Tema.1. Impozite-noţiuni generale.

Curs teoretic –1 oră

1. Noţiune de impozit.

2. Elementele impozitului

3. Funcțiile impozitelor

4. Principii de impunere

5. Metode de impunere.

Cea mai veche resursă financiară este impozitul. Originile sale aparţin perioadei de

statornicire a organizaţiei statale. Iniţial, s-a recurs la prelevări asupra bunurilor private, iar odată

cu introducerea monedei se practică impozite în bani. În literatura de specialitate se întâlnesc mai

multe noţiuni de impozit, însă cele mai frecvent întâlnite sunt următoarele:

Impozitul este o prelevare pecuniară, în virtutea autorităţilor statului de la particulari

cu titlul definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi directă, pentru acoperirea cheltuielilor

publice.

si

Impozitul reprezintă o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu nerambursabil,

datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le

obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi

termenul precis stabilit prin lege.

Din noţiunile menţionate recurg şi principalele trăsături ale impozitelor:

Legalitatea impozitelor. Aceasta presupune, că instituirea de impozite se face în baza

autorizării conferite prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât

dacă există legea respectivă la impozit.

Obligativitatea impozitelor. Aceasta înseamnă, că plata nu este benevolă, ci are caracter

obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din categoria celor

supuse impozitării conform legilor în vigoare.

Nerestituirea impozitelor. Prevede, că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse

financiare se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în

aceste fonduri sunt utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor

societăţii şi nu unor interese individuale sau de grup.

Nonechivalenţa impozitelor. Poate fi înţeleasă, pe de o parte, ca o plată în schimbul căreia

contribuabilii nu beneficiază de contraservicii imediate și direct din partea statului, pe de altă

parte, ca o diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în

schimb în viitor.

Între impozite şi taxe există deosebiri.

Taxele reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile

prestate acestora de instituţii publice.

Prin urmare, taxele sunt reglementate ca obligaţii bugetare datorate de persoanele fizice

sau juridice, reprezentând plata neechivalentă pentru servicii solicitate de acestea unor instituţii

de stat după principiul recompensei speciale.

Trăsăturile specifice ale taxelor sunt:

Plata neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituţii care

primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese

legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă

deoarece, conform dispoziţiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică comparativ cu

valoarea prestaţiilor efectuate de organe sau instituţii de stat.

Subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei

activităţi din partea unei instituţii de stat.

Taxele reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de

diferite persoane în mod direct şi imediat.

Astfel, între cuantumul serviciilor sau activităţile prestate de către stat nu există un

raport de echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau valoarea serviciului prestat,

caracteristic pentru care taxele se deosebesc fundamental de preţurile mărfurilor sau tarifele

serviciilor executate de agenţii economici. Preţurile şi tarifele oglindesc toate cheltuielile de

producţie şi circulaţie, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.

Dreptul de a institui un impozit sau o taxă îl are statul, care este exercitat de autoritatea

publică – Parlamentul. Impozitele şi taxele locale sunt stabilite de organele administraţiei publice

locale în baza legii “Cu privire la impozitele şi taxele locale” adoptată de parlament. Activitatea

executivă în domeniul impozitelor revine guvernului, care o exercită prin intermediul aparatului

fiscal.

Elementele impozitului

Impozitele şi taxele se caracterizează fiecare în parte prin anumite trăsături determinate

de modul de aşezare, provenienţă, percepere, rolul lor etc. În acelaşi timp, însă sunt anumite

elemente comune specifice tuturor impozitelor care trebuie să se regăsească în reglementarea

fiecărui tip de impozit, fără de care acesta nu s-ar putea aşeza, determina, urmări şi realiza.

Aceste elemente trebuie să fie bine precizate în momentul instituirii unui impozit, deoarece din

ele rezultă în sarcina cui cade impozitul respectiv, cuantumul acestuia, modul de aşezare şi

percepere, căile de urmărire în caz de neplată, sancţiunile pentru încălcarea prevederilor legale.

Elementele impozitului înaintate în teoria şi practica financiară sunt următoarele:

1. obiectul impozitului, reprezintă elementul concret care stă la baza aşezării acestuia şi poate fi

diferit în funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. Astfel, ca

obiect al impozitului poate apărea:

Venitul, care poate fi profitul (beneficiul) agenţilor economici şi veniturile persoanelor fizice;

Averea (bunurile), care este reprezentată de clădiri, terenuri, mijloace de transport;

Cheltuielile (consumul), care constituie produsul, serviciul prestat sau lucrarea executată,

bunul importat în cazul impozitelor indirecte;

Actele şi faptele realizate de organele statului pentru care se datorează taxe de timbru şi

înregistrare. Spre exemplu, eliberarea, legalizarea, autentificarea unor acte, deschiderea şi

dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de judecată.

