, Filosofiile viului, Neuroştiinţeşi cercetări cognitive, Descoperirile filosofice negativeale fizicii contemporan În studiul său CatherineOsborne caută să aducă un răspuns mulţumitorîntrebării referitoare la naşterea filosofiei. firmatranşant că filosofia se naşte odată cu Thales poate păreapuţin hazardant, întrucît nu toate formele deînţelepciune sînt fil

eptă că şcoala din Milet (T ,Anaximandru şi Anaximene) poate fi socotită ca primaşcoală filosofică. Era epoca în care filosofia ţinea de ungen poetic-didactic, venit din tradiţia orală, dar şi epocaîn care diversitatea culturală şi religioasă era un factorde schimbare. Capitolul "Damasc şi Bagdad" îiprilejuieşte lui o frumoasă incursiuneîntr-o lume filosofică mai puţin cunoscută, cea acărturarilor islamici preocupaţi de scrier

constituit pentru Occidentul medieval un model delectură al lui Aristotel. Studiul lui Miguel AngelGranada este un exemplu de sinteză asupra continuităţiişi transformării filosofiei în Renaştere, de la umanismullui Petrarca pînă la filosofia lui Bruno, expresie aautonomiei şi perfecţiunii la care putea ajunge filosofia.Încheiem aceste scurte notaţii elogiind iniţiativa luiJean-Francois Pradeau şi a editurii pariziene Seuil, nuînainte de a preciza că

a tradiţiei occidentale, de la origini pînă în zilelenoastre.

Se admite astăzi căfilosofia modernă ar staîn întregime pefundamentulreprezentării, sau pereducerea realului lareprezentat. Cel care s-aaflat la originea acesteischimbări a fostDescartes, care a făcutdin subiect măsuralucrurilor. Pornind de laaceastă temă îşiconstuieşte PierreGuenancia cea mairecentă carte

), restul cărţilor scrisepînă acum de Pierre Guenancia sînt despre Descartes:

. Să amintim că încurînd îi va apărea o nouă carte...

. Este şi acesta un semn al vivacităţii filosofiei

,, Paris, Editions du

Seuil, 2009, 804 p.

nicipe perpetuar

scrierile lui Pascal,Rousseau sau Foucault,

,

utori provenin din EuropaAmerica de Nord. Printre autori amintim pe : RudolfBernet, Enrico Berti, Joel Biard, Luc Brisson, PierluigiDonini, Peter Hacker, Brad Inwood, Theodore Kisiel,Alain de Libera, Catherine Osborne, EmanuelaScribano, Carlos Steel, Richard C. Taylor, Mario Vegetti,Peter Welsen.

: pe de o parte,

-o man

lele dedicate unor filosofi amintim: Platon,Aristotel, Plotin, Toma de Aquino, Descartes, Leibniz,Kant, Hegel, Kierkegaard, Nietz

e. ,

A a

osofie, dar mare parte din istoriciifilosofiei acc hales

Richard C. Taylor

ile filosofilorgreci. Comentariile lui Averroes/Ibn Rushd au

este o

.représentation, Paris, Presses Universitaires de France,coll. "Fondements de la politique", 2009, 318 p.Exceptînd o lucrare despre Pascal (

;;

;

Histoire de la philosophie

Histoire de la philosophie

Le regard de la pensée

Du vide à Dieu.Essai sur la physique de Pascal

Descartes et l'ordre politique Descartes, bien conduiresa raison L'intelligence du sensible. Essai sur ledualisme cartésien Lire Descartes

Descartes, cheminfaisant

suma

Philosophie de la

Filosofiareprezentării

franceze de astăzi: în anii 1990 au apărut cîteva lucrărifundamentale despre Descartes ale lui Jean-Luc Marion,cărţi care în mod sigur au contribuit la primireafilosofului în Academia Franceză. Termenul dereprezentare are un cîmp larg de semnificaţii; poate ţineloc de sau poate fi o imagine a ceva. Acest ultim senseste cel folosit în filosofie, pe marginea acestuia îşiconstruieşte discursul Pierre Guenancia. Volumul estestructurat pe trei ample secţiuni. În prima secţiune,autorul propune o privire generală asupra reprezentăriipornind de la întrebarea "pentru ce reprezentămrealitatea?"; principala funcţie a reprezentării ar fi de areţine ceea se întîmplă şi de a o face disponibilă pentrutotdeauna reflecţiei: "Cu reprezentarea apare capacitateade a pluraliza semnificaţia, de a distinge niveluri deexperienţă". A doua secţiune este despre cele "douăforme ale reprezentării" firul de laideea generală pînă la privire, spectacol, spaţiu, trecîndprin analize şi consideraţii de ordin teoretic desprefigură, amintire, reprezentarea la Pascal sau imaginea înviziunea lui Husserl. Ultima secţiune a volumului estedespre reprezentarea de sine şi porneşte de la întrebarea: pentru ce să consacru o parte a chestiunii eului înraport cu activitatea reprezentaţională? Răspunsul vinedintr-o propoziţie a lui Leibniz: eul este un cuvînt care"sună frumos", dar, continuă Pierre Guenancia, adunănumeroase lucruri individuale distincte unele de alteleşi î fapt un ansamblu omogen în virtutea posibilităţilorde a aşi persoane. Această ultimăsecţiune este un bun prilej rii alereprezentării aşa cum le-a conturat Pascal, cel carespunea că prea multă lumină orbeşte şi că este nevoie depuţină umbră pentru a reprezenta lumina. Cartea luiPierre Guenancia arată că este esenţial de a subliniaimportanţa medierii în raportul pe care omul îlstabileşte cu realitatea prezentă, cu alţii şi cu sine însuşi.

