UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCOVEANU’’

Facultatea de Stiinte Juridice, Administrative şi ale Comunicării Piteşti

Specializarea - DREPT

LUCRARE DE DIPLOMĂ

INSTITUŢIA CĂSĂTORIEI ÎN

DREPTUL ROMAN

Coordonator, Absolvent,

Conf. Univ. Dr. GHEORGHE BONCIU ANDRA MARIA HRISTEA

1

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………...4

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE.................................5

Secţiunea I. Status familiae. Scurt istoric asupra familiei romane...........5

Secţiunea II. Patria potestas.Căsătoria-izvor natural al puterii părinteşti.10

Secţiunea III. Condiţia juridică a femeii în cadrul familiei....................13

CAPITOLUL II. ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI.............................17

Secţiunea I. Formele căsătoriei............................................................17

1.Generalităţi.........................................................................................17

2.Căsătoria cum manu..........................................................................20

3.Căsătoria sine manu...........................................................................25

4.Concubinatul.......................................................................................28

5.Festivas nuptiarum- ceremonialul căsătoriei......................................31

Secţiunea II. Condiţiile de formă şi fond la încheierea căsătoriei...........34

1.Consimţământul.................................................................................34

2.Vârsta.....................................................................................................36

3.Conubium.............................................................................................38

Secţiunea III. Impedimente în căsătorie.................................................41

1.Rudenia................................................................................................41

2.Condiţia socială....................................................................................42

3.Bigamia...............................................................................................42

4.Legea..................................................................................................43

CAPITOLUL III. EFECTELE CĂSĂTORIEI...............................45

Secţiunea I. Efectele relative la persoane...............................................45

1.Raporturile personale dintre soţi în căsătoria cum manu.................45

2

2.Raporturile personale dintre soţi în căsătoria sine manu................46

3.Raporturile mamă-copii...................................................................47

Secţiunea III. Efectele relative la bunuri..............................................47

1.Efectele relative la bunuri în căsătoriile incheiate cum manu şi sine

manu........................................................................................................48

2.Dota.................................................................................................49

3.Drepturile femeii asupra dotei..........................................................51

4.Restituirea dotei................................................................................51

5.Drepturile bărbatului asupra dotei...................................................53

CAPITOLUL IV. DESFACEREA CĂSĂTORIEI.........................55

Secţiunea I. Moduri involuntare de desfacere a căsătoriei......................55

1.Desfacerea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi.........................55

2.Desfacerea căsătoriei prin pierderea lui capitis deminutio.................56

Sectiunea II. Moduri voluntare de desfacere a căsătoriei - Divorţul.......57

1.Divorţul în căsătoria cum

manu.............................................................57

2. Divorţul în căsătoria sine manu.........................................................58

3.Consecinţele divorţului.......................................................................61

CONCLUZII.....................................................................................63

BIBLIOGRAFIE..............................................................................67

3

INTRODUCEREINTRODUCERE

Am ales ,,Am ales ,, Instituţia căsătoriei în dreptul roman” ca temă a lucrării mele

de licenţă pornind de la importanţa pe care o are dreptul roman în sistemul

nostru de drept actual în general si în speţă în materia dreptului familiei si a

instituţiei căsătoriei în particular.

Înca din cele mai vechi timpuri, instituţia căsătoriei a însemnat o istituţie

deosebita, o celulă a societăţii.

Importanţa acesteia m-a determinat să fac o analiză teoretică a căsătoriei

în perioada romană, perioadă foarte importantă din punct de vedere juridic, ce a

dat norme în vigoare si azi, desi imbracate în alta formă.

Pe parcursul lucrării am încercat să sintetizez diferitele opinii ale unor

autori recunoscuţi în domeniul dreptului roman cu privire la această instituţie, la

reglementările acelei perioade raportate la situaţia juridică a indivizilor atunci.

Lucrarea cuprinde în patru capitole, în elaborarea cărora am folosit tratate

şi lucrări ale unor autori consacraţi în domeniu.

Închei, în speranţa că lucrarea va reuşi sa atingă cele mai importante

puncte în ceea ce priveşte tema tratată şi că va fi o sursă de informare pertinentă

pentru toti cei interesaţi de această importantă instituţie a dreptului roman.

4

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Secţiunea I.Status familiae. Scurt istoric asupra familiei romane.

Din cele mai vechi timpuri familia era baza tuturor relaţiilor sociale şi

personale în Roma Antică ajungând să influenţeze activităţile publice şi politice.

Romanii aveau valori morale tipice unei societăţi agrare conservatoare cu

puternice legături familiale. Ei munceau din greu, se bazau pe propriile puteri,

fiind foarte precauţi, asumându-şi responsabilităţile şi împotrivindu-se

inamicilor.

Preţuiau virtuozitatea, curajul fizic şi moral potrivit unui bărbat.

Stresul asupra responsabilităţilor familiale era evident datorită ideii de pietas,

credinta prin care toate familiile romane datorau loialitate autorităţii familiei si

zeilor.

La fel, fides (buna credinţă), crea din cuvântul unui roman jurământul

său - atât în viaţa publică cât şi în cea particulară.

Familia romană reflecta natura patriarhală a statului roman prin dreptul de

viaţă şi de moarte pe care-l avea tatăl (pater familias) asupra soţiei şi copiilor pe

care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Familia romană era centrul

societăţii romane, avandu-l ca unic conducător şi stapan pe pater familias.

Analizand atent aceasta perioadă, vom observa importanţa deosebită a lui

pater familias în relaţiile de familie şi în alte relaţii în care membrii acesteia

intrau, făcănd ca acesta să reprezinte întru totul pe cei aflaţi sub puterea lui în

orice tip de raporturi, inclusiv cele de drept.

În dreptul roman, aptitudinea de a participa ca parte în raporturile

juridice era conferită de statutul de persoană cu capacitate juridică, care nu

5

reprezintă o calitate înnăscută, ci o suprastructură de rădăcini în relaţiile de

producţie şi normele date de stat.

Această capacitate juridică sau de drept, distinctă de capacitatea de

exerciţiu, înglobează trei atribute: status libertatis (calitatea de om liber), status

civitatis (calitatea de cetăţean) şi status familiae (calitatea de a fi şef de familie

şi de a nu se găsi în puterea pământească), şi numai prin reunirea celor trei

elemente există capacitatea juridică.

Astfel vom privi familia şi drepturile de familie ca o parte din status

familiae1.

Familia (etimologia cuvântului îşi are originea în „ famulus ”- ce are

semnificaţia de sclav domestic, care era proprietatea şefului de familie), a fost

secole de-a rândul temelia societăţii romane.

Privita iniţial ca o subdiviziune a ginţii, familia a trecut printr-un

îndelungat proces de destrămare, ca urmare a apariţiei şi dezvoltării proprietăţii

private.

În epoca cea mai veche a istoriei statului roman, familia era organizată pe

baze patriarhale monogamice, ideea de familie presupunând o putere, cea a

şefului de familie, care uneşte sub autoritatea sa toţi membrii familiei, care

cuprinde în concepţie primitivă, pe lângă soţie, pe copii şi pe sclavi.

În  dreptul  roman  familia era monogamă , patrilocală şi patrilineară în

cadrul unei rudenii ce putea fi civilă , de sănge sau de neam . La baza ei stătea

puterea capului de familie – pater familias2 – cu o împătrită sferă de aplicare :

puterea parintească asupra copiilor , puterea maritală asupra soţiei în căsătoria

cum manu , asupra sclavilor şi asupra persoanelor cumpărate .

Atotputernicia capului de familie - „ pater familias ” - noţiune care

invoca ideea de putere şi nu aceea de descendenţă şi procreare, se exercita nu

numai asupra persoanelor, ci şi asupra bunurilor lor, asupra zestrei soţiei,

1 Vezi in acest sens sensul al doilea dat familiei in dreptul roman, acela de persoane, sclavi si bunuri supuse puterii lui pater familias (Teodor Sambrian, Drept roman, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag.77).2 Pater familias inseamna sef de familie si nu tata de familie. Astfel, putea fi pater familias un barbat necasatorit sau un copil fara parinti, in sensul ca ei exercitau dreptul de proprietate asupra unor bunuri.

6

asupra patrimoniului familial. De aceea, „ pater familias ” trebuie privit

ca războinic, judecător, sacerdot, cu o putere suverană între pereţii

dominiumului şi una relativă asupra libertăţilor clienţilor, dar cu o

putere desăvârşită asupra bunurilor, deţinător a unei voinţe fără limită,

exprimată pentru timpul vieţii prin obligaţii impuse sau asumate, iar

după moarte prin prezumţia că ea persistă, cu sau fără testament.

La început, autoritatea aceasta nelimitată de pater familias se numea

„ manus ” (mana - simbol al fortei fizice3) şi întruchipa autoritatea şi

prerogativele şefului de familie, mai târziu „ manus ” a rămas numai pentru

a indica autoritatea soţului asupra soţiei sale, fiind legată strâns de instituţia

căsătoriei, faptul de a dobândi manus echivalând implicit cu încheierea

căsătoriei.

Referitor la dobândirea acestei puteri, la început căsătoria şi manus erau

unul şi acelaşi lucru, deci ea era consecinţa imediată a uniunii patrimoniale şi în

virtutea acestei puteri, soţul avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra soţiei - ius

vitae necisque - precum şi dreptul de a-şi repudia soţia.

Ulterior, manus desemna numai puterea asupra sotiei precum si asupra

nurorilor in cazul unui matrimonium cum manu.

Patria potestas desemna puterea asupra descendentilor, fii si fiice – numiti

fii de familie, respectiv fiice de familie, nepoti de familie – copii ai caror parinti

decedasera inaintea lui pater familias, nepoti, stranepoti etc4.

Având în vedere faptul că termenul unic de manus folosit la început

nu rămâne doar pentru a preciza prerogativele de pater familias asupra

femeii, dar şi pentru a desemna căsătoria, nu se poate afirma că legătura atât de

strânsă ce exista între căsătorie şi manus a dispărut, astfel că în timp a mai

apărut o formă de căsătorie, care nu implică puterea absolută a soţului -

„ sine manus ”.

3 Vezi in acest sens Gabriela Lupsan, Drept roman. Suport de curs, 2009, pag.454 Teodor Sambrian, op.cit, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag.77

7

Astfel, există unele indicii că soţul îşi pierduse din drepturile

sale în secolul al II-lea î. e. n., iar femeia soţie avea unele drepturi cum era

acela de a avea bunuri proprii de care dispunea după bunul ei plac5,

sau faptul că femeia măritată continua să rămână sub autoritatea

tatălui, care putea desface căsătoria, iar în legătură cu „ ius vitae necisque ”

şi în acest sens s-au produs modificări, pater familias nemaiputând lua singur

o hotărâre de acest fel, ci numai după consultarea membrilor familiei

soţiei, ajungându-se în epoca imperială ca puterile ce derivau din manus

să dispară complet.

