comemorĂri - didactic
TRANSCRIPT
1
2012 a fost un an bogat în
evenimente dintre cele mai
diverse: au apărut noi titluri, au
avut loc aniversări, comemorări,
manifestări academice, şi-au
continuat activitatea publicaţiile
periodice şi cele trei reviste de
filosofie: Revue Roumaine de
Philosophie(cu două apariţii pe
an), Revista de filosofie(cu şase
numere pe an), Revista de
cercetări filosofice şi psihologice.
Traducerile din filosofi celebri
s-au situat în linii mari la
nivelul anului trecut, prin cele
32 titluri apărute. Demn de
semnalat pe această linie este
şi Centrul de Editare şi
Traducere „Traditio”, de la
Universitatea „Al. Ioan Cuza”-
Iaşi, asociaţie de cărturari
care îşi propune să traducă
operele modernităţii europene,
în colaborare cu cercetători
din Galaţi, Iaşi, Cluj, Bucureşti.
Autorii români au fost
prezenţi şi în plan internaţional în
cărţi sau volume colective
publicate la edituri din străinătate,
articole sau recenzii, studii în
volume colective, conferinţe şi
manifestări academice desfăşurate
în străinătate.
TRADUCERI
La Târgul Gaudeamus a fost
lansată traducerea capodoperei
lui Arthur Schopenhauer, “Lumea
ca voinţă şi reprezentare”, ediţie
de cca. 1300 pagini, în două
volume. Lucrarea a văzut lumina
tiparului românesc la Editura
Humanitas, după aproape două
sute de ani de la apariţia ei în
limba germană. Traducătorul este
Radu Gabriel Pârvu, profesor
universitar la Universitatea
„Constantin Brâncoveanu” din
Piteşti, iar redactorul acestei
faimoase cărţi, este cunoscutul
traducător şi eseist, Cătălin
Cioabă.
Adrian Muraru-coordonatorul
centrului „Traditio”
2
“Cartea definiţiilor” a lui
Ibn Sina( Avicenna) a fost tradusă
din limba arabă de George
Grigore. Ea a apărut la Editura
Polirom într-o ediţie trilingvă
(arabă, română şi latină), fiind
însoţită de un studiu introductiv al
traducătorului.
“Tratatul de argumentare-
Noua retorică”, cea mai cunoscută
operă a lui Perelman, scrisă în
colaborare cu Lucie Olbrechts-
Tyteca, o lucrare de referinţă în
domeniul logicii, a fost tradusă de
Aurelia Stoica. Cartea a apărut la
Editura Universităţii „Al. Ioan
Cuza” din Iaşi, fiind un nou prilej
de a revaloriza retorica
aristotelică.
“Religie şi Ştiinţă”, cartea
lui Bertrand Russell apărută la
Editura Herald, prezintă viziunea
filosofului britanic cu privire la
conflictul dintre ştiinţa şi religia
tradiţională a ultimelor patru
secole. Este o carte pentru cei
interesaţi de filosofie şi religie.
“Ideea de natură”, cartea
renumitului filosof englez R. G.
Collingwood,
în traducerea
lui Alexandru
Anghel, a văzut
lumina
tiparului la
Editura Herlad.
Ea este o fină
reflecţie asupra
modelelor din
natură, într-o
viziune istorică
care începe cu antichitatea,
continuă cu Renaşterea şi sfârşeşte
cu modernismul.
PUBLICAŢII ALE
AUTORILOR ROMÂNI
Au apărut multe lucrări
în domeniul istoriei filosofiei,
al filosofiei moral-politice, al
filosofiei teoretice, esteticii,
eticii şi filosofiei româneşti.
Cele mai multe publicaţii
realizează o abordare istorică
şi nu aduc foarte multă noutate
pentru a intra în circulaţia
europeană a ideilor, spune A.
Niţă, cercetător la Institutul de
Filosofie “C-tin Rădulescu
Motru”.
“Filosofia în Roma Antică”-
de Ghe. Vlăduţescu, apărută la Ed.
Pro Universitaria, este o lucrare
despre o filosofie care s-a elaborat
mult mai târziu decât cea greacă,
ea începând cu Cicero, cel care a
realizat “tăietura istorică şi
epistemologică” în lumea romană.
3
“Metafizică şi ştiinţă” este
un volum editat de Mircea
Dumitru, M. Flonta şi V. Mureşan,
profesori universitari doctori la
Facultatea de Filosofie din cadrul
Universităţii Bucureşti. Lucrarea
este dedicată analizei aprofundate
a ideilor şi lucrărilor profesorului
Ilie Pârvu, reputat specialist în
filosofia ştiinţei, care predă
cursuri de filosofia ştiinţei,
metafizică şi ontologie la aceeaşi
facultate.
Editura Humanitas a
publicat o serie de lucrări care pot
fi citite cu plăcere şi de
nespecialişti în filosofie: “20 de
întrebări şi răspunsuri despre
Immanuel Kant” de Mircea
Flonta, “18 cuvinte-cheie ale lui
Martin Heidegger” de G.
Liiceanu, “7 idei înrâuritoare ale
lui Aristotel” de Alexandru
Baumgarten.
ANIVERSĂRI ŞI
COMEMORĂRI
2012 a fost anul aniversării
a 250 de ani de la naşterea lui
Fichte. Evenimentul a prilejuit un
valoros grupaj de articole
consacrate filosofului în Revue
Roumaine de Philosophie Nr. 1 din
iunie 2012.
Tricentenarul naşterii lui
Rousseau a fost sărbătorit în
diverse moduri. La Cluj, în 28
iunie 2012, a avut loc un colocviu
internaţional, urmat de o proiecţie
de scurt metraje. În acelaşi scop,
la Biblioteca Centrală
Universitară “Lucian Blaga” din
Cluj s-a organizat expoziţia
“Rousseau citit cu acul
gravorului”.
La Biblioteca Academiei
Române din
Bucureşti, a avut
loc în 15 nov.
2012 o sesiune
omagială dedicată
academicianului
Simion Mehedinţi
(1868-1962), la 50
de ani de la
moartea acestuia.
Evenimentul a
fost organizat de
Secţia de Ştiinţe Geonomice şi
Institutul de Geografie al
Academiei Române. La
manifestare a participat şi
profesorul Costică Neagu, cel
care a condus Casa Corpului
4
Didactic „Simion Mehedinţi“ din
Focşani în perioada 1990-2009,
dedicându-şi ultimele două decenii
din viaţă punerii în valoare a
operei savantului vrâncean născut
la Soveja. Costică Neagu a
înfiinţat imediat după revoluţie
Asociaţia „Simion Mehedinţi“,
care şi-a propus restituirea
tezaurului ştiinţific şi cultural lăsat
de savant şi interzis de regimul
comunist. Profesorul a reuşit să
editeze multe dintre scrierile
valoroase ale lui Simion
Mehedinţi, care a excelat în mai
multe domenii, precum geografia,
etnografia, literatura, educaţia,
critica şi publicistica.
MANIFESTĂRI
ACADEMICE Facultatea de Filosofie–
Bucureşti a organizat săptămânal
manifestări pe diverse coordonate
ale filosofiei, situându-se din acest
punct de vedere la nivel
occidental, atât cantitativ cât şi
calitativ. La acestea au fost
invitate personalitaţi de marcă din
domeniul filosofiei analitice, a
minţii, al eticii, etc.
