19 februarie 1876 - 16 martie 1957

„Am slefuit materia pentru a afla linia continua.

Si cand am constatat ca n-o pot afla,

m-am oprit; parca cineva nevazut

mi-a dat peste maini - Constantin Brancusi”

Cele mai cunoscute lucrari ale lui Constantin Brancusi :

Constantin Brancusi- Coloana Infinitului -

Constantin Brancusi- Supliciu -

Constantin Brancusi- Poarta sarutului-

Constantin Brancusi- Masa tacerii -

Constantin Brancusi- Pasari in vazduh-

Constantin Brancusi- Carol Davila -

Constantin Brancusi- Orgoliul -

Constantin Brancusi- Sarutul -

1

Constantin Brancusi- Pogany -

Constantin Brancusi- Cumintenia pamantului -

Constantin Brancusi- Rugaciune -

Constantin Brancusi- Prometeus -

I. LUMINA MOŞTENIRII ROMÂNEŞTI ÎN SCULPTURA LUI BRÂNCUŞI

"Eu am pornit întotdeauna de la o idee, de la natură ."

Constantin Brâncuşi

Născut în data de 19 februarie 1876, Constantin este al şaselea copil al lui Nicolae şi Maria Brâncuşi. Prima clasă primară o face la Peştişani-Gorj, apoi continuă şcoala la Brădiceni. Copilăria este marcată de dese plecări de acasă și ani lungi de ucenicie în ateliere de boiangeri și prăvălii.

Brâncuşi era copilul, care nu a avut posibilitatea să înveţe, al unei familii de ţărani săraci din satul Hobiţa, judeţul Gorj. A fost cioban şi în timp ce oile păşteau, acest copil de ţărani stând sub un copac, cioplea lemnul cu briceagul lui de cioban. Cum ciopleau de secole toţi ţăranii din Hobiţa. Era arta populară.Şi această artă populară multiseculară, asemeni lavei adunate vreme îndelungată într-un vulcan, a izbucnit într-o zi din mâinile şi briceagul unui copil cioban pe nume Constantin Brâncuşi şi s-a revărsat năvalnic peste lume. În ochii lui Brâncuşi, natura nu-i atinsă de mână, nu se constituie în forme. Asemeni pietrelor din albia unui râu, cizelate de ape secole de-a rândul, şi arta populară, creată de mâna omului secole de-a rândul este o parte a naturii. Aşa cum s-a inspirat din natură, Brâncuşi s-a inspirat şi din arta populară. Oricine străbate ţinutul Gorjului când priveşte cerdacurile din lemn, spetezele scaunelor, stâlpii porţilor, pietrele funerare, are sentimentul că toate au fost sculptate de Brâncuşi. Acest sentiment nu este o greşeală. Pentru că Brâncuşi şi-a influenţat ţinutul natal în aceeaşi măsură în care el a fost influenţat de acesta. Prin Brâncuşi populaţia ţinutului său natal a ajuns la conştiinţa valorii propriei sale arte tradiţionale. Adăugând naturii — în parcuri şi grădini — ceea ce a luat de la natură, prin natură el şi-a întregit propria artă. Brâncuşi este unul dintre marii artişti care slujeşte strălucit ideea că un artist pentru a deveni universal nu trebuie să se desprindă de ţinutul său şi de natură. Ţinutul său de baştină, România, ale cărei graniţe opera sa le depăşise, rămâne mereu — în pofida universalităţii atinse de evoluţia lui anterioară — un fenomen activ. Printre sculptorii care au marcat epoca nu-i nici unul care să poarte în sine atât de vie substanţa patriei mame. Brâncuşi evocă uneori cântecul popular românesc, lunecarea lui către tonul liturgic sau casa