2. Baza de calcul (materia impozabilă) reprezintă elementul pe care se fundamentează

evaluarea (calculul) impozitului. Baza de calcul poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil

sau să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl constituie valoarea, venitul

sau preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate cazurile

impozitului pe venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două

cazuri:

a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în m.p. sau ha este şi

element de calcul

b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în

funcţie de valoarea acesteea.

Situaţie asemănătoare este în cazul taxelor pe succesiuni, când obiectul taxării îl

constituie dezbaterea succesiunii şi actele întocmite cu acest prilej, în timp ce baza de calcul este

valoarea acesteea.

3. Subiectul impozitului (contribuabil, plătitor) este persoana fizică sau juridică deţinătoare

sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.

4. Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă în ultima istanţă

impozitul ( căruia i se adresează). Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi

suportator al impozitului trebuie de făcut o distincţie între ele. De cele mai multe ori

subiectul şi suportatorul sunt una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în anumite

cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. În cazul impozitelor

directe aceste două elemente sunt reprezentate de una şi aceeaşi persoană. Spre exemplu, în

cazul impozitelor pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi ea efectiv suportă această

sarcină fiscală. În cazul impozitelor indirecte (TVA, accize) aceste elemente apar ca persoane

diferite. Accizul are ca subiect pe agenţii economici care produc şi realizează produse şi

mărfuri supuse acestui impozit, însă suportatorul este consumatorul care efectiv achită acest

impozit în momentul procurării produsului sau mărfii respective. Deci, impozitele indirecte

plătite de unele persoane sunt transpuse în sarcina altor persoane. Astfel se ajunge la

fenomenul repercusiunii impozitelor.

5. Sursa impozitului arată din ce anume se plăteşte impozitul ( venit ori, exepţional, averea).

Venitul ca sursă de plată poate apărea sub mai multe forme: salariu, profit, dividend etc.

Averea poate apărea sub formă de capital (în cazul acţiunilor emise) sau sub formă de bunuri

(mobile sau imobile). În cazul impozitului pe venit sursa impozitului întotdeauna coincide

cu obiectul impunerii, pe când la impozitele pe avere sursa nu coincide cu obiectul impunerii,

deoarece impozitul se plăteşte din venitul obţinut în urma exploatării ( utilizării ) averii

respective.

6. Unitatea de impunere reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia

impozabilă, adică leul (u.m.) în cazul veniturilor; m.p. sau ha la impozitul funciar;

capacitatea cilindrică la mijloacele de transport etc.

7. Cota impozitului ( cuantumul unitar, unitatea de evaluare ) reprezintă impozitul aferent unei

unităţi de impunere. Impozitul poate fi stabilit intr-o cotă fixă sau în cote procentuale.

Cota fixă este o sumă absolută, invariabilă pe unitatea de măsură

Cotă procentuală este un procent de impozit asupra bazei de calcul. Cota procentuală poate

fi.

- proporţională

- progresivă

- regresivă

8. Asieta (modul de aşezare) impozitului reprezintă ansamblul măsurilor privind identificarea

subiectelor şi obiectelor impozitului, evaluarea obiectului impozabil, determinarea

impozitului datorat statului.

9. Termenul de plată indică data la care sau până la care impozitul trebuie achitat faţă de stat.

El apare ca:

interval de timp în care sumele trebuie vărsate la buget

dată fixă la care obligaţiunile trebuie achitate

10. Înlesnirile fiscale reprezintă un alt element prevăzut de actele normative fiscale (financiare)

şi se referă la reduceri, scutiri, bonificaţii, amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.

Scutirile se aplică în vederea favorizării anumitor activităţi care folosesc forţa de muncă cu

randament scăzut. Ele pot avea şi un caracter social ca în cazul scutirii de la impozit a unor

categorii sociale de populaţie.

Reducerile vizează atât scopuri sociale cît şi economice, cum este cazul reducerii bazei

impozabile la impozitul pe venit reînvestit în anumite scopuri prevăzute de lege.

Bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe să-şi achite

obligaţiile înainte de expirarea termenelor prevăzute de lege, de regulă, până la primul

termen de plată. Ca bonificaţiile să fie eficiente ele trebuie extinse pe mai multe categorii de

contribuabili, mărindu-se şi gradul lor de cointeresare, pentru ai determina pe plătitori să-şi

achite cu anticipaţie obligaţiile faţă de buget, ce este avantajos pentru stat în condiţiile de

inflaţie.

Amânările şi eşalonările au în vedere decalarea termenelor de plată şi respectiv,

fragmentarea sumei de plată în mai multe tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.

11. Sancţiunile sunt un element pe care legea fiscală îl cuprinde, având scopul de a întări odată

în plus caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi taxelor, precizându-se totodată

penalizările aplicate plătitorilor ce se abat de la această îndatorire legală. Cele mai frecvent

întâlnite sancţiuni în caz de neplată la termen sau sustragere de la impunere sunt majorările

de întârziere (penalităţile) şi amenzile fiscale pentru încălcările care nu sunt infracţiuni,

potrivit prevederilor legii penale. Se poate înţelege că în domeniul impozitelor poate să

intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi ai

persoanelor juridice, în cazurile în care încălcare normelor privind impozitele şi taxele

întrunesc elemente constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau

alte legi emise în acest scop.