La Iaşi s-a desfăşurat a
duăzecea ediţie a şcolii de vară
organizată de “Centrul de
Hermeneutică, Fenomenologie şi
Filosofie Practică”, aflat sub
coordonarea lui George Bondor.
Tema abordată a fost “ Ideea de
universitate - Educaţie, tradiţie,
emancipare”. A fost organizată pe
ateliere cu cca 60 de studenţi
masteranzi sau doctoranzi din
diverse ţări. Este a doua oară când
se desfăşoară în România această
manifestare, după cea de la Cluj.
Profesor Cecilia Haşiu
George Bondor
Profesorul Costică Neagu, fondatorul societăţii “Simion Mehedinţi”
5
Viaţa
Viaţa Albert Camus s-a născut în
satul Mondovi din Constantinois-
Algeria, în 7
noiembrie 1913,
ca fiu al unui
pivnicer ce se
ocupa de vinuri,
Lucien Camus şi
al spanioloaicei
Catherine Sintès.
Tatăl său, pe
care nu l-a
cunoscut, avea să moară în
septembrie 1914, la numai 28 de
ani, fiind rănit în bătălia de la
Marna. Din partea tatălui nu i-a
rămas nimic în afara unei
fotografii şi a unei istorisiri din
care rezulta dezgustul acestuia
faţă de execuţiile capitale, la
care din păcate asistase în 1914.
Mama lui, o femeie extrem de
săracă şi aproape surdă, i-a
crescut singură pe cei doi fii,
Lucien şi Albert, sprijinită de o
bunică autoritară şi de un unchi
măcelar. În apartamentul din
cartierul Belcourt al Algerului, în
apropiere de cartierul arab al
oraşului, a învăţat ce e mizeria.
Aici, mama lui îşi câştiga existenţa
spălând haine pentru familiile
avute. Pentru ea, Camus a nutrit o
afecţiune fără margini, deşi
comunicarea cu o femeie pe
jumătate surdă, aproape
analfabetă şi extenuată de muncă
era dificilă. Se spune că de la ea a
moştenit o sensibilitate extremă,
iar interesul aparte faţă de
problema sărăciei s-a născut din
viaţa plină de privaţiuni pe care a
dus-o.
2013 este anul în care
aniversăm 100 de ani de la
naşterea lui A. Camus.
Camus la 11 ani
Casbah-Alger(partea istorică a oraşului)
6
Camus a fost preocupat de
şcoală şi sport, dovedindu-se a fi
un elev excelent şi un fotbalist
admirabil. El a fost instruit la
şcoala comunală din localitate de
către un institutor pe nume Louis
Germain care, conştient de
excelenţa capacităţilor intelectuale
ale elevului său, l-a pregătit
suplimentar şi l-a încurajat să
participe la un concurs pentru o
bursă de studii la liceul Bugeaud
din Alger. În 1923 el a trecut
probele de admitere la acest liceu
pe care l-a şi absolvit.
După terminarea liceului, a
urmat studii de filosofie la
Universitatea din Alger, dar a fost
nevoit să le amâne pentru un timp,
fiind diagnosticat cu tuberculoză.
Din 1930 şi-a reluat studiile,
simultan cu acestea având diverse
locuri de muncă care i-au permis
să se întreţină. Diploma de
absolvire a obţinut-o în 1936, în
urma examenului de licenţă, cu o
temă privind raportul dintre
neoplatonism şi metafizica creştină
la Plotin şi Sfântul Augustin. Tot în
acelaşi an a făcut şi prima
călătorie în Europa, cu scopul
îmbunătăţirii sănătăţii.
Camus s-a alăturat
Partidului Comunist în 1934, dar
relaţia sa cu partidul nu a fost una
uşoară. Tot din acest an, Camus
s-a căsătorit cu boema actriţă
Simone Hié, fiica unui bogat
oftalmolog, mariajul dovedindu-se
un eşec, finalizat printr-un divorţ
în 1936.
În perioada 1936-1939
Camus, împreună cu un grup de
tineri intelectuali de stânga, a
fondat ,,Théâtre de l'Equipe”, sau
,,Teatrul Muncitoresc”. Acest grup
a scris o piesă cu tentă politică
numită ,,Revoltă în Asturii”, ceea
ce a constituit o primă experienţă
de acest gen, urmată apoi de
altele. Ei au pus în scenă piese de
teatru ale lui Malraux, Synge,
Gide şi Dostoievski. Compania de
teatru fondată urma să producă
piese de teatru socialiste, în
special pentru publicul de
lucrători algerieni.
În 1937 a publicat prima sa
carte, o colecţie de eseuri
intitulată ,, Faţa şi reversul”.
Scenă din “Revoltă în Asturii”
7
Din 1938, Camus a devenit
jurnalist pentru un cotidian
anticolonialist numit “Alger-
Republicain”. Prin acesta a
raportat informaţii cu privire la
starea musulmanilor din regiunea
Kabylie, atrăgând interesul public
şi determinând guvernul algerian
să ia măsuri. Versiunile
prescurtate ale acestor articole au
fost publicate din nou, mult mai
târziu, în ,,Actuelles III” (1958).
Camus a plecat din Alger în
1940 la Paris, în speranţa de a
lucra ca reporter pentru presa de
stânga. În acelaşi an armata
germană a invadat Franţa, aşa
că a revenit în Africa de Nord.
El a găsit o funcţie didactică în
Oran, şi s-a căsătorit cu
Francine Faure, o profesoară de
matematică. Camus a fost un
pacifist auto-proclamat, scriind în
mod deschis împotriva războiului
din Europa, ceea ce i-a creat
numeroase dificultăţi. Şederea sa
în Oran a fost de scurtă durată
deoarece a fost "sfătuit" să plece
din Algeria în martie 1940, fiind
declarat o "ameninţare la adresa
securităţii naţionale". Exilul lui
Camus a început când s-a întors la
Paris. El a sosit chiar înainte ca
armata germană să ocupe Parisul
şi o mare parte din nordul
Franţei. În 1943, Camus s-a
alăturat grupării "Combat", o
grupare de rezistenţă clandestină
şi de sabotaj fondată în 1942.
Camus şi-a făcut acte false pentru
a călători pe teritoriul ocupat
adoptând identitatea falsă de
"Beauchard". Ca redactor vreme
de patru ani la ziarul "Combat", a
scris articole de acţiune, bazate pe
principii morale solide. Aceasta a
fost perioada în care a pus bazele
unei filosofii proprii: faptul că,
indiferent cât de absurdă ar putea
fi existenţa, viaţa umană rămâne
sacră.
În timpul războiului, Camus
a publicat o serie de lucrări care
au inclus doctrina sa, a
absurdului, ca de pildă romanul
“Străinul” (1942) şi
Mitul lui Sisif (1942).
A publicat şi două
piese compatibile cu
această temă: “Scopul
Crucii” şi ”Caligula”
(1944). El nu a putut tolera lipsa
de responsabilitate morală,
condamnând-o în lucrări cum ar
fi: ,,Scrisori către un prieten
german” (1945), publicată cu o
serie de alte eseuri politice în
,,Rezistenţă”, ,,Rebeliune” şi
,,Moartea” (1960). Viaţa poate fi
lipsită de sens pentru individ, scrie
el, "dar omenirea şi societăţile
8
sunt mai mari decât o singură
persoană."
