UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI

ADMINISTRATIVE

TEHNICI ŞI METODE

ALE

DECIZIEI ADMINISTRATIVE

Lect. univ. dr. ŞERBAN CERNAT CLAUDIA

BRAŞOV

2012-2013

CUPRINS

CURS 1 ASPECTE PRELIMINARE PRIVIND ACŢIUNEA UMANĂ Pag. 3ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 2 DECIZIA POLITICĂ ŞI POLITICILE PUBLICE Pag. 8ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 3 ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE Pag. 16ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 4 ORGANIZARE ŞI METODE ÎN ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Pag. 22

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 5 DECIZIA ADMINISTRATIVĂ- DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Pag. 28

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 6 ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DECIZIONALĂ

Pag. 35

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 7 CERCETAREA ŞI CLASIFICAREA DECIZIILOR ADMINISTRATIVE

Pag. 39

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 8 DECIZIA ADMINISTRATIVĂ- TRĂSĂTURI, OBIECT, COMPONENTE

Pag. 44

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 9 CONDIŢIILE DECIZIEI ADMINISTRATIVE. DUALITATEA: LEGALITATE-OPORTUNITATE

Pag. 53

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 10 LOGICA APLICATĂ ÎN DOMENIUL DECIZIEI ADMINISTRATIVE

Pag. 56

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 11 METODELE DELIBERĂRII ÎN LUAREA DECIZIILOR ADMINISTRATIVE

Pag. 65

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 12 PREVIZIUNEA/PROGNOZA Pag. 70ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 13 METODE ŞI TEHNICI MANAGERIALE UTILIZATE ÎN LUAREA DECIZIILOR

Pag. 74

ÎntrebăriTest grilăBibliografieCURS 14 TEHNICI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PROCESULUI DECIZIONAL DE GRUP

Pag. 81

ÎntrebăriTest grilăBibliografieRăspunsuri la testele grilă de evaluare/autoevaluare Pag. 86EXEMPLU DE TEST GRILĂ Pag. 87BIBLIOGRAFIE GENERALĂ Pag. 94

CURS 1ASPECTE PRELIMINARE PRIVIND ACŢIUNEA UMANĂ

Cuvinte cheie:

Act social Fapt social Acţiune eficientă Praxiologie Circuit acţional

Actul uman este un act social, deci motivele obiective şi subiective care-l călăuzesc pe om în proiectarea şi execuţia acţiunii se înscriu într-un cadru social dat. Ideea de "acţiune eficientă" a devenit aproape un termen obişnuit al demersurilor asupra socialului practicate în ultimele două secole, determinând apariţia unui mod pragmatic de abordare a explicaţiilor cauzale şi teleologice în mai toate domeniile ştiinţelor. Praxiologia, sau teoria acţiunii eficiente, al cărui scop este de a cerceta condiţiile de care depinde eficienţa maximă, reprezintă în gândirea filozofică contemporană una din direcţiile de cercetare cele mai apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale

Pe parcursul întregii sale existenţe, de la naştere până la deces, orice persoană desfăşoară, în funcţie de statutul său, activităţi legate de sine sau în interesul altor persoane, dependente de ea, în cadrul unei colectivităţi mai restrânse sau mai largi, altfel spus realizează o activitate socială. 1

Evoluţia socială a cunoscut, pe întreg parcursul său, diverse forme de organizare, pe baza unor norme cu o puternică determinare şi putere, privind apariţia şi aplicarea lor, precum şi sancţionarea celor ce le încălcau.

Actul uman este un act social, deci motivele obiective şi subiective care-l călăuzesc pe om în proiectarea şi execuţia acţiunii se înscriu într-un cadru social dat.

Satisfacerea interesului general, public, ajunge să fie determinată de voinţa publică şi realizată, în cadrul general al acţiunii sociale, de un anumit număr de persoane organizate, în acest scop, într-o anumită structură, pe baza unor reguli specifice, respectiv, principii.2 Componenta elementară a acestei activităţi o constituie faptul social.

În antichitate Aristotel a pus bazele filosofiei acţiunii prin conceptele de scop şi mijloc. În epoca modernă Hume şi Kant au abordat problema mijloacelor acţiunii. Din 1 Gh. Teodorof Gh., Tehnici şi metode de elaborare şi adoptare a deciziei administrative-suport de curs, Ediţia a II-a, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2008, p. 32 Gh. Teodorof, op. cit., p. 3

aceste surse s-a alimentat gândirea filosofică de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi prima jumătate a sec. XX: pragmatismul şi instrumentalismul (Peirce, Dewey, James).3

O altă direcţie teoretică valorificată de gândirea acţionalistă porneşte de la Platon şi sofişti la care este prezentă noţiunea de artă utilă, concept fundamental pentru sistemele practice, idee reluată de enciclopediştii francezi din sec. XVIII, de logicieni şi economişti din sec. XIX ca John Stuart Mill, Wiliam Whewell, de filosofi naturalişti ca H. Spencer, preocupat de analiza conduitei oamenilor.4

Hegel are meritul de a fi înţeles mijlocul ca activitate, ca pe un termen mediu în relaţia de transformare a obiectului de către subiect. El condiţionează realizarea scopului de acţiune instituind triada de bază a actului uman: scop-mijloc-acţiune. Ulterior, Parsons şi Kotarbinski vor da schema generală a acţiunii umane: agent (actor, autor)- mijloace-scop-obiect (existent)-situaţie-realizare5.

Ideea de "acţiune eficientă" a devenit aproape un termen obişnuit al demersurilor asupra socialului practicate în ultimele două secole, determinând apariţia unui mod pragmatic de abordare a explicaţiilor cauzale şi teleologice în mai toate domeniile ştiinţelor. Cu atât mai mult intervine această idee în ipostază de temei metodologic în elaborarea strategiilor de dezvoltare.6

În jurul conceptului de acţiune umană s-au ivit întotdeauna controverse. Alfred Victor Espinas a pus pentru prima oară bazele unui studiu analitic al acţiunii umane pe care o numeşte praxiologie.

Praxiologia, sau teoria acţiunii eficiente, al cărui scop este de a cerceta condiţiile de care depinde eficienţa maximă7, reprezintă în gândirea filozofică contemporană una din direcţiile de cercetare cele mai apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale. Interesul discursului filosofic actual pentru asemenea cercetare izvorăşte îndeosebi din valoarea operaţională şi metodologică pe care ea o are pentru toate compartimentele ştiinţei ce au preocupări de ordin aplicativ.

Praxiologia reprezintă deci ştiinţa care studiază structura şi eficienţa acţiunii umane, şi din punct de vedere etimologic termenul derivă din limba franceză: praxiologie8.

Ca disciplină teoretică, praxiologia este totodată metodologie, ea oferind instrumente algoritmice pentru sporirea gradului de eficienţă a acţiunii. În obiectul praxiologiei, cercetările fundamentale vizează scopuri aplicative.

Ca teorie generală a acţiunii eficiente, praxiologia este o ştiinţă multidisciplinară, cumulând cunoştinţe din toate celelalte ştiinţe.

Dintre acestea, se remarcă, în primul rând, întregul grup al ştiinţelor acţiunii (ştiinţele tehnice, economice, agricole, medicale, ştiinţele educaţiei şi instrucţiei, ştiinţele administrative şi de organizare a societăţii)9 .

Analiza lor ne prilejuieşte, în primul rând, constatarea existenţei unui evantai complex de discipline particulare cu un caracter nemijlocit acţional, atât practice cât şi 3 N. Bujdoiu, Sociologie juridică, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p. 1074 N. Bujdoiu, op.cit., p. 1075 N. Bujdoiu, op.cit., p. 1086 Gh. Teodorof, op. cit., p. 37 Ion Tudosescu, Acţiunea socială eficientă, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 62.8 Ioan Oprea ş.a., Noul dicţionar universal al limbii române, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2008, p. 12199 Ion Tudosescu, op. cit., p. 82.

teoretice – fiecare dintre acestea având, după cum s-a sugerat în schema anterioară, o legătură strânsă cu ştiinţele particulare ale existenţei şi, respectiv, cu ştiinţele generale. Aceasta pentru că, ştiinţele acţiunii nu cercetează un anume fragment al existenţei (naturale, sociale, umane), ci doar relaţia acţională dintre agent şi actor, accentul principal în demersurile praxiologice fiind pus pe aspectele de natură normativ-metodologică ale acestei relaţii, în funcţie de mijlocirea cărora se scontează provocarea unor niveluri superioare de eficienţă ale actelor umane productive10.

Conceptul de acţiune eficientă oferă modelul cel mai adecvat al determinismului social, în configurarea căruia interferează raporturi cauzale şi de condiţionare (acţionând din necesitate) cu raporturi teleologice (acţionând, din libertate) – prin intermediul cărora determinismul vieţii sociale se realizează ca expresie a unităţii dintre subiect şi obiect.

Ceea ce, pe scurt, înseamnă că principiul determinismului are o dublă semnificaţie în abordarea procesului acţional: o valoare explicativă în baza lanţului praxiologic şi o valoare metodologică în definirea obiectului şi problematicii praxiologiei.11

Structura acţiunii socialeDin observaţiile şi precizările în legătură cu obiectul praxiologiei şi din analiza

fundamentului cauzal al unităţii dintre nomologic şi psiho-sociologic, dintre teleologic şi axiologic în proiectarea şi realizarea eficientă a acţiunii umane au rezultat premisele principale pentru elaborarea unei scheme generale a structurii lanţului praxiologic12.

Termenii primari ai relaţiei acţionale.Acţiunea umană eficientă este o relaţie productivă a omului, în raporturile sale cu

mediul natural şi social de existenţă. Ea se structurează ca o relaţie cauzală între subiect şi obiectul acţiunii, iar rezultatul ei are valoare de produs - care satisface necesităţi ale subiectului care o întreprinde. Spre deosebire de relaţiile cauzal - obiective din lumea naturală (directe şi univoce), relaţia cauzal - acţională umană (practica) este o relaţie materială indirectă şi biunivocă, efectul ei (produsul) fiind mediat de scopuri şi mijloace şi acţionând asupra autorului ei în calitate de factor existenţial structurant (cauzal şi de condiţionare).13

Acest tip de relaţie are drept termeni primari ai circuitului acţional14: a) subiectul acţiunii - omul în ipostaza sa de agent;b) obiectul acţiunii - parte a existenţei care intră în preocupările acţionale ale

agentului;c) scopul - un demers preferenţial anticipativ, întemeiat cognitiv în concordanţă

cu acţiunile valorice ale agentului;

10 Gh. Teodorof, op. cit., p. 411 Idem, p.412 Ion Tudosescu, op. cit, p. 79. A se vedea şi Ana Rodica Stăiculescu, Mihaela Rus, Elemente de

sociologie, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001, p. 75-84.13 Ion Tudosescu, op. cit, p. 170. A se vedea şi Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Construirea socială a

realităţii, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 39; David Beetham, Birocraţia, Ed. DU Style, Bucureşti, 1998, p. 129 şi p. 133.

14 Gh. Teodorof, op. cit., p. 5

d) mijlocul - un ansamblu de instrumente ale procesului productiv.

Factori şi criterii principale de eficienţă a acţiunii15

Din analiza verigilor lanţului praxiologic şi a corelaţiilor dintre acestea pot fi reţinute câteva criterii de eficienţă a acţiunii, pentru orice demers practic:

a) testarea atentă a evantaiului de interese;b) luarea în considerare a tuturor câmpurilor valorice şi a motivaţiilor socio -

psihologice;c) motivarea temeinică teoretică a acţiunii;d) fixarea atentă a scopurilor acţiunii;e) elaborarea de strategii riguroase de acţiune;f) alegerea şi crearea mijloacelor potrivite de acţiune (unitatea dintre scop şi

mijloc fiind principala condiţie de eficienţă a acţiunii);g) elaborarea şi perfecţionarea unor sisteme de norme;h) stimulatorii pentru atingerea unui randament socio - uman scontat;i) perfecţionarea strategiilor decizionale (folosind tehnici de analiză logică,

probabilistică şi informaţională);j) schimbări de mentalitate şi de metodă cu privire la activitatea de conducere;k) alegerea momentului şi condiţiilor optime pentru trecerea de la posibilitate la

acţiune în realizarea produsului;l) considerarea produsului ca "obiect pentru subiect", destinat servirii umane

exemplare.

ÎNTREBĂRI

1. Ce semnifică conceptul de praxiologie? 2. Care este scopul praxiologiei? 3. Ce reprezintă acţiunea eficientă? 4. Ce reprezintă scopul? 5. Ce fel de relaţie este relaţia cauzal-acţională?

15 Gh. Teodorof, op. cit., p.p. 5-6

TEST GRILĂ1. Care mare filosof al Antichităţii a pus bazele filosofiei acţiunii exprimată prin

conceptele de scop şi mijloc? a. Platonb. Aristotelc. Aristofan

2. Cine instituie triada de bază a actului uman: scop-mijloc-acţiune?a. Hegelb. Kantc. Parsons

3. Ştiinţele acţiunii sunt: a. ştiinţele tehnice, economice, agricole, juridiceb. ştiinţele tehnice, economice, agricole, medicale, juridice, ştiinţele

administrative şi de organizare a societăţiic. ştiinţele tehnice, economice, agricole, medicale, ştiinţele educaţiei şi

instrucţiei, ştiinţele administrative şi de organizare a societăţii4. Termenii primari ai circuitului acţional conţin:

a. subiectul acţiunii, obiectul acţiunii, scopul, mijlocul.b. subiectul şi obiectul acţiuniic. scopul acţiunii, mijlocul acţiunii

5. Principala condiţie de eficienţă a acţiunii este reprezentată de: a. un scop bine definitb. un scop realizabilc. unitatea dintre scop şi mijloc.

BIBLIOGRAFIE

1. N. Bujdoiu, Sociologie juridică, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 20012. David Beetham, Birocraţia, Ed. DU Style, Bucureşti, 19983. Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Construirea socială a realităţii, Ed. Univers,

Bucureşti, 20004. Ioan Oprea ş.a., Noul dicţionar universal al limbii române, Ed. Litera Internaţional,

Bucureşti, 20085. Ana Rodica Stăiculescu, Mihaela Rus, Elemente de sociologie, Ed. Ex Ponto,

Constanţa, 20016. Gh. Teodorof, Tehnici şi metode de elaborare şi adoptare a deciziei administrative-

suport de curs, Ediţia a II-a, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2008

7. Ion Tudosescu, Acţiunea socială eficientă, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000

CURS 2DECIZIA POLITICĂ ŞI POLITICILE PUBLICE

Cuvinte cheie: Politică publică Servicii publice Management public Resort social Viziune

Noţiunea de politic, în sens restrâns, cuprinde domeniul asociat în mod tradiţional cu forma, organizarea şi funcţionarea statului, precum şi relaţia acestuia din urmă cu cetăţenii săi.

Din punct de vedere decizional, politicul trebuie considerat în viziunea sa mai largă, ca putere în general, respectiv capacitatea agenţilor şi instituţiilor sociale de a menţine sau transforma mediul lor social sau fizic, condiţionată de resurse şi de forţele care modelează şi determină exercitarea ei.

Politicile publice sunt decizii politice în favoarea unei anumite stări dorite, cuprinzând şi opţiunile în favoarea anumitor mijloace considerate adecvate atingerii obiectivelor proiectate. Esenţa unei politici publice constă în mobilizarea membrilor unei comunităţi în jurul unui acord permanent reformulabil obţinut prin dispută, înfruntare, negociere, compromis.

Politica reprezintă un domeniu al activităţii umane care vizează relaţiile, manifestările şi orientările între păturile, grupurile sociale şi alte organizaţii active dintr-un stat sau dintre acestea şi cetăţeni în confruntările pentru cucerirea, consolidarea, dezvoltarea şi menţinerea puterii şi pentru controlul funcţionării ei, dar şi faptul că orice politică reflectă orientările cetăţenilor ce formează anumite grupuri (faţă de altele) în interiorul unei ţări, dar şi ale unei ţări faţă de alte ţări, în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere.

Noţiunea de politic, în sens restrâns, cuprinde domeniul asociat în mod tradiţional cu forma, organizarea şi funcţionarea statului, precum şi relaţia acestuia din urmă cu cetăţenii săi.16

Din punct de vedere decizional, politicul trebuie considerat în viziunea sa mai largă, ca putere în general, respectiv capacitatea agenţilor şi instituţiilor sociale de a menţine sau transforma mediul lor social sau fizic, condiţionată de resurse şi de forţele care modelează şi determină exercitarea ei17.

Prin strategie, în limbajul curent, se înţelege planul de acţiuni coordonate în vederea atingerii unui scop sau abilitatea în a folosi toate mijloacele disponibile, împrejurările, condiţiile etc. favorabile în vederea atingerii scopului propus.18 Strategia deci, defineşte căile prin care agentul îşi urmăreşte scopurile pentru atingerea obiectivelor propuse, în condiţiile date de oportunităţile şi ameninţările prezentate de mediul înconjurător, cu resursele şi capacităţile de care dispune.

16 Gh. Teodorof, op. cit., p. 617 David Held, Democraţia şi ordinea globală, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, p. 229; David Beetham,

Birocraţia, Ed. DU Style, Bucureşti, 1998, p.128; Jean - Jacques Rousseau, Contractul social, Ed. ANTET, Filipeştii de Târg, 2000, p.14-16; Jim Orford, Psihologia comunităţii, Ed. OSCAR PRINT, Bucureşti, 1998, p.151-162; Sergiu Tămaş, Prospectiva socială, Ed. Victor, Bucureşti, 1998, p.12-17;

18 Ioan Oprea ş.a., Noul dicţionar universal al limbii române, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2008, p. 1556

Decizia poate fi sintetizată, din mulţimea de definiţii, ca fiind actul de opţiune şi de voinţă pentru un anumit mod de acţiune, din mai multe alternative / strategii disponibile, având ca scop realizarea unui anume obiectiv, pe baza unui proces de evaluare a mijloacelor necesare şi a consecinţelor realizării acestuia şi care generează o anumită modificare de comportament al factorilor implicaţi.19

Esenţa procesului managerial în orice structură organizatorică a administraţiei publice o constituie decizia administrativă. Decizia în managementul public, trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

• să fie fundamentată ştiinţific;• să aibă un caracter realist;• să fie oportună;• să intervină în timp util;• să fie integrată în ansamblul deciziilor administrative adoptate anterior.

Prospectarea şi determinarea viitoruluiOpţiunea oamenilor pentru un anume model de viitor trebuie să ţină seama de

interesele şi aspiraţiile proprii. De aceea, în alegerea variantei de acţiune îi apar hotărâtoare scopurile, sistemele proprii de valori. Rezultă că pentru a-şi elabora un model de viitor dezirabil şi strategii eficiente de acţiune, oamenii trebuie să-şi propună planuri şi programe de acţiune, care să includă întregul câmp motivaţional, respectiv scopuri şi adeziuni valorice20.

Definirea termenului de politică publicăDavid Easton defineşte politicile publice ca fiind alocarea de autoritate a

valorilor pentru întreaga societate.21 Pornind de la definiţia dată de Easton, Thomas Dye ajunge la concluzia că numai guvernele pot să aloce cu autoritate valori pentru întreaga societate şi, prin urmare că „ politica publică este tot ceea ce decid guvernele să facă sau să nu facă”.22 Una dintre consecinţele pe care Dye le desprinde din această definiţie este aceea că inacţiunea guvernului este la fel de importantă şi poate să aibă un impact la fel de mare asupra societăţii ca şi acţiunea guvernamentală. În consecinţa acestei idei se impun două observaţii. În primul rând din această definiţie rezultă că la nivelul guvernului are loc un proces de luare a deciziilor privind acţiunea sau inacţiunea într-un domeniu, punându-se accentul, indirect, tocmai pe mecanismele de luare a deciziilor în interiorul structurilor ce formează guvernământul.23

În prezentarea generală a domeniului politicilor publice pe care o face Jean – Claude Thoening se consideră că politicile publice definesc mai bine şi oferă o viziune mai largă asupra politicii în general.  Practic, susţine Jean- Claude Thoenig, politicile publice gravitează în două părţi: prima – reprezentată de partide, parlamente, responsabilii ministeriali – dezbate şi stabileşte priorităţile, alocă resursele şi trasează direcţiile de dezvoltare, în timp ce cea de a doua – reprezentată de adminstratori – pune în aplicare, implementează politicile.

19 Gh. Teodorof, op. cit., p. 720 Idem, p. 721 David Easton , A Framework for Political Analysis, Prentice-Hall, New Jersey, 1965, p. 2922 Thomas Dye, Understanding Public Policy, ll, Englewood Cliffs, New Jersey, 1995, p. 1423 Claudia Şerban Cernat, Dreptul administrativ al bunurilor, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2011, 94

Probabil că, prima dificultate cu care se confruntă autorul român este cea a găsirii unor termeni echivalenţi cu cei folosiţi în limba engleză pentru traducerea termenilor politics / policy. În limba franceză, care întâmpină dificultăţi similare în găsirea unor termeni echivalenţi, se foloseşte mai frecvent “management public” (întâlnit şi sub termenul de gestion publique). De la managementul public se aşteaptă soluţii practice contra risipei financiare şi pentru creşterea productivităţii agenţilor publici. O altă sintagmă folosită în limba franceză, dar care nu are încă un statut consolidat, este cea de “management de non-marchand”, care face distincţia prin antiteză între sectorul de piaţă – care urmăreşte performanţe economice proprii măsurate în profit financiar, creşterea cifrei de afaceri etc. – şi un aşa numit sector care nu este de piaţă: non-marchand – şi care urmăreşte alte beneficii decât cel financiar, se adresează societăţii şi operează cu alţi indicatori de performanţă decât profitul financiar.

Din păcate limba română nu cunoaşte termeni adecvaţi pentru a distinge între politics şi policy. Cuvântul englezesc politics se referă la alegeri (mai exact la “seducerea” electoratului de către candidaţi), la împărţirea puterii politice, la negocierile şi “târguielile” politice care se desfăşoară între partide, între structuri guvernamentale, etc. şi are şi o uşoară conotaţie peiorativă în special când apare sub forma “it’s just politics” – “este doar politică”. Într-un cuvânt este ceea ce se desfăşoară în spatele uşilor închise, este zona de penumbră a politicului sau spectacolul regizat al comunicării politice. În schimb termenul policy are o definiţie precisă: este politica efectivă, concretă care se vede la lumina zilei şi pe care fiecare cetăţean o simte în fiecare zi, sunt măsurile administrative, programele, strategiile fie că este vorba de impozite, construcţia de drumuri, sănătate, învăţământ etc. Tocmai pentru a întări caracterul deschis, vizibil al acestui segment al politicului se foloseşte deseori termenul de public policy – politică publică.

În ţările latine, termenul “policy” din limba engleză este identificat adeseori cu decizia. Mai concret, prin politică se înţelege o decizie formală ( lege, act administrativ) a unei autorităţi legitim alese care se adoptă într-un cadru formal, conform unor proceduri dinainte stabilite24. Din punct de vedere comportamental “o politică este o decizie care se caracterizează prin acţiuni şi conduite ale acelor care le îndeplinesc. ” [23]

  Diferiţi autori au folosit termenul de politică în funcţie de anumite aspecte sau elemente pe care doreau să le pună în evidenţă. Astfel, termenul a fost utilizat pentru a se face referire la un domeniu al activităţilor publice (politica sanitară, politica economică, politica educaţională) .  De asemenea, termenul a fost utilizat referitor la: grupare de obiective şi programe desfăşurate de guvern într-un anumit moment

(politica de alfabetizare, de luptă împotriva fumatului) . legislaţie sau pachet de norme aprobate în legătură cu o anumită tematică (legislaţie

fiscală, urbană, ecologică, energetică) produsul activităţii guvernamentale (construirea de locuinţe ca produs al politicii de

bunăstare socială) impactul activităţii guvernamentale asupra societăţii prin politica de reducere a

mortalităţii pe autostrăzi, prevenirea incendiilor, reabilitarea socială a toxicomanilor. În toate aceste accepţiuni ale termenului de politică publică găsim elemente

comune care permit reordonarea lor în felul următor:

24 Marius Profiroiu – Politici Publice – Teorie, analiză, practică, Ed Economică, Bucureşti, 2006, p. 14

Politica tinde să fie mai mult decât o decizie formală, ea reprezintă o grupare de decizii.

politică publică este adoptată de instituţiile politico-administrative şi contează pe garanţia guvernamentală. Politica se poate prezenta sub mai multe forme:o reglementare juridică, un discurs politic, o formă de restructurare a serviciilor publice.

politică publică mobilizează resurse pentru a genera anumite produse în societate. politică publică presupune o activitate care urmăreşte o finalitate sau un obiectiv mai

general ori mai specific. Acest obiectiv este orientat către satisfacerea anumitor interese şi este purtătorul anumitor valori.

În literatura română, termenul de politică poate avea mai multe utilizări:- se foloseşte pentru a desemna „fenomenele de luptă pentru putere, de concurenţă

între partide, de grupuri de interese, de categorii sociale, persoane, în vederea exercitării influenţei şi a ocupării unor funcţii de autoritate într-o colectivitate, ţară, într-un cadru electoral sau în procesele decizionale“25. În acest context, termenul de “politică” are înţelesul pe care îl are cuvântul “politics” în limba engleză.

- altă utilizare a termenului “politică” se referă la înţelesul pe care îl are cuvântul policy din limba engleză. În acest caz el reprezintă un cadru de orientare pentru o acţiune, un program. Spre exemplu, putem spune că un guvern are o politică economică, adică pune în aplicare un ansamblu de intervenţii, alege să facă sau să nu facă anumite lucruri pentru un domeniu specific, cum ar fi economia.

În concluzie, putem spune că o politică publică, reprezintă produsul activităţii unei autorităţi investite cu putere publică şi legitimitate guvernamentală.26

Importanţa politicilor publice Politica publică exprimă manifestările şi orientările definite de autorităţile

statului, ca puteri publice, centrale sau locale, pentru domenii sau activităţi esenţiale ce se desfăşoară la nivel naţional, fie la niveluri teritorial-administrative”27

Politicile publice sunt decizii politice în favoarea unei anumite stări dorite, cuprinzând şi opţiunile în favoarea anumitor mijloace considerate adecvate atingerii obiectivelor proiectate. Esenţa unei politici publice constă în mobilizarea membrilor unei comunităţi în jurul unui acord permanent reformulabil obţinut prin dispută, înfruntare, negociere, compromis.

Aşadar, o politică publică presupune existenţa unui obiectiv (interes) cu o recunoaştere largă în comunitate şi care impulsionează declanşarea procesului prin care părerile şi interesele celor ce se regăsesc în obiectivul fixat sunt aduse laolaltă, realizăndu-se, astfel, un loc comun al comunităţilor, grupurilor şi cetăţenilor şi care reprezintă spaţiul public ţintă al politicii. În literatura anglo-saxonă, termenul “policy”simbolizează transpunerea priorităţilor politice şi a principiilor guvernului în programe şi punerea acestora în practică pentru a realiza schimbările dorite.

Marius Profiroiu susţine ca fiind elocvent rezultatul acţiunii mai multor persoane. Unele dintre acestea fac parte din “government”, altele se află în afara acestei entităţi şi reprezintă marea lor majoritate acordând atenţie unor lucruri care se întamplă (creşterea sarăciei, poluarea aerului, sporirea abandonurilor şcolare) şi pe care le recunosc ca pe 25Marius Profiroiu, op. citată, pag. 1826 Antonie Iorgovan, Drept Administrativ . Tratat elementar, Vol 1, Ed. Hercules, 1993 p.  1-3 apud Ioan Alexandru27 Luminiţa Gabriela Popescu, Politici publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2005, p. 84 -85

nişte probleme. Soluţia acestor probleme ar putea fi o nouă abordare a acesteia . Prin urmare, o politică publică reprezintă un program de acţiune guvernamentală întru-un sector al societăţii ori într-un spaţiu geografic: ordine publică, sănătate, siguranţă rutieră, un oraş determinat, o ţară sau comunitate determinată în mod exact 28

Luminiţa Gabriela Popescu, precizează că politica publică reprezintă răspunsul pe care guvernarea îl oferă acelor nevoi ale societăţii considerate de interes general şi de maximă importanţă, încât sunt satisfăcute din banii publici. Din acest punct de vedere este evident că politicile publice poartă caracteristica valorilor asociate doctrinei şi ideologiei partidului sau coaliţiei de partide aflate la guvernare. Existenţa unei politici publice este rezultatul unor grupuri ce reprezintă “government-ul”şi care identifică problema şi decid rezolvarea acesteia. Pentru grupurile de interes, o politică în zona lor de interes poate fi un vehicul pentru participarea la discuţii      În literatura franceză, există un consens relativ în rândul sociologilor şi politologilor cu privire la caracteristicile conceptului de politică publică.29 În concepţia acestor specialişti o politică publică reprezintă în acelaşi timp: Un continut– activitatea publică apare sub forma unei esenţe, a unui conţinut . Pentru

generarea rezultatelor sau a produselor se mobilizează resurse. Aceste efecte (rezultate, produse) sunt examinate de analist ca o problemă de cercetare pentru acţiune. Aceste produse rezultă dintr-un proces de muncă şi de acţiune;

Un program - o politică publică nu se reduce la un act punctual luat în considerare în mod izolat. În spatele unui act, în spatele unor activităţi se află un cadru mai general în care se integrează actul sau activităţile respective. De exemplu, prin acţiunile sale, un ministru se înscrie într-o politică publică pe termen mediu. Deşi acest cadru nu este definit în mod explicit, de exemplu prin proceduri instituţionale (legi) sau prin discursul actorilor politici (programul guvernului sau al primarului) putem totuşi să reperăm legături între aceste acte, o structură de orintare relativ permanentă sau de referinţă pe care David Easton o numeşte “intenţiile mai generale ale autorităţilor”

Orientare normativă – activitatea publică nu este rezultatul unor răspunsuri aleatorii ci este expresia finalităţilor si preferinţelor pe care decidentul, conştient sau nu, în mod voluntar sau forţat de anumite imprejurări, nu poate decât să accepte, pentru că este responsabil;

Un factor coercitiv - activitatea publică provine din natura autoritară cu care este învestit actorul guvernamental. Acesta din urmă (actorul guvernamental) are o legitimitate a autorităţii legale sau exercită o constrângere care se bazează pe monopolul forţei;

Un resort social – o politică publică se defineşte prin resortul sau, prin cetăţenii ale căror interese, situaţii sunt afectate de acte şi dispoziţii.

