Pagină 1 din 49

CCUURRTTEEAA DDEE AAPPEELL TTIIMMIIŞŞOOAARRAA

DDEECCIIZZIIII RREELLEEVVAANNTTEE SSEECCŢŢIIAA II CCIIVVIILLĂĂ

TTrriimmeessttrruull aall IIVV--lleeaa 22001144

SSeelleeccţţiiaa şşii pprreelluuccrraarreeaa ssppeeţţeelloorr aauu ffoosstt rreeaalliizzaattee ddee::

JJuuddeeccăăttoorr GGhheeoorrgghhee OOBBEERRŞŞTTEERREESSCCUU

JJuuddeeccăăttoorr CCllaauuddiiaa RROOHHNNEEAANN

JJuuddeeccăăttoorr FFlloorriinn ŞŞUUIIUU

PPrriimm--ggrreeffiieerr FFllooaarree NNYYIIRREEDDII

Pagină 2 din 49

Cuprins

Cuprins ...................................................................................................................................... 2

§. Drept civil .............................................................................................................................. 3

1. Acord pentru construire. Refuz. Abuz de drept. Condiţii ................................................... 3

2. Cerere sistare indiviziune. Prematuritate ............................................................................. 6

3. Expropriere. Obiectul acţiunii. Calculul despăgubirii .......................................................... 8

4. Legea 10/2001. Momentul la care notificatorul trebuie să aibă calitatea de persoană

îndreptăţită ....................................................................................................................................... 10

5. Leziunea. Condiţii .................................................................................................................. 13

6. Obligaţie de a face. Prescripţie............................................................................................ 16

7. Răspunderea pentru fapta lucrului. Răspundere obiectivă. Condiţii ............................. 21

8. Uzucapiune. Sistem de carte funciară. Condiţii ................................................................ 24

§. Dreptul familiei ................................................................................................................... 26

1. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului în cauze ce intră în competența de

soluționare a instanței de tutelă .................................................................................................... 26

&. Drept procesual civil ......................................................................................................... 27

1. Anulare act. Procuror. Calitate procesuală activă ............................................................ 27

2. Anulare cerere de chemare în judecată. Cerere de reexaminare respinsă. Cale de

atac ……………………………………………………………………………………………………………………………………………30

3. Contestaţie în anulare. Termenul de motivare. Nulitate .................................................. 31

4. Hotărâre definitiva. Recurs ................................................................................................... 33

5. Hotărâre penală. Revizuire sub aspectul laturii civile cu motivarea că instanţa s-a

pronunţat plus petita ....................................................................................................................... 34

6. Propunerea probelor. Sancţiunea decăderii şi principiul rolului activ al judecătorului în

aflarea adevărului ........................................................................................................................... 37

7. Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată. Încheiere de anulare a

cererii. Cale de atac. Inadmisibilitatea apelului şi recursului ................................................... 40

8. Recurs. Inadmisibilitate ......................................................................................................... 42

9. Revizuire. Contrarietate de hotărâri. Instanţa competentă ............................................. 43

10. Taxă judiciară de timbru, cerere de restituire. Naşterea dreptului de a cere

restituirea ......................................................................................................................................... 45

Pagină 3 din 49

§. Drept civil

1. Acord pentru construire. Refuz. Abuz de drept. Condiţii

- Codul civil 1864: art. 480

- Decretul nr. 31/1954: art. 1, art. 3

Refuzul de exprimare a consimţământului la realizarea unor lucrări de construcţie nu

are natura unui abuz de drept, dacă prin efectuarea lucrării se aduce atingere

dreptului de proprietate al persoanei care şi-a manifestat refuzul.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 785 din 09 octombrie 2014, F.Ş.

Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria Deta în dosarul nr.1881/220 din 6

octombrie 2010, reclamanţii M.S. şi M.I. au chemat în judecată pe pârâtele G.R. şi

M.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate refuzul

nejustificat al acestora de a le da acordul cu privire la executarea copertinei deasupra

accesului de intrare în imobilul lor (proprietate personala) situat în Deta; în cazul în

care pârâtele persistă în refuzul nejustificat au solicitat obligarea acestora în a le da

acordul, în caz contrar hotărârea ce urmează a fi pronunţată să ţină loc de

consimţământ.

În motivare au arătat că sunt proprietarii imobilului menționat și că doresc să acopere

intrarea principala în curtea interioara pentru ca accesul în curte să devina uscat,

deoarece iarna se depune un strat gros de zăpadă care nu mai permite ieşirea din

curte a autovehiculului personal; datorita faptului că lăţimea curţii este foarte mica

(distanţa dintre casa lor şi casa pârâtelor având circa 1,5 -2 m lăţime) nu au unde

degaja zăpada.

La data de 01.09.2010 au notificat pârâtele solicitându-le rezolvarea acestei situaţii

pe cale amiabila, însa în data de 15.09.2010, au primit o adresa din partea acestora

prin care au refuzat să le dea acceptul de a construi copertina.

Relaţia de bună-vecinătate se traduce şi în plan juridic prin existenţa a doua

îndatoriri: respectiv proprietarul unui imobil nu trebuie să-l prejudicieze pe vecinul

său, iar a doua se referă la faptul că acesta nu trebuie să-l incomodeze într-un mod

intolerabil pe vecin.

În drept, art.1 şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954.

Pagină 4 din 49

Pârâtele au depus cerere reconvenţională, solicitând să se dispună ridicarea -

dărâmarea tuturor construcţiilor efectuate de reclamanţi cu încălcarea prevederilor

legale, construcţii care se refera la speţa dedusa judecăţii, astfel cum a fost reţinută

situaţia şi de Inspectoratul de Stat in Construcţii prin procesul verbal de control

efectuat la data de 21.08.2009.

Prin sentinţa civila nr. 383/21.03.2011 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă

formulată de reclamanţi; a fost admisa cererea reconvenţională formulată de

pârâtele-reclamante reconvenţional, sens în care au fost obligaţi reclamanţii să ridice

construcţia edificată în curtea imobilului lor de pe strada V., fără autorizaţie de

construire, respectiv copertina de deasupra accesului la intrarea în imobil.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au

edificat o construcţie în curtea imobilului lor, respectiv o copertină care nu respectă

condiţiile legale, neavând autorizaţie valabilă în condiţiile Legii nr. 50/1991.

Pentru lucrarea nelegal executată, reclamanţii au fost şi sancţionaţi contravenţional la

data de 21.08.2009, iar procesul verbal nu a fost contestat.

Din starea de fapt expusă s-a reţinut că pârâtele refuză justificat a-şi da acordul la

construcţia edificată de reclamanţi în propria lor curte şi anume pentru că le este

încălcat şi obstrucţionat dreptul de proprietate.

Obligarea acestora la un asemenea acord ar însemna ca instanţa să încalce

atributele dreptului de proprietate ale pârâtelor reglementate de art. 480 Cod civil.

A reţinut că argumentele invocate de reclamanţi cum că pârâtele ar locui în imobil

doar o lună pe an şi din rea voinţă nu doresc să le dea acordul sau că în ipoteza

desfiinţării construcţiei ar fi nevoiţi să suporte alte costuri pentru întocmirea

proiectului şi autorizarea construcţiei nu constituie motiv pentru ca instanţa să aducă

atingere dreptului de proprietate al pârâtelor şi să pronunţe o hotărâre care să

suplinească acordul acestora.

Împotriva acestei hotărâri reclamanţii au declarat apel, solicitând schimbarea în tot a

sentinţei apelate cu consecinţa admiterii acţiunii iniţiale şi respingerea ca

neîntemeiata a cererii reconvenţionale.

Apelanţii au solicitat să se constate ca instanţa de fond în mod eronat a respins

acţiunea, bazându-se doar pe adresa emisă de Primăria Deta din data de 6.08.2010,

fără să ţină cont de procesul verbal de control nr.16429 al Inspectoratului de Stat în

Construcţii; Au solicitat să se constate că instanţa de fond a omis a analiza aceste

înscrisuri care au o forţă probanta indubitabila în soluţionarea litigiului; mai mult, a

respins ca fiind inutilă cauzei cererea în probaţiune de efectuare a unei expertize

în specialitatea construcţii, care este indispensabilă cauzei şi care este singura

Pagină 5 din 49

probă care poate atesta abuzul de drept prin care pârâtele în mod nejustificat nu

doresc să-şi dea acordul.

Prin decizia civilă nr. 537/A/02.06.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în rejudecare

s-a respins ca neîntemeiat apelul declarat de pârâţi.

Tribunalul a reţinut că, în conformitate cu prevederile art.1 din Decretul nr.31/1954,

drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface

interesele personale materiale şi culturale ale acestora, iar potrivit art. 3 alin. (2) din

acelaşi act normativ, drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor

economic si social.

Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului

economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire

socială şi contrar bunei credinţe. În stabilirea scopului, a destinaţiei drepturilor

subiective, legiuitorul ia în considerare, mai întâi, interesele proprii titularilor lor, care

alcătuiesc scopul oricărui drept subiectiv, iar apoi are în vedere concordanţa

acestora cu cele generale, astfel încât prin exercitarea unui drept subiectiv să nu se

aducă atingere drepturilor celorlalte subiecte de drept.

Prin rezultatul său, abuzul de drept se manifestă ca o faptă ilicită şi ca urmare, el

trebuie sancţionat.

În speţă, reclamanţii au edificat fără autorizaţie de construire o copertină ce acoperă

intrarea în imobilul proprietatea lor.

În vederea obţinerii autorizaţiei de construire, era necesar acordul proprietarilor

imobilului învecinat, respectiv al pârâtelor care au refuzat să-şi exprime

consimţământul în acest sens, motivat de faptul că lucrarea executată le

obstrucţionează lumina şi le cauzează prejudicii, existând riscul ca, în caz de

precipitaţii abundente, apa să se infiltreze în zidul casei lor.

Tribunalul a reţinut că refuzul pârâtelor este unul justificat, aşa cum a reţinut şi prima

instanţă, atâta timp cât dreptul lor de proprietate este încălcat prin edificarea acestei

construcţii.

Din probele administrate în cauză rezultă că refuzul nu constituie un abuz de drept, ci

o protejare a intereselor lor legitime, în condiţiile în care construcţia edificată de

reclamanţi obstrucţionează în totalitate pătrunderea luminii în interiorul imobilului

pârâtelor, în cele două încăperi cu câte o fereastră de lumină şi aerisire

nemaiexistând şi alte ferestre spre exterior care să permită aerisirea şi pătrunderea

luminii naturale.

Pagină 6 din 49

Totodată, este de menţionat, totodată, că expertul nu a exclus posibilitatea ca apa

rezultată în urma ploilor şi topirea zăpezii să pătrundă prin zona ferestrei de lumină

şi aerisire în interiorul locuinţei pârâtelor, menţionând că acest lucru este posibil în

cazul schimbării pantei de scurgere a jgheabului sau colmatării acestuia.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții.

În motivare au arătat că expertiza efectuată a răspuns la toate obiectivele şi

obiecţiunile invocate, subliniind faptul că lucrarea efectuată (copertina) corespunde

din punct de vedere al proiectului, iar infiltraţiile de apă invocate de pârâte nu se

datorează copertinei, ci relei întreţineri a imobilului lor.

Au mai precizat că şorţul de tablă confecţionat de reclamanţi la copertina în cauză nu

provoacă vreo pagubă pârâtelor; mai mult, urmare a edificării acesteia, şi peretele

aferent casei acestora este ferit de umezeală şi infiltraţii.

Examinând recursul, Curtea a avut în vedere că în raport cu invocarea de către

reclamanţi a dispoziţiilor art. 1 art. 3 din Decretul nr. 31/1954, tribunalul a făcut o

corectă interpretare şi aplicare a normei de drept menţionată, apreciind că refuzul

pârâtelor de a-şi da acordul pentru edificarea de către reclamanţi a copertinei, în

modalitatea deja efectuată, nu poate fi calificată ca o atitudine subiectivă negativă,

contrară bunei credinţe, în condiţiile în care s-a făcut dovada certă a prejudiciului

cauzat pârâtelor sub aspectul împiedicării folosinţei în condiţii optime a locuinţei lor,

respectiv încălcarea exercitării atributelor de proprietate, conform art. 480 Cod civil.

Starea de fapt reţinută de tribunal a evidenţiat faptul că refuzul nu constituie un abuz

de drept, ci o protejare a intereselor legitime, în condiţiile în care construcţia edificată

de reclamanţi obstrucţionează în totalitate pătrunderea luminii şi a aerului în interiorul

imobilului pârâtelor prin ferestrele F1 şi F2, în proporţie de 60-80%, ambele încăperi

afectate nemaiavând alte ferestre spre exterior care să permită aerisirea şi

pătrunderea luminii naturale.

La aceasta, se mai adaugă şi riscul pătrunderii în imobilul pârâtelor, de pe copertină

prin zona ferestrelor sus-menţionate, a apei rezultate din ploi sau topirea zăpezilor.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.

2. Cerere sistare indiviziune. Prematuritate

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil rep.: art. 728 alin. (1)

În mod greşit a fost respinsă ca prematur formulată cererea de sistare a indiviziunii,

câtă vreme nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune.

Pagină 7 din 49

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 742 din 2 octombrie 2014, F.Ş.

Prin decizia civilă nr. 183/11.03.2014 pronunţată în dosarul nr. 405/252/2009,

Tribunalul Timiş a respins apelurile formulate de C.S. şi B.M. împotriva sentinţei civile

nr. 1903/03.09.2013 pronunţată în dosarul nr. 405/252/2009 al Judecătoriei Lugoj în

contradictoriu cu intimaţii Primăria Comunei R. Comuna R., Primăria Timişoara, B.M.,

Statul Român – Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Timiş.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1903/03.09.2013 pronunţată în dosarul nr. 405/252/2009

prima instanţă a admis excepţia prematurităţii introducerii cererii principale şi a

capătului de cerere reconvenţională privind partajarea imobilului şi operarea

menţiunilor corespunzătoare în cartea funciară; a respins acţiunea civilă formulată de

reclamanta C.S. ca fiind prematur introdusă; a admis în parte cererea

reconvenţională formulată de pârâta B.A. şi în consecinţă: a constatat că pe terenul

evidenţiat în CF nr. 4 sunt edificate două categorii de construcţii: construcţiile vechi,

evidenţiate în carte funciară şi construcţiile noi, neevidenţiate în cartea funciară,

proprietatea defunctei B.M.; a dispus înscrierea acestor construcţii noi în cartea

funciară, în proprietatea defunctei B.M. decedată la data de 01.12.1991; a constatat

că, la imobilul în litigiu, pârâta B.A. a executat lucrări de îmbunătăţiri şi a obligat pe

pârâta C.S. la plata sumei de 1221,87 lei şi pe pârâta B.M. la plata sumei de 239 lei

către pârâta B.A.; a respins ca prematur introdus capătul de cerere reconvenţională

privind partajarea imobilului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel C.S. şi B.M.

Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în limitele devoluţiunii stabilite

prin motivele de apel, tribunalul a constatat următoarele:

În mod corect a constatat judecătoria că este prematur petitul cererii principale şi al

capătului de cerere reconvenţională privind partajarea imobilului şi operarea

menţiunilor corespunzătoare în cartea funciară şi, în consecinţă, l-a respins, în

condiţiile în care situaţia cotelor de coproprietate deţinute de fiecare dintre

coproprietarii tabulari asupra întregii parcele de teren nu este definitivă. În plus, e de

reţinut şi împrejurarea că încă nu e clarificat regimul juridic al terenului. Or, existând o

singură unitate locativă evidenţiată în cartea funciară, nu se poate dispune ieşirea din

indiviziune doar asupră unei părţi din acest întreg.

Este real că, în conformitate cu prevederile art. 728 C.civ., nimeni nu poate fi obligat

a rămâne în indiviziune, dar operaţiunea juridică a ieşirii de indiviziune nu poate avea

loc decât după ce cotele coproprietarilor sunt definitive, nu incerte. Susţinerea

Pagină 8 din 49

apelantei C.S. că se puteau partaja construcţiile, iar terenul să rămână în indiviziune

nu a fost reţinută în contextul stării de fapt mai sus expuse.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanta C.S. şi pârâtele B.A. şi B.M.

Pârâta recurentă B.A. a arătat că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului în

sensul dezbaterii succesiunii după defuncta B.M., decedată la 01.12.1991.

Analizând recursul declarat de către B.A. s-a constatat că această parte nu a

formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 1903/03.09.2013, în această ipoteză,

criticile sale neputând fi susţinute direct în recurs, prin omiterea căii de atac a

apelului.

Examinând recursurile reclamantei C.S. şi al pârâtei B.M. instanţa a reţinut că părţile

au criticat, în principal, ambele hotărâri în legătură cu respingerea acţiunii principale

formulată de către reclamanta C.S. având ca obiect cotele de proprietate deţinute şi

ieşirea din indiviziune, deoarece ar fi incidentă excepţia prematurităţii introducerii

cererii principale şi a capătului de cerere reconvenţională privind partajarea

imobilului.

Critica formulată de către recurente a fost reţinută ca fiind fondată, deoarece o cerere

de ieşire din indiviziune nu poate fi respinsă prin invocarea excepţiei prematurităţii

introducerii acesteia, legiuitorul civil fiind tranşant în această ipoteză, dispunând că

nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune dacă nu doreşte acest lucru.

Ca atare, au fost casate ambele hotărâri şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la

Judecătoria Lugoj, urmând ca instanţa de trimitere să analizeze natura şi întinderea

cotelor de proprietate prin raportare la titlurile invocate şi să se pronunţe în legătură

cu ieşirea din indiviziune în funcţie de cotele de proprietate, prin aplicarea procedurii

prevăzute la art. 673 indice 1 şi urm. C.pr.civ.

3. Expropriere. Obiectul acţiunii. Calculul despăgubirii

- Legea nr. 255/2010: art. 22

- Legea nr. 33/1994: art. 25 alin. (1), art. 26 alin. (2)

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulţumit de

cuantumul despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, iar

conform aliniatului (3) al aceluiaşi articol acţiunea formulată se soluţionează

potrivit dispoziţiilor art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens, articolul 25 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevede că „Pentru

stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi (…), iar art. 26

alin. (2) stabileşte că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum

Pagină 9 din 49

şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobile de

acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de

expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului (…)”.

Astfel, conform acestor norme de drept procesual, instanţa judecătorească este

competentă să se pronunţe doar asupra cuantumului despăgubirii, care trebuie să

fie stabilită de experţi pe baza metodei comparaţiei directe.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 813 din 15 octombrie 2014 G.O.

Prin Decizia civilă nr. 813 din 15 octombrie 2014, pronunţată în dosarul nr.

11041/30/2012, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanta

S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinţei civile nr. 876 din 24.04.2014, pronunţată de

Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut argumentele ce succed.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulţumit de cuantumul

despăgubirii se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termenul general

de prescripţie, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire

a despăgubirii, iar conform aliniatului (3) al aceluiaşi articol, acţiunea formulată în

conformitate cu prevederile prezentului articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art.

21-27 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevede că „Pentru stabilirea

despăgubirilor instanţa va constitui o comisie de experţi (…)”, iar art. 26 alin. (2)

stabileşte că „La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa

vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în

unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi

de daunele aduse proprietarului (…)”.

Aşadar, conform acestor norme de drept formal (procesual), instanţa judecătorească

este competentă să se pronunţe doar asupra cuantumului despăgubirii, care trebuie

să fie stabilită de către o comisie de experţi.

Pe de altă parte, Legea nr. 33/1994 (art.1 şi 26) şi Legea nr. 255/2010 (art. 8) conţin

şi norme de drept substanţial prin care se consacră caracterul just al despăgubirii,

care se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat

proprietarului, norme care se află în concordanţă cu prevederile art. 1 din Protocolul

nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În speţă, prima instanţă s-a conformat dispoziţiilor legale de mai sus, omologând în

mod justificat suplimentul la raportul de expertiză, prin care s-a stabilit, pe baza

metodei comparaţiei directe, avându-se în vedere 16 contracte de vânzare-

cumpărare privind terenuri similare, că valoarea de piaţă a terenului expropriat este

Pagină 10 din 49

de 645 lei (0,80 lei/mp), mai mică decât valoarea de 861 lei stabilită de către comisie

prin Hotărârea nr. 28/2011, aşa încât în mod corect a fost respinsă acţiunea

reclamantei.

Cât priveşte susţinerea recurentei privind incompatibilitatea expertei B.T.D. de a

efectua expertiza, Curtea o apreciază ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care prima

instanţă a avut în vedere doar concluziile expertului U.I.R., nu şi ale expertei B.T.D.

Neîntemeiată este şi critica adusă sentinţei atacate pentru respingerea solicitării

recurentei de obligare a pârâtului la exproprierea totală a suprafeţei de teren,

avându-se în vedere că singura acţiune pe care o prevede legea specială [art. 22

alin. (1) din Legea nr. 255/2010] este aceea în constatarea cuantumului

despăgubirilor.

În legătură cu dauna calculată de expert derivând din pierderea subvenţiei, este de

observat, în primul rând, că nu s-a făcut dovada caracterului real şi cert al acesteia,

iar în al doilea rând, că recurenta nu a făcut critici, sub acest aspect, prin cererea de

recurs.

În sfârşit, solicitarea recurentei de casare a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre

rejudecare nu este justificată, câtă vreme raportul de expertiză a fost întocmit cu

respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a apreciat că în speţă nu este incident niciunul dintre

cazurile prevăzute de art. 304 şi 3041 C.pr.civ., urmând ca în baza art. 312 alin. (1)

C.pr.civ. a respins recursul reclamantului.

4. Legea 10/2001. Momentul la care notificatorul trebuie să aibă calitatea de

persoană îndreptăţită

- Legea nr. 10/200, republicat: art. 3 alin. (1), lit. a), art. 4 alin. (2), alin. (3)

Notificatorul trebuie să aibă calitatea de persoană îndreptăţită în sensul legii

reparatorii la data formulării notificării, doar dovada acestei calităţi putând fi făcută

ulterior.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 154 din 30 octombrie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 1713/PI din 26.06.2014, Tribunalul Timiş a respins contestaţia

formulată de către reclamantul K.V.P. în contradictoriu cu pârâtul Primarul

Municipiului Timişoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut că reclamantul K.V.P.

a formulat contestaţie la Legea nr. 10/2001 împotriva Dispoziţiei nr. 3, emisă la data

de 28.12.2007 de Primarul Municipiului Timişoara, solicitând instanţei să constate că

Pagină 11 din 49

are calitatea de persoană îndreptăţită potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, să

anuleze dispoziţia şi să oblige pârâtul la emiterea unei noi dispoziţii prin care să

răspundă în fond notificărilor nr. 5/23.07.2001, 6/23.07.2001 şi 7/23.07.2001,

formulate de reclamant.

În motivare, a arătat că, imobilele înscrise în CF nr. 5, în proprietatea lui L.A., L.G. şi

L.A., au fost trecute în anul 1959 în proprietatea Statului Român în baza deciziei de

naţionalizare.

Urmare succesiunii dezbătute în anul 1991, mama reclamantului (K.G.M.M.) a

devenit moştenitoare a proprietarilor tabulari naţionalizaţi.

Prin declaraţia de renunţare la succesiune după aceiaşi proprietari, înregistrată sub

nr. 7443/03.07.1997, mama sa K.G.M.M. (redevenită L. în urma divorţului), a declarat

că rămâne străină de succesiune pentru mai multe imobile, printre care şi imobilele

naţionalizate şi înscrise în CF nr. 5.

Prin notificările nr. 5/23.07.2001, 6/23.07.2001 şi 7/23.07.2001 contestatorul K.V.P. a

solicitat entităţii investite de lege restituirea în natură/acordarea de măsuri

compensatorii pentru terenurile trecute abuziv în proprietatea Statului Român asupra

cărora mama sa renunţase la succesiune.

La data de 04.07.2012 mama sa a decedat, contestatorul devenind unicul moştenitor

al acesteia.

Prin dispoziţia nr. 3 emisă de Primarul Municipiului Timişoara au fost respinse

notificările formulate cu motivaţia că nu are calitatea de persoană îndreptăţită în

sensul definit de Legea nr. 10/2001, întrucât mama sa era în viață la data de

23.07.2001 şi aceasta nu a depus notificare.

Or, arată contestatorul, prin declaraţia de renunţare la succesiune din anul 1997,

mama sa a devenit străină de moştenire după antecesorii săi, iar contestatorul, prin

depunerea notificărilor la Legea nr. 10/2001, a fost pus de drept în baza art. 4, alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 în termenul de opţiune succesorală pentru bunurile a căror

restituire din CF nr. 5 a solicitat-o după aceiaşi proprietari tabulari naţionalizaţi,

notificarea având valoare de acceptare a succesiunii.

Contrar acestor susţineri, instanţa a reţinut că, vocaţie la moştenirea foştilor

proprietari spoliaţi, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea mama

petiţionarului - K.G.M.M., care a devenit moştenitoarea celor dintâi, prin Certificatul

de moştenitor nr. 2/1991. Împrejurarea că, ulterior, în anul 1997, prin declaraţia de

renunţare la succesiune după aceiaşi proprietari tabulari, mama reclamantului a

declarat că rămâne străină de succesiune, nu are nicio relevanţă juridică, faţă de

Pagină 12 din 49

caracterul irevocabil al actului de dispoziţie constând în acceptarea anterioară a

aceleiaşi moşteniri.

Ca efect al acceptării moştenirii autorilor săi, în persoana mamei reclamantului s-a

consolidat calitatea de moştenitor (semel heres, semper heres), ea nemaiputând

reveni asupra alegerii făcute, ulterior, printr-o altă declaraţie în care să renunţe la

aceeaşi moştenire.

Aşa stând lucrurile, autoarea directă a petiţionarului (şi care a decedat în anul 2012)

era cea care legitima vocaţia de persoană îndreptăţită a accede la beneficiul legii cu

nr. 10/2001, a formula notificările în nume propriu, şi, mai apoi, în funcţie de soluţia

adoptată, a contesta în justiţie răspunsul autorităţilor, iar nu reclamantul.

Or, notificările au fost formulate de reclamant, în nume propriu, persoană ce, la acel

moment, nu avea vocaţie în accepţia art. 4 apartenent Legii cu nr. 10/2001.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1713/PI din 26.06.2014 a declarat apel reclamantul

K.V.P. solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii contestaţiei.

În motivare, a arătat că nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu face vorbire de

existenţa vocaţiei succesorale a notificantului după proprietarii deposedaţi abuziv de

bunurile lor, la data depunerii notificării; singura condiţie impusă de lege persoanei

care s-a considerat îndreptăţită prin depunerea notificării este ca aceasta să facă

dovada calităţii sale de moştenitor după autorii săi spoliaţi, până la termenul stipulat

de art. 23 din lege, calitate dovedită prin depunerea la dosarul cauzei a certificatului

de moştenitor nr. 2/1991 şi a certificatului de moştenitor nr. 1/2013.

Deliberând asupra apelului, Curtea de apel a avut în vedere, sintetizând motivele de

apel formulate de reclamant, că acesta susţine că a îndeplinit, potrivit art. 4 alin. (2)

coroborat cu art. 23, condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001, dobândind calitatea de

moştenitor după bunurile viitoare ale proprietarilor deposedaţi abuziv, până la data

soluţionării definitive a notificărilor.

În conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr.

10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând

în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, de prevederile legii beneficiind

şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Succesibilii

care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în

termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi.

Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Pagină 13 din 49

Totodată, conform art. 4.5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, în cazul acestei legi, termenul de

acceptare a succesiunii coincide cu termenul pentru depunerea notificării şi este cel

rezultat în urma prelungirii termenului iniţial prevăzut de art. 22 alin. (1), respectiv 12

luni de la intrarea în vigoare a respectivei legi (6 + 3 + 3 = 12 luni), deci până la 14

februarie 2002.

Rezultă că legiuitorul a avut în vedere existenţa calităţii de persoană îndreptăţită a

notificatorului la momentul formulării notificării prin care se solicită restituirea

imobilelor preluate de stat, de prevederile legii de restituire urmând să beneficieze fie

fostul proprietar deposedat fie, în cazul în care acesta era decedat, moştenitorii

acestuia care au primit şi beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii.

În speţă însă, la data intrării în vigoare a legii, calitatea de persoană îndreptăţită

aparţinea mamei reclamantului, conform certificatului de moştenitor nr. 2/1991, iar

notificările în litigiu au fost formulate de reclamant, care nu se încadra în dispoziţiile

art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Împrejurarea că ulterior,

conform certificatului de moştenitor nr.1/2013 reclamantul a devenit succesorul

mamei sale mult după expirarea termenului de 12 luni de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 nu poate suplini lipsa calităţii de persoană îndreptăţită a acestuia la

data la care a formulat notificările, respectiv la data expirării termenului prev. de art.