Pentru a putea explica puterea nelimitată a şefului de familie,

trebuie să privim cadrul în care acesta a apărut, condiţiile vieţii materiale

ale societăţii romane din epoca veche.

Roma a fost initial o cetate cu structură agricolă, ca ocupatii principale

ale locuitorilor fiind amintite păstoritul şi agricultura, solul şi condiţiile

rudimentare de muncă impunând o strădanie susţinută pentru a dobândi

cele necesare traiului. Date fiind acestea, capul de familie urmărea îndeplinirea

sarcinilor ce le reveneau fiecăruia, pentru a produce bunurile de care aveau

nevoie familia romană.

Familia romană era deci axată în jurul acestei puteri, legătura

juridică între pater familias şi cei de sub puterea sa formând rudenia agnatică6

sau rudenia civilă (agnatio). Agnaţiunea uneşte pe toţi aceia care

în momentul de faţă sunt supuşi aceluiaşi pater familias, pe toţi aceia

care în trecut au fost sub puterea lor, dar şi pe aceia care pot dovedi că

s-ar găsi sub puterea aceluiaşi pater familias dacă acesta ar mai trăi încă.7

5 După cum reiese dintr-un discurs al lui Cato cel Bătrân asupra legii Vicontia din 1696 Rudenia agnatica era o rudenie exclusiv prin barbati – agnatio se putea traduce prin “ rudenie prin capul familiei “ – deoarece puterea ce constituia esenta unui astfel de sistem nu putea fi exercitata decat de barbati si nici nu putea fi transmisa decat prin acestia, deoarece la moartea capului de familie numai descendentii sai masculini de prim rang deveneau capi de familie.7 C. St. Tomulescu- „Drept privat roman”, Tip.Univ. Bucureşti, 1973, pag.239

8

Prin urmare, în toate cazurile agnaţiunea se bazează pe „ patria

potestas ” - puterea exercitată de pater familias asupra descendenţilor săi - fie că

e actuală, trecută, reală sau potenţială.

Jurisconsulţii8 romani înţelegeau înrudirea după tată prin apropierea

acestei noţiuni de cea a religiei casnice, astfel că doi bărbaţi nu puteau fi

înrudiţi între ei decât in situatia in care, urcând din tată în tată, se descoperea

că cei doi au străbuni comuni.

Asadar, înrudirea era considerată după cult şi nu după naştere:

„ sunt rude după tată legate prin înrudire, prin persoanele de sex bărbătesc,

aşa cum sunt: fratele născut din acelaşi tată, fiul fratelui sau nepot de

la acesta, tot aşa şi unchiul din partea tatălui şi fiul unchiului şi nepotul din

partea acestuia”.

Inrudiţi civil sunt şi cei care nu pot dovedi direct descendenţa dintr-un

strămoş comun, dar care se pot prevala de la o prezumţie pentru a dovedi

o astfel de descendenţă (nomem gentilium) - acelaşi nume de familie,

comunitatea de cult familial, mormânt comun, iar în acest caz

agnaţiunea poartă numele de „ gentilitate ”, iar cei uniţi prin gentilitate

se numesc gentili (gentiles), acordându-li-se în lipsa agnaţilor anumite

drepturi succesorale, de tutelă.

În condiţiile evoluţiei societăţii romane, a dezvoltării economiei

sclavagiste, a comerţului, a expansiunii romane, s-a impus un nou

sistem de rudenie şi anume cel bazat pe rudenia de sânge – cognatio - cea care

până la urmă va înlătura rudenia agnatică.

Odată cu slăbirea puterii lui pater familias se slăbeşte şi sistemul

agnaţiunii, modificări datorate noului mod de viaţă ca urmare a marilor cuceriri

8 Jurisconsulţii romani au fost aceia care au pus bazele Ştiinţei Dreptului; ei au avut un spirit practic şi în acelaşi timp o agerime pentru construcţiile teoretice ale Dreptului, rămase neîntrecute. De la dânşii avem vocabularul juridic şi lor le datorăm categoriile, clasificările şi noţiunile Dreptului. Dacă astăzi jurisconsulţii din întreaga lume mânuiesc aceleaşi concepte şi, ca să zicem aşa, vorbesc aceeaşi limbă, aceasta este opera jurisconsulţilor Romei. Dar aceşti jurisconsulţi nu erau numai nişte mari constructori, ci şi nişte iscusiţi cazuişti care ştiau să găsească pentru fiecare speţă, pentru fiecare caz în parte, soluţia cea mai potrivită şi mai echitabilă. Trecând prin şcoala lor, chiar dacă ar fi ca mai târziu să se uite tot, exerciţiul făcut întăreşte pentru totdeauna spiritul.” (Matei Nicolau, 1930)

9

ale Romei şi exploatării provinciilor; Roma dobândeşte hegemonia deplină

în bazinul Mării Mediterane şi duce o politică expansionistă în Cartagina,

Statele Elenistice, Macedonia, Siria, în Orient, Hispania, pe teatrele de război

tot mai îndepărtate de Italia, obţine victorii navale, anexează insule9.

Acest lucru are inraurire directa asupra organizării familiale,

legăturile de familie se relaxează iar membrii familiei dobândesc acum libertate

de mişcare şi independenţă. Am observat cât de evidentă era apropierea

între religie şi înrudire, dar, pe măsură ce religia slăbise, înrudirea bazata

pe naştere a fost recunoscută de drept, vocea sângelui fiind puternică.

Această cognatio era independentă de regulile religiei casnice, între ea şi

agnatio existand rivalităţi şi dispute pe tărâmul dreptului.

Astfel s-a impus rudenia de sânge care uneşte pe toţi cei care descind

dintr-un strămoş comun, fără a se mai ţine seama dacă acestia se găsesc sau nu

sub aceeaşi putere.

Secţiunea II. Patria protestas. Căsătoria- izvor natural al puterii

părinteşti.

Patria protestas (puterea părintească) este puterea pe care o exercita

pater familias asupra descendenţilor săi si se dobandeste ca efect al nasterii –

in cazul copiilor si descendentilor legitimi, prin adrogatio sau adoptio – in cazul

celor adoptati sau prin legitimatio – in cazul copiilor naturali10.

La origine aceasta este perpetuă, menţinându-se oricare ar fi vârsta

lui filius familias, neputând fi transmisă şi fiind nelimitată în privinţa

persoanelor şi bunurilor; patria protestas fiind privilegiul exclusiv al lui pater

familias.

9 Horia C. Matei- „O istorie a lumii antice”, Editura Albatros, 1984, pag. 278-28010 Teodor Sambrian, op.cit, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag.79.

10

Pater familias este numele tehnic roman al capului de familie.

Ulpian11 îl defineşte ca: „ pater familias appelatur qui in domo dominium

habet ”, iar unitatea socială asupra căreia se întinde această putere se numeşte

domnus.

Patria potestas putea lua naştere prin căsătorie, acest mod juridic fiind

modul firesc şi cel mai obişnuit al dobândirii puterii părinteşti.

În privinţa persoanelor, pater familias avea la origine ius vitae ac necis

(dreptul de viaţă şi de moarte) asupra celor care se găseau sub puterea lui.

Pater familias este singur „ sui iuris ”, adică de sine stătător,

în plenitudinea drepturilor, independent, deoarece copiii, soţia de sub puterea

sa sunt „ alieni iuris ”, adică dependenţi, supuşi.

În acest sens pater familias avea puteri imediate asupra lui filius familias

(recunoaşterea copilului născut de soţia sa şi legat de aceasta dreptul de

expoziţie (părăsire); puterea de a vinde pe cei aflaţi sub puterea sa în afara

hotarelor Romei, dincolo de Tibru; dreptul de jurisdicţie domestică).

Procreaţiunea ex justis nuptis este izvor al puterii pământeşti. Copilul

născut în căsătorie se află sub puterea părintească a tatălui. Explicaţia puterii

tatălui asupra copiilor ar putea fi puterea acestuia asupra femeii sale, patria

protestas fiind consecinţele puterii maritale.

Engels12 explica fizionomia originară a căsătoriei romane, prin aceea

că „ ea se bazează pe dominaţia bărbatului în scopul precis de a procrea copii cu

paternitate certă ”.

11 Gnaeus Domitius Annius Ulpianus (c. 170-223), anglicizat ca Ulpian, a fost un jurist roman de origine Tyrian. ora exactă şi locul naşterii sale sunt necunoscute, dar perioada de activitatea sa literară a fost între anii 211 şi 222. El a făcut prima sa apariţie în viaţa publică ca evaluator în sala de Papinian şi membru al consiliului de Septimius Severus, sub Caracalla a fost maestru de cereri (libellorum magister). Elagabalus (de asemenea cunoscute ca Heliogabalus), alungat de la Roma, dar cu privire la aderarea lui Alexandru (222) el a fost restabilit, şi a devenit în cele din urmă şef al împăratului consilier şi praefectus praetorio. Reducerea lui de privilegiile acordate de către Garda Pretoriană Elagabalus provocat duşmănia lor, şi el a scăpat răzbunarea lor, în cele din urmă el a fost ucis în palat, în curs de o răscoală între soldaţi şi mob.12 Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895) a fost un filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx

11

În afara puterii imediate autoritatea paternă avea şi aspecte, care

interesează referindu-ne la căsătorie.

Astfel copiii nu puteau să se căsătorească fără consimţământul tatălui iar

când îl obţineau, continuau să rămână sub autoritatea lui pater familias

împreună cu soţiile lor până la moartea lui.

Fiii nu puteau deci să-şi exercite dreptul derivat din autoritatea lui pater

familias atâta timp cât şi tatăl lor mai trăia, acesta exercitându-şi dreptul de

pater familias chiar şi asupra copiilor fiilor săi, deci asupra nepoţilor săi.

Această procedură corespunde epocii vechi a dreptului roman când pater

familias dispunea de persoane ca de nişte sclavi, iar mai târziu odată cu

limitările suferite de puterea capului de familie şi decăderea formalismului

dreptului roman, consimţământul lui pater familias cedează pasul voinţei

părţilor interesate.

Referindu-se la puterea părintească Gaius 13 subliniază că „ sub potestas a

noastră se află copiii noştri (după dreptul natural, fiii familias se nasc liberi)

pe care i-am procreat într-o căsătorie legitimă (iustae nuptiae).

Acest drept este specific cetăţenilor romani, căci aproape nu există alţi

oameni care să aibă asupra fiilor lor o astfel de potestas cum avem noi; şi acest

lucru l-a reîntărit, prin edictul pe care l-a dat divinul Hadrian, în legătură cu cei

care solicitau de la el cetăţenia romană pentru ei şi pentru copiii lor”.14

Este interesant de observat evoluţia în timp a autorităţii părinteşti. Dacă

în epoca veche drepturile cuprinse de patria potestas erau foarte riguroase,

pater familias dispunând de toate persoanele şi bunurile familiei sale,

spre sfârşitul epocii republicane acestea se atenuează, ajungându-se în epoca

imperială la modificări importante.