O politică publică reprezintă un ansamblu de măsuri luate de o autoritate legală şi responsabilă care vizează imbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor sau conceperea unor măsuri de stimulare a creşterii economice O politică publică se defineşte prin trei elemente distincte:

a)      politica publică trebuie să fie legitimă şi eficace, ca urmare, aceasta trebuie să aibă scopuri precise şi perceptibile pentru cei administraţi;

28 Marius Profiroiu – Politici Publice – Teorie, analiză, practică, Ed Economică, Bucureşti, 2006, p. 1929 Adrian Miroiu, Introducere in analiza politicilor publice, Ediura Punct 2001, p. 23

b)      politica publică trebuie să aibă etape intermediare care să exprime paşii parcurşi şi mijloace suficiente pentru a fi dusă la bun sfarşit;

c)      politica publică trebuie să aibă ca rezultat un beneficiu pentru cetăţeni. Din perspectiva managerială, o politică publică corespunde unui domeniu de

activitate având o cerere specifică, nevoi specifice, o ofertă specifică, prin urmare, factori specifici, independenţi de alte politici publice.

Participanţii la viaţa publică: aleşi, funcţionari, experţi, societatea civilă, jurnalişti, folosesc termenul de politică publică pentru a descrie modul în care este organizată viata publică.

Pentru unii, politicile (policy) au legatură cu controlul. Ele pot acţiona ca un vehicul al controlului: oamenilor politici asupra birocraţilor; înalţilor funcţionari din administraţia centrală asupra restului personalului, iar pentru altii, politicile ( policy ) “pot fi un vehicul pentru a contesta ordinea existentă “30

Administraţia publică şi politicile publiceIdeea ca instituţiile guvernamentale au ca principal obiect de activitate formarea şi

aplicarea politicilor publice, a pătruns cu dificultate în conştiinţa comună. Astăzi, însă, ea este luată de cele mai multe ori, ca evidentă. Cetăţenii aşteaptă de la guvernele lor să ia decizii inteligente. Mai mult, ei se aşteaptă ca aceste decizii să fie rezultatul unei poziţii generale, a unei viziuni. A lua decizii inteligente înseamnă a opera într-un cadru coerent, indiferent cât de general este acesta.

Noile provocari globale: eliminarea sărăciei, protecţia mediului înconjurător, repartizarea neuniformă a cunoştintelor ştiinţifice, presiunea exercitată asupra economiilor ţărilor slab dezvoltate, internaţionalizarea tehnologiei informaţiei etc, impun creşterea importanţei administraţiei centrale şi locale. În concluzie guvernele naţionale sunt singurele care datorită legitimităţii lor pot domina actualele probleme globale, guvernarea trebuie să îşi redefinească politicile, strategiile, programele şi proiectele în scopul dinamizării capacităţii de performanţă. Viabilitatea performanţelor este, însă direct conditionată de succesul reformei sistemului administrativ.31

Domeniul ştiinţelor publice se ocupă de studiul deciziilor politico – administrative de alocare a resurselor necesare satisfacerii intereselor comunităţii32. O politică publică este acea direcţie de acţiune sau lipsa acţiunii aleasă de autorităţile publice ca răspuns la o anumită problemă sau la un set de probleme interconectate. Guvernul Romaniei şi-a asumat responsabilitatea de a accelera reforma, ale cărei obiective vizează:

delimitarea responsabilităţii politice şi administrative a Guvernului. amelioararea calităţii politicilor publice pentru rezolvarea eficientă a problemelor.

Atingerea primului obiectiv presupune separarea managementului politic de cel administrativ, iar cel de-al doilea, este realizabil numai în circumstanţele unei creşteri a calităţii proceselor de elaborare şi implementare a politicilor publice, prin implicarea cetăţenilor şi prin creşterea eficienţei şi cooperării între instituţiile administrative. O politică publică se referă la un curs de acţiune. Acest lucru are legatură cu ideea cadru sau model – politicile publice oferă călăuzire pentru o gamă de acţiuni interconectate dintr-un

30 H. K. Colebath, Policy, Second edition, Open University Press, 2002, p. 15 apud Marius Profiroiu31 Luminita Gabriela Popescu, Politici Publice sectoriale. Suport de curs, SNSPA Bucurest, 2009, pag..632 Adrian Miroiu, Introducere in analiza politicilor publice, Editura Punct , 2001, pag. 23

anume domeniu. Cel care concepe politicile, policy-maker, este cel care concepe acest ghid de acţiune, iar cel care preia politicile, policy-taker, este cel care oprează în cadrul trasat, aplicâdu-l la situaţii noi. 

Politicile publice sunt considerate atât de cei care le crează, precum şi de cetăţeni, drept modalităţi de a rezolva probleme, sau de a profita de oportunităţi. În acest sens politicile au o valoare instrumentală, adică nu sunt scopuri în sine şi nici bunuri în sine, ci instrumente sau unelte cu ajutorul cărora se rezolvă probleme de interes pentru comunitate. Se întamplă foarte rar ca politicile să răspundă unei idei izolate. Cel mai adesea ele sunt răspunsuri la mănunchiuri de probleme încâlcite, ale căror soluţii pot fi ele însele contradictorii. Majoritatea problemelor care îşi află răspunsul în politicile publice sunt complexe ca urmare a mărimii sau anvergurii lor, ele sunt compuse din seturi de probleme, poate mai mici, dar care, dat fiind ca sunt interconectate, sunt greu de înţeles şi totodată greu de separat atât din punct de vedere logic, cât şi cronologic. Procesul politicilor publice, este corelat cu activitatea guvernamentală. De exemplu politicile publice sunt definite, de catre Peters ca reprezentând: suma activităţilor guvernamentale realizate fie direct, fie prin intermediul unor agenţi, prin prisma influenţei pe care acele activităţi o au asupra vieţii cetăţenilor.

Definiţia politicilor publice ne permite să distingem trei niveluri diferite ale politicilor publice, în funcţie de gradul în care au un impact real asupra vieţilor cetăţenilor: La un prim nivel avem alegeri de politici operate de către cei care deţin autoritatea de

a folosi puterea publică pentru a influenţa vieţile cetăţenilor, rezultatul acestor alegeri fiind o politică ce poate fi implementată practic.

La al doilea nivel, regasim acţiunile realizate de guvernământ pentru implementarea politicilor alese (de exemplu prin cheltuieli bugetare, angajare de funcţionari, promulgari, etc).

La cel de-al treilea nivel regăsim impactul politicilor asupra cetăţenilor, modul în care viaţa acestora este influenţată de încercarea de implementare a unei politici. Primele două niveluri sunt subcomponente ale primei părţi a definiţiei politicilor

publice, având în vedere activităţile guvernamentale, iar cel de-al treilea nivel constituie ce-a de-a doua parte a definiţiei, ce are în vedere satisfacerea preferinţelor cetăţenilor. Avantajul distingerii între aceste trei niveluri este acela de a lămuri direcţia de la mijloace înspre scopuri, şi anume activităţile guvernamentale concrete sunt mijloace pentru implementarea unor modificări sociale al căror scop este satisfacerea preferinţelor cetăţenilor.

Ca o concluzie politicile publice au ca scop satisfacerea preferinţelor cetăţenilor, indiferent dacă sunt de tip guvernamental, de guvernanţă sau de alt tip.

ÎNTREBĂRI1. Ce reprezintă politica ?2. Ce exprimă sau cum se poate defini conceptul de politică publică ?3. Care sunt cele trei elemente distincte prin care se defineşte o politică publică ?4. Consideraţi că există legătură între decizia politică şi decizia administrativă ?5. Este influenţat modul de viaţă al cetăţenilor de implementarea unei anumite politici

publice?

TEST GRILĂ

1. Ce semnifică conceptul de strategie? a. planul de acţiuni în vederea atingerii scopurilor stabilite iniţial b. planul de acţiuni coordonate în vederea atingerii unui scop sau abilitatea în a

folosi toate mijloacele disponibile, împrejurările, condiţiile etc. favorabile în vederea atingerii scopului propus

c. o serie de instrumente, metode şi tehnici necesare atingerii scopului propus2. David Easton defineşte politicile publice astfel;

a. alocarea de autoritate a valorilor pentru întreaga societateb. o serie de acţiuni pentru atingerea bunăstării generale a societăţiic. alocarea de valori unei comunităţi prestabilite.

3. Care este esenţa procesului managerial în orice structură organizatorică a administraţiei publice

a. planul managerialb. decizia administrativăc. tehnica adoptării deciziei administrative

4. Alegerile de politici publice optime pentru societate se fac:a. de către Preşedinte împreună cu Prim-ministrub. de către U.A.T.-uric. de către cei care deţin autoritatea de a folosi puterea publică pentru a influenţa

vieţile cetăţenilor5. În viziunea unor specialişti o politică publică reprezintă în acelaşi timp:

a. Un continut, un program, orientare normativă, un factor coercitiv, un resort social

b. Un resort socialc. Un program, orientare normativă, un factor coercitiv

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Alexandru, Drept administrativ european - Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

2. H. K. Colebath, Policy, Second edition, Open University Press, 20023. Thomas Dye, Understanding Public Policy, ll, Englewood Cliffs, New Jersey, 19954. David Easton , A Framework for Political Analysis, Prentice-Hall, New Jersey, 19655. David Held, Democraţia şi ordinea globală, Ed. Univers, Bucureşti, 20006. David Beetham, Birocraţia, Ed. DU Style, Bucureşti, 19987. Antonie Iorgovan- Drept Administrativ. Tratat elementar, Vol 1, Ed. Hercules, 19938. Adrian Miroiu- Introducere in analiza politicilor publice, Editura Punct, 20019. Ioan Oprea ş.a., Noul dicţionar universal al limbii române, Ed. Litera Internaţional,

Bucureşti, 200810. Jim Orford, Psihologia comunităţii, Ed. OSCAR PRINT, Bucureşti, 199811. Luminiţa Gabriela Popescu,- Politici publice, Ed. Economică, Bucureşti, 200512. Marius Profiroiu – Politici Publice – Teorie, analiză, practică, Ed Economică,

Bucureşti, 200613. Jean - Jacques Rousseau, Contractul social, Ed. ANTET, Filipeştii de Târg, 2000,

p.14-1614. Claudia Şerban Cernat- Dreptul administrativ al bunurilor, Ed. Alma Mater, Sibiu,

201115. Sergiu Tămaş, Prospectiva socială, Ed. Victor, Bucureşti, 199816. Verginia Vedinaş- Drept administrativ - Editia a V-a, revăzută şi adaugită, Ed.

Universul Juridic, 2009

CURS 3ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Cuvinte cheie: Activitate executivă

Legalitate Oportunitate Actei administrative Operatiuni tehnico materiale

Activitatea executivă reprezintă acea formă fundamentală de activitate ce realizează puterea de stat şi care constă din executarea legilor şi a altor acte subordonate acestora, înfăptuită de autorităţile publice. Această activitate de „executare” constă din activităţi de conducere, activităţi de organizare a executării şi activităţii de executare în concret a legilor şi a altor acte juridice subordonate lor.

Activitatea executivă, atât cea de conducere cât şi cea de execuţie în concret, presupune, cu necesitate, ca de altfel orice altă activitate fundamentală a statului33, şi desfăşurarea unor activităţi organizatorice. Noţiunea de conducere include activitatea organizatorică necesară dirijării, coordonării, îndrumării şi controlului sistemului respectiv. De asemenea, punerea în executare şi executarea însăşi presupun măsuri organizatorice adecvate unei realizări eficiente, motiv pentru care administraţia mai este considerată ca reprezentând tocmai activitatea organizatorică a statului.

Activitatea executivă – formă (funcţie) fundamentală de activitate a statuluiPrin noţiunea de „formă fundamentală de activitate a statului” se înţelege o

anumită grupă de activităţi, din ansamblul activităţilor desfăşurate de stat, în cadrul căreia aceste activităţi sunt reunite ţinând seama de acele trăsături specifice obiectului şi metodelor de exercitare a lor, care determină apariţia diferitelor ramuri de autorităţi în cadrul aparatului de stat34.

Activitatea executivă reprezintă acea formă fundamentală de activitate ce realizează puterea de stat şi care constă din executarea legilor şi a altor acte subordonate acestora, înfăptuită de autorităţile publice. Această activitate de „executare” constă din activităţi de conducere, activităţi de organizare a executării şi activităţii de executare în concret a legilor şi a altor acte juridice subordonate lor. Astfel, suntem în prezenţa unei activităţi de conducere atunci când Guvernul adoptă acte prin care coordonează activitatea ministerelor. Suntem în prezenţa unei activităţi organizatorice (de organizare a executării) atunci când un minister elaborează instrucţiuni pe care le reclamă un act cu forţă juridică superioară (lege, decret, hotărâre guvernamentală) pentru a-i asigura o aplicare unitară35. În sfârşit, suntem în prezenţa unei activităţi de punere în executare atunci când un primar emite o autorizaţie36.

Raportul dintre activitatea de conducere şi cea de execuţie diferă în cadrul organelor administraţiei publice. În general, cu cât o autoritate se găseşte pe o treaptă ierarhică mai înaltă în sistemul administrativ, cu atât în activitatea sa vor precumpăni actele de conducere şi invers, cu cât un organ de stat se găseşte la un nivel ierarhic mai scăzut în acel sistem, cu atât în activitatea sa vor fi preponderente actele şi faptele de execuţie.

Aceasta nu exclude însă posibilitatea ca la nivelul aceluiaşi organ să se poată adopta acte de conducere concomitent cu adoptarea şi realizarea actelor de execuţie. Astfel, de exemplu, reprezintă o activitate de conducere hotărârea normativă a consiliului

33 M. Anghene, Elemente de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 9.34 T. Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 251.35 Art. 77 din Legea nr. 24/2000 (republicată în 2010), privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative36 Art. 63/5 lit.g din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 (republicată în 2007).

local şi constituie o activitate de executare emiterea hotărârii de numire în funcţia prevăzută de lege.

Aprecierea unei acţiuni ca fiind măsură de conducere sau de execuţie, depinde de sistemul de referinţe la care ne raportăm în cadrul ierarhiei administrative. În acest sens un act de conducere care apare ca atare faţă de un organ inferior, poate să se constituie ca act de executare faţă de actele organului ierarhic superior celui care a adoptat măsura în cauză.

Activitatea executivă, atât cea de conducere cât şi cea de execuţie în concret, presupune, cu necesitate, ca de altfel orice altă activitate fundamentală a statului 37, şi desfăşurarea unor activităţi organizatorice. Noţiunea de conducere include activitatea organizatorică necesară dirijării, coordonării, îndrumării şi controlului sistemului respectiv. De asemenea, punerea în executare şi executarea însăşi presupun măsuri organizatorice adecvate unei realizări eficiente, motiv pentru care administraţia mai este considerată ca reprezentând tocmai activitatea organizatorică a statului.

Activitatea executivă a administraţiei publice are unele trăsături38 care o deosebesc, în general, de alte activităţi fundamentale ale statului şi, în special, de activitatea de exercitare a puterii legislative. Astfel, activitatea executivă se caracterizează prin aceea că:

- este derivată, intervenind „secundum legem”, în baza unei împuterniciri stabilite expres sau tacit de lege, chiar dacă şi administraţia recurge la reglementarea normativă a unor raporturi sociale39, inclusiv pe cale primară, prin ordonanţe guvernamentale;

- este limitată la realizarea strictă a prevederilor stabilite prin lege, spre deosebire de activitatea legislativului, care are, în general, un caracter „nelimitat”40;

- este organizatorică41 întrucât în orice situaţie administraţia desfăşoară, în ultimă instanţă, acţiuni de natură organizatorică, absolut necesare realizării actelor cu forţă juridică superioară;

- este supusă controlului legislativ exercitat în diferite forme;- are un caracter complex întrucât utilizează toate cele patru forme concrete de

activitate (acte juridice, acte politice, fapte material-juridice şi operaţiuni tehnico-materiale) într-un mare număr şi într-o mare diversitate;

- realizează atât propriile acte juridice, cât şi când pune în executare acte aparţinând altor subiecte de drept, atunci când este cazul, cum sunt acte ale persoanelor fizice şi juridice, ale altor autorităţi şi ale organizaţiilor neguvernamentale;

- actele executate de administraţie se realizează, la nevoie, întocmai ca şi alte acte juridice, prin forţa de constrângere de care dispune, însă, în mod propriu numai sistemul organelor administraţiei de stat42.

37 M. Anghene, Elemente de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 9.38 I. Ceterchi şi colab., Organizarea şi activitatea de stat…, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 296.39 Art. 3 alin. ultim, din Decretul nr. 16/1976, abrogat prin Legea nr. 24/2000 (art.5/2, 31/1 lit. a), rep. în 2010.40 Art. 24 din decretul precitat, art.1/1, 6/1 din Legea nr.24/2000.41 T. Drăganu, Formele de activitate ale organelor statului…, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 214.42 M. Lepădătescu, Sistemul organelor statului în R.S.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 316.

Formele concrete ale activităţii executiveÎn cadrul societăţii umane se produc fapte şi fenomene sociale ori naturale care

determină sau influenţează dezvoltarea socială având relevanţă pe plan politic, economic, moral, juridic, etc. Împrejurările care determină apariţia, modificarea sau desfiinţarea raporturilor juridice (a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul acestor raporturi) formează faptele juridice43. Spre deosebire de clasificarea tradiţională utilizată în dreptul civil44, în ştiinţa dreptului administrativ s-a propus clasificarea faptelor juridice (în sens larg) în acte juridice şi fapte material-juridice (sau fapte juridice materiale)45. Faptele juridice materiale (numite şi fapte juridice în sens restrâns) includ, la rândul lor, evenimentele naturale şi acţiunile omeneşti. Acţiunile umane se clasifica în : acţiuni licite, săvârşite cu respectarea legii în scopul concret de a produce efecte juridice şi acţiuni ilicite, fiind cele prin care sunt încălcate dispoziţiile normelor juridice46.

Avantajele acestei clasificări ar consta în principal în următoarele:a. evidenţiază unitatea dialectică dintre evenimentele naturale şi acţiunile umane ca

transformări aduse lumii materiale înconjurătoare, fără intenţia de a produce efecte juridice;

b. în dreptul administrativ actele juridice ocupă o pondere mult mai mare, în cadrul faptelor juridice, decât în alte ramuri de drept, motiv pentru care ele trebuie să apară ca o categorie principală şi distinctă atât de evenimente cât şi de faptele material-juridice;

c. în sfârşit, utilitatea grupării unitare a evenimentelor cu acţiunile umane rezidă şi din faptul că uneori ambele categorii pot determina unele efecte juridice identice (de ex., în cadrul dreptului civil, decesul natural al unei persoane fizice şi infracţiunea de omor, produc aceleaşi efecte juridice în materia succesiunii). În cadrul dreptului administrativ, în mod similar, se poate declanşa răspunderea organului administrativ47

atât pentru actele sale ilegale cât şi pentru faptele ilicite fără ca să trebuiască dovedită culpa autorităţii de stat întocmai ca şi în cazul răspunderii obiective ( fără vină) pentru producerea unor evenimente naturale (de ex., răspunderea asigurătorului pentru bunurile calamitate supuse asigurării prin efectul legii).

Actele juridice sunt manifestări de voinţă făcute cu intenţia şi în scopul producerii anumitor efecte juridice în acord cu legea şi a căror realizare este garantată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. În dreptul administrativ asemenea acte pot fi normative (regulamentele, de ex.) şi individuale (autorizaţiile).48

Faptele juridice materiale sunt acele împrejurări care determină producerea unor efecte juridice în baza normelor de drept, fără ca să existe o manifestare de voinţă făcută

43 I. Ceterchi şi colab., Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 381.44 Tr. Ionaşcu şi colab., Tratat de drept civil, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967, p. 236-237.45 T.Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p.16-17; idem, „Consideraţii privind noţiunea de fapt juridic şi clasificarea faptelor juridice”, în „S.C.J.” nr.1/1980, p.25 şi urm.46 Iuliana Savu, Elemente de teoria statului şi dreptului, Edit.FRM, 2011, Buc.p.33347 În temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 în privinţa judecării de către instanţele judecătoreşti a cererilor celor vătămaţi în drepturile şi interesele lor legitime prin acte administrative.48 Ioan Santai, Eugen Constantin, Drept administrativ, vol.II, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p. 15

în scopul producerii acestor consecinţe. Ele includ evenimentele naturale şi acţiunile umane.49

Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa umană, dar care au ca rezultat efecte juridice în baza consacrării lor prin lege. Astfel, de ex., aplicarea sancţiunii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei50, timpul fiind un eveniment care înlătură răspunderea juridică.

Faptele (activităţile) licite se caracterizează prin aceea că, fiind în concordanţă cu interesele statului, apar ca acţiuni permise. Astfel, plata impozitelor sau a taxelor datorate de o persoană fizică o poate efectua şi un alt subiect decât cel legalmente obligat la îndeplinirea ei, iar prin efectuarea plăţii se stinge în mod legal obligaţia administrativ-financiară. Faptele (activităţile) ilicite fiind acţiuni umane periculoase, în contradicţie cu interesele statului, nu sunt permise a fi săvârşite, iar dacă s-au produs atrag, în baza normelor de drept, sancţionarea celui vinovat. În dreptul administrativ fapta ilicită tipică este contravenţia.51

Atât actele juridice cât şi faptele material-juridice licite reprezintă două forme concrete şi tipice de realizare a activităţii executive, generatoare de drepturi şi obligaţii, constituind izvoare ale raportului juridic administrativ. În activitatea executivă se mai întâlnesc şi alte două forme concrete de activitate şi anume actele politice şi operaţiunile tehnico-materiale, care la un loc formează categoria faptelor nejuridice, cu o mare pondere şi un mare rol, mai ales operaţiunile, în activitatea curentă a administraţiei de stat.

Actele politice reprezintă manifestările unilaterale de voinţă ale administraţiei publice făcute în scopul producerii unor efecte politice, nesusceptibile de îndeplinire prin forţa de constrângere a statului, dar care îşi au rezonanţa socială proprie ca urmare a poziţiei şi prestigiului organului de stat de la care emană (de ex., declaraţiile Guvernului).52

Operaţiunile tehnico-materiale (de ex., avizele) sunt o formă concretă de manifestare a activităţii executive care produc simple efecte materiale necesare, de cele mai multe ori, pregătirii, adoptării, executării şi controlului actelor de drept administrativ.53

Actele juridice, actele politice, faptele material-juridice şi operaţiunile tehnico-materiale sunt cele patru forme concrete de realizare ale activităţii executive, cunoscute sub termenul generic de „fapt administrativ”54, termen corespunzător cu condiţia ca el să includă atât activităţile de conducere, cât şi pe cele de organizare a executării şi de executare în concret înfăptuite de organele administraţiei de stat.

Faptul administrativ este un fapt social care se manifestă numai în cadrul societăţii umane organizate reprezentând acţiunea unei colectivităţi determinate în vederea realizării unor anumite scopuri. Din această cauză faptele administrative sunt specifice tuturor activităţilor cu caracter organizatoric. Existenţa în societate a statului şi a altor forme organizatorice (persoane juridice, organizaţii neguvernamentale, asociaţii,

49 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 1550 Art. 13 alin. 1 din Ordonanţa nr. 2/2001, cu modificările ulterioare.51 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 1552 Idem, p. 1653 Ibidem54 Asupra trăsăturilor faptului administrativ a se vedea Alex. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 18-19.

etc.) face ca şi faptele administrative să se grupeze în două mari categorii şi anume, faptele administrative statale cu un pronunţat caracter politic şi faptele administrative nestatale destinate unor scopuri specifice aparţinătoare diferitelor colectivităţi sociale şi organisme neguvernamentale.

Faptul administrativ este un fapt subordonat destinat să realizeze valori superioare stabilite în afara administraţiei, respectiv formulate de către factorii politici şi consacrate juridic de către puterea legislativă. Administraţia publică are de îndeplinit scopuri stabilite în afara ei şi chiar dacă există şi scopuri proprii ale actelor de drept administrativ, acestea trebuie să fie, în ultimă instanţă, în conformitate cu scopul general al legii.

Valorile politice realizate juridic prin administraţie, exprimă năzuinţele majorităţii societăţii. De aceea, actele administrative chiar individuale nu pot fi considerate numai ca simple acte juridice interesând doar raporturile dintre autoritatea emitentă şi subiectele ce cad sub incidenţa acestor acte, ci, dimpotrivă, actele în cauză interesează şi întreaga societate, motiv pentru care, în asigurarea valabilităţii lor, trebuie să opereze concordanţa cu interesul general.

Faptul administrativ presupune în mod necesar organizarea – indiferent dacă este cazul unei activităţi de conducere, de punere în executare sau de executare propriu-zisă – motiv pentru care nu putem situa faptul administrativ numai pe o poziţie intermediară între valoarea de executat şi executarea materială a acestei valori.

În concluzie, faptul administrativ statal se defineşte ca un fapt social subordonat unor valori politice superioare şi exterioare administraţiei, consacrate juridic, şi care constă în organizarea mijloacelor de realizare şi realizarea efectivă a acestor valori în baza autorităţii de stat.55

ÎNTREBĂRI

1. Ce reprezintă activitatea executivă?2. Prin ce se caracterizează activitatea administrativă?3. Cum se clasifică faptele juridice în sens larg?4. Ce reprezintă actele politice?5. Cum se defineşte conceptul de „fapt administrativ”?

55 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 17

TEST GRILĂ

1. În sens larg, clasificarea faptelor juridice se face astfel:a. acte juridice şi fapte material-juridiceb. acte juridice şi fapte materialec. acte materiale şi fapte juridice

2. Faptele juridice materiale includ :a. fapte omeneşti şi acţiuni naturaleb. evenimente omeneşti şi fapte materialec. evenimentele naturale şi acţiunile omeneşti

3. Acţiunile umane se clasifica în :a. acţiuni morale şi imoraleb. acţiuni licite şi acţiuni ilicitec. acţiuni licite şi morale, ilicite şi imorale

4. Care sunt cele patru forme principale de realizare a activităţii executivea. actele juridice, actele politice, faptele material-juridice şi operaţiunile

tehnico-materialeb. actele materiale, actele politice, actele juridice şi actele tehnicec. actele juridice, actele politice, actele materiale şi faptele materiale

5. Faptul social subordonat unor valori politice superioare şi exterioare administraţiei, consacrate juridic, şi care constă în organizarea mijloacelor de realizare şi realizarea efectivă a acestor valori în baza autorităţii de stat, repezintă :

a. faptul administrativ statalb. faptul materialc. faptul material-juridic

BIBLIOGRAFIE

1. M. Anghene, Elemente de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 19582. Ceterchi şi colab., Organizarea şi activitatea de stat…, Editura Academiei, Bucureşti,

19743. Ceterchi şi colab., Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 381.4. T. Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 19725. T. Drăganu, Formele de activitate ale organelor statului…, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 19656. T.Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p.16-

17; idem, „Consideraţii privind noţiunea de fapt juridic şi clasificarea faptelor juridice”, în „S.C.J.” nr.1/1980

7. Tr. Ionaşcu şi colab., Tratat de drept civil, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 19678. M. Lepădătescu, Sistemul organelor statului în R.S.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

19669. Alex. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

197710. Ioan Santai, Eugen Constantin, Drept administrativ, vol.II, Ed. Psihomedia, Sibiu,

201211. Iuliana Savu, Elemente de teoria statului şi dreptului, Edit.FRM, Bucureşti, 2011

CURS 4ORGANIZARE ŞI METODE ÎN ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE

Cuvinte cheie: metode informare analiză cost optimizare

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe definiţii privitoare la noţiunea de organizare şi metodă – astfel Daniel Moulias consideră noţiunea de de organizare şi metodă că ar cuprinde două componente: organizarea –componentă având caracter concret şi –metoda – componentă abstractă, sub forma căilor gândirii, sau, o alta definiţie este aceea prin care se spune că organizarea şi metoda sunt un ansamblu de tehnici destinate a îmbunătăţi funcţionarea administraţiei publice. De asemenea, definiţia conform căreia organizarea şi metoda constituie un ansamblu de procedee şi metode care se pot folosi pentru obţinerea unei organizări raţionale a acţiunii administraţiei publice şi pe baza acestei organizări acţiunea este eficientă

Noţiunea de organizare şi metode în activitatea administraţiei publiceÎn literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe definiţii privitoare la

noţiunea de organizare şi metodă – astfel Daniel Moulias56 consideră noţiunea de de organizare şi metodă că ar cuprinde două componente: organizarea –componentă având caracter concret şi –metoda – componentă abstractă, sub forma căilor gândirii, sau, o alta definiţie este aceea prin care se spune că organizarea şi metoda sunt un ansamblu de tehnici destinate a îmbunătăţi funcţionarea administraţiei publice. De asemenea, definiţia conform căreia organizarea şi metoda constituie un ansamblu de procedee şi metode care se pot folosi pentru obţinerea unei organizări raţionale a acţiunii administraţiei publice şi pe baza acestei organizări acţiunea este eficientă.

Organizarea oricărei acţiuni administrative presupune următoarele etape57: etapa de informare şi analiză - etapă în care se realizează o amplă informare şi

cercetare cu privire la întregul complex care constituie obiectul organizării Informarea se face cu tehnici diverse, specifice strângerii informaţiilor, grupării lor şi reprezentării; pentru strângerea informaţiilor de la funcţionarii administraţiei publice din organul administrativ care constituie obiectul cercetării se utilizează metoda interviului.

Pentru prezentarea relaţiilor organizatorice şi pentru exprimarea frecvenţei unui anumit fenomen în acţiunea de organizare se regurge la tehnicile grafice şi statistice. etapa de studiu – a materialului informativ – in această etapă se utilizează metoda

critică pentru a evidenţia aspectele deficitare ale organizării; etapa de sinteză – presupune formularea de soluţii de organizare raţională, pe baza

celor constatate în etapele anterioare –utilizându-se metoda sintezei;În etapa de informare şi analiză organizatorul trebuie să adune toate informaţiile

posibil a fi cunoscute despre elementele componenete ale organului analizat şi despre acţiunile pe care acesta trebuie să le desfăşoare, din următoarele surse58: acte normative şi acte individuale care cuprind dispoziţii sau relaţii ce privesc

organizarea şi funcţionarea organului analizat

56 Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, Ştiinţa administraţiei şi Administraţie publică , Ed. Alma Mater, Sibiu, 2011, p. 8957 Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, op.cit., p. 8958 Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, op.cit., p. 90

folosind metoda interviului, privind informaţiile deţinute de funcţionarii organului analizat

prin observaţiile pe care le pot face organizatorii personal asupra fenomenului studiat.Tehnica interviului presupune luarea unor interviuri funcţionarilor care deţin

posturile cheie în cadrul organului cercetat sau chiar tuturor funcţionarilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acelaşi cadru. După ce organizatorul a cules toate informaţiile ce i-au fost accesibile, acesta va apela la metoda analitică pentru a le interpreta şi a trage nişte concluzii referitoare la caracteristicile esenţiale şi la eventualele puncte slabe, probleme care există în cadrul organului studiat.