Nu multe sînt cărţilescrise de filosofi despreAdam, deşi nu mulţi sîntmarii filosofi care să nuscris despre Adam,despre Eden, desprepăcat. Jean-MarcRouviere (

asociaţiicare se ocupă de opera luiV tch,este de puţin timp autoral

Adam a fost, afirmă Jean-Marc Rouviere, primul şi ultimul om biblic înainteaistoriei: "Fericit cel care ca Adam nu a cunoscut istoria!",şi care înaintea păcatului era o "catedrală de inocenţă",un monument de puritate Dar omul nu este numaispirit, iar fructul oprit avea să arate dualitatea, care întermeni cartezieni îneamnă res extensa, substanţăcorporală şi dimensionată, şi res cogitans, gîndire, spirit,unul şi indivizibil. Cunoaşterea binelui şi a răului aveasă deschidă drumul tentaţiei şi izgonirea din paradis: "În grădina E lui omul nu avea nici nevoia nicigustul cunoaşterii. Această activitate care va participa lademnitatea şi la nobleţea omului post-edenic, nu avealiteralmente locul de a fi în acest pămînt binecuvîntat deDumnezeu unde tot ceea ce era de cunoscut era dejaştiut înaintea oricărei operaţii de cunoaştere". Autorulcărţii face numeroase incursiuni în texte ale PărinţilorBisericii, dar şi referinţe la autori moderni care au căutatsă afle o cale între multele ipoteze şi afirmări tranşantedespre predestinare, justificare, mîntuire sau bunătatedivină. Pentru Jean-Marc Rivierre, destinul lui Adameste asemănător cu cel al lui Ulise, amîndoi pedepsiţipentru greşeala făcută, nu condamnaţi la moarte, darexpulzaţi de pe tărîmul natal, condamnaţi la rătăcire.Eroul grec şi primul om biblic sînt readuşi la condiţiainiţială în urma unor istovitoare călătorii, călăuziţi doarde unica forţă a speranţei: "Periplurile odiseean şi biblicsînt ritmate prin robe şi plăceri, sosiri şi plecări Dar învreme ce aventura umană povestită în Biblie începe înmit şi se contiună în viaţa istorică, cea a lui Ulisedebutează după episodul real sau verosimil alrăzboiului Troiei apoi se derulează în episoadeimaginare". Este cu putinţă ca umanitatea să nu ficunoscut vreodată inocenţa? Este o întrebare pe carecartea lui Jean-Marc Rouviere o lasă fără răspuns, dar neîndeamnă să-l căutăm...

, discursul urmînd

nle atribui acelee

pentru a reveni la teo

;

),animator al unei

ladimir Jankelevi

unui eseu despreAdam:

, Paris, EditionsL'Harmattan, 2009, 102 p.

.

denu

p .

Adam

La silence deLazare Brèvesméditations sur lacréation du monde

Adam oul'innocence en personne.

Méditations sur l'homme sans péché

breviar filosofic francez

Pagină realizată deBogdan Mihai MANDACHE

Ianuarie 1020

30 CRONICA

Adesea, „plimbăreţii” sunt ţinta ironiilor celor ce-şi fac veacul pe dig. De fapt, nu prea şi-l fac,deoarece, dacă petrec prea mult timp acolo şi nucontribuie la apărarea şi la victoria revoluţiei, suntluaţi la ochi, îi umflă galonaţii şi-i bagă „la răcoare”pentru parazitism, vagabondaj, prostituţie,proxenetism etc. Orice pretext e bun pentru o cauzănobilă, cum e cea de a readuce la turmă oiţele rătăciteşi de a le obliga să se dovedească utile societăţiirevoluţionare şi ţelurilor (conducătorului) ei. „Larăcoare” e un fel de-a spune, întrucît am mariîndoieli că dictatura castristă a semnat vreun decretde introducere a instalaţiilor de aer condiţionat înî

e o căldură, de poţi face jumări pecaldarîm şi te poţi închipui nu în paradis, ci în infern.Unde chiar eşti, de fapt, căci într-un infern atransformat dictatura castristă viaţa celor ce s-aulăsat prostiţi de minciunile lui fidel. Aşadar, după ce-şi aduc obolul la consolidarea construcţiei socialisteşi la bunăstarea familiei liderului suprem, uniihavanezi vin pe Malecon, se instalează pe dig şi casă mai facă haz de necaz, îi iau în tărbacă pe cei carele trec prin faţa ochilor (prin spatele lor nu arenimeni cum trece, căci ar cădea în ocean şi nici

nu au ochi la spate ca să-i poată vedea!).Influenţaţi de căldura de peste zi şi de gradeleromului, fac tot felul de glume („fac mişto” e oare oexpresie prea tare?) pe seama celor care, îndrăgostiţide natură, de plimbare, de frumuseţe, de tihnă saupur şi simplu îndrăgostiţi îşi poartă paşii prinfarmecul falezei. Nu o dată, plimbîndu-ne, am auzitmaliţioase comentarii la adresa noastră, comentariide genul : „ăştia-s capitalişti din ăia care mănîncă înfiecare zi! Îmbuibaţilor, mîncaţi de trei ori pe zi,burtoşilor!” E drept că toţi trei facem parte dincategoria oamenilor mai degrabă „bine făcuţi” (nuzic „graşi”, ca să nu-mi jignesc prietenii!), darepitetele mi se potriveau numai mie, căci eu, după orebelă şi chinuitoare hepatită am rămassupraponderal.

Redau în această pagină un fragment din romanul

din nopţile pe care le petreceam peMalecon împreună cu Ania-Roza, discutam aprinsdespre Hamlet. Deşi e studentă la limbi străine, eîndrăgostită de Shakespeare, mai ales că în acel antermina şi facultatea de teatru, iar lucrarea ei delicenţă era tocmai rolul Ofeliei din piesa pe care odiscutam. Rolul chiar i se potrivea, căci printre atîteacreole, negrese, mulatre, ea se detaşează

e albă, cu un ten deschis şi cu părul blond dinnaştere. E drept, e un blond roşcat, dar ce maicontează culoarea părului, cînd ea punea atîtapasiune în rolul cu care trebuia să-şi ia licenţa Amasistat la o repetiţie cu clasa ei de teatru şi m-a uluitnaturaleţea cu care ea şi colegii ei intrau în roluri. Şi,pe Malecon, cu straiele înmiresmatei nopţi tropicaleînvăluindu-ne trupurile şi simţurile, în timp ce ea-mivorbea cu patos despre faptul că Ofelia trebuie să-şisfideze destinul potrivnic, am simţit că se crispează.Vorba i s-a poticnit, glasul i s-a frînt în mijloculcuvîntului. M-a strîns de mînă şi mi-a şoptit : „să facinumai ce-ţi spun eu!