Funcțiile impozitelor Impozitele la care sunt obligate subiectele plătitoare îndeplinesc, în sens restrâns, trei funcţii:

a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii (fiscală) este o

obligaţie a tuturor persoanelor fizice sau juridice care obţin venituri impozabile sau taxabile.

Aceste fonduri sunt utilizate de stat pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general,

folosind întregii colectivităţi ca: finanţarea instituţiilor publice, constituirea rezervelor de stat,

alte acţiuni şi obiective cu caracter economic şi social.

b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate (socială) este operaţiunea de preluare a

unor resurse în vederea repartizării lor pentru satisfacerea unor trebuinţe acceptate în folosul

altora decât posesorii iniţiali ai resurselor. Redistribuirea aplică principiul depersonalizării

resurselor, înfăptuindu-se pe mai multe planuri pentru satisfacerea tuturor trebuinţelor generale

ale societăţii.

c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale (economică) acţionează în mod diferit în

cazul unităţilor economice sau a persoanelor fizice. La unităţile economice, prin impozite şi taxe

se influenţează preţurile mărfurilor şi tarifelor executărilor de lucrări şi servicii publice,

rentabilitatea, eficienţa economico-financiară, etc. La persoanele fizice, prin impozite şi taxe se

stimulează utilizarea cât mai productivă a terenurilor agricole şi ale altor bunuri, pe care le au în

patrimoniul personal, se limitează consumul de produse dăunătoare sănătăţii, etc.

Principii clasice ale impunerii

Impozitul considerat un mod normal de finanţare a cheltuielilor publice trebuie să

concilieze patru preocupări enunţate de Adam Smith:

1. Justeţea: egalitatea în faţa impozitului, adică fiecare trebuie să contribuie la formarea

veniturilor bugetului de stat cu o parte din veniturile sau averea sa.

2. Certitudinea: realizarea unei asiete fiscale obiective care să elimine arbitrajul în

stabilirea impozitului şi care să fie viabilă. Impozitul trebuie să fie stabilit în termen concret,

cuantumul şi modul de percepere a impozitului trebuie să fie cunoscut de către contribuabil.

3. Comoditatea: stabilirea unor reguli simple din punct de vedere al înţelegerii pentru

contribuabil, deci de a favoriza acceptabilitatea socială a sistemului fiscal.

4. Eficacitatea: finanţarea cheltuielilor publice cu cel mai mic cost, adică cheltuielile de

întreţinere a aparatului fiscal trebuie să fie cu mult mai mici decât încasările din impozite.

Principii moderne de impunere

1. Principiul impunerii echitabile presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaşte egalitate în

faţa impozitelor şi egalitate prin impozit.

• Egalitatea în faţa impozitelor presupune că impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate

persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau îşi au sediul, deci să ne

existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a republicii. Totodată impunerea să se facă

în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma de proprietate sau forma

juridică în care sunt organizate şi funcţionează. In ultima instanţă, egalitatea în faţa impozitului

presupune neutralitatea lui. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor juridice, TVA,

taxe vamale, accize, ş.a.

• Egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în

funcţie de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura şi provenienţa veniturilor şi altele.

Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuţi faţă de cei avuţi, al

celor căsătoriţi şi cu copii faţă de ceilalţi. Se foloseşte la impozitarea veniturilor persoanelor

fizice.

Egalitatea mai poate fi orizontală şi verticală.

Pentru obţinerea unei reale egalităţi fiscale este necesar ca la stabilirea impozitului să se

ţină seama nu numai de mărimea absolută a veniturilor realizate de o persoană, ci şi de

elementele care caracterizează situaţia individuală precum şi sarcinile sociale ale acesteia, care

influenţează capacitatea de plată.

2. Principiul politicii financiare. De acest principiu ţine stabilitatea şi elasticitatea impozitului.

Un impozit este considerat stabil când nu se modifică, adică nu creşte în raport de

sporirea producţiei şi nu scade în fazele de criză, când se reduce materia impozabilă. în realitate,

de regulă, încasările din impozite nu prezintă stabilitate, datorită acţiunii de oscilante a legilor

economice, care fac ca evoluţia sinuoasă (nestatornică) a producţiei şi desfacerilor să imprime

aceeaşi dinamică şi venitului naţional, ca şi încasărilor din impozite.

Un impozit este considerat elastic atunci când este capabil de a se adapta nevoilor bugetare, să

poată fi majorat sau diminuat când cheltuielile bugetare cresc sau se reduc. O altă problemă ce

ţine de politica financiară constă în a alege tipul şi numărul impozitelor prin intermediul cărora

statul urmează sa-şi procure veniturile sale fiscale. Teoretic, statul poate folosi în acest scop un

singur impozit sau o multitudine de impozite. Ştiinţa financiară consideră, că practica unui singur

impozit astăzi ar fi irealizabilă şi ineficientă, deoarece impozitul respectiv stabilit în funcţie de

puterea economică a plătitorului, ar putea genera nemulţumirile, ar accentua tendinţele

evazioniste şi de transferare a sarcinii fiscale, iar erorile de impunere ar dezavantaja fie statul, fie

plătitorul.