În urma parcurgerii etapei de informare şi analiză există o imagine a situaţiei existente şi organizatorul trebuie să selecteze punctele care trebuie îmbunătăţite din punctul de vedere al eficienţei acţiunii administrative. Se va utiliza metoda critică, organizatorul folosind criteriile59: criteriul utilităţii organului şi a serviciului pe care acesta îl realizează; criteriul simplificării-poate interveni numai după elaborarea rezultatelor fazei de

informare şi analiză pentru că trebuie evitata riscul ca organizatorul să aibe ca principal scop simplificarea pierzând din vedere că activitatea organelor administraţiei publice este complexă prin ea însăşi şi că trebuie simplificat numai ceea ce este în fapt o complexitatea artificală generată de diferiţi factori.

criteriul costului serviciului respectiv presupune determinarea costului real al serviciului astfel încât în cadrul analizei detaliate a serviciului; astfel se poate identifica un cost administrativ ridicat şi trebuie găsite soluţiile pentru a determinarea scăderii acestuia.

criteriul timpului în care se desfăşoară diferite activităţi ale organului administraţiei publice supus analizei; are ca scop identificarea măsurilor de ameliorare şi simplificare a muncii şi implicit pentru reducerea preţului de cost al serviciului. În cercetarea timpului de lucru al organelor administraţiei publice se pot folosi: metoda sondajului – prin această metodă organizatorul identifică activităţile anumitor funcţionari, notând timpul în care sunt îndeplinite aceste activităţi ; se foloseşte de asemenea ca alternativă a metodei sondajului, metoda autoanalizei executantului, situaţie în care funcţionarul îşi noteză durata în timp a activităţilor pe care le îndeplimneşte: metoda măsurării timpului elementar, care se aplică în operaţiunile administrative care au un caracter repetitiv, metoda presupune descompunerea activităţii studiate în mişcările elementare, şi se notează timpul necesar pentru executarea fiecăreia dintre acestea.

criteriul optimizării factorilor de ambianţă şi relaţii umane în cadrul organului administraţiei publice supus examinării.

Se poate observa ca în etapa de sinteză se formulează soluţii de organizare raţională, pe baza celor constate în etapele anterioare, utilizându-se metoda sintezei.

Organizatorul care aplică metoda sintezei privitoare la informaţiile culese în etapele anterioare şi eleborează un proiect de reorganizare pentru a înlătura deficienţele constatate şi având în vedere raţionalizarea structurii şi acţiunii organului cercetat.

Organizatorul folosind criteriile utilizate în etapa cercetării elaborează un proiect de organizare, de reorganizare prin adaptarea cazului particular studiat la serviciul cercetat la principiile generate ale organizării şi funcţionarii administraţiei publice.

59 Idem, p. 90

Organizatorul trebuie să selecţioneze elementele necesare, să grupeze sarcinile într-un mod raţional, sarcini pe care trebuie să le îndeplinească funcţionarii organului cercetat din organul administrativ.60

Legea lui Parkinson61

Raţionalizarea muncii administrative are ca obiectiv principal dezvoltarea eficienţei lucrărilor administrative.

Orice proces de raţionalizare a muncii administrative presupune existenţa unor etape, după cum urmează: prima etapă este cea de la formularea problemei până la examinarea ei; a doua etapă se derulează de la examinarea problemei până la elaborarea propunerilor; a treia etapă a problemei începe cu elaborarea propunerilor şi se termină cu materializarea lor.

Creşterea cheltuielilor administrative se datorează şi unei tendinţe de creştere a numărului salariaţilor administrativi potrivit unei legi cunoscute sub numele de Legea lui Parkinson, profesorul şi-a început studiile în acest domeniu pornind de la următoarele constatări: munca se extinde atât cât este necesar să umple tot timpul afectat îndeplinirii ei; nu există nici o legătură între volumul de muncă ce este necesar să fie fectuat şi numărul de salariaţi cărora această muncă le este repartizată. Aceste constatări exprimă parte din totalitatea factorilor care generează dezvoltarea peste măsură a muncii administrative, care este elastică în ceea ce priveşte timpul pe care îl cere pentru a fi executată se caracterizează încă prin împărţirea pe trepte ierarhice şi subordonarea riguroasă a acestora.

Cu toate că, potrivit dispoziţiilor constituţionale şi celor ale Legii administraţiei publice locale principiul autonomiei locale este din ce în ce mai prezent, totuşi în teoria organizării are încă o pondere foarte mare legătura de serviciu direcţionată vertical care leagă fiecare funcţionar de şeful lui bine determinat.Se preconizează ca legătura tradiţională de serviciu bazată pe principiul ierarhiei va ceda locul legăturii moderne care îmbină locurile de muncă ce se angrenează între ele şi se caracterizăază prin interdependenţă şi nu prin raportul ierarhic între partenerul superior şi cel din subordine.

Avându-se în vedere faptul ca administraţia locală sub influenţa realităţii sociale va avea loc transformarea treptată a structurilor înalte în structuri plate.

Structura înaltă este alcătuită dintr-un număr relativ mare al unităţilor organizatorice cu o mare împărţire verticală.

Structura plată este în sens contrar structurii înalte, ea compunându-se dintr-un număr mic de straturi organizatorice care cuprind un personal mai numeros şi se caracterizează printr-o distribuţie, pe verticală mult mai restrânsă.

Creşterea cheltuielilor administrative se datorează şi fenomenului de creştere a numărului de salariaţi administrativi potrivit unei legi cunoscute sub numele de Legea lui Parkinson.

Un cercetător englez, prof. Northote C. Parkinson şi-a început studiile în aceste domeniu pornind de la următoarele constatări : munca se extinde atât cât este necesar să umple tot timpul afectat îndeplinirii ei; nu există nici o legătură între volumul de muncă ce este necesar să fie efectuat şi numărul de salariaţi cărora această muncă le este repartizată .

60 Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, op.cit., p. 9161 Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, op.cit., p.p. 92-93

Aceste constatări exprimă o parte din totalitatea factorilor care generează dezvoltarea peste măsură a muncii administrative, care este elastică în ceea ce priveşte timpul pe care îl cere pentru a fi executată. Dacă anumite operaţiuni au un caracter repetitiv, pot fi după un timp măsurate şi normate ca timp de execuţie, iar necesitatea unei permanente adaptări a acestor operaţiuni la scopul pentru care sunt îndeplinite le fac mereu expuse interpretării subiective, atât a operatorului care le execută cât şi a utilizatorului care cere un anumit mod de executare a operaţiei.

Creşterea numărului de funcţionari este guvernată de o lege în care nu intervine factorul volum de muncă, şi mai mult decât atât, arată Parkinson, această creştere va fi aceeaşi, indiferent dacă volumul de muncă se va mări, se va reduce sau chiar va dispărea.Metode în activitatea autorităţilor administraţiei publice62 :1. Metoda Brainstorming- această metodă este numită şi mobilizarea ideilor, este de natură să creeze o atmosferă degajată creatoare, în care nimic nu îngrădeşte fantezia individului. O şedinţă reuneşte o grupă de 5-16 participanţi reprezentând diverse domenii de specialitate care discută o anumită chestiune într-un mod cu totul neconvenţional.principiul sistemului acestui stil de lucru este ca toţi participanţii să-şi exprime ideile lor cu privire la decizia ce urmează a fi luată în mod spontan fără nici o reţinere chiar dacă părerea lor este sterilă şi fără sens. Şedinţa este limitată ca timp la cel mult o jumătate de oră. Propunerile notate vor fi valorificate de specialişti ulterior.2. Metoda sinectică. Acestă metodă derivă din psihologia gîndirii, din psihologia personalităţii şi din psihologia socială, se urmăreşte simularea unui proces creator ,ideea de bază a sinecticii (în limba greacă = îmbinarea unor realităţi care aparent nu au nici o legătură între ele) este ca prin analiza intensivă şi precizarea unor probleme să se obţin o infiltrare a structurii acestei probleme în subconştientul nostru.Aceasta presupune o detaşare a găndurilor noastre de problema respectivă.După aceea problema este adusă iarăşi în discuţie urmând să se ivească în mod spontan o propunere care să arate drumul spre soluţie.3. Metoda incidentului. Această metodă constă în prezentarea unor probleme în faţa celor ce urmează a lua o decizie şi care nu sun în prealabil înarmaţi cu toate informaţiile necesare astfel încăt aceştia sunt puşi în situaţia să se documenteze asupra problemei puse în discuţie, deoarece numai astfel pot efectua analiza şi pot găsi soluţiile.Prin această metodă gradul de participare al celor ce urmează să ia o decizie creşte prin necesitatea depunerii unui efort de analiză în termen limitat, cauză care se apropie şi mai mult de specificul activităţii reale în raport de domeniul analizat.4. Metode de simulare. In cazul metodelor analizate mai sus lipseşte unul din elementele esenţiale ale realităţii în care îşi desfăşoară activitatea participanţii la locurilor de muncă şi anume posibilitatea de a cunoaşte şi de folosi rezultatele propriilor decizii.Pentru ai instrui pe aceştia în vederea luării unor decizii cât mai eficiente se practică metodele de simulare, respectiv: metoda scenariilor şi metoda jocurilor de întreprindere.Organizarea timpului de muncă al personalului de conducere din administraţie63

În literatura de specialitate se afirmă că cel mai mare duşman al cadrelor de conducere, în special al celor de nivel superior, este folosirea neeficientă a timpului care se scurge implacabil indiferent dacă este folosit sau nu.

62 Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, op.cit., p.p. 93-9463 Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, op.cit., p.p. 94-95

Determinarea structurii zilei de muncă a unui cadru de conducere se poate face prin mai multe metode, dintre care amintim: metoda observărilor instantanee, conform căreia cadrele de conducere pot înstrăina

să efectueze observărilor de rigoare pe secretară sau,în lipsa acesteia , un colaborator care cunoaşte bine specificul activităţii lui;

autofotografierea zilei de lucru, în conformitate cu care cel mai în măsură să înregistreze activitatea efectuată este cel în cauză

metoda fotografierii zilei de muncă – care se prectică în cazul în care conducătorul respectiv îi lipseşte hotărârea de a nota cu obiectivitate toate neajunsurile care îi îngreunează munca şi pe care uneori şi le creează singur.

Literatura de specialitate arată că planificarea muncii cadrelor de conducere trebuie să cuprindă câteva etape: planificarea de perspectivă, care cuprinde sarcini în ansamblu pentru termene mai

îindepărtate; planificare curentă, care cuprinde sarcinile precizate în detaliu pentru o perioadă de

circa o lună; programul de lucru în detaliu, care se întocmeşte pentru o periodă de o săptămână

sau de câteva zile.

ÎNTREBĂRI

1. Ce tehnici se utilizează în etapa de informare şi analiză a oraganizării unei activităţi administrative ?

2. Care este esenţa teoriei cunoscută sub numele de Legea lui Parkinson ?3. În ce constă Metoda Brainstorming ?4. În ce constă Metoda incidentului ?5. Care sunt metodele de determinare a structurii zilei de muncă a unui cadru de

conducere din administraţia publică ?

TEST GRILĂ

1. Organizarea oricărei acţiuni administrative presupune următoarele etape:a. etapa pregătitoare, etapa de analiză, etapa de feedbackb. etapa de informare, etapa de studiu, etapa de analizăc. etapa de informare şi analiză, etapa de studiu, etapa de sinteză

2. Conform Legii lui Parkinson, orice proces de raţionalizare a muncii administrative presupune existenţa :a. a 2 etape fundamentaleb. a 3 etape fundamentalec. a 4 etape fundamentale

3. Principalele metode în activitatea autorităţilor administraţiei publice sunt :a. Metoda Brainstorming, Metoda sinectică, Metoda incidentului, Metode de

simulareb. Metoda Brainstorming, Metoda incidentului, Metode de simulare, Metoda

Parkinsonc. Metoda Brainstorming, Metoda sinectică, Metoda Parkinson, Metode de simulare,

Metoda incidentului4. Metoda Brainstorming reuneşte o grupă de :

a. 2-8 participanţib. 5-16 participanţic. 5-10 participanţi

5. Planificarea muncii cadrelor de conducere trebuie să cuprindă următoarele etape:a. planificare curentă, planificarea viitoare, program de lucru detaliatb. planificarea de perspectivă, planificare curentă, programul de lucru în detaliuc. planificarea curentă, planificarea viitoare, planificarea curentă, programul de

lucru în detaliu

BIBLIOGRAFIE

1. Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, Ştiinţa administraţiei şi Administraţie publică , Ed. Alma Mater, Sibiu, 2011

CURS 5DECIZIA ADMINISTRATIVĂ- DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Cuvinte cheie Decizie managerială Decizie politică Decizie administrativă Condiţii de risc Condiţii de incertitudine

Decizia, în general, din punct de vedere filozofic, este definită ca act individual sau social premergător acţiunii, constând în luarea unei hotărâri determinate, întemeiate pe cunoaşterea condiţiilor, prevederea efectelor şi pe opţiune axiologică, în raport cu anumite scopuri sau idealuri

Decizia administrativă reprezintă o categorie a deciziilor de stat sau publice. În sensul cel mai larg al noţiunii ea este echivalentă cu faptul administrativ sau cu cele patru forme concrete ale activităţii executive (actul juridic, actul politic, operaţiunea tehnico-materială şi faptul material-juridic) întrucât toate reprezintă manifestări voliţionale. În sens juridic larg decizia administrativă este orice act voliţional producător de efecte juridice care îmbracă atât forma unui act juridic cât şi forma unui fapt material-juridic. În sens juridic restrâns decizia administrativă reprezintă actul juridic, indiferent de ramura de drept aparţinătoare ori de caracterul uni- sau bilateral al voinţei pe care îl cuprinde, cu condiţia ca actul să emane de la administraţie

Acţiunea socială eficientă trebuie să ţină seama de complexitatea sistemului ştiinţelor şi de caracterul exhaustiv al domeniilor de acţiune. În consecinţă, decizia - ca etapă importantă în procesul acţional - are o multitudine de definiţii, cu denumiri specifice domeniului particular la care aceasta se referă. În continuare vom încerca să

prezentăm succint, plecând de la general la particular, câteva din definiţiile care pot contribui la înţelegerea mai largă a deciziei administrative.64

Conceptul de „decizie” desemnează hotărârea luată în urma examinării unei probleme, a unei situaţii65.

Decizia, în general, din punct de vedere filozofic, este definită ca act individual sau social premergător acţiunii, constând în luarea unei hotărâri determinate, întemeiate pe cunoaşterea condiţiilor, prevederea efectelor şi pe opţiune axiologică, în raport cu anumite scopuri sau idealuri.66

Altfel formulată, aceasta reprezintă hotărâre luată, soluţie adoptată, (dintre mai multe posibile), materializată într-un act obligatoriu, normativ prin care un organ conducător stabileşte direcţia unei acţiuni şi modul ei de realizare. Ca atribut principal al actului de conducere, decizia poate fi: politică, administrativă, juridică, economică, socială, tehnică, militară, etc.

Decizia politică reprezintă actul de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune, din mai multe alternative disponibile, în abordarea unei probleme de interes public, în această categorie se includ regulile constituţionale, legile elaborate de parlament, politicile publice, deciziile privind relaţiile dintre state pe plan extern, strategiile elaborate de un partid. Decizia politică reflectă, în ultimă instanţă, raporturile de putere şi rezultatul conflictelor şi negocierilor dintre forţele sociale. Cu toate acestea, în procesul deciziei politice, pe lângă afirmarea voinţei politice, cei implicaţi trebuie să ţină seama şi de anumite constrângeri, unele politice, de ordin constituţional, iar altele obiective, social-economice (raportul cost / beneficiu). Datorită interacţiunii acestor constrângeri, d.p. reprezintă adesea un compromis şi nicidecum o soluţie optimă, ca în cazul deciziilor tehnice. Rezultatul final va fi o soluţie care îmbină raţionalitatea de ordin tehnic cu realizabilitatea politică, ultimul criteriu îndeplinind un rol decisiv.67

În ştiinţa conducerii (management) decizia este definită ca un act deliberat prin care se determină natura unei acţiuni, agenţii, mijloacele, durata şi modul ei de execuţie68. Pentru a preciza apartenenţa deciziei la un domeniu sau altul, decizia este denumită, după caz, politică, economică, juridică, etc.

Decizia managerială reprezintă un produs şi instrument al activităţii de conducere, act conştient al factorilor de conducere de stabilire a unui scop, obiectiv, a anumitor direcţii de acţionare şi modalităţi de realizare a acestuia, izvorât dintr-o anumită necesitate, pe baza unui proces de evaluare a mijloacelor necesare şi a consecinţelor realizării acestuia şi care generează o anumită modificare de comportament al factorilor implicaţi.69

64 Pavel Apostol şi colectiv, Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p.179-180; Ion Coteanu şi colectiv, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p.266; 65 Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p.24.66 Gh. Teodorof, op. cit., p. 9

67 Gh. Teodorof, op. cit., p. 968 C. Popa, „Norme, decizie, libertate”, în vol. „Ştiinţa conducerii societăţii”, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p.214; V. Ceauşu, De la incertitudine la decizie, Editura Militară, Bucureşti, 1972, p. 34; Alex. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 123-134; I. Ceterchi, „Actul juridic normativ ca act de conducere în societate”, în „R.R.D.” nr. 8/1973; I. Iovănaş, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p.230.69 Gh. Teodorof, op. cit., p. 10

Ca act social de mare răspundere, ea reflectă, nu numai exprimarea voinţei oamenilor, ci şi interesele şi nevoile care decurg din necesităţile întregii vieţi economico-sociale şi politice, având un caracter obligatoriu, normativ. Valoarea teoretică, şi practică a deciziei, ca act social-politic prin care se declanşează şi se pun în mişcare resurse de personal, informaţionale, materiale şi financiare, în vederea asigurării unui anumit obiectiv, reprezintă semnul calitativ distinctiv al procesului de conducere.

În acest context putem distinge:70

Decizie colectivă - delimitată în funcţie de sfera de cuprindere a decidentului, caracterizată prin faptul că se adoptă în planul organelor de conducere colectivă.

Decizie individuală - delimitată în funcţie de sfera de cuprindere a decidentului, care se adoptă autonom de către un cadru de conducere investit cu autoritatea decizională implicată.

Decizie curentă - limitată ca orizont şi amploare a implicaţiilor asupra sistemului în cadrul căruia se adoptă şi care vizează obiective individuale sau specifice referitoare la perioade relativ scurte, elaborată cel mai frecvent, la eşalonul inferior al conducerii prin intermediul ei se aplică deciziile strategice şi tactice.

Decizia în condiţii de incertitudine - adoptată în condiţiile existenţei de variabile controlabile şi îndeosebi necontrolabile studiate într-o măsură redusă ca urmare a faptului că decidentul nu dispune de informaţiile necesare stabilirii pe bază de legi statistice, a probabilităţilor de realizare a stărilor naturii, când fiecare acţiune duce la un rezultat specific dintr-un ansamblu de rezultate posibile, fiecare rezultat având o probabilitate cunoscută, în adoptarea d. în c. de i. se folosesc mai multe criterii sau reguli, toate operând cu matricea utilităţilor sinteză corespunzătoare stărilor naturii posibile.

Decizie în condiţii de risc - adoptată în condiţiile existenţei de variabile atât controlabile, cât şi necontrolabile, unele insuficient cunoscute, când decidentul dispune de o serie de informaţii asupra stării decizionale pe baza cărora poate determina, folosind instrumentul ştiinţifico-matematic, stările posibile ale naturii şi probabilităţile de realizare a fiecăreia din aceste stări, când fiecare acţiune are drept consecinţă un ansamblu de rezultate specifice.

Decizia strategică - care se referă la probleme de complexitate mărită, a cărei rezolvare necesită un volum mare de resursei şi programe de lungă durată şi care se adoptă, de regulă, de organele de conducere situate pe treptele ierarhice superioare ale structurilor organizatorice.

Decizia tactică - care se referă la probleme de o complexitate redusă, nu vizează activitatea de ansamblu a unor situaţii obiective pe domenii şi a căror realizare se asigură prin programe de scurtă durată.

Decizia administrativă reprezintă o categorie a deciziilor de stat sau publice. În sensul cel mai larg al noţiunii ea este echivalentă cu faptul administrativ sau cu cele patru forme concrete ale activităţii executive (actul juridic, actul politic, operaţiunea tehnico-materială şi faptul material-juridic) întrucât toate reprezintă manifestări voliţionale. În sens juridic larg decizia administrativă este orice act voliţional producător de efecte juridice care îmbracă atât forma unui act juridic cât şi forma unui fapt material-juridic. În sens juridic restrâns decizia administrativă reprezintă actul juridic, indiferent de ramura

70 Idem, p.11

de drept aparţinătoare ori de caracterul uni- sau bilateral al voinţei pe care îl cuprinde, cu condiţia ca actul să emane de la administraţie.71

În mod curent însă prin decizie administrativă se desemnează numai actele administrative sau de drept administrativ emise de administraţia de stat, ca cea mai importantă categorie a deciziei administrative. În acest din urmă sens decizia administrativă nu se confundă cu acele acte administrative numite decizii (cum sunt cele emise de premier sau de către fosta delegaţia permanentă a consiliilor judeţene) ea putând avea diverse denumiri (hotărâre, ordin, dispoziţie, etc.).

După obiectul său decizia administrativă se poate referi la domeniul economic, financiar, sanitar, militar etc., deşi nu toate deciziile economice, financiare ş.a.m.d. emană exclusiv de la administraţie. După sfera subiectelor cărora le sunt adresate deciziile administrative, acestea pot fi interne, destinate organului emitent sau sistemului administrativ, şi decizii externe, care produc efecte în exteriorul organului emitent sau a sistemului administrativ.72

În literatura de specialitate, inclusiv cea administrativă, decizia a fost definită în modurile cele mai diferite. Încercând să grupăm aceste definiţii după scopul pe care îl urmăreşte decizia şi după mijloacelor avute în vedere la adoptarea ei, obţinem mai multe grupe de definiţii.

O primă grupă este constituită din acele definiţii în care predomină elementul psihologic în determinarea deciziei: decizia reprezintă terminarea normală a deliberării într-un act voluntar73; decizia este orice modificare de comportament, care decurgând dintr-o trebuinţă, este declanşată după un proces de evaluare în vederea realizării unui scop prefigurat, cu alte cuvinte decizia ar fi acţiunea prin care se încearcă concretizarea într-un anumit sens a viitorului74; decizia este rezultatul unui proces de gândire desfăşurat în vederea executării sau neexecutării unei acţiuni75.

O altă grupă de definiţii are în vedere în special elementul de opţiune sau de alegere în emiterea deciziei: decizia este un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, în scopul de a se ajunge la un anumit rezultat76; decizia este un act uman prin care se operează o alegere dintre mai multe posibilităţi de a acţiona, cine nu are de ales nu decide77.

O altă grupă de definiţii insistă asupra caracterului de act de conducere al deciziei: decizia este actul normativ al unui organ conducător78; decizia este în toate cazurile un act de conducere79; decizia este un instrument de conducere80.

Numeroase definiţii accentuează elementul execuţional în definirea deciziei: decizia nu se reduce numai la alegerea între mai multe soluţii, ci presupune un întreg

71 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 1872 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 1873 H. Buch, „Le décision”, în „Traité de science administrative”, Mouton, Paris, 1966, p. 433; Alex. Negoiţă, op. cit., p.121.74 H. Piéron, Vocabulaire de la psychologie, P.U.F., Paris, 1957, p. 91; V. Ceauşu, op. cit., p.35.75 Analiza conducerii, note de curs, editate de C.S.E.A.L., multiplicat, Bucureşti, 1972, p.201.76 Op. cit., p. 178; L.M.Maitour, „La psychologie et les sciences humaines dans l'entreprise”, în „Les éditions d'organisation”, Paris, 1962, p. 169.77 M. Oroveanu, op. cit., p.190.78 Dicţionar politic, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p.185.79 C. Oprişan, op. cit., p.3.80 Fl. Gîlcă, Organizarea şi conducerea întreprinderilor agricole, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p.50.

proces de informare, evaluare-opţiune, incluzând executarea şi controlul ei81; decizia este actul deliberat al unui individ sau grup de indivizi, investiţi cu această capacitate, prin care se determină natura unei acţiuni, agenţii, mijloacele, durata şi modul ei de execuţie82.

Din analiza diverselor definiţii date deciziei rezultă unele constatări. O primă constatare care se impune este aceea că în definirea deciziei nu trebuie inclus elementul de alegere între două sau mai multe variante de soluţionare, deoarece unele decizii, cum sunt cele de execuţie (de ex. în materia stabilirii impozitelor şi a taxelor) pot să nu conţină o asemenea posibilitate. Mai mult, în unele cazuri organul este chiar obligat să dispună măsura prevăzută de lege, fără vreo posibilitate de a proceda altfel (de ex., în cazul actelor atributive de statut personal impuse de lege, cum sunt diplomele de studii şi care trebuie eliberate la solicitare).

În al doilea rând, din definiţia deciziei trebuie exclusă caracterizarea ei ca act de conducere, întrucât, pe de o parte, noţiunea de conducere are un conţinut mai larg (incluzând, alături de dreptul de decizie şi dreptul de îndrumare, coordonare şi control), chiar dacă decizia este un element esenţial al activităţii de conducere. Pe de altă parte, dreptul de decizie poate să aparţină, mai ales în materie sancţionatorie, şi organelor de execuţie (agent fiscal, agent rutier, agent sanitar, etc.).

În al treilea rând, decizia nu trebuie confundată cu procesul decizional care include etapele de pregătire, adoptare, executare şi control ale deciziei. A considera că decizia se defineşte prin executare sau control ar însemna că deciziile neurmate de operaţiunea executării sau a verificării nu reprezintă acte decizionale în adevăratul sens al noţiunii.83

Din analiza diverselor definiţii date deciziei şi în baza constatărilor care s-au desprins rezultă unele elemente comune esenţiale în configurarea actului decizional. Astfel, decizia este un act de voinţă. Voinţa conţinută are un caracter deliberat. Prin decizie se urmăreşte realizarea unui scop prefigurat.

Deşi definiţiile date deciziei diferă în funcţie de domeniul de cercetare şi de importanţa conferită unor elemente componente ale deciziei, totuşi actul decizional se poate defini, în general, ca fiind o manifestare de voinţă deliberată a unui subiect făcută în anumite scopuri. În cazul deciziei administrative aceasta o putem defini ca fiind manifestarea deliberată de voinţă a unei autorităţi publice, realizată în cadrul activităţii executive pentru atingerea scopurilor specifice acestei forme fundamentale de activitate a statului.84

În cazul deciziilor administrative adoptate sub forma actelor de drept administrativ, ele se definesc ca reprezentând o categorie de decizii emise sub forma actelor juridice de putere specifice activităţii executive a statului.

ÎNTREBĂRI

1. Ce fel de raporturi reflectă o decizie politică?

81 I. Iovănaş, op. cit., p.243.82 C. Popa, op. cit., p.214.83 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 2084 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 20

2. Ce semnifică deiczia managerială?3. Ce reprezintă conceptul de decizie administrativă?4. După sfera subiectelor cărora le sunt adresate, de câte feluri pot fi deciziile

administrative?5. Ce reprezintă actul decizional?

TEST GRILĂ

1. Decizia, în general, din punct de vedere filozofic, este definită ca:a. ca act de conducere- dreptul de decizie poate să aparţină, mai ales în materie

sancţionatorie, şi organelor de execuţieb. act individual sau social premergător acţiunii, constând în luarea unei hotărâri

determinate, întemeiate pe cunoaşterea condiţiilor, prevederea efectelor şi pe opţiune axiologică, în raport cu anumite scopuri sau idealuri.

c. o manifestare de voinţă deliberată a unui subiect făcută în anumite scopuri2. Decizia politică semnifică:a. actul de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune, din mai multe

alternative disponibile, în abordarea unei probleme de interes public, în această categorie se includ regulile constituţionale, legile elaborate de parlament, politicile publice, deciziile privind relaţiile dintre state pe plan extern, strategiile elaborate de un partid

b. orice act voliţional producător de efecte juridice care îmbracă atât forma unui act juridic cât şi forma unui fapt material-juridic

c. un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, în scopul de a se ajunge la un anumit rezultat, este un act uman prin care se operează o alegere dintre mai multe posibilităţi de a acţiona, cine nu are de ales nu decide

3. Decizia managerială reprezintă:a. actul de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune, din mai multe

alternative disponibile, în abordarea unei probleme de interes public, în această categorie se includ regulile constituţionale, legile elaborate de parlament, politicile

publice, deciziile privind relaţiile dintre state pe plan extern, strategiile elaborate de un partid

a. orice act voliţional producător de efecte juridice care îmbracă atât forma unui act juridic cât şi forma unui fapt material-juridic

b. un produs şi instrument al activităţii de conducere, act conştient al factorilor de conducere de stabilire a unui scop, obiectiv, a anumitor direcţii de acţionare şi modalităţi de realizare a acestuia, izvorât dintr-o anumită necesitate, pe baza unui proces de evaluare a mijloacelor necesare şi a consecinţelor realizării acestuia şi care generează o anumită modificare de comportament al factorilor implicaţi.

4. Decizia administrativă semnifică :a. un produs şi instrument al activităţii de conducere, act conştient al factorilor de

conducere de stabilire a unui scop, obiectiv, a anumitor direcţii de acţionare şi modalităţi de realizare a acestuia, izvorât dintr-o anumită necesitate, pe baza unui proces de evaluare a mijloacelor necesare şi a consecinţelor realizării acestuia şi care generează o anumită modificare de comportament al factorilor implicaţi.

b. o categorie a deciziilor de stat sau publice. În sensul cel mai larg al noţiunii ea este echivalentă cu faptul administrativ sau cu cele patru forme concrete ale activităţii executive (actul juridic, actul politic, operaţiunea tehnico-materială şi faptul material-juridic) întrucât toate reprezintă manifestări voliţionale.

c. un proces raţional de alegere a unei linii de acţiune, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, în scopul de a se ajunge la un anumit rezultat, este un act uman prin care se operează o alegere dintre mai multe posibilităţi de a acţiona, cine nu are de ales nu decide

5. Actul decizional reprezintă:a. o manifestare de voinţă deliberată a unui subiect făcută în anumite scopurib. o manifestare de voinţă care trebuie să producă efecte juridice imediatec. o manifestare de voinţă pe cale scrisă sau tacită

BIBLIOGRAFIE

2. Pavel Apostol şi colectiv, Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucureşti, 19783. H. Buch, „Le décision”, în „Traité de science administrative”, Mouton, Paris, 19664. V. Ceauşu, De la incertitudine la decizie, Editura Militară, Bucureşti, 19725. Ceterchi, „Actul juridic normativ ca act de conducere în societate”, în „R.R.D.” nr.