M-am uitat nedumerit în jur. Aparent totulera ca de obicei : şi clipocitul valurilor şi murmurulafaceriştilor şi şoaptele îndrăgostiţilor... Şi totuşi,urmărind mai atent, am sesizat cum maşini ce pînăatunci păreau adormite prin parcări, pe margineabulevardului, căpătau dintr-o dată viaţă. Din elecoborau tot felul de indivizi în civil, dar cu o alurăinconfundabilă, sfidători şi siguri pe ei (tocmaiaceastă atitudine sfidătoare, această siguranţă afişatăcu ostentaţie mi-au atras atenţia, căci, din cîteconstatasem eu, cubanezul „de rînd” e mai temător,mai retractil, încearcă să treacă neobservat). Aceştiindivizi mie îmi aduceau în memorie anii de domniea comunismului şi a securităţii. N-aveam cum să vădculoarea ochilor celor ce coborau din maşini, dar erauei, băieţii cu ochii albaştri (chiar dacă ochii lor eraunegri ca ai celor mai mulţi dintre hispano-americani),aceiaşi peste tot în lume, detestaţi şi inconfundabili.Pe kilometrii de linişte ai Maleconului a trecut ca o

nchisorile cubaneze. Iar acolo, în „insulaparadisului”

,

„digarii”

,

, care, sper, va vedea luminatiparului în 2010 :

„Într-una

, sare în ochi:

?!

Altfel, nu ne vom mai puteavedea.”

Suflete cu ieşire la mare

înfiorare. Probabil, dintr-o infinitate de motive, mulţiar fi vrut să fugă, dar acţiunea poliţiei politice era atîtde bine gîndită, încît nici omul invizibil nu s-ar fiputut strecura prin „sita” neiertătoare a raziei. Bamai mult, pînă şi valurile întunecate şi abiaclipocitoare ale oceanului s-au însufleţit dintr-o datăşi din adîncul nopţii şi al infinitului au început sărăsară lumini. Proiectoarele să măturestîncile pe care e înălţat digul (stînci negre,înfricoşătoare, cu aspect de nămol frămîntat demîinile şi picioarele unor uriaşi), pentru a-i depistape cei care, din dorinţa de a scăpa de braţul cel lungşi înarmat al revoluţiei (purtat de poliţia politică) ar fiavut trăsnita idee (după mine) de a sări de pe digpentru a se ascunde printre stînci sau chiar învalurile oceanului. Din clipa în care a devenit făţişărazia, au apărut şi camioane cu militari şi dube goale,în care erau urcaţi cam la hurtă (tot după opiniamea!) toţi cei care dintr-un motiv sau altul deveneaususpecţi în ochii „raziştilor”. Deşi tremura ca frunzaplopului sub vînturile toamnei, Ania-Roza şi-a făcuttotuşi curaj să-mi şoptească :

Ai grijă, nu mai vorbi în spaniolă! Nu mai vorbidecît în franceză. Şi să spui în franţuzeşte orice cîndajung aproape de noi!

De ce, doar nu au ce să-mi facă?! m-am mirat,ruşinîndu-mă imediat de stupiditatea mea.

Nu eşti numai egoist, eşti şi „aiurit” (cuvîntul pecare-l folosise tînăra mea prietenă fusese mult maidur!). Nu-ţi dai seama că, dintre noi doi, eu voi fiţinta? Îmi vorbea deja în limba lui Voltaire. Dacăvorbim în franceză, vor crede că şi eu sunt străină şinu ne vor mai cere actele la control

Bine, dar ce-ar putea să-ţi facă?, am întrebat

uimit, uitînd, din egoism şi din stupizenie faptul căpe vremea dictaturii şi la noi, dacă un român stăteade vorbă cu un străin şi nu anunţa securitatea puteaintra în puşcărie.

Mă arestează, îmi reţin actele şi mă duc, în celmai fericit caz, într-un lagăr de muncă forţată. Dacăpresupun că facem dragoste sau că avem relaţiisexuale, adio facultate, adio teatru, adio libertate!Puşcăria mă mănîncă. Dacă aş fi singură pe dig, nu s-ar întîmpla nimic, pentru că sunt studentă şi-mi facdatoria faţă de ţară şi faţă de revoluţie. Dar, îndosarul meu s-ar consemna faptul că, în loc să luptpentru victoria revoluţiei, sunt un individ izolat, ruptde colectivitate, care mă sustrag de la datoria...

- Ia mai dă-o-ncolo de datorie, nu vă lasă nici oclipă în pace?

Priveam stîncile negre ce se înălţau ca nişte colţisiniştri în lumina ireală parcă a proiectoarelor cevenea dinspre larg, priveam stîncile negre şi valurilece se spărgeau de digul Maleconului şi ascultam pegînduri ce-mi spunea fata aceea curajoasă de lîngămine. Dar întreaga mea fiinţă, încordată lamaximum, urmărea cu atenţie tot ce se întîmpla înjurul meu.

De la o vreme, dialogul nostru se derula înfranceză. Raziştii se apropiau în mod vertiginos denoi. Am simţit că bătăile inimii se accelerează,

Şi pe cele două fete care sunt singure de ce leia ?, am întrebat, văzînd cum sunt duse mai multforţat la dube două tinere din stînga mea.

Nimeni nu are dreptul să şadă în Havana fărăaprobare. Înseamnă că în hîrtiile lor era menţionatăinterdicţia de şedere în Havana.

Şi acum ce li se va întîmpla?Dacă nu li se agaţă vreo altă tinichea de coadă,

s-au pornit „ ”

-

-

-

.-

-

începs-o ia razna.

-u

-

--

vor fi doar expulzate. De obicei, însă, sunt trimise înlagăre.

