comunicarea.pdf

8/18/2019 COMUNICAREA.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/comunicareapdf 1/13

1

Comunicarea în relația medic-pacient

Tudor-Ștefan ROTARU, Cristina GAVRILOVICI, Doru BOTEZAT, Adrian VasileHORODNIC, Liviu OPREA

Cuprins1. Introducere ........................................................................................................................................... 1

2. Bazele comunicării ................................................................................................................................ 2

3. Punerea întrebărilor și ascultarea activă .............................................................................................. 4

4. Comunicarea în îngrijirea centrată pe pacient ..................................................................................... 7

5. Interviul motivațional în sănătate ....................................................................................................... 10

1. Introducere

A te comporta moral în relația cu pacientul tău este, practic, o utopie, dacă nu ai

aptitudinile necesare de comunicare. De pildă, cât de informat este un consimțământ informat ,

dacă informațiile pe baza căruia pacientul trebuie să ia o decizie nu sunt transmise în mod

eficient și corect? Cât de autonom este pacientul care nu are capacitatea de a înțelege cuvintele

sofisticate ale unui medic grăbit care încearcă să-i explice opțiunile de tratament? Cât de mult

rău putem face printr-un cuvânt spus la momentul nepotrivit, unui pacient speriat aflat în pragul

aflării unui diagnostic grav? Toate aceste aspecte susțin ideea că medicul nu doar trebuie să știe

să facă alegeri morale, ci și să le poată pune în practică. Prin urmare, aptitudinea de a comunica

nu este o opțiune pentru medic, ci face parte din datoria profesiei sale. De ea depinde eficiența

actului terapeutic, complianța pacientului la tratament și nu în ultimul rând respectul față de

persoana aflată în îngrijire. Nu poți fi moral comunicând prost. De asemenea, nu poți avea succes

ca medic, nici măcar în chirurgie, dacă îți lipsesc abilitățile de comunicare. Cei mai de succes

medici nu sunt doar buni cunoscători ai corpului și medicamentelor, ci și fini ascultători,

observatori și comunicatori.



3

înțelesuri cu pacientul meu, nu voi reuși să transmit un mesaj. Dacă medicul îi pomenește unei

bătrâne despre operație, este cu putință ca fiecare să înțeleagă ceva diferit: bătrâna să-și

imagineze o tăietură mare pe abdomen în urma căreia se prea poate să nu scape cu viață, iar

medicul să aibă în minte o elegantă intervenție laparoscopică cu risc scăzut, fără cicatrici și

semne notabile. Abia atunci când medicul se asigură că amândoi atribuie înțelesuri similare

cuvântului operație prin explicații suplimentare și solicitare de feedback, putem fi încredințați că

semnificația mesajului a ajuns în mod rezonabil de la emițător la receptor.

Nu poți să nu comunici spune una din marele axiome ale științelor sociale. Chiar dacă asiști

impasibil la plângerile pline de anxietate ale unui pacient, tot ești în situația în care comunici fie

nepăsarea, fie refuzul de a fi manipulat. Este important să înțelegem, așadar, că totul este

comunicare. Dacă pe ușa cabinetului medical scrie Ion Popescu, medic primar medicină de

familie, doctor în științe medicale, am putea considera că ea nu transmite nimic mai mult decâtnumele celui care lucrează acolo. Însă, la un nivel intuitiv, cu toții sesizăm că nu este așa. Plăcuța

transmite autoritate medicală, autoritate științifică, încredere, o oarecare supremație asupra

spațiului etc.