Astfel, rar se mai întâlnesc cazuri în care pater familias îşi vinde copilul

ca sclav, dispare dreptul de a-şi maltrata copiii, apar în acest sens edicte le

împăraţilor Traian, Hadrian, Constantin.

13 Gaius- „Instituţiunile”, Editura Academiei Române, Bucureşti 1982, pag.80 14 Gaius- „Instituţiunile”, Persoanele III, pag. 148

12

Pe măsură ce autoritatea lui pater familias se estompa, se remarcă o

creştere a personalităţii celor de sub puterea sa faţă de el şi faţă de ceilalţi.

Ca o dovadă în acest sens scrierile lui Pliniu cel Tânăr15 care critica

severitatea, dar sunt înfierate şi excesul de bunăvoinţă şi slăbiciune în

epigramele lui Marţian.

Secţiunea III. Condiţia juridică a femeii în cadrul familiei.

Mergând pe firul istoriei înainte de existenţa cetăţii de pe malurile

Tibrului şi a regilor săi vom ajunge în epoca în care pământurile Italiei erau

locuite de popoare numeroase, deosebite între ele prin limbă, îndeletniciri,

credinţă, obiceiuri, popoare a căror viaţă socială se desfăşoară ca în cadrul

triburilor, comunităţi alcătuite din ginţi.

Făcând această incursiune în istoria romanităţii, până să ajungem să

vorbim de poziţia matroanei romane în cadrul familiei, vom arăta şi poziţia

femeii încă înainte de constituirea statului roman.

La etrusci, vechi popor locuitor al Italiei, persistau urme de matriarht,

problemele din viaţa de toate zilele fiiind rezolvate de mamă şi nu de tată,

numele copiilor fiind cel al mamei.16

Mai târziu în epoca regilor, în primele secole ale existenţei Romei, viaţa

socială se desfăşoară în cadrul familiei şi ginţii. În fruntea familiei se găsea un

conducător, un şef, numit tatăl sau capul familiei, din familie făcând parte tot

ceea ce se află în puterea acestuia: oameni şi lucruri.17

Familia romană se întemeia, deci pe puterea fără margini a şefului, pe

care acesta o exercită asupra tuturor acelora care făceau parte din familie.

Dacă la început, puterea nelimitată a şefului de familie se numea „manus”

şi desemna autoritatea sa asupra tuturor membrilor familiei şi bunurilor, cu

15 Pliniu cel Tânăr (n. în 61 sau 63, Como, Italia) a fost un consul roman.A fost nepotul matern al lui Pliniu cel Bătrân. A fost consul în anul 100 și proconsul în Pont și Bitinia în anii 112 - 113; a fost de asemenea prieten cu Tacit și apropiat al împăratului Traian16 Vladimir Haga- „Cetatea celor 7 coline”, Editura Tineretului, Bucureşti 1957, pag.16-20 17 Fustel de Coulanges- „Cetatea antică”, Editura Meridiane, Bucureşti 1984, pag.75

13

timpul, termenul a rămas să precizeze puterea asupra femeii, având în vedere

faptul că în timp, în condiţiile de transformare a societăţii romane şi a statului

roman în general, apar modificări în sensul atenuării rigorilor puterilor şefului

de familie.

Astfel statul roman devenind un vast imperiu, vechile tradiţii au fost

zguduite, relaţiile dintre membrii familiei au devenit mai flexibile.

Patria potestas e mult diminuată şi se produc schimbări similare şi în ceea

ce priveşte puterea capului de familie asupra soţiei.

La aceasta a contribuit şi influenţa concepţiilor mai liberale venite din

Grecia, dar şi faptul că împăraţii nu erau de acord cu autoritatea lui pater

familias, care crea familiei o relativă independenţă faţă de atotputernicia

imperială şi din această cauză au luat măsuri pentru a o ştirbi cât mai mult.

În aceste condiţii şi femeia - soţie a ajuns să se afirme ca o personalitate

de sine stătătoare, chiar să se ridice la nivelul pe care-l deţine pater familias.

Femeia a ajuns cu adevărat „ mater familias ” încă din perioada

războaielor civile care prefigurau sfârşitul republicii, perioadă ce scoate în

evidenţă contradicţiile din cadrul societăţii romane, sub forma războaielor

sclavilor, a mişcărilor progresiste a fraţilor Gracchi18, în războaiele civile.

Acum femeii îi este recunoscut dreptul la respect deplin din partea

copiilor săi la fel cu cel pe care-l manifestau faţă de tată, bucurându-se de

privilegiul şi încrederea deplină a soţului.

Având recunoscută demnitatea de tovarăşă de viaţă a bărbatului, putea

ieşi singură pentru a face vizite sau cumpărături, putea ieşi cu soţul la reuniuni

sau ospeţe.

Virtuţile unei femei romane au făcut din ele figuri nemuritoare: mama

fraţilor Gracchi, soţia poetului Ovidiu19 pe care acesta o asemuise cu eroinele

18 Fratii Gracchi, Tiberius şi Gaius, au fost nobili romani care au servit ca tribuni in secolul 2 i.e.n.. Ei au încercat să treacă reforma legislaţia funciară, care ar redistribuie proprietatile majore plebeilor. Pentru această legislaţie şi apartenenţa lor în partidul Populares dorintele lor au fost luate în considerare atât părinţii fondatori ai socialismului şi populismul. După atingerea unor succese timpurii, ambii au fost asasinaţi pentru eforturile lor.19 Publius Ovidius Naso (n. 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona/Aquila - d. 17 sau 18 d. Hr., Tomis, azi Constanța) a fost un poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a

14

din legende, zugrăvindu-i devotamentul, sinceritatea şi profunzimea afecţiunii

conjugale; soţia senatorului Caecina Paetus, Avia; Paulina- soţia filosofului

Seneca20 care a încercat să se sinucidă în acelaşi moment când soţul îşi

punea capăt zilelor din porunca lui Nero21; soţiile celor care în timpul tiraniei

lui Domitian22 „ s-au dus împreună cu soţii lor în surghiun ”.

Din cele prezentate reiese situaţia femeii în familie începând cu epoca

imperială, raporturile soţ-soţie şi faptele ce au stârnit admiraţie de-a

lungul vremurilor. Însă au existat şi numeroase exemple contrare de femei

cu atitudini diametral opuse celor subliniate deja, care au înţeles greşit

libertatea, Juvenal23 satirizând în scrierile sale pe cele care au încercat

să-şi depăşească bărbaţii în anumite domenii (ca de exemplu, diferite activităţi

intelectuale, sportive).

stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu.Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.20 Lucius Annaeus Seneca (sau mai simplu Seneca sau Seneca cel Tânăr, n. cca. 4 î.Hr. – d. 65) a fost filosof stoic roman, preceptor al împăratului Nero, a ocupat și funcții în administrația Imperiului. Principalele sale scrieri etice sunt Scrisori morale, o utilizare timpurie a formei epistolare. A avut o carieră agitată, care a inclus și exilul în Corsica pentru adulter cu Iulia Livilla, nepoata împăratului Claudius. Întorcându-se din exil, a fost preceptorul lui Nero. Acesta, devenind împărat, l-a implicat în conjurația lui Pison și i-a poruncit să-și ia viața. Seneca și-a tăiat venele fără nici o tresărire.21 Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n.15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene. Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit că ar fi ucigașul mamei sale (aceasta complotând împotriva lui). Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită".22 Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domițian, a fost împărat roman al dinastiei Flaviilor din 81 până în 96. Proclamat împărat la 13 septembrie 81, fiul lui Vespasian și al Domitillei și fratele lui Titus, inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavi. Sprijinindu-se pe armată, pe garda pretoriană, urmează o linie autocratică. Personalitate orgolioasă, violentă, revendicând titlul de dominus et deus se proclamă în 85 censor perpetuus (cenzor pe viață) și intră în conflict cu aristocrația senatorială. Victorios în campania întreprinsă în 83 la Rin împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în 86 să intervină personal pe frontul de la Dunăre. Moesia este împărțită acum în două provincii : Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Campania inițiată în 87 la nordul Dunării împotriva lui Decebal se încheie cu o înfrângere; în 88, ofensiva romană marchează o victorie la Tapae și duce la încheierea unei păci de compromis între Roma și Dacia (89). La 18 septembrie 96, Domițian, ultimul dintre Flavi, cade victimă unei conjurații de palat, organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina23 Juvenal este denumirea din istoria literaturii a poetului roman Decimus Iunius Iuvenalis, care a trăit în secolele I și II după Hristos. A scris "Satirele" (Satires), critică aspră și pitorească a viciilor, care se remarcă prin realismul descrierilor, vioiciune, forță retorică, stil satiric de mare efect.

15

În unele cazuri chiar depăşeau barierele unui comportament normal,

ajungându-se până la stabilirea legăturilor familiale, în epoca imperială

adulterul fiind considerat o ameninţare gravă asupra familiei.

Dacă în epoca republicană legea dădea dreptul bărbatului de a pedepsi

femeia ce se făcea vinovată, cu moartea, iar pe de altă parte aceeaşi vină

a bărbatului nu era luată în considerare, în epoca imperială August, prin

lex Iulia de adulterus, nu se făcea deosebire între soţii pasibili de pedeapsă,

pentru legături nepermise.

Mai târziu legea a căzut în desuetudine ca apoi să fie repusă în vigoare

de Domitian însă pentru puţin timp.24 Încercări de acest gen au mai fost făcute

şi în secolul III de Septimius Sever25 însă cu acelaşi rezultat.

Ca o concluzie a celor prezentate se poate spune că de rigorile excesive

ale lui manus din epoca veche şi puterile de viaţă şi de moarte exercitate

de capul familiei s-au petrecut importante modificări în cadrul comunităţii

familiale ajungându-se la o poziţie egală a femeii cu a bărbatului, mai

târziu chiar la o denaturare a relaţiilor familiale, la aceasta contribuind

cu preponderenţă cadrul social istoric.

24 Juvenal- „Satire, II”, pag.29-3125 Lucius Septimius Severus, cu numele întreg, Lucius Septimius Severus Augustus[1] (n. 11 aprilie 146, la Leptis Magna, Africa - d. 4 februarie 211, la Eboracum, Britannia) a fost împărat roman din 9 aprilie 193 până în 211. Cu el a început accederea la putere a provincialilor având ascendență neromană și dinastia Severilor, al căror eponim este. Este singurul împărat născut în Provincia Africa[2].