Dar de unde ştiu că nu au voie să stea încapitală?

E menţionat în , nu ţi-am spus? Altfelnu le-ar fi înghesuit în dubă. Şi după o clipă detăcere, adăugă pe un alt ton : ştii, nu mă refer doar lafratricid. Există o altă miză importantă a piesei.

Priveam stîncile negre ce se înălţau ca nişte colţisiniştri în lumina ireală parcă a proiectoarelor cevenea dinspre larg, priveam stîncile negre şi valurilece se spărgeau de digul Maleconului şi ascultam pegînduri ce-mi spunea fata aceea curajoasă de lîngămine. Dar întreaga mea fiinţă, încordată lamaximum, urmărea cu atenţie tot ce se întîmpla înjurul meu.

În momentul în care interlocutoarea mea aschimbat subiectul, am înţeles : Călăiiajunseseră „porţia noastră de dig”şi trebuia să-mi pregătesc actele. Şi în clipa aceea

ă decît o veşnicie m-am întors cu aerul cel maifiresc din lume (cel puţin, aşa voiam eu să pară, darcine ştie ce grimasă se aşternuse pe chipul meu!)dinspre ocean cu faţa înspre oraş, adică însprepatrula ce se pregătea să ne legitimeze şi, în acelaşit puţin răguşită,dar destul de calmă :

Non, non, tu n'as pas raison, mon cher ami, tun'as pas raison du tout, mă întrerupse „Ofelia”,probabil pentru ca urechile celor ce se apropiau denoi pregătindu-se să ne ceară actele să o audă şi pe eavorbind franţuzeşte.

Raziştii, ajungînd în dreptul nostru ne-au aruncato singură privire („ce bine că suntem blonzi,Doamne”, am şop , deşi auriul părului meuse transformase cam de mult în „grizonant”), ausalutat scurt şi au trecut mai departe, fără să neadreseze un singur cuvînt.

oza vorbea mai departe, oarecumsurescitată, dar vorbele ei treceau prin sufletul meufără să-l atingă. Eram cu gîndurile departe, acasă, învremea cînd şi la noi trăiam cu frica-n sîn din cauzasecuriştilor.

Atunci am răsuflat atît de uşurat văzîndu-i cumtrec mai departe, încît puteam sculpta aerul pe care-le . Şi totuşi, logodnica lui Hamlet continua săciripească în limba străbunilor ei bretoni plecaţicîndva din Saint-Malo.

E şi înţeleaptă, nu doar curajoasă! , mi-am zis,promiţîndu-mi să o ţin în braţe toată noaptea (

ce mai rămăsese din ea, căci tillo deSan Salvador de la Punta cerul începea discret să sedecoloreze. , cauzată de luminareflectoarelor ce brăzda văzduhul dinspre larg spreţărm la lumina nemiloasăa reflectoarelor. Era abia 1 şi 14. in cauza raziei,noaptea mi se păruse mai lungă decît o moarte).

Dubele se umpleau cu repeziciune, plecau înviteză, le luau locul altele, fără prea mare gălăgie,fără gesturi şi strigăte inutile. Culmea este că, deşierau aruncaţi claie peste grămadă în dube, oameniipăreau resemnaţi, nu se împotriveau, nu încercau săfugă (nici nu ar fi avut unde!) sau să opunărezistenţă. Probabil erau obişnuiţi cu astfel de razii.

Ştii ce?! Hai să plecăm! Vreau să facem dragoste,să mă bucur de liniştea ce mă cuprinde cînd sunt înbraţele tale...

- Şi răsăritul?, întreb prosteşte, de parcă o astfel demărturisire, o astfel de invitaţie ar putea fi puse încumpănă.

- Ne întoarcem peste cîteva ceasuri, cînd raziile sevor termina, îmi răspunse Ania-Roza, luîndu-mă demînă.

- Cum adică, asta n-a fost tot? N-a fost de ajuns?- Nu. De obicei lasă lucrurile să se liniştească şi

urmează al doilea val, mai crîncen decît primul. Hai,iubitule!”

Evident, personajele sunt inventate, ca în oriceroman, dar situaţia este reală, trăită, raziile sunt la eleacasă pe tainicul Malecon şi bănui că e vai şi-amar decapul celor care dintr-un motiv sau altul suntaruncaţi claie peste grămadă în dubele poliţieipolitice şi duşi în direcţii necunoscute, dar spredestinaţii uşor de bănuit. Însă, cum frica păzeştebostănăria, cubanezii se feresc să vorbească înprezenţa străinilor (sau cu ei) despre suferinţele pecare le îndură cei care sunt arestaţi în timpulraziilor

-

- actele lor

..

urmam noi.foarte aproape de

mailung

imp, m-am auzit rostind cu voce tare,

- Comme je vous l'ai déjà dit, ma chère Ophélia sidans le déroulement de la pièce, Elsinor...

-

tit în gînd

Ania-R

- Et alors?

xpiram

..„ ”

defapt, înspre Cas

Nu. Era doar o iluzie

. M-am uitat la ceas, tocmaiD

-

.(va urma)

gîndul şi lumea

Cuba – „insula misterioasă” (16)

Valeriu STANCU

Tainicul Malecon ( I)II(Logodnica lui Hamlet)

Ianuarie 1020

31CRONICA

În octombrie 1918 turcii au capitulat, strâmtoareaDardanele a fost deschisă Aliaţilor, Austria s-adezintegrat rapid (sârbi, croaţi, sloveni, muntenegrenicare se declaraseră uniţi în 1916 şi-au declarat acumindependenţa, tot astfel ungurii şi cehii-slovacii),încheind armistiţiu cu Aliaţii şi decretânddemobilizarea; germanii însă n-au renunţat, lansândun atac cu tancuri menit să arunce România sau înbraţele lui Lenin sau în haos (înfometarea ţăranilor,răspândirea propagandei comuniste pentru a instigarevoluţia). Regina a înţeles că tocmai Regele deorigine germană trebuia să-i întâmpine pe Aliaţi,sacrificiul lui subliniind sacrificiul ţării. Regina şicopiii, refugiaţi un timp pe domeniile Coroanei de laBicaz, pe valea râului Bistriţa (unde regina se îmbrăcaîn variante elegante ale costumului popularromânesc) au sosit la Iaşi pe 11 iulie 1918, cândministrul francez a decorat-o pe Maria cu Crucea deRăzboi: „Prieten ferm, loial şi credincios, la fel de dârzîn momentele dezastrului, ca şi în momentulvictoriei”.