Dar atât emițătorul, cât și receptorul, pot fi grupuri de oameni sau instituții întregi. Dacă

Ministerul Sănătății anunță o binemeritată creștere de salarii pentru medicii rezidenți, practic un

grup organizat de oameni (Ministerul) transmite pe o cale (de regulă prin mass-media) un mesaj

unui alt grup organizat de oameni (sistemul tuturor rezidenților din țară). Acest lucru este util de

înțeles atunci când facem referire la mesajele de sănătate publică, de exemplu. Comportamentul

non-verbal agitat și tensionat al unui specialist în epidemiologie poate transmite panică în rândul

populației cu privire la răspândirea unui microb periculos. De cele mai multe ori, alte elemente

decât cuvintele sunt cele care transmit cea mai mare parte din mesaj [1]. Dacă familii întregi sunt

”iertate” informal de la regula vaccinării obligatorii, se transmite involuntar mesajul că

vaccinarea nu este, de fapt, chiar atât de importantă. Prin urmare, toate comportamentele noastre,

chiar și lipsa de acțiune, comunică ceva.

Putem comunica verbal prin cuvinte rostite sau scrise, non-verbal prin gesturi și mimică,

paraverbal prin intonație și volum. De asemenea putem comunica imagistic, folosindu-ne de

imagini, fie ele și afișe pe peretele sălii de consultație sau în clipuri șocante din campaniile

televizate anti-fumat. Comunicăm și atunci când ne comportăm. De pildă, o meticuloasă listă de

prezență la începutul seminarului comunică studenților mesajul că regulile sunt importante și



4

trebuie respectate, cât și faptul că disciplina ce urmează a fi studiată este însemnată în ochii

dascălului. Dacă suntem rugați de un coleg să-i împrumutăm o carte importantă pentru examen,

dar uităm să aducem cartea a doua zi la facultate, colegul s-ar putea să înțeleagă faptul că am

făcut acest lucru din nepăsare, lipsă de respect ori rea-voință competitivă. Ori, pur și simplu, ar

putea avea încredere în noi că am uitat la modul cel mai sincer de promisiunea făcută în ziua

anterioară.

În fine, dacă semnificația transmisă de emițător ajunge complet schimbată la receptor,

înseamnă că mesajul a suferit distorsiuni, din multiple cauze. Fie cele două persoane nu atribuie

același sens semnului folosit (cuvântului, imaginii sau gestului). Se poate ca factori externi să fi

perturbat comunicarea (zgomotul sau slaba vizibilitate). Nu rareori se poate să fi transmis un

mesaj de care nici măcar noi înșine să nu fim conștienți.

În concluzie, este important să înțelegem aceste componente ale comunicării. Departe de a fisimplă teorie, cunoașterea procesului de comunicare ne poate ajuta să fim mai eficienți în ceea ce

vrem să transmitem pacienților sau colegilor noștri. Doar asumându-ne procesul de comunicare,

putem exercita asupra celor față de care avem o datorie morală acele influențe care să le păstreze

autonomia, beneficiul și chiar încadrarea în ceea ce este just.

3. Punerea întrebărilor și ascultarea activă

Ascultarea activă reprezintă o strategie de comunicare prin care ne asigurăm că înțelegem

cu adevărat ceea ce pacientul ne comunică. Este o dovadă că asculți și că ți pasă cu adevărat de

ceea ce ți se vorbește. Mai mult, ascultarea activă este vindecătoare în sine, deoarece însuși

sentimentul de a fi ascultat și înțeles securizează pacientul, îi dă acestuia un nivel de confort și

expectanțe pozitive privind tratamentul.

Din punct de vedere non-verbal, postura deschisă (prin opoziție cu mâinile sau picioarele

încrucișate) este considerată a fi încurajatoare pentru comunicare și împărtășirea trăirilor . De

asemenea, vom susține privirea pacientului fără a fi insistenți. Psihologii recomandă ca poziția

capului să fie ușor înclinată, deoarece această postură încurajează mai mult decât privirea

dreaptă, frontală, considerată de mulți confruntativă. Ușoare mișcări aprobatoare din cap, și

chiar presărarea unor răzlețe intervenții de tipul mhm..sau înțeleg... cresc legătura dintre cei doi

comunicatori.