8/19736. Ion Coteanu şi colectiv, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1996

7. Fl. Gîlcă, Organizarea şi conducerea întreprinderilor agricole, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973

8. Iovănaş, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

9. L. M. Maitour, „La psychologie et les sciences humaines dans l'entreprise”, în „Les éditions d'organisation”, Paris, 1962

10. Alex. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

11. H. Piéron, Vocabulaire de la psychologie, P.U.F., Paris, 195712. C. Popa, „Norme, decizie, libertate”, în vol. „Ştiinţa conducerii societăţii”, Editura

Politică, Bucureşti, 197113. Ioan Santai, Eugen Constantin, Drept administrativ, vol.II, Ed. Psihomedia, Sibiu,

201214. Gh. Teodorof Gh., Tehnici şi metode de elaborare şi adoptare a deciziei

administrative-suport de curs, Ediţia a II-a, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2008

CURS 6ASPECTE GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DECIZIONALĂ

Cuvinte cheie: Acţiuni decizionale Sistem decizional Sistem operaţional Sistem informaţional Premise

Realizarea practică a funcţiilor statului impune administraţiei publice săvârşirea unor multiple activităţi ceea ce nu împiedică, totuşi, gruparea acestora într-un sistem unitar. În cadrul acestui sistem fiecare organ are o serie de atribuţii care, alături de poziţia organului respectiv în cadrul ierarhiei administrative, exprimă rolul conducător sau de execuţie al acestui organ. Chiar la nivelul aceluiaşi organ administrativ se constată existenţa unor activităţi de conducerea şi a activităţilor de execuţie. Primele sunt specifice conducerii organului iar ultimele aparatului propriu, astfel încât apar două sisteme de activităţi, unul decizional sau de conducere şi altul operaţional sau de execuţie, între aceste două situându-se un al treilea care se interpune, respectiv sistemul informaţional.

Societatea contemporană se caracterizează, printre altele, şi prin amploarea dezvoltării activităţii executive. Volumul acestei activităţi cât şi numărul mare de organe şi de persoane care o înfăptuiesc conferă o anumită poziţie specifică administraţiei de stat în cadrul general al autorităţilor statului. Factorul principal care contribuie la amplificarea şi specializarea organelor administrative este diviziunea socială a muncii care se accentuează şi în cadrul activităţii executive. 85

Activitatea de conducere realizată de administraţie se compune din acţiuni decizionale (deliberative), de coordonare, de îndrumare şi de control. 86

Sistemul decizional are rolul de a asigura conducerea activităţii organului şi funcţionarea acestuia prin întreg ansamblul centrelor de decizie determinate, la rândul lor, de modul de alcătuire a organului (departamente, direcţii, servicii, birouri - adică de structurile funcţionale şi structurile de specialitate) ca şi de modul de constituire şi funcţionare a organului de conducere. Centrele de decizie reprezintă totalitatea nivelurilor ierarhice de la care se emit decizii, inclusiv cele cu atribuţii decizionale delegate.

Activitatea de conducere realizată de administraţia publică are un caracter complex iar conţinutul ei este determinat de sarcinile ce revin respectivelor organe. Această activitate poate fi caracterizată de „conducere” chiar dacă se face parte din forma fundamentală de activitate denumită „executivă” deoarece noţiunea de „executiv” subliniază doar poziţia organelor administraţiei publice faţă de celelalte puteri în stat, actele ultimelor categorii de organe trebuind să fie duse la îndeplinire prin măsuri fie de

85 S.Bereny, „La rôle de la science administrative dans dévelopement du système hongrois de l'administration d'Etat” în „Acta Juridica Academiae Scientiarum Hungaricae”, nr.1-2/1971.86 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2003, p.4-7

conducere subordonată şi de organizare a executării, fie prin măsuri de executare în concret a legilor şi a altor acte normative inferioare legii.

Frecvent în legislaţie se subliniază poziţia conducătoare a unui organ într-un anumit domeniu, arătându-se că el conduce, îndrumă, coordonează şi controlează un anumit sector de activitate. Astfel, guvernul conduce, îndrumă şi controlează activitatea ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa87.

Prin indicarea în formularea legală a tuturor elementelor care compun sfera atribuţională a conducerii sau, uneori, neindicarea lor completă în cazul unor organe care au totuşi un rol conducător, nu înseamnă că în prima ipoteză legiuitorul a extins sfera noţiunii de conducere, iar în cea de a doua a restrâns-o. Într-adevăr, unele elemente ale conducerii, ca de ex., controlul, pot exista independent de orice activitate decizională, motiv pentru care sunt încredinţate chiar unor alte organe, cum sunt cele de inspecţie, care nu se află în nici un raport ierarhic cu organele verificate. Dar, din moment ce legea caracterizează un organ ca fiind de conducere, implicit el dispune şi de atributele îndrumării, controlului, etc.88

Realizarea practică a funcţiilor statului impune administraţiei publice săvârşirea unor multiple activităţi ceea ce nu împiedică, totuşi, gruparea acestora într-un sistem unitar. În cadrul acestui sistem fiecare organ are o serie de atribuţii care, alături de poziţia organului respectiv în cadrul ierarhiei administrative, exprimă rolul conducător sau de execuţie al acestui organ. Chiar la nivelul aceluiaşi organ administrativ se constată existenţa unor activităţi de conducerea şi a activităţilor de execuţie. Primele sunt specifice conducerii organului iar ultimele aparatului propriu, astfel încât apar două sisteme de activităţi, unul decizional sau de conducere şi altul operaţional sau de execuţie89, între aceste două situându-se un al treilea care se interpune, respectiv sistemul informaţional90. Acceptând teza că, în general, activitatea unui organ se poate grupa în sisteme esenţiale corespunzătoare, respectiv de decizie, de execuţie şi de informare să analizăm componentele acestor sisteme.

Sistemul decizional are rolul de a asigura conducerea activităţii organului şi funcţionarea acestuia prin întreg ansamblul centrelor de decizie determinate, la rândul lor, de modul de alcătuire a organului (departamente, direcţii, servicii, birouri – adică de structurile funcţionale şi structurile de specialitate) - ca şi de modul de constituire şi funcţionare a organului de conducere. Centrele de decizie reprezintă totalitatea nivelurilor ierarhice de la care se emit decizii, inclusiv cele cu atribuţii decizionale delegate.Sistemul decizional se compune din „intrări” şi din „ieşiri”.91

„Intrările” sunt stările exterioare care pătrund în sistem sub forma datelor sau informaţiilor furnizate direct de mediul social sau prin intermediul sistemului operaţional sau informaţional şi la care acesta reacţionează. Prin pătrunderea datelor în organ, care este un sistem reglat (S), acesta le supune unui proces de transformare înainte de ieşire. Procesul de transformare este dirijat de un sistem reglator (R), de regulă conducerea organului, care asigură funcţionarea sistemului reglat în limitele unor parametri, în cazul

87 Art. 35/2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările ulterioare.88 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 2289 P. Vagu, G. Dumitru, Ştiinţa conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.24.90 Analiza conducerii, p.24 apud Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 2291 Ioan Santai, Eugen Constantin, op.cit., p. 22

nostru cadrul legal de competenţă al organului. Faţă de aceste informaţii, organul reacţionează emiţând decizii ce reglează conduita subiectelor. “Ieşirile” sistemului decizional sunt constituite din informaţiile rezultate din prelucrarea datelor intrate şi care, în cazul nostru, sunt tocmai deciziile juridice adoptate. Ele provoacă anumite schimbări în mediul social prin conduita pe care o prescriu subiectelor de drept.

Sistemul operaţional (de execuţie) are rolul de a asigura îndeplinirea deciziilor adoptate de factorii de conducere şi de factorii de decizie. El asigură transformarea deciziilor în acţiune şi se compune din persoanele şi din mijloacelor (materiale, financiare, etc.) necesare executării deciziilor.

Sistemul informaţional, interpus între cel decizional şi cel operaţional, este alcătuit din fluxul informaţional (cantitatea de informaţii) şi circuitul informaţional (drumul parcurs de informaţii).

O asemenea abordare a organelor administraţiei de stat, a organizării şi funcţionării lor reliefează caracterul tehnic al acestora. Cu toate acestea, aspectele tehnice sunt strâns legate de natura socială a statului şi a activităţii executive pe care el o realizează. A rupe elementul social-politic din această unitate înseamnă a face abstracţie de esenţa activităţii executive, aceea de promovare, într-un cadru organizat, a intereselor politice. Relaţia „politic-organizatoric” se materializează, în cadrul conducerii executive, în relaţia „conţinut-formă”.92

Premise Pentru ca decizia administrativă să fie în măsură să slujească interesul

general al societăţii, conţinut în normele organului legislativ, opţiunea care a determinat-o trebuie93 :

1) să aibă un puternic temei ştiinţific;2) să aibă un caracter realist, să conţină cea mai adecvată rezolvare a problemei

în cauză, pe baza unei evaluări exacte a situaţiei de fapt;3) să intervină în timp util;4) să urmeze alegerii între mai multe variante de acţiune posibile. Câtă vreme

cel care decide nu a optat pentru una din soluţiile (variantele) posibile, nu există încă decizia;

5) alegerea trebuie să fie conştientă, precedată de o deliberare. Un gest instinctiv sau un impuls nereflectat nu constituie o decizie;

6) alegerea urmează a fi orientată spre unul sau mai multe scopuri;7) alegerea trebuie să ducă la acţiune. Dacă decizia nu duce la acţiune ea rămâne

o simplă declaraţie de intenţie. Eficienţa deciziei se verifică prin rezultatele obţinute în urma aplicării sale. Numai în felul acesta se poate realiza misiunea administraţiei publice, caracterul social-politic al deciziei administrative, ca factor de realizare a politicii statului.

ÎNTREBĂRI

92 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2003, p.p.4-793 Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.480-481; Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Administraţie publică, Ed. Chemarea, Iaşi, 1999.

1. Din ce se compune activitatea de conducere realizată de administraţie?2. Ce rol îndeplineşte sistemul decizional?3. Din ce se compune sistemul decizional?4. Ce semnifică noţiunea de „centre de decizie”?5. Cum puteţi descrie sistemul operaţional şi sistemul informaţional?

TEST GRILĂ

1. Factorul principal care contribuie la amplificarea şi specializarea organelor administrative este:a. omulb. regimul politic din fiecare statc. diviziunea socială a muncii care se accentuează şi în cadrul activităţii executive

2. Activitatea de conducere realizată de administraţie se compune din acţiuni:a. decizionale, de îndrumare şi control, de reprezentareb. decizionale (deliberative), de coordonare, de îndrumare şi de controlc. deliberative, de coordonare şi îndrumare

3. Sistemul decizional are rolul de a asigura:a. conducerea activităţii organului şi funcţionarea acestuia prin întreg ansamblul

centrelor de decizie determinate, la rândul lor, de modul de alcătuire a organului ca şi de modul de constituire şi funcţionare a organului de conducere

b. coordonarea activităţiilor specifice unui anumit grup socialc. coordonarea activităţii de stat în ţările cu regim democratic

4. Eficienţa deciziei se verifică prin:a. rezultatele obţinute în urma aplicării saleb. premisa stabilităc. feedbackul celor implicaţi în aplicarea deciziei

5. La nivelul aceluiaşi organ administrativ se poate constata existenţa unor activităţi :a. de conducere şi de supervizareb. de analiză şi execuţie, de controlc. de conducere şi de execuţie

BIBLIOGRAFIE

1. S. Bereny, „La rôle de la science administrative dans dévelopement du système hongrois de l'administration d'Etat” în „Acta Juridica Academiae Scientiarum Hungaricae”, nr.1-2/1971.

2. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2003

3. Ioan Santai, Eugen Constantin, Drept administrativ, vol.II, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012

4. P. Vagu, G. Dumitru, Ştiinţa conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

CURS 7CERCETAREA ŞI CLASIFICAREA DECIZIILOR

ADMINISTRATIVE

Cuvinte cheie: Sociologie Cercetări operaţionale Teoria deciziei Decizii spontane Decizii programate

Cercetarea actului decizional, inclusiv a deciziei administrative – ca formă de manifestare a activităţii executive – nu se face numai la nivelul ştiinţei conducerii şi a teoriei generale a deciziei, ci ea se realizează şi la nivelul unor ramuri deosebit de specializate ale ştiinţei, cum sunt ştiinţa administraţiei de stat şi ştiinţa dreptului administrativ, care contribuie la fundamentarea teoretică şi practică a activităţii executive şi a deciziei administrative.

Conducerea societăţii implică în permanenţă adoptarea unui mare număr de decizii. Caracterul ştiinţific al conducerii sociale implică fundamentarea temeinică a procesului decizional. Activitatea decizională îşi reflectă eficienţa în modul în care administraţia îşi îndeplineşte sarcinile care îi revin.

Cunoaşterea tipologiei deciziilor prezintă interes nu numai din punct de vedere teoretico-metodologic, dar şi aplicativ, deoarece facilitează procesul decizional prin aceea că, în general, fiecărei grupe de decizie îi corespund metode şi tehnici specifice de elaborare şi fundamentare.

Preocupările şi cercetările privind studierea deciziei, inclusiv a celei administrative, au dus la constituirea unei ramuri a ştiinţei, relativ nouă, componentă de bază a ştiinţei conducerii sau a managementului, numită „teoria deciziei”. Această ştiinţă contribuie la formarea unei teorii unitare şi generale asupra deciziei care să permită introducerea şi utilizarea unor metode şi tehnici eficiente de pregătire, adoptare şi aplicare a deciziilor94.

Cercetarea actului decizional, inclusiv a deciziei administrative – ca formă de manifestare a activităţii executive – nu se face numai la nivelul ştiinţei conducerii şi a teoriei generale a deciziei, ci ea se realizează şi la nivelul unor ramuri deosebit de specializate ale ştiinţei, cum sunt ştiinţa administraţiei de stat şi ştiinţa dreptului administrativ, care contribuie la fundamentarea teoretică şi practică a activităţii executive şi a deciziei administrative.

Un rol important revine contribuţiei ştiinţei dreptului administrativ datorită faptului că o bună parte a activităţii executive îmbracă o formă juridică. Ea demonstrează însemnătatea regulilor juridice în activitatea administrativă şi deplina compatibilitate dintre aceste reguli şi activitatea executivă. Studiul juridic al administraţiei se impune deoarece aceasta este ea însăşi un mediu juridic95, inseparabil de stat96 şi căruia dreptul îi fixează reguli organizatorice şi funcţionale. Dreptul stabileşte cadrul legal în care se adoptă şi se realizează deciziile (condiţiile de valabilitate, modul de executare şi efectele juridice); de asemenea, normele de drept reglementează şi activitatea de control a executării deciziilor, inclusiv răspunderea juridică cu privire la ele.

Un aport deosebit în studiul activităţii executive revine ştiinţei administraţiei de stat (managementul public). Dezvoltarea activităţii executive a statului cât şi diversitatea formelor (juridice şi nejuridice) concrete în care se realizează impune cercetarea complexă a fenomenului administrativ, în scopul descoperii legităţilor ce stau la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice. Un loc central îl ocupă studiul deciziei administrative, componentă esenţială a activităţii executive, ştiinţa administraţiei de stat contribuind la constituirea unei teorii generale şi unitare a deciziei administrative97 ca sarcină fundamentală a acestei ştiinţe. În stadiul actual sunt abordate aspecte legate de tehnica pregătirii şi adoptării deciziilor (necesarul de informaţii, analiza posibilităţilor de soluţionare, alegerea variantei optime, motivaţia deciziei). Formulările generale ale ştiinţei administraţiei constituie premise ale formulării normelor de drept ce reglementează activitatea executivă şi totodată premise ale aplicării eficiente a reglementărilor. La rândul lor, normele de drept permit verificarea practică a valabilităţii tezelor formulate de ştiinţa administraţiei de stat98. De altfel, raportul dintre ştiinţa administraţiei şi cercetarea juridică a deciziei administrative se înscrie în perspectiva mai largă a corelaţiilor dintre cele două ştiinţe administrative99.

94 Gh.Boldur, Fundamentarea complexă a procesului decizional economic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.92.95 Alex. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, multiplicat, Bucureşti, 1972, p.35.96 J.M.Aubry, „Le milieu juridique”, în Traité de science administrative”, Mouton, Paris, 1966, p.177.97 M.Oroveanu, „Introducere în ştiinţa administraţiei de stat”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975, p.191.98 J. Starosciak, Elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.15.99 L. Samel, „Les differentes tendances de la science administrative”, în „Acta Juridica Academiae Scientiarum Hungaricae”, vol.V, Budapesta, 1963, Ed.I, p.98.

O deosebită importanţă la cercetarea interdisciplinară a activităţii executive şi a deciziei administrative o au ramurile mai noi ale ştiinţei cum sunt : sociologia, informatica, cercetările operaţionale şi cibernetica.

Sociologia studiază, printre altele, administraţia de stat ca pe un subsistem social ilustrând modul în care se produc efectele sociale ale activităţii executive. Un rol deosebit îl au tehnicile de investigare sociologică în faza pregătitoare emiterii deciziei prin aportul lor substanţial în operaţiunile de documentare prealabilă.

Informatica este utilizată cu prioritate în faza de elaborare a deciziei stabilind modul de prelucrare a datelor necesare, punând la dispoziţia specialiştilor mijloace tehnice care fac parte, într-o proporţie crescândă, din baza tehnico-materială a procesului administrativ100.

Informatica juridică, ramură a informaticii, contribuie la perfecţionarea metodelor de elaborare şi de aplicare a dreptului. În acest sens reglementările legale101 stabilesc că însăşi folosirea terminologiei în actele normative să se facă în mod unitar pentru a satisface şi cerinţele unui sistem de informatică legislativă.

Cercetările operaţionale contribuie la punerea în ecuaţie a problemelor ce fac obiectul deciziei, indicând diverse posibilităţi de soluţionare, determinând modelul matematic al soluţiei optime preconizate. În acest fel, alături de criteriile politico-juridice, un loc tot mai important revine şi criteriilor matematice102 în fundamentarea ştiinţifică a procesului decizional.

Cibernetica contribuie la elaborarea unei teorii noi asupra activităţii executive, văzută ca un complex de sisteme (decizional, operaţional, informaţional), permiţând introducerea unor tehnici de natură a îmbunătăţii conducerea administrativă.

Conducerea societăţii implică în permanenţă adoptarea unui mare număr de decizii. Caracterul ştiinţific al conducerii sociale implică fundamentarea temeinică a procesului decizional. Activitatea decizională îşi reflectă eficienţa în modul în care administraţia îşi îndeplineşte sarcinile care îi revin.

Categorii de decizii administrative Cunoaşterea tipologiei deciziilor prezintă interes nu numai din punct de vedere

teoretico-metodologic, dar şi aplicativ, deoarece facilitează procesul decizional prin aceea că, în general, fiecărei grupe de decizie îi corespund metode şi tehnici specifice de elaborare şi fundamentare.

Deciziile administrative cunosc o clasificare complexă, după diferite criterii, după cum urmează103:

După natura / importanţa situaţiei reglementate:a. decizii normative generale, care se referă la organizarea, reglarea şi conducerea rela-

ţiilor sociale în ansamblu; b. decizii parţiale sau particulare, care se referă la componente ale ansamblului; c. deciziile individuale - care privesc situaţii concrete, obiective, indivizi.100 A se vedea utilizarea calculatoarelor în materia stării civile în D. Farcaş, Ce limbaj cunosc calculatoarele electronice?, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 180.101 Art. 50 alin. 2 din Decretul nr. 16/1976,abrogat prin Legea nr. 24/2000 republicată în 2010, (art.37).102 M. Oroveanu, op. cit., p. 197.103 Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.4;

Din punctul de vedere al obiectului lor : a. decizii referitoare la activitatea internă, organizarea administraţiei.b. decizii privind activitatea exterioară, funcţionarea şi sarcinile de îndeplinit ale

administraţiei.După măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor:

a. decizii în condiţii de certitudine (când fiecare acţiune conduce în mod invariabil la un anumit rezultat specific);

b. decizii în condiţii de risc (fiecare acţiune conduce la un rezultat dintr-un ansamblu de rezultate posibile, probabilitatea fiecărui rezultat fiind cunoscută);

c. decizii în condiţii de incertitudine (fiecare acţiune este de natură să producă un ansamblu de rezultate posibile, probabilitatea fiecărui rezultat nefiind cunoscută).

După modul de abordare / operativitatea cu care sunt luate:a. decizii spontane - bazate pe intuiţie, inspiraţia de moment, pregătirea profesională şi

experienţa celui care decide şi sunt justificate în cazurile de urgenţă ca singura procedură operativă şi

b. decizii programate, luate pe baza experienţei dobândite şi care se înscriu într-o curbă de frecvenţă constantă, fapt pentru care se instituţionalizează în regulamente, instrucţiuni, standarde, etc.,

In funcţie de gradul de programare a deciziilor ( măsura în care luarea acestora se face pe baza unor procedee prestabilite) distingem:a. decizii uniceb. decizii repetitive, care la rândul lor pot fi:

decizii periodice şi decizii aleatorii,

După orizontul şi implicaţiile măsurilor preconizate a fi realizate:a. decizii strategice, b. decizii tactice şi c. decizii curente;

În funcţie de numărul de persoane decidente:a. decizii colective / de grup şib. decizii individuale / unipersonale

După amploarea autorităţii decizionale a agentului:

a. decizii independente care se iau din iniţiativa factorului de conducere respectiv, fără a fi necesare aprobarea sau avizul organelor ierarhic superioare,

b. decizii integrate, a căror definitivare şi aplicare este condiţionată de avizul sau aprobarea organelor ierarhic superioare;

După nivelul eşalonului conducerii în:

a. decizii de conducere superioară ce se adoptă de către directorul unităţii şi ceilalţi componenţi ai conducerii de vârf a unităţii şi care au adesea un caracter strategic şi tactic,

b. decizii de conducere medie, ce se adoptă la nivelul şefilor principalelor compartimente, servicii şi secţii cel mai adesea şi care au un caracter predominant tactic şi curent;

c. decizii curente, de conducere inferioară, ce se adoptă la nivelul conducătorilor de nivel inferior - birouri, echipe, grupuri de lucru.

În funcţie de numărul de criterii decizionale, distingem:

a. decizii unicriteriale, fundamentate pe baza unui singur criteriu;b. decizii multicriteriale, fundamentate pe baza a cel puţin două criterii.

ÎNTREBĂRI

1. Ce reprezintă noţiunea de „teoria deciziei”?2. După ce criterii se clasifică deciziile administrative?3. Ce reprezintă decizia spontană?4. La ce se referă decizia programată?5. Cum se clasifică deciziile după amploarea autorităţii decizionale a agentului?

TEST GRILĂ

1. Ce ştiinţe contribuie la constituirea unei teorii generale şi unitare a deciziei administrative?a. ştiinţa matematică, ştiinţei administraţiei de stat, sociologia, informatica,

cercetările operaţionale, ciberneticab. ştiinţa dreptului administrativ, ştiinţei administraţiei de stat, sociologia,

informatica, cercetările operaţionale, cibernetica c. ştiinţei administraţiei de stat, sociologia, informatica, cercetările operaţionale,

cibernetica, robotica2. După natura / importanţa situaţiei reglementate, deciziile pot fi:

a. decizii privind activitatea exterioară, funcţionarea şi sarcinile de îndeplinit ale administraţiei.

b. decizii individuale / unipersonale c. decizii normative generale, care se referă la organizarea, reglarea şi conducerea

relaţiilor sociale în ansamblu3. După măsura cunoaşterii probabilităţii efectelor

a. decizii în condiţii de risc (fiecare acţiune conduce la un rezultat dintr-un ansamblu de rezultate posibile, probabilitatea fiecărui rezultat fiind cunoscută);

b. decizii tactice c. decizii integrate, a căror definitivare şi aplicare este condiţionată de avizul sau

aprobarea organelor ierarhic superioare

4. După orizontul şi implicaţiile măsurilor preconizate a fi realizate:a. decizii independente care se iau din iniţiativa factorului de conducere respectiv,

fără a fi necesare aprobarea sau avizul organelor ierarhic superioareb. decizii colective / de grup c. decizii strategice, decizii tactice, decizii curente

5. În funcţie de numărul de persoane decidente:a. decizii colective / de grup şi decizii individuale / unipersonaleb. decizii repetitivec. decizii parţiale sau particulare

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999

2. J.M.Aubry, „Le milieu juridique”, în Traité de science administrative”, Mouton, Paris, 1966

3. Gh.Boldur, Fundamentarea complexă a procesului decizional economic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973

4. D. Farcaş, Ce limbaj cunosc calculatoarele electronice?, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

5. M. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei de stat, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975

6. J. Starosciak, Elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Politică, Bucureşti, 19677. L. Samel, „Les differentes tendances de la science administrative”, în „Acta Juridica

Academiae Scientiarum Hungaricae”, vol.V, Budapesta, 19638. J. Starosciak, Elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Politică, Bucureşti, 1967

CURS 8DECIZIA ADMINISTRATIVĂ-TRĂSĂTURI, OBIECT

COMPONENTE

Cuvinte cheie: Cerinţe de eficienţă Scop Înţelegere Voinţă Coerenţă

În decizia administrativă scopul urmărit este realizarea politicii statului prin organizarea executării şi prin executarea legii. Voinţa pe care o exprimă decizia administrativă se întemeiază pe lege şi este dedusă din lege. Legea exprimând interesele generale ale cetăţenilor din ţara noastră, decizia administrativă nu urmăreşte altceva decât înfăptuirea intereselor generale pe care le prevede legea. Aşadar, scopurile urmărite prin decizia administrativă nu aparţin administraţiei. Acestea sunt valori politice pe care le exprimă legea, organele administraţiei publice revenindu-le sarcina de a găsi cele mai bune mijloace de organizare a executării şi de executare a legii.

Determinarea obiectului deciziei constituie primul moment al procesului decizional, esenţial, deoarece precizează conţinutul deciziei care influenţează strategia ce urmează a se desfăşura în etapele destinate să ajungă la un scop sau obiectiv.Alegerea scopului sau obiectivului este determinată de diverse cauze, sociale, politice, economice ş.a.

Trăsături deciziei administrative104 A. Cu privire la subiecţi:

a. privind acţiunea oamenilor administraţiei publice, decizia administrativă este o componentă, dar şi o determinantă a ei, deoarece activitatea acestora este urmarea deciziei administrative, în cadrul sistemului administraţiei publice;

b. referitor la persoanele care se găsesc în afara sistemului administraţiei publice şi în raport cu care lucrează acest sistem - organizând executarea şi executând legea cu ajutorul deciziei administrative, decizia administrativă este o determinantă, dar şi o modalitate de participare le administraţia publică ca activitate, deoarece în sistemul nostru de administraţie publică există multiple forme de participare a cetăţenilor la elaborarea deciziei administrative;

c. decizia administrativă asigură comportamentului uman o anumită coeziune în cadrul diferitelor colectivităţi umane în care acţionează organele administraţiei publice pe baza şi în baza executării legii;

d. colegialitatea, ca operă a autorităţii pluripersonale;e. în domeniul administraţiei publice, decizia este un act social, ea nu exprimă doar

voinţa şi intenţiile unei persoane sau ale unui grup, ci interesele şi cerinţele cu caracter social.

104 Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.484-488; Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Ed. Cerma, Bucureşti, 1996, p.377-383;

B. În legătură cu scopul său, de a putea asigura eficient, calitativ şi cantitativ îndeplinirea obiectivelor fixate, este necesar ca decizia administrativă să întrunească unele caracteristici:a. să fie fundamentată ştiinţific, competentă; b. autoritatea - competenţa de a emite decizii care vor servi drept fundament, la

elaborarea altor decizii;c. să fie coordonată / coerentă, pentru a asigura armonia internă şi externă a acesteia,

respectiv concordanţa cu deciziile anterioare luate la toate nivelurile, satisfăcând cerinţele sociale actuale şi constituind legătura dintre trecut, prezent şi viitor a unei politici a cărei unitate şi continuitate o asigură administraţia;

d. să fie reală în timp, adoptată la timp, cunoscut fiind faptul că atât deciziile premature, cât şi cele tardive, nu pot fi utile, rămânând acte gratuite;

e. să aibă flexibilitate, mobilitate şi maleabilitate;f. să fie formală (scrisă, datată, semnată, înregistrată şi publicată);g. precisă, simplă, clară, cu succesiune logică şi concizie;

Aceste cerinţe de eficienţă dau deciziei administrative un caracter practic, excluzând posibilitatea variantelor în aplicare, a pierderii sau denaturării sensului deciziei.

Obiectul deciziei administrative 105 Profesorul Alexandru Negoiţă precizează că în decizia administrativă scopul

urmărit este realizarea politicii statului prin organizarea executării şi prin executarea legii. Voinţa pe care o exprimă decizia administrativă se întemeiază pe lege şi este dedusă din lege. Legea exprimând interesele generale ale cetăţenilor din ţara noastră, decizia administrativă nu urmăreşte altceva decât înfăptuirea intereselor generale pe care le prevede legea. Aşadar, scopurile urmărite prin decizia administrativă nu aparţin administraţiei. Acestea sunt valori politice pe care le exprimă legea, organele administraţiei publice revenindu-le sarcina de a găsi cele mai bune mijloace de organizare a executării şi de executare a legii.

În cazurile în care voinţa organelor administraţiei se manifestă numai în acte de executare, fără a avea posibilitatea de a alege între mijloacele de executare, nu suntem în faţa unui act decizional, ci pur şi simplu în faţa unui act administrativ de executare.

Profesorul Mihai Oroveanu consideră că determinarea obiectului deciziei constituie primul moment al procesului decizional, esenţial, deoarece precizează conţinutul deciziei care influenţează strategia ce urmează a se desfăşura în etapele destinate să ajungă la un scop sau obiectiv.

Alegerea scopului sau obiectivului este determinată de diverse cauze, sociale, politice, economice ş.a. Aceste operaţiuni nu sunt statice, ci cuprind în ele însele o schimbare în starea lucrurilor. Faţă de această schimbare administraţia trebuie să ia atitudine: să se poată adapta la noua situaţie, sau să stea în expectativă sau să tăgăduiască orice însemnătate faptelor noi.

105 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1998, p. 117-118; Emilian Stelian Ticameş, op. cit., p.298-300.

Componente 106 Din analiza conţinutului deciziei se ajunge la concluzia că ea rezultă din raportul

care se stabileşte între înţelegere şi voinţă.Înţelegerea ţine seama de toate fenomenele umane, raţionale sau neraţionale,

reprezentând ansamblul operaţiunilor gândirii de a concepe, a judeca şi a raţiona. Pentru a fi utilizată ca element al deciziei, înţelegerea urmează a se realiza după anumite procedee ce pot fi grupate în cadrul general al discuţiilor sau deliberării.

Voinţa reprezintă expresia hotărârii unei persoane de a acţiona într-o anumită direcţie, pentru realizarea obiectivelor, pe baza resurselor de care dispune.

Voinţa celor ce decid este determinată de înţelegere. Aceasta din urmă poate disciplina, orienta şi metodiza o voinţă. Dar voinţa constituie esenţa funcţiunii celor ce decid. Manifestarea voinţei implică existenţa unor calităţi morale, a unui spirit hotărât, călăuzit de servirea interesului general, apt să învingă ezitarea generată de riscuri ce ar putea frâna acţiunea.

Contopirea înţelegerii cu voinţaFuziunea înţelegerii şi a voinţei, pentru alcătuirea deciziei se realizează printr-o

confruntare raţională, logică, metodică.Înţelegerea, ca rezultat al gândirii, face apel la voinţă, pentru realizarea unui scop.