În 1944 soţia lui Camus i-a
dăruit doi gemeni,
Catherine şi Jean. În
aceeaşi perioadă
Camus era o voce
importantă în fruntea
clasei muncitoare din
Franţa, având ideea
unor mari schimbări
sociale. Ba chiar a
încercat să îşi
formeze un partid
propriu, socialist (un
proiect care nu a fost niciodată
finalizat). În cele din urmă el a
ajuns să respingă marxismul şi a
trebuit să îndure criticile multor
facţiuni comuniste.
În 1949 Camus a avut o
recidivă de tuberculoză şi nu a mai
putut scrie. Când a revenit în
1951, a publicat ,,Omul revoltat”,
un text de rebeliune artistică,
istorică, şi metafizică, în care el
stabilea diferenţa dintre revoluţie
şi revoltă. Camus a văzut revolta
ca un proces paşnic, evolutiv, care
necesită conducere, dar nu
violenţă. Atacurile asupra lui
Hegel, marxismul şi nihilismul
expuse în ,,Omul revoltat”, au avut
un efect profund asupra
camarazilor lui Camus .
În ciuda izolării lui de elita
intelectuală franceză, Camus a
rămas un avocat activ al
drepturilor omului, activităţile sale
politice sporind de-a lungul anilor
‘50. El a început să scrie pentru
cotidianul ,,L'Express” (1955)
informând asupra războiului din
Algeria. În acelaşi timp,
a reuşit să organizeze o
dezbatere publică între
musulmani şi Frontul
Francez, realizare care
i-a adus în Alger porecla
de “colonialistul bine
intenţionat”.
Revenirea în
cercurile intelectuale s-a
făcut în 1956, odată cu
publicarea romanului
său ,, Căderea”. În 1957 el a fost
distins cu Premiul Nobel pentru
literatură pentru eseul ,,Reflecţii
despre ghilotină” care a influenţat
tema drepturilor omului.
De-a lungul vieţii, Camus a
continuat să lucreze pentru teatru
din diferite ipostaze: ale actorului,
regizorului, dramaturgului sau
traducătorului. Temele abordate în
teatru relevă în primul rând
dorinţa umană de înţelegere a
absurdului existenţei. ,,Starea de
asediu”(1948) şi ,,Asasinii”
(1950) sunt două dintre piesele
sale politice de vârf. El a câştigat
aprecieri şi pentru adaptări ale
unor romane, cum ar fi: ,,Recviem
pentru o călugăriţă” (1956) de
William Faulkner şi ,,Posedatul”
(1959) lui Dostoievski.
În 4 ianuarie 1960, bogat,
celebru şi la vârsta deplinei forţe,
Camus a murit într-un accident de
maşină la Villeblevin, în timp ce se
Camus şi fiii săi,
Catherine şi Jean
9
întorcea la Paris cu prietenul şi
editorul său, Michel Gallimard. În
sacoşa lui au fost găsite: un
horoscop care-i prezicea frumoase
creaţii, câteva fotografii de
familie, un bilet de tren nefolosit şi
manuscrisul neterminat al
“Primului om” care a fost publicat
în 1995.
FAHAD KHASHA,
clasa a-XII-a A
i Pentru contribuţia sa în
literatură, Camus a obţinut
premiul Nobel în anul 1957.
Evenimentul s-a produs în urma
unei perioade de îndelungate
aşteptări, căci numele autorului
operei “Străinul” a circulat pe
lista candidaţilor la celebrul
premiu încă de la sfîrşitul anilor
’40, alături de cel al lui André
Malraux. Între cei doi scriitori a
avut loc întrecerea deceniului
şase al secolului XX. În anul 1954,
când cei doi se aflau din nou pe
lista competitorilor cu reale şanse,
un grup restrâns al comitetului
Nobel l-a propus pe americanul
Ernest Hemingway pentru primul
loc, moment în care,
profesionalismul juriului Nobel a
fost aspru criticat în cadrul unor
întâlniri publice din Argentina, de
către chilianul Manuel Rojas. Tot
la fel de nemulţumit a fost şi Herr
Ősterling, personalitate forte în
cadrul comitetului, care apreciind
ultima carte a lui Camus, “Vara”,
declara că în ea se găsesc pagini
de o frumuseţe clasică şi că A.
Camus reprezintă un scriitor
promiţător al literaturii franceze,
operele sale trimiţându-l pe un loc
Monumentul în omagiul lui
Camus din comuna Villeblevin
Piatra funerară
André Malraux, principalul rival al lui
Camus în lupta pentru premiul Nobel
10
favorabil în candidatura sa pentru
acest premiu. Camus a mai fost
nominalizat şi în următorii ani.
Dar, conform uzanţelor, toate
aceste secrete asupra dezbaterilor
făcute înainte de atribuirea
premiului Nobel, au fost dezvăluite
de Academia din Suedia abia peste
cincizeci de ani.
Aceste eşecuri nu l-au
descurajat astfel că, în 1956, a
publicat celebra operă cu note
pesimiste, ”Căderea”, în care
critica filosofia
existenţialistă.
În anul 1957,
anul decisiv pentru
Camus, au fost
nominalizaţi alţi 49
de candidaţi dintre
care 12 erau noi.
Lupta aprigă dintre
Malraux şi Camus a
luat sfârşit, acesta din
urmă fiind ales la
data de 17 octombrie.
Juriul Nobel a cedat premiul în
favoarea lui Albert Camus, spre
dezamăgirea lui Malraux care nu
a reuşit să obţină niciodată mult
râvnita onoare. Premiul i-a fost
atribuit “pentru importanta lui
creaţie literară care, printr-o
serioasă analiză, aruncă o lumină
asupra problemelor conştiinţei
umane din vremea noastră”.
Totodată, s-a subliniat că Albert
Camus este mai tânăr şi reprezintă
un scriitor activ, ce se află în
atenţia întregii lumi literare, chiar
şi în afara graniţelor franceze.
Fericitul căştigător se afla
într-un restaurant din celebrul
Cartier Latin când a fost anunţat
de către un tânăr vânător că este
posesorul premiului Nobel pentru
literatură. Camus a reacţionat
ciudat la aflarea veştii
îmbucurătoare, devenind pal şi
bulversat, repetând neîncetat că
trebuie să meargă la învinsul
André Malraux. Este adevărat că
numele lui Malraux a
fost sugerat de diverse
grupări literare din
Franţa dar şi din
Suedia. Pe lângă acest
nume, au mai circulat
în acest important an
numele unor mari
personalităţi precum:
Boris Pasternak, Saint-
John Perse sau Samuel
Beckett, toţi obţinând
foarte târziu premii
Nobel.
La Stockholm, a fost
întrebat de către un student
musulman din Algeria despre
justeţea luptei pentru independenţa
dusă de Frontul de Eliberare
Natională din Algeria, în
contextul unor atentate teroriste
comise împotriva populaţiei civile.
Răspunsul lui Camus a fost:” Am
condamnat întodeauna teroarea.