22 alin. (1) din Legea 10/2001 cu modificările ulterioare.

Dispoziţiile art. 23 din Legea nr.10/2001 prevăd că actele doveditoare care atestă

calitatea de moştenitor pot fi depuse până la data soluţionării notificării, ceea ce

înseamnă că dovada calităţii de succesor al fostului proprietar deposedat se poate

face inclusiv în faţa instanţei de judecată, calitate care însă trebuie să existe la data

depunerii notificării. Cu alte cuvinte, calitatea de persoană îndreptăţită trebuie să

aparţină notificatorului la momentul depunerii notificării, iar dovada se poate face

ulterior în condiţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001. În speţă însă, aşa cum s-a arătat

mai sus, la momentul depunerii notificărilor care fac obiectul prezentului litigiu

reclamantul nu avea calitatea de persoană îndreptăţită, astfel încât tribunalul a

aplicat şi interpretat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile.

Pentru considerentele arătate mai sus. conform art. 480 alin. (1) noul Cod de

procedură civilă, instanţa a respins apelul formulat reclamant.

5. Leziunea. Condiţii

- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.: art.1221 alin. (1), art. 1222 alin.

(2)

Potrivit art. 1221 alin. (1) din noul Cod civil „Există leziune atunci când una din părţi,

profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a

Pagină 14 din 49

celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o

valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei

prestaţii” iar conform art. 1222 alin. (1) din acelaşi act normativ „Cu excepţia cazului

prevăzut de art. 1221 alin. (3) (leziunea minorului – n.n.), acţiunea în anulare este

admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la

momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată.”

Din textele legale de mai sus, reiese că simplul dezechilibru economic dintre

prestaţiile părţilor, datorat condiţiilor pieţii, nu este suficient prin sine însuşi pentru a

considera contractul lezionar, fără încadrarea în concret a respectivului dezechilibru

în vreuna din situaţiile tipice alternative menţionate (starea de nevoie, lipsa de

experienţă ori de cunoștințe), astfel că premisa leziunii este de factură subiectivă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 115/A din 1 octombrie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 115/A din 1 octombrie 2014, pronunţată în dosarul nr.

5877/55/2013, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamanta

L.L., fiind confirmată Sentinţa civilă nr. 544 din 25.02.2014, prin care Tribunalul Arad

a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului R.S.P., având ca

obiect anularea promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr.

3890/28.02.2012 de către BNP M.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut considerentele de mai jos.

Pe lângă viciile consimţământului recunoscute de Codul civil de la 1864 (eroarea,

dolul, violenţa), art. 1206 alin. (2) din noul Cod civil a introdus cu titlu de noutate

legislativă viciul leziunii, constând în profitarea de starea de nevoie sau de lipsa de

experienţă a părţii majore.

În acest sens, art. 1221 alin. (1) din noul Cod civil, definind leziunea, prevede că

„Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de

experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a

unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii

contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.

În toate cazurile de viciere a consimţământului (eroarea, dolul, violenţa, leziunea),

manifestarea de voinţă există, însă aceasta este alterată fie în dimensiunea sa

intelectuală (cazul erorii, al dolului sau al leziunii, care, implicând o falsă reprezentare

a realităţii, determină neputinţa aprecierii, analizei corecte a elementelor

contractului), fie în dimensiunea sa volitivă sau caracterul liber al consimţământului

(cazul violenţei, care limitează sau afectează libertatea decizională a părţii).

În speţă, prin acţiune, a fost invocată de către reclamanta apelantă leziunea, iar

pentru a exista acest viciu de consimţământ, potrivit art. 1221 alin. (1) din noul Cod

Pagină 15 din 49

civil, este necesară întrunirea unei condiţii de natură subiectiv-delictuală: profitarea

de starea de nevoie, de lipsa de experienţă sau de cunoştinţe în care se afla victima

leziunii, precum şi a unei condiţii obiective, prevăzute de art. 1222 alin. (2) din noul

Cod civil, şi anume ca leziunea să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea,

la momentul contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată.

Din textul legal de mai sus, reiese că simplul dezechilibru economic dintre prestaţiile

părţilor, datorat condiţiilor pieţei, nu este suficient prin sine însuşi pentru a considera

contractul lezionar, fără încadrarea în concret a respectivului dezechilibru în vreuna

din situaţiile tipice alternative menţionate (stare de nevoie, lipsă de experienţă ori de

cunoştinţe), astfel că premisa leziunii este de factură subiectivă, în funcţie de

particularităţile victimei.

Este adevărat că în cauză, aşa cum corect a stabilit şi prima instanţă, s-a făcut

dovada îndeplinirii condiţiei obiective pentru admisibilitatea acţiunii, respectiv a

disproporţiei prestaţiilor, prin adeverinţele eliberate de birourile notariale, din care

rezultă că valoarea terenurilor în zonă este cuprinsă între 1200-1500 euro/ha, însă în

cauză nu s-a probat că reclamanta s-a aflat în vreuna din situaţiile tipice prevăzute

de art. 1221 alin. (1) din noul Cod civil: starea de nevoie, de lipsă de experienţă ori

de lipsă de cunoştinţe.

Astfel, în ceea ce priveşte starea de nevoie, Curtea a constatat că în mod corect

prima instanţă a stabilit că aceasta nu a fost dovedită în cauză, în condiţiile în care,

dimpotrivă, din extrasele de cont, aflate la filele 120-140 din dosarul primei instanţe,

reiese că în perioada anterioară şi ulterioară încheierii promisiunii de vânzare-

cumpărare din 28 septembrie 2012, respectiv în perioada iulie 2012 – decembrie

2012, au fost constituite depozite financiare de către societăţile reclamantei şi de

către reclamantă şi au fost rulate importante sume de bani.

În acest sens, din extrasul de cont nr. 317101121161608954 deschis la Alpha Bank

România SA pe numele SC V.V. SRL, rezultă că numai în perioada 31.08.2012 –

20.09.2012 (anterioară promisiunii de vânzare-cumpărare) apelanta a încasat

personal suma de 48.090 euro.

În plus, din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar, reiese, de

asemenea, că tot în perioada dinainte de încheierea promisiunii de vânzare-

cumpărare, respectiv în lunile iunie şi august 2012, apelanta a achiziţionat o centrală

fotovoltaică şi mai multe bunuri mobile, în legătură cu care nu a fost în măsură să

facă dovada afirmaţiilor sale din apel, respectiv că au fost plătite din fonduri

nerambursabile, iar potrivit facturii nr. 8000993 din data de 415.10.2012, apelanta a

făcut achiziţii în sumă de 118.420 lei.

Cât priveşte celelalte ipoteze alternative prevăzute de art. 1221 alin. (1) din noul Cod

civil (lipsa de experienţe ori de cunoştinţe), Curtea a apreciat că toate criticile aduse

sentinţei apelate, din această perspectivă, sunt absolut nejustificate, câtă vreme,

Pagină 16 din 49

potrivit înscrisurilor aflate la dosar, apelanta este absolventă de studii juridice

universitare, iar din contractele aflate în dosarul instanţei de fond, încheiate de

apelantă în calitate de administrator şi asociat unic cu alte persoane fizice şi juridice,

şi din declaraţiile martorilor rezultă că acesta este o persoană capabilă, care are

experienţă şi cunoştinţe solide în domeniul tranzacţiilor fiind, în consecinţă, exclusă

posibilitatea ca voinţa ei să fie alterată în dimensiunea intelectuală, respectiv să aibă

o reprezentare falsă a realităţii.

Or, faţă de toate aceste dovezi din care reiese în mod neechivoc că apelanta nu s-a

aflat în niciuna dintre ipotezele alternative prevăzute de art. 1221 alin. (1) din noul

Cod civil (stare de nevoie, lipsa de experienţă ori de cunoştinţe), Curtea a reţinut că

trimiterile pe care apelanta le face la declaraţia din 21.09.2012, dată în faţa notarului

public, nu poate fi primită în lipsa altor dovezi care să o susţină.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a reţinut că hotărârea apelată este temeinică şi

legală, astfel că în baza art. 474 alin. (1) din Codul de procedură civilă a respins ca

nefondat apelul reclamantei.

6. Obligaţie de a face. Prescripţie

- Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: art. 32

- Codul de procedură civilă 1865: art. 300 alin. (1)

- Decretul nr. 167/1958: art. 3, art. 7

Dreptul de a cere demolarea unor construcţii afirmativ neautorizate nu ia naştere,

obligatoriu, la data stabilită de agentul constatator pentru aducerea lucrărilor în

limitele autorizaţiei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 767 din 08 octombrie 2014 F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 5877/20.04.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în

dosarul nr. 7582/325/2012* a fost respinsă cererea formulata de reclamanţii

Municipiul Timișoara prin Primar şi Primarul Municipiului Timişoara în contradictoriu

cu pârâta SC D. SRL.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că prin cererea din 22.03.2012,

reclamanţii au chemat în judecata pârâta SC D. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la desfiinţarea construcţiei realizate

nelegal.

În fapt, au arătat că prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei

nr. 172/358/26.08.2008 s-a constatat că pârâta a executat fără autorizaţie de

construire în luna august 2008 un perete din rigips, un canal în peretele din holul

comun în vederea montării cablului electric, a desfiinţat instalaţia electrică din părţile

Pagină 17 din 49

comune şi instalaţiile sanitare, lucrări care au fost efectuate cu încălcarea autorizaţiei

de construire nr. 2/2008 şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind

autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată şi modificată; agentul

constatator abilitat a stabilit o amendă şi i-a pus în vedere să sisteze lucrările şi să

aducă holul şi grupul sanitar la situaţia prevăzută în autorizaţia de construire, până la

data de 26.09.2008.

Prin procesul-verbal de constatare la faţa locului încheiat la data de 26.08.2011 s-a

stabilit că pârâta încalcă în continuare prevederile Legii nr. 50/1991, neconformându-

se dispoziţiilor din procesul-verbal de constatare a contravenţiei din 2008.

Procesul-verbal nr. 172/358/26.08.2008 a fost contestat de către pârâtă la

Judecătoria Timişoara, iar plângerea contravenţională a făcut obiectul dosarului nr.

13655.1/325/2008, fiind soluţionată irevocabil prin Sentinţa civilă nr.

9850/02.06.2010, Judecătoria Timişoara respingând-o ca neîntemeiată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 27, art. 28 şi art. 32 din Legea nr. 50/1991,

republicată.

Din analiza materialului probator administrat în cauza, instanța a reţinut că prin

procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr. 172/358/26.08.2008

s-a constatat că pârâta a executat fără autorizaţie de construire în luna august 2008

un perete din rigips, un canal în peretele din holul comun în vederea montării cablului

electric, a desfiinţat instalaţia electrică din părţile comune şi instalaţiile sanitare,

lucrări care au fost efectuate cu încălcarea autorizaţiei de construire nr. 2/2008 şi a

dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării

lucrărilor de construcţii, republicată şi modificată.

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei cu nr.

172/358/26.08.2008 a fost contestat de către pârâtă la Judecătoria Timişoara, iar

plângerea contravenţională a făcut obiectul dosarului nr. 13655.1/325/2008, fiind

soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 9850/02.06.2010, Judecătoria Timişoara

respingând-o ca neîntemeiată.

Odată cu soluționarea dosarului a fost efectuata expertiza în construcții, iar din

raportul de expertiza întocmit în cauza s-a reținut că lucrările de construcții executate

de către petenta SC D. SRL, acestea se încadrează în prevederile proiectului ce a

stat la baza emiterii autorizației de construire nr. 2/2008, însă în ceea ce privește

păstrarea gresiei existente şi igienizarea acesteia prin spălare nu s-au respectat

dispozițiile avizului favorabil.

Totodată, expertul a constatat că nu exista vreun zid amplasat fără respectarea

autorizației de construire nr. 2/2008.

Pagină 18 din 49

Cu privire la lucrările efectuate la instalațiile sanitare şi electrice, instanța care a

soluționat dosarul nr.13655.1/325/2008 a reținut că acestea au fost necesare datorita

stării avansate de uzura, însă trebuiau să fie supuse autorizării.

În consecinţă, cum proprietarul locuinţei trebuie să păstreze şi să întreţină în stare de

funcţionare şi siguranţă instalaţiile de curent electric, gaz, apă precum şi instalaţiile

sanitare pe cheltuiala sa, astfel încât să nu provoace coproprietăţii şi/sau celorlalţi

proprietari niciun prejudiciu, cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 640/A/25.06.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş a fost respins

ca neîntemeiat apelul reclamanţilor.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, criticând sentinţa apelată pentru

nelegalitate şi netemeinicie, apelanţii au arătat că prima instanţă nu a indicat motivele

de drept care au dus la respingerea acţiunii.

Au menţionat că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei nr.

172/358/26.08.2008 a fost contestat de către pârâtă la Judecătoria Timişoara.

Plângerea contravenţională a făcut obiectul dosarului nr. 13655.1/325/2008, fiind

soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 9850/02.06.2010, Judecătoria Timişoara

respingând-o ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din 04.06.2014, intimata SC D. SRL a invocat pe calea

notelor scrise excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând că demersul judiciar

pendent avea a fi introdus în termenul legal de prescripţie de trei ani ce a început a

curge de la data de 26.09.2008, când i s-a pus în vedere prin procesul verbal de

contravenţie să sisteze lucrările şi să aducă spaţiul la starea indicată prin autorizaţia

de construire nr. 2/2008.

Examinând cu precădere excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de

intimată, tribunalul a apreciat că este nefondat apelul:

Astfel, prin procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor din data de

26.08.2008 s-a constatat de către organele de specialitate ale reclamantului,

săvârşirea de către pârâta SC D. SRL a faptei contravenţionale constând în

executarea unor lucrări cu încălcarea autorizaţiei de construire nr. 2/2008, faptă

sancţionată prin aplicarea unei amenzi contravenţionale şi prin dispunerea sistării

lucrărilor şi aducerea celor efectuate la stadiul iniţial conform autorizaţiei de

construire menţionate, până la data de 26.09.2008.

La data de 26.08.2011 s-a procedat la verificarea modului în care au fost respectate

măsurile dispuse prin procesul verbal de contravenţie, conform art. 28 alin. (1) din

Pagină 19 din 49

Legea nr. 50/1991, constatându-se că pârâta nu s-a conformat dispoziţiilor din

procesul verbal de contravenţie.

La data de 22.03.2012, în aplicarea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr.

50/1991, Municipiul Timişoara prin reprezentanţii legali a procedat la acţionarea în

justiţie a pârâtei pentru a obţine obligarea sa pe cale jurisdicţională la executarea

obligaţiei de a face stabilită prin procesul verbal de contravenţie.