3. Principiul politicii economice. Prin mărimea impozitului statul influenţează dezvoltarea sau

restrângerea activităţii unor ramuri economice sau a unor activităţi economice, stimulează

sporirea producţiei sau a consumului unor anumitor mărfuri, extinde sau limitează relaţiile

comerciale cu alte state.

Astfel, pentru a stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru

reducerea sau suprimarea impozitelor indirecte care-1 grevează, iar pentru a

restrânge consumul procedează în sens invers, adică majorează cotele impozitelor

respective.4. Principiile social-politice.

Prin politica fiscală se urmăreşte un anumit scop social. Se aplică o impunere diferenţiată a

veniturilor sau averii diferitelor categorii sociale în funcţie de interesele partidului de

guvernământ. Cu ajutorul unor măsuri fiscale, acesta caută să abată atenţia maselor largi ale

populaţiei de la anumite chestiuni politice aflate la ordinea zilei: să-şi păstreze influenţa în

rândurile unor categorii sociale, să evite influenţe negative pe care le-ar putea avea creşterea

consumului unor produse dăunătoare sănătăţii - băuturi alcoolice, tutun, - să favorizeze

natalitatea etc.

Metode de impunere

Impunerea reprezintă una din laturile procesului fiscal şi constă în indetificarea tuturor

categoriilor de contribuabili; bazei de calcul a impozitului; în determinarea exactă a cuantumului

acestuia.

În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de

felul impozitului; de statutul juridic al plătitorului şi de instrumentele folosite, ceea ce face ca

impunerea să îmbrace mai multe forme. Spre exemplu, agenţii economici, indetinfică singuri

obiectul impozabil, evoluează baza de calcul şi determină sumele de plată la buget, în cazul

TVA, accizului, impozitului pe venit, situaţii în care se poate considera că avem de-a face cu

autoimpunere.

În situaţiile în care la bază stă momentul evaluării materiei impozabilă, impunerea poate

fi de două tipuri:

provizorie, care se efectuează în timpul anului

definitivă, care se efectuează la finele anului

Spre exemplu, impozitul pe venit se stabileşte provizoriu in timpul anului

( trimestrial sau lunar) şi se definitivează prin recalculare pe baza rezultatelor anuale.

În funcţie de modul cum se însumează elementele de calcul impunerea poate fi:

parţială , impunerea veniturilor separat pe fiecare sursă de obţinere a lor de către un

contribuabil

globală, impunerea veniturilor cumulate din diferite surse de obţinere a lor de către o

singură persoană.

În funcţie de modul cum diferite persoane stăpânesc obiectul impozabil distingem impunere:

individuală

colectivă

În depedenţă de modul în care se face evaluarea obiectului impozabil se cunoaşte impunere:

directă

indirectă ( sau forfetară)

După metodele de aplicare a cotelor impunerea se poate efectua în cote:

fixe

procentuale

Impunerea în cote fixe

Cota fixă a impozitului reprezintă o suma concretă de unităţi monetare aferentă unei

unităţi de măsură a impozitului.

Impunerea în cote fixe se foloseşte mai frecvent când baza de calcul o formează un

anumit bun, o faptă sau un act: suprafaţa de teren, capacitatea cilindrică a autoturismului,

obţinerea unei autorizaţii.

De exemplu, în cazul impozitului funciar se foloseşte pe m2 sau pe ha. În acest caz

caracterul de cotă fixă este determinată de raportul acesteia faţă de unitatea de măsură a bazei de

calcul. Ea poate fi diferenţiată în funcţie de alte criterii, cum ar fi, modul de amplasare a

terenurilor, zona de fertilitate ş.a.

Impunerea în cote fixe nu ţine seama de venitul contribuabilului şi nici de situaţia

personală a acestuia.

Exemplu:

Doi contribuabili au în posesie terenuri agricole respectiv 5 ha si 15 ha. Cota stabilită este de

110 lei ha.

Impozitul de plată este:

pentru primul contribuabil 550 lei ( 5 ha *110 lei/ha )

pentru al doilea contribuabil 1650 lei ( 15 ha *110 lei/ha )

Impunerea în cote procentuale.

Sistemul de impunere în cote procentuale se utilizează mai des în cazurile când baza de

calcul este valoarea sau veniturile sub orice formă. Se întâlnesc următoarele tipuri de impunere

procentuală:

proporţională

progresivă

regresivă

Impunerea in cote proporţionale este o manifestare directă a principiului egalităţii în

faţa impozitelor. Conform acestei impuneri se aplică aceeaşi cotă de impozit indiferent de

mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanenţă în aceeaşi proporţie între impozit şi

volumul venitului ( valoare averii). Cu toate avantajele faţă de impunerea în cote fixe impunerea

proporţională care şi unele neajunsuri, deoarece nu respectă echitatea în materie fiscală ( nu se i-

a în consideraţie că puterea contributivă a diferitor categorii sociale este diferită în funcţie de

mărimea absolută a veniturilor şi mărimea absolută a averii pe care o posedă).