5

De asemenea, este limpede că întrebările deschise favorizează o bună comunicare în mai

mare măsură decât întrebările închise. Întrebările deschise reprezintă acele întrebări la care

pacientul este invitat să răspundă cu ceva mai mult decât ”da”, ”nu”, un nume ori un număr. Un

exemplu de întrebare închisă este: ”Vă simțiți bine?” sau ”Vă doare spatele?” la care pacientul,

cel mai probabil, va răspunde doar cu ”da” sau cu ”nu”. În schimb, dacă optați pentru o întrebare

deschisă de tipul ”Cum vă simțiți?” pacientul este invitat să elaboreze. El va oferi o mai mare

bogăție de informații, va avea libertatea de a se exprima și va putea chiar să ofere indic ii

folositoare. Nu de puține ori, pacienții, mai ales dacă au un nivel socio-intelectual scăzut, se simt

intimidați să elaboreze peste întrebările închise ale medicului. Astfel, puteți rata informații

importante din punct de vedere medical și nu numai.

O bună strategie pentru a adresa cât mai multe întrebări deschise este să începi prin Ce...? și

Cum...? Câteva exemple ar fi: Cum v-ați simțit în această săptămână? Ce ați pățit mai exact?Cum ați încercat să scăpați de aceste simptome? Ce efect au avut medicamentele? etc. Deși

există și întrebări închise care încep cu aceste două cuvinte, în marea majoritate a timpului, a

începe cu Ce? sau Cum? vă asigură un palmares de întrebări deschise.

Desigur, nu întotdeauna avem nevoie de întrebări deschise, iar întrebările închise sunt și ele

necesare în procesul de comunicare. Este, totuși, recomandat să începem discuția cu o întrebare

deschisă simplă, iar întrebările închise să fie plasate de-a lungul întregii convorbiri. Astfel,

evităm ca discuția să ia aparența unui interogatoriu. Desigur, studentul la medicină s -ar putea

simți mirat, gândindu-se la constrângerile de timp pe care le impun vizitele spitalicești sau timpul

alocat unei consultații. Cu toate acestea, nu este dificil, în puținul timp disponibil, să oferiți

pacientului impresia că este ascultat, concomitent cu o bună strategie de a obține informații utile

și bogate. În Tabelul 1 puteți urmări o secvență comunicațională care vă ajută să distingeți între

cele două strategii.

Multe întrebări închise Multe întrebări deschise

Medic: Ce mai faceți? Vă simțiți bine?

Pacient: Nu

Medic: Vă doare spatele?

Pacient: Da

Medic: Ați încercat să luați un analgezic?

Pacient: Da

Medic: Cum vă mai simțiți?

Pacient: M-a durut spatele îngrozitor, să știți... Abia că am putut

dormi....

Medic: Înțeleg... Și ce ați încercat să faceți ca să scăpați de durere?

Pacient: Am tot stat întins, dar nici dacă stau două ore nu-mi trece.

Am luat Ibuprofen, Aulin, și tot felul de medicamente... nu pare să



6

Multe întrebări închise Multe întrebări deschise

Medic: ...Și v-a trecut?

Pacient: Nu

Medic: Și când vă doare cel mai tare?

Pacient: Seara, când vin de la muncă Medic: Simțiți ca și cum v-ar tăia la brâu?

Pacient: Nu chiar

cedeze deloc...Și masaj a încercat nevastă-mea să-mi facă, dar nu

mă lasă...

Medic: Dar cum evoluează durerea pe parcursul zilei?

Pacient: Parcă dimineața e mai bine... La serviciu mă iau cu treaba și uit... Dar seara când ajung acasă... e jal e!

Medic: Ș i ce simțiți mai exact?

Pacient: Simt ca o strânsoare dureroasă, exact aici, în mijlocul

șalelor...