La rândul său voinţa trebuie să ţină seama de realităţile ce se oglindesc în deliberare.

Etapele procesului decizional107 Înainte de a aborda etapele deliberării propriu-zise ale procesului adoptării

deciziei administrative, trebuie să arătăm că decizia administrativă presupune: stabilirea gradului de prioritate pe care îl prezintă problema şi măsura în

care se impune sau nu o intervenţie; gruparea problemelor asupra cărora este utilă intervenţia; verificarea realităţii, a caracterului şi oportunităţii problemei respective

(dacă este o problemă curentă, de rutină sau de excepţie).După această etapă prealabilă deliberării propriu-zise, etapă care de fapt înseamnă

determinarea obiectului deciziei ce urmează a fi luată, urmează etapele propriu-zile, şi anume:

A. Adunarea datelor (trebuie avut în vedere dacă datele vizează situaţia trecută, prezentă sau viitoare).

B. Selecţionarea (filtrarea) şi ordonarea (sistematizarea) datelor. Cu acest prilej se stabileşte:

a) ce probleme se reliefează;b) dacă sunt posibilităţi de tratare distinctă;c) care sunt circumstanţele problemei;d) în ce ordine de urgenţă trebuie acţionat;

106 Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Ed. Cerma, Bucureşti, 1996, p.372-374; Emilian Stelian Ticameş, op. cit., p.298.107 Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 482-485;

e) dacă avem elemente restrictive (disponibilităţi fixe, acte normative în vigoare etc.).

Ambele etape (A şi B) le putem considera faze premergătoare ale elaborării deciziei.

C. Analiza datelor şi faptelor (informaţiilor). Cu acest prilej, se studiază toate influenţele posibile asupra deciziei. În această etapă se elaborează variante.

D. Deliberarea - „o confruntare de idei în cadrul căreia sunt scoase în evidenţă avantajele şi dezavantajele uneia sau alteia din soluţiile posibile"108

Pentru a se ajunge la un rezultat util, aceasta trebuie judicios organizată.Astfel, materialul pregătit pentru elaborarea deciziei, împreună cu propunerile prezentate, vor fi transmise în timp util membrilor organului de decizie, pentru ca aceştia să le poată analiza, spre a avea astfel posibilitatea de a se pronunţa atunci când vor fi supuse discuţiei materialele respective.

E. Adoptarea / luarea deciziei – este momentul manifestării voinţei decidentului.

Ulterioare actului decizional, mai urmează: F. Intrarea în vigoareG. Aplicarea (executarea) deciziei administrative.

Iniţiativa109 Înainte de a se organiza o acţiune, este necesară intervenţia unei iniţiative, care să

declanşeze acţiunea în cauză.Iniţiativa deciziei poate să aparţină şi altor factori, exteriori organului emitent.De asemenea, iniţiativa adoptării unei decizii administrative poate veni şi din

partea diferitelor organizaţii şi asociaţii nestatale sau chiar din partea cetăţenilor, în mod individual.

Având ca obiect realizarea politicii statului, decizia administrativă este, de multe ori, iniţiată de factorii politici. Organele puterii legiuitoare, diferite organizaţii din sistemul politic, sesizează organele administraţiei publice în vederea iniţierii procesului decizional, făcând astfel să intervină acţiunea organelor administraţiei publice în vederea soluţionării unor probleme care privesc realizarea politicii statului în domeniile în care acţionează organele administraţiei publice.

În cele mai multe cazuri, iniţiativa deciziei administrative revine organelor administraţiei publice care, din informaţiile proprii sau pe baza sesizărilor diferitelor organe de stat sau obşteşti ori ale cetăţenilor, găsesc că este oportună intervenţia lor pentru rezolvarea unor anumitor probleme din domeniul lor de activitate. Sunt însă cazuri în care organele administraţiei publice stau în expectativă observând evoluţia anumitor fenomene sociale şi aşteptând să se intervină pentru soluţionarea problemelor care se pun în legătură cu acele fenomene110.

Elaborarea111

108 Ioan Alexandru, op.cit., p. 484109 Ioan Alexandru, op.cit., p.481; Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1998, p.120-121; 110 Ioan Alexandru, op.cit., p. 485111 Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2003, p.72-77.

Pregătirea sau elaborarea deciziei reprezintă prima etapă în procesul decizional, etapă în care nu există o decizie sau un act juridic, ci un proiect de decizie sau o decizie potenţială. Fazele etapei pregătitoare sunt: apariţia necesităţii elaborării deciziei, documentarea decizională şi fundamentarea deciziilor potenţiale, întreaga etapă fiind dublată de formalităţile procedurale prealabile adoptării actelor juridice.

Fundamentarea / motivarea deciziei112 Totalitatea motivelor care stau la baza unui act juridic constituie motivaţia acelui

act, iar motivarea este acţiunea de arătare a motivelor pe care se fundamentează actul. Motivarea este un element obiectiv şi extern, fiind o condiţie formală, de procedură, acolo unde legea o impune, spre deosebire de motivaţie care este un element intern, subiectiv şi obligatoriu.

Pe baza necesarului de date obţinute se trece la analiza şi interpretarea datelor în scopul elaborării proiectului de decizie. Analiza trebuie să fie obiectivă şi întemeiată pe anumite ipoteze de lucru, stabilite pe baza unor teze fundamentale ce trebuie aplicate în noua reglementare. Datele existente, care constituie premisele ipotezei de lucru, pot confirma sau infirma ipoteza.

Conţinutul motivării se referă la împrejurările care au fost reţinute ca determinante în emiterea actului. Sub acest aspect, în cazul actelor normative, expunerea de motive va arăta succint, printre altele: cerinţele care justifică intervenţia normativă cu o referire specială la insuficienţa

reglementărilor în vigoare; efectele de ordin politic, economic, social şi cultural urmărite în funcţie de obiectul

reglementării; efectele pe care noua reglementare le are asupra reglementărilor deja existente.

Sancţiunea nemotivării actelor este în funcţie de gravitatea încălcării normelor. Astfel, actul emis în mod nemotivat este lovit de nulitate dacă a încălcat această condiţie de valabilitate. Dacă actul este motivat, dar motivele sunt în contrazicere cu legea, actul va fi formal, dar ilegal, sub aspectul conţinutului sau temeiniciei sale.

Adoptarea deciziei administrative113 Etapa adoptării sau emiterii actelor administrative de către organele colegiale,

respectiv unipersonale, reprezintă momentul în care voinţa se manifestă în scopul producerii efectelor juridice. Ea se realizează în diverse modalităţi, astfel, în cazul organelor unipersonale momentul emiterii este marcat de semnarea înscrisului constatator al actului juridic, iar în cazul organelor colegiale, adoptarea are loc în cadrul şedinţei prin mecanismul votului.

După unii autori, etapa adoptării se poate diviza, în cazul organelor, colegiale, în cel puţin 3 faze: dezbaterea, deliberarea şi votarea. Etapa adoptării este guvernată de importante formalităţi procedurale concomitente adoptării deciziei şi ulterioare adoptării acesteia, necesare asigurării valabilităţii ei sau punerii în executare.

- Dezbaterea - activitate de evaluare a propunerilor cuprinse într-un proiect de act în baza unei confruntări de idei în cadrul căreia se evidenţiază avantajele şi dezavantajele 112 Ioan Santai, op. cit., p.77-79.113 Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Ed. Cerma, Bucureşti, 1996, p. 395-398;

soluţiilor preconizate. Forma organizatorică a dezbaterii în cadrul organelor colegiale este şedinţa (adunare generală, sesiune) care reprezintă o reuniune de două sau mai multe persoane ce alcătuiesc împreună un organ şi a căror reunire are un anumit scop.

- Deliberarea - În cazul organelor colegiale fiecare participant la dezbatere optează din considerente specifice, asupra unui proiect sau variante şi asupra unor amendamente. Procedura de deliberare a fiecărui participant diferă în ceea ce priveşte structura demonstraţiei sale, alegerea şi ordonarea argumentelor, modul şi momentul de prezentare. Alegerea unei variante din mai multe, are loc în baza unei aprecieri comparative a variantelor propuse sub aspectul diferiţilor factori, indicatori de eficienţă, prin aprecierea unor efecte posibile ca apariţie etc., dar cu respectarea cadrului legal care delimitează posibilităţile de opţiune.

- Votarea - reprezintă operaţiunea prin care se manifestă cu efecte juridice voinţa organului colegial prin adoptarea actului juridic. Voinţa pe care o cuprinde decizia se manifestă în realizarea puterii de stat şi se află numai la nivelul persoanelor care au un drept de vot deliberativ şi nu un drept de vor consultativ sau care sunt lipsite de acest drept. Forme procedurale concomitente adoptării actelor de drept administrativ:

a. Quorumul şi majoritatea necesarăQuorumul reprezintă numărul de membri necesari, raportat la numărul total de

membrii ai organului colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberările organului să fie valabile. Normele privitoare la quorum sunt prestabilite şi reprezintă un element de formă esenţial întrucât prin respectarea lor manifestarea de voinţă dobândeşte puterea de a produce efecte juridice.

b. Actele administrative emise în comunActele administrative emise în comun de mai multe organe ale administraţiei de

stat sau de acestea împreună cu alte organisme sunt manifestări de voinţă simultane făcute cu intenţia de a produce efecte juridice.

c. Redactarea fi semnarea înscrisuluiRedactarea actului juridic reprezintă operaţiunea de întocmire a unui înscris

(document) care să reflecte deplin şi concordant manifestarea de voinţă exprimată. Neîndeplinirea formei scrise în cazul actelor normative, reprezintă încălcarea unei

condiţii esenţiale de valabilitate ale acestor acte. Întocmirea sau redactarea în formă scrisă a actelor normative este strâns legată şi de modul aducerii lor la cunoştinţă prin publicare sau comunicare.

Semnarea înscrisului constatator al actelor juridice reprezintă o cerinţă de formă absolut necesară.

d. Motivarea deciziei administrative

Intrarea în vigoare114 Actele normative intră în vigoare, în principiu, de la data publicării lor. Evident că

intrarea în vigoare marchează momentul producerii de efecte juridice de către actele respective.

Publicarea poate avea loc prin Monitorul Oficial al României în cazul legilor, ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului ori prin alte mijloace de publicitate, în cazul

114 Anton Trăilescu, op. cit., p. 75 - 77.

celorlalte acte normative (publicare în presă, afişare). Nepublicarea actelor normative ale Guvernului atrage inexistenţa acestor acte

Unele acte normative intră în vigoare la o dată ulterioară publicării lor, în termenul stabilit în însuşi textul lor.

Actele administrative individuale se aduc la cunoştinţă persoanelor interesate prin comunicare. Ele produc efecte juridice din momentul comunicării.

În ce priveşte actele de autoritate ale administraţiei publice locale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, prevede că actele normative devin obligatorii de la data publicării, iar cele individuale, de la data comunicării.

Unele acte de autoritate individuale pot produce însă efecte juridice din chiar momentul adoptării lor, dacă persoana vizată participă la adoptarea actului şi din cuprinsul actului nu rezultă altfel.

Pot exista însă şi situaţii inverse, când actul adoptat a fost publicat sau comunicat, dar el nu produce efecte din momentul publicării sau comunicării, ci de la o dată mult ulterioară.

Executarea deciziei administrative115 După ce a fost adoptată, decizia administrativă trebuie executată, trebuie pusă în

aplicare. Oricât de bună ar fi o decizie, dacă ea nu este executată sau este defectuos executată, întreaga muncă depusă anterior pentru elaborarea deciziei se iroseşte.

De reţinut faptul că, după adoptarea ei de către organul emitent, decizia administrativă devine obligatorie. Astfel încât, în caz de neexecutare, pot fi aplicate sancţiunile prevăzute de lege celor care se fac vinovaţi de neexecutare.

În vederea executării, organele administraţiei publice adoptă o serie de măsuri organizatorice, privind mobilizarea şi utilizarea mijloacelor necesare executării. Cu cât mai bine este organizată executarea, cu atât se înfăptuieşte mai deplin scopul deciziei respective.

Un element deosebit de important al executării este oportunitatea acesteia, o întârziere în executare putând avea uneori consecinţe deosebit de grave, de natură să aibă ca rezultat chiar imposibilitatea executării.

Decizia administrativă poate fi executată direct de către organul administraţiei publice, de către o organizaţie nestatală sau chiar de către cetăţeni, în mod individual.

În procesul de executare, trebuie să se ţină seama cu stricteţe de competenţa fiecărui organ în parte, în aşa fel încât să se evite suprapunerile şi paralelismele, care ar putea avea efecte negative.

Modul de executare a unei decizii administrative influenţează efectele acesteia, deoarece se ridică problema organizării raţionale şi eficiente a resurselor. Pentru executarea corespunzătoare a deciziilor, s-au formulat unele recomandări şi anume:

separarea îndeplinirii unei decizii, de celelalte acţiuni ale administraţiei; orice executare urmează că se integreze în structura de ansamblu a administraţiei;

bună executare depinde de experienţa şi cunoştinţele în materie ale funcţionarilor publici;

115 Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 488-498;

executarea operativă a deciziei, deoarece orice întârziere poate avea efecte dăunătoare, după cum şi graba aduce prejudicii;

executarea este mai facilă, atunci când decizia se integrează în cadrul tradiţional al activităţilor administrative sau poate fi mai dificilă dacă impune inovaţii în materie. În primul caz, ceea ce influenţează execuţia, este rutina funcţionarilor, iar în cel de-al doilea caz, lipsa lor de curaj.

Executarea unei decizii se împleteşte cu activitatea de control, care verifică atât derularea procesului decizional, cât mai ales, rezultatele obţinute. Controlul furnizează informaţii necesare în elaborarea deciziilor viitoare şi, în fond, marchează dinamica deciziei administrative.

Controlul şi evaluarea deciziei116 Controlul executării deciziei administrative reprezintă condiţia bunei funcţionări a

administraţiei publice.Un management eficace implică măsurarea periodică a rezultatelor. Când

rezultatele prezente sunt comparate cu cele planificate (obiectivele). Dacă rezultă o deviere, trebuie făcute anumite schimbări în varianta aleasă, în implementarea ei sau în obiectivul iniţial, dacă este considerat imposibil de atins, în acest din urmă caz, întregul proces de luare a deciziei este reluat.

Deci, raţiunea de a exista a controlului este, în primul rând, prezenţa sa activă în desfăşurarea evenimentelor şi corectarea la timp a abaterilor ce pot apărea.

În sens restrâns, pasiv, formulat de majoritatea de teoreticienilor dreptului, controlul vizează numai respectarea condiţiilor de legalitate şi oportunitate, determinante doar ale cadrului adecvat, necesar rezolvării unei situaţii, necuprinzând aspectul eficienţei.

În sens larg, activ, controlul trebuie să includă şi aspectul eficienţei conţinutului muncii administrative – faptul administrativ.

Efectele deciziei administrative117 Efectele deciziei administrative sunt consecinţele pe care aceasta le generează

prin simplul fapt al adoptării sale.Astfel, ca urmare a adoptării, decizia devine obligatorie pentru toţi să-şi realizeze

activitatea profesională, în conformitate cu deciziile luate. Decizia poate atrage sancţiuni asupra celor care nu se conformează prevederilor sale.

De asemenea, decizia beneficiază de executarea ei din oficiu; drept urmare, ea poate fi executată de administraţia publică prin proprii agenţi (servicii publice, forţă publică), utilizând, dacă este necesar, mijloace de constrângere (materială), pentru a anihila rezistenţa celor interesaţi.

În cazul în care decizia se dovedeşte ilegală sau inoportună, administraţia poate s-o anuleze sau retracteze tot printr-o decizie unilaterală fără să fie necesar consimţământul părţilor.

116 Delia Popescu, op. cit., p. 25.117 Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1998, p.129-130; Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Administraţie publică, Ed. CHEMAREA, Iaşi, 1999

Efectele deciziei administrative pot fi anihilate, suspendate, încetinite sau accelerate, prin politica statului, modificarea cadrului legal sau a activităţii şi structurii administraţiei. Un factor care contribuie la blocarea dinamicii deciziei administrative îl constituie spiritul rutinier. Lipsa iniţiativei, absenţa operativităţii pot paraliza o decizie administrativă. Elementele care la prima vedere par minore (lipsa echipamentelor moderne de calcul sau a personalului de execuţie) pot prejudicia eficienţa şi dinamica deciziei.

Eficienţa unei decizii administrative se bazează pe prevederea şi calcularea efectelor pe care le generează şi care pot fi directe şi indirecte.

Efectele directe. Din momentul în care a fost adoptată decizia, dreptul administrativ pune capăt deliberărilor şi clarifică problemele prin rezolvarea lor în practică. Pentru unii, decizia adoptată reprezintă confirmarea punctului lor de vedere. Pentru alţii ea înlătură anumite incertitudini şi îndoieli. Indiferent de situaţie, decizia este obligatorie, chiar şi pentru cei care o consideră greşită.

Nu este suficientă unirea celor două elemente, înţelegerea şi voinţa, pentru ca decizia să producă efecte. Mai este, necesar, ca cei care adoptă decizia să fie convinşi că aceasta corespunde şi satisface cerinţele vieţii sociale.

Deciziile eronat concepute au efecte slabe şi nu par aplicabile. Este de preferat să se atingă un obiectiv mai modest, decât să se eşueze spre unul irealizabil. În alte cazuri, deciziile nu se aplică, pentru că între timp, ele nu mai corespund realităţilor sociale, devenind inutile.

Efectele indirecte privesc pe funcţionarii care decid, autorităţile publice şi administraţiile. Ele reflectă răspunderea asumată de cei care au luat o anumită decizie. În calitate de autori, ei vor apăra decizia respectivă, căutând să-i asigure eficienţa pentru ca aceasta că producă toate efectele.

Efectul indirect asupra instituţiilor publice constă în consolidarea, modificarea sau chiar desfiinţarea unora dintre ele.

Incidenţa asupra populaţiei, depinde de modul în care aceasta a participat la procesul decizional. De gradul participării cetăţenilor la activitatea administraţiei statului, depinde atitudinea de adeziune, colaborare, rolul lor activ sau pasiv faţă de decizia administrativă.

ÎNTREBĂRI

1. Care sunt trăsăturile deciziei administrative cu privire la subiecţi?2. Care sunt trăsăturile deciziei administrative legate de scopul acesteia?3. Care este obiectul deciziei administrative?4. Care sunt componentele deciziei administrative?5. Care sunt efectele deciziei administrative?

TEST GRILĂ

1. Trăsăturile principale ale deciziei administrative se fac în raport cu:a. Cu privire la subiecţib. În legătură cu scopul săuc. Ambele de mai sus

2. Decizia rezultă din raportul care se stabileşte între:a. înţelegere şi capacitateb. înţelegere şi voinţăc. înţelegere, voinţă, putere

3. Trei dintre formele procedurale concomitente adoptării actelor de drept administrativ sunt:a. Quorumul şi majoritatea necesară, actele administrative emise în comun,

redactarea raportului finalb. Quorumul şi majoritatea necesară, redactarea raportului final, motivarea deciziei

administrative c. Quorumul şi majoritatea necesară, redactarea şi semnarea înscrisului, motivarea

deciziei administrative4. Executarea deciziei administrative înepe odată cu:

a. adoptarea eib. comunicarea eic. la 10 zile după comunicare

5. Ce reprezintă fectele deciziei administrative:a. trăsături ale deciziei în generalb. consecinţele acesteia, generate odată cu adoptarea deciziei administrativec. caracteristicile deciziei

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999

2. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Administraţie publică, Ed. CHEMAREA, Iaşi, 1999

3. Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 19984. Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Ed. Cerma, Bucureşti, 19965. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. RISOPRINT, Cluj-

Napoca, 2003

CURS 9CONDIŢIILE DECIZIEI ADMINISTRATIVE- DUALITATEA

LEGALITATE-OPORTUNITATE

Cuvinte cheie: Interes public Voinţă politică Legalitate Oportunitate Drepturi şi libertăţi fundamentale

Obiectul acţiunii administrative este realizarea voinţei politice aşa cum este ea determinată de organele puterii de stat.

Decizia administrativă are în acest fel ca obiect alegerea obiectelor şi a mijloacelor acţiunii administrative. Problema care se pune este aceea de a şti care sunt condiţiile acestei alegeri. Ca la orice decizie, şi la decizia administrativă trebuie să fie reunite cele două elemente apar în dualitatea legalitate-oportunitate.

Scopul interesului public pe care sunt chemate să-l slujească organele administraţiei publice este totdeauna un element de legalitate al deciziilor acestor organe.

Mijloacele de acţiune pe care înţeleg să le folosească organele administraţiei relevă oportunitatea deciziei administrative.

Legalitatea şi oportunitatea, elemente ale deciziei administrative.118

Legea reglementează acţiunea organelor administraţiei publice, dar nu o face în mod amănunţit, şi nici nu trebuie să facă acest lucru.

Prescrierea acţiunii administrative până la cele mai mici amănunte ar duce la paralizarea vieţii publice. Administraţia publică ar fi redusă la funcţia unui automat ale cărui acţiuni sunt dinainte stabilite şi care nu poate face nimic altceva decăt ce cuprinde acest program prestabilit în felul acesta administraţia publică ar fi lipsită de orice iniţiativă şi ar sfârşi ca orice scop sclerozat, nereuşind să facă faţă nevoilor societăţii. De aceea, este necesară supunerea acţiunii administrative faţă de lege, dar, în acelaşi timp, este tot aşa de necesar să se lase organelor administraţiei publice posibilitatea de a a pecia condiţiile în care are loc intervenţia saAceastă posibilitate de apreciere sau acest drept de apreciere pe care trebuie să îl aiba organele administraţiei publice, în exercitarea atribuţiilor acestora nu este decît o libertate de alegere care li se dă acestor organe în îndeplinirea sarcinilor pe care le au. Acestă posibilitate de alegere, această libertate de apreciere este condiţia unei administraţii publice realiste.

Din această caracateristică a acţiunii organelor administraţiei publice, care se îndeplineşte prin actele administrative, decurge particularitatea dreptului aplicabil acestora, dreptul administrativ, faţă de dreptul civil. Dreptul civil este mai mult riguros, în sensul regelemtării mai amănunţite a liniei de urmat de către subiectele de drept. În acţiunea administrativă, supusă dreptului administrativ, libertatea de apreciere a organelor administraţiei publice nu face să fie necesară acestă amănunţită reglementare.

Spre deosebire de subiectele de drept civil, care acţionează în scopul realizării intereselor particulare, organele administraţiei publice ca subiect de drept administrativ, nu acţionează decât în relizarea interesului general. De aceea, o astfel de acţiune a organelor administraţiei publice, care se realizează prin decizia administrativă, are în conţinutul său legalitatea. Legalitatea acţiunii respective stă tocmai în realizarea interesului general. Administraţia nu dispune de o autonomie de voinţă cu privire la scopurile acţiunii sale, aşa cum se întamplă în cazul subiectelor de drept civil care dispun de această autonomie.

Scopul interesului public pe care sunt chemate să-l slujească organele administraţiei publice este totdeauna un element de legalitate al deciziilor acestor organe.

Mijloacele de acţiune pe care înţeleg să le folosească organele administraţiei relevă oportunitatea deciziei administrative. Aşadar, decizia prezintă acest aspect specific prin aceia că scopul nu este al său, este un scop care elevă interesul general, interesul public, dar mijloacele sunt în bună măsură lăsate la alegerea sa. De aceea, se poate spune că scopul interesului public este totdeauna impus organelor administraţiei publice, pe când alegerea mijloacelor este lăsată mai mult sau mai puţin pe seama acestor organe. Din această caracteristică decurg unele consecinţe relative la decizia administrativă.

În primul rând, din cele arătate înainte se desprinde concluzia că nu se poate vorbi de adevărta decizie administrativă decât atunci când este vorba de operarea unei alegeri, a unei optiuni pe care o face un organ al administraţiei public de când emite o astfel de decizie. Atunci când legea ordonă tot ce trebuie să facă organele administraţiei publice şi nu lasă acestor organe dreptul de a aprecia mijloacele, nu se poate vorbi de decizie

118 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p.p. 55-56

administrativă. În acest din urmă caz, suntem pur şi simplu în domeniu executării. Aceste cazuri, sunt însă extrem de rare în activitatea organelor administraţiei publice.

În al doilea rând, dacă este vorba de o alegere pe care o fac organele administraţiei public, atunci când emit decizii administrative, această alegere nu se situează la nivelul scopului care priveşte mijloacele instrumentale ce trebuie folosite în realizarea scopului.

În al treilea rând trebuie obsevat că amploarea alegerii pe care o poate face administraţia publică, poate varia de la absenţa unei astfel de alegeri, la o largă posibilitate de alegere. Dar şi în acest din urmă caz, organele administraţiei publice sunt ţinute să respecte legea, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

În sfârşit în al patrulea rând, datorită complexei şi multilateralei intervenţii şi acţiuni a statului în viaţa socială se impune lărgirea reglementării juridice a acţiunii organelor administraţiei publice în luarea deciziei administrative. Importantele domenii de activitate ale administraţiei publice trebuie astfel să fie reglementate prin lege.

ÎNTREBĂRI

1. Precizaţi câteva diferenţe esenţiale dintre dreptul civil şi dreptul administrativ?2. Organele administraţiei publice se bucură de un anumit drept de apreciere în

exercitarea atribuţiilor pe care le au sau acţiunea acestor organe este supusă strict legii?

3. De ce trebuie să ţină cont organele administraţiei publice atunci când aleg să emită o anumită decizie administrativă?

4. Cum se realizează fuziunea întelegerii şi a voinţei, pentru alcătuirea deciziei?5. Ce înţelegeţi prin oportunitatea deciziei administrative?

TEST GRILĂ

1. Legea reglementează acţiunea organelor administraţiei publice:a. În mod expres şi amănunţitb. Nu în mod amănunţit lăsând organelor administraţiei publice posibilitate de alegere şi

aprecierec. Nu reglementează acţiunea organelor administraţiei publice

2. Dreptul aplicabil activităţii decizionale a organelor administraţiei publice, este:a. Dreptul civilb. Dreptul constituţionalc. Dreptul administrativ

3. Care din următoarele afirmaţii este corectă:a. Dreptul civil este mai mult riguros, în sensul regelemtării mai amănunţite a liniei de

urmat de către subiectele de drept.b. În acţiunea administrativă, supusă dreptului administrativ, libertatea de apreciere a

organelor administraţiei publice face să fie necesară o amănunţită reglementare.c. Subiectele de drept civil, acţionează în realizarea interesului general

4. Administraţia publică:a. nu dispune de o autonomie de voinţă cu privire la scopurile acţiunii sale, aşa cum se

întâmplă în cazul subiectelor de drept civil care dispun de această autonomie.b. dispune de o anumită autonomie de voinţă cu privire la scopurile acţiunii salec. dispune de o autonomie de voinţă cu privire la scopurile acţiunii sale, aşa cum nu se

întâmplă în cazul subiectelor de drept civil care nu dispun de această autonomie5. Atunci când legea ordonă tot ce trebuie să facă organele administraţiei publice şi nu lasă

acestor organe dreptul de a aprecia mijloacele de acţiune în luarea deciziei:a. Este o consecinţă a supremaţiei legii faţă de decizia administrativăb. Nu se mai poate vorbi de decizie administrativă, în acest caz, fiind pur şi simplu în

domeniul executăriic. Este o consecinţă a raportului de subordonare specific dreptului administrativ

BIBLIOGRAFIE Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Ed. Alma Mater,

Sibiu, 2009 Claudia Şerban Cernat (coordonator), Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gâf Deac,

Ştiinţa administraţiei şi administraţie publică, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2011 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed.

Psihomedia, Sibiu, 2012

CURS 10

LOGICA APLICATĂ ÎN DOMENIUL DECIZIEI ADMINISTRATIVE

Cuvinte cheie: Logică formală Logica juridică Logica deontică Deontologie Deliberare

Realitatea nu se poate cunoaşte decât prin metode ştiinţifice, iar sistematizarea cunoştinţelor nu poate fi rodnică fără observarea principiilor ce ni le ofera logica. În studiul formelor gândirii umane logica separă forma de conţinutul informaţional, afectiv şi volitiv precum şi de mijlocul exteriorizării formei gândului adică limba naturală luând în cercetare numai forma intelectivă, cognitivă, raţională, obiectivă a gândirii considerând mijlocul de comunicare ca element convenţional. Odată făcută această primă separaţie, logica efectuează a doua operaţie: separarea formelor corecte de cele incorecte adică a celor valide de cele nevalide.

Logica acţiunii administrative, ca logica aplicată în ştiinţa administraţiei şi administraţie publică, având metode specifice de lucru şi un domeniu de aplicare distinct de acela al logicii generale, este o ştiintţă a căilor pentru aflarea adevărului în acest domeni; ea se implică totodata în construirea deciziei administrative şi în modalitatea concretă de aplicare a acesteia.

Administraţia publică este organic legată de realizarea intereselor oamenilor, pe baza cunoaşterii oamenilor, pe baza cunoaşterii multilaterale a realităţii, a intereselor acestor mase, de aceea decizia administrativă nu poate fi rodul unei deliberării individuale, ci rezultatul deliberării individuale, ci trebuie să fie rezultatul deliberării colegiale

Din punct de vedere etimologic logica este cuvânt derivat din termenul elen λόγος (logos). În limba greacă veche expresia „logos” avea următoarele înţelesuri: cuvânt, idee, raţiune, ordine119.

Heraclit din Efes utiliza cuvântul „logos” cu înţelesul de ordine necesară, proprie atât cosmosului, lumii materiale cât şi gândirii omeneşti în forma ei superioară.Filosofii stoici eleni au dat cuvântului „logos” un sens idealist, înţelegând prin logos raţiunea cosmică, divină.

Mai târziu filosoful Filon Iudeul a utilizat cuvântul „logos” desemnând prin el raţiunea divină ca forţă mijlocitoare între Dumnezeu şi lume.

Teologii creştini au utilizat cuvântul „logos” pentru a desemna raţiunea divină ca forţă mijlocitoare între Dumnezeu şi lume, identică cu Iisus.

Geneza logicii s-a produs în antichitate în lumea Greciei sclavagiste. Necesitatea studierii raţionale a gândirii a fost determinată de intensificarea preocupărilor de cunoaştere ştiinţifică a lumii înfăptuite de învăţaţii eleni.

Astfel Democrit aproximativ între anii 460-370 î.e.n. pornind de la cercetările naturii a fost determinat să studieze inducţia, analogia, ipoteza şi a formulat legea raţiunii suficiente. În continuare la constituirea logicii şi-au adus contribuţia filozofii sofişti prin practica demonstraţiei. Gânditorul Socrate aproximativ între 469-399 î.e.n. prin centrarea reflecţiei pe suflet a adâncit preocuparea pentru modurile de gândire. Discipolul lui Socrate, Platon aproximativ între anii 427-347 î.e.n. ocupându-se de

119 Pentru detalii a se consulta www wikipedia.org

studiul genurilor supreme ale ideilor a încercat o clasificare a categoriilor şi formularea unor legi ale logicii.