Exemplu:

Veniturile realizate de doi subiecţi de impozit sunt de 1000 lei şi respectiv 5000 lei.

Presupunem că cota impozitului stabilită de lege este egală cu 5 %.

Impozitul de plată este:

pentru primul contribuabil 1000*5% = 50 lei

pentru al doilea contribuabil 5000*5%=250 lei.

După cum se vede, fiecare din cei doi contribuabili participă la constituirea fondurilor

statului proporţional cu mărimea veniturilor obţinute.

În prezent impunerea proporţională se foloseşte atât în cazurile impozitelor directe

(12% pe venit pentru persoanele juridice), cât şi în cazurile impozitelor indirecte ( TVA, taxe

vamale, taxe de timbru etc.)

Impunerea în cote progresive constă în aceea ,că odată cu creşterea obiectului

impozabil creşte şi cota impozitului astfel încât impozitul creşte mai repede decât obiectul

impozabil. Impunerea în cote progresive cunoaşte două variante:

1. impunere în cote progresive simple ( globală )

2. impunere în cote progresive compuse ( pe tranşe )

Impunerea în cote progresive simple se caracterizează prin faptul că impozitul are

câteva cote, care se stabilesc în depedenţă de mărimea venitului, însă se aplică o singură cotă

de impozit asupra întregii materii impozabile, aparţinând unui contribuabil. Cota de impozit va fi

cu atât mai mare cu cît venitul sau averea respectivă va fi mai mare. Suma impozitului poate fi

determinată după următoarea formulă:

I = O * C , unde

I - impozitul calculat

O - mărimea obiectului impozabil

C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil

Impunerea pe baza cotelor progresive simple Obiectul impozabil ( lei ) Cota impozitului

(%)

până la 1000 lei -

de la 1001 lei până la 3000 lei 5

de la 3001 lei până la 5000lei 10

de la 5001 lei până la 10000 lei 15

de la 10001 lei până la 30000 lei 20

Conform datelor din tabelul de mai sus, o persoană care obţine venit de 5000 lei va plăti

statului un impozit de 500 lei ( 5000 * 10% ), iar o altă persoană, care are venit de 5001 lei va

achita un impozit de 750,15 lei ( 5001 * 15% ). Din exemplele expuse sunt vizibile neajunsurile

care le are această modalitate de impunere, deoarece dezavantajează contribuabilii care

realizează venituri ale cărora nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care

acţionează o anumită cotă. Prin urmare, cea de-a doua persoană, care dispune de un venit ce

depăşeşte numai cu o singură unitate monetară venitul obţinut de prima persoană, datorează

statului un impozit cu 205,15 lei mai mult (750,15-500,0), rămânând cu un venit de 4250,85 lei

după plata impozitului faţă de 4500 lei cu cît rămâne prima persoană.

Impunerea în cote progresive compuse ( pe tranşe ) are ca trăsătura divizarea materiei

impozabile in mai multe tranşe, iar pentru fiecare tranşă se stabileşte o anumită cotă de

impunere. Prin însumarea impozitelor parţial calculate pentru fiecare tranşă în parte se obţine

impozitul total de plată ce cade în sarcina unui contribuabil. Impozitul se determină prin

următoarea formulă:

I=Oi*Ci, unde

I - impozitul calculat

O - mărimea obiectului impozabil pentru tranşa respectivă

C - cota de impozit aferentă nivelului respectiv a obiectului impozabil

i = 1 pînă la n , numărul tranşei de venit

Impunerea pe baza cotelor progresive compuse

Venit impozabil Cota de impozit

Tranşa de venit asupra

căreea se aplică cota

Impozitul plătit pentru

fiecare tranşă

0 - 1000 lei -

de la 1001-3000 lei 5 3000-1000=2000 100

de la 3001-5000 lei 10 5000-3000=2000 200

de la 5001-10000 lei 15 10000-5000=5000 750

de la 10001-30000 lei 20 30000-10000=20000 4000

În exemplul prezentat tranşa de până la 1000 lei reprezintă minimul neimpozabil, ceea

ce înseamnă, că pentru toţi contribuabilii prima sută de lei nu este supusă impozitării. Şi dacă ne

referim la exemplul precedent, insă utilizăm această metodă de impunere, atunci avem că

persoana care are venit de 5000 lei plăteşte un impozit de 300 lei [(3000-1000)*5% + (5000-

3000)*10%], iar persoana ce realizează venit de 5001 lei va plăti un impozit de 300,15lei [(3000-

1000)*5% + (5000-3000)*10% + (5001-5000)*15%]

Prin urmare, în cazul impunerii respective numai 1 leu va fi impozitat cu cotă mai mare

şi nu întreaga sumă.