Tabelul 1: Exemplu comparativ de strategie prin întrebări închise sau deschise

Ascultarea activă nu se reduce doar la utilizarea judicioasă a întrebărilor deschise. De multe

ori, este util să folosim reflectarea mesajului și reflectarea emoțiilor, pentru a demonstra celuilaltcă l-am ascultat cu adevărat. Prin reflectarea-ecou, putem, din când în când, să reluăm ultimele

cuvinte ale pacientului. În schmb, reflectarea-rezumat este net superioară, deoarece ea presupune

o rezumare a spuselor pacientului cu propriile cuvinte. Prin această modalitate, arătăm fără

putință de tăgadă faptul că am ascultat și înțeles ceea ce ni s-a spus. Mai mult decât atât,

verificăm dacă am înțeles bine ceea ce ni s-a povestit printr-o buclă de feedback. În fine, un

element de măiestrie în comunicare îl reprezintă utilizarea reflectării emoțiilor . Prin acest din

urmă demers, medicul pune în cuvinte emoția pacientului. Acesta din urmă este ajutat să devină

conștient de ce simte, observă că este înțeles în manieră empatică și beneficiază terapeutic de

interacțiunea cu medicul. În tabelul ..... puteți observa câte un exemplu din aceste strategii.

Strategie Exemplu de secvență de comunicare

Reflectare ecou

Pacientul: Și după ce-am mâncat, m-a luat un junghi cumplit aici în partea dreaptă, și m-am

speriat de moarte...

Medic: ....v-ați speriat de moarte.

Reflectare rezumat

Pacient: N-am putut să cred că o să mi se întâmple mie așa ceva, după toată grija pe care

am avut-o cu ce și când mănânc!

Medic: Criza de ulcer v-a luat prin surprindere...

Reflectarea emoției

Pacient: Nu știu ce să mă mai fac, am fost pe la toți doctorii și parcă nimeni nu mai dă de

capăt la durerea asta a mea de cap. Îmi vine nu știu ce să fac...

Medic: Vă simțiți deznădăjduită că nu se găsește o soluție...

Tabelul 2: Exemple de reflectare a mesajului



7

4.

Comunicarea în îngrijirea centrată pe pacient

Ce înseamnă o îngrijire medicală de succes? Cu toții ne vom gândi, bineînțeles, la o bună

comunicare. Orice relație are șanse să înceapă mai bine dacă ne prezentăm pacientului, înainte de

a începe să-i ascultăm îngrijorările și preocupările. Vom folosi ascultarea activă, așa cum a fost

ea descrisă mai sus, și după aceea ne așeptăm să fim capabili să explicăm proceduri, tratamente

și căi de prmovare a sănătății. Cu toate acestea, ne putem aștepta la diverse situații în care apar

dificultăți. De exemplu, putem avea parte de pacienți care sunt mult prea vorbăreți. Este necesară

o gestionare abilă a situației, deoarece întreruperea abruptă poate strica relația, și poate lăsa

impresia de lipsă de empatie. Nu ezitați să întrerupeți politicos, printr -o formulare de tipul: ”Mă

iertați că vă întrerup, sunt atent să folosim la maxim timpul limit at pe care îl avem... Să ne

întoarcem puțin la simptomele despre care îmi spuneați...”

Evident, la antipod, sunt pacienții taciturni, cei care, fie din timiditate, fie dintr -o structură

mai introvertită, vorbesc cu greutate. Sunt utile întrebările deschise simple, care să ajute în

stabilirea diagnosticului și crearea unei relații solide între medic și pacient. Puteți întreba, de

pildă: ”Ce problemă de sănătate vă supără cel mai tare?”. Chiar și cei mai rezervați pacienți se

vor deschide dacă medicul arată un minim de empatie și deschidere.

Granițele personale ale medicului pot suferi diverse încălcări și provocări. Unii pacienți pot

deveni prea familiari sau chiar să creeze o relație de dependență față de medic. Este util atunci camedicul să-și reafirme granițele personale. Biroul în spatele căruia vă așezați într -o astfel de

situație poate reprezenta un obstacol simbolic în calea unei apropieri prea intruzive din partea

pacientului. Regulile stricte privitor la orele de consultație, durata consultațiilor, intervalele orare

în care pacientul vă poate contacta telefonic și pe ce număr reprezintă tot atâtea elemente care

ajută unei bune trasări a granițelor personale. Nu în ultimul rând, medicul are datoria morală să -

și ajute pacientul să fie cât de autonom poate el, oferindu-i printr-un demers educativ,

informațiile necesare și chiar susținerea morală pentru a lua singur decizii.