Spre seară populaţia oraşului, teferi şi răniţi, s-aurevărsat pe străzi, aclamând şi cântând, armataromână a mărşăluit iar Principele Moştenitor şi-acondus regimentul, după care a urmat întâlnirea cuZizi, „lungă şi dureroasă” din partea lui Carol,„furtunoasă” din partea „moştenitoarei Bizanţului”(„Jurnalul” Mariei).

Sărbătoarea din 1 decembrie 1918 la Bucureşti aetalat momentul sublim la care jinduise Maria.Precedaţi de copii: Carol în fruntea regimentului său,fetele în caleaşcă, Principele Nicolae, avansatsublocotenent, flancând, împreună cu generalulBerthelot, pe regele şi Regina României (îmbrăcată şiea în tunică militară, pelerină lungă, vestă de piele şicăciulă de astrahan cenuşiu prinsă sub bărbie), urmatăde zeci de generali şi ofiţeri au trecut aclamaţi demulţimea care flutura drapele româneşti, franceze,americane, engleze. Generalul Grigorescu, eroul de laMărăşeşti, i-a oferit Regelui în faţa Mitropolieibastonul de feldmareşal.

Curând însă, prea curând s-au făcut resimţiteprivaţiunile de pe urma jafului nemţesc minuţios, întimp ce Brătianu a ordonat trupelor române să ocupeTransilvania, Bucovina, Dobrogea, Basarabia.Binefacerea a fot totodată o povară, mai ales înprivinţa Basarabiei (8,5 milioane de guri în plus dehrănit, agitaţia comunistă care nu s-a terminat pânăazi şi care în decembrie 1918 a provocat o revoltă înfaţa Palatului). Din nou a intervenit prietenulnedezminţit Joe Boyle, care a asigurat 3 transporturipentru populaţia înfometată şi a negociat la Londraun împrumut de 25 milioane de dolari de la Canada(presa londoneză l-a poreclit „Ducele Bucureştiului”);în final s-a întors în fruntea unei misiuni canadienepentru România, s-a ocupat de înscrierea PrinţuluiNicolae la Eton şi l-a dus la Palatul Buckingham, launchiul George şi mătuşa May.

Prea sensibilă şi prea inteligentă ca să nu înţeleagăcă „fraţii de dincolo de munţi au. desigur, aceeaşilimbă şi aceleaşi aspiraţii, dar şi propriile obiceiuri,susceptibilităţile şi mândria lor”, Maria s-a simţitadesea jignită de „zidul adevăratei inerţii româneşti”,de suspiciunile de ofensă în orice încercare deapropiere. În schimb şi-a etalat talentul extraordinarde a trata cu oamenii la Conferinţa de Pace de la Parisa celor 5 Mari Puteri: Anglia, Franţa, Statele Unite,Italia, Japonia. Colette, care pe 5 martie 1919 a întâlnit-o pe Maria înaintea celorlalţi reporteri, scria a doua ziîn „Le Matin”: „Este magnifică!”.

La Paris, „intensitatea luminoasă a ochilor ei”,„graţia, frumuseţea, simplitatea” i-au adus opopularitate enormă. Cu Clemenceau a rezolvat maimult pentru România în câteva zile decât reuşiseBrătianu într-o lună.

Fără să se lase tentată de rolul nepoatei regineiVictoria, Maria se simţea, fireşte, în largul ei printreenglezi, dar nu a alunecat spre viziunea lor legată de„acele ţări din Balcani”. După ce la Paris a primitMarele Cordon al Legiunii de Onoare de lapreşedintele Poincaré, precum şi titlul de membrucorespondent al Academiei de Belle Arte (singurafemeie), a trecut Canalul Mânecii cu Mărioara şiIleana şi într-o întrevedere cu un corespondent alziarului „Times” a declarat că englezii privescpopoarele de pe continent „cu detaşare superioară”.Ceea ce nu a făcut „The Times” să renunţe laeditorialul , care făcea elogiulRenaşterea României

suferinţelor, curajului şi bunului-simţ al românilor,recapitulând luptele eroice, „dezertarea” Rusieibolşevice, spolierea germană. Principesa Ileana (10ani) i-a consternat pe englezi cu relatări despre ororilerăzboiului, Principele Nicolae a fost vizitat la ColegiulEton, lordul Curzon a oferit un dineu oficial pentru caMaria să-l poată reîntâlni pe Winston Churchill.

Mărioara a rămas pentru ultimele clase de liceu înAnglia, Elisabeta la Paris urma Şcoala de Belle Arte,locuind la Ducesa de Vendôme, Nicky fiind la Eton,Marai s-a întors în România doar cu principesa Ileana,conduse fiind la plecare de Preşedintele Poincaré,mareşalul Foch, tineret entuziast şi vagoane de flori.La Conferinţa de Pace, „Maria a pus România pe hartaEuropei”, bazându-se în întregime pe intuiţie,nelăsând ca îndoiala să-i submineze energia în luptacu ostilitatea şi prejudecăţile cu privire la România,pledând, zâmbind, lăcrimând şi frângând lănci înapărarea poporului său.

...Dar strălucirea a pălit repede căci discipolii luiLenin au profitat de destrămarea Imperiului Austro-ungar pentru răspândirea ideilor revoluţiei ruse şipentru determinarea noului partid comunist ungar săintre în conflict direct cu românii. Pe 31 martie 1919Maria l-a invitat pe mareşalul Foch, comandantulsuprem al Armatelor Aliate, a obţinut vagoane demarfă cu armament francez, provizii de la CruceaRoşie, 100 de locomotive. Dacă România nu obţineaTransilvania, poporul ar fi răsturnat dinastia iar dacăPrincipele Moştenitor, care-şi găsise o nouă iubită,renunţa la succesiune, dinastia de Hohenzollern era înmod fatal slăbită sau dizolvată.