2

părintească, construcţie ţărănească ridicată din buşteni, în a cărei alcătuire simplă, rudimentară întâlneşti elemente fundamentale de arhitectură religioasă. În operele lui Brâncuşi cioplite în lemn, simţi în primul rând materialul, copacul însuşi, şarpanta rusticei sale case natale din România şi mai ales, duhul folcloric al acelui sat de la poalele pădurii carpatice, care i-a marcat copilăria şi a cărui amintire a păstrat-o nestinsă. Fondul ţărănesc din viaţa lui Brâncuşi constă într-o mare puritate sufletească, într-o dârză de artizan, într-o nesecată năzuinţă de a cunoaşte înaltele valori ale existenţei. Ceea ce uimeşte şi în viaţă şi în opera lui este tocmai capacitatea de a ceea ce are mai de preţ în ilustraţiile culturale ale lumii din care a purces şi totodată de a le folosi şi dezvolta în cuprinsul culturii universale. După ce a urmat Şcoala de Arte şi Meserii în Craiova (1894 – 1898) vine la Bucureşti unde absolvă Şcoala de Belle-Arte în 1902. În timpul studenției, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa Bustul lui Vitellius obține „mențiune onorabilă”, Cap al lui Laocoon din 1900 obține medalia de bronz, iar Studiu din 1901, câștigă medalia de argint. Timp de doi ani, între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, realizează „Ecorșeu”, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, lucrare căreia i se atribuie o medalie de bronz. Precizia detaliilor acestei lucrări va face ca Ecoreul să fie folosit în școlile românești de medicină, după ce se vor face câteva copii, iar Marcel Duchamp va include fotografia Ecorșeului în expoziția pe care o va organiza la sfârșitul anului 1933 la Galeria Brummer din New York City.În 1903, primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din București și reprezintă singurul monument public al lui Brâncuși din București. Pleacă în 1904 la studii la München, dar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria, Elveția până la Langres, în Franța, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui Antonin Mercié până în 1906 când, atingând limita de vârstă, părăsește școala. Refuză să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre, „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic) Urmărind biografia lui Brâncuşi în amănunţit se detaşează corelaţiile dintre tradiţie şi înnoire, dintre cultura lui ţărănească şi cultura universală ; dintre folclorul de la rădăcinile creaţiei sale şi modalităţile, foarte îndrăzneţe de exprimare contemporană. Orice cunoscător al vieţii şi activităţii sale îşi dă seama cât de vii i-au rămas legăturile spirituale cu locurile de obârşie şi cultura lor şi că el a izbutit a ajunge la universalitate tocmai pentru că a avut o adâncă şi statornică sursă de inspiraţie într-un stil de viaţă, într-o cultură şi într-o artă, capabile de dezvoltare. Numai un arbore cu rădăcini atât de adânci, crescând într-un pământ mănos şi plin de sevă, putea da roade atât de frumoase. Cele afirmate pe parcursul acestui capitol, că există evidente similitudini formale între sculptura lui Brâncuşi şi obiectele de artă populară româneşti, ulcioare, covoare, pietre funerare, porţi, scaune, mese, lăzi şi măşti pot fi ilustrate prin numeroase exemple. Prima "Coloană infinită" (1918) s-a dezvoltat din reminescenţele unor astfel de forme arhitecturale naţionale, precum segmentele stâlpilor de poartă. Când în 1937 a fost invitat să conceapă un monument al victimelor de război pentru regiunea sa natală Brâncuşi a construit o altă "Coloană infinită" numită "Coloana recunoştinţei fără sfârşit", structură monumentală de peste 30 de metri. Linia a rămas aceeaşi ca şi cea de la prima coloană, dar piramidele triunghiulare nu au mai fost cioplite dintr-o singură bucată de lemn ci asamblate din module de fier forjat. La fel cum stâlpii funerari comemorează pe cei morţi, structura ritmică