Frecvent, pacienții pot veni la medic cu un set fix de păreri privitoare la sănătatea lor. De

pildă, ei pot refuza un antibiotic necesar, din credința că antibioticele fac rău și că eliminarea

unui microb periculos poate fi realizată printr -un tratament naturist. Problemele sunt cu atât mai

stringente în pediatrie, unde părintele tinde să se informeze din diverse surse și să conteste uneori

opțiunea terapeutică a medicului. Desigur, nu întotdeauna va exista o nepotrivire între credințele



8

pacientului privind starea sa de sănătate, dar pot exista situații unde părerea pacientului

contravine flagrant cu rezultatele examinării clinice sau cunoștințelor medicale (un exemplu din

medicina dentară este cerința ca plombele de amalgam să fie înlocuite cu altceva, din teama de

otrăvire cu mercur).

Nu în ultimul rând, avem frecvent de-a face cu pacienți care sunt anxioși sau care izbucnesc

în plâns. Capacitatea de a liniști pe cineva este esențială pentru medic. Un pacient anxios va

resimți durerea mai puternic, în timp ce un pacient depresiv poate face dovada unor dureri

psihogene, fără cauză medicală identificabilă. Mai mult, în toate aceste situații putem să ne

regăsim în fața unor pacienți care, pur și simplu, refuză tratamentul din frică sau incertitudine.

Aptitudinile de comunicare în astfel de situații sunt, așadar, esențiale. Răbdarea, calmul,

explicațiile bine formulate și pe înțelesul pacientului reprezintă tot atâtea forme de respectare a

principiului beneficiului.Ce înseamnă un pacient dificil? În fond, la o analiză mai atentă, am putea constata că nu

pacientul este dificil, nici medicul, ci interacțiunea dintre ei devine dificilă. De pildă, putem

interacționa cu pacienți care, dintr-un motiv sau altul, nu respectă ceea ce medicul a prescris în

termeni de comportamente sau tratamente. Alți pacienți sunt permanent nemulțumiți, plângându-

se de durata mare de așteptare, durata mare a tratamentului sau alte aspecte care nu se află

întotdeauna în controlul medicului. În alte situații, pacienții nu sunt consistenți în anamneză,

spun lucruri care se contrazic ori omit anumite elemente în discuția cu rezidentul, dar nu și în

discuția cu specialistul.

În fine, cele mai multe din specialitățile medicale se confruntă, mai devreme sau mai târziu,

cu anunțarea veștilor proaste. De la vestea că un dinte nu mai poate fi salvat și trebuie extras,

până la prognosticul sumbru consecutiv rezultatului unei biopsii, cei mai mulți dintre medici se

regăsesc în situația de a da vești neplăcute, sau chiar de a comunica un prognostic rău. Am fi

lipsiți de empatie și complet neprofesioniști să credem că putem trece peste un asemenea

moment printr-un simplu anunț rece și la obiect. Lipsa de abilitate în astfel de situații se poate

dovedi nocivă, chiar și în ideea că unii pacienți pot face gesturi sinucigașe după ce află, brutal, o

astfel de veste. De exemplu, un model în șase pași privind veștile proaste în oncologie propune

Mai multe etape [2]. În etapa de pregătire a convorbirii (Setting up the interview) se asigură

aranjarea unui spațiu intim, implicarea a una maxim două persoane semnificative pentru pacient,

poziția așezată și managementul eventualelor întreruperi. În a doua etapă de evaluare a



9

percepției pacientului (assesing the patient’s Perception) se explorează felul în care pacientul își

reprezintă situația medicală de la momentul respectiv, prin întrebări deschise de tipul ”Ce știți,

deocamdată, despre starea dumneavoastră?”. În etapa de obținere a invitației pacientului

(obtaining patient’s Invitation), clinicianul încearcă să dirijeze discuția astfel încât să afle ce este

dispus pacientul să audă. De pildă, la momentul lansării testelor medicale, pacientul poate fi