Drama personală a Mariei se desfăşura pe fundalulinternaţional ostil. Bela Kun, discipol al lui Lenin, a

preluat puterea în urma unei lovituri de stat abolşevicilor şi a invadat Cehoslovacia. Conferinţa depace a trimis o comisie, din care făcea parte şiamericanul Harold Nicolson, expert în problemaBalcanilor, care l-a considerat, la 9 aprilie 1919, peBela Kun un revoluţionar evreu lipsit de importanţă;dar pe 10 aprilie 1919 soldaţii lui Bela Kun intrau înTransilvania, omorând şi răpind oameni. Dreptrăspuns, Brătianu a ordonat armatei române „să-lalunge pe Kun”; în mai 1919 tabăra armatei s-a fixatpe malul vestic al Tisei pe când Regele şi Regina auplecat pentru un tur al Transilvaniei. Lenin anunţaseînsă sprijin oficial pentru Bela Kun, încât ConsiliulSuprem de la Paris a ordonat lui Brătianu să punăcapăt operaţiunilor militare iar lui Bela Kun să seretragă; în cele din urmă l-a însărcinat pe mareşalulFoch să organizeze împreună cu România o ofensivăîmpotriva lui Kun. Armata română a reluat ofensiva şia învins în mai puţin de o săptămână, ocupândBudapesta, cu toate protestele Parisului. Kun a fugit laViena, iar calul de bătaie a devenit jaful exagerat alocupanţilor, deşi Hoover considera că „în moralaproprie estului Europei, armata română are oarecarejustificare”.

Nu avea dreptate, armata română nu avea nici unfel de justificare pentru jaf, dar nu avuseseră vreojustificare nici cele 2,5 milioane tone grâu, 1 miliontone ţiţei, sute de mii de capete de vite, dotareafabricilor, valorile din casele particulare (pentru a jefuicasa lui Take Ionescu, ungurii au trimis undetaşament de 80 de mii de oameni!), pe care lejefuiseră Puterile Centrale în timpul ocupaţie

Hotărârea din mai 1919 cu privire la noile hotareale României avea preţul ei: clauza minorităţilor din

i.

Transilvania. Polonezii, sârbii, cehii au exprimatobiecţiuni moderate, evreii însă... Brătianu, antisemitvehement – a refuzat, dar România nu s-a simţitobligată faţă de evrei nici de Tratatul de la Berlin din1878. Conferinţa de Pace a decis însă preţul extinderiiRomâniei: acordarea cetăţeniei şi un tratamentonorabil pentru evrei, precum şi concesiuni petroliferepentru Anglia, Franţa, Statele Unite (urzelile luiBrătianu au fost sprijinite de Ferdinand), Brătianu aanunţat că nu va semna şi a plecat de la Conferinţă, îniulie 1919, în timp ce la Budapesta luptele şi jafurilecontinuau şi un guvern al sindicatelor fusese răsturnatde un Habsburg care dorea restaurarea monarhiei cuajutorul românilor. Hoover şi-a cerut demisia şi s-aîntors în Statele Unite, lăsând la Budapesta patrugenerali să se descurce cu românii, deşi Maria i-a scris„împroşcând indignarea ei” pentru reproşul luiHoover: „slăbirea bunei cuviinţe care am sperat că vafi răsplata pentru sacrificiul Americii”. Hoover nu i-aiertat niciodată pe români şi pe regină iar înseptembrie 1919 Anglia, Franţa, Statele Unite şi Italiaau ordonat blocada contra României până laretragerea trupelor. Brătianu a demisionat, alegerileau redus puterea partidului liberal, aducând la PuterePartidul naţional ţărănesc şi sacrificându-l pe BarbuStirbey, care aplecat în exil. Misiunea de la Paris a fostfacilitată de faptul că delegaţia americană urma săplece şi astfel s-a votat pentru excluderea clauzeiminorităţilor iar tratatul semnat pe 9 decembrie 1919 aînsemnat triumful României care devine astfel acincea ţară din Europa ca întindere (după Franţa,Spania, Germania, Polonia). Boierimea l-a folosit însăpe Ferdinand pentru înlăturarea lui Vaida Voievod şinumirea generalului Averescu, anticomunistînverşunat. Maria, cu o gândire politică bazatădeopotrivă pe lupta contra comunismului a fost deacord. Ferdinand va rămâne dependent de intereselelegitime, pe când Maria va deveni dependentă de unbărbat instabil.

Drama familiei regale s-a accentuat: Carolîncercase să se arunce de pe cal pentru a nu participala ceremoniile triumfale şi s-a împuşcat în picior cândRegele i-a cerut să plece în misiune în OrientulÎndepărtat, fugind cu fosta lui soţie în Delta Dunării,unde, cum spunea, există o zonă umedă mlăştinoasă,trestii, bambus şi păsări exotice, ca în OrientulÎndepărtat. Tot astfel în iulie 1919 când se plănuiseatacul comun al României şi Aliaţilor contra lui BelaKun, a refuzat să plece pe front, lovind cu pumnul înmasă faţă de Joe Boyle iar când Regele şi Regina auplecat să viziteze linia frontului, trenul lor s-aîncrucişat în timpul nopţii cu cel în care pleca Carol,care, consultându-se cu Marghiloman şi Take Ionescu,renunţase la succesiune, lăudându-se printre soldaţică va fi regele Ungariei. Cauza ostilităţii lui Carol faţăde familia sa era atmosfera demoralizatoare şidegradantă creată de Zizi şi acoliţii ei. Convins deprietenul său, ofiţerul Mugur, Carol s-a întâlnit totuşiîn tren, la Bistriţa, cu Regele şi Regina României,anunţându-i că Zizi a dat naştere unui băiat botezatMircea, după fratele mort al lui Carol (copilul Marieişi al lui Barbu Stirbey!) şi după eroul naţional alRomâniei – Mircea cel Bătrân. Pentru a-şi asumastatutul şi îndatoririle regale, Carol a renunţatdefinitiv la Zizi şi a plecat 8 luni în jurul lumii, în timpce mama lui se îngrijea de odrasla unei fete dinBucureşti care nu intenţionase să încalce teritoriulregal. Carol nu s-a dus niciodată să-şi vadă copilul,ceea ce Zizi n-a iertat.