Logica a fost structurată, sintetizată şi expusă într-o formă durabilă de către filozoful Aristotel (circa 384-322 î.e.n.). Aristotel a revizuit şi generalizat cunoştinţele de până la el despre formele gândirii fiind primul gânditor care a scris o operă centrată special pe studiul gândirii omului. A considerat că formele centrale ale gândirii sunt noţiunea, judecata şi raţionamentul. Filozofii stoici au contribuit la dezvoltarea logicii prin apropierea ei de retorică şi gramatică.

Logica este o specie a cunoaşterii exacte. Obiectul cunoaşterii sale este forma abstractă a gândirii umane. În studiul formelor gândirii umane logica separă forma de conţinutul informaţional, afectiv şi volitiv precum şi de mijlocul exteriorizării formei gândului adică limba naturală luând în cercetare numai forma intelectivă, cognitivă, raţională, obiectivă a gândirii considerând mijlocul de comunicare ca element convenţional. Odată făcută această primă separaţie, logica efectuează a doua operaţie: separarea formelor corecte de cele incorecte adică a celor valide de cele nevalide.

În continuare se ocupă preponderent de cercetarea formelor valide de gândire. Scopul final este practic, deoarece există nevoia individuală şi socială de eficienţă a gândirii aplicate.

În prezent logica există pe mai multe nivele de structurare. Se practică logica de bază în care coexistă logica tradiţională, aristotelică sau generală şi logica modernă, matematică sau simbolică numită şi logistică. Alături de logica de bază s-au iniţiat şi dezvoltat cercetări speciale de logică în conexiune sau în baza altor discipline ştiinţifice dând naştere unor logici speciale.

Asupra sistemelor logice tradiţionale şi moderne în special s-au dezvoltat cercetările logice care le depăşesc sub aspectul generalităţii, cercetări reunite sub numele de metalogică. Reflecţiile cele mai generale asupra logicii actuale se fac asupra conceptelor logice fundamentale, asupra condiţiilor şi metodelor formale şi asupra finalităţii logicii, reflecţii ce poartă denumirea de filozofia logicii sau logică filozofică.120

Tendinţa de a lărgi mereu câmpul de observaţie este una din trăsăturile caracteristice ale spiritului ştiinţific. Numai printr-o viziune unitară se pot întelege şi explica fenomenele. Realitatea nu se poate cunoaşte decât prin metode ştiinţifice, iar sistematizarea cunoştinţelor nu poate fi rodnică fără observarea principiilor ce ni le ofera logica. Trebuie pornit de la premisa că logica protejează interesele după anumite criterii de valoare. Avand în vedere aceste consideraţii, conchidem că şi în activitatea administraţiei publice logica este indispensabilă mai ales în luarea şi aplicarea deciziilor. 121

Logica acţiunii administrative, ca logică aplicată în ştiinţa administraţiei şi administraţie publică, având metode specifice de lucru şi un domeniu de aplicare distinct de acela al logicii generale, este o ştiinţă a căilor pentru aflarea adevarului în acest domeniu; ea se implică totodată în construirea deciziei administrative şi în modalitatea concretă de aplicare a acesteia.

120 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p. 59121 Claudia Şerban Cernat, op.cit.., 2012, p. 81

Având un caracter de noutate, logica aplicată activităţii administrative, la fel ca logica juridică nu este încă acceptată ca ştiinţă în mod unanim, în literatura de specialitate.

Pentru logică, metoda este un ansamblu de prescripţii obţinute prin transformarea propoziţiilor unei teorii în reguli de acţiune practică şi intelectuală în scopul rezolvării problemelor de logică.122

Logica de bază (logica tradiţională, aristotelică sau generală şi logica simbolică modernă, matematică sau simbolică) se caracterizează prin trei metode fundamentale: standardizarea, simbolizarea şi formalizarea.

1. Standardizarea logică- Standardizarea logică este transformarea enunţărilor din limba naturală, fără a le altera conţinutul, în expresii din care poate fi detaşată structura lor logică.

2. Simbolizarea- Simbolizarea este introducerea de simboluri speciale -constante şi variabile- cu ajutorul cărora forma logică a acestor enunţuri este fixată în formule specifice. Se utilizează numai parţial în logica generală şi extins în logica simbolică.

3. Formalizare- Formalizarea este finalizarea teoriei logice într-o formă calculatorie. Se utilizează numai în logica simbolică fiind un criteriu eficace de deosebire între logica generală şi logica simbolică.

În contemporaneitate logicienii dispun de mai multe clase de metode de cunoaştere logică datorită potenţialului generalizator al metodelor matematice moderne pe care logica le-a preluat foarte productiv în planul cunoaşterii.Principiile generale ale gândirii logice123

Valabilitatea legilor gândirii umane corecte este condiţionată de stabilitatea relativă a obiectului gândirii. În condiţiile devenirii obiectului legile gândirii formale trebuie integrate în sisteme de legi de ordin superior.

1. Principiul identităţii- Orice lucru este identic cu el însuşi şi numai cu el însuşi.Din acest principiu se deduce că putem avea un act de gândire corect dacă şi numai dacă păstrăm în cursul unuia şi aceluiaşi act de gândire acelaşi înţeles al unui cuvânt.

2. Principiul noncontradicţiei- Un lucru ori este ori nu este, în acelaşi timp.Deci un lucru nu este şi totodată este. Cu privire specială la raportul între două judecăţi dintre care una neagă ceea ce cealaltă afirmă nu pot fi ambele adevărate. Suntem obligaţi să nu ne contrazicem pe noi înşine când gândim sau eventual când comunicăm.

3. Principiul terţului exclus- Din două judecăţi în care una neagă ceea ce cealaltă afirmă, una din ele este cu necesitate adevărată, altă posibilitate neexistând.Această lege obligă la admiterea a două şi numai două valori de adevăr pentru judecată. Deci judecata poate fi sau adevărată sau falsă.

4. Principiul raţiunii suficiente- Orice lucru are un temei. Deci nu există ceva fără bază. Nu există ceva fără cauză. Tot aşa orice judecată trebuie să aibă un temei constând în dovezi, argumente, probe.

Trebuie să recunoaştem că ştiinţa administraţiei şi administraţia publică, sunt bazate pe valorile juridice şi administrative specifice, cu un anumit grad de autonomie,dar nu independente, în general, de valorile socio-politico-culturale şi de cele cu substrat economic.122 Claudia Şerban Cernat, op.cit.., 2012, p. 63123 floringeorgepopovici.wordpress.com. Pentru detalii a se vedea şi Claudia Şerban Cernat, op.cit.., 2012, p.p.62-65

În fapt, în domeniul logicii acţiunii administrative întalnim, în principal, o „practică” care aplică o serie de reguli, pe care nu le învăţăm nicaieri ca atare şi de care, mai adesea, nici nu suntem conştienţi. Ea are ca obiect o „realitate”, aşa cum au toate celelalte discipline, are ca obiect metodele, regulile, principiile logice pe care le folosesc deopotrivă teoreticienii cât şi practicienii din administraţia publică.

Al. Negoiţă, ocupându-se de tehnica deciziei administrative, a arătat că “studiul şi folosirea logicii formale nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor practice implicate în adoptarea deciziei administrative, ci se impune şi utilizarea dialecticii malerialist-istorice. Ea oferă legile cunoaşterii celor mai profunde laturi ale fenomenelor realităţii obiective, formulând, pe baza lor, regulile gândirii logice”.124

Albert Brimo susţine că alaturi de logica formală, fiecare ştiinţă are metode proprii corespunzătoare obiectului acestei ştiinţe şi orice ştiinţă tinde, pe măsură ce se dezvoltă, să-şi afirme specificitatea, apoi autonomia sa metodologică, să opună logicii formale logica sa specifică.125

În acest consens trebuie să facem referire şi la logica deontică (logica normelor). Termenul „deontic”, de origine grecească, înseamnă „ceea ce trebuie, ce e necesar” şi e utilizat de Jeremy Bentham pentru a denumi astfel ştiinţa moralităţii (deontologia).

Deontologia s-a constituit ca ramură a eticii, preocupată de problemele obligaţiei morale. Discutând despre obligaţie, ne referim la ceea ce se cuvine sau la ceea ce trebuie să fie, urmând acele cerinţe normative pe care, îndeplinindu-le, respectăm pe cine trebuie. E. Mally (1926) defineşte deontica drept logica limbajului normativ. În cazul ştiinţei administraţiei şi administraţie publică, un rol important îl joacă deontologia funcţionarului public.126

Consider că numai logica formală, în general şi în particular cea deontică, ar putea servi pentru întemeierea elementelor considerate specifice gândirii administrative (ex: deciziile, politicile publice etc.).

Există teoreticieni în literatura de specialitate care susţin că in activitatea/acţiunea administraţiei publice sunt aplicabile doar regulile deontice, domeniul ştiinţei administraţiei publice fiind apt să fie studiat din perspectiva acestui fundament, întrucât gândirea logică în activitatea administraţiei publice trebuie raportată la subiectul care gandeste actiunea administrativă, in termeni juridici, angajat în cunoasterea, elaborarea, şi aplicarea deciziei administrative.

În plus, apar în domeniul activităţii administraţiei publice unele reguli noi, la care nu se referă logica generală, care se grupează într-un chip nou, specific, prin raportarea la natura şi obiectul specific domeniului, căpătând astfel, ca într-o sinteză, aparenţa unei metode noi.

Circumstanţierea domeniului logicii acţiunii administrative apare ca o problemă deosebit de dificilă. Consider totuşi că similar, logicii juridice, la rândul ei, logica acţiunii administrative ar putea prezenta următoarea structură127:

a) o semiotică juridică specifică ştiinţei administraţiei, manifestă în:

124 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p. 81125 Idem126 Ibidem127 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p. 82

- sintaxa logică a limbajului juridic specific ştiinţei administraţiei şi administraţiei publice, care se referă la aspectele legate de descrierea semnelor şi a expresiilor sale, de cercetarea regulilor de formare a acestor expresii din semne mai simple şi de analiza a relaţiilor dintre ele, precum şi de regulile de transformare a expresiilor;

- pragmatica juridico-administrativă, care cercetează limbajul specific domeniului sub aspectul creatorilor lui şi se preocupă de influenţa acestui tip de limbaj asupra comportamentului uman;

- semantica juridică, care studiază relaţiile semnelor cu obiectul juridic desemnat de ele;

b) o logică deontică referitoare la limbajul normelor (manifestată într-o axiomatică şi o logică specifică ex: deontologia funcţionarului public);

c) o logică a acţiunii administrative, nenormativă, manifestată în teoriile definiţiei, ale argumentării, ale sistematizării şi metodologiei adoptării deciziilor etc.

În acest context trebuie abordată de exemplu problema deliberării în luarea deciziilor administrative.

Deliberarea şi etapele sale128

Noţiunea de deliberare poate avea o accepţiune generală şi una mai restrânsă. În sens general, deliberarea cuprinde atât discuţia care premerge luării unei decizii, cât şi decizia însăşi. În sens restrâns deliberarea priveşte numai discutarea unei probleme care constituie obiectul deciziei.

În cercetarea noastră avem în vedere acest sens restrictiv al notiunii de deliberare.Deliberarea în sensul la care ne referim cuprinde următoarele trei etape.a) Determinarea obiectului deciziei care va fi luată.Determinarea obiectului deciziei care urmează să fie luată se face printr-o amplă

documentare asupra acestui obiect. Nimeni nu poate să ia o decizie rezonabilă dacă nu plecă de la faptele care prezintă importanţă pentru decizie. Aceste fapte, care trebuie să fie cunoscute în prealabil de cel care decide, sunt denumite informaţii sau date, dacă se iau în consideraţie calcul sau premisa, dacă problema se discută sub aspectul său logic.

Este recomandabil să se constituie o listă a informaţiilor care trebuie să fie luate în seamă cu privire la o anumită decizie administrativă. Această listă trebuie să fie exhaustivă, pentru că una din cauzele cele mai frecvente ale proastei decizii trebuie căutată în faptul că informaţiile referitoare la problema care face obiectul deciziei respective, sunt incomplete. Decizia însă nu trebuie să se bazeze numai pe supoziţii.

De asemenea, niciodată nu trebuie să ne mulţumim numai cu datele care le-am obţinut cândva. Trebuie să ştim că datele nu sunt imuabile, ceea ce este exact astăzi, mâine nu se mai potriveşte realităţii, iar prima idee nu este întotdeauna şi cea mai bună.

După ce s-a alcătuit lista informaţiilor trebuie să se procedeze la punerea lor în ordine. Trebuie făcută o clasificare a infomaţiilor, după sursa de la care provin şi după domeniul la care se referă.

128 Claudia Şerban Cernat, op.cit., p. 82

Informaţiile cifrice reclamă o anumită muncă de pregătire, înainte de a fi utilizate la luarea deciziei. O astfel de prelucrare constă în prezentarea înformaţiilor sub forma unoor indici sau sub forma unei diagrame. Informaţiile verbale trebuie furnizate într-o formă cât se poate se concisă şi clară.

Dacă în lista informaţiilor sunt lucrări complicate, acestea trebuie să fie clarificate şi în această privinţă un ajutor esential îl constituie tehnica graficelor. Această tehnică ne poate ajuta în reprezentarea chestiunilor celor mai complicate.

Astfel când sunt mari proiecte de realizat prin deciziile care urmează să le ia, graficele arată fazele ce se succed una după alta, graficul este simplu, linear: A;B;C;D.

Când însă activităţile sunt legate între ele sub forma unei reţele, în acest caz graficul trebuie să cuprindă înlanţuirea activităţilor A-B-C-D-. Grafic, aceasta se reprezintă cu activităţi mergând de la stânga spre dreapta, marcată cu litere între ele, arătându-se astfel că o anumită activitate nu poate fi realizată, dacă n-a fost înfaptuită cea dinainte. Trebuie fixate termenele maxime, minime, probabile pentru fiecare activitate, şi în acest lucru trebuie făcut cu multă atenţie.

b) Analiza pe care o face subiectul deliberării.După strângerea şi ordonarea informaţiilor trebuie să se treacă la analiza

problemei respective. În acest scop trebuie să fie recunoscut scopul deciziei şi să se precizeze obiectivele care trebuie rezolvate. Să se vadă dacă obiectivele presupuse sunt exacte. Obiectivele nu trebuie formulate vag şi confuz, ci în mod clar şi precis. În acelaşi timp, trebuie apreciate pericolele şi eventualele piedici, la justa lor valoare.

În analiza problemei logica are o mare valoare, pentru ca logica ne învaţă să gandim. Dar simpla învăţare a logicii formale nu este suficientă pentru rezolvarea problemelor practice. Este ca şi când cineva ar studia natura electricităţii pentru a rezolva o problemă de instalaţie electică. Numai cel care gândeşte logic poate lua o decizie bună. În acestă privinţă sunt de urmat cîteva reguli: 1. În primul rând, cel care poate decide trebuie să fie foarte atent la abstracţiunile care

pot avea caracter obscur. Trebuie întotdeauna să avem grijă ca noţiunile să fie cât se poate de clare.

2. Apoi, trebuie să ne ferim ca nu cumva premisele să fie false deoarece sigur că aşa vor fi concluziile. Dacă informaţiile sunt simple supoziţii sau afirmaţii cu grad incert de probabilitate, concluziile vor fi un suport fără soliditate. Cel care analizează problema în vederea luării unei decizii trebuie să facă distincţia între concluziile inductive129 şi cele deductive130.

3. .De asemenea, cel care se pregăteşte să ia decizia şi se face în acest scop analiza poblemei, trebuie să facă şi cercetarea relaţiei cauzale în cadrul respectivei probleme. Trebuie să distingem cauza de efect. Acesta ne ajută să evităm concluziile vicioase şi, prin acesta, luarea unor decizii rele.

4. În luarea unor decizii administrative un rol important îl poate avea şi calculul matematic. Calculul matematic este un instrument al deciziei administrative, dar

129 Inductivă este concluzia care merge de la particular la general.130 Când concluzia merge de la general la particular ne aflăm în faţa unei concluzii deductive

decizia administrativă nu se reduce la acest calcul.131 În acestă privinţă un rol deosebit îl are cercetarea operaţională.132

c) Formularea propunerilor şi a măsurilor care urmează să fie luate.Sistematizarea datelor culese, raportarea lor la scopul urmărit, duc la înţelegerea

căii de urmărit, duc la înţelegerea căii de urmat, a ceea ce trebuie făcut. Este o comparaţie complexă care cuprinde cunoaşterea mijlocelor ce trebuie folosite, precum şi evaluarea şanselor de reuşită, a acţiunii ce urmează a fi înteprinsă.

Se foloseşte, în unele ţări, metoda conferinţelor de idei, pentru evidenţierea posibilăţilor de soluţionare a diferitelor probleme care se pun. Aceste conferinţe de idei se ţin cu toţi acei colaboratori care sunt susceptibili de a avea idei de soluţionare. Scopul acestor conferiţe este exclusiv acela de a fi expuse ideile respective, suscitându-se chiar pe cele absurde. Orice analiză critică sau discuţie este exclusă în această conferinţă.

O altă metodă care se mai foloseşte este aceea a stabilirii unor extreme, pornindu-se de la soluţiile cele mai absurde şi, prin eliminare, se ajunge la soluţia bună.

Când este examinată, fiecare soluţie este bine să se noteze pe hârtie, deoparte avantajele, iar pe altă parte dezavantajele respectivei soluţii.

Cel care va lua decizia trebuie să recurgă la sfatul colaboratorilor săi şi la acela al specialiştilor, în măsura în care nu trebuie păstrat un anumit secret de serviciu. De asemenea, trebuie asigurată şi o participare socială la deliberare. În ce măsură se face acest lucru, aceasta depinde de complexitatea problemei în cauză.

Aşadar, participanţii la deliberare pot fi grupaţi în două categorii. Mai întâi, sunt acele persoane, care participă la analiza problemei, fac propuneri, de soluţionare, dau diferite avize cu privire la solutionarea problemei respective, dar nu au vot deliberativ. Cu alte cuvinte, participarea lor se limitează la clarificarea laturilor problemelor care fac obiectul deciziei, ei neparticipând la luarea deciziei.

A doua categorie de persoane o formează cei care participă efectiv la luarea deciziei. Prin urmare, dacă avem în vedere structura care participă la elaborarea deciziei, aceste organe se diferenţiază, unele participând la analiza poblemelor, altele au competenţa de a emite deciziile.

Se pune problema de a şti care este raţiunea participării la deliberare a persoanelor care nu au decât vot consultativ.

131 De multe ori se exagerează rolul calculatoarelor electronice, în acestă direcţie susţinându-se că cu ajutorul acestora se pot lua toate deciziile necesare. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa, şi mai ales domeniul deciziei administrative. Dacă refelectăm mai atent la realitate putem să constatăm că sunt multe decizii importante care scapă tratamentul calculatoarelor. De multe ori consideraţii străine calculatorului intră în jos atunci când se iau decizii administrative. În acest caz matematica este depăşită. Trebuie reţinut că decizia administrativă este o decizie a omului prin care se urmăreşte realizarea unui scop politic, ori matematica nu poate fi însăcinată cu acest lucru. 132 Se numeşte aşa de la denumirea folosită de americani în cel de al II-lea razboi mondial, când pentru rezolvarea unor operaţii militare au recurs la metodele matematice. „Operations research”, cum erau ele denumite, serveau pentru a alege soluţia cea mai potrivită între multe posibile. După război procedeul a început să fie folosit în economie iar în domeniul cercetărilor matematice această disciplină a luat o amploare foarte mare. În practica deciziei administrative aplicaţiunea este încă, pe plan mondial foarte modestă. Trebuie arătat că atunci când în analiza problemei folosim calculatorul, este nevoie să se recurgă la serviciile unui matematician specialist în materia cercetării operaţionale. De aici rezultă necesitatea conlucrării între specialistul matematician şi administratorul care va lua decizia, acesta fiind cel care cunoaşte scopul deciziei administrative.

Două sunt cauzele care determină această participare133:1. Mai întâi, complexitatea mereu crescândă a vieţii şi diviziunea corespunzătoare

a funcţiilor sociale fac ca cei care decid să nu poată stăpâni, în mod necesar, ansamblul datelor care se referă la diferitele probleme care trebuie rezolvate în deplină cunoştinţă de cauză. Din această cauză, pentru înţelegerea lucurilor, pentru clasificarea lor, în vederea opţiunii pentru anumite scopuri şi în vederea alegerii mijloacelor, este necesar să se rcurgă la părerile tehnicienilor, adică la părerea celor care cunosc natura lucrurilor care fac obiectul deciziei care va fi luată. Aceasta explică necesitatea cuprinderii în structura administraţiei publice a unor organisme de studii şi de cercetare în diferitele domenii de activitate şi, de asemenea, participarea în diferitele organe ale administraţiei publice a specialiştilor. Acesta este raţiunea participării acestor persoane la deliberare, şi, din această cauză nu se pune problema de a le conferi dreptul de a decide.

2. O altă cauză a participării la deliberare a unor persoane sau a unor organe sau organizaţii care au numai vot consultativ rezidă în reprezentarea socială. Într-adevăr, dezvoltarea democraţiei face necesar consimţământul celor interesaţi înainte de a se lua o decizie care se referă la aceştia. De aceea este de dorit ca totdeauna înainte de a se lua o decizie să se obtină acordul prealabil al celor interesaţi.

Valoarea deciziei care se ia depinde de realitatea deliberării sub aspectul participării celor interesaţi sau a repezentanţilor acestora, de comportarea activă a acestor reprezentanţi şi de reponsabilitea pe care înţeleg să o aibă pentru îndeplinirea mandatului pe care l-au primit.134 Oricum, ceea ce este esenţial, este faptul necesităţii unei deliberări colective.

ÎNTREBĂRI

1. Explicaţi ce legătură există între deontologie şi logică. Dar între cele două şi administraţia publică ?

2. Prezentaţi pe scurt structura logicii acţiunii administrative ?3. Arătaţi care sunt accepţiunile noţiunii de “deliberare”.4. Prezentaţi pe scurt cele trei etape ale deliberării în luarea unei decizii administrative,

în sensul restrictiv al noţiunii de deliberare.5. Care este raţiunea participării la deliberare a persoanelor care nu au decât vot

consultativ ?

133 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p. 83134 Participarea la respectivele şedinţe, trebuie să se limiteze absolut numai la cei care pot aduce o contribuţie la soluţionarea problemei. Participarea prea largă nu da rezultatele cele mai bune, la asemenea şedinţe sunt posibile intervenţii ale unora care n-au nimic de spus, dar iau cuvântul ca să işi justifice prezenţa. Ba chiar, pentru a-şi dovedi utilitatea, ţin adevărate discursuri. Este firesc ca cei care trebuie să ia decizii să nu se priceapă la toate, de aceea este bine ca ei să recurgă la sfaturile specialiştilor în materie. Cel consultat trebuie să fie informat cu privire la toate datele problemei, nu numai la un anumit aspect al acestora. Numai cunoaşterea problemei în toată complexitatea sa poată să conducă la un sfat bun.

TEST GRILĂ

1. Logica acţiunii administrative se implică în:a. Construirea deciziei administrative şi în modalitatea corectă de aplicare a acesteiab. Instruirea viitorilor funcţionari publicic. Guvernarea unui stat

2. Cine a afirmat că în tehnica deciziei administrative trebuie utilizată şi dialectica materialist-istorică:a. A. Brimob. Al. Negoiţăc. J. Bentham

3. Cine consideră „ştiinţa moralităţii” ca fiind de fapt logica deontică:a. Al. Negoiţăb. A. Brimoc. J. Bentham

4. Deontologia este o ramură a:a. Eticiib. Logicii matematicec. Filozofiei

5. Logica acţiunii administrative are următoarea structură:a. O logică nenormativă şi o semantică juridică specificăb. O semiotică juridică, o logică deontică şi o logică nenormativăc. O semiotică juridică şi o axiomatică specială

BIBLIOGRAFIE

1. Cazacu Aurel – Introducere în logica formală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007

2. Dobrinescu Ion- Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 19963. Enescu Gheorghe- Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 19804. Lazăr Cornel – Logică, curs practic, Editura Psihomedia, Sibiu, 20045. Şerban Cernat Claudia (coordonator), Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gâf Deac-

Ştiinţa administraţiei şi administraţie publică, Ed. Alma Mater, Sibiu, 20116. Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed.

Psihomedia, Sibiu, 2012

CURS 11METODELE DELIBERĂRII ÎN LUAREA DECIZIILOR

ADMINISTRATIVE

Cuvinte cheie Metodă logică Demers raţional Intuiţie Neutralitate Verificabilitate

Fenomenele realităţii în general şi ale realităţii administraţiei publice în special sunt deosebit de complexe. Din această cauză metode diferite ne pot releva aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen. O cunoaştere completă reclamă folosirea mai multor metode, a unui complex metodologic. Metodele folosite vor fi alese în funcţie de obiectul studiat. Astfel metodele deliberării au ca obiect orientarea examinării problemei care face obiectul deciziei, urmărindu-se clarificarea consecinţelor şi reglându-se cursul discuţiilor. Desigur, metodele deliberării sunt multiple şi se diferenţiază după natura organului care deliberează, care poate să fie un organ omogen sau eterogen, după obiectul deliberărilor şi după raportul în care se gasesc cei care deliberează cu cei care decid.

Calitatea rezultatelor unei cercetări depinde de metoda folosită pentru că, după cum remarcă şi Descartes, raţiunea şi puterea de a judeca sunt comune la toţi oamenii.

Termenul „metodă” provine de la cuvintele greceşti „meta”, care înseamnă după, şi „ados”, care înseamnă cale. El exprimă procedeul găsit cu cale de a fi urmat, mijlocul potrivit de a ajunge la un anumit rezultat, plecând de la o situaţie dată.

Prin metodă înţelegem deci: mod de cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii; demers raţional pentru a ajunge la cunoaşterea sau la demonstrarea unui adevăr ştiinţific; procedeu folosit în scopul cunoaşterii.135

Fenomenele realităţii în general şi ale realităţii administraţiei publice în special sunt deosebit de complexe. Din această cauză metode diferite ne pot releva aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen. O cunoaştere completă reclamă folosirea mai multor metode, a unui complex metodologic. Metodele folosite vor fi alese în funcţie de obiectul studiat.

Fără teama de a greşi putem afirma că tipul de metodă folosit depinde nu numai de evoluţia ştiinţifică a momentului, ci şi de o „modă”, o „paradigmă” ştiinţifică generală (paradigma este definită ca fiind ansamblu de concepte, rezultate, metode, proceduri, instituit de regulă de anumite opere ştiinţifice, conform căruia se desfăşoară cercetarea

135 Ioan Oprea ş.a.- Noul dicţionar universal al limbii române, Ediţia a III-a, Editura Litera Internaţional, 2009, p. 907

într-o comunitate ştiinţifică şi epocă istorică) 136 care-l obligă pe cercetator să apeleze la ea pentru a se conforma cerinţelor epocii.

În cadrul proceselor de cercetare sunt folosite diverse operaţii: definire, conceptualizare, elaborarea ipotezelor, testarea lor, tipizare, clasificare etc. Obiectul metodologiei îl reprezintă elaborarea unor procese cognitive care să dea naştere unor propoziţii cu valoare de adevăr.

Z. Ziembinski consideră că metodologia poate fi practicată în două moduri: unul descriptiv, prin descrierea faptelor care ne-ar putea duce la obţinerea unor rezultate valide şi unul normativ, prin formularea unor norme de fundamentare a teoriilor şi prescrierea inferenţelor care trebuie folosite pentru a ajunge la un rezultat. Spre deosebire de metodologia descriptivă, cu caracter de recomandare facultativă, cea normativă se impune ca obligatorie. 137

Metodele pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.138 1. În funcţie de gradul de generalitate deosebim:

metode generale, aplicabile în toate ştiinţele socio-umane (metoda hermeneutică, cea logică etc.);

metode speciale, de ramură, aplicabile doar într-o ştiinţă (ex: metodologia juridică) sau într-o ramură a ştiinţei respective (ex: metodologia dreptului administrativ).

2. În funcţie de calea aleasă pentru a ajunge la adevăr metodele pot fi clasificate în două mari grupe:

metode conceptualiste sau rationaliste; metode intuitive.Pe cele dintâi le vom numi şi indirecte, de inferenţă sau probaţiune logică;

caracteristica principală a acestora este de a trage concluzii din situaţii deja admise ca adevărate, din care ele sunt inferate.

Pe celelalte, adică pe cele intuitive le vom numi directe sau de credinţă, mersul lor către obiect nefiind mijlocit de raţionamente şi de necesitatea demonstraţiei.

K. Adjukiewicz distingea în funcţie de obiectul investigaţiei două tipuri de metode:

- metode pragmatice, interesate în studierea proceselor cognitive care ne pot duce la adevăr, în calea efectivă care trebuie urmată pentru a avea certitudinea unui rezultat valid;

- metode apragmatice, care sunt interesate de rezultatele cognitive ale cercetării şi determină validitatea lor fără să cerceteze calea care a dus de la fundamente la rezultat.

Considerăm că metodologia acţiunii administrative trebuie să satisfacă cel puţin următoarele cerinţe:

a) NeutralitateaMetodele trebuie să asigure neutralitatea legată indisolubil de orice demers

ştiinţific. Ele nu trebuie să ne împingă cu necesitate spre un rezultat prefigurat în scop partinic.

136 Ioan Oprea ş.a.- op. cit, p. 1093137 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p. 88138 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p.p. 88,89

b) CoerenţaEle trebuie să conducă spre obţinerea unei imagini coerente a ordinii juridice şi să

rezolve contradiciţile specifice sistemului juridico-administrativc) VerificabilitateaToate propoziţiile obţinute cu ajutorul unei metode să poată fi verificate. Nu e rar

faptul când diverse explicaţii sunt simple afirmaţii, poate adevărate dar imposibil de controlat. Deseori printr-o formulare metafizică, de un mare efect retoric, sunt ascunse deficienţe cognitive şi sofisme.

Metoda logică nu este, propriu-zis, o cale către obiect, un mod autonom de aflare a acestuia, ci un mod de exprimare a obiectului, de formulare a unui rezultat.

Logica este înfăţişată îndeosebi ca un exerciţu preparator, ca o propedeutică a ştiinţelor, dar, în realitate, în dezvoltarea gândirii omeneşti nu ajungem la logică decât în ultima instanţă. După cum spunea Kant, trebuie ca mai întâi să cunoaştem obiectul, ca să putem dezvolta, apoi, regulile tehnice ale ştiinţei despre el.

„Logica nu este acelaşi lucru cu cunoaşterea. Logica nu întreprinde descoperirea probei, ci ea decide dacă aceasta a fost găsită. Logica nu observă, nu inventează, nu descoperă, ea judecă. Ea nu arată ca un anume fapt particular probează un alt fapt, ci ea indică condiţiile generale în care unele fapte pot proba pe altele... Logica, deci, este ştiinţa operaţiunilor intelectuale, care slujesc la apreciere, la estimaţiunea probei” (John Stuart Mill, „Sistem de logică deductivă şi inductivă”).