întrebat ”Cum doriți să vă anunț despre rezultatele testelor dvs.?”. În etapa de informare efectivă

(giving K nowledge and information to the patient), medicul poate anunța că urmează să dea o

veste proastă, cu scopul de a atenua șocul: ”Din păcate, am vești proaste pentru dvs...”. În această

etapă, este utilă folosirea cuvintelor simple cum ar fi ”răspândire” în loc de ”metastaze” sau

”bucată din țesut” în loc de ”biopsie”. Este, de asemenea, de evitat formularea ”Nu mai putem

face nimic pentru dumneavoastră”, chiar în cazuri foarte severe. Pacienții pot avea așteptări

pentru bune îngrijiri paleative. În al cincilea pas al acestui model, clinicianul adresează emoțiile pacientului (address the patient’s Emotions with empatic responses). El observă emoțiile

pacientului, permite pacientului să le exprime și chiar pune în cuvinte aceste emoții prin

exprimări de tipul ”Știu că nu asta ați fi vrut să auziți. Mi -aș fi dorit să am vești mai bune.” În

ultima etapă, cea de stabilire a strategiei (Strategy and Summary), medicul poate discuta planul

concret pentru perioada următoare, incluzând opțiunile de tratament. Aceste elemente concrete

pot scădea anxietatea și incertitudinea pacientului. Un sumar ar acestui model poate fi consultat

în Tabelul 3.

S Setting up the interview

P assesing the patient’s Perception

I obtaining patient’s Invitation

K giving Knowledge and information to the patient

E address the patient’s Emotions with empatic responses

S Strategy and Summary

Tabelul 3: Modelul SPIKES pentru veștile proaste în oncologie (Baile et. al, 2000)

Observăm că o abilitate importantă în furnizarea de îngrijiri de calitate o reprezintă căldura

umană, care implică o empatie controlată față de suferința pacientului și ascultarea activă a

acestuia. O alta este capacitatea de a informa pacientul într-o manieră adecvată. Nu de puține ori,



10

medicii presupun că pacienții știu mai mult decât știu de fapt, ceea ce -i face pe cei dintâi să se

exprime într-o manieră inadecvată, prea specializată sau laconică. De asemenea, rareori

clinicienii adresează cu adevărat emoțiile pacientului, deși importanța acestora este vitală în

procesul de vindecare.

5. Interviul motivațional în sănătate

Interviul Motivațional ( Motivational Interviewing , eng.) a fost promovat din 1983 ca metodă

de intervenție în adicții dar a ajuns să fie generalizat ca atitudine, ca stil de comunicare, ca

modalitate relațională. American Board of Internal Medicine (ABIM) face distincția între

diagnosticare, comunicare, relația medic- pacient și calitatea îngrijirii pacientului: „Această

distincție între poziționarea comunicării ca fiind o abilitate clinică și relația medic-pacient, ca un

aspect la profesionalismului, relevă complexitatea practicii medicale: comunicarea, ca aspect

acțional interactive, iar relația medic- pacient ca proces, atitudine și rezultat, totodată. Dacă

aspectele comunicațional-interacționale sunt mai degrabă influențate direct de caracteristicile

individuale ale actorilor medic și pacient, relația medic-pacient este un construct mai fluid, care

este imersat în variabile exogene culturale, normative [3].

Dată fiind importanța calității relației între profesionist și persoana care solicită sprijinul

(medical, psihologic, etc.) s-au dezvoltat practici variate care pot intensifica și rafina capacitateade a dezvolta și susține schimbarea terapeutică. Una din aceste modalități de relaționare care

pune accent pe creșterea angajamentului persoanelor în propria terapie, în special în situațiile

deliberative, dilematice, ambivalente, este interviul motivational [4].

Interviul motivațional (IM) a apărut inițial ca aplicație din domeniul dependențelor de alcool

și droguri. Metoda a avut un succes global fiind un demers intens evaluat și validat empiric.