Impunerea regresiva ( degresivă) cunoaşte mai multe opinii. Unii economişti

consideră, că acelaşi tip de impunere este o consecinţă a impunerii indirecte şi constă in aceea, că

suma impozitului achitată pentru consumul de aceeaşi valoare raportată la veniturile diferite

ale contribuabililor capătă un caracter regresiv. Adică, cei care obţin venituri mai mari achită un

impozit mai mic, iar cei ce obţin venituri mai mici achită un impozit mai mare.

Exemplu:

Doi contribuabili au venituri de 5000 lei si 20000 lei respectiv. Ambii au consumat în aceeaşi

perioadă de timp aceleaşi produse alimentare in sumă de 3000 lei. TVA în preţul produselor

constituie 500 lei. Raportul dintre impozit şi venit este:

pentru primul contribuabil 10% =( 500 lei/5000 lei )*100%

pentru al doilea contribuabil 2,5 %=(500 lei/20000 lei)*100%

Altă opinie faţă de impunerea regresivă este că la un nivel al veniturilor (averilor) mai

mari se aplică o scară descrescătoare de cote de impunere. Asemenea procedeu dă impozitul

regresiv, care înseamnă un procent mai mic pe un venit mai mare şi un procent mai mare pe un

venit mai mic.

Exemplu:

Tranşele de venit Cotele impozitului

Până la 10000 lei 15

De la 10000 până la 30000 lei 13

De la 30000 până la 100000lei 11

De la 100000 până la 500000 lei 10

Impunerea regresivă , în cazul impozitelor directe ( pe venit sau pe avere) se practică

dacă se urmăreşte încurajarea investiţiilor din profit. Din acest punct de vedere are pentru agentul

economic o funcţie dinamizatoare.

Finalizarea impozitării este succedată de operaţiunea de colectare (percepere) a impozitelor.

Stabilirea şi încasarea impozitelor constituie conţinutul fiscalităţii. Prin fiscalitate se constată,

concomitent, obligaţia fiscală pentru contribuabili şi creanţa fiscală a statului asupra acestuia.

Obligaţia fiscală constă în îndatorirea de a plăti în contul bugetului public naţional (bugetului de

stat, bugetelor locale) impozitele (taxele, alte venituri obligatorii) reglementate prin lege.

Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a încasa prin organele fiscale impozite în contul

bugetului de la contribuabili potrivit prevederilor legale.

În condiţiile existenţei unui aparat fiscal perceperea impozitelor se realizează prin

următoarele metode:

1) încasarea impozitelor de organele fiscale direct de la contribuabili, care cunoaşte la rândul

său două variante:

a) când reprezentatul aparatului fiscal se deplasează la contribuabil pentru a încasa

impozitul, caz în care spunem că impozitul este cherabil.

b) când contribuabilul se deplasează benevol la organul fiscal pentru a achita impozitul, caz

în care spunem că impozitul este portabil.

2) metoda calculării şi transferării directe a sumelor datorate la fiecare termen de plată.

Această metodă se utilizează de agenţii economici, care de sine stătător calculează şi virează la

buget impozitele, purtând întreaga răspundere pentru exactitatea acestor operaţiuni.

3) stopajul la sursă, care prevede că calcularea, reţinerea şi transferul impozitelor să se

efectueze de o terţă persoană (contabilul). În aşa mod se percepe impozitul de pe veniturile

persoanelor fizice, când unităţile economice sau patronii care plătesc salarii au obligaţia reţinerii

şi vărsării impozitului respectiv în condiţiile prevăzute de lege.

4) aplicarea timbrelor fiscale. Se utilizează în cazul taxelor datorate statului pentru acţiunile în

justiţie, eliberări, autentificări, legalizări de acte etc.

În cazurile metodei calculării şi transferării directe şi a stopajului la sursă organele de

control fiscal se implică postfactium, efectuând verificări cu privire la determinarea şi vărsarea

exactă a impozitelor respective. Iar în cazul aplicării timbrelor fiscale perceperea se face

antifactum, înainte ca prestaţiile respective să fie efectuate de organele în drept, care poartă

întreaga răspundere pentru aplicarea exactă a legii fiscale.

Tema 2. Sistemul fiscal al Republicii Moldova.

Curs teoretic –1 oră.

1. Concept de sistem fiscal.

2. Sistemul de impozite al RM.

3. Legislaţia fiscală a RM.

4. Aparatul fiscal al RM.

1. Conţinutul sistemului fiscal

Sistemul fiscal reprezintă o strategie unică în sistemul financiar a RM. Conform

Codului fiscal (art. 2) sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a

principiilor, formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora precum şi

totalitatea măsuriloe ce asigură achitarea lor.

Unii economişti teoreticieni consideră că sistemul fiscal trebuie privit mai larg şi că el

include următoarele elemente:

sistemul de impozite;

aparatul fiscal;

legislaţia fiscală.