Nu se poate susţine că dreptul la acţiunea în desfiinţarea lucrărilor executate nelegal

ori la încadrarea lor în prevederile autorizaţiei de construcţie, poate fi exercitat sine

die, fiind aşadar un drept imprescriptibil, întrucât nu are configuraţia unui drept

personal nepatrimonial ci, dimpotrivă este circumscris drepturilor patrimoniale, fiind,

prin urmare, supus dispoziţiilor de drept comun în materie de prescripţie extinctivă,

drept comun reprezentat de Decretul nr.167/1958.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr.167/1958 corelate cu art. 7 alin.

(1) din acelaşi decret, termenul de prescripţie de drept comun (aplicabil şi în speţă, în

absenţa unui regim juridic derogatoriu) este de trei ani şi începe a curge de la data

naşterii dreptului la acţiune.

Cum dreptul la acţiune al reclamanţilor, raportat la datele supra prezentate, a luat

naştere de la data termenului fixat prin procesul verbal de contravenţie pentru

aducerea lucrărilor în limitele autorizaţiei de construire, respectiv, de la 26.09.2008,

rezultă că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune reglementată de art. 32 alin.

(1) din Legea nr. 50/1991 a expirat, în lumina textelor legale enunţate, la data de

26.09.2011.

Împotriva deciziei au declarat recurs în termen reclamanţii.

În motivare au invocat greşita reţinere în cauză a excepţiei prescripţiei extinctive, faţă

de dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 care prevăd că sancţiunea se

aplică în continuare în situaţia construcţiilor neautorizate şi ale art. 26, art. 28, art. 32

din lege care stabilesc măsurile ce pot fi dispuse în cazul nerespectării disciplinei în

construcţii.

Au invocat că, faţă de dispoziţiile art. 32 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001, dreptul lor la prezenta acţiune a luat naştere după rămânerea irevocabilă a

sentinţei civile nr. 9850/02.06.2010 a Judecătoriei Timişoara prin care a fost

soluţionată plângerea formulată de contravenienta intimată.

Examinând recursul, instanţa a reţinut că prin procesul-verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiei, pârâta SC D. SRL a fost sancţionată pentru efectuarea

unor lucrări neautorizate şi, totodată, i s-a pus în vedere să sisteze lucrările şi să

Pagină 20 din 49

aducă spaţiul la situaţia prevăzută în autorizaţia de construire până la data de

26.09.2008.

Împotriva procesului verbal menţionat, pârâta din prezenta cauză a formulat plângere

contravenţională, plângere ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 9850/02.06.2010

dată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 13655.1/325/2008, irevocabilă la

08.09.2010.

Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 în forma în

vigoare la acea dată, plângerea contravenţională suspendă executarea. Cum legea

nu face distincţie, suspendarea vizează şi sancţiunea complementară a desfiinţării

lucrărilor aplicată conform art. 5 alin. (3) lit. g) din ordonanţă

Corespunde realităţii că, sub aspectul suspendării executării sancţiunilor ca urmare a

formulări plângerii, Legea nr. 50/1991 în forma în vigoare la data încheierii procesului

verbal introduce prin dispoziţiile art. 35 alin. (2) o excepţie, însă aceasta vizează doar

măsura de oprire a lucrărilor, nu şi obligaţia de desfiinţare a lucrărilor neautorizate.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 32 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr.

2/2001, art. 300 alin. (1) C.pr.civ., executarea măsurii desfiinţării a fost suspendată

pe perioada 03.09.2008 (data sesizării instanţei cu plângerea contravenţională) –

08.09.2010 (data rămânerii irevocabile a sentinţei de respingere a plângeri).

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiile art. 32 alin. (1), desfiinţarea lucrărilor neautorizate

se dispune de instanţă.

Rezultă, astfel, că executarea de către contravenient a obligaţiei de a face

presupune încuviinţarea de către instanţă a cererii formulată în acest sens de agentul

constatator.

Corespunde realităţii că, în cauză, reclamantul putea solicita în termen de 3 ani

prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 desfiinţarea lucrărilor

neautorizate.

Se observă, însă că, faţă de cele mai sus-reţinute, cum plângerea contravenţională a

fost înregistrată la instanţă la 03.09.2008 (anterior datei de 26.09.2008 stabilită

pentru intrarea în legalitate prin procesul verbal contestat), dreptul reclamantului de a

cere executarea silită s-a născut la rămânerea irevocabilă a sentinţei dată asupra

plângerii (08.09.2010), astfel că, faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie se împlinea la 08.09.2013.

Or, reclamanţii au sesizat instanţa cu prezenta cerere la 22.03.2012, deci în interiorul

termenului de prescripţie de 3 ani.

Pagină 21 din 49

Reţinând incidenţa în cauză a art. 137, alin. (1) C.pr.civ. urmare a greşitei aprecieri

ca fiind prescris dreptul la acţiune a reclamanţilor, instanţa de apel nu a procedat la

examinarea fondului pricinii, astfel că decizia astfel pronunţată a fost casată cu

trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

7. Răspunderea pentru fapta lucrului. Răspundere obiectivă. Condiţii

- Codul civil de la 1864: art. 1000 alin. (1)

Pentru declanşarea răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (1) din Codul civil de la

1864, victima prejudiciului trebuie să facă dovada prejudiciului, precum şi a raportului

de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu, operând în favoarea ei prezumţia de

pază, care se referă la proprietarul lucrului ori la ceilalţi titulari de drepturi reale

asupra acestuia, revenindu-le acestora să facă dovada că paza juridică a fost

transmisă altor persoane.

Paznicul juridic al lucrului are dreptul de a face dovada existenţei unor cauze

exoneratoare de răspundere (fapta victimei, în măsura în care întruneşte

caracteristicele unei adevărate forţe majore în raport cu fapta lucrului, fapta unei terţe

persoane şi forţa majoră).

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 180 din 3 decembrie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 180 din 3.12.2014, pronunţată în dosarul nr. 8712/108/2013*,

Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de pârâtul Oraşul C. prin Primar

şi a anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamantul C.T., fiind menţinută sentinţa

civilă nr. 1260 din 27.06.2014, pronunţată de Tribunalul Arad, prin care a fost admisă

în parte acţiunea formulată de reclamant şi, în consecinţă, pârâtul a fost obligat să

plătească reclamantului suma de 30.000 euro cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a avut în vedere considerentele de mai

jos.

Potrivit art. 22 C.pr.pen., ”hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de

lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa

faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”, însă, dacă între sfera

vinovăţiei penale şi cea a vinovăţiei civile nu există identitate, înseamnă că şi

autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale se întinde numai până la sfera

vinovăţiei penale.

Prin urmare, dacă dincolo de această sferă a vinovăţiei penale se poate reţine o

vinovăţie civilă, nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat, întrucât obiectul

procesului penal îl constituie stabilirea vinovăţiei penale şi nu a vinovăţiei în general.

Pagină 22 din 49

Cu alte cuvinte, nu există o identitate perfectă de sferă a cazurilor de vinovăţie

penală cu cea a cazurilor de vinovăţie civilă, fiind mai largă sfera vinovăţiei civile şi

existând cazuri de răspundere în materia răspunderii civile pentru fapta altei

persoane (răspundere întemeiată pe o prezumţie legală de vinovăţie) sau pentru

fapta lucrului, care este o răspundere obiectivă, situaţii care nu se regăsesc în

materia răspunderii penale.

În speţă, contrar susţinerilor pârâtului apelant, nu operează excepţia autorităţii de

lucru judecat, întrucât prin sentinţa penală nr. 1142/27.04.2012, pronunţată de

Judecătoria Arad în dosarul nr. 5024/55/2012, s-a respins ca nefondată plângerea

împotriva rezoluţiei din 31.01.2012 din dosarul nr. 6687/P/2011 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Arad, rezoluţie prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale

faţă de autor necunoscut, în ceea ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală

gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C.pen., pentru aceea că fapta nu este prevăzută

de legea penală, persoana vătămată C.T. jr. autoaccidentându-se, astfel încât

acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare.

Cu toate acestea, nu este întemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat prevăzută

de art. 430 alin. (1) şi alin. (2) din noul Cod de procedură civilă (aplicabil în speţă,

litigiul fiind promovat la 08.11.2013), invocată de către pârâtul apelant Oraşul C.,

deoarece, pe de o parte, acesta nu a fost parte în litigiul soluţionat prin sentinţa

penală nr. 1142/2012 (rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale fiind dată faţă de

autor necunoscut), iar pe de altă parte, temeiul acţiunii civile de faţă îl reprezintă

răspunderea civilă delictuală, respectiv răspunderea pentru prejudiciul cauzat de

lucrul aflat în paza apelantului.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, în raport de data producerii accidentului

(26.07.2011) şi de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din noul Cod civil, art. 3 şi art. 103 din

Legea nr. 71/2011, Curtea a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1000

alin. (1) din Codul civil de la 1864, potrivit cărora „suntem asemenea responsabili de

prejudiciul cauzat (...) de lucrurile care sunt sub paza noastră”.

Pentru declanşarea răspunderii prevăzute de art. 1000 alin. (1) din Codul civil de la

1864, victima prejudiciului trebuie să facă dovada prejudiciului, precum şi a raportului

de cauzalitate dintre „fapta lucrului” şi prejudiciu, operând în favoarea ei prezumţia de

pază, care se referă la proprietarul lucrului ori la ceilalţi titulari de drepturi reale

asupra acestuia, revenindu-le acestora să facă dovada că paza juridică a fost

transmisă altor persoane.

De asemenea, paznicul juridic al lucrului are dreptul de a face dovada existenţei unor

cauze exoneratoare de răspundere (fapta victimei, în măsura în care întruneşte

caracteristicile unei adevărate forţe majore în raport cu fapta lucrului; fapta unei terţe

persoane şi forţa majoră).

Pagină 23 din 49

În speţă, Curtea a reţinut, aşa cum a constatat şi prima instanţă, că pârâtul are paza

juridică a bazei sportive, fiind proprietarul acesteia, având atât puterea de fapt, cât şi

de drept asupra ei, iar pe de altă parte, nu s-a invocat şi nici nu s-a dovedit că paza

juridică ar fi fost transmisă altei persoane.

De asemenea, Curtea a constatat că pârâtul nu a făcut dovada vreunei cauze

exoneratoare de răspundere, respectiv dovada intervenirii faptei unui terţ în

producerea accidentului, pentru care pârâtul nu răspunde, faptă care să întrunească

caracteristicile forţei majore, ori dovada forţei majore.

Nu pot fi primite nici susţinerile pârâtului potrivit cărora operează ca şi cauză

exoneratoare de răspundere fapta victimei, care s-ar fi autoaccidentat prin

neutilizarea corespunzătoare a porţii, făcând tracţiuni la bară transversală, întrucât

din declaraţiile martorilor R.A.I., aflat pe terenul de fotbal, şi M.M. (aflată la o distanţă

de circa 15 m faţă de terenul de fotbal) rezultă că accidentul s-a produs în timpul

desfăşurării unui meci de fotbal, când reclamantul a sărit să apere mingea şi s-a

agăţat de bara transversală, gest care este unul firesc în asemenea situaţii şi care nu

este de natură să înlăture răspunderea pârâtului, pentru aceea că nu are

caracteristicile unui caz de forţă majoră.

Din aceleaşi declaraţii, reiese că poarta nu era ancorată în niciun fel şi că nu existau

afişe care să interzică accesul persoanelor pe acel teren.

În contextul celor arătate mai sus, Curtea a apreciat că toate criticile referitoare la

probele testimoniale, administrate în mod direct în faţa primei instanţe, nu pot fi

însuşite, deoarece pârâtul avea posibilitatea să solicite dovada contrară în condiţiile

art. 254 şi art. 260 din noul Cod de procedură civilă, sub sancţiunea decăderii,

declaraţia martorei M.M. nu a fost combătută printr-o probă contrară iar împrejurarea

că la acel moment martorul R.A.I. nu a avut disponibilitatea de a se prezenta

organelor de poliţie nu poate avea vreo relevanţă în această cauză.

La fel, nu sunt justificate criticile care vizează actul de constatare medico-legal,

deoarece pârâtul apelant, prin apărătorul său, avea termen în cunoştinţă potrivit art.

229 din noul Cod de procedură civilă, fiind prezent la mai multe termene de judecată,

şi avea obligaţia, conform art. 10 din noul Cod de procedură civilă, să îndeplinească

actele de procedură în termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze

pretenţiile şi apărările şi să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului,

urmărind finalizarea lui, astfel că, în măsura în care a fost nemulţumit de răspunsul la

obiecţiunile formulate de el, putea să solicite, la termenul următor, efectuarea unei

contraexpertize.

În ce priveşte despăgubirile acordate de prima instanţă, Curtea a reţinut că nici

sistemul nostru legislativ şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de

reparare a prejudiciului moral, după cum nu sunt stabilite nici criteriile pentru

Pagină 24 din 49

cuantificarea despăgubirilor morale, urmând ca judecătorul să decidă în funcţie de

circumstanţele fiecărei cauze.

În privinţa reparării prejudiciului moral, principiul reparării integrale nu poate avea

decât un caracter relativ tocmai datorită dificultăţii cuantificării unui asemenea

prejudiciu.

Trebuie totuşi respectat principiul proporţionalităţii prejudiciului cu despăgubirea

acordată şi principiul echităţii.

Şi în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului criteriul echităţii în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii.

Astfel, la stabilirea acestor despăgubiri, trebuie pornit de la premisa că orice

persoană fizică are dreptul la ocrotirea unor valori intrinseci fiinţei umane, cum sunt

viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, însă pe lângă aceste valori cu caracter

general ce definesc personalitatea umană, trebuie avute în vedere consecinţele

negative concrete suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi

intensitatea urmărilor accidentului.

Aşadar, despăgubirile trebuie să nu fie excesive şi nerezonabile şi să evite

îmbogăţirea fără just temei.

Or, în speţă, din cauza leziunilor produse, care au necesitat 65-70 de zile de îngrijiri

medicale, care i-au pus viaţa în primejdie şi reprezintă o intensitate fizică

permanentă, reclamantul a suportat şi suportă suferinţe fizice şi psihice, astfel încât

suma de 30.000 euro stabilită de către prima instanţă reprezintă o despăgubire

rezonabilă şi echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat.

Faţă de cele de mai sus, în baza art. 480 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă,

Curtea a respins ca nefondat apelul pârâtului, iar în baza art. 33, art. 36 alin. (2) din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 şi art. 200 din noul Cod procedură

civilă a anulat ca netimbrat apelul reclamantului.