Logica este ştiinţa regulilor intelectului. Ea se ocupă cu simplele forme ale intelectului, nereferindu-se la conţinuturi. Criteriul pur logic al adevărului este acordul cunoştinţelor cu legile universale şi formale ale intelectului, fiind o condiţie sine qua non a oricărui adevăr; această condiţie este negativă, deoarece logica nu merge mai departe, eroarea care nu atinge forma, ci conţinutul, nu poate fi reliefată.

Metodele deliberării în luarea deciziilor administrative139

Metodele deliberării au ca obiect orientarea examinării problemei care face obiectul deciziei, urmărindu-se clarificarea consecinţelor şi reglându-se cursul discuţiilor.

Desigur, metodele deliberării sunt multiple şi se diferenţiază după natura organului care deliberează, care poate să fie un organ omogen sau eterogen, după obiectul deliberărilor şi după raportul în care se gasesc cei care deliberează cu cei care decid.

Există câteva elemente comune oricărei deliberări:Astfel, mai întâi trebuie să se delimiteze câmpul de analiză, stabilindu-se nomele

ştiinţifice, tehnice şi juridice care trebuie să fie respectate şi aplicate în rezolvarea problemei care face obiectul deciziei. Pentru a se delibera eficient şi în deplină conştiinţă de cauză trebuie să ştim să situăm problema în ecuaţiile sale.

Odată delimitat acest câmp de analiză trebuie stabilită o anumită procedură după care urmează să se facă deliberarea, dacă acest lucru nu este fixat prin lege.

Un element comun oricărei deliberări îl constituie metodele întrebuinţate pentru strângerea datelor ştiinţifice şi a datelor concrete în cazurile de speţă. În oricare domeniu s-ar proceda la luarea unei decizii este necesară strângerea acestor date.

Orice deliberare utilizează o terminologie anumită, mai ales atunci când organul care deliberează sau participanţii la deliberare au o activitate cu o oarecare continuitate.

139 Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed. Psihomedia, Sibiu, 2012, p.p. 89,90

În această privinţă trebuie notată şi existenţa chiar şi a unei proceduri de deliberare şi a unei linii de gândire. Elementul tactic al fiecărui deliberant este foarte important. Fiecare deliberant trebuie să vegheze la structura demonstraţiei sale, la alegerea argumentelor, a ordinii în care sunt prezentate şi a momentului prezentării. Toate acestea au o mare importanţă în convingerea celorlalţi participanţi şi la formarea înţelegerii problemei în vederea rezolvării acesteia. Mai trebuie notat în această privinţă că un prestigiu câştigat printr-o îndelungată experienţă are un mare rol în deliberare.

Sintetizănd acum cele spuse mai sus despre deliberare ca modalitate de realizare a înţelegerii, putem arăta că deliberarea dintr-o parte contemplă trecutul, pentru că cercetează toate aspectele problemei în trecutul şi în prezentul său, iar din alta se îndreaptă spre viitor, căutându-i rezolvarea.

ÎNTREBĂRI

1. Definiţi termenul de metodă şi paradigma.2. Cum se clasifică metodele în funcţie de gradul de generalitate? Exemplificaţi.3. Cum se clasifică metodele în functie de calea aleasă pentru a ajunge la adevăr?4. Care este diferenţa dintre metodele pragmatice şi cele apragmatice ?5. Un element comun oricărei deliberări îl constituie metodele întrebuinţate pentru

strângerea datelor ştiinţifice şi a datelor concrete în cazurilerespective. În oricare domeniu s-ar proceda la luarea unei decizii este necesară strângerea acestor date. Exemplificaţi raportându-vă la un caz concret.

TEST GRILĂ

1. Cine afirma că „noţiunea şi puterea de a judeca sunt comune la toţi oamenii”:a. Platonb. Descartesc. Zienbinski

2. În cadrul unui proces de cercetare se foloseşte şi următoarea operaţie:a. Elaborarea ipotezelor

b. Corectarea gramaticalăc. Separarea conceptelor specifice

3. Metodologia poate fi:a. Descriptivă şi matematicăb. Logică şi ilogicăc. Descriptivă şi normativă

4. După gradul de generalizare putem avea:a. Metode conceptualiste şi intuitiveb. Metode speciale şi generalec. Metode raţionaliste şi de ramură

5. Metodologia acţiunii administrative trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:1. Corectitudinea, eficacitatea şi semantica specială2. Coerenţa şi gramatica corectă3. Neutralitate, coerenţă şi verificabilitate

BIBLIOGRAFIE

1. Aurel Cazacu, Introducere în logica formală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007

2. Ion Dobrinescu, Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 19963. Gheorghe Enescu, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 19804. Cornel Lazăr, Logică, curs practic, Editura Psihomedia, Sibiu, 20045. Corneliu Manda, Cezar Corneliu Manda, Ştiinţa administraţiei-curs universitar,

ediţia a III-a revizuită şi adăugită,, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 20086. Ioan Oprea ş.a.- Noul dicţionar universal al limbii române, Ediţia a III-a, Editura

Litera Internaţional, 20097. Claudia Şerban Cernat (coordonator), Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gâf Deac-

Ştiinţa administraţiei şi administraţie publică, Ed. Alma Mater, Sibiu, 20118. Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed.

Psihomedia, Sibiu, 2012

CURS 12PREVIZIUNEA/PROGNOZA

Cuvinte cheie Evoluţie probabilă Planificare Predicţie Comportament Variabile

Previziunea sau prognoza este instrumentul care pune în evidenţă evoluţia probabilă, într-un domeniu, nu numai pentru intervalul de plan, ci pentru o perioadă mai lungă, definită de orizontul acesteia. Ea constituie cadrul informaţional pentru planificare, evidenţiază tendinţele viitoare şi orientează activitatea de planificare în stabilirea unui comportament de lungă durată (prin aşa numitele strategii), putând arăta măsura în care deciziile de plan se vor înscrie într-o situaţie favorabilă de viitor.Pentru anticiparea şi precizarea fenomenelor economice, ştiinţifice şi tehnice este preferat termenul de prognoză. Spre deosebire de alte domenii sociologice, filozofice, etc. – unde se preferă termenul de perspectivă

Previziunea sau prognoza este instrumentul care pune în evidenţă evoluţia probabilă, într-un domeniu, nu numai pentru intervalul de plan, ci pentru o perioadă mai lungă, definită de orizontul acesteia. Ea constituie cadrul informaţional pentru planificare, evidenţiază tendinţele viitoare şi orientează activitatea de planificare în stabilirea unui

comportament de lungă durată (prin aşa numitele strategii), putând arăta măsura în care deciziile de plan se vor înscrie într-o situaţie favorabilă de viitor.140

Ele reprezintă rezultatele unor studii şi cercetări care urmăresc să stabilească stări posibile şi probabile, într-un viitor determinat care reprezintă orizontul prognozei, ţinând seama de ipotezele luate în considerare şi de probabilitatea de atingere a acestor stări.

Predicţia constituie evaluarea evoluţiei viitoare în domeniul studiat afectată de un grad de încredere absolut, deci bazată pe o cunoaştere sigură a dinamicii şi comportamentului proceselor examinate.141

Proiecţia este o previziune sub formă cantitativă. Fondată pe ipoteza că aceasta se va desfăşura ca o simplă prelungire a tendinţelor din trecut. Ea constituie o extrapolare mecanică a evoluţiei trecute, care coincide rareori cu realitatea economică.142

Prospectiva constituie studiul evoluţiei viitorului pornind de la premiza vă acesta poate fii orientat, ceea ce presupune ca deciziile actuale să fie luate în funcţie de ideea ce se formează despre viitor.143

Până în prezent, se pare că pentru anticiparea şi precizarea fenomenelor economice, ştiinţifice şi tehnice este preferat termenul de prognoză. Spre deosebire de alte domenii sociologice, filozofice, etc. – unde se preferă termenul de perspectivă.

Planul reprezintă un ansamblu coerent de obiective măsuri şi mijloace adoptate pentru o perioadă de timp limitată, care se aprobă de forul decizional, în vederea traducerii în viaţă a unei politici economice şi sociale stabilite.144

Faţă de unitatea de acţiune şi de scop a planului, este evident că deciziile conţinute nu pot fi decât unice, dar se bazează pe o cantitate mare de informaţii.

Metodologia de elaborare a prognozelor145:Etapele elaborării prognozelor ar putea fii considerate:a) fixarea obiectivului prognozeib) stabilirea perioadei de timp pentru care se elaborează prognozac) fixarea fondului de indicatori şi stabilirea legăturilor dintre eid) alegerea metodelor de prognoză şi a sistemului de verificare a rezultatelor.

Variabilele de prognozăVariabilele de prognoză sunt indicatori sau mărimi economici, tehnici, ştiinţifici

etc. care se includ în metodele de prognoză.Variabilele de prognoză pot fi:

valori continue valori discrete dependente independente

140 Gh. Teodorof, Tehnici şi metode de elaborare şi adoptare a deciziei administrative-suport de curs, Ediţia a II-a, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2008, p. 29141 Gh. Teodorof, op.cit., p.29142 Idem143 Ibidem144 Gh. Teodorof, op.cit., p.30145 Gh. Teodorof, op.cit., p.p 30,31

aleatorii (iau valori întâmplătoare, în conformitate cu legile probabilistice)Relaţiile între variabilele de prognoză pot fi: relaţii de definiţie, care sunt independente de loc şi de timp relaţii deterministe, în care legătura cauzală dintre variabile poate fi

cuantificată relaţii statistice, în care legăturile cantitative se stabilesc numai pe baza

datelor statistice relaţii econometrice, în care timpul apare ca variabilă independentă relaţii statice, în care variabilele lor la un moment dat nu depind de mărimile

lor la momentele precedente relaţii dinamice, în care „istoria” influenţează valorile actuale ale variabilelor relaţii de saturaţie în care dinamica este bine stabilită (ex: numărul de

automobile pe numărul de locuitori)

Clasificarea metodelor de prognoză146:Metodele de prognoză pot fii clasificate în funcţie de criteriul luat în considerarea) din punct de vedere al domeniului abordat, există prognoze: sociale economice demografice ştiinţifice tehnologiceb) din punct de vedere al orizontului de timp, distingem prognoze pe: termen scurt termen mediu termen lungc) din punct de vedere al modului de elaborare metodele pot fii: metode raţionale (se bazează pe metode economico-matematice) metode empirice (se bazează pe aprecieri ale specialiştilor)d) din punct de vedere al criteriului de determinare al variabilelor: metode explorative, se porneşte de la datele din perioadele anterioare pentru a

stabili evoluţia în viitor şi sunt specifice proceselor în continuare; metode normative, se porneşte de la un obiectiv final şi se regresează spre

starea iniţială în vederea alegerii acelor posibilităţi care asigură cele mai mari probabilităţi de realizare a obiectivului final;

metode intuitive – bazate pe perspicacitate, imaginaţie, experienţă şi puterea de sinteză a specialiştilor pentru prefigurarea viitorului.

ÎNTREBĂRI

1. Care este definiţia previziunii/prognozei?2. Ce reprezintă „predicţia”?3. Cum definim „proiecţia”?4. Ce semnifică conceptul de „prospectivă”?

146 Gh. Teodorof, op.cit., p.31

5. Ce reprezintă „planul”?

TEST GRILĂ

1. Instrumentul care pune în evidenţă evoluţia probabilă, într-un domeniu, nu numai pentru intervalul de plan, ci pentru o perioadă mai lungă, definită de orizontul acesteia, se numeştea. proiecţieb. predicţiec. prognoză

2. Etapele elaborării prognozelor sunt:a. fixarea obiectivului prognozei, stabilirea perioadei de timp pentru care se

elaborează prognoza, alegerea metodelor de prognoză şi a sistemului de verificare a rezultatelor

b. fixarea obiectivului prognozei, stabilirea perioadei de timp pentru care se elaborează prognoza, fixarea fondului de indicatori şi stabilirea legăturilor dintre ei, alegerea metodelor de prognoză şi a sistemului de verificare a rezultatelor

c. fixarea obiectivului prognozei, fixarea fondului de indicatori şi stabilirea legăturilor dintre ei, alegerea metodelor de prognoză şi a sistemului de verificare a rezultatelor

3. Variabilele de prognoză:a. sunt indicatori sau mărimi economici, tehnici, ştiinţifici etc. care se includ în

metodele de prognozăb. reprezintă un ansamblu coerent de obiective măsuri şi mijloace adoptate pentru o

perioadă de timp limitatăc. reprezintă rezultatele unor studii şi cercetări care urmăresc să stabilească stări

posibile şi probabile, într-un viitor determinat care reprezintă orizontul prognozei, ţinând seama de ipotezele luate în considerare şi de probabilitatea de atingere a acestor stări.

4. Metodele de prognoză pot fii clasificate

a. din punct de vedere al domeniului abordat, din punct de vedere al orizontului de timp, din punct de vedere al modului de elaborare

b. din punct de vedere al domeniului abordat, din punct de vedere al orizontului de timp, din punct de vedere al modului de elaborare, din punct de vedere al criteriului de determinare al variabilelor

c. din punct de vedere al modului de elaborare, din punct de vedere al criteriului de determinare al variabilelor

5. Din punct de vedere al orizontului de timp, prognozele pot fi:a. pe termen scurt şi lungb. zilnice, săptămânale, lunare, semestriale, anualec. pe termen scurt, mediu sau lung

BIBLIOGRAFIE

1. Gh. Teodorof, Tehnici şi metode de elaborare şi adoptare a deciziei administrative-suport de curs, Ediţia a II-a, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2008

CURS 13METODE ŞI TEHNICI MANAGERIALE UTILIZATE ÎN LUAREA

DECIZIILOR

Cuvinte cheie Extrapolare analitică Extrapolarea fenomenologică Cercetarea morfologică Metoda de optimizare Analiza sistemelor

În perioada actuală se manifestă în plan mondial multiple preocupări pentru găsirea şi aplicarea unor noi metode de conducere şi de luare a deciziilor, care pot fi folosite cu succes în activitatea de pregătire a proiectelor de decizii şi în activitatea organelor consultative cu caracter colegial, precum şi în activitatea organelor decizionale. În rezolvarea unor probleme date poate fi utilizată oricare dintre nenumăratele metode cunoscute deoarece – în principiu – ele ar trebui să conducă toate la acelaşi rezultat. Practic însă, deoarece din lipsă de puncte de sprijin analizele nu pot fi niciodată împinse până la capăt, rezultatele obţinute prin aplicarea diverselor metode sunt şi ele, de cele mai multe ori diferite. În orice caz se poate spune că nu există o metodă general aplicabilă în elaborarea oricărui tip de prognoză. Mai mult decât atât, chiar pentru un domeniu bine definit, nu poate fi indicată o anumită metodă, care să certifice valabilitatea rezultatelor.

În perioada actuală se manifestă în plan mondial multiple preocupări pentru găsirea şi aplicarea unor noi metode de conducere şi de luare a deciziilor, care pot fi folosite cu succes în activitatea de pregătire a proiectelor de decizii şi în activitatea organelor consultative cu caracter colegial, precum şi în activitatea organelor decizionale.

Metode explorative147:1. Extrapolarea analitică:

a) funcţii de regresieb) funcţia liniarăc) analiza evenimentelor precursoared) metoda curbei înfăşurătoare6. Analogia istorică

2. Metoda morfologică3. Metoda scenariilor

Extrapolarea tendinţelor de dezvoltare cea mai răspândită metodă de studiu pentru desfăşurarea viitoare a unui proces, nu este folosită întotdeauna cu suficient discernământ, deoarece nu toţi cercetătorii au o viziune clară asupra domeniului, ci restrâns de aplicabilitate.

Extrapolarea analitică constă în a reprezenta datele din trecut pe o curbă având în abscisă timpul iar în ordonată unul din parametrii principali ai procesului şi a prelungi către viitor curba obţinută, pornind de la premiza că evoluţia anterioară determină univoc alura curbei, respectiv că nu vor apare mutaţii fundamentale care să modifice structural această evoluţie.

Extrapolarea fenomenologică încearcă să atribuie fiecărui tip de fenomen analizat un tip anume de curbă de dezvoltare. Se porneşte de la stabilirea fenomenului, a înrudirii lui cu alte fenomene a căror desfăşurare în timp se cunoaşte, stabilindu-se astfel - independent de datele din trecut – tipul de curbă pe care va evolua.

147 Gh. Teodorof, op.cit., p.p.32,33

Cercetarea morfologică, este „un mod ordonat de a privi lucrurile pentru a obţine o perspectivă sistematică asupra tuturor soluţiilor unei probleme date de mare anvergură”.

Cercetarea morfologică reprezintă o abordare analitică care caută să desfacă fiecare problemă în parametrii ei de bază şi să determine la ce rezultate se poate ajunge prin combinare diferită a acestora.

Cercetarea morfologică poate fi aplicată la toate nivelele transferului de tehnologie, inclusiv în cercetarea fundamentală. Ea îşi găseşte de asemenea aplicate în contextul social, politic, economic cât şi în stabilirea obiectivelor.

Elaborarea scenariului (scenario writing) perfectată de Herman Kahn şi colaboratorii săi de la institutul Hudson este o metodă care încearcă să construiască o secvenţă logică de evenimente în scopul de a arăta cum, pornind de la prezent – sau de la ori care situaţie dată – ia naştere pas cu pas viitorul

Această secvenţă ipotetică de evenimente are scopul de a concentra atenţia asupra proceselor cauzelor, a punctelor modale care necesită luarea unei hotărâri (decision making) şi a detaliilor legate de dinamica de dezvoltare Elaborarea scenariului este generată de răspunsul la două categorii de întrebări: care sunt căile pe care se poate ajunge la o anumită situaţie ? şi în ce fel poate fi prevenită, deviată sau facilitată o anumită tendinţă de dezvoltare, de către fiecare din factorii implicaţi şi la fiecare treaptă a dezvoltării .

Metode normative148:1. Metoda balanţelor2. Metoda de optimizare

cercetarea operaţională analiza sistemelor

3. Metoda arborelui de pertinenţă (de posibilităţi) orizontal vertical

Metoda arborelui de pertinenţă (relavance tree), a luat naştere ca urmare a cercetărilor efectuate de Battelle Memorial Institute, asupra unui număr mare de prognoze în domeniul tehnic. S-a constatat astfel că erorile de prognoză nu se datorau atât unor metode greşite de prelucrare a datelor, cât mai ales omisiunilor.

Pornind de la ideea că dezvoltarea, sau chiar numai o prognoză de dezvoltare accelerată a unui anumit procedeu, generează prin reacţie o dezvoltare a procedeelor competitive care caută să-şi întreacă şi să-şi plafoneze adversarul, a fost elaborată o metodă grafică care să asigure evitarea omisiunilor, să permită o ordonare a informaţiilor privitoare la schimbările potenţiale din dinamica sistemelor competitive şi să evalueze implicaţiile schimbărilor care ar putea interveni.

„Arbore de pertinenţă orizontal„ constă într-o reprezentare a tuturor factorilor care ar putea influenţa un anumit proces de dezvoltare şi care permite separarea schimbărilor oportune de cele neoportune, nu generează, de fapt, răspunsul la nici o întrebare. El este numai un cadru logic pe care să se „agaţe„ ideile în relaţia lor cu alte

148 Gh. Teodorof, op.cit., p.34

idei, o călăuză a gândirii şi o asigurarea că nici un parametru important nu a fost trecut cu vederea.

„Arborele de pertinenţă vertical” constă într-o reprezentare a căilor competitive pe care evoluează tehnologia unui anumit proces. Pornind către un obiectiv final se reprezintă diverse căi tehnice posibile de rezolvare – cu etapele aferente – stabilindu-se astfel o ierarhie de obiective intermediare care trebuie atinse în mod succesiv. Această „reţea de obiective”, cum a mai fost denumită, analizată periodic de specialişti, permite reducerea treptată a căilor posibile la căi probabile, mărind capacitatea prognozelor, Un arbore vertical bine alcătuit permite aplicarea în continuare a altor metode (extrapolare, metode statistice), care de data aceasta au certitudinea exhaustării câmpului cercetat.

Analiza sistemelor, aşa cum s-a dezvoltat în S.U.A. încă din anul 1948, a devenit foarte utilă pentru evoluarea alternativelor tehnologice de viitor într-un context larg. Fenomenele de dezvoltare constituie un sistem complex în cadrul căruia chiar un număr relativ redus de variabile poate conduce la un număr imens de soluţii, datorită alternativelor care trebuie luate în consideraţie. Analiza sistemelor încearcă să simplifice problema, fără a renunţa la rigurozitate, cu ajutorul aparatului matematic, reducerea numărului de variabile prin eliminarea celor nepertinente, înlocuirea parametrilor independenţi prin variabile care înglobează un complex de parametri, reducerea numărului de combinaţii posibile cu ajutorul programării lineare şi pătratice şi a altor metode aparţinând calculului operaţional.

În prezent se profilează două orientări importante în analiza sistemelor. Prima este căutarea de metode integrate care combină prognoza dezvoltării tehnologice cu prognoza efectului (impact) provocat de însăşi această dezvoltare asupra ştiinţei, economiei şi societăţii în general. Cea de a doua orientare este căutarea de scheme cu interinfluenţă, în scopul anticipării şi evaluării diverselor alternative de „viitor posibil”.

Metodele gândirii intuitive149:1. Metoda creativităţii - reprezintă un mod de a angaja elementul uman

pentru a crea ceva nou printr-o nouă cale. Aceasta obligă părăsirea câmpului real de investigare - cercetare, a unui stimulent util - cercetarea stimulentului prin fapte pentru a trage o concluzie.

2. Metoda Brainstorming - metodă de stimulare a gândirii creatoare, în scopul obţinerii cât mai multor idei, privind modul de rezolvare a unor probleme care să conducă la soluţia optimă, pe care prin decizia luată conducătorul să o poată valorifica.

Metoda Brainstorming reuneşte o grupă de participanţi, reprezentând diverse domenii de specialitate, care discută asupra unei probleme ce trebuie rezolvată, într-un mod cu totul neconvenţional. Principiul suprem al acestui stil este acela ca toţi participanţii să-şi exprime în mod liber ideile lor referitoare la problema respectivă, în mod spontan şi fără nici o reţinere. Conducătorul grupului nu are voie să folosească aprecieri descurajatoare sau etichetări la adresa participanţilor prin care ar frâna fluxul de idei al acestora. Dimpotrivă, este necesar ca toţi participanţii la dezbateri să sesizeze, ideile prezentate în mod reciproc, să le combine unele cu altele, în acest fel se stimulează formarea unor lanţuri de asociere reciproce, prin care se ajunge la idei şi concluzii care nu

149 Gh. Teodorof, op.cit., p.p.35,36

ar fi apărut niciodată în cazul unei dezbateri izolate şi coordonate realizate pe categorii de specialişti asupra aceloraşi probleme.

3. Tehnica Delphi / ancheta interogativă - este o metodă mai dezvoltată a metodei brainstorming şi are la bază principiul gândirii intuitive, al reflectării. Se foloseşte tot mai des la luarea deciziilor de perspectivă. Constă în aflarea poziţiei şi părerilor unor persoane dintr-un domeniu dat asupra unei probleme, păreri care sunt treptat mai precis conturate şi mai centrate, utilizând chestionare succesive.

Metoda Delphi este o metodă de explorare a viitorului prin care se încearcă să se stabilească natura şi data când se pot produce în viitor anumite evenimente (de exemplu, necesitatea unei reorganizări sau reforme administrative) şi ce măsuri trebuie luate în acest sens. Metoda constă din alcătuirea unui program de interogări individuale şi succesive care alternează cu informaţii şi sondaje ale opiniei, ceea ce permite să se corecteze, cu ajutorul calculatorului, concluziile trase din prima etapă a operaţiei. Participanţii interogaţi, persoane cu înaltă pregătire în domeniul de specialitate, sunt invitaţi să răspundă prin corespondenţă la chestionarul trimis. În baza răspunsurilor primite se calculează tendinţa medie (în producerea evenimentului şi a datei lui) care este din nou comunicată participanţilor cu invitarea acestora de a-şi motiva opţiunea lor. Această "dezbatere" în contradictoriu îi determină pe unii să-şi schimbe părerea şi să adere la alte opinii, ceea ce permite micşorarea deosebirilor între răspunsuri. Rezultatele sunt din nou prelucrate şi se stabileşte o nouă valoare medie mai precisă decât cea precedentă. Urmează o nouă informare şi o nouă prelucrare a răspunsurilor în vederea determinării valorii medii, procesul desfăşurându-se în trei etape, în final se obţine, prin aceste dezbateri şi calculări succesive a valorilor medii, un pronostic la care aderă majoritatea celor chestionaţi.

În concluzie, trebuie relevat faptul că în rezolvarea unor probleme date poate fi utilizată oricare dintre metodele expuse mai sus, deoarece – în principiu – ele ar trebui să conducă toate la acelaşi rezultat. Practic însă, deoarece din lipsă de puncte de sprijin analizele nu pot fi niciodată împinse până la capăt, rezultatele obţinute prin aplicarea diverselor metode sunt şi ele, de cele mai multe ori diferite.

În alegerea metodei adoptate de diverşi cercetători concură :- factori obiectivi – cum ar fi natura subiectului sau intervalul de timp şi - factori subiectivi, dintre care cel mai important este tradiţia, adică inerţia în a se perpetua metoda cu care s-a mai lucrat. În orice caz se poate spune că nu există o metodă general aplicabilă în elaborarea oricărui tip de prognoză. Mai mult decât atât, chiar pentru un domeniu bine definit, nu poate fi indicată o anumită metodă, care să certifice valabilitatea rezultatelor.

4. Reuniunea Philips 66 - O durată de maxim două ore, permiteţi stabilirea unui sistem de comunicare între un număr mare de participanţi la dezbaterea unor probleme ale conducerii. Constă în crearea mai multor grupe de câte şase participanţi, din care unul este reprezentantul grupului. Aceştia discută şase minute asupra problemei respective. Opiniile grupurilor sunt prezentate de către reprezentantul fiecărui grup într-o reuniune generală.

Etape: prezentarea obiectivului de discutat de către conducătorul discuţiei constituirea grupurilor de şase membrii pe principiul eterogenităţii

participanţilor şi alegerea reprezentanţilor grupurilor

desfăşurarea discuţiilor notarea de către reprezentanţi a părerilor membrilor grupului condus expunerea punctelor de vedere de către reprezentanţii grupurilor discuţie între reprezentanţi în reuniunea plenară, la care pot participa şi

membrii ai grupurilor pentru informaţii suplimentare. Spre deosebire de metoda anterioară aceasta are un caracter operativ cea ce face ca aplicarea ei să fie posibilă în multe domenii

5. Reuniunea PANEL - constă într-un dialog permanent cu aspect de dezbatere între două grupuri (unul de specialişti, altul de cetăţeni), pentru a lua decizii pe baza informaţiilor furnizate.

Etape: conducătorul expune materialele şi informaţiile auditorul pune întrebări, iar conducătorul răspunde coordonând în acelaşi

timp întâlnirea răspunsurile se dau de specialiştii pe probleme, individual sau în colectiv prin discuţii se face o analiză a obiectivelor, etapelor, factorilor de acţiune şi

se stabilesc măsuri concrete6. Metoda scenariilor - evidenţiază unele puncte şi momente critice în

evoluţia evenimentelor care reclamă decizia. Scenariul prezintă evoluţia înlănţuită a fenomenelor pe etape şi în anumite puncte, alternativele posibile în luarea deciziilor.

Etape: descrierea detaliată a structurii unui sistem la un anumit moment şi

verificarea legăturilor şi compatibilităţilor interne ale sistemului proiectarea evoluţiei în timp a sistemului trecând la descrierea unei noi stări

a acestuia pe baza efectului tendinţelor generale şi ale actului voluntar al deciziei strategice. Metoda este folosită în stabilirea liniei strategico-tactice de evoluţie a organizaţiei, adoptând o poziţie creativă în prefigurarea viitorului

7. Metoda delegării - constă în atribuirea temporară de către o persoană ce exercită un post de conducere a unei sarcini ce îi revine de drept, altei persoane subordonate, cu funcţie de conducere de nivel inferior sau cu funcţie de execuţie, precizându-se competenţa şi responsabilitatea corespunzătoare încredinţate. Ca element cheie în utilizarea cu succes a acestei metode este soluţionarea corespunzătoare a dilemei încredere - control. Trebuie pornit de la axioma că suma încredere + control este întotdeauna constantă. Deci orice amplificare a controlului exercitat de un manager diminuează încrederea percepută de subordonat. Similar, sporirea încrederii conducătorului în subordonat este însoţită de o diminuare a controlului. Delegarea eficace presupune o îmbinare raţională a încrederii cu controlul faţă de persoana delegată. Altfel se pot manifesta deficienţe majore: eroarea de abdicare, încredere exagerată + lipsă control; eroarea de tutelare: control exagerat axat pe rezultate, dar şi pe maniera de obţinere a acestora, concomitent cu manifestarea unei încrederi reduse.

Reguli pentru utilizarea eficientă a delegării: să nu se delege sarcini de importanţă majoră, în special strategice precizarea clară în scris a competenţelor şi responsabilităţilor delegate crearea unui climat favorabil delegării, de încredere, acceptând şi apariţia unor

posibile erori sau greşeli

definirea cât mai exactă a rezultatelor aşteptate prin stabilirea unor criterii de evaluare şi într-o proporţie cât mai mare comensurabile

verificarea de regulă a rezultatelor obţinute cu respectarea competenţelor şi responsabilităţilor delegate şi nu a modului cum au fost realizate atribuţiile delegate

Managementul prin excepţie este utilizat în continuarea metodei anterioare, numai în situaţia în care greşelile săvârşite de persoana delegată pun în pericol realizarea obiectivului / obiectivelor unui anume program sau proiect.

8. Conferinţa-discuţie - este o metodă care constă în analizarea unei probleme de către un grup de participanţi, în cadrul unei discuţii conduse de către o persoană pregătită în prealabil pentru acest scop. Fiecare participant are deplina libertate de a-şi exprima opinia, în acest fel există posibilitatea aprecierii cunoştinţelor profesionale şi a experienţei proprii. Prin discutarea în colectiv, pot apărea noi sugestii, se descoperă erorile şi omisiunile indicându-se cea mai bună soluţie de rezolvare a cazului.

9. Metoda studiului cazurilor presupune antrenarea şi mai intensă a participanţilor la dezbatere datorită modului în care le sunt solicitate cunoştinţele şi experienţa personală în rezolvarea unui caz. Studiul cazurilor constă în prezentarea unei situaţii reale cu datele necesare înţelegerii problemei, prezentare întreruptă în momentul în care acţiunea ajunge într-un impas şi când, pentru depăşirea acestuia, este necesară elaborarea şi adoptarea unei decizii. După ce fiecare participant şi-a formulat o părere, participanţii trebuie să-şi confrunte în grup opiniile şi să ajungă la o decizie acceptată de majoritatea membrilor grupului.