16

CAPITOLUL II. ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Secţiunea I. Formele căsătoriei

1.Generalităţi

Căsătoria (iustum matrimonium sau iustae nuptiae), pentru romani modul

natural decreare a puterii părinteşti constă la origine în trecerea femeii sub

puterea bărbatului. Autorii explică această fizionomie a căsătoriei romane, în

epoca veche, prin dorinţa bărbatului de a fi sigur de fidelitatea soţiei şi deci de

paternitatea copiilor, care urmausă-i moştenească.

Pentru a asigura fidelitatea soţiei, implicit paternitatea copiilor, soţia era

dată în mod absolut în stăpânirea bărbatului. Aşadar căsătoria ca si alte forme de

structură socială, apărea la vechii romani ca un reflex al spiritului individualist,

generat de instituţia proprietaţii - putere.

În ultimă instanţă, femeia nu era decât un instrument supus puterii

nelimitate a bărbatului ca şi celelalte elemente constitutive ale familiei, cu rolul

de a-i crea moştenitori, la rândul lor supuşi aceleiaşi puteri.

Întemeierea unei noi familii prin căsătorie26 constituia un eveniment de

o importanţă deosebită „prima instituţie pe care religia casnică o instituie

fiind tocmai căsătoria”27, tot aşa cum „conubius est omnis divinii et humani juris

comunicatio” (căsătoria e împărtăşirea dreptului divin şi uman) şi

„ viri et mulierisconjunctio individuam vitae consuetudinem continents ”.28

26 La romani, căsătoria fiind considerată un act de drept privat, ea nu se putea încheia fără prezenţa soţiei, în schimb se putea încheia fără prezenţa soţului. Încheierea căsătoriei era urmată de  conducerea soţiei la casa soţului unde se dădea o petrecere rituală care atesta legitimitatea căsătoriei. Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite condiţii, condiţii de formă şi condiţii de fond.27 Fustel de Coulanges- „Cetatea antică”, Editura Meridiane, Bucureşti1984, pag.6628 Dimitrie G. Longinescu- „Studii sociologice- căsătoria”, Tipografia naţională Iaşi, 1899

17

În prima parte a epocii republicane, în întemeierea unei familii un cuvânt

hotărâtor avea pater familias pentru fiecare din cei doi soţi, mergând până

acolo încât nu se ţinea cont de dorinţele tinerilor, criteriile fiind cu totul altele

decât sentimentele.

Formele căsătoriei în dreptul roman au fost căsătoria cu manus,

fără manus şi concubinajul, acesta din urmă fiind o uniune stabilă care

nu producea efecte juridice.

Dacă în epoca veche, femeia era supusă autorităţii maritale care

mergea până la dreptul de viaţă şi de moarte asupra ei, nici mai târziu

în căsătoria sine manus n-a avut o poziţie juridică egală cu a bărbatului

cum idealist a definit jurisconsultul Modestin căsătoria ca fiind

„ uniunea bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viaţă, împărtăşirea

dreptului divin şi uman ”.

Dupa jurisconsultul roman Modestin, ,, nuptiae sunt conjunctio maris et

faminae et consortium omnis vitae, divini et humani juris comunicatio ”

( casatoria este unirea femeii si a barbatului cu scopul de a trai impreuna toata

viata,comunicarea de catre barbat femeii a situatiei sale juridice de drept civil si

drept divin)29.

Din definitia dată de Modestin căsătoriei rezultă că incă se mai păstra

vechea conceptie romană despre căsătorie, evidentiindu-se trei elemente

fundamentale:

- Coniunctio maris et feminae, consortium omnis vitae este fragmentul

din definitie ce subliniază că, pentru romani, căsătoria era o legătură pentru

toată viata, fiind considerată o legătură de nedesfăcut. Romanii nu priveau

căsătoria ca pe o simplă legătură sexuală sau ca o afectiune trecătoare, sotii fiind

uniti prin puternica legătură de cult;

- Comunicatio humani iuris30 vrea sa însemne că între soti se stabilea o

comunitate desăvârsită în ce priveste bunurile materiale;

29 Modestin, Dig., XXIII, 2,1. Vezi si Teodor Sambrian, op.cit, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag.8030 Dumitru Burghelea, Drept privat roman, Ed. Alfa, Iaşi 2004, p.165.

18

- Comunicatio divini31 însemna împărtăsirea femeii la cultul divin al

bărbatului. Femeia, alături de sot va îndeplini ceremoniile cultului, participând

la toate riturile si formulele necesare pentru îndeplinirea obligatiilor fată de

religia casnică si cultul strămosilor.

Ceremonia nuntii era atat de solemna – spune Fustel de Coulanges - si va

avea efecte atât de grave încât nu trebuie să ne surprindă faptul că bărbatii

considerau că această ceremonie nu este permisă decât pentru o singură femeie

în fiecare casă”.

Dupa o alta definitie, data de Justinian ,,Nuptiae autem, sive

matrimonium, est viri et mulieris conjucti individuam vitae consuetudinem

continens” (Casatoria este unirea barbatului si a femeii, constituind o

singura individualitate de viata juridica)32.

Căsătoria propriu-zisă era precedată de logodnă - „ sponsalia ”33 -

ce constituia un angajament solemn stabilit de comun acord între familiile

celor doi tineri, prilej cu care logodnicul oferea logodnicei un inel cu o

valoare simbolică.

Logodna se facea dupa un ritual aparte. Dupa consultarea zeilor, se

schimbau niste inele, care aveau o culoare simbolica. Baietii erau

considerati apti pentru casatorie la varsta de 14 ani, iar fetele deveneau nubile

la 12 ani.

In ajunul casatoriei logodnica oferea papusile sale larilor (stramosii

familiei) casei parintesti. In aceasi zi, ea imbraca o tunica alba facuta

dintr-o stofa tesuta potrivit unui procedeu arhaic si retinuta pe talie de un

nod dublu. Pieptanatura era aranjata cu ajutorul unui instruent special

(hosta coelibaris), parul era impartit iin sase suvite inconjurate de bentite

pentru a fi apoi reunite intr-un coc. Dupa aceea se aseza un voal portocaliu.

31 Ibidem. 32 Institutiile lui Justinian, 1, 1, 9, 2. Vezi in acest sens Liviu P. Marcu, Drept roman. Note de curs, Academia de Tehnoeconomie si cooperare romano-americana, Bucuresti, 1996, pag. 96 33 Ritualul este pastrat si azi in traditia romaneasca si nu numai. La fel ca si la romani,casatoria este precedata de logodna (,, sponsalia "). In traditia romaneasca ritulalul casatoriei are loc in biserica in prezenta protului/preotilor.Obiceiul de unire a mainilor drepte ale celor doi tineri,care la romani se numea " iunctio dextratum " ,s-a pastrat in slujba casatoriei

19

Cateodata se aseza cate o cununa de fori si diverse bijuterii, un

colier de aur si diverse bratari. In picioare purtau sandale de aceasi

culoare ca si voalul. Baiatul era imbracat in ajunul nuntii cu o tunica de

culoare alba, simbol al puritatii. In picioare purta sandale. Mijlocul era

incins cu o centura din piele. Nunta ca si in zilele noastre era un prilej

de bucurie. In tot acest timp instrumentisti din flaute si harpe creau o

atmosfera placuta.

Tanara familie aducea jertfe zeilor casnici pentru intarirea noii familii.

De obicei invitatii la nunta aduceau cu ei daruri simbolice, punand astfel

temelia noii familii.

În timp, la începutul epocii imperiale s-a răspândit obiceiul de a se

încheia contracte scrise (tabulae sponsales) în care se prevedea data logodnei.

Contractele de logodnă, acte cu valoare juridică, aveau anumite

consecinţe, începând din epoca împăratului Constantin, în cazul în care nu

se încheia căsătoria sau dacă între timp unul dintre logodnici încheie o a

doua logodnă, dacă nu se încheia căsătoria la termen.

La romani obiceiul era de a logodi copii de vârstă fragedă, iar termenele

pentru încheierea căsătoriei erau foarte îndepărtate însă prin aceste contracte

de logodnă încheierea căsătoriei nu era obligatorie.

2.Căsătoria cum manu

Căsătoria cum manu este cea mai veche formă de căsătorie. Femeia astfel

căsătorită rupea orice legătură cu vechea sa familie şi cădea sub puterea şefului

de familie34.

Căsătoria însemna pentru tânăra fată „ schimbarea religiei, practicarea

altor rituri, o ceremonie sfântă ”35. Femeia iesea din cultul sau si intra in cel al

barbatului, intrarea facandu-se in manu, adica sub putere maritala, ea fiind

34 Romulus Gidro, Aurelia Gidro, Vasile Nistor, Roma- cetatea si destinul ei juridic, Ed. Galaxia Gutenberg, 2009, p.144.35 Fustel de Coulanges- „Cetatea antică”, Editura Meridiane, Bucureşti1984, pag. 67

20

initiata in cultul barbatului si renuntand la cel vechi (detestatio sacrorum). In ce

priveste la cultul familial, şeful acestuia era capul de familie.

Simbolul continuităţii familiei era focul sacru ce ardea neîntrerupt în

fiecare cămin şi care făcea parte din vechiul fond al credinţelor umane, ce scot

în evidenţă importanţa evenimentelor cu rol hotărâtor în viaţa materială a

omului primitiv.

Alături de focul familial adorau şi alţi zei casnic: Penatii - ocroteau casa

şi Lari - care se îngrijeau de membrii familiei în activitatea pe care o duceau în

afara căminului şi pe Tanus ce păzea intrarea în casă.

Alături de aceste divinităţi fiecare membru al familiei mai aveau geniul

său, adică zeul ocrotitor care îl urmărea în toate manifestările. Îndeplinirea

fără întrerupere a cultului familial din generaţie în generaţie simboliza

perpetuarea neîntreruptă a familiei însăşi, care astfel devenea nepieritoare.

În căsătoria cum manu, pater familias avea autoritate deplină asupra

soţiei, femeia vând poziţia juridică a unei fiice (loco filae) sau a unei nepoate

(loco neptis).

În prima perioadă a epocii republicane existau două forme de căsătorie

potrivit celor două clase36, patricieni şi plebei; pentru primii „confarreatio”,

iar „coemptio” era rezervată plebei.

Confarreatio, rezervată exclusiv patricienilor consta într-o ceremonie

religioasă la care se pronunţau cuvinte sacramentale în faţa martorilor

şi a preoţilor, avea loc înaintea altarului familial, animalul de sacrificiu

era stropit cu o fiertură de făină (far), iar tinerii miri împărţeau între ei o

plăcintă (panis farreus) din aceeaşi făină (libum farreum), de aici numele

de confarreatio. În cadrul ceremoniei37 se oferea lui Jupiter în prezenţa

lui pontifex maximus (şeful religiei), a flaminului lui Jupiter

( preotului – flamen Dialis ), a zece martori şi a viitorilor soţi, pâinea făcută

din grâu special. Viitoarea soţie purta pe cap un voal de culoare roşie,

36 Vezi pentru dezvoltari Arat Gheorghe Teodor, Drept privat roman. Suport de curs, 2009, pag. 3337 Ibidem

21

roşul fiind consacrat lui Mars - zeul războiului şi al agriculturii. Flaminii

mai mari ai lui Jupiter, Marte şi Qurinis - o divinitate italică precum şi

rex sacrorum, nu pot fi recrutate decât dintre cei născuţi în familii

contractate farreo.