Toate aceste verigi sunt strâns legate între ele, deoarece în baza legislaţiei fiscale

activează aparatul fiscal, având ca scop utilizarea impozitelor ca surse de venit ale statului.

Eficienţa sistemului fiscal depinde de situaţia reală a fiecărui element al lui. În sistemul de

impozite trebuie să se respecte unele principii, cum sunt:

- echitatea – tratarea egală a persoanelor fizice şi juridice, care activează în condiţii similare, în

vederea asigurării sarcinii fiscale egale.

- neutralitatea – asigurarea prin legislaţia fiscală a condiţiilor egale investitorilor, capitalului

autohton şi străin

- simpleţea procedeelor şi metodelor de determinare a tuturor elementelor de impunere;

- certitudinea impunerii – existenţa de norme juridice clare, care exclud înterpretările arbitrare,

pentru a permite contribuabililui posibilitatea analizei a influienţei deciziilor de management

financiar asupra sarcinii lui fiscale.

- stabilitatea fiscală – efectuarea modificărilor şi completărilor legislaţiei fiscale să nu fie

efctate pe parcursul unui exeriţiu (an) fiscal şi modoficările să fie de lungă durată.

- Eficienţa impunerii – perceperea impozitelor şi taxelor să se efectueze cu minim cheltuieli,

cât mai acceptabile pentru contribuabil.

Sistemul de impunere trebuie să asigure stabilitatea impozitelor şi a taxelor, să propună

un nivel optimal al fiscalităţii, care nu ar stopa activitatea economică şi nu ar agrava situaţia

materială a populaţiei. Legislaţia fiscală este chemată să stabilească normele juridice de instituire

a impozitelor şi sancţiunilor pentru nerespectarea disciplinei fiscale. Aparatul fiscal trebuie să

dirijeze activitatea de instruire a contribuabililor în materie de impozit, să coordoneze aşezarea şi

perceperea corectă a impozitelor.

2. Sistemul de impozite

Sistemul de impunere reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi altor plăţi, concepute

în conformitate cu legislaţia fiscală în vigoare. În conformitate cu Codul fiscal al RM criterii:

- după trăsăturile de fond şi formă:

directe

indirecte;

- după instituţiile ce le administrează:

generale de stat

locale

Această clasificare se poate modifica de la o perioadă la alta în conformitate cu

modificările Codului fiscal. Sistemul de impozitarea prevede ca unul şi acelaşi obiect să fie

impus numai cu un singur impozit şi numai o singură dată, pentru perioada fiscală respectivă

stabilită de lege.

Sistemul de impozite al RM

Impozite şi taxe generale de Stat

Impozite şi taxe locale

1. Taxele vamale.2. Taxele Rutiere

1. Impozitul pe venit2. Taxa pe valoarea adăugată3. Accizele4. Impozitul privat

Taxe

1. Impozitul pe bunurile imobiliare

1. Taxele pentru folosirea resurselor naturale

2. Taxa pentru amenajarea teritoriului3. Taxa de organizare a licitaţiilor şi

loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale

4. Taxa de plasare (amplasare) a publicităţii

5. Taxa de aplicare a simbolicii locale6. Taxa pentru unităţile comerciale

şi/sau de prestări servicii de deservire socială

7. Taxa de piaţă8. Taxa pentru cazare9. Taxa balneară10. Taxa pentru prestarea serviciilor de

transport auto de călători pentru rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti

11. Taxa pentru parcare12. Taxa pentru amenajarea

localităţilor din zona de frontieră care au birouri (posturi) vamale de trecere a frontierei vamale

13. Taxa de la posesorii de cîini

Impozite

3. Sistemul de administrare fiscală

Sistemul de administrare fiscală reprezintă totalitatea instituţiilor, activitatea cărora este axată în

mod principal sau secundar pe exercitarea atribuţiilor fiscale.

Aparatul fiscal (organ fiscal) al RM reprezintă principalul element în sistemul unic de

administrare fiscală. În componenţa lui este inclus: Inspectoratul Fiscal Principal de Stat (IFPS)

şi Inspectoratele Fiscale de Stat Teritoriale (IFST) ale oraşelor, raioanelor, care sunt subordonate

IFPS şi sunt finanţate din contul mijloacelor bugetului de stat.

Activitatea aparatului fiscal este determinată de Constituţia RM, Codul fiscal, legile

RM, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile organelor de autoadministrare locală în

limitele drepturilor acordate lor.

Activitatea metodologică a IFPS este dirigată de Ministeul Finanţelor (MF).

Sarcina principală a IFS de toate nivelele constă în popularizarea legislaţiei fiscale

privind impozitele şi taxele şi exercită controlul asupra respectării legislaţiei fiscale,

corectitudinii calculului şi transferului deplin şi la timp în buget a impozitelor şi altor plăţi

stabilite de legislaţie.