Călătoria Mariei din vara anului 1920 prin Europaa fost fericită. Le luase pe Ileana şi Elisabeta s-o vadăpe Mărioara în Anglia, li se alăturase Nicolae şi aufost cu toţii la premiera baletului lui Loie Fuller,„Crinul vieţii”, cu libretto pe un basm scris de ReginaRomâniei. Au urmat cele 3 căsătorii care-i vor aduceMariei porecla de „Soacra Balcanilor”. Ne oprim lacea a Elisabetei, „fire brutală, aproape crudă, care nuţine cont de reguli” (Maria, ) cu Prinţul Georgeal Greciei, mic de statură, cu monoclu, plicticos, scosdin discuţie de istorici, drept „nulitate de viţăregească”, totuşi partidă bună, deoarece tatăl luiGeorge, Constantin al Greciei, era fratele mai mic alReginei-mame Alexandra a Angliei, pe când mama,Sofia, sora Kaiserului, era şi sora primară a Mariei. L-ainvitat pe George s-o însoţească în România pentruanunţarea logodnei, împreună cu cele două surori,Elena (24 ani) şi Irina (16 ani). Grecii au fost instalaţi laPelişor, castelul de vară al Mariei. Elena, poreclităLitta, brună, suplă, înaltă, elegantă, l-a îndrăgit peCarol, dar idila a fost curmată de vestea morţii luiAlexandru, al doilea fiu al lui Constantin şi regemarionetă la Atena. Fusese muşcat de o maimuţă îngrădina reşedinţei familiei din apropierea Atenei...

Jurnal

gîndul şi lumeaMarie-Antoinette( )V

Natalia CANTEMIR

(va urma)

Ianuarie 1020

Revista

Biblioteca Jude acu sprijinul

Consiliului Jude

este editatţia Cultural

ţe n"Gh. Asachi" Ia

ţean Ia

ă deFunda ă Cronica

ăşişi

şi

Redacţia ţia:

şi webdesign

şi administra

Tel./fax:

şi

Tehnoredactare computerizat

str. Gh. I. Brătianu nr. 22. Ia

Florin

S.C. PRINT MULTICOLORS.R.L

Str. Bucium nr. 34 Ia

şi0232 262140

e-mail: cronica iasi

I.S.S.N. : 2240-4560

ŞOVA

şi

_ @yahoo.comCont RO43RNCB3200000259200001

deschis la B.C. Ia

ă

Tiparul:

poezia lumii, poezia în lume

prezentare şi traduceri - Valeriu STANCU

Scriitor, traducător, ziarist, cJean Portante este de origine italiană

(deci numele său nu trebuie pronunţat!), s-a născut în Luxemburg

universală dacă ţin cont de faptul că şi euam venit pe lume tot atunci!) şi trăieşte laParis. O combinaţie fericită, atît pentru el,cît şi pentru poezie De publicat, publică latoate marile edituri de pe harta lirică aglobului. Sincer să fiu, eu, care sunt deorigine română, născut în Iaşi şi trăitor totîn oraşul de pe cele şapte coline mă referla capitala Moldovei, nu la capitala Italie, sunt invidios pe faptul că soarta i-a hotărîtun astfel de destin, mai ales că şi el tot dedestin se ocupă :

edituri de poezie dinEuropa (şi nu numai!) : editura PHI dinLuxemburg. În Québec, unde l-am întîlnitîntîia oară (la Festivalul Internaţional dePoezie de la Trois-Rivi

în aplauzeleasistenţei, i-am declarat că trebuie să-ischimbăm numele în Jean Importante. Aşas-a întîmplat şi aşa va rămîne pînă lasfîrşitul veacurilor

Aspectul ludic al acestei prezentări sedatorează amănuntului că şi

inar simţ al umorului, dar,lăsînd gluma la o parte (mai ales ceadespre anul 1950, care poate pune laîndoială modestia mea proverbială!),trebuie să recunosc faptul că rareori mi s-aîntîmplat să întîlnesc un poet atît deprofund şi de tulburător ca Jean Portante.Poezia sa te învăluie cu persuasiune, îţipătrunde pînă în cele mai tainice unghereale sufletului, te obligă să o descoperi şiapoi să o iubeşti cu patimă. Sau invers : teîndrăgosteşti de ea „din prima” (nufrancezii sunt cei care au inventat expresia„coup de foudre”?) şi abia apoi îi descoperisugestiile, nuanţele, esenţele, simbolurile.Cert este că dacă citeşti măcar o carte deJean Portante (din cele peste 30 pe care le-apublicat!) te îndrăgosteşti „pe viaţă” deinconfundabila sa poezie. Nu-i vorbă, la felde uşor te poţi îndrăgosti şi de proza lui,căci scrie şi romane; unul din acestea,

Despre teatrul său nu mă pronunţ, căci nul-am citit. Premii literare a mai primit atîtîn ţara natală (în 1993, de exemplu, Premiul

unoscutulpoet

(laDifferdange) în 1950 (an fast pentru poezia

,

!

-i! -

destinul uneia dintre celemai

ères), m-a fermecatatît de mult poezia sa, încît,

!

„incriminatul”are un extraord

,

,

, aprimit în Luxemburg Premiul Servais.

à lafrançaise

im-portante

Mrs.Haroy ou la mémoire de la baleine

UNUL CÎTE UNUL ELEMENTELE SEREGĂSESCîn jurul unei aceleiaşi mesesă spunem că e rotundă şi fără margini.