3

avântată a lui Brâncuşi a fost creată şi ea să comemoreze eroii de la Tîrgu-Jiu ai primului război mondial. Alte asemenea structuri de origine română, comparabile cu "Coloana" ar fi stâlpii de poartă, unele cruci din cimitire şi biserici de lemn din Transilvania. "Himera" cu aer exotic, oglindeşte şi ea formele arhitecturale ţărăneşti din România, stâlpii de porţi şi spătare de scaun, construite împreună în forma unui corp de pasăre. Sculptura cunoscută sub numele de "Adam" (1917) este identică în configuraţia formală cu o veche cruce de cimitir din regiunea natală a lui Brâncuşi. Percepţia acestor opere de către public nu comportă sensuri simbolice; aceste forme nu sunt subiecte de reverberaţie. Şi aceasta datorită triplei transmutări : a) obiectele populare româneşti au demisionat din funcţia lor devenind elemente formale în sculptură ; b) aceste elemente au fost dislocate şi transplantate într-un climat social şi geografic diferit ; c) ele au suferit o anume manipulare artistică. Este unul dintre motivele pentru care arta lui Brâncuşi pare atât de misterioasă, îndepărtată şi neobişnuită. Multe idei ce subliniază sculptura lui Brâncuşi îşi au originea în literatura română şi în elementele folclorice (poveşti, obiceiuri, credinţe, limbaj). În afară de "Pasărea Măiastră" singura lucrare despre care se ştie că e imaginată din folclorul românesc, e posibil ca şi altele să aibă aceeaşi sursă de inspiraţie printre ele fiind : "Leda", "Himera", "Înţelepciunea Pământului", "Regele regilor". Este posibil ca strania imagine a "Himerei" să fie rezultatul unei amintiri din copilărie a artistului. De sărbătorile Crăciunului, colindării poartă nişte arătări, cunoscute sub numele de Turca, Brezaia, Capra, având capete de taur, pasăre, capră. Brezaia reprezintă spiritul rău. Ea este genul feminin ca şi "Himera" şi este un reprezentant al diavolului pe pământ. "Regele regilor" se referă la colindele româneşti cu Irod; Brâncuşi însuşi în vremea copilăriei sale, era faimos în satul său pentru deghizările sale la aceste colinde. Nu este deloc imposibil, ca "Regele regilor", să fie o reamintire a acelor momente importante din viaţa lui, când era copil şi glorifica pe eroul colindelor de Crăciun. De asemenea mişcările dansului ţărănesc au fost "ritualuri magice străvechi" şi deseori i-au servit ca "modele" pentru sculptura lui, mărturiseşte Brâncuşi unei prietene coregrafă (Lizica Codreanu). Tradiţiile folclorice româneşti au fost transformate în lucrări de artă ale lui Brâncuşi într-un vehicul al inovaţiei artistice, intrând astfel în principalul curent al artei pariziene. OPERA LUI BRÂNCUŞI ÎN EVOLUŢIA SA

"Nimic nu se înalţă la umbra marilor arbori."Constantin Brâncuşi Ovoidul joacă un rol esenţial în repertoriul formal redus la extrem al lui Brâncuşi. Modul în care Brâncuşi a "fotografiat" acest ovoid care se odihneşte, lăsând jumătatea inferioară în umbră şi subliniind profilul — muchia nasului — este în contradicţie cu imaginile luate din faţă şi de sus, care trădează total expresia generală. Simplitatea devine eveniment. Primele lucrări — cele figurale — evoluează pe un drum analog, spre claritate şi simplitate. Executate imediat după anii de studiu, ele sunt în general sculpturi sacrale. "Rugăciunea" monument funerar executat la o comandă din România a fost considerată de critica vremii ca "neterminată". Nici un gest determinant al braţelor, nici o articulare exterioară pentru a transmite intensitatea reculegerii. Anii (1906 - 1911) în care a avut loc această cotitură au fost întotdeauna consideraţi de Brâncuşi drept hotărâtori pentru evoluţia sa ulterioară. Sculptura intitulată "Cuminţenia Pământului" reprezintă o femeie ghemuită cu accentuarea masivităţii