8. Uzucapiune. Sistem de carte funciară. Condiţii

- Decretul-lege nr. 115/1938: art. 28 alin. (1)1

Articolul 28 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 prevede că „cel care a posedat în

condiţiile legii timp de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în cartea

funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat”.

1 Act normativ abrogat prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009

privind Codul civil publicat în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.

Pagină 25 din 49

Din economia acestui text legal rezultă că pentru a opera prescripţia achizitivă

extratabulară este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii : titularul dreptului

înscris în cartea funciară să fie decedat, uzucapantul să posede imobilul cel puţin 20

de ani de la moartea proprietarului tabular, iar posesia să fie utilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 872 din 30 octombrie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 601 din 18.06.2014, pronunţată în dosarul nr. 5454/325/2013,

Tribunalul Timiş a respins apelul declarat de reclamanta SC M.P. SRL, fiind

menţinută sentinţa civilă nr. 13235/21.10.2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara,

prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de judecată formulată de

reclamantă, având ca obiect uzucapiune.

Împotriva deciziei Tribunalului a declarat recurs reclamanta SC M.P. SRL, care a fost

respins prin Decizia civilă nr. 872 din 30.10.2014 a Curţii de Apel Timişoara.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut argumentele de mai jos.

Recurenta a invocat in cererea de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din

C.pr.civ.

În ceea ce priveşte cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., instanţa

de recurs a constatat că decizia din apel este motivată, iar considerentele sale nu

cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind arătate considerentele

de fapt şi de drept pentru care tribunalul a respins apelul reclamantei. Aşa cum s-a

stabilit şi în jurisprudenţa CEDO, judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor

argumentelor părţilor, în hotărârea judecătorească trebuind însă să se regăsească

argumentele decisive care au dus la pronunţarea unei soluţii, or, în speţă, acestea

există. Tribunalul, după analizarea cererii reclamantei prin prisma temeiurilor juridice

invocate prin acţiune a considerat că nu este admisibilă, ajungând la concluzia că

solicitările acesteia nu se încadrează în ipoteza normelor juridice menţionate.

Nici motivul prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. nu este incident în cauză, instanţa

de apel interpretând şi aplicând în mod corect legea.

Reclamanta a invocat ca temei al acţiunii sale art. 28 alin.(1) din Decretul-lege nr.

115/1938, arătând că posesia imobilului a început din anul 1991 de către

antecesoarea sa, prevalându-se şi de joncţiunea posesiilor.

Aşa cum s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.

86/10.12.2007, admiţând recursul în interesul legii promovat de către Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la

aceasta problema, în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-

lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în

constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte

Pagină 26 din 49

funciara sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv cele ale Decretului-lege

nr. 115/1938.

În speţă, reclamanta a invocat posesia începută în anul 1991, ceea ce înseamnă că

sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938, şi nu cele ale art. 1847, art.

1890 din Codul civil invocate abia în cererea de recurs.

Conform dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 „cel care a

posedat în condiţiile legii timp de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în

cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat”, din acest text legal

rezultând că pentru a opera prescripţia achizitivă extratabulară este necesară

îndeplinirea cumulativă a trei condiţii : titularul dreptului întabulat în cartea funciară să

fie decedat, uzucapantul să posede imobilul cel puţin 20 de ani de la moartea

proprietarului tabular, iar posesia să fie utilă.

Conform înscrierilor din CF 434046 Timişoara (nr. CF vechi 14614) asupra imobilului

nr. top 7255-7256/1 este întabulat în baza Decretului nr. 56/1950 dreptul de

proprietate al Statului Român cu titlu de naţionalizare, dobândit prin lege. (f.5 din

dosarul primei instanţe).

Deoarece în speţă reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei privind decesul

titularului dreptului întabulat în cartea funciară (având în vedere înscrierile menţionate

mai sus), Curtea a reţinut că în mod legal şi temeinic au respins instanţele de fond

cererea de constatare a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune (şi nu

pentru că imobilul ar fi inalienabil).

Întrucât reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor pentru a uzucapa în temeiul

Decretului-lege nr. 115/1938 aşa cum s-a arătat mai sus, nu era utilă cauzei

administrarea probelor solicitate de reclamantă.

Pentru toate considerentele arătate, instanţa de recurs a constatat că recursul

împotriva Deciziei civile nr. 601 din 18.06.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş nu

este fondat şi l-a respins conform art. 312 alin. (1) C.pr.civ.

§. Dreptul familiei

1. Inadmisibilitatea căii de atac a recursului în cauze ce intră în competența

de soluționare a instanței de tutelă

- Legea nr. 143/2010 privind Noul Cod de procedură civilă, republicat: art. 483

alin. (2), art. 94 pct. 1 lit. a)

Inadmisibilitatea recursului rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art.

483 alin. (2) C.pr.civ. şi ale art. 94 pct. 1 lit. a) C.pr.civ. care prevăd că hotărârile

pronunţate în cauze ce intră în competenţa de soluţionare a instanţei de tutelă nu

Pagină 27 din 49

sunt supuse recursului, aceste cauze urmând a fi finalizate printr-o hotărâre, cu

caracter definitiv, pronunţată de tribunal.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 934 din 02 decembrie 2014, C.R.

Prin decizia civilă nr. 633/A/24.06.2014, Tribunalul Timiş – Secţia I civilă a respins

apelul declarat de reclamantul G.A. împotriva sentinţei civile nr. 549/19.01.2014

pronunţată de Judecătoria Timişoara.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs la data de 1.07.2014 reclamantul G.A.

criticând decizia din apel prin motivarea scrisă făcută la data de 1.10.2014 în care a

arătat că prin această decizie i-au fost încălcate drepturile stabilite printr-o hotărâre

definitivă şi irevocabilă (sentinţa civilă nr. 22242/6.12.2001 pronunţată de Judecătoria

Timişoara în dosar nr. 776/2001).

Înainte de a proceda la discutarea motivelor recursului reclamantului, Curtea a pus în

discuţie, din oficiu şi cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C.pr.civ., excepţia

inadmisibilităţii recursului şi a constatat că aceasta este întemeiată.

Concluzia în acest sens este dedusă din interpretarea corectă a dispoziţiilor

coroborate ale art. 483 alin. (2) C.pr.civ. şi ale art. 94 pct. 1 lit. a) C.pr.civ. care

prevăd că hotărârile pronunţate în cauze ce intră în competenţa de soluţionare a

instanţei de tutelă (cum este şi cazul dosarului de faţă ce are ca obiect cererea

reclamantului G.A. de reducere a pensiei de întreţinere la care a fost obligat faţă de

fiica sa minoră) nu sunt supuse recursului, aceste cauze urmând a fi finalizate printr-

o hotărâre, cu caracter definitiv, pronunţată de tribunal.

Întrucât dispoziţiile actualului Cod de procedură civilă sunt aplicabile cauzei de faţă în

raport cu data înregistrării ei (4.09.2013) şi pentru că regimul procedural al căilor de

atac este guvernat de norme imperative de la care nu se poate deroga, Curtea a

constatat că în cauza de faţă recursul reclamantului este nepermis de lege, adică

inadmisibil, motiv pentru care a fost respins ca atare.

&. Drept procesual civil

1. Anulare act. Procuror. Calitate procesuală activă

- Codul de procedură penală: art. 245 alin. (1) lit. c1

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (RIL): Decizia nr. 2/17.01.2011

Pagină 28 din 49

Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c1) din Codul de procedură penală şi Deciziei nr.

2/17.01.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii,

procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acţiune pentru desfiinţarea

unui înscris falsificat, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire

penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 842 din 22 octombrie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 842 din 22.10.2014, pronunţată în dosarul nr. 4555/208/2011,

Curtea de Apel Timişoara a admis recursurile declarate de pârâţii Municipiul C., prin

primar, A.N.S.V.S.A. – D.S.V.S.A. Caraş-Severin împotriva Deciziei civile nr. 128 din

05.06.2014, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, pe care a casat-o şi a trimis

cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut argumentele de mai jos.

Curtea constată că prin Rezoluţia Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş

din 22.11.2011, dată în dosarul nr.1107/P/2011, s-a dispus neînceperea urmăririi

penale faţă de numitul I.I. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 288

alin. (1) şi art. 291 C.pen. (fals material în înscrisuri oficiale şi uz de fals), întrucât s-a

împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, precum şi înaintarea dosarului

la Judecătoria Caransebeş „pentru a se pronunţa cu privire la anularea înscrisului în

xerocopie denumit Contract de închiriere nr. 11 din data de 22.01.1997”, sesizarea

parchetului fiind făcută prin plângerea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare pentru

Siguranţa Alimentelor Bucureşti.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, Curtea reţine că în speţă nu

operează nulitatea actului de sesizare, pentru neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de

dispoziţiile art. 133 alin. (1) C.pr.civ., potrivit cărora „cererea de chemare în judecată

care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul sau semnătura ei,

va fi declarată nulă”.

Or, calitatea de reclamant în acest litigiu o are potrivit Rezoluţiei mai sus menţionate

Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş, iar soluţia de respingere a acţiunii

acestuia se bazează pe interpretarea şi aplicarea greşită a art. 245 C.pr.pen.

În acest sens, prin Decizia nr. XV/2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat

recursul în interesul legii promovat pentru interpretarea art. 14 alin. (3) lit. a) din

Codul de procedură penală şi a art. 184 din Codul de procedură civilă, prin raportare

la art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi a stabilit că procurorul are calitatea

de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a

unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, în celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţinând părţilor.

Pagină 29 din 49

Ulterior pronunţării acestei decizii în interesul legii, a fost adoptată Legea nr. 356 din

21 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală,

precum şi pentru modificarea altor legi.

Prin art. 1 pct. 132 din Legea nr. 356/2006 au fost modificate prevederile art. 245 din

Codul de procedură penală, prin care se stabilesc măsurile care se dispun de

procuror prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale, în sensul că după lit. c) a

alineatului (1) s-a introdus o nouă literă, litera c1).

Prevederile art. 245 alin. (1) lit. c1) din Codul de procedură penală prevăd că prin

ordonanţa de încetare a urmăririi penale se dispune şi asupra „sesizării instanţei

civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris”.

Art. 249 alin. (2) şi art. 228 alin. (6) teza finală din Codul de procedură penală

prevede că dispoziţiile art. 245 alin. (1) lit. c1) din acelaşi cod sunt aplicabile şi în

cazul în care procurorul dispune neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub

urmărire penală.

Întrucât s-a constatat o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti şi în privinţa

sferei de aplicare a art. 245 alin. (1) lit. c1 C.pr.pen., a fost promovat un recurs în

interesul legii, soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.

2/17.01.2011, prin care s-a concluzionat că „Procurorul are legitimare procesuală

activă de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea, în tot sau în parte, a unui

înscris falsificat, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală

printr-o soluţie de netrimitere în judecată.”

Mai mult, instanţa supremă a reţinut în considerentele deciziei menţionate că voinţa

legiuitorului a fost în sensul de a conferi legitimare procesuală activă procurorului de

a formula acţiune pentru desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris ori de câte ori

pronunţă una din soluţiile de netrimitere în judecată, anume de încetare a urmăririi

penale sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale ori de scoatere de sub

urmărire penală.

Expresia „se dispune”, folosită de legiuitor în art. 245 alin. (1) din Codul de procedură

penală, dovedeşte faptul că, în situaţia dată, procurorul nu are drept de apreciere, ci

este obligat să sesizeze instanţa civilă.

Prin urmare, nu numai că procurorul are calitate procesuală activă în asemenea

cazuri de a sesiza instanţa civilă, dar este obligat prin lege să o facă.

Nici textele de lege invocate şi nici în cele două decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie nu se face precizarea că se are în vedere înscrisul (falsificat) ca „instrument”,

iar nu ca „negotium”.

Aşadar, faţă de cele de mai sus, calitatea de reclamant o are Parchetul de pe lângă

Judecătoria Caransebeş, care are legitimitate procesuală activă.

Pagină 30 din 49

De asemenea, în cuprinsul rezoluţiei şi sesizării este indicat şi numele pârâtului I.I.,

despre care se pretinde că este autorul falsului, iar în ce priveşte ceilalţi pârâţi –

Municipiul Caransebeş, Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor,

Curtea constată că prin încheierile din 11.04.2012, 20.06.2012 şi 07.11.2012, la

cererea reclamantului Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş, s-a dispus

introducerea acestora în cauză.

În plus, prin notele de şedinţă de la filele 115-119, 315-317 din dosarul de fond şi prin

întâmpinările depuse în apel, recurenţii Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi

pentru Siguranţa Alimentelor Bucureşti şi Municipiul Caransebeş şi-au însuşit

acţiunea civilă formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeş,

solicitând admiterea acesteia şi anularea contractului de închiriere nr. 11/1997,

recurenta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor

invocând drepturi în legătură cu construcţia din litigiu, iar recurentul Municipiul în

legătură cu terenul.

Totodată, Curtea reţine că în cuprinsul sesizării este determinat şi obiectul acesteia

„anularea înscrisului în xerocopie denumit contract de închiriere nr. 11 din

22.01.1997”, despre care se pretinde că ar fi fost falsificat, motiv ce vizează nulitatea

absolută a înscrisului, astfel cum a reţinut şi prima instanţă.

Faţă de cele de mai sus şi văzând că instanţa de apel nu a analizat fondul pricinii, în

baza art. 304 pct. 5, 7 şi 9 şi art. 312 alin. (3), (5) şi (6) C.pr.civ., Curtea a admis

recursurile declarate în cauză, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre

rejudecare la Tribunalul Caraş-Severin.

2. Anulare cerere de chemare în judecată. Cerere de reexaminare

respinsă. Cale de atac

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 200 alin. (4),

alin. (6), art. 457 alin. (1), art. 466 alin. (1)

Este inadmisibil apelul declarat împotriva hotărârii date în reexaminarea încheierii de

anulare a cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 138 din 15 octombrie 2014, F.Ş.

Prin hotărârea nr. 497/11.03.2014 dată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

1242/30/2014 a fost anulată cererea în obligaţie a face formulată de reclamanta D.M.