Pentru plebei, procedeul de căsătorie , coemptio, consta în vânzarea

fictivă a soţiei (imaginaria venditio)38 de către pater familias a respectivului

soţ. Această formă de căsătorie reamintea vânzarea reală – mancipatio –

a miresei din partea tatălui, fapt care realizează încă o dată condiţia inferioară

a soţiei. În epocile următoare, vânzarea a rămas numai simbolică şi se

reducea în cele din urmă la un consimţământ reciproc. Coemptio apare

în epoca veche. Potrivit Legii celor XII Table a fost creată ca şi usus

pentru plebei, deoarece acestora nu le era accesibilă confarreatio din

cauza caracterului ei religios. Formula solemnă rostită cu ocazia acestui act

a fost modificată, nefiind vorba de transmiterea proprietăţii unui lucru,

ci crearea unei puteri.

Gaius39 arată că „ femeile vin în manus cu procedura mancipaţiunii,

înaintea a nu mai puţin de cinci martori, cetăţeni romani puberi şi a unuia

care ţinea în mână o balanţă; femeia cumpără cu o mică monedă pe acela

în a cărui manus intră şi acela o cumpără pe femeie ”.

Ceremonialul şi formele coemptiei nu se cunosc, dar trebuie să fi

fost diferite decât la mancipaţiune, iar ceremonia vânzării imaginare se

face numai în cazul căsătoriei între plebei, căci lor li se aplică mai ales rigorile

Legii celor XII Table precum şi cazul căsătoriilor între latini. Gaius explică

mai pe larg condiţiile în care se face coemptio: „ femeia poate face coemptio

nu numai cu bărbatul său ci şi cu un extraneus. Aceea care face o coemptio

cu soţul său, pentru a-i fi lui în rând cu fiica se zice că a făcut o coemptio

matrimonială ”.

38 Teodor Sambrian, Drept roman, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag.80; 39 A se vedea Instituţiunile (1.113); Liviu P. Marcu, Drept roman. Note de curs, Academia de Tehnoeconomie si cooperare romano-americana, Bucuresti, 1996, pag. 97

22

Coemptio era actul de vânzare prin care femeia însăşi - dacă era

„ sui iuris ” - sau cu încuviinţarea tatălui (pater auctore) - dacă era „ filia

familis ” - intra sub puterea bărbatului. Vânzarea se făcea prin adoptarea

pretoriană a modului originar de vânzare, adică printr-o ficţiune a vânzării.

Romaniştii explică un moment al ceremonialului când logodnica îi dă

viitorului soţ trei monede: una pentru a-l cumpăra, una pentru a pune

temelia căminului şi pe a treia o oferă celui mai apropiat templu de

la răscrucea drumului. Prin intermediul acestei vânzari imaginare se

făceau căsătoriile între plebei, cărora li se aplicau rigorile Legii celor XII

Table40 precum şi cele dintre latini cărora Iulius Caezar le-a acordat ius

conubii prin Legea Iulia.

Gaius arată că femeile puteau face coemptio nu numai cu bărbatul

sau în vederea căsătoriei, ci şi cu ocazia unei fiducii, distingînd

coemptio matrimonială de coemptio fiduciară, făcută cu bărbatul sau cu

un extraneus.

O altă formalitate de încheiere a căsătoriei era căsătoria „ per usum ”

care deriva din coemptio şi care era rezultatul unei stări de fapt: dacă o

femeie locuia cel puţin un an în casa unui bărbat ea era considerată soţia lui

de pe urma acestei convieţuiri, însă să fie un an neîntrerupt; numai

şi trei nopţi de întrerupere (ius tri noctii, trinoctii usurpatio) atrăgeau

anularea căsătoriei. Acest procedeu este foarte asemănător cu modul

de dobândire a proprietăţii (uzucapiune), potrivit cu cel care stăpâneşte

un bun mobil timp de un an devine proprietarul acestuia41.

În timpul anului de coabitare femeia nu este considerată căsătorită, ci era

privita ca o concubină.

40 Legea celor XII Table este fara indoiala cea mai veche si cea mai importanta lege romana, caci dupa afirmatia istoricului Titus Livius , ea constituie izvorul intregului drept public si privat (fous omnis publici privatique iuris). In domeniul dreptului familial si al celui penal legea avea un caracter preponderent gentilic. Este de mentionat ca seful familiei ,” pater familias”, avea puteri nelimitate asupra sotiei si a copiilor si sub aspectul pedepsei , legea recunostea existenta legii talionului , alaturi de compozitia voluntara legala.41 Lex XXII Tab, VI, 3; Gaius, II, 42 si 54; Ulpian, Regulae, 19, 8.

23

Originea acestui mod de a dobândi manus este în legătură cu

obiceiul primitiv al căsătoriei prin fapt. Rămăşiţe din acest obicei primitiv

se mai pot recunoaşte în ceremonialul căsătoriei romane, (în festivas nuptiarum)

şi mai ales în legenda celebră a răpirii sabinelor.

În Instituţiunile, Gaius se referă la usus: „ venea în manum aceea

care odată începută convieţuirea (nupta) stăruia în coabitare un an neîntrerupt;

căci ca şi cum ar fi fost uzucapata prin posesiunea de un an ea intra

în familia soţului având statut juridic de loco filiae. Prin Legea celor

XII Table s-a prevăzut în adevăr aşa, că dacă vreuna nu ar dori să

intre în manus-ul bărbatului prin procedeul acesta, atunci lipsea de acasă

câte trei nopţi în fiecare an, pentru ca să întrerupă uzucapiunea anului respectiv.

Privitor la ceea ce spunea Gaius despre căsătoria contractatată prin usus,

se constată că în primul an de convieţuire femeia era in fond o concubină

matrimoni causa.

Toate cele trei formalităţi: confarreatio42, coemptio şi per usum43

constituiau convenţii în manum44, care cu timpul cad în desuetutine.

Gaius în Instituţiunile lega insistent instituţia căsătoriei de puterea maritală

(manus), creând ideea că cele trei forme de comunicări conjugale:

usus, confarreatio45 şi coemptio46 ar fi formele structurale de matrimonium,

42 Confarreatio (căsătorie religioasă solemnă) – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor care avea loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor. Presupunea prezenta viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum şi a zece martori. În acest cadru se oferea lui Jupiter o pâine specială, farreus panis, cu scopul de a atrage favoarea zeului suprem.43 Lipsită de orice formă,căsătoria aceasta devenea valabilă cu dubla conditie a coabitării timp de minim un an si ca traiul comun să nu fi fost întrerupt timp de trei nopti consecutive. Dacă intervenea deci usurpatio trinoctii (folosire, întrebuintare a celor trei nop i) aceasta îl ț împiedica pe bărbat să dobâbdească manus asupra sotiei. Se pare că această formă de căsătorie a fost concepută initial pentru a da satisfactie plebeilor44 Arat Gheorghe Teodor, Drept privat roman. Suport de curs, 2009, pag. 3345 Aceasta era căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv de îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii. În cadrul acesteia se oferea zeului Jupiter o pâine făcută din grâu, farreus panis, de unde şi denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn anumite cuvinte cu semnificaţie rituală, certa et solemna verba, în faţa unui număr de zece martori, a flaminului lui Jupiter şi a lui pontifex maximus. Viitoarea soţie trebuia să poarte pe cap un voal de culoare roşie ce semnifica consacrarea către zeul Marte, zeu atât al războiului cât şi al agriculturii.46 Coemptio consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare - cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.Pentru căsătoria fără manus, nu exista vreo condiţie specială privind forma. Aceasta se realiza simplu prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se dădea o petrecere de către acesta

24

iar în ceea ce priveşte matrimonium se poate deduce că era o instituţie

independentă de conventio in manum, unii autori explicând de ce s-a ajuns

la confuzia dintre acestea (Cantarelli - Sui rapporti fra matrimonia e conventio

in manu). Sunt autori care mai discută dacă în vechiul drept mai existau

două tipuri de matrimonium - cum manu şi sine manu.

Caracterul fundamental al celor trei modalităţi de căsătorie constă

în faptul că femeia ajungea să facă parte din familia bărbatului şi ca

atare era supusă puterii bărbatului; în felul acesta se găsea şi în situaţia

unei fiice în privinţa drepturilor familiale şi succesorale.

Căsătoria cum manu decade treptat, pe fondul războaielor punice,

cuceririle Romei, dezvoltarea comerţului şi a sclavajului, toate aceste

imprejurari lasand o mare libertate între membrii familiei. În contextul în

care legăturile familiale se slăbesc, femeia romană devine tot mai iubitoare

de fast şi lux, petreceri, viaţă independentă.

Modificările profunde care au avut loc în cadrul societăţii romane

au făcut de nesuportat menţinerea femeii într-o situaţie de inferioritate

legalizată faţă de soţ. Datorită acestor cauze apare noua formă de căsătorie,

căsătoria aşa-zis liberă, căsătoria sine manu.

3. Căsătoria sine manu47

47 Era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au existat asupra ei, se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei. Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum matrimonium chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei.

25

Este discutată data apariţiei acestei căsătorii48. Această formă de

căsătorie împacă interesele clasei dominante cu interesul femeii (pentru

a nu mai cădea în manu mariti).

În timp, se observă tot mai mult interesele trecerii la o altă formă

decât cea cu manus.

Astfel dispariţia lui usus a însemnat abrogarea une legi a întregului sistem

sau căderea în desuetudine. Se constată şi o slăbire a efectelor produse prin

confarretio, astfel încât şi acesta dispare pe la începutul secolului III e.n.

Coemptio va subzista până în secolul IV, când devine şi aceasta doar un

simplu procedeu de ocolire a unor dispoziţii legale.

Astfel apare căsătoria sine manu în secolul II pe fondul războaielor dar şi

a exploatării sclavilor: războaiele macedonene, răscoale antiromane,

războiul punic, războiul Numantiei - pe fondul manifestării tendinţei de

independenţă a femeilor.

Datorită modificărilor survenite în structura societăţii romane,

menţinerea femeii într-o situaţie de inferioritate trebuia să fie înlăturată treptat,

recurgându-se la principiul sine manu, în virtutea căruia femeia rămânea şi

după căsătorie, membră a familiei tatălui, supusă lui patria potestas,

autoritatea acestuia fiind înlocuită cu aceea a unui tutore legitim, păstrându-şi

şi toate drepturile succesorale.