Trebuie să condamn de asemenea
un terorism ce se manifestă
orbeşte pe străzile din Alger de
Camus la decernarea
premiului Nobel
11
exemplu. Într-o zi îmi pot lovi
mama sau familia. Cred în
dreptate, dar mi-aş apăra mama
înaintea dreptăţii”. Această
frază, într-o formă puţin
deformată, a fost adesea
invocată pentru a demonstra că
nu a susţinut lupta de
independenţă a algerienilor. Pe
de altă parte, din ea rezultă
ataşamentul profund faţă de
mama sa şi faptul că cei doi
locuiau în Alger într-un cartier
foarte popular, expus riscului
atentatelor.
Camus este exponentul
secolului al XX-lea care a
cunoscut războaiele, bomba
atomică, toate marile crime
savârşite în numele umanităţii. În
discursul rostit după primirea
premiului Nobel, el a deplâns
epoca sa caracterizată prin:
“revoluţii dejucate, tehnici
nebune, dumnezei morţi şi
ideologii extenuate, în care puteri
mediocre pot distruge tot, dar nu
ştiu să convingă, în
care inteligenţa s-a
coborât atât de mult
încât s-a făcut sluga
urii şi opresiunii”.
Remediul contra
acestora, aşa cum
reiese din romanul
“Căderea”, este
doar vigilenţa. El nu
a dat soluţii
miraculoase, ceea ce
i-a determinat pe criticii lui să
vorbească despre o gândire care
nu şi-a atins scopul.
Camus rămâne astăzi
scriitorul desăvârşit al absurdului,
al revoltei şi al umanismului.
ANDREEA COMAN şi
FLORINA GĂMĂLIE,
clasa a XI-a G
-o! Conform lui Albert Camus
problema fundamentală a filosofiei
este extrem de apropiată de dilema
shakespeariană: “a fi sau a nu fi”.
”Merită viaţa să fie trăită?”, este
o întrebare în jurul căreia ar
trebui conturată întreaga reflecţie
filosofică, deoarece orice om caută
să dea un sens lui “a fi”. El
consideră secundare alte întrebări,
care, în viziunile unora, au
reprezentat nucleul consititutiv al
filosofiei (de pildă, dacă lumea are
trei dimensiuni, sau dacă intelectul
are nouă sau douăsprezece
categorii (Kant), etc.
De ce este atât de necesar
un răspuns? Fiindcă implică
problema vieţii şi a morţii. ”N-am
văzut pe nimeni murind pentru
argumentul ontologic”- spune
Camus, “în schimb, îi văd pe mulţi
oameni murind pentru că socotesc
că viaţa nu merită să fie trăită”.
Sinuciderea a fost privită ca un
fenomen social, însă este evident
12
rodul unei gândiri individuale
urmată de o decizie, ale cărei
motive pot fi regăsite în viaţa
privată a individului. Gestul
sinuciderii este pregătit
îndelung “precum o mare
operă”. El se naşte ca
rezultat al unor acumulări
sufleteşti, neavând astfel vreo
legătură cu societatea în
întregul ei. Acest gest este
declanşat în urma unui
impuls incontrolabil la rândul
lui, efect al unor frământări
lăuntrice îndelungate care ating
paroxismul în acel moment, puţini
alegând moartea în mod conştient
şi asumat. Din aceste raţiuni,
Camus compară sinuciderea cu o
mărturisire a incapacităţii omului
de a face faţă vicisitudinilor vieţii,
sau de a înţelege motivul pentru
care trebuie să le îndure. Simplu
spus: a te sinucide, este
echivalent cu “a mărturisi că
viaţa nu merită să fie trăită”.
Acţiunile noastre zilnice,
ocupaţiile noastre sunt
săvârşite din obişnuinţă,
dintr-un automatism, însă
dacă începem să reflectăm la
condiţia noastră, constatăm
cât de “nesăbuite” şi
“inutile” sunt toate
frământările şi suferinţele
noastre. Într-o lume văzută în
asemenea nuanţe apăsătoare,
omul începe să fie dominat de
sentimentul absurdului, făcându-se
simţit “divorţul dintre om şi viaţa
lui, dintre actor şi decorul său”.
Absurdul se naşte din aceste
paradoxuri existenţiale: omul îşi
doreşte să trăiască
într-un fel, dar viaţa sa
decurge într-un alt
mod, cu care el însuşi
se află într-un dezacord
total; actorul joacă un
rol pentru care ar fi
potrivit un anumit
decor, dar butaforia
decorului de pe scenă
se află în contradicţie
cu spiritul rolului, al piesei.
Camus face legătura indisolubilă
dintre acest sentiment şi “aspiraţia
către neant”, sinuciderea apărând
ca un rezultat al conştientizării
absurdului existenţial.
Dar lucrurile nu sunt atât de
simple şi clare. Există şi oameni
care se sinucid tocmai în numele
unei “raţiuni de a
fi”, găsind de fapt
un sens al vieţii, ca
de pildă sinuciderea
de protest din cadrul
revoluţiei chineze, o
sinucidere care are
caracter politic. Pe
de altă parte,
acţiunile efective ale
oamenilor care au
descoperit absurdul
vieţii nu presupun neapărat
algerea sinuciderii. Mulţi oameni
continuă să trăiască chiar dacă nu
şi-au găsit un scop existenţial,
chiar dacă nu îşi acceptă viaţa, fie
13
în virtutea speranţei într-o altă
viaţa după moarte şi hrănindu-se
cu această credinţă, fie pentru o
idee pe care o consideră mai
presus de sensul vieţii, sau care,
ea însăşi dă
un sens vieţii.
Există un
ataşament al
omului faţă
de viaţa sa
care ţine de
latura noastră
trupească (nn.
Camus are în vedere instinctul de
autoconservare) latură care nu
este mai prejos de cea sufletească
şi care până la urmă este
primordială. ”Căpătăm obişnuinţa
de a trăi înainte de a gândi” -
spune Camus.
Prin urmare, a refuza un
sens vieţii nu conduce implicit la a
afirma că viaţa nu merită să fie
trăită. Absurdul nu cere neapărat
să i te sustragi prin speranţă sau
prin sinucidere. Urmând firul
argumentaţiei lui Camus sunt uşor
de observat dificultăţile pe care le
presupune raportul dintre absurd
şi sinucidere. Lăsând deoparte
nuanţele, contradicţiile sau
psihologia, singurul instrument pe
care Camus îl
propune este gândirea
logică, întrucât şi cei
care se sinucid nu fac
decât să urmeze
consecinţele logice
ale unui sentiment.
La întrebarea
dacă viaţa merită să
fie trăită, de la care a început
acest demers, Camus răspunde
afirmativ, întrucât viaţa în sine
este o valoare şi trebuie să ne
împăcăm cu neajunsurile ei,
întocmai eroului mitologic Sisif,
care-şi acceptă truda grea şi
inutilă fiind mulţumit că este a lui,
că o stăpâneşte, în pofida
absurdităţii.
ANDREEA CRISTINA
STOICESCU, clasa a XII - G
Viaţa este bucurie,
G În acest eseu
înclus în volumul
”Mitul lui Sisif”,
Camus vorbeşte
despre absurditatea
lumii noastre, despre
paradoxuri, despre
“zidurile” care îl
claustrează pe om
departe de mintea şi
inima sa, despre
consecinţele actului de
conştientizare şi de
importanţa acestuia în
viaţa umană.