4

blocului şi reliefare aproape rustică. Dispoziţia paralelă a braţelor sub piept se repetă în motivul îmbrăţişării celor două figuri din "Sărutul". Tema a evoluat de la masivitatea formei - bloc la relansarea stelei funerare ; prin cele două figuri strâns înlănţuite Brâncuşi sugerează supravieţuirea iubirii. Tema figurilor anunţată încă prin soclul "Măiastrei" evoluând apoi la forma intermediară a stelei funerare, la cea total abstractizată din "Poarta Sărutului", un motiv continuu, o stenogramă gravată în piatră, organic integrată arhitecturii. Problema grupului va mai fi abordată o singură dată, în "Pinguini", asamblaţi câte doi şi câte trei. Vom reîntâlni ochii magic măriţi — găoci ovale, care se bombează pe forma abruptă a capetelor de păsări. Evoluţia lui Brâncuşi apare semnificativă, începând chiar cu primele sale opere: de la imitarea expresivă a modelului, ea progresează lent către caracterul monolit al formei - bloc, fără ca expresia reţinută să piardă ceva din intensitatea psihică. Membrele fiind considerate din ce în ce mai mult ca neesenţiale, corpul este redus, prin abreviere, la trunchi. Drumul către multiplicitatea de sensuri a simbolului, către atmosfera spiritual sugestivă a acestuia, era astfel deschis. Este interesant să urmărim din punct de vedere pur formal acest fir evolutiv ; el porneşte de la primele figuri ghemuite sau îngenunchiate, precum "Cuminţenia Pământului" sau "Rugăciunea", trece prin puternicele abrevieri anatomice ale "Torsului de femeie" — fruct de marmură cu vine roz, de o plenitudine, de o densitate mediteraneană — pentru a ajunge în final la limbajul formal liber al "Torsului de băiat". Într-un răstimp extrem de scurt sculptorul parcurge un drum artistic bogat în etape. Trăsătura caracteristică, proprie lui Brâncuşi, este că în pofida oricărei reducţii anatomice, a oricărei simplificări, operele ultime păstrează vitalitatea intrisecă, naturală, forţa de expresie a organicului. Jocul riguros al formelor, nu încetează să sugereze plenitudinea vieţii. Sterilitatea decorativă este anulată de disciplina plastică rafinată a configurării volumelor, de viaţa interioară care le animă. Expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts și la Salon d’Automne din Paris în 1906. Creează în 1907 prima versiune a Sărutului, temă pe care o va relua sub diferite forme până în 1940, culminând cu Poarta Sărutului parte a Ansamblul Monumental din Târgu-Jiu. În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse și intră în contact cu avantgarda artistică pariziană, împrietenându-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp. Va începe lucrul la Rugăciunea, o comandă pentru un monument funerar ce va fi expusă în Cimitirul „Dumbrava” de la Buzău. În 1909 revine pentru scurt timp în România și participă la „Expoziția oficială de pictură, sculptură și arhitectură”. Juriul Expoziției, prezidat de Spiru Haret acordă premiul II ex aequo lui Brâncuși, Paciurea, Steriadi, Petrașcu, Theodorescu-Sion. Colecționarul de artă Anastase Simu îi cumpără sculptura Somnul iar bustul în ghips al pictorului Nicolae Dărăscu este achiziționat de Ministerul Instrucțiunii Publice.Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn: 2 Cariatide, Fiul risipitor etc. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul

5

studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda, Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.Locul lui Brâncuși în sculptură

Constantin Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa, Brâncuși a oglindit felul de a gândi lumea a țăranului român. Prin obârșia sa țărănească, și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Constantin Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.

În anul 1957, Brâncuși îl cheamă pe arhiepiscopul Teofil, preot la biserica ortodoxă, se spovedește și se împărtășește, apoi îi mărturisește că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea” .

Pe data de 16 martie 1957, Constantin Brâncuși se stinge din viață la ora 2 dimineața, iar în data de 19 martie este înmormântat la cimitirul Montparnasse din Paris.

6