Din punct de vedere al statutului juridic al femeii, această formă de

căsătorie se deosebeste net de căsătoria cum manu:

- Femeia rămânea supusă agnatic în familia ei de origine, sub

autoritatea tatălui sau a unor rude agnatice, iar în cazul în care, în momentul

căsătoriei, era o persoană sui iuris, îsi va păstra acest statut pe întreaga durată

a căsătoriei; Tatăl putea să-si revendice fiica căsătorită, ca pe oricare din

copiii săi, oriunde s-ar afla;

48 Părerea dominantă este aceea conform căreia căsătoria sine manu apare pe la finele secolului II î.e.n. Usus dispare înaintea lui Gaius, confarretio pe la începutul secolului III e.n. Căsătoria sine manu producea trecerea

sub puterea bărbatului numai din punct de vedere religios.

26

- Din punct de vedere patrimonial, femeia căsătorită sine manu si

supusă autoritătii paterne nu putea dobândi bunuri pentru sine sau pentru

sot, ele revenind celui care exercita autoritatea paternă. De la aceste reguli

de principiu s-au admis cu timpul o serie de derogări, venite de altfel,

în întâmpinarea dorintei de a da o pondere tot mai mare legăturilor provenite

din căsătorie;

- În privinta relatiilor personale dintre soti, femeia putea părăsi

locuinta sotului, din proprie initiativă sau la solicitarea tatălui ei. Si

această regulă de principiu a fost amendată spre sfâsitul Republicii,

când pretorul a acordat sotului părăsit, în fapt, posibilitatea de a

uza de interdictul de uxore exhibenda, pentru a-si readuce sotia la

domiciliul conjugal.

- În cazul în care între sot si tatăl femeii căsătorite intervenea un

conflict cu privire la domiciliul sotiei, s-a dat câstig de cauză sotului,

apreciindu-se că nu se putea exercita autoritatea părintească împotriva

vointei celui ce a acceptat acea femeie drept sotie. Pretorii au apreciat că

prin consimtământul tatălui la căsătorie, drepturile acestuia au fost

cedate sotului;

- Sotii erau obligati să-si poarte reciproc respect iar o anumită

”independentă” în căsătorie nu însemna că ei sunt străini unul fată de

celălalt, predominând comunitatea de viată si interese a celor doi.

În acest sens, nu se permitea sotilor să intenteze, unul împotriva

celuilalt, actiuni penale sau infamante, recunoscându-se, pe planul

dreptului privat, un drept de succesiune între soti, fapt ce este în totală

contradictie cu vechile conceptii romane cum că sotii ar fi străini unul

fată de altul.

Această formă de căsătorie nu se realizează prin formalităţi juridice.

Pentru ca să existe se cereau să fie îndeplinite două elemente:

27

„ affectio maritalis ”49 - consimţământul reciproc a două fiinţe care doresc

să trăiască împreună ca soţ şi soţie şi „ honor matrimonii ”-

convieţuirea materială ca atare. Ca si conditie de forma, casatoria fara

manus presupunea doar instalarea femeii in casa barbatului (deductio

uxoris in domum mariti), precedata de o festivitate speciala (festivitas

nuptiarum)50. Această formă a dăinuit până la sfârşitul epocii imperiale,

adică până la sfârşitul romanităţii.

În legătură cu căsătoria sine manu se pot stabili legături cu

posesiunea, pentru că se cer cele două elemente: unul volitiv, intenţional

(animus), şi un element material (corpus) care reprezintă stăpânirea materială a

lucrului. Cele două elemente sunt foarte legate între ele, affectio maritalis

şi honor matrimonii constituind expresia unei realităţi unice, iar dovada

acestora se putea face în orice mod (printr-o „ deductio in domum

mariti”- aducerea femeii în casa bărbatului, asa cum am mai spus si

„festivitas nuptiarum”- petrecerea care are loc cu ocazia căsătoriei;

prin „instrumentum dotale”- întocmirea unui act dotal, sau prin simplul

fapt al convieţuirii unui om liber cu o femeie onestă şi născută liberă).

4. Concubinatul51

După referirile pe care le-am făcut în legătură cu căsătoria cum manu

şi căsătoria sine manu trebuie să avem în vedere şi concubinatul – o formă

de căsătorie inferioară - inaequale coniugium - însă cu o mare arie de

răspândire şi care beneficia de o opinie socială favorabilă.

Deci în dreptul roman existau pe lângă justae nuptiae, anumite legături

sau uniri între bărbat şi femeie, dar care nu erau „simple împreunări

49 Liviu P. Marcu, Drept roman. Note de curs, Academia de Tehnoeconomie si cooperare romano-americana, Bucuresti, 1996, pag. 9750 Pentru dezvoltare, vezi Teodor Sambrian, op.cit., pag. 8151 Denumirea concubinatului folosită în dreptul vechi era pelicatum11 despre care profesorul Tomulescu, în lucrarea sa ”Concubinatul în dreptul roman” tratează evoluțiasa istorică dar si contextul tuturor implicatiilor pe plan social si juridic. Deci pelicatul sauconcubinatul era recunoscut ca o uniune de fapt între bărbat căsătorit sau necăsătorit cuuna sau mai multe femei

28

trecătoare, fără valoare din punct de vedere al dreptului şi se deosebeau

de unirile prohibitive, stuprum” 52.

Concubinatul, ca unire stabilă între două persoane de sex opus apare

ca o consecinţă a impedimentelor la căsătorie. Căsătoria nefiind posibilă,

se alege modalitatea de a convieţui onorabil şi stabil53.

Din punct de vedere juridic, concubinatul nu avea nici un fel de efect.

Copiii născuţi din părinţi ce trăiau în concubinat erau socotiţi nelegitimi.

În concubinat nu avem de a face cu affectio maritalis – lipseste,

deci, intenţia celor doi de a se considera soţ şi soţie.

Dacă până la Justinian concubinatul a fost o simplă unire, în epoca

clasică capătă un caracter onorabil Justinian ridica concubinatul la rangul

de căsătorie inferioară, acordă un drept de succesiune copiilor naturali

faţă de tatăl lor şi concubinei faţă de concubin atunci când nu existau

descendenţi sau soţie legitimă iar în sarcina tatălui natural creează o

obligaţie alimentară.

Pentru a ilustra faptul că din punct de vedere moral, concubinatul nu

este privit defavorabil, stau mărturie şi inscripţiile funerare ale ingenuelor

cinstite care trăiau în concubinat, atribuindu-li-se epitete ca sancta,

fidelissima, dignissima.

Având în vedere faptul că între căsătoria sine manum şi posesiune

s-au stabilit similitudini prin existenţa celor două elemente: animus şi corpus,

prin acelaşi procedeu s-a stabilit o legătură juridică între concubinat

şi detenţiune: exista corpus, deci convieţuirea celor doi soţi, însă lipseşte

intenţia, affectio maritalis - similar cu animus posidenti la detenţiune.

S-a precizat că diferenţa între căsătorie şi concubinat ar fi o chestiune

de intenţie. Forma exterioară prin care se manifestă această diferenţă este

absenţa unei celebrări regulate, în această privinţă există la romani un

rit destul de complicat prin „ festivitas nuptiarum ”. Un text din epoca

52 C. Hamangiu, M. C. Nicolae- „Drept Roman”, Editura Librăriei Socec, 1930;53 Vladimir Hanga- „Manual de drept privat roman”, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1994, pag.123;

29

imperială defineşte concubinatul ca fiind o „ legitima conjunctio sine honesta

celebratione matrimonii ”.

Dacă la început, concubinatul se admisese obligaţia de fidelitate şi

sprijin. Faţă de copii, tatăl avea o obligaţie alimentară şi se stabileşte un drept

de succesiune „ ab intestat ” în proporţii reduse.

Constantin care a prohibit donaţiile făcute concubinei şi copiilor, a uşurat

situaţia lor printr-o reformă, prin care a introdus legitimitatea copiilor

prin căsătoria subsecventă a părinţilor care trăiau în concubinat, dacă femeia

era ingenuă.

Copiii născuţi din concubunat sunt „ liberi naturalis ”. Maternitatea

este recunoscută şi în acest caz, conform regulii „ mater semper, certa est ”.

Copiii devin astfel cognaţi ai rudelor mamei naturale şi se stabileşte un drept de

succesiune analog cu cel al copiilor legitimi.

În dreptul roman vechi, o asemenea rudenie nu putea exista între mama

naturală şi copii, deoarece singura rudenie recunoscută era cea civilă bazată pe

potestas.

În dreptul imperial se recunoaşte un caz de paternitate naturală, când

copiii soldatului, născuţi în timpul serviciului militar al acestuia, sunt

consideraţi cognaţi ai săi şi sunt chemaţi la succesiune.

Copiii rezultaţi printr-un adulter sau incest erau asimilaţi în privinţa

maternităţii cu ceilalţi copii „ vulgo concepti ” (adică născuţi în cadrul unei

uniuni prohibite).

Liberi naturales nu stau în nici un raport juridic cu tatăl lor, în afara

dreptului de alimente şi 1/12 din succesiunea testamentară, în cazul când

testatorul a lăsat şi copii legitimi. Dacă n-a lăsat copii legitimi, copiii naturali

vor avea împreună cu mama lor 1/6 din moştenire.

La sfârsitul Republicii odată cu marile cuceriri romane, asa cum am mai

spus, când conditiile vietii material au modificat conceptia de viată a romanilor

în sensul că moravurile s-au depreciat, au decăzut, iar vechea familie romană se

30

destrăma, ca o consecintă a acestei cauze a apărut căsătoria făra manus. Aceasta

avea un dublu aspect: unul privea concubinatul si celălalt însăsi căsătoria fără

manus ca instituție pe deplin legitimă. De aici chiar cuvântul paelex (de la

pelicat) însemna pe de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat si pe de

alta, cea care trăia cu un bărbat însurat. Cu timpul paelex a devenit uxor în

căsătoria cu manus, si cele două forme respectiv concubinatul si căsătoria fără

manus s-au diferentiat net.

5. Festivitas nuptiarum54 - ceremonialul căsătoriei

Căsătoria ca instituţie a cunoscut mai multe forme, însă practicile,

obiceiurile şi tradiţiile ce precedau, însoţeau sau urmau momentul solemn,

fac din acesta cel mai important eveniment din viaţa familială, toate amănuntele

trebuind să fie alese şi cântărite. Astfel ziua căsătoriei era recomandat

să fie aleasă în a doua jumătate a lunii iunie, conform numeroaselor superstiţii

legate de anumite zile, luni sau anotimpuri în care nu era bine să se desfăşoare

asemenea ceremonii.