Marile sentimente
poartă în ele însele
propriul lor univers,
splendid sau mizerabil.
La fel se întâmplă şi cu
14
sentimentul absurdului. Absurdul
ne înconjoară la tot pasul, iar ceea
ce începe în acest climat sfârşeşte
tot prin absurd, la fel cum primele
pagini ale unei cărţi sunt
hotărâtoare pentru sfărşitul
acesteia.
Însă şi această lume
absurdă are fascinaţiile sale, căci
din situaţii derizorii, lipsite de
măreţie se nasc uneori mari
acţiuni şi opere. Camus ne
exemplifică acest punct de vedere
invocând cazul creaţiilor unor
opere celebre care au luat naştere
“la colţul unei străzi sau la
întâlnirea într-un restaurant”.
Cum se naşte sentimentul
absurdului? Existenţa omului se
desfăşoară în limitele unui
program stereotip:
“trezire, tramvai,
patru ore de birou
sau uzină, masă,
tramvai, patru ore
de muncă, masă,
somn” şi aceasta
în fiecare zi
lucrătoare din
săptămână. Totul se repetă
maşinal pentru ca la un moment
dat, această trăire vie a vidului
existenţial să conducă la trezirea
conştiinţei şi la interogaţia:
”Pentru ce?”. Odată cu aceasta
începe de fapt reflecţia, actul
conştientizării. Urmare a acesteia
vin două atitiudini contradictorii:
fie reîntoarcerea în lanţul rutinei,
fie trezirea definitivă. Aceasta din
urmă, în viziunea lui Camus,
presupune sinuciderea şi
vindecarea. Important este că din
oboseala unei vieţi stereotipe şi
dezgustătoare, se ajunge la
conştiinţă, iar actul conştientizării
este suprem, căci “totul începe
prin conştiinţă şi nimic nu are
valoare decât prin ea.”
În contact cu absurdul vieţii,
omul suferă un proces de
înstrăinare de această lume.
Chipurile altă dată familiare şi
iubite ne devin deodată străine,
iar în locul lor preferăm
singurătatea. Lumea devine opacă
la dorinţa
noastră de
clarificare.
Cunoaşterea este şi ea
absurdă, paradoxală deoarece
jonglează cu adevăruri nesigure,
15
incomplete, ba chiar cu falsităţi,
cu descrieri lipsite de substanţă,
cu contradicţii, cu neputinţe. Cum
am putea noi oamenii, proiectaţi
pentru a cunoaşte, să depăşim
barierele absurdului şi să afirmăm
că am descoperit adevărul?
Omul
simte nevoia de
înţelegere a lumii,
vrea claritate.
Pentru a înţelege
lumea el trebuie
să o unifice, iar în
această atitudine
se regăseşte setea
lui de absolut. Dar
a înţelege lumea
înseamnă a antropomorfiza, a
o reduce la uman, căci într-
-un fel se prezintă universul
pentru om, şi în alt mod
pentru furnicar sau pentru o
pisică. Întotdeauna va exista
un decalaj între ceea ce ştim
despre lume şi ceea ce există
în realitate. Nu mai putem
vorbi de adevăr ci de adevăruri.
Prin urmare, omul nu
poate ajunge la adevăr deoarece
totul e relativ. Astfel, pentru a
evidenţia modul specific de
abordare a unor teme ca:
absurdul, existenţa umană,
conştiinţa, grija, gândirea ş.a.,
Camus propune cunoaşterea
viziunilor unor filosofi precum:
Heidegger, Kierkegaard, Şestov şi
Husserl. Ei au vrut să desluşească
aceste mistere prin metode diferite,
dar care au toate în comun
încercarea de a ajunge direct la
adevăr, barând drumul raţiunii.
Heidegger consideră că
existenţa umană este una umilă,
precară şi că singura realitate este
“grija”, care se regăseşte pe toată
scara fiinţelor. Această grijă se
transformă în frică, care la
rândul său datorită conştiinţei
de sine devine spaimă, ceea ce
conduce la luciditate, creând un
om calculat, rece. Heidegger
recunoaşte ca şi Camus:
“Caracterul finit, limitat al
existenţei umane este mai
primordial decât
omul însuşi”.
Kierkegaard
este unul dintre
gânditorii care,
după spusele lui
Camus, nu numai
că află de existenţa
absurdului, dar îl şi
trăieşte. Acesta
stabileşte cu titlul
de premisă fundamentală că niciun
adevăr nu este absolut şi prin
urmare, adevărul nu ne poate
satisface existenţa. El refuză
consolările, morala, principiile
confortabile. În schimb, pune preţ
pe spirit, pe stările şi sentimentele
care conduc la luciditate, căci
aceasta este starea care presupune
evoluţie, cunoaştere în esenţă, fără
măşti decorative.
Pe un alt plan, acela al
metodei, Camus îi plasează pe
Martin Heidegger
Sőren Kierkegaard
16
Husserl şi alţi fenomenologi care
doresc reconstruirea lumii
în toată diversitatea sa,
respingând “puterea
transcendentă a
raţiunii”. Aceştia
propun o schimbare
majoră la nivelul
gândirii, aceea că a
gândi nu înseamnă a
unifica aparenţele în jurul unui
principiu, ci a învăţa să vezi din
nou, să fii atent, să-ţi dirijezi
conştiinţa. Aceasta este o cu totul
altă atitudine în cunoaştere.
Ceea ce au în comun toţi
aceşti gânditori este sesizarea
iraţionalului acestei lumi. Omul
aspiră la fericire, la raţional
dar în locul acestora el
primeşte iraţionalul.
“Absurdul se naşte din
această confruntare
între chemarea omului
şi tăcerea iraţională a
lumii”. Pentru a găsi
starea de fericire, de
satisfacere a sufletului, trebuie să
renunţăm la absurd, la iraţional.
Numai în acest moment existenţa
noastră va căpăta contur.
MARIA FLOREA,
clasa a- XII-a G
În eseul cu acelaşi nume din
”Mitul lui Sisif”, Albert Camus
analizează şi problema libertăţii,
în contextul temei absurdului
existenţei umane.
Pentru a afla dacă omul este
liber, mai întâi trebuie să ştim
dacă are un stăpân. Nu există
decât două posibilităţi care
conduc la alte
paradoxuri: sau nu
suntem liberi şi
atunci Dumnezeu este
stăpânul, el există,
este atotputernic şi
totodată responsabil
pentru răul din lume,
ceea ce este în
contradicţie cu esenţa
bună a divinităţii; sau oamenii
sunt liberi şi atunci ei sunt şi
responsabili pentru acţiunile lor,
iar Dumnezeu nu este stăpânul
atotputernic, ceea ce este din nou
în contradicţie cu natura
atotputernică a divinului. Camus
nu poate înţelege o libertate dată
de o fiinţă superioară. Singura
libertate pe care o înţelege este
libertatea unui prizonier sau a
unui individ în cadrul statului.