în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL, SC T. SRL şi SC A. SRL.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanta nu s-a conformat

următoarelor obligaţii dispuse de instanţă: nu a depus înscrisurile doveditoare în copii

certificate pentru conformitate cu originalul; nu a defalcat suma de 2.500.000 euro în

Pagină 31 din 49

raport de temeiurile de drept diferite invocate pentru aceste pretenţii, pentru unele

reclamanta neputând fi scutită de plata taxei judiciare de timbru, beneficiul operând

doar în privinţa pretenţiilor fundamentate pe dispoziţiile din materia protecţiei

consumatorului; nu a indicat valoarea pretenţiilor determinate de lucrările solicitate a

fi realizate la autoturism şi nici temeiul de drept al acestor pretenţii în termen de 10

zile de la primirea comunicării, obligaţii dispuse în sarcina sa sub sancţiunea anulării

cererii.

Cererea de reexaminare a încheierii menţionate formulată de reclamantă a fost

respinsă de Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 768/16.04.2014 pronunţată în

dosarul nr. 1242/30/2014/a1.

Împotriva sentinţei a declarat prezentul apel reclamanta.

La termenul de judecată din 15.10.2014, în şedinţă publică, în baza art. 245, art. 246

alin. (1), art. 247 alin. (1) C.pr.civ. raportat la art. 200 alin. (4), alin. (6), art. 457 alin.

(1) C.pr.civ., instanţa a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii apelului invocata pe

cale de întâmpinări de intimatele SC T. SRL şi SC A. SRL şi a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 200 alin. (4) C.pr.civ., împotriva încheierii de anulare

„reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare”, încheierea dată în

reexaminare fiind definitivă, conform dispoziţiilor alin. (6) al aceluiaşi articol, deci

nesusceptibilă de apel, faţă de dispoziţiile art. 466 alin. (1) C.pr.civ.

Cum art. 457 alin. (1) C.pr.civ. dispune că „hotărârea judecătorească este supusă

numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de

aceasta”, reclamanta nu are la dispoziţie calea apelului pentru a critica hotărârea de

respingere a cererii de reexaminare.

Pentru aceste considerente care, faţă de dispoziţiile art. 248 C.pr.civ., fac inutilă

cercetarea fondului, în baza dispoziţiilor art. 245 C.pr.civ., art. 200 alin. (4), alin. (6)

C.pr.civ., art. 457 alin. (1) C.pr.civ., art. 466 alin. (1) C.pr.civ., instanţa a respins ca

inadmisibil apelul declarat de reclamantă.

3. Contestaţie în anulare. Termenul de motivare. Nulitate

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 506 alin. (2)

Nedepunerea motivelor contestaţiei în anulare în termenul de 15 zile de la data

comunicării hotărârii se sancţionează cu nulitatea acesteia.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 139 din 15 octombrie 2014, G.O.

Pagină 32 din 49

Prin Decizia civilă nr. 139 din 15.10.2014, pronunţată în dosarul nr. 978/59/2014,

Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de repunere în termen formulată de

contestatoarele N.-C.L. şi K.I. şi a constatat nulitatea contestaţiei în anulare formulată

de contestatoare împotriva Deciziei civile nr. 83/A din 12 iunie 2014, pronunţată de

Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 6472/30/2013.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a avut în vedere considerentele de mai

jos.

Prin contestaţia în anulare înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub

nr.978/59/2014, formulată de contestatoarele N.-C.L. şi K.I., în contradictoriu cu

intimaţii Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român prin Consiliul Local al

Municipiului Timişoara, s-a solicitat anularea Deciziei civile nr.83/A din 12 iunie 2014,

pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 6472/30/2013, contestatoarele

arătând că vor depune motivele contestaţiei în anulare după comunicarea hotărârii.

Decizia atacată cu contestaţie în anulare a fost comunicată contestatoarelor la data

de 8 august 2014, iar acestea au înregistrat la Curtea de Apel Timişoara motivele

contestaţiei în anulare la data de 10.09.2014.

Prin întâmpinare, intimaţii Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român prin

Consiliul Local al Municipiului Timişoara au invocat tardivitatea motivării contestaţiei

în anulare şi nulitatea acesteia în raport cu dispoziţiile art. 506 alin. (2) N.C.pr.civ., iar

prin concluziile scrise contestatoarele au formulat cerere de repunere în termenul de

motivare a contestaţiei, invocând ca motive vacanţa judecătorească şi concediile

legale de odihnă.

În urma examinării cererii de repunere în termen, Curtea a apreciat că argumentele

invocate în susţinerea acesteia nu pot fi considerate „motive temeinic justificate” în

sensul art. 186 alin. (1) N.C.pr.civ.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii, Curtea a avut în vedere că, potrivit art. 506 alin.

(2) N.C.pr.civ., contestaţia se motivează în termenul de 15 zile de la data comunicării

hotărârii, sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, decizia contestată a fost comunicată contestatoarelor la data de 8 august

2014 (filele 44, 45) şi, prin urmare, puteau să depună motivele contestaţiei în anulare

până cel târziu la data de 25 august 2014.

Având în vedere că nu există motive temeinic justificate pentru repunerea în termen

şi că motivele contestaţiei în anulare au fost înregistrate la Curtea de Apel Timişoara

la data de 10 septembrie 2014, cu mult peste termenul prevăzut de art. 506 alin. (2)

N.C.pr.civ., Curtea a respins cererea de repunere în termenul de motivare a

contestaţiei în anulare şi a constatat nulitatea acesteia.

Pagină 33 din 49

4. Hotărâre definitiva. Recurs

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 483 alin. (2)

- Legea nr. 2/2013: art. XVIII

Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare

de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 815 din 15 octombrie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa civilă nr. 7616/11.12.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în

dosarul nr.4847/55/2013* a fost admisă acţiunea pauliană formulată de reclamanta

C.L. împotriva pârâţilor A.R. şi P.G.

În consecinţă, instanţa a declarat inopozabil faţă de reclamantă contractul de

împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr.2229, contract încheiat între cei

doi pârâţi; a indisponibilizat imobilul din Arad până la realizarea creanţei reclamantei,

creanţă pentru realizarea căreia s-a formulat dosarul execuţional nr.197; a obligat

reclamanta să plătească Municipiului Arad – Direcţia Venituri – Serviciul Urmărire, în

baza hotărârii definitive, suma de 4257 lei reprezentând taxa de timbru.

Împotriva sentinţei au declarat apeluri reclamanta şi pârâta A.R.

Prin decizia civilă nr. 519/22.05.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.

4847/55/2013 a fost respins apelul pârâtei şi admis cel declarat de reclamantă, cu

consecinţa schimbării în parte a sentinţei, în sensul înlăturării obligaţiei reclamantei

de restituire a ajutorului public judiciar şi al obligării pârâtei la plata către stat a taxei

judiciare de timbru de 4257 lei.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta A.R.

La termenul de judecată din 15.10.2014, instanţa a pus în discuţie, în baza art. 245,

art. 247 alin. (1) C.pr.civ., excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata

C.L. pe cale de întâmpinare, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C.pr.civ., hotărârea judecătorească este supusă

numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Pe de alta parte, art. 483 alin. (2) C.pr.civ. dispune că „Nu sunt supuse recursului

hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i)…, precum şi în

alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv…”, plafonul de

500.000 lei fiind majorat la 1.000.000 lei prin art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

Pagină 34 din 49

Contrar susţinerilor recurentei, cererea în constatarea inopozabilităţii unui contract

formulată pe calea acţiunii revocatorii este evaluabilă în bani, astfel cum rezultă

inclusiv din considerentele deciziei nr. 32/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie asupra unui recurs în interesul legii.

Or, în cauză, valoarea litigiului a fost evaluată la 30.000 euro, suma inferioara celor

menţionate în norma legală mai sus citată.

Pentru aceste considerente ce fac inutilă, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1)

C.pr.civ., examinarea fondului susţinerilor recurentei, în baza dispoziţiilor art. 245

C.pr.civ. raportat la art. 457 alin. (1) C.pr.civ., art. 483 alin. (2) C.pr.civ., instanţa a

respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtă.

5. Hotărâre penală. Revizuire sub aspectul laturii civile cu motivarea că

instanţa s-a pronunţat plus petita

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 509 alin. (1),

pct. 1

- Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: art. 453 alin. (2)

Competenţa soluţionării cererii de revizuire a unei hotărâri penale exclusiv sub

aspectul laturii civile revine instanţei civile.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 136 din 15 octombrie 2014, F.Ş.

Prin sentinţa penală nr. 3586/20.12.2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în

dosarul nr. 29560/325/2013 inculpatul S.P. a fost condamnat în temeiul art. 178 alin.

(2) C.pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C.pr.pen. la un an şi patru luni închisoare cu

aplicarea art. 81, art. 82 C.pen, art. 71 alin. (5) C.pr.pen.

În baza art. 14, art. 346 alin. (1) C.pr.pen. raportat la art. 1357 C.civ., art. 49 alin. (1),

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 a fost admisă în parte acţiunea civilă

formulată de părţile civile şi a fost obligat inculpatul alături de asigurător SC O. SA la

plata următoarelor sume:

- 3075,41 lei daune materiale către partea civilă S.T.C. şi 2.624 lei daune

materiale către partea civilă S.B.D.

- 40.000 euro daune morale către partea civilă S.T.C.

- 40.000 euro daune morale către partea civilă S.B.D.

Apelul declarat de asigurator împotriva sentinţei a fost admis prin decizia penală nr.

265/A/27.03.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

Pagină 35 din 49

În consecinţă, sentinţa a fost desfiinţată şi, în rejudecare, a fost respinsă acţiunea

civilă formulată de părţile civile S.T.C. şi S.B.D. şi cererea de obligare a inculpatului

alături de asigurător la plata onorariului de avocat al părţii civile în primă instanţă; a

fost menţinută în rest sentinţa apelată.

Împotriva deciziei au formulat cerere de revizuire părţile civile.

Cum cererea a vizat exclusiv latura civilă a deciziei, în baza art. 453 alin. (2)

C.pr.pen. cererea a fost transpusă către secţia civilă a Curţii de Apel Timişoara unde

a fost înregistrată sub nr. dos. 747/59/2014*.

Pe calea prezentei cereri, revizuenţii – părţi civile au solicitat schimbarea deciziei în

sensul menţinerii soluţiei dată în primă instanţă asupra laturii civile.

În motivare au invocat că, deşi pe calea apelului (recursul declarat fiind calificat ca

atare de instanţă) asiguratorul a solicitat diminuarea daunelor morale acordate

părţilor civile prin sentinţa atacată, instanţa de control judiciar a respins în tot cererea

prin care s-au constituit părţi civile în cauză, respectiv atât sub aspectul daunelor

morale, cât şi al celor materiale solicitate.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 509 alin. (1) C.pr.civ.

Examinând decizia atacată prin prisma susţinerilor revizuenţilor şi în baza art. 509

alin. (1) C.pr.civ., instanţa a reţinut următoarele:

Pe calea recursului (calificat de instanţa penală ca fiind apel) asiguratorul a solicitat

modificarea sentinţei nr. 3586/20.12.2013 în partea privind cuantumul despăgubirilor

morale acordate părţilor civile (revizuenţi în prezenta cerere).

În motivare, a făcut referire pe larg la criteriilor reţinute de jurisprudenţă şi doctrină în

stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale, la necesitatea cuantificării în

mod rezonabil a acestui cuantum şi, respectiv, la faptul că despăgubirile acordate cu

acest titlu în primă instanţă sunt exagerate faţă de circumstanţele speţei.

A arătat că se impune „reanalizarea sentinţei ... sub aspectul cuantumului daunelor

morale acordate părţilor civile şi modificarea în parte a sentinţei ... în sensul

diminuării cuantumului daunelor morale şi acordarea acestora într-un cuantum just

...”.

Astfel, deşi pe calea apelului asigurătorul a solicitat reducerea cuantumului

despăgubirilor morale acordate părţilor civile, instanţa penală a respins în tot

acţiunea civilă formulată de acestea, acţiune ce viza atât acordarea de despăgubiri

morale, cât şi materiale, acordând mai mult decât s-a cerut pe calea apelului.

Pagină 36 din 49

Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri

pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă instanța s-a

pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui

lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.

Raportând norma legală arătată la considerentele mai sus-arătate, instanţa a reţinut

ca fiind întemeiată cererea de revizuire formulată de părţile civile şi a admis-o cu

consecinţa schimbării în parte a deciziei atacate.

Având a examina criticile formulate în apel de asigurător vizând cuantumul daunelor

morale acordate în primă instanţă, Curtea a reţinut că este unanim recunoscut în

practică şi jurisprudenţă că este supus reparării prin echivalent bănesc prejudiciul

moral suferit prin fapta ilicită.

În condițiile în care, din punct de vedere al reglementărilor legale, nu există criterii de

apreciere şi de stabilire a întinderii unor astfel de despăgubiri, operațiunea de

stabilire a cuantumului acestora este atributul instanţei de judecată care trebuie, însă,

să aibă în vedere nu criterii subiective, ci criterii obiective care să asigure realizarea

unui just echilibru între satisfacția pecuniara şi evitarea îmbogățirii fără justa cauza a

persoanei astfel dezdăunată, echilibru ce se realizează prin acordarea despăgubirilor

într-un cuantum rezonabil şi proporțional cu prejudiciul moral suferit.

Este evident că decesul mamei este de natură a produce persoanei ce a suferit o

atare pierdere un prejudiciu moral care, chiar dacă nu poate fi cuantificat, se poate

repara inclusiv prin acordarea unor dezdăunări băneşti.

La stabilirea cuantumului acestor dezdăunări este necesar a se lua în considerare o

serie de elemente ce ţin de persoana defunctului, de relaţia afectivă ce a existat între

acesta şi rudele care solicită acoperirea prejudiciului, de faptul coabitării sau nu

împreună, de trăsăturile de caracter ale defunctului şi ale rudelor sale, de

manifestările exterioare ale acestora, de vârsta lor, de percepţia defunctului şi a

rudelor asupra a ceea ce înseamnă o relaţie de familie şi altele asemenea.

Fără a mai relua criteriile avute în vedere de prima instanță pentru aprecierea acestui

cuantum (prejudiciul în sine neputând fi evaluat), dar având în vedere relațiile

preexistente între defuncta mama şi cei doi copii - părţi civile, ținând seama de vârsta

acestora la data decesului mamei, de impactul emoțional al unui atare eveniment

asupra personalității lor (mai ales că decesul mamei s-a produs din culpa tatălui lor)

şi raportând aceste criterii la necesitatea realizării echilibrului la care s-a făcut mai

sus referire, instanța de apel a apreciat ca suma de câte 15000 euro pentru fiecare

dintre părțile civile reprezintă despăgubiri rezonabile şi proporţionale cu prejudiciul

suferit, în măsură a constitui în acelaşi timp o satisfacţie pecuniară care să

Pagină 37 din 49

contrabalanseze pe cât cu putinţă pierderea încercată, fără a reprezenta o sursa de

îmbogățire fără justa cauza a acestora.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 509 pct. 1 C.pr.civ., art. 513 alin.