Tânăra logodnică, aflată în centrul atenţiei tuturor în ziua fixată

pentru căsătorie, îmbrăca anumite veşminte pregătite cu grijă, potrivit

tradiţiei. În această zi logodnica schimbă haina de copilă - praetexta,

cu haina albă - tunica recta, din stofă ţesută într-un anumit fel, haină care

era încinsă cu o cingătoare, chiar pieptănătura căpăta valoare de simbol,

iar pieptenele folosit - hasta caelibaris, împărţea părul în şase şuviţe, care

erau unite apoi şi peste care se aşeza un voal portocaliu - flammenum, iar peste

tunică un fel de şal, o manta - palla.

Vestimentaţia era completată de bijuterii: coliere, brăţări iar pe cap

se aşeza o cunună de flori. Dacă această vestimentaţie şi modul cum era

îmbrăcată se găsea în centrul atenţiei, nu mai puţină importanţă o avea 54 In timpul eiaveau loc anumite ceremonii care mergeau de la îmbrăcămintea logodnicei până la conducerea ei în casa sotului ( deductio uxoris in domo mariti). Întreg ceremonialul se realiza prin ritualuri arhaice, cu caracter rustic. A se vedea in acest sens si M. Jacotă, Drept roman, vol. I, Iasi, Ed. „Chemarea”, 1993, p. 246.

31

împodobirea casei unde locuia cea care urma să se căsătorească. Peste tot

se atârnau cununi de flori, crengi verzi - lauri şi mirt, panglici colorate

şi covoare la intrare.

Toate fiind pregătite, putea să înceapă ceremonia care debuta cu o

jertfă pentru a afla voinţa zeilor. Astfel dacă totul decurgea normal în timpul

desfăşurării sacrificiului era semn că zeii nu se opun.

La sfârşitul acestui moment se trecea la semnarea contractului de

căsătorie - tabulae nuptiales, în prezenţa unui număr de zece martori,

semnatari şi ei ai contractului.

Odată încheiată şi această formalitate, o femeie de bun augur, care

asista pe mireasă şi cu condiţia să fie căsătorită o singură dată (univira),

lua mâna mirese (pronuba) şi o unea cu a mirelui - dextrarium junctio, moment

de cea mai mare solemnitate a întregii ceremonii, prin care se traducea voinţa

tinerilor de a trăi împreună55.

Formalităţile fiind terminate, se trecea la „ cena nuptiales ” - o masă

dată de tatăl miresei, unde se serveau mâncăruri tradiţionale, la sfârşitul căreia

mireasa era condusă la casa mirelui de tot alaiul, ocazie de desfăşurare a unor

ritualuri, practici tradiţionale ce aminteau de epocile vechi, mai cu seamă

răpirea sabinelor56.

Mireasa era în fruntea alaiului şi purta în mâini furca şi fusul, iar lângă ea

mergeau doi copii care aveau părinţii în viaţă - patrimi et matrimi, iar al treilea

purta o torţă aprinsă din vatra casei părinteşti a miresei.

Ceilalţi membri de familie purtau cununi de frunze pe cap. În timp

ce mergeau se strigau diferite versuri şi era des repetat cuvântul „ talasio ”, ce

55 Unirea mâinilor corespunde în timpurile mai vechi, în cazul căsătoriei confarreatio cu aşezarea mâinilor pe două scaune alăturate pe care era întinsă pielea animalului adus jertfă, după care făcea ocolul altarului familial.56 În legătură cu răpirea sabinelor legenda spune că după ce Roma a fost întemeiată pe palatin, romanilor le lipseau femeile. Romulus, regele cetăţii, trimite oameni la popoarele vecine să ceară voie acestora să lase fetele să se căsătorească cu romanii, trimişi care au fost rău primiţi şi batjocoriţi. Romanii, răzbunători, vor recurge la un vicleşug, astfel că la sărbătoarea dată în cinstea unui zeu, cheamă toţi locuitorii vecini. Lumea s-a adunat din curiozitatea de a vedea cetatea, mai ales sabinii. În timpul jocurilor desfăşurate, tinerii romani s-au repezit asupra fetelor, pe care le-au dus la casele lor. Lupta care a urmat apoi între sabini şi romani, fiind prea cruntă, s-a ajuns la pace, făcându-se din cele două cetăţi- cea a lui Romulus şi cea a lui Titus Livius una singură

32

nu are etimologie cunoscută, urări de fericire pentru miri, iar mireasa arunca

cu nuci şi monede de argint.

Ajungând la casa mirelui, mireasa căuta să-şi facă binevoitori zeii

prin alte ritualuri. Soţia e condusă în faţa vetrei sacre, acolo unde se află

Penatii, acolo unde zeii casnici şi imaginile străbunilor sunt îngropate în jurul

focului sacru.

Cei doi soţi, ca şi în Grecia, aduc o jertfă, varsă libatia, rostesc

câteva cuvinte şi mănâncă împreună o prăjitură de făină. Se considera ca faina

reprezinta legatura dintre pamant si aer si ca aducea noroc. De asemenea, fiind

un rod al pamantului foarte apreciat in acele vremuri (pamantul dadea graul,

graul dadea spicul, spicul daea ror care se transforma in faina, iar faina, la

randul ei, in paine, care hranea familia), avea si o anume insemnatate sexuala,

dorindu-se ca tanara familie sa fie tot atat de roditoare ca si spicele de grau.

Această prăjitură, ce se mânca în timp ce se rosteau rugăciuni, în prezenţa

şi sub privirile divinităţilor familiei realizează unirea sfântă dintre soţ şi soţie.

Din acest moment ei sunt uniţi în acelaşi cult.

Deci, din acest moment femeia are aceleasi divinitati ca si barbatul sau,

are aceleasi credinte, si, automat, va avea alte obligatii religioase decat cele pe

care le avea inainte de casatorie57.

Femeia are aceiaşi zei, aceleaşi ritualuri şi sărbători ca şi soţul ei - uxor

socia humanae rei atque divnae (soţia e părtaşă la ceremonia umană, dar şi

la cea divină).

Femeia odată căsătorită poate celebra şi cultul morţilor, dar ea nu mai

aduce prânzul funebru propriilor ei străbunici căci nu mai are acest drept.

La casa mirelui acesta se aşează în faţa pragului şi întreabă mireasa

cum se numeşte, la care ea răspunde : „ acolo unde tu te numeşti Gaius,

eu mă voi numi Gaia ”. Această formulă era folosită deoarece Gaius era un

nume foarte răspândit la romani, fiind socotit de bun augur. Folosirea

57 Teodor Sambrian, op.cit., Craoiva, 2001, pag.80

33

acestui cuvânt în formula tradiţională de căsătorie se făcea simbolic,

extinzându-se asupra tuturor romanilor care se căsătoreau.

Secţiunea II. Condiţiile de formă şi fond la încheierea căsătoriei

Autorii romani au definit în lucrările lor căsătoria într-un mod idealist,

desprinzându-se de realitatea vieţii sociale în care foarte rar femeia avea

drepturi egale cu bărbatul, fiind supusă în epoca veche autorităţii maritale,

iar mai târziu nici chiar prin căsătorie liberă - sine manu, neajungând să ocupe

o poziţie egală cu a bărbatului. Plecând de la această premisă vom analiza

condiţiile necesare pentru încheierea unei căsătorii care, deşi au suferit în timp

modificări, au rămas în esenţă aceleaşi.

Condiţiile de formă diferă în cazul căsătoriei sine manum, unde se cerea

intervenţia unei autorităţi religioase sau civile, de căsătoria cum manu,

caz în care se cerea un element extern şi anume instalarea femeii în casa

bărbatului - deductio muiliris in domnum mariti.

Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătorie sunt58:

consimţământul, vârsta şi conubium.

1. Consimţământul

Consimţământul era un element indispensabil al căsătoriei, deoarece

contractul de căsătorie presupune acordul a două voinţe (o persoană căzută

în stare de demenţă putea să se căsătorească dacă-şi dădea consimţământul

în momentele de luciditate). Consimţământul nu era valabil dacă era afectat

de un viciu atât de grav încât să-şi altereze natura: consimţământul smuls prin

violenţă sau dol.

Pentru căsătoria în epoca veche consimţământul era dat de capul

de familie, care dispunea de persoanele aflate sub puterea sa ca de nişte sclavi,

viitorii soţi fiind alieni iuris. Această dispoziţie se bazează pe faptul că la

58 Cristinel Murzea, Drept roman, Bucuresti, Ed. All Beck, 2003, p. 8134

Roma familia era imaginea statului, care aproape întotdeauna a avut o

structură despotică.

Dacă în domeniul politic totul se absoarbe de stat, în domeniul privat

totul aparţinea lui pater familias. Consimţământul lui pater familias era

necesar şi pentru faptul că prin căsătoria copiilor săi, acestuia i se mărea familia,

iar copiii rezultaţi deveneau moştenitorii săi59.

Pentru persoanele sui iuris, acestea se puteau căsători în mod valabil daca

isi exprimau liber propriul consimtamant, uneori fiind nevoie si de cel al

tutorelui femeii60.

Pe lângă consimţământul lui pater familias se cere şi cel al viitorilor

soţi - aceasta apare mai târziu, ajungându-se în paralel cu decăderea

formalismului şi scăderea puterii capului de familie astfel încât consimţământul

acestuia să nu mai fie cerut, ci numai consimţământul părţilor interesate,

viitorii soţi fiind sui iuris.

În cazul în care viitorii soţi şi-au exprimat consimţământul, ei puteau

să revină asupra lui deoarece căsătoria, fiind un contract sui generis, în care

voinţa părţilor juca un rol principal, se cereau mai multe condiţii pentru a fi

valabil şi numai după ce îndeplineau toate condiţiile contractul devenea perfect.

Revenirea asupra consimţământului era posibilă, dar dădea naştere la daune,

interese pentru partea nevinovată.

Se pune problema dacă pentru persoanele alieni iuris lipsa

consimţământului constituie un obstacol prohibitiv la căsătorie.

În principiu, căsătoria nu era valabilă dacă lipsea consimţământul

părinţilor.

Dacă părintele refuza fără motiv legitim sau se afla în imposibilitatea

fizică de a-l da, legea intervenea şi înlocuia consimţământul. În primul caz,

deci dacă exista împotrivire fără motiv, legea Iulia de maritandis ordinibus

59 Ioan M.Costescu- „Condiţiunile necesare pentru contractarea căsătoriei legitime la romani şi la români”, 1988, pag. 13960 Teodor Sambrian, op.cit., Craoiva, 2001, pag.82

35

dispunea că magistraţii puteau să constrângă pe părinţi să-şi dea consimţământul

lor şi chiar de a-l înzestra pe copil. În al doilea caz existau trei ipoteze:

1. dacă pater familias era în stare de demenţă cu intervale lucide

(furiosus erat), atât fiul cât şi fiica se puteau căsători fără consimţământul

imperatorului.