Părinții fondatori ai interviului motivațional (motivational interviewing , MI, în limba engleză)

sunt americanul William R. Miller (profesor de psihologie și psihiatrie) și britanicul Stephen

Rollnick (profesor de medicină, generalist).

Interviul motivațional are în vedere o teorie motivațională a schimbării, o explicație bazată

pe următoarele presupoziții [5]: Schimbarea se petrece natural. Ce se petrece după intervențiile

formale terapeutice urmărește schimbarea naturală. Schimbarea este, de asemenea, dependentă

puternic de interacțiunile interpersonale. Schimbarea comportamentală tinde să se producă în



11

primele întâlniri terapeutice și nu are legătură directă cu doza sau intensitatea intervenției.

Clinicianul implicat este parte din efectul tratamentului în ce privește renunțarea la terapie,

perseverarea în continuarea terapiei, aderența la tratament și rezultatul terapiei. Un stil empatic

de tratament tinde să se asocieze cu facilitarea schimbării, absența acestui stil pare să împiedice

schimbarea. Persoanele care au credința că au posibilitatea schimbării o fac, cel mai adesea,

axiomă valabilă atât pentru pacient, cât și pentru clinician. Persoanele cărora li se indică lipsa

schimbării tind să nu se schimbe. În fine, afirmațiile despre schimbare influențează. Enunțurile

care reflectă motivația și angajamentul pentru schimbare prezic comportamente orientate spre

schimbare. Afirmațiile care susțin rezistența la schimbare împiedică schimbarea. Aceste tipuri

de afirmații sunt profund influențabile de stilul comunicațional adoptat.

Fundamentele schimbării în abordarea IM sunt sintetizate în afirmația: „gata, doritor,

capabil” („ready, willing and able”). Dorința depinde de gradul discrepanței între statutul prezent și obiectivele dezirabile. Persoanele sunt cu atât mai „doritoare” (pentru schimbare) cu

cât dau mai mare importanță schimbării. Cu cât importanța este percepută ca fiind mai mare, cu

atât discrepanța dintre situația actuală și obiectivul dezirabil este mai mare. De aici apare ideea

unei intervenții către creșterea discrepanței (dintre statutul actual și obiectivul dezirabil).

Capacitatea este legată de încrederea în posibilitatea schimbării și a efectelor acesteia. Deși unii

ajung să-și imagineze obiective și să își dorească atingerea lor, concomitent au o imagine legată

de incapacitatea lor de a se angaja în schimbare sau legată de imposibilitatea atingerii rezultatelor

promise de schimbare. Aceasta atitudine pesimistă (în raport cu posibilitatea schimbării) poate fi

sintetizată de expresia „aș vrea să fi putut”. În fine, a fi „gata” presupune posibilitatea

prioritizării înalte a acțiunilor orientate în direcția schimbării. Cineva poate fi doritor să se

orienteze către schimbare, să se simtă capabil să o inițieze și să o susțină, însă sa nu cons idere ca

fiind cu adevărat important pentru el sau ea, in acel context al vieții. Astfel, nivelul de pregătire

pentru schimbare poate fi atât de scăzut, încât persoana în cauză poate descrie orientarea către

schimbare prin afirmația „poate de mâine, nu chiar de azi!”[4].

Ambivalența, poziționarea concomitentă a două atitudini față de schimbare, de susținer e și

de respingere a schimbării, devine epicentrul asistenței tip interviu motivațional. De asemenea,

ambivalența (apropierea și respingerea) este văzută de practicienii IM drept o trăire umană

obișnuită, naturală. Așadar, din perspectiva IM accentul cade pe rezolvarea acestei „blocări” sau

situări nedorite în starea prelungită de ambivalență [4].



12

În cartea lucrarea lor, Miller și Rollnick utilizează metafora vizuală a unui cântar cu două

brațe: pe unul din talere se pot vizualiza costurile situației prezente și beneficiile schimbării, în

vreme ce pe celălalt taler se pot vedea costurile schimbării și beneficiile situației prezente [5].

IM are așadar în centru perspectiva motivației în termenii unui proces interpersonal.