(4) C.pr.civ, instanţa a admis cererea de revizuire, a schimbat în parte decizia

atacată şi a redus cuantumul daunelor morale acordate părţilor civile în primă

instanţă la câte 15.000 euro pentru fiecare parte civilă.

6. Propunerea probelor. Sancţiunea decăderii şi principiul rolului activ al

judecătorului în aflarea adevărului

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 22 alin. (2), art.

254 alin. (5)

În baza principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art.

22 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă, judecătorul este în drept să dispună

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se

împotrivesc.

În acelaşi sens, art. 254 alin. (5) din noul Cod de procedură civilă prevede că „Dacă

probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului,

instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul

poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe

care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Din textul legal menţionat mai sus, rezultă în mod clar că instanţa nu este ţinută de

nici un termen, putând şi să ordone probe, chiar şi dacă părţile se împotrivesc, în

orice stare a pricinii, dacă probele sunt necesare pentru lămurirea procesului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 104 din 17 septembrie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 104 din 17.09.2014, pronunţată în dosarul nr. 9507/30/2013,

Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de reclamanta GPG C. SRL

împotriva sentinţei civile nr. 185/30.01.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, pe care

a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele de mai jos.

Prin acţiune, reclamanta GPG C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii

Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primarul Municipiului Timişoara, constatarea

compensării de drept sau să dispună instanţa compensarea creanţei sale de

1.115.631,33 lei împotriva pârâţilor, reprezentând chiria plătită nedatorat pe perioada

01.09.2004 – 30.09.2009, cu creanţa de 361.916 lei pretinsă de pârâţi împotriva sa,

reprezentând chiria aferentă perioadei 01.10.2010 – 30.09.2013, până la concurenţa

Pagină 38 din 49

celei mai mici, cu obligarea pârâţilor de a-i plăti diferenţa de creanţă de 753.715,33

lei.

Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâţilor ca prin act adiţional să prelungească pe o perioadă de 5 ani contractul de închiriere nr. 1463/2004.

În susţinerea acţiunii reclamanta a depus la dosar înscrisuri, care în opinia sa dovedeau întinderea creanţelor şi temeinicia acţiunii sale.

Prin întâmpinare însă pârâţii au contestat întinderea şi chiar existența creanţei reclamantei, iar pe de altă parte au susţinut un cuantum mult mai mare al creanţei lor.

La primul termen de judecată stabilit de prima instanţă, din 10.01.2014, reclamanta,

prin reprezentantul său, a solicitat, invocând art. 254 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C.pr.civ.,

proba cu expertiză contabilă pentru stabilirea cuantumului chiriei achitate de

reclamantă şi pretinsă a fi datorată de pârâţi, cerere consemnată în încheierea de

şedinţă din 10.01.2014.

La termenul următor de judecată, prin încheierea din 28.01.2014 (fila 96) instanţa a constatat că reclamanta este decăzută din dreptul de a administra proba cu expertiza contabilă în baza art. 254 alin. (1) şi alin. (2), nefiind incidente cazurile prevăzute de pct. 2 şi 3 invocate de reclamantă.

Pe de altă parte, prin sentinţa pronunţată în cauză, prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă, Tribunalul Timiş a reţinut că deşi compensarea ar fi admisibilă pe perioada 01.07.2004-30.06.2008 conform deciziei civile nr. 104/06.02.2013 a Tribunalului Timiş în dosarul nr. 20962/325/2009, „pentru verificarea afirmaţiilor din acţiune se impunea efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate”.

Aşa cum s-a reţinut deja însă, prima instanţă nu a administrat această probă, deşi a fost solicitată de reclamantă, considerând că nu a fost solicitată în termenul legal prevăzut de art. 254 alin. (1) C.pr.civ., aplicându-i sancţiunea decăderii.

Prima instanţă a considerat că nu putea, în virtutea rolului său activ prevăzut de art. 22 C.pr.civ., nici să administreze proba din oficiu, nefiind reglementată o obligaţie în acest sens; art. 254 alin. (5) C.pr.civ. reglementează posibilitatea instanţei de a dispune completarea probatoriului, însă doar atunci când partea a solicitat probe în termen legal, dar se impune completarea lor.

Curtea a considerat însă că cererea de probaţiune a reclamantei se încadrează, în privinţa momentului în care a fost propusă la excepţia prevăzută de art. 254 alin. (2) pct. 2 C.pr.civ., necesitatea probei cu expertiza contabilă rezultând în urma cunoaşterii poziţiei pârâţilor faţă de cererile reclamantei, poziţie exprimată prin întâmpinare, prin care contestă întinderea ambelor creanţe.

Pagină 39 din 49

Este adevărat că proba cu expertiza contabilă nu a fost solicitată de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare, însă sancţiunea decăderii nu este prevăzută în această situaţie, cu atât mai mult cu cât răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu.

La primul termen de judecată din 10.01.2014 reprezentanta reclamantei a solicitat proba cu expertiza contabilă, iar la termenul următor a fost pusă în discuţie, instanţa constatând în mod greşit că reclamanta este decăzută din dreptul de a propune şi administra probe.

Pe de altă parte, în baza principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 alin. (2) C.pr.civ., instanţa putea, chiar dacă nu avea această obligaţie, să completeze probatoriul administrat de părţi, cu atât mai mult cu cât în speţă chiar instanţa reţine în considerentele hotărârii necesitatea unei expertize contabile.

Prima instanţă a interpretat greşit art. 254 alin. (5) C.pr.civ., considerând că putea dispune completarea probatoriului doar dacă părţile ar fi solicitat administrarea probelor în termenul legal.

Art. 254 alin. (5) C.pr.civ. prevede:

„Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.”

Din textul legal citat rezultă în mod clar că instanţa nu este ţinută de nici un termen, putând să propună şi să ordone probe, chiar şi dacă părţile se împotrivesc, în orice stare a pricinii, dacă probele sunt necesare pentru lămurirea procesului.

Interpretarea dată de prima instanţă acestor două texte legale [art. 22 alin. (2) şi art. 254 alin. (5) C.pr.civ.] le-a golit de conţinut, devenind, în această interpretare, lipsite de orice eficienţă.

În speţa de faţă însă proba cu expertiză a fost legal solicitată de reclamantă, iar instanţa în mod greşit a respins-o ca tardiv formulată.

În această situaţie, acțiunea reclamantei pentru compensarea creanţelor reciproce a fost respinsă ca nedovedită, nefiind analizată pe fond.

În consecinţă, s-a impus anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, unde, după administrarea probei cu expertiza contabilă, se va analiza temeinicia şi legalitatea compensării creanţelor părţilor, avându-se bineînţeles în vedere şi statuările instanţei de contencios administrativ, în faţa căreia reclamanta a contestat valabilitatea HCLMT nr. 71/2013, act administrativ în baza căruia pârâţii au calculat propria lor creanţă.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind prelungirea locaţiunii, s-a reţinut că nici acesta nu a fost analizat pe fond, prima instanţă respingându-l pe considerentul că

Pagină 40 din 49

reclamanta nu şi-a manifestat în scris intenţia pentru prelungirea contractului cu cel puţin 30 zile înainte de expirarea acestuia, obligaţie prevăzută chiar de contract prin art. 3 alin. (2).

Contrar celor reţinute de prima instanţă, reclamanta a depus în dovedirea unei asemenea manifestări de voinţă, în acelaşi timp cu cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de fond va relua analiza acestui capăt de cerere şi prin raportare la acest înscris.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 480 alin. (3) C.pr.civ., Curtea a admis apelul declarat de reclamanta GPG C. SRL Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 185/30.01.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 9507/30/2013, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primarul Municipiului Timişoara.

A anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.

7. Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată. Încheiere de

anulare a cererii. Cale de atac. Inadmisibilitatea apelului şi recursului

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 200 alin. (3),

(4), (5), (6), art. 457 alin. (1), art. 634 alin. (1) pct. 1

Potrivit art. 200 alin. (4) şi (6) din noul Cod de procedură civilă, împotriva încheierii de

anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, care se

soluţionează printr-o încheiere definitivă.

Pe cale de consecinţă, sunt inadmisibile apelul şi recursul împotriva încheierii

definitive, pronunţată asupra cererii de reexaminare.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 910 din 19 noiembrie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 910 din 19.11.2014, pronunţată în dosarul nr.

25548/325/2013/a1, Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul

declarat de petentul C.S. împotriva Deciziei civile nr. 661/A din 30.06.2014,

pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.25548/325/2013/a1.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut argumentele ce succed:

Prin Decizia civilă nr. 661/A din 30.06.2014, pronunţată în dosarul nr.

25548/325/2013/a1, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmisibilităţii apelului şi a

respins ca inadmisibil apelul declarat de petentul C.S. împotriva Încheierii civile nr.

4404/01.04.2014, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr.

25548/325/2013/a1.

Pagină 41 din 49

Prin încheierea civilă nr. 14734/28.11.2013, pronunţată în dosarul nr.

25548/325/2013, Judecătoria Timişoara a anulat cererea formulată de petentul C.S.

împotriva intimatului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş, reţinând

neîndeplinirea obligaţiilor de regularizare şi timbrare a cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea civilă nr. 4404/01.04.2014, Judecătoria Timişoara a anulat ca

netimbrată cererea de reexaminare a încheierii civile nr. 14734/28.11.2013.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că pentru termenul de judecată

din 01.04.2014, petentul a fost legal citat cu menţiunea de a face dovada achitării

taxei de timbru în sumă de 20 lei, dar nu s-a conformat.

În condiţiile art. 9 lit. f) din OG nr. 80/2013, cererile de reexaminare împotriva

încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, formulate potrivit art. 200 alin.

(4) din Codul de procedură civilă se timbrează cu taxă judiciară de timbru de 20 lei,

iar potrivit art. 33 alin. (2) din acest act normativ dacă cererea de chemare în

judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere,

în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligaţia de a timbra

cererea în cuantumul stabilit şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare

de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Petentul nu s-a conformat celor dispuse, în sensul că nu a timbrat cererea, deşi a

primit citaţia la data de 09.01.2014, având astfel la dispoziţie un termen mai mare de

10 zile. Constatând aplicabile dispoziţiile art. 200 alin. (2) din Codul de procedură

civilă, în condiţiile în care petentul nu a dat curs integral cerinţelor instanţei, în

termenul fixat, aceasta, în temeiul art. 200 alin. (3) Cod procedură civilă, a anulat

cererea formulată de acesta.

Împotriva incheierii nr. 4404/01.04.2014 a declarat apel petentul, arătând că nu a

fost citat în cauză.

Cererea de apel nu a fost motivată în drept.

La termenul de judecata din 30.06.2014, tribunalul a invocat excepţia inadmisibilităţii

apelului.

Deliberând prioritar, conform art. 248 C.pr.civ., asupra excepţiei inadmisibilităţii

apelului, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 457 alin. (1) C.pr.civ., hotărârea

judecătoreasca este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege.

Conform art. 200 alin. (5) şi (6) C.pr.civ., cererea de reexaminare se soluţionează

prin încheiere definitivă, adică hotărâre care nu este supusă nici apelului şi nici

recursului, după cum arată art. 634 alin. (1) pct. 1 C.pr.civ.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 248 C.pr.civ. tribunalul a admis

excepţia inadmisibilităţii apelului şi a respins ca inadmisibil apelul declarat de

Pagină 42 din 49

apelantul-petent C.S. împotriva încheierii nr. 4404/01.04.2014, pronunţată de

Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 25548/325/2013/a1.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs petentul C.S., iar, din oficiu, Curtea a

pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii recursului, pe care a apreciat-o ca fiind

întemeiată.

Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 200 alin. (5) şi (6) C.pr.civ., cererea de

reexaminare se soluţionează prin încheiere definitivă, care nu este supusă nici

apelului şi nici recursului, iar conform art.483 alin. (2) C.pr.civ. şi art. XVIII alin. (2) din

Legea nr. 2/2013, hotărârile definitive ale instanţei de apel nu sunt supuse recursului.

Pe cale de consecinţă, câtă vreme hotărârea recurată este definitivă, Curtea a

respins ca inadmisibil recursul petentului.

8. Recurs. Inadmisibilitate

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 94 pct. 1 lit. d)

Legea nr. 2/2013: art. XVIII alin. (2)

Potrivit art. 94 pct. 1 lit. d) din noul Cod de procedură civilă, judecătoriile judecă în

primă instanţă cererile în evacuare, iar conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr.

2/2013, hotărârile pronunţate în această materie nu sunt supuse recursului.

Prin urmare, este inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei definitive dată de

către tribunal în apel.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 896 din 13 noiembrie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 597 din 17.06.2014, Tribunalul Arad a respins apelul exercitat

de apelantul P.V.I. în contradictoriu cu intimaţii P.M.D.L., H.E. şi B.W.D. împotriva

sentinţei civile nr. 642/11.02.2014 pronunţate de Judecătoria Arad.

Împotriva Deciziei civile nr. 597 din 17.06.2014 pronunţată de Tribunalul Arad a

declarat recurs pârâtul P.V.I. solicitând admiterea recursului, casarea în parte a

hotărârii ca nelegală şi respingerea acţiunii în evacuare a reclamanţilor, obligarea

acestora în solidar la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de

timbru în toate instanţele.

În drept a invocat dispoziţiile art. 483 alin. (1), art. 486 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct.

8, art. 498 alin. (1), art. 451 alin. (1) N.C.pr.civ.

La termenul de judecată din 13.11.2014, în şedinţă publică, instanţa a pus în discuţie

admisibilitatea în principiu a căii de atac promovată în cauză, în temeiul art. 496 alin.

(1) N.C.pr.civ., rămânând în pronunţare asupra acestei excepţii.

Pagină 43 din 49

Prin decizia civilă nr. 896 din 13.11.2014, pronunţată în dosarul nr. 17054/55/2013,

Curtea de Apel Timişoara a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul P.V.I.

împotriva Deciziei civile nr. 597 din 17.06.2014, pronunţată de Tribunalul Arad.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut argumentele ce succed.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) N.C.pr.civ., hotărârea judecătorească este

supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de menţiunile din

dispozitivul ei.

Articolul XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 prevede că:

„În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la

data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în

cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de

procedură civilă, republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi,

conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile

privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri

evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv. De asemenea, în

aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în

cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai

apelului.”