În viziunea lui Camus,
omul absurd înţelege că
adevărata libertate nu este
posibilă pentru el, cel a cărui
viaţă este dinainte hotărâtă de
creator ca una efemeră. El nu
este liber din cauza morţii,
care este graniţa dintre om şi
nemurire. Astfel, omul lipsit de
eternitate este lipsit de vreun motiv
de a trăi. El se plasează în viitor,
17
Omul se află într-o situaţie similară
îşi apreciază şansele bizuindu-se
pe ce va fi sau pe munca fiilor, îşi
organizează viaţa ca şi când ar fi
liber. Gândul la ziua de mâine,
fixarea unor scopuri şi urmărirea
lor, presupun credinţa în libertate,
sunt văzute de omul cotidian ca
dovezi ale libertăţii. Dar de fapt,
omul trăieşte
doar cu
impresia că
este liber, că
este stăpânul
propriei vieţi,
acţionând în
concordanţă
cu această
idee până în
momentul în
care întâlneşte
absurdul.
Adică până îşi dă seama că el este
de fapt sclav al unei vieţi
trecătoare. “Ce libertate poate
exista în deplinul ei înţeles fără
certitudinea eternităţii?”- se
întreabă retoric Camus. Din acest
moment omul îşi dă seama că
libertatea este doar o iluzie. Dar
mai există o faţetă a lucrurilor.
Odată cu fiecare scop pe care ni-l
propunem, fiecare ideal pentru
care muncim ani întregi, noi ne
tăiem din libertate, făcându-ne
sclavii propriilor idealuri şi
prejudecăţi. Libertatea se
dovedeşte a fi, într-un final, orice
altceva decât libertate.
Filosoful ajunge astfel la
concluzia că libertatea nu există
decât într-un mod limitat, în
interiorul unei vieţi ea însăşi
limitată prin moarte. Camus
propune înlocuirea calităţii
experienţelor prin cantitatea
acestora. Viaţa într-un astfel de
univers se
desfăşoară
pe principiul
trăirii clipei.
În aceste
condiţii, nu
e important
să trăieşti
într-un mod
cât mai bun,
ci cât mai
mult. Acesta
compară
stilul de viaţă al grecilor cu cel al
oamenilor contemporani. Pe când
primii puneau pe prim plan timpul
liber, cei din urmă au în vârful
piramidei ziua de “lucru de opt
ore”.
Concluziv, Camus afirmă
că, absurdul nu pune preţ pe
experienţele în sine, ci pe
cantitatea cât mai mare a
acestora, ilustrând exemplul unui
“aventurier al cotidianului” care
bate recorduri prin numărul
impresionant de experienţe şi nu
prin calitatea lor.
ALEXANDRU GOINEA ŞI
MARIA ROTARU, cl. a XII-a A-o din
19
Romanul Străinul, scris
de Albert Camus, a apărut
în 1942. Acesta face parte din
„ciclul absurdului”, o trilogie
compusă din romanul „Străinul”,
eseul “Mitul lui Sisif” și piesa de
teatru “Caligula”, constituind
fundamentul filosofiei camusiene.
Pe baza acestui roman, tradus în
40 de limbi, Luchino Visconti a
realizat o adaptare
cinematografică în 1967.
Romanul prezintă
drama unui mic
funcţionar, Meursault,
incapabil de a ieşi dintr-o
stare de absolută
indiferenţă faţă de ceea
ce se petrece în jurul său.
Personajul lui Camus este
insuportabil prin absenţa
oricărei implicări, el
reprezentând o existenţă
greu de justificat
raţional. Drama acestuia
depăşeşte cu mult spaţiul
romanului, ea devenind o
întrebare permanent valabilă
atunci când omul refuză să
înţeleagă veritabila sa vocaţie, de
fiinţă liberă care are privilegiul de
a-şi asuma propria viaţă.
Lucrarea începe prin
propoziţia “ A murit mama”, un
lucru tragic pentru orice persoană,
însă nu şi pentru Meursault,
personajul-narator pe care Camus
îl concepe cu o stare de indiferenţă
dusă până la absurd. Acesta deţine
aura unui om misterios ce nu se
conformează deloc canoanelor
moralităţii sociale și pare
înstrăinat de lume și chiar de el
însuși. Primul capitol al cărţii stă
astfel sub semnul morţii mamei,
raportul dintre mamă şi fiu fiind
obiectul mai multor scrieri ale
autorului. Pentru Meursault,
absurdul se
configurează prin
diverse detalii ale
hazardului cu care
se întâlneşte pe
parcursul vieţii
sale. Drumul la
azil, priveghiul,
aspectul oamenilor
bătrâni, refuzul lui
de a i se deschide
sicriul pentru a-şi
vedea mama, totul
este descris ca un
decor de film
suprarealist.
Personajul lui Camus asistă fără
chef şi fără vreo urmă de
implicare sentimentală la
înmormântarea propriei mame,
găsindu-l chiar ciudat pe un
bătrân, singurul care plânge în
urma carului mortuar. Peste o
săptămână, Meursault omoară un
om, faptă complet absurdă în
contextul vieţii pe care o dusese
până atunci. El, care nu s-a
implicat niciodată, împuşcă un om
Imagine din filmul lui L.
Visconti
20
în mod repetat, dintr-un reflex
stupid, reflex ca o pedeapsă dată
de propriul destin până atunci
neglijat, neîngrijit şi abandonat,
care a scăpat de sub controlul
raţiunii, acţionând de sine
stătător. Însă acest gest nu îi
creează niciun fel de
remuşcare eroului.
Atmosfera cărţii
este de indiferenţă şi
plictis, peste aceasta
autorul suprapunând
întâmplări şi personaje
banale, încadrate într-un
peisaj banal. Astfel,
naraţiunea înfăţişează
portretul unui bătrân,
Salamano, care şi-a
pierdut câinele, istorisirile unui
vecin dubios, Raymond Sintes cu
încurcăturile lui amoroase,
conflictul cu un necunoscut. Nu
trebuie ignorată relaţia sa cu o
tânără funcţionară pe nume Maria
care, paradoxal, nu ridică
tensiunea intrigii, Meursault
recunoscând “ că nu ştie dacă o
iubeşte, dar probabil că nu”.
Trăirile calitative ale acestui
personaj sunt pur întâmplătoare,
viaţa găsindu-se sub semnul
provizoratului până la faza finală
a existenţei sale. De aceea putem
spune că până şi confruntarea cu
evenimentul-destin, crima, are un
caracter întâmplător.
Plimbându-se pe plajă,
grupul de prieteni al lui Meursault
nu avea nicio intenţie agresivă.
Întâlnirea cu cei doi arabi, dintre
care unul era fratele fostei iubite a
lui Raymond( cu care aceasta mai
avusese un conflict), făcea totuşi
din Meursault un personaj de
rezervă, în cazul în care ar fi
apărut şi al treilea. Când un arab
scoate cuţitul şi-l răneşte
pe Raymond, apoi fuge,
acesta, rănit fiind la mână,
îi dă revolverul lui
Meursault. Meursault îl
împuşcă pe arab repetat,
fără niciun motiv bine
întemeiat.
O crimă “banală”
l-a adus la închisoare. La
judecata cazului său,
Meursault a fost acuzat
mai mult pentru faptul că nu a
arătat reacţii afective la diverse
situaţii, nu a plâns la
înmormântarea mamei sale şi
astfel a fost creată imaginea unui
criminal fără suflet, a unui om
lipsit de sensibilitate, “străin” în
această lume.