şi de vreme ce apa e adevărul pe care îliaucuvintele cînd se solidifică pămîntulnu e niciodată departe.

focul e aşezat l

vîntul se găseşte în faţă.

alături de el doarme un fumător galacticel nu priveşte nici în sus nici în jos

nimic nu spune de altfel că între elşi fumul care totuşi se risipeştes-a declarat război.

şedinţa nu este încă deschisă

ealaltă parte muşchii se destinddar nu depăşesc linia.

de cealaltă parte cresc ochi sau aripiîn funcţie de lucruri.

de cealaltă parte timpul este ultimasticlă rămasă.

să spunem că e rotundă şi fără margini.

PĂSĂRILORce se dau în spectacol ca şi cum de ele arfi depinsnu numai memoria elementară, ci şigenerozittea înălţimilorzace o dublă fragilitate.

de-a lungul întregii lor vieţica nişte bătrîni talciocariîşi bătaie de aripi

arenţa uzată la focul zilelorfără ca să se topească ceara

a dreapta apei.

.

de c

ÎN ULUIALA

vor expune dintr-otransp

în care le sunt cufundate penele.

ÎN REALITATE, ELEMENTELE

apoi primului soare venit îi oferădeparte de priviri strălucirea lor

şi cînd în acest mod vor planaîn spaţiul dintre cele douăe ca şi cum o mantie neagrăle aştepta la poarta care acolo susse deschide şi nu se reînchide în veci.

DIN RĂSUFLAREse zbat ca nişte zdrenţe

ale uitării.

ale unei luni ce se joacă c

ei leagănă în viitoro rotunjime galbenă a capului plecat

cînd o aşază pe părul tăusau pe gura ta sau şi mai adesea

scapă din gestul lor un suspincăruia tu îi eşti ploaia şle înnoadă în jurul balcoanelormediteraneeneîn ziua în care satelitul zelos al respirăriilipseşte de la datorie.

îi estompează este braţul secret alîntunericuluicelălalt e învolburarea prafului

amele veghează şi taţiiînroşesc zidurile sau paşii porţilor

din fiinţa nopţii se consumă hranamai puţin asemănătoare somnului decîtmorţii.

nimeni nu adună privirile

nimeni nu trage zăvorul.

ca pe o prevestire.

LA FEREASTRA ULTIMULUI STROP

perdelele

aerul ajunge la ele în valurilependulare uvîntulcum o fac sufleuriicu cîntecele triste

.

în coroana migdalului nostru

i eu iarba pe care

UNUL DIN OCHII PE CARE SOMNIA

cînd m.

ce recad în zori.

POARTA S-AR FI DESCHIS

DIN

care se cuceresc cu armele orizontului

vînos ca un trup în floarea vîrstei,cu lovituri de ciocan-pickhammer

mu

se poate ca obosit de atîta

cometelor de noapte

una cîte una literele alfabetului

literele începutului

rului.

lumina face din fiecare lucru

sau o amintire.

nu mai are alt nume decît gestul larg

de ocean pe placaa plitei

ÎNTR-OVARĂdacă de această parte a apei nesfîrşitenu s-ar fi ascuţitîn fiinţa lucruriloro lumină prea nevolnică.

degeaba spunem că augustnu e o lună paternăcînd din rîuri nu rămîne decît dorinţaţintuirii chiar animalul pămînturilorsigure nu se mai aventurează încătarea vînătorului primordial.

MUNTE LUĂMbucăţi nu pe cele din faţă

şi ale stelelor ci muntele dinlăuntru

şi de lopeţi sacrificiale.

ntele căruia nici un vînt nu ştiesă-i spună povestea căciatunci cînd retrăgîndu-se spre piscuriurcă adormind noriicerneala e deja uscată.

SE POATE CA EL SĂ CONDUCĂNORULinterior atunci cînd i se dă ploaia sauvîntuliar căutătorii de comori îşi reneagădorinţa de a scormoni pămîntul.

tăcere surghiunită să spună lucrurilorşi cuvintelor îngropatesă rămînă pentru o vreme în gura

aşteptînd să coboare cea de zi în careprinsă într-o furtună de nisipfără ca totul să se poată repetapulberea originii se înalţă şi desprinde

ţintuite la intrarea gurii tale.

SE SPUNE CĂ SUNT DE CĂRBUNE

că ele înnegresc răsuflarea pentru a facedin eahornarul înlăunt

GRĂDINA DIMINEŢII PE CARE OÎNŢEPĂMca pe o insectă pe un fond albtocmai ca să nu se piardă în ea

atins o ceaşcă de cafea neagră

această mînă care cîndva amestecaseminţele

al alchimistului cînd înveşmîntat încometesau în stele căzătoare el ordonăfiecărei cute ce se instalează în întunericsă-şi lase deoparte vechea urăsau să o verse ca pe o picătură

încinsăiniţiatice.

5 9 4 8 4 1 9 0 0 0 0 1 1 10

Jean Portante(Luxemburg)

Tony Bourg îi încununează cît şi în ţara de adopţie(Premiul Rutebeuf pentru Poezie i-a răsplătit, în 1986, volumul

ri de poezie, două (şi ) au apărut în

prestigioasa colecţie G.R.A.P.H.I.T.I - pecare o şi dirijează, de altfel -, colecţie cereuneşte nume de raftul întîi ale poezieicontemporane, nume din care multe auintrat şi în conştiinţa iubitorilor de poeziedin R

culegerea ),

, cartea

Dinoctombrie 2006, este membru al Academiei Mallarmé. Dintre recentele saleculege

omânia, prin intermediul paginilorrevistei : Juan Gelman, AndréSchmitz, Yves Namur, Anise Koltz,Werner Lambersy, Bernard Pozier, MarcAlyn, Serge Basso de March, JacquesIzoard, Nicole Brossard, Laure Cambau,Philippe Jones...

Ouvert FerméHorizon,

vertige & italie intercalaire L'étrange langue

L'arbre de ladisparition En réalité

a primit, în 2003,Premiul Mallarmé, an în care i-a fost acordat şi „le Grand Prix d'automne dela Société des gens de lettre 2003 pour l'ensemble de son œuvre”).

Cronica