Conform art. 94 pct.1 lit. d) din noul Cod de procedură civilă, judecătoriile judecă în

primă instanţă cererile de evacuare.

În speţa în litigiu, acţiunea reclamanţilor a avut ca obiect evacuarea pârâtului din

imobilul situat în Arad.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor menţionate, instanţa a respins ca

inadmisibil recursul declarat de recurentul pârât P.V.I. împotriva Deciziei civile nr. 597

din 17.06.2014 pronunţată de Tribunalul Arad.

9. Revizuire. Contrarietate de hotărâri. Instanţa competentă

- Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 509 alin. (1)

pct. 8, art. 510 alin. (2)

Cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. se

va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima

hotărâre.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 909 din 19 noiembrie 2014, F.Ş.

Pagină 44 din 49

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la 06.10.2014 sub nr. dosar

1426/59/2014 revizuenta Ţ.L. a solicitat în contradictoriu cu intimaţii P.G., G.G., G.F.

şi G.G. revizuirea deciziei civile nr.796/01.09.2014 pronunţată de Tribunalul Arad în

dosarul nr.6744/55/2013*, solicitând anularea acesteia în sensul respingerii cererii

formulate de reclamantul P.G., cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a invocat că decizia atacată este potrivnică deciziei civile

nr.1628/R/21.06.2012 şi, respectiv încheierii de îndreptare a erorii materiale din

12.07.2013, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr.

8448/55/2006*, încălcând autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri.

În drept a invocat dispoziţiile art. 5102 C.pr.civ., art. 509 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

La termenul de judecată din 19.11.2014, instanţa a pus în discuţie din oficiu, în baza

dispoziţiilor art. 245, art. 246 alin. (1), art. 247 alin. (2), art. 248 C.pr.civ. raportat la

art. 130 alin. (2), art. 510 alin. (2) C.pr.civ. excepţia necompetenţei materiale a curţii

de apel în soluţionarea prezentei cereri, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra

fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive

potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă

autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Potrivit art. 510 alin. (2) C.pr.civ., în cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea

de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat

prima hotărâre.

Or, în cauză, revizuentul a învederat că decizia atacată, pronunţată de Tribunalul

Arad la 01.09.2014, este potrivnică în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. deciziei

pronunţată la 21.06.2012 şi îndreptată prin încheierea din 12.07.2013 de Curtea de

Apel Timişoara.

Cum instanţa care a dat prima hotărâre este curtea de apel, instanţa mai mare în

grad în sensul art. 510 alin. (2) C.pr.civ. este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

acestei instanţe revenindu-i competenţa materială de soluţionare a prezentei cereri

de revizuire.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 246 C.pr.civ. raportat la art. 130

alin. (2) C.pr.civ., art. 510 alin. (2) C.pr.civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei

materiale a Curţii de Apel Timişoara invocată din oficiu şi a declinat în favoarea

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie competenţa de soluţionare a cererii de revizuire.

Pagină 45 din 49

10. Taxă judiciară de timbru, cerere de restituire. Naşterea dreptului de a

cere restituirea

- Legea nr. 146/1997: art. 23 alin. (1) lit. a), alin. (3)

- Ordinul M..J..nr. 760/C/1999: art. 30 alin. (3)

Dacă instanţa de judecată a stabilit că taxa de timbru achitată era nedatorată, dreptul

de a cere restituirea taxei se naşte la data rămânerii definitive a hotărârii ce a dispus

în acest sens.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 908 din 19 noiembrie 2014, F.Ş.

Prin încheierea din 10.09.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

7170/30/2010 au fost respinse cererile de restituire a taxei judiciare de timbru

formulate de petenţii S.E. şi G.A., ca tardiv formulate.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că, prin cererile din 19.05.2014,

petenţi au solicitat restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 10.144,48 lei

pentru fiecare, achitată în acest dosar pentru soluţionarea cauzei în primă instanţă.

În motivare, au arătat că au achitat această taxă judiciară de timbru ca urmare a

obligaţiei impuse de Tribunalul Timiş prin încheierea de şedinţă din data de

25.01.2012, cauza fiind soluţionată în primă instanţă prin sentinţa civilă nr.

3634/19.12.2012. Au formulat cerere de apel împotriva acestei sentinţe şi au solicitat

să se pronunţe şi asupra taxelor de timbru pe care prima instanţă a stabilit că sunt

datorate în cauză, iar Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea de şedinţă din data

de 18.06.2013 a stabilit în sensul că „Fiind vorba de o acţiune privind imobilul ce a

făcut obiectul unei proceduri administrative şi judiciare reglementate de Legea nr.

10/2001, respectiv decurgând din modalitatea de soluţionare a acestora, concluzia

ce se impune este că, în speţă, părţile sunt scutite de obligaţia de a timbra”.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 30 din Ordinul nr. 760/C/22.04.1999 privind

aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat că, prin încheierea de

şedinţă din data de 25.01.2012 Tribunalul Timiş a pus în vedere reclamanţilor să

plătească o taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 10.144,48 lei.

Taxa judiciară de timbru a fost achitată de ambii reclamanţi în data de 06.03.2012.

Cauza a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 3634/19.12.2012.

Pagină 46 din 49

Ambii reclamanţi au formulat cere de apel împotriva acestei hotărâri, înregistrat la

Curtea de Apel Timişoara în data de 21.03.2013.

Prin încheiere de şedinţă, Curtea a statuat următoarele „Cu privire la cererea de

verificare a taxelor judiciare de timbru datorate în cauză, curtea constată că prezenta

acţiune, astfel cum a fost formulată şi întemeiată în drept, se încadrează în

prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că „Cererile sau

acţiunile în justiţie,…, legate de aplicarea prezentei legi şi de bunurile care fac

obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru. Fiind vorba de o acţiune privind

imobilul ce a făcut obiectul unei proceduri administrative şi judiciare reglementate de

Legea nr. 10/2001, respectiv decurgând din modalitatea de soluţionare a acestora,

concluzia ce se impune este că, în speţă, părţile sunt scutite de obligaţia de a

timbra”.

Apelurile reclamanţilor au fost respinse prin decizia civilă nr. 113/24.09.2013, soluţia

fiind menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr.

1459/16.05.2014.

Investită cu prezenta cerere, instanţa a reţinut că petenţii, reclamanţi în cauza nr.

7170/30/2010 aveau posibilitatea, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea nr.

146/1997, să formuleze cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei

judiciare de timbru, însă aceştia nu au contestat obligaţia pusă în sarcina lor de

Tribunalul Timiş prin încheierea de şedinţă din data de 25.01.2012, plătind taxa

judiciară de timbru stabilită.

Din cuprinsul dispoziţiilor art. 18 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 rezultă că cererea

de reexaminare se poate face chiar dacă taxa a fost plătită şi în acest caz „taxa de

timbru se restituie total ori, după caz, proporţional cu reducerea sumei contestate”.

În cursul soluţionării cauzei în apel, reclamanţii şi-au completat motivele de apel şi au

cerut instanţei de apel să verifice şi să se pronunţe asupra taxelor de timbru pe care

prima instanţă a stabilit că sunt datorate în cauză.

Prin decizia civilă nr. 113/24.09.2013 pronunţată în apel, Curtea de Apel Timişoara a

stabilit următoarele:

„Cu privire la cererea formulată de reclamanţi pe calea completării apelurilor

declarate, de a se admite apelul sub aspectul restituirii taxelor judiciare de timbru

achitate de reclamanţi în faţa primei instanţe ca nedatorate, curtea constată că

această solicitare nu poate constitui temei al reformării sentinţei atacate, faţă de

prevederile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 în forma în vigoare la data

introducerii acţiunilor conexe.

Pagină 47 din 49

Potrivit acestui text de lege, în situaţia achitării unei sume nedatorate cu titlu de taxă

judiciară de timbru, cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti la care

s-a introdus acţiunea sau cererea.

Procedura este detaliată în art. 30 din Ordinul nr. 760/C/1999 al Ministrului Justiţiei,

fiind vorba evident de o procedură administrativă specială, necontencioasă, pe care

partea trebuie să o urmeze dacă înţelege să ceară restituirea unor sume achitate cu

titlu de taxă judiciară de timbru pretins nedatorată. Ca atare, curtea nu poate dispune

în sensul cerut de apelanţi, nefiind posibilă schimbarea sentinţei sub acest aspect, cu

atât mai mult cu cât prin aceasta (hotărârea apelată), tribunalul nu s-a pronunţat

asupra acestei probleme, astfel că nu se poate exercita controlul judiciar presupus de

calea de atac a apelului”.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 „Dreptul de a solicita

restituirea poate fi exercitat în termen de un an de la data naşterii sale”.

Analizând situaţia de fapt specifică speţei şi dispoziţiile legale incidente, tribunalul a

apreciat că dreptul reclamanţilor de a solicita restituirea taxei judiciare de timbru s-a

născut în chiar momentul plăţii acesteia (06.03.2012) şi, prin urmare, prezenta cerere

este tardiv formulată.

Pe calea recursului, petentul S.E. a invocat că prin încheierea de şedinţă din

25.01.2012 dată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 7170/30/2010 a fost obligat să

plătească o taxă de timbru nedatorată, aspect tranşat de Curtea de Apel Timişoara

prin încheierea de şedinţă din 18.06.2013 şi confirmat de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie prin decizia civilă nr.1459/16.05.2014.

A invocat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că dreptul de a solicita restituirea

s-a născut la data plăţii.

În realitate, a arătat recurentul, dreptul s-a născut cel mai devreme la 18.06.2013,

dată la care curtea de apel a stabilit că nu datorează taxa stabilită de prima instanţă;

chiar dacă, prin absurd, s-ar aprecia că termenul de un an curge de la data efectuării

plăţii, termenul s-a întrerupt în temeiul art.16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 pe

perioada în care cererea de chemare în judecată nu a fost irevocabil soluţionată.

A invocat că prima instanţă a dat o greşită interpretare dispoziţiilor art.18 din Legea

nr.146/1997.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 C.pr.civ.

Petentul G.A. a formulat, în esenţă, aceleaşi critici şi a invocat aceleaşi temeiuri de

drept.

Pagină 48 din 49

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate şi în baza art.3041 C.pr.civ.,

instanţa a reţinut că, în prealabil, se impune a fi observat că prin decizia civilă nr.

113/24.09.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 7170/30/2010

menţinută prin decizia civilă nr. 1459/16.05.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

s-a stabilit irevocabil că reclamanţii (petenţi în prezenta cauză) nu datorează taxe

judiciară de timbru pentru cererile conexate formulate şi că restituirea ca nedatorate

a taxelor achitate în primă instanţă presupune urmarea procedurii prevăzută de

dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 în forma în vigoare la data sesizării

primei instanţe şi de dispoziţiile art. 30 din Ordinul nr. 760/C/1999, normă ce

reglementează o procedură administrativă, specială, necontencioasă.

În continuare, instanţa de recurs a reţinut că tribunalul a respins ca tardiv formulate

cererile petenţilor, apreciind că dreptul de a solicita restituirea s-a născut la data plăţii

(06.03.2012), termenul de un an prevăzut de dispoziţiile art. 23 alin. (3) din Legea nr.

146/1997 fiind împlinit la data sesizării instanţei cu prezentele cereri în restituire.

În temeiul dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. a), alin. (3) din Legea nr. 146/1997, suma

achitată cu titlu de taxă de timbru se restituie când taxa plătită nu era datorată,

dreptul de a solicita restituirea putând fi exercitat în termen de un an de la data

naşterii sale.

Contrar celor reţinute de tribunal, instanţa de recurs apreciază că normele legale sus-

menţionate nu pot fi interpretate în sensul celor reţinute prin încheierea recurată.

Astfel, plata nedatorată presupune o plată făcută din eroare, iar în litigiul de faţă, din

eroare prima instanţă a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de plată a taxelor

judiciare de timbru, acest aspect rezultând din cele statuate definitiv şi irevocabil de

Curtea de Apel Timişoara şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile mai sus-

menţionate.

Or, calificării plăţii ca nefiind datorată în sensul art. 23 alin. (1) lit. a din Legea nr.

146/1997 nu s-a realizat la data efectuării (din eroare, în sensul celor mai sus-

arătate), ci la data la care, prin încheierea de şedinţă din 18.06.2013, curtea de apel

a stabilit că reclamanţii nu datorează taxe judiciare de timbru pentru cererile de

chemare în judecată formulate, statuare irevocabilă prin decizia nr.1459/16.05.2014

pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care a fost respinsă

cererea pârâţilor Primarul Municipiului Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice de

anulare a cererii de chemare în judecată ca netimbrată cu motivarea că aceasta nu

este supusă timbrării

În consecinţă, dreptul petenţilor de a solicita restituirea taxelor judiciare de timbru

achitate în dosarul civil nr. 7170/30/2010 al Tribunalului Timiş s-a născut la

18.06.2013, iar cererile de restituire înregistrate la Tribunalul Timiş la 19.05.2014

Pagină 49 din 49

sunt formulate în interiorul termenului de un an prevăzut de dispoziţiile art. 23 alin. (3)

din Legea nr.146/1997, art. 30 alin. (3) din Ordinul nr. 760/C/1999.

Respingând cererile de restituire ca tardiv formulate, tribunalul a reţinut că instanţa la

care a fost înregistrată acţiunea este cea care verifică dacă taxa era sau nu datorată,

fără a fi necesară o altă hotărâre judecătorească.

Din această perspectivă, instanţa de recurs reţine că, într-adevăr, cererea de

restituire se adresează instanţei care a dispus plata, dar art. 23 din Legea nr.

146/1997 nu dă în competenţa exclusivă a acestei instanţe şi verificarea caracterului

nedatorat al plăţii.

Faptul că petenţii nu au contestat pe cale de reexaminare obligaţia de timbrare

stabilită de instanţă este nerelevant din perspectiva cererilor de restituire a taxelor

nedatorate – câtă vreme, prin hotărârea prin care s-a stabilit irevocabil caracterul

nedatorat al plăţii, instanţa a indicat expres că poate fi obţinută restituirea în condiţiile

art. 23 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, art. 30 din Ordinul nr. 760/C/1999 al

Ministrului Justiţiei.

Pentru aceste considerente ce fac inutilă examinarea celorlalte critici formulate pe

calea recursurilor, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1), alin. (2), alin. (3) C.pr.civ.

raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., art. 3041 C.pr.civ., instanţa a admis recursurile

declarate de petenţi, a modificat încheierea recurată şi, în rejudecare, a admis

cererile de restituire taxă judiciară de timbru formulate de petenţi.