IFPS îndeplineşte următoarele funcţii:

Sistemul de administrare fiscală

Organul Fiscal

Organe cu atribuţii de administ-

rare fiscală

Inspectoratul Fiscal Principal de Stat

Inspectoratele fiscale de stat teritoriale

Centrul National Anticoruptie

Organele Vamale

Curtea de conturi (cu caracter recomandativ pentru instituţiile publice)

Serviciile de colectare a impozitelor din cadrul primăriilor

- organizarea activităţii inspectoratelor fiscale subordonate;

- deţine controlul asupra activităţii lor;

- organizarea explicării în mase a legilor cu privire la impozite şi taxe;

- elaborarea metodelor şi metodologiei în domeniul fiscalităţii.

Funcţiile IFT sunt:

asigurarea evidenţei complete a contribuabililor şi tuturor obiectelor impozabile;

executarea hotărârilor organelor locale de autoadministrare, referitor al determinarea

impozitelor şi taxelor locale şi acordarea înlesnirilor fiscale;

asigurarea completitudinii transferului lor la buget;

organizarea evidenţei evaluării şi realizării averii confiscate şi patrimoniului sechestrat.

4. Cadrul legislativ

Legislaţia fiscală (drept fiscal) este concepţia susţinută în doctrina europeană a

finanţelor publice cu utilitatea de a individualiza şi pune în evidenţă ansamblul reglementărilor

juridice, financiare categoria normelor juridice privind veniturile publice care se realizează

primordial cu specificul fiscal al impozitării. Potrivit necesităţilor de realizare practică a

veniturilor bugetul, reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor cuprinde 2 categorii de norme

juridice:

Categoria I - norme privind obiectul şi subiectele debitare de impozite, taxe şi celorlalte

venituri bugetare.

Categoria II - norme privind procedura fiscală a stabilirii şi încasării impozitelor şi

taxelor, precum şi a soluţionării litigiilor dintre contribuabili şi organizaţiile fiscale ale statului.

Prima categorie are în general un conţinut de drept material. Potrivit necesităţilor de a

institui legal fiecare impozit în parte, precizându-se obiectul, subiectul impozabil sau taxabil,

tariful de calcul, termenii şi alte condiţii de plată a acestora.

Cea de a doua categorie cuprinde normele fiscale de natură procedurală, potrivit

necesităţii de stabilire şi încasare a impozitelor, precum şi de definitivare a lor în cazuri de

contestare. Alăturat acestora, legislaţia fiscală este completată cu acte normative care

reglementează sancţiunile aplicabile contribuabililor care declară corectitudinea obiectului

impozitului sau săvârşesc alte infracţiuni fiscale, precum şi cu acte normative privind executarea

silită a impozitelor şi taxelor. în realitatea financiară impozitele, taxele şi alte venituri bugetare

fac parte din strategia finanţelor publice şi în cadrul acestora sunt reglementate nu autonom, ci

coordonat cu reglementările cheltuielilor publice, bugetului de stat şi împrumutului de stat

coordonat cu natura de drept public a acestor compartimente structurale ale finanţelor publice.

Reglementarea juridică a impozitelor şi taxelor este instituită potrivit unor criterii de aplicare a

legii fiscale în timp şi în spaţiu, astfel ca necesităţile şi interesele finanţelor publice să fie

protejate ăi realizate în mod raţional şi conform maximelor fundamentale a impunerii.

Aplicarea în timp a legii fiscale, guvernată de principiul anualităţii impozitelor,

îmbinat cu perceperea retroactivă a impozitelor în cazuri de omisiuni.

Aplicarea în spaţiu a legii fiscale este dirijată de principiul teritorialităţii impozitelor,

coordonat cu cerinţa de evitare a dublei impuneri a veniturilor.

În RM legislaţia fiscală este reprezentată de următoarele acte normative:

1. Codul Fiscal al RM MO al RM 2009,ediţie specială (Revista Contabilitate şi audit

nr. 1 din anul curent)

2. Lege pentru punerea în aplicare a titlurilor I şi II ale CF nr. 1164-XIII din

24.04.1997. MO al RM 2009,ediţie specială

3. Lege pentru punerea în aplicare a titlului III al CF nr. 1417-XIII din 17.12.1997.

MO al RM 2009,ediţie specială

4. Lege pentru punerea în aplicare a titlului IV al CF nr. 1054-XIV din 16.06.2000.

MO al RM 2009,ediţie specială

5. Lege pentru punerea în aplicare a titlului V al CF nr. 408-XV din 26.07.2001. MO al

RM 2009,ediţie specială

6. Lege pentru punerea în aplicare a titlului VI al CF nr. 1056-XIV din 16.06.2000.

MO al RM 2009,ediţie specială

7. Lege pentru punerea în aplicare a titlului VII al CF nr. 94-XV din 01.04.2004. MO

al RM 2009,ediţie specială

8. Lege pentru punerea în aplicare a titlului VIII al CF nr. 68-XVI din 05.05.2005. MO

al RM 2009, ediţie specială

9. Lege pentru punerea în aplicare a titlului IX al CF nr. 317-XVI din 02.11.2006. MO

al RM 2009, ediţie specială