ÎNTREBĂRI

1. Ce reprezintă metodele explorative?2. Care sunt metodele normative?3. Exemplificaţi câteva metode ale gândirii intuitive.4. Ce reprezintă Reuniunea PANEL?5. Ce fel de metodă este metoda scenariilor?

TEST GRILĂ

1. Metodele explorative cuprind:a. metoda studiului cazurilor, conferinţa-discuţie b. extrapolarea analitică, metoda morfologică, metoda scenariilorc. metoda delegării, reuniunea PANEL, reuniunea Philips 66

2. Metoda arborelui de pertinenţă (de posibilităţi) face parte din cadrul metodelor:a. normativeb. explorativec. de gândire intuitivă

3. Metoda creativităţii:a. este o metodă care constă în analizarea unei probleme de către un grup de

participanţi, în cadrul unei discuţii conduse de către o persoană pregătită în prealabil pentru acest scop

b. constă în atribuirea temporară de către o persoană ce exercită un post de conducere a unei sarcini ce îi revine de drept, altei persoane subordonate, cu funcţie de conducere de nivel inferior sau cu funcţie de execuţie, precizându-se competenţa şi responsabilitatea corespunzătoare încredinţate

c. reprezintă un mod de a angaja elementul uman pentru a crea ceva nou printr-o nouă cale

4. Scenariul prezintă evoluţia înlănţuită a fenomenelor pe etape şi în anumite puncte, alternativele posibile în luarea deciziilor, şi se regăseşte în metoda:a. reuniunea PANELb. metoda scenariilorc. metoda creativităţii

5. Antrenarea şi mai intensă a participanţilor la dezbatere datorită modului în care le sunt solicitate cunoştinţele şi experienţa personală în rezolvarea unui caz, reprezintă metoda:a. studiului cazurilor

b. scenariilorc. creativităţii

BIBLIOGRAFIE

1. Nicolae Bebea, Metode pentru rezolvarea problemelor de optimizare, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

2. C. Calcan, Tudor Homoş, Metode de prognoză, Tipografia Institutului Politehnic, Bucureşti, 1978;

3. Richard Koch, Regula 80 / 20, Ed. Teora, Bucureşti, 20034. Gh. Teodorof, Tehnici şi metode de elaborare şi adoptare a deciziei administrative-

suport de curs, Ediţia a II-a, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2008

CURS 14

TEHNICI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PROCESULUI DECIZIONAL DE GRUP

Cuvinte cheie Controverse Creativitate Certitudine Risc Optimizare

Metodele şi tehnicile utilizate în vederea îmbunătăţirii procesului decizional sunt variate şi pornesc de la elemente de utilitate, precum facilitarea alegerii variantei optime prin crearea unui suport logic pentru procesul parţial subiectiv al anticipării consecinţelor, sau de la raţionalizarea deciziilor multicriteriale în condiţiile de certitudine, raţionalizarea proceselor decizionale multicriteriale şi ajung până la prevederea implicaţiilor unor decizii succesive, eşalonate pe durate mari şi pot chiar duce la alegerea variantei optime în condiţiile lipsei de informaţii necesare stabilirii probabilităţilor de manifestare a stărilor condiţiilor obiective, iar variabilele sunt parţial necontrolabile.

Tehnicile de îmbunătăţire a procesului decizional de grup pot consta în150:1. crearea de controverse, până la limita situaţiei care poate degenera

în conflicte2. tehnici de stimulare a creativităţii a) tehnica de brainstorming tradiţional, de generare de idei, prin evitarea

inhibiţiei, pe baza regulilor: nici o idee nu este considerată ridicolă orice idee prezentată aparţine grupului şi nu emitentului acesteia nici o idee nu poate fi criticatăb) tehnica electronică de brainstorming tehnică similară celei tradiţionale, cu excepţia faptului că membrii grupului

sunt legaţi între ei în reţeaua electronicăc) tehnica Delphi - solicitarea şi compararea unor judecăţi experte anonime

asupra unui subiect cu ajutorul unui set de chestionare succesive, fiecare chestionar având la bază feed-back-ul opiniilor rezultate din chestionarul precedent

d) tehnica de grup nominal - de generare a ideilor, fără interacţiunea, in cadrul unui grup, urmată de o evaluare sistemică în grup

Diverse tipuri de decizii şi tehnici utilizate151:1. în condiţii de certitudine: metoda utilităţii globale - facilitarea alegerii variantei optime prin crearea unui

suport logic pentru procesul parţial subiectiv al anticipării consecinţelor metoda Onicescu - raţionalizarea deciziilor multicriteriale în condiţiile de

certitudine metoda Electre - raţionalizarea proceselor decizionale multicriteriale2. în condiţii de risc: metoda arborelui decizional - prevederea implicaţiilor unor decizii succesive,

eşalonate pe durate mari, câţiva ani

150 Gh. Teodorof, op.cit., p.p.40,41151 Gh. Teodorof, op.cit., p.41

3. în condiţii de incertitudine: alegerea variantei optime în condiţiile lipsei de informaţii necesare stabilirii

probabilităţilor de manifestare a stărilor condiţiilor obiective, iar variabilele sunt parţial necontrolabile

Reguli: regula pesimistă (A.Wald) - varianta optimă este cea care prezintă cele mai

mari avantaje, din gama de variante considerate dezavantajoase regula optimistă - varianta optimă este cea cu cele mai mari avantaje, în cea

mai favorabilă stare a condiţiilor obiective regula optimalităţii regula proporţionalităţii (Bayes-Laplace) varianta optimă este cea pentru care

media utilităţilor este cea mai mare, sau media consecinţelor este cea mai favorabilă

regula minimizării regretelor (Savage) - varianta cea mai bună este cea pentru care regretul de a nu fi ales varianta optimă este cel mai mic

Optimizarea deciziilor colective152: algoritmul Deutch-Martin metoda Electre Tridimensională - pentru optimizarea deciziilor multicriteriale

de grup, în care decidenţii au preferinţe diferite asupra utilităţii variantelor

Sistemele expertInstrumente informatice destinate acumulării şi prelucrării cunoştinţelor cu

mijloacele inteligenţei artificiale în vederea fundamentării, adoptării şi supervizării deciziilor manageriale. Aspecte principale: managerii ca utilizatori finali de sisteme expert; implicarea managerilor ca factori de autoritate şi responsabilitate în pilotarea procesului de informatizare, de introducere a sistemelor expert în structurile conduse.

În definiţia dată de Durkin, sistemul expert este un program informatic capabil să modeleze abilităţile de rezolvare de probleme ale expertului uman atât sub aspectul cunoştinţelor cât şi al raţionamentului.

Fiind disponibil permanent în timp şi spaţiu, neperisabil cu o performanţă şi viteză stabilă şi un cost suportabil reprezintă avantaje nete faţă de utilizarea repetată a expertului uman.

Analiza cost - beneficiuAnaliza cost - beneficiu ar trebui să fie cel mai utilizat instrument de analiză a

soluţiei optime, din mai multe variante posibile, în situaţii în care pot apare evenimente cu un anume grad de certitudine / incertitudine.

Pentru o mai mare relevanţă, aceasta poate fi combinată cu metoda arborelui decizional (o prezentare arborescentă, din ce în ce mai detaliată / ramificată, a alternativelor posibile de a acţiona într-o anumită situaţie, precum şi estimarea costurilor, pe baza unor coeficienţi de probabilitate a apariţiei unui anumit eveniment).153

152 Pentru detalii a se vedea şi Nicolae Bebea, Metode pentru rezolvarea problemelor de optimizare, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.5-169.153 Gh. Teodorof, op.cit., p.42

Metoda (Regula) 80/20154

Regula 80/20, sau principiul lui Pareto, afirmă că există un dezechilibru înăscut între cauze şi rezultate, între intrări şi ieşiri şi între eforturi şi recompense, mai concis formulată:

80 % din rezultate, ieşiri sau recompense decurg din20 % din cauze, intrări sau eforturi.

Analiza 80/20 este extrem de utilă. Dar cei mai mulţi oameni nu sunt analişti înăscuţi şi chiar analiştii nu pot zăbovi să investigheze datele de fiecare dată când au de luat o decizie. Cele mai importante decizii nu au fost luate niciodată prin analiză şi nu vor fi luate niciodată, oricât de inteligente vor deveni calculatoarele noastre. De aceea, dacă dorim ca regula 80/20 să ne ghideze în viaţa de zi cu zi, avem nevoie de ceva mai puţin analitic şi mai uşor disponibil decât analiza 80/20. Avem nevoie de gândirea 80/20.

Gândirea 80/20 este expresia pentru aplicarea regulii 80/20 în viaţa zilnică, pentru aplicările necantitative ale regulii. La fel ca în cazul analizei 80/20, începem cu o ipoteză privind un posibil dezechilibru între intrări şi ieşiri, dar, în loc să culegem date şi să le analizăm, le estimăm. Gândirea 80/20 cere şi, cu ajutorul practicii, ne permite să identificăm puţinele lucruri cu adevărat importante care se întâmplă şi să ignorăm marea masă a lucrurilor neimportante. Ne învaţă să vedem pădurea din spatele copacilor.155

Gândirea 80/20 se utilizează în acelaşi scop ca şi rezultatele analizei 80/20 pentru a schimba comportamentul şi, în mod normal, pentru a ne concentra pe cele mai importante 20 de procente.

Aplicarea regulii 80/20 presupune că trebuie să facem următoarele156: să onorăm productivitatea excepţională, în loc să mărim eforturile medii; să căutăm scurtătura, nu drumul obişnuit; să ne controlăm viaţa cu cel mai mic efort posibil; să fim selectivi, nu exhaustivi; să ne luptăm pentru excelenţă în câteva lucruri, nu pentru o performanţă bună

în multe; să delegăm sau să subcontractăm cât se poate de mult în viaţa de zi cu zi şi să

fim încurajaţi, nu penalizaţi de sistemele de impozitare pentru a face aceasta (să utilizăm grădinari, mecanici auto, decoratori şi alţi specialişti la maximum, în loc să facem aceste munci noi înşine);

să ne alegem carierele şi angajatorii cu foarte mare atenţie şi, dacă este posibil, să îi angajăm pe alţii, nu să ne angajăm noi înşine;

să facem numai lucrurile la care suntem cei mai buni şi care ne plac cel mai mult;

să privim dincolo de textura normală a vieţii pentru a descoperi ironiile şi ciudăţeniile;

în fiecare domeniu important, identificaţi locurile în care 20% din eforturi pot duce la 80% din rezultate;

să ne calmăm, să lucrăm mai puţin şi să ne concentrăm pe un număr limitat de scopuri foarte valoroase unde regula 80/20 va funcţiona pentru noi, în loc să

154 Pentru detalii a se vedea Richard Koch, Regula 80 / 20, Ed. Teora, Bucureşti, 2003, p.2-39.155 Gh. Teodorof, op.cit., p.43156 Idem, p. 44

urmărim orice oportunitate disponibilă să profităm cât mai mult de pe urma, acelor câteva momente norocoase din viaţă în care suntem în vârful creativităţii şi stelele se aliniază pentru a ne garanta succesul.

ÎNTREBĂRI

1. În ce constau tehnicile de îmbunătăţire a procesului decizional de grup?2. Care sunt tehnicile de stimulare a creativităţii?3. Exemplificaţi diverse tipuri de decizii şi tehnici utilizate.4. Prin ce metode se face optimizarea deciziilor colective?5. În ce constă analiza cost- beneficiu?

TEST GRILĂ

1. Tehnica electronică de brainstorming este:a. o tehnică similară celei tradiţionale, cu excepţia faptului că membrii grupului sunt

legaţi între ei în reţeaua electronicăb. cel mai utilizat instrument de analiză a soluţiei optimec. o tehnică de generare de idei, prin evitarea inhibiţiei, pe baza anumitor reguli

2. Solicitarea şi compararea unor judecăţi experte anonime asupra unui subiect cu ajutorul unui set de chestionare succesive, fiecare chestionar având la bază feed-back-ul opiniilor rezultate din chestionarul precedent, reprezintă tehnica:a. brainstorming tradiţionalb. Delphic. tehnica de grup nominal

3. Regula 80/20, sau principiul lui Pareto, afirmă că:a. sistemul expert este un program informatic capabil să modeleze abilităţile de

rezolvare de probleme ale expertului uman atât sub aspectul cunoştinţelor cât şi al raţionamentului

a. analiza cost - beneficiu ar trebui să fie cel mai utilizat instrument de analiză a soluţiei optime, din mai multe

b. există un dezechilibru înăscut între cauze şi rezultate, între intrări şi ieşiri şi între eforturi şi recompense

4. O prezentare arborescentă, din ce în ce mai detaliată / ramificată, a alternativelor posibile de a acţiona într-o anumită situaţie, precum şi estimarea costurilor, pe baza unor coeficienţi de probabilitate a apariţiei unui anumit eveniment, reprezintă metoda:a. arborelui decizionalb. brainstorming-uluic. creativităţii

5. În situaţii în care pot apare evenimente cu un anume grad de certitudine / incertitudine, este de preferat să se utilizeze:a. metoda creativităţiib. metoda brainstorming-uluic. analiza cost- beneficiu

BIBLIOGRAFIE

1. Nicolae Bebea, Metode pentru rezolvarea problemelor de optimizare, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978

2. C. Calcan, Tudor Homoş, Metode de prognoză, Tipografia Institutului Politehnic, Bucureşti, 1978

3. Richard Koch, Regula 80 / 20, Ed. Teora, Bucureşti, 20034. Gh. Teodorof, Tehnici şi metode de elaborare şi adoptare a deciziei administrative-

suport de curs, Ediţia a II-a, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2008

RĂSPUNSURI LA TESTELE GRILE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Curs 1 1-b; 2-1; 3-c; 4-a; 5-c;Curs 2 1-b; 2-a; 3-b; 4-c; 5-a;Curs 3 1-a; 2-c; 3-b; 4-a; 5-a;Curs 4 1-c; 2-b; 3-a; 4-b; 5-b;Curs 5 1-b; 2-a; 3-b; 4-b; 5-a;Curs 6 1-c; 2-b; 3-a; 4-a; 5-c;Curs 7 1-b; 2-c; 3-a; 4-c; 5-a;Curs 8 1-c; 2-b; 3-c; 4-a; 5-b;Curs 9 1-b; 2-c; 3-a; 4-a; 5-b;Curs 10 1- a; 2- b; 3- c; 4- a; 5- b;Curs 11 1- b; 2- a; 3- c; 4- b; 5- c;Curs 12 1-c; 2-b; 3-a; 4-b; 5-c;Curs 13 1-b; 2-a; 3-c; 4-b; 5-a;Curs 14 1-a; 2-b; 3-c; 4-a; 5-c.

EXEMPLU DE TEST GRILĂ FINAL

Tehnici şi metode ale deciziei administrative AP III SEM I 2012-2013

MULTIPLE CHOICE

1. Metoda care constă în prezentarea unor probleme în faţa celor ce urmează a lua o decizie şi care nu sunt în prealabil înarmaţi cu toate informaţiile necesare astfel încăt aceştia sunt puşi în situaţia să se documenteze asupra problemei puse în discuţie, deoarece numai astfel pot efectua analiza şi pot găsi soluţiile, se numeşte :

a. Metoda sinecticăb. Metoda incidentuluic. Metoda de simulare

ANS B

2. Afirmarea unei tendinţe cu care se identifică cel care decide, impulsul care determină omul să acţioneze într-un anumit sens, îl face să treacă de la intenţia de a acţiona la acţiunea în sine, se numeşte:

a. Înţelegereb. Voinţăc. Logică

ANS B

3. Deciziile administrative luate pe baza intuiţiei, pe inspiraţia de moment, pe pregătire şi experienţă profesională – justificate în cazuri de urgenţă, fac parte din categoria deciziilor:

a. Programateb. Spontanec. Luate în măsura cunoaşterii probabilităţilor efectelor

ANS B

4. După gradul lor de generalitate deciziile administrative se clasifică în:a. Decizii luate în condiţii de certitudine, luate în condiţii de risc, luate în condiţii de

incertitudineb. Decizii de rutină şi decizii neprogramatec. Decizii cu caracter general şi decizii individuale

ANS C

5. În administraţia publică iniţierea deciziei poate aparţine:a. Cetăţenilor, autorităţilor executive centrale şi locale şi puterii politiceb. Doar puterii politice şi cetăţenilorc. Doar autorităţilor executive centrale şi locale

ANS A

6. Acele decizii care arată cum funcţionează administraţia publică şi ce sarcini are ea de înfăptuit fac parte din categoria deciziilor:a. Care privesc administraţia internăb. Care privesc administraţia externăc. Se regăsesc în ambele categorii

ANS B

7. Voinţa pe care o exprimă decizia administrativă:a. Se întemeiază pe lege şi pe interesele politiceb. Este dedusă din lege şi impusă de puterea politicăc. Se intemeiază pe lege şi este dedusă din lege

ANS C

8. Voinţa publică, pe care trebuie să o realizeze deciziile administrative constă în îmbinarea a două elemente esenţiale: a. interesele generale şi legalitateab. interesele generale şi înţelegereac. legalitatea şi oportunitatea

ANS A

9. Voinţa celor ce decid este determinată de:a. Interesul urmăritb. Înţelegerec. Experienţă

ANS B

10. Înţelegerea este rezultat al:a. Metodeib. Gândiriic. Experienţei

ANS B

11. Legea reglementează acţiunea organelor administraţiei publice:a. În mod expres şi amănunţitb. Nu în mod amănunţit lăsând organelor administraţiei publice posibilitate de

alegere şi aprecierec. Nu reglementează acţiunea organelor administraţiei publice

ANS B

12. Dreptul aplicabil activităţii decizionale a organelor administraţiei publice, este:a. Dreptul civilb. Dreptul constituţionalc. Dreptul administrativ

ANS C

13. Atunci când legea ordonă tot ce trebuie să facă organele administraţiei publice şi nu lasă acestor organe dreptul de a aprecia mijloacele de acţiune în luarea deciziei:a. Este o consecinţă a supremaţiei legii faţă de decizia administrativăb. Nu se mai poate vorbi de decizie administrativă, în acest caz, fiind pur şi simplu

în domeniul executăriic. Este o consecinţă a raportului de subordonare specific dreptului administrativ

ANS B

14. Ce semnificaţie are conceptul „logos” în greaca veche: a. Ideal, vis, dorinţăb. Cuvânt, idee, raţiune, ordinec. Eficacitate, prosperitate

ANS B

15. Unde s-a născut logica, aşa cum o cunoaştem astăzi:a. Roma Anticăb. Egipt- Regatul Nouc. Grecia sclavagistă

ANS C

16. Cine a fost primul gânditor a cărui operă s-a centrat pe studiul gândirii omului:a. Aristotelb. Democritc. Platon

ANS A

17. Metalogica este ştiinţa care studiază:a. Logistica b. Raţionamentulc. Sistemele logice tradiţionale şi moderne

ANS C

18. Prin ce metode se caracterizează logica de bază:a. Metode matematice şi axiomaticeb. Standardizare, simbolizare, formalizarec. Standardizare şi metode algoritmice

ANS A

19. Printre principiile gândirii logice se numără şi:a. Principiul terţului exclusb. Principiul universalităţiic. Principiul teritorialităţii

ANS A

20. Principiul raţiunii suficiente se referă la:a. Orice lucru este identic cu el însuşi şi numai cu elb. Orice lucru are temei- deci nu există ceva fără bazăc. Un lucru ori este ori nu este, în acelaşi timp

ANS B

21. Logica acţiunii administrative se implică în:a. Construirea deciziei administrative şi în modalitatea corectă de aplicare a acesteiab. Instruirea viitorilor funcţionari publicic. Guvernarea unui stat

ANS A

22. Cine a afirmat că în tehnica deciziei administrative trebuie utilizată şi dialectica materialist-istorică:a. A. Brimob. Al. Negoiţăc. J. Bentham

ANS B

23. Cine consideră „ştiinţa moralităţii” ca fiind de fapt logica deontică:a. Al. Negoiţăb. A. Brimoc. J. Bentham

ANS C

24. Deontologia este o ramură a:a. Eticiib. Logicii matematicec. Filozofiei

ANS A

25. Metodologia poate fi:a. Descriptivă şi matematicăb. Logică şi ilogicăc. Descriptivă şi normativă

ANS C

26. După gradul de generalizare putem avea:a. Metode conceptualiste şi intuitiveb. Metode speciale şi generalec. Metode raţionaliste şi de ramură

ANS A

27. Metodologia acţiunii administrative trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:a. Corectitudinea, eficacitatea şi semantica specialăb. Coerenţa şi gramatica corectăc. Neutralitate, coerenţă şi verificabilitate

ANS B

28. Initiativa deciziei administrative poate apartine:a. autoritatilor executiveb. autoritatilor judecatorestic. autoritatilor legislative

ANS: A

29. Adoptarea unei decizii atrage dupa sine:a. numai efecte juridiceb. atat efecte juridice dar si efecte de alta naturac. numai efecte de alta natura

ANS B

30. Conditiile legalitatii si oportunitatii deciziei administrative:a. stau si la baza deciziilor administrativeb. nu stau la baza deciziilor administrativec. stau, conditionat, la baza deciziilor administrative

ANS: A

31. Decizia administrativa nu poate deveni o realitate juridica decat daca:a. ea este executatab. ea este redactatac. ea este impusa

ANS: A

32. Sunt considerate elemente de baza ce stau la baza deciziei administrative:a. intelegerea si intuitiab. intelegerea si vointac. vointa si hotararea

ANS: B

33. Sunt trasaturi caracteristice ale deciziei:a. colegialitatea, coerenta, autoritatea, formele si influenta factorilor juridici si

temporali,b. doar colegialitatea, autoritatea si influenta factorilor juridicic. doar coerenta si autoritatea

ANS: A

34. Momentul esential al procesului de elaborare a deciziei il constituie:a. determinarea obiectului decizieib. analiza materialului documentarc. informarea

ANS: A

35. Regimul juridic aplicabil deciziilor administrative este:a. un regim de drept publicb. un regim de drept privatc. un regim mixt, de drept public si de drept privat

ANS: A

36. Orice decizie administrativa trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte:a. sa fie fundamentata stiintific, sa aiba un caracter realist, sa intervina in timp util,

sa fie integrata in ansamblul deciziilor adoptate anterior, sa fie oportuna;b. sa aiba caracter realist, sa fie inoportuna si sa intervina in timp utilc. nu trebuie sa raspunda anumitor cerinte

ANS: A

37. Decizia administrativa trebuie sa raspunda urmatoarelor cerinte:a. sa fie legala si oportunab. sa intervina intr-o perioada nedeterminata de timpc. sa fie legala si nefundamentata stiintific

ANS: A

38. Initiativa in luarea deciziei administrative apartine :a. organelor administratiei publiceb. oricarui individc. doar organelor administratiei publice centrale

ANS: A

39. Sunt considerate etape ale elaborarii deciziei administrative:a. initierea, elaborarea, adoptarea si executarea decizieib. initierea, adoptarea si executarea decizieic. elaborarea, adoptarea si executarea deciziei.

ANS: A

40. In cele mai multe cazuri, initiativa deciziei administrative:a. se regaseste in exteriorul administratiei publiceb. se regaseste in interiorul administratiei publicec. se regaseste doar la nivelul administratiei publice locale.

ANS: A

41. Pregatirea proiectului de decizie presupune:a. determinarea obiectului deciziei, documentarea sau informarea; analiza

materialului documentar si elaborarea proiectului de decizie cu o varianta sau mai multe

b. doar documentarea si elaborarea proiectului de decizie cu o varianta sau mai multe

c. determinarea obiectului deciziei si elaborarea proiectului de decizie cu o varianta sau mai multe.

ANS: A

42. Analiza materialului documentar in pregatirea proiectului de decizie, presupune:a. interpretarea tuturor materialelor si datelor selectionate, precum si prelucrarea lor

prin metoda inductiei, deductiei, analizei, sintezei ori alte metodeb. informarea reala si exacta a realitatilor sociale care impun luarea unei deciziic. informarea de natura sociala, politica, juridica ori tehnica.

ANS: A

43. Decizia administrativa:a. atrage numai efecte juridiceb. atrage numai efecte si consecinte care privesc eficacitatea, utilitatea rationalitatea

sau justificarea decizieic. atrage atat consecinte juridice cat si consecinte ce privesc eficacitatea, utilitatea,

rationalitatea sau justificarea deciziei.ANS: C

44. Ultima faza a procesului decizional o constituie:a. initierea decizieib. executarea decizieic. adoptarea deciziei

ANS: B

45. Decizia ia nastere ca urmare a contopirii dintre:a. intelegerii si vointei

b. vointei si responsabilitatiic. intelegerii, vointei si personalitatii

ANS: A

46. Factorul „timp”:a. are influenta asupra deciziei administrativeb. nu influenteaza decizia administzrativac. influenteaza doar in anumite situatii decizia administrativa

ANS: A

47. Timpul in care se pregateste si se adopta o decizie:a. influenteaza eficienta activitatii administratiei publiceb. influenteaza conditionat eficienta activitatii administratiei publicec. nu influenteaza activitatea administratiei publice

ANS: A

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Ioan Alexandru, Drept administrativ european - Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010

2. Ioan Alexandru, Drept administrativ. Teorii, realităţi, perspective. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999

3. M. Anghene, Elemente de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958

4. J.M.Aubry, „Le milieu juridique”, în Traité de science administrative”, Mouton, Paris, 1966

5. Pavel Apostol şi colectiv, Dicţionar de filozofie, Ed. Politică, Bucureşti, 19786. Nicolae Bebea, Metode pentru rezolvarea problemelor de optimizare, Ed. Didactică

şi pedagogică, Bucureşti, 19787. David Beetham, Birocraţia, Ed. DU Style, Bucureşti, 19988. Peter L. Berger, Thomas Luckmann, Construirea socială a realităţii, Ed. Univers,

Bucureşti, 20009. Gh.Boldur, Fundamentarea complexă a procesului decizional economic, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 197310. N. Bujdoiu, Sociologie juridică, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 200111. H. Buch, „Le décision”, în „Traité de science administrative”, Mouton, Paris, 196612. C. Calcan, Tudor Homoş, Metode de prognoză, Tipografia Institutului Politehnic,

Bucureşti, 197813. Aurel Cazacu, Introducere în logica formală, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 200714. V. Ceauşu, De la incertitudine la decizie, Editura Militară, Bucureşti, 197215. Ceterchi şi colab., Organizarea şi activitatea de stat…, Editura Academiei, Bucureşti,

197416. Ceterchi şi colab., Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 196717. H. K. Colebath, Policy, Second edition, Open University Press, 200218. Ion Coteanu şi colectiv, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 1996 19. Ion Dobrinescu, Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 199620. T. Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 197221. T. Drăganu, Formele de activitate ale organelor statului…, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 196522. T. Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 195923. Thomas Dye, Understanding Public Policy, ll, Englewood Cliffs, New Jersey, 199524. David Easton , A Framework for Political Analysis, Prentice-Hall, New Jersey, 196525. Gh. Enescu, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 198026. D. Farcaş, Ce limbaj cunosc calculatoarele electronice?, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 197127. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Administraţie publică, Ed. CHEMAREA, Iaşi,

199928. Fl. Gîlcă, Organizarea şi conducerea întreprinderilor agricole, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 197329. David Held, Democraţia şi ordinea globală, Ed. Univers, Bucureşti, 200030. Antonie Iorgovan- Drept Administrativ. Tratat elementar, Vol 1, Ed. Hercules, 199331. Tr. Ionaşcu şi colab., Tratat de drept civil, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 196732. Iovănaş, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 197733. Richard Koch, Regula 80 / 20, Ed. Teora, Bucureşti, 200334. Cornel Lazăr, Logică, curs practic, Editura Psihomedia, Sibiu, 2004

35. M. Lepădătescu, Sistemul organelor statului în R.S.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966

36. L. M. Maitour, „La psychologie et les sciences humaines dans l'entreprise”, în „Les éditions d'organisation”, Paris, 1962

37. Adrian Miroiu- Introducere in analiza politicilor publice, Editura Punct, 200138. Alex. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

197739. Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Sylvi, Bucureşti, 199840. Ioan Oprea ş.a., Noul dicţionar universal al limbii române, Ed. Litera Internaţional,

Bucureşti, 200841. Jim Orford, Psihologia comunităţii, Ed. OSCAR PRINT, Bucureşti, 199842. M. Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei de stat, Editura Enciclopedică

Română, Bucureşti, 197543. Mihai T. Oroveanu, Tratat de ştiinţa administraţiei, Ed. Cerma, Bucureşti, 199644. H. Piéron, Vocabulaire de la psychologie, P.U.F., Paris, 195745. C. Popa, „Norme, decizie, libertate”, în vol. „Ştiinţa conducerii societăţii”, Editura

Politică, Bucureşti, 197146. Luminiţa Gabriela Popescu,- Politici publice, Ed. Economică, Bucureşti, 200547. Marius Profiroiu – Politici Publice – Teorie, analiză, practică, Ed Economică,

Bucureşti, 200648. Jean - Jacques Rousseau, Contractul social, Ed. ANTET, Filipeştii de Târg, 200049. L. Samel, „Les differentes tendances de la science administrative”, în „Acta Juridica

Academiae Scientiarum Hungaricae”, vol.V, Budapesta, 196350. Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. RISOPRINT, Cluj-

Napoca, 200351. Ioan Santai, Eugen Constantin, Drept administrativ, vol.II, Ed. Psihomedia, Sibiu,

201252. Iuliana Savu, Elemente de teoria statului şi dreptului, Edit.FRM, Bucureşti, 201153. J. Starosciak, Elemente ale ştiinţei administraţiei, Editura Politică, Bucureşti, 196754. Ana Rodica Stăiculescu, Mihaela Rus, Elemente de sociologie, Ed. Ex Ponto,

Constanţa, 200155. Claudia Şerban Cernat, Logica acţiunii administrative- curs în tehnologia IFR, Ed.

Psihomedia, Sibiu, 201256. Claudia Şerban Cernat- Dreptul administrativ al bunurilor, Ed. Alma Mater, Sibiu,

201157. Claudia Şerban Cernat, Flavia Ghencea, Cristina Banu, Ion Gîf Deac, Ştiinţa

administraţiei şi Administraţie publică , Ed. Alma Mater, Sibiu, 201158. Sergiu Tămaş, Prospectiva socială, Ed. Victor, Bucureşti, 199859. Gh. Teodorof, Tehnici şi metode de elaborare şi adoptare a deciziei administrative-

suport de curs, Ediţia a II-a, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2008

60. Ion Tudosescu, Acţiunea socială eficientă, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000

61. P. Vagu, G. Dumitru, Ştiinţa conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972

62. Verginia Vedinaş- Drept administrativ - Editia a V-a, revăzută şi adaugită, Ed. Universul Juridic, 2009