Misiunea practicianului ghidat de principiile IM se pune în practică printr -o strategie care

presupune [4]:

1. Dezvoltarea discrepanțelor (între argumentele și semnificația situației prezente și cele

îndreptate în direcția schimbării); acest lucru se realizează prin utilizarea, stimularea sau

amplificarea ambivalenței față de schimbare.

2. Discursul schimbării (stimularea exprimării de către persoană a argumentelor pentru

schimbare: dezavantajele situației prezente, avantajele schimbării, optimismul față de

rezultatul schimbării și, în cele din urmă, intenția schimbării)Tehnicile utilizate în consilierea IM sunt generice, utilizate în multe profesii de ajutor:

întrebări deschise (preferate celor închise), afirmații, ascultarea atentă, sumarizări și parafrazări

ale celor spuse de persoana asistată. Strategii specifice de consiliere motivaţională s -au dezvoltat

în timp în practica de asistență în situațiile de dependență de alcool dar nu numai: trecerea în

revistă a unei zi obişnuite (de muncă), povestiri ale unor istorii personale, scoaterea în evidenţă a

aspectelor meritorii şi a celor mai puţin meritorii, discutarea etapelor schimbării, explorarea

valorilor, progresia (vizualizarea consecinţelor în viitor, analiza echilibrului decizional,

planificarea schimbării, monitorizarea eficienţei utilizării strategiilor IM [4].

Studii aplicative ale IM asociate îngrijirilor de sănătate acumulează noi dovezi cu privire la

eficacitatea acestui stil de comunicare. În arealul persoanelor suferind de boli cronice IM a fost

utilizat țintind variate domenii: aderența, schimbarea regimului tratamentului, nutriție, activitatea

fizică, responsabilitatea cu privire la condiția de sănătate [4]. Alte arii aplicative ale IM

menționate în literatură sunt reducerea comportamentelor maladaptive (consumul problematic de

alcool, dependența de jocuri de noroc, comportamentele cu risc pentru HIV) și promovar ea

schimbărilor de comportament pentru sănătate (exerciții fizice, dietă, aderența la medicație)[6]

În concluzie, fără a avea pretenția de exhaustivitate, IM are la nivel global toate șansele să fie

promovată ca atitudine, strategie, și set de abilități sau tehnici de comunicare în varii grupuri

profesionale în arealul îngrijirilor de sănătate. Testat deja pe alocuri în România, introdus în

câteva programe de formare inițială academică, IM va fi cu siguranță prezent și în programele



13

de formare continuă în viitorul apropiat precum și pe agenda de cercetare asociată serviciilor

psiho-sociale și medicale de la noi.

Bibliografie

1. Mehrabian, A., Nonverbal Communication. 1972, New Brunswick: Aldine Transaction.2. Baile, W.F., et al., SPIKES — A Six-Step Protocol for Delivering Bad News: Application

to the Patient with Cancer. The Oncologist, 2000. 5(4): p. 302-311.3. Smelser, N.J. and P.B. Baltes, International encyclopedia of the social & behavioral

sciences. 2001, Amsterdam; New York: Elsevier.4. Gavrilovici, O., T.S. Rotaru, and L. Oprea, Interviul motivațional în practica îngrijirilor

de sănătate, in Comportamentul social în sănătate, L. Oprea and C. Gavrilovici, Editors.2015, Pro Universitaria: București. p. 186-196.

5. Miller, W.R. and S. Rollnick, Motivational interviewing: Preparing people to changeaddictive behavior. 2009, New York: Guilford Press.

6. Miller, W.R., A. National Institute on Alcohol, and Alcoholism, Motivational

enhancement therapy manual : a clinical research guide for therapists treatingindividuals with alcohol abuse and dependence. 1995, Rockville, Md. (6000 ExecutiveBlvd., Rockville 20892-7003): U.S. Dept. of Health and Human Services, Public HealthService, National Institutes of Health, National Institute on Alcohol Abuse andAlcoholism.

comunicarea.pdf

Documents