Albert Camus rezumă într-o
frază că: “În societatea noastră,
orice om, care nu plânge la
înmormântarea mamei sale, riscă
să fie condamnat la moarte”. El
vrea să spună că eroul cărţii este
condamnat, doar pentru că nu se
conformează unor convenţii intrate
în uzanţele societăţii. Astfel, el este
un “străin” în societatea în care
trăieşte, deoarece refuză să mintă.
NATALIA
DEADIC, clasa a X-a G
22
Albert Camus promovează
în opera sa un umanism întemeiat
pe conştientizarea absurdului
condiţiei umane şi afirmarea
revoltei ca posibilitate de depăşire
a acestuia.
Absurdul - născut din
contradicţia între aspiraţia omului
la o viaţă infinită şi viaţa sa reală
care este doar trecătoare, este
prima dintre certitudini, omul
trăind într-o lume căreia nu-i
cunoaşte sensul. Răspunsurile date
de religie sunt irelevante pentru
omul absurd, el neacceptând
perspectiva divină şi dorind
răspunsuri umane.
Omul absurd nu
caută o rezolvare
a situaţiei date,
ci o acceptă
aşa cum este
ea, pentru ca
la un moment
dat să se
revolte,
devenind
astfel un om
revoltat.
Acesta este asemănător sclavului
care, după o viaţă în care a primit
doar ordine, ajuns la saturaţie, nu
mai poate primi încă unul. El se
ridică împotriva stăpânului
(Dumnezeu) spunându-i un “NU”
hotărât. Dar la ce se referă acest
“NU”? Este contestarea unui
statut sigur şi nemulţumitor, acela
la o existenţa finită; iar revoltatul
are sentimentul că acţiunea lui
este îndreptăţită. Dacă pentru un
timp nu s-a opus, a tăcut şi şi-a
acceptat condiţia, acum se revoltă.
Este ca şi cum sclavul “se supune
biciului mânuit de stăpân” până la
un punct, după care ajunge să-l
înfrunte. Revolta nu funcţionează
fără sentimentul că tu însuţi,
într-un anume fel şi într-o anume
privinţă, ai dreptate. Ea
demonstrează că există lucruri
care se cuvin apărate.
Camus distinge între două
atitudini contrare: pe de-o
parte tăcerea, care ne
dă sentimentul că
orice dorinţă sau
judecată a fost
suspendată; pe de
altă parte, revolta,
care este generată
de disperarea şi
absurdul vieţii.
Dacă la început
omul tăcea,
abandonându-se
acestei disperări produse de
condiţia sa nedreaptă dar
acceptată, în clipa în care începe
să vorbească, spunând nu, el dă
dovadă că judecă şi îşi
conştientizează situaţia. Filosoful
subliniază că în spatele oricărei
revolte se află o valoare, însăşi
23
conştiinţa născându-se din revoltă.
Dar eu cred că actul
conştientizării precede revolta şi
nu este consecutiv acesteia. În
momentul în care “sclavul”
respinge porunca superiorului său,
el îşi neagă statutul de sclav, se
emancipează şi tinde să se situeze
pe o poziţie de egalitate cu
adversarul, iar asta presupune un
act de conştientizare profundă a
situaţiei. Revoltatul este dispus să
accepte şi moartea în relaţia cu
stăpânul său (Dumnezeu), dar
trebuie să se bucure măcar de
ceva: de libertate. Este o
schimbare de atitudine. Dacă tot
trebuie să mori, “mai bine mori în
picioare decât să trăieşti în
genunchi”. Pentru revoltat există
bunuri mai preţioase chiar decât
viaţa: libertatea, demnitatea,
respectul.
Revolta nu trebuie privită ca
o mişcare egoistă, chiar dacă ea
are la bază determinaţii egoiste,
cum ar fi “respectul de sine”. Ea
nu se naşte numai la cel oprimat,
ci chiar şi la vederea spectacolului
opresiunii a cărei victimă e
altcineva. Prin revolta sa,
individul refuză umilinţa şi se
luptă pentru integritatea unei părţi
a fiinţei sale, ca fiinţă umană, ceea
ce îl identifică cu ceilalţi. Orice
revoltă autentică depăşeşte
destinul propriu şi vizează un
destin general uman.
Revolta şi valoarea pe care
o vehiculează aceasta sunt relative
şi au sens doar în sânul societăţii
occidentale, apreciază Camus.
Odată cu revolta metafizică sacrul
este îndepărtat, omul revoltat
dorind să instituie o ordine în care
totul este rânduit de om. Acţiunile
omului se mişcă între Tot şi Nimic.
Acceptarea sacrului coincide
totodată cu acceptarea statutului
de sclav, iar existenţa umană
atinge polul Nimicului. Refuzul
sacrului şi traiul într-o lume
desacralizată presupun refuzul
valorilor absolute, dar şi găsirea
unor noi “reguli de conduită”.
În experienţa revoltei omul
capătă conştiinţa fiinţării sale
colective. Parafrazând dictonul
cartezian, ”Mă revolt, deci
existăm”, Camus face din revoltă
măsura existenţei omului ca om.
CĂTĂLINA DAMIAN , clasa a
–XII-aB
24
“Revolta metafizică” este parte
integrantă a ciclului de eseuri
”Omul revoltat’’. Conţinutul ei, ca
şi concept, este analizat din
diverse perspective şi clarificat pe
parcursul tuturor celor cinci
secţiuni ale scrierii. Albert Camus
tratează problema cea mai
spinoasă a condiţiei umane, aceea
a efemerităţii. Omul, fiinţa slabă,
care a păcătuit şi a primit de la
Dumnezeul său doar o existenţă
trecătoare, se află acum într-o
ceartă cu divinitatea pe care o
acuză, o trage la
răspundere pentru
faptul de a-l fi
creat ca o fiinţă
care sfârşeşte
iremediabil prin
moarte. “Sclavul”
îi vorbeşte lui
Dumnezeu de la
egal la egal.
Pentru că revolta
nu este un principiu abstract ci
acţiunea în mod necesar limitată a
unui individ, ea reprezintă singura
valoare graţie căreia absurdul
poate fi provizoriu depăşit.
Omul, ca unică fiinţă
raţională, este şi singura fiinţă
care tinde să se abată de la regulă,
care se întreabă, vrea să
descopere şi caută. Din reguli deja
existente vrea să creeze noi reguli.
Omul se revoltă, caută forţe şi
contrazice legi, legi date de
divinitate. Albert Camus remarcă
faptul că în fiinţa umană există
ceva care nu acceptă maniera în
care îl tratează “Stăpânul” său,
adică Dumnezeu . “Sclavul”, nu îl
neagă pe Dumnezeu, ci refuză să
îşi accepte condiţia. El nu neagă
existenţa ‘’Stăpânului’’ ci îl
neagă drept stăpân. De aici
rezultă faptul că ateismul, în forma
sa clasică, nu este preluat şi de
Camus, căci ateismul presupune
negarea existenţei oricărei
divinităţi. Camus este conştient
de existenţa lui
Dumnezeu şi se
ridică împotriva lui
considerându-se
frustrat prin
creaţie. Ca şi în
“Psalmii” lui
Tudor Arghezi
omul lui Camus
se frământă,
caută, îşi pune
întrebări, aşteaptă un răspuns, iar
în locul acestuia el primeşte
indiferenţa, egală pentru el cu
decăderea. Omul protestează
împotriva legilor vieţii, caută să
revendice fericirea împotriva
suferinţei de a trăi pentru a sfârşi
prin moarte. Camus vede
împotrivirea omului muritor
urmată de refuzul de a recunoaşte
puterea care îl obligă să trăiască
în aceste condiţii. Totuşi, prin
revolta şi contestaţia sa, omul
25
afirmă existenţa stăpânului, nu o
neagă.
La Albert Camus revolta
metafizică nu are nimic de-a face
cu ateismul. Revoltatul nu neagă,
el doar sfidează şi încearcă să
coboare divinitatea de pe piedestal
pentru a o antrena în aceeaşi
aventura umilă cu omul.“Sclavul”
este condus de dorinţa de a
învinge. El reclamă dreptatea şi
vrea să învingă. La fel ca şi
căutătorii eterului absolut, care
descoperă că de fapt ceea ce
căutau va trebui creat tot de ei,
rebelul recunoaşte că dreptatea
mult căutată trebuie să şi-o facă
cu propriile mâini şi să creeze un
nou imperiu. Oare va reuşi
revoltatul să creeze imperiul
oamenilor? Care ar fi
consecinţele?
Lucrurile care contează cu
adevărat sunt abia cele care ne
“rod pe dinăuntru”. Omul se
revoltă, îşi dispreţuieşte condiţia,
dar iubeşte absurdul. Acesta e
spiritul gândirii camusiene. O
iubire dispreţuitoare, care nu
împiedică trăirea estetică şi
deplină a vieţii, împreună cu
conştiinţa fatalităţii şi absurdului.
NICOLETA HAREA
clasa a-XII-a A
Răscoală în Asturii(1936)-eseu de creaţie colectivă
Faţa şi reversul(1937)-eseu
Caligula(prima versiune
1938)-piesă în 4 acte
Nunta(1939)-eseuri şi impresii
Mitul lui Sisif(1942)-eseu
asupra absurdului
Străinul(19420 –roman
Neînţelegerea(1944)-piesă în 3
acte
Ciuma(1947)-povestire
Stare de asediu(1948)-
spectacol în 3 părţi
Cei drepţi(1949)-piesă în 3
acte
Actuale 1, Cronici 1944-1948
(1950)
Omul revoltat(1951)-eseu
Actuale II, Cronici 1948-1952
Vara-(1954)-eseu
26
Căderea(1956)-
povestire
Exilul şi Regatul (1957)-
nuvele
Reflecţii despre
pedeapsa capitală(1957)
în colaborare cu Arthur
Koestler
Actuale III, Cronici
algeriene1939-
1958(1958)
LUMINIŢA CHIRU, cl. a XI-a G
20 de întrebări şi
răspunsuri despre Imm. Kant
Autor: Mircea Flonta
Editura: Humanitas
Număr pagini:204
Preţ: 27,00 lei
Ceea ce propunea filosofia
critică sau critica raţiunii era o
reformă radicală a metafizicii. Mai
întâi, printr-un examen critic al
pretenţiilor raţiunii teoretice sau
speculative şi apoi prin distincţia
dintre raţiunea pură, teoretică sau
speculativă şi raţiunea pură
practică. Prin distincţia dintre
raţiunea teoretică şi raţiunea
practică, Kant respingea atât
tentativele metafizicienilor de a
fundamenta moralitatea pe
cunoaştere, cât şi contestarea
bazei raţionale a moralităţii. M.
Flonta
18 cuvinte-cheie ale lui
Martin Heidegger
Autor: Gabriel Liiceanu
Editura: Humanitas
Număr pagini:144
Preţ: 22,00 lei
27
Este o carte de iniţiere în
„misterele lumeşti“, una care nu
ne dă voie să părăsim „această
lume“ lăsând-o neînţeleasă.
Fenomenologia se plimbă printre
obiectele experienţei noastre
deschizând ochii asupra acestor
obiecte mai bine decât obişnuim să
o facem. Ea îşi propune să se uite
la ceea ce noi am uitat să ne mai
uităm şi îşi propune să înţeleagă
tot ceea ce noi subînţelegem fără
să înţelegem.( Autorul)
7 idei înrâuritoare ale lui
Aristotel
Autor: Alexandru Baumgarten
Editura: Humanitas
Număr pagini:160
Preţ: 23,00 lei
Omul lui Aristotel ne spune că
lumea este mereu variabilă, dar
numai sub forma unor compuşi din
forme şi materii. Lumea nu
rămâne, pentru omul lui Aristotel,
nici una, nici multiplă, ci omul este
orientat spre surprinderea
trecerilor necontenite de la unu la
multiplu, printr-o neobosită
descoperire a intermediarilor:
judecata, între colecţia de
păreri particulare şi intuiţia
universalului, iar între judecăţi,
s-ar afla termenul mediu al
raţionamentului.
Pe scara din dos a filozofiei Autor: Wilhelm Weischedel
Editura: Humanitas
Număr pagini:360
Preţ: 38,00 lei
Aflată la graniţa dintre
literatura de popularizare a
filosofiei şi exegeza de specialitate,
cartea de faţă ne vorbeşte despre
Platon, Aristotel, Augustin,
Toma d'Aquino, Voltaire,
Kant, Schopenhauer, Nietzsche,
Heidegger sau Wittgenstein, altfel
decât am fost obişnuiţi. Ne
prezintă filosoful aşa cum este el
în realitate, neînveşmântat în
haine de paradă şi fără a purta o
mască distinsă, viaţa lui devenind
o reflexie a operei.
Dialectica luminilor
28
Autori: Max Horkheimer, Theodor
W. Adorno
Editura: Polirom
Număr pagini:320
Preţ: 34,95 lei
Cartea, o lucrare tipică pentru
criticismul Şcolii de la Frankfurt,
analizează procesul logic şi istoric
prin care, în loc să contribuie la
crearea unei societăţi mai umane,
Luminile ajung să se transforme în
contrariul lor – mitul sau barbaria
pe care voiau să le combată.
Autorii încearcă totodată să afle în
ce măsură proiectul Luminilor
poate fi salvat, în condiţiile în care
progresul are şi un aspect
distructiv, iar autodistrugerea
raţiunii şi regresul spre mitologie
favorizează, pe de altă parte,
instaurarea despotismelor.
Grupaj realizat de
Ioana Constantinescu,
clasa a XI-a D
29
1. Retrospectivă filosofică 2012……………………………………………p 1
2. O viaţă cu privaţiuni, dar şi cu mari împliniri………………………..p 5
3. Camus - laureat al premiului Nobel……………………………………p 9
4. Absurdul şi sinuciderea…………………………………………………p 11
5. Zidurile absurde…………………………………………………………p 13
6. Libertatea absurdă………………………………………………………p 16
7. Reflecţii camusiene………………………………………………………p 18
8. Străinul…………………………………………………………………... p 19
9. Suprasaturaţie……………………………………………………………p 21
10. Omul revoltat…………………………………………………………….p 22
11. Revolta metafizică……………………………………………………….p 24
12. Opera lui Camus…………………………………………………………p 25
13. Apariţii editoriale 2012…………………………………………………p 26