2. dacă pater familias era captiv sau murise la inamic, copii devenind

sui iuris se puteau căsători fără consimţământul nimănui. Dacă pater

familias reuşea să scape din captivitate se presupunea că puterea paternă n-a

fost întreruptă, deci căsătoria făcută de fiul său nu era valabilă.

În această privinţă Justinian a decis că dacă părintele stă trei ani în

captivitate, fiii pot să se căsătorească valabil fără consimţământul acestuia,

pentru a nu exista căsătorii cu consecinţe suspuse întâmplării.

3. similar, dacă pater familias era absent trei ani, fiul se putea căsători,

valabil, fără consimţământul lui.

Deci prin tăcerea sau neopunerea lui pater familias, se considera că acesta

a consimţit.

La căsătoria sine manu consimţământul soţilor trebuia să se menţină pe

tot timpul căsătoriei şi se numea afectio maritals - intenţia reciprocă de a trăi

împreună ca soţ şi soţie, exteriorizată prin acel honor matrimonii - orice semn

prin care se manifesta această intenţie.

2. Vârsta

Pubertatea este starea de aptitudine fizică indispensabilă pentru a

procrea, principalul scop al căsătoriei fiind procreaţiunea: „iustas anthem

nuptias inter se cives Romani anthem qui secundum praecepta leguna colunt,

mascului quidem puberes, femina antem viri potentes, sive pater familias, sunt

sive fili familias”. Acest text de lege cere ca pentru o căsătorie să fie valabilă,

36

e nevoie ca bărbatul să fie puber, iar pentru femeie să fie nubilă, viripotentă;

nu precizează când trebuie să se considere ajunsă la pubertate.

Jurisprudenţa nu era considerată în privinţa acestui moment. Se ştia că

în timpul primitiv, determinarea pubertăţii se făcea de către capii de familie,

care o determina după simpla dezvoltare fizică a corpului şi o atestau după un

semn exterior şi anume toga virilis, în zilele când se serbau aşa numitele

„ Liberalia ”, în onoarea lui Liber, zeul plăcerilor.

Acest sistem a căzut în desuetudine şi s-au stabilit alte trei sisteme:

al proculeenilor, al sabinelor şi al lui Priscus.

Proculeenii fixează etatea pubertăţii la 14 ani.

Sabinienii determinau momentul pubertăţii după o simplă inspecţie fizică

a corpului tinerilor pentru a se convinge pe deplin dacă sunt capabili de a

procrea.

Sistemul lui Priscus era mai sever pentru că cerea şi vârsta de 14 ani şi

inspecţia corporală.

Justinian va admite sistemul proculeenilor ca cel mai raţional şi mai

conform cu civilizaţia secolului său şi admite pentru băieţi pubertatea la 14 ani

şi pentru fete la 12 ani61.

Căsătoria contractată înainte de pubertate nu avea nici o valoare în faţa

legii şi numai atunci o căsătorie încheiată înainte de pubertate era valabilă când

după îndeplinirea pubertăţii, bărbatul şi femeia consimţeau a trăi împreună,

căsătoria luând naştere în momentul în care soţii ajungeau în epoca pubertăţii.

Această căsătorie înainte de pubertate putea fi considerată logodnă.

Căsătoria era oricum precedată de logodna (sponsalia) care consta într-o

promisiune solemna (sponsio), o forma de contract verbal. Cel ce rupea logodna

trebuia sa plătească despăgubiri iar mai târziu va pierde numai darurile de

nuntă.

61 Teodor Sambrian, op.cit., Craoiva, 2001, pag.8237

În afara incapacităţilor ce rezultau dintr-o vârstă prea fragedă, mai pot fi

incapacităţi ce rezultă dintr-o vârstă prea înaintată, sau infirmităţi corporale sau

circumstanţe fizice: bătrâneţea, castraţiunea.

În unele texte de drept roman se arată ca fiind „ nupta ” o fată mai mică

de 12 ani ce coabiteză cu un bărbat. Acest termen –„ nupta ” - nu desemnează

nici pe soţie, nici pe logodnică, ci pe concubina matrimonii casta, adică o fată

care concubinează cu un bărbat, urmând ca o dată cu împlinirea vârstei de 12

ani să devină soţia acelui bărbat62.

3. Conubium

Prin conubium se întelege formalitatea încheierii căsătoriei, dar nu

numai atât, termenul având si semnificatia religioasă si juridică de aducere

a femeii sub puterea bărbatului. Căsătoria presupune o conventie de aducere

sub putere, deci un act juridic, care nu era posibil decât pentru cetătenii

romani, sau pentru peregrinii cărora li se recunostea, ca o favoare,

ius conubi. În vechiul drept roman, conubium a fost o conditie prin care

se făcea nu numai diferentierea între cetăteni si peregrini, ci chiar si în

rândurile cetătenilor. Astfel, până la Lex Canuleia, din anul 445 î. Hr.,

plebeii nu se bucurau de ius conubii, situație în care se poate afirma – pe bună

dreptate – că suntem în prezenta unei diferentieri cu ”un pronuntat

caracter politic” ce a avut ca finalitate mentinerea unor privilegii în favoarea

patricienilor.

După Ulpian, „Conubium est uxoris jur ducendae facultes”- adică

conubium era facultatea de a se căsători după drept. Nu toţi cetăţenii aveau

conubium.

Conubium este capacitatea legală ce trebuia să o aibă soţii pentru a se

putea contracta o justae nuptias: trebuie deci ca fiecare din viitorii soţi să

62 S.Tomulescu- „Vârsta minimă cerută în dreptul roman pentru căsătoria fetelor”, Analele Universităţii Bucureşti - extras, Bucureşti - 1969;

38

întrunească toate condiţiile cerute de lege pentru ca acest contract să fie valabil:

dreptul de cetăţenie, pubertate, consimţământul.

Conubium are două accepţii63:

- în sens larg, obiectiv, desemnează capacitatea generală de a se

căsători conform jus nuptiae.

- in sens restrâns, subiectiv, desemnează capacitatea de a se uni cu

una sau cu o altă persoană anumită - justum matrimonium (de exemplu,

un cetăţean roman ce are capacitatea generală de a se căsători, nu se poate

căsători cu sora sa).

Dreptul de a încheia o căsătorie romană, obiectiv şi subiectiv, exista

în condiţiile prezentate în următoarele paragrafe.

Aptitudinea generală de a contracta o căsătorie o aveau numai cetăţenii

romani, latinii vechi (priscii latini) şi cei cărora li se acorda conubium ca

o favoare.

Amănunte referitoare la ius conubii ne sunt furnizate da Gaius şi

Ulpian, în sensul că între cetăţenii romani acest drept putea fi concedat

şi străinilor, individual sau în bloc, populaţiei unei provincii.

Astfel străinii aveau libertatea de a se căsători cu femei romane,

iar cetăţenii romani cu femei peregrine, ceea ce presupunea implicit

şi un negotium juridic, esenţial la un matrimonium, prin conubium

înţelegându-se formalităţile şi conventio în manum (aducerea femeii în

puterea bărbatului): „ s-a luat de aici obiceiul ca prin constituţiuni

imperiale să se acorde şi unora dintre veterani dreptul de a contracta căsătorii

legitime cu acele latine sau peregrine cu care s-au unit imediat după

eliberare” 64.

În timpul lui Caracalla şi Justinian s-a acordat tuturor dreptul de

căsătorie, astfel că sub Imperiu numai sclavii nu aveau ius conubii.

63 Liviu P. Marcu, Drept roman. Note de curs, Academia de Tehnoeconomie si cooperare romano-americana, Bucuresti, 1996, pag. 9864 Gaius, Instituţiunile, Editura Academiei Române, Bucureşti 1982, pag. 57

39

Sub aspect subiectiv, prin conubium se înţelege posibilitatea a două

persoane, apte în mod general de a se căsători, de a contracta căsătoria.

Sub acest aspect există anumite prohibiţii în căsătorie: „ nu este îngăduit

să ne căsătorim cu orice femeie, în adevăr, se cuvine să ne abţinem de la

căsătoria cu unele ”65.

Condiţiile de formă au fost impărţite în funcţie de cele două tipuri de

căsatorii (cum manus si sine manus).

Căsătoria cum manus cunoaşte trei forme:

Confarreatio66 căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau

exclusiv de îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi

plebeii.În cadrul acestora se oferea zeului Jupiter o pâine făcută din grâu,farreus

panis, de unde si denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn anumite

cuvinte cu semnificaţie rituala, certa et solemnia verba, in faţa unui număr de

zece martori, a flaminului lui Jupiter şi a lui pontifex maximus. Viitoarea soţie

trebuia să poarte pe cap un voal de culoare roşie ce semnifica cinsacrarea către

zeul Marte, zeu atât al războiului cât si al agriculturii67.

Usus, întrucât plebeii nu aveau acces la confarreatio si trăiau în uniuni

nelegitime,s-a creat aceasta formă a căsătoriei –usus- si constă in coabitarea

femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la capătul căruia femeia intra în mod

automat sub puterea bărbatului, dacă aceasta nu întrerupea prin ius trinoctii,

termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv dela domiciliul

bărbatului.

Coemptio a apărut ceva mai târziu, pentru ocolirea inconvenienţelor

decurgând din formele lui confarreatio si usus. Aceasta constă dintr-o

mancipaţiune făcută de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o

vânzare-cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie

65 Gaius, Instituţiunile, Editura Academiei Române, Bucureşti 1982, pag. 5866 C. St. Tomulescu, Concubinatul in dreptul roman,1937, p. 143, P. Noailles, Revue historique de droit francais etetranger, 1936, p. 41567 Prof. univ. dr. Stefan Cocos, Drept roman,Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni, obligatii, izvoarele obligatiilor, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2005, p.101

40

inventată de către plebeii care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a

dobândi şi ei putere, manus asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.

Căsătoria fără manus (sine manus) presupunea o singură condiţie de

formă si anume, instalarea femeii în casa bărbatului (deductio mulieris in

domnum mariti). Cu această ocazie, pentru a se sublinia semnificaţia faptului, se

organiza o petrecere sau se constituia o zestre68.

Secţiunea III. Impedimente în căsătorie

Există şi anumite împrejurări de fapt sau de drept care împiedică

încheierea căsătoriei - impedimente la căsătorie - care pot fi privite ca

nişte condiţii de fond negative, deoarece căsătoria se poate încheia dacă ele nu

există. Aceste piedici la căsătorie sunt constituite din : rudenie, diferenţa de

condiţie socială şi lege.

1.Rudenia

Se cere îndeplinită condiţia ca viitorii soţi să nu fie rude între ei, nici

în linie directă şi nici în linie colaterală. În linie directă rudenia constituie

un obstacol în căsătorie, oricare ar fi gradul de rudenie, iar în linie colaterală

rudenia constituie un obstacol la căsătorie, până la un anumit grad, care

au variat în cursul vremii69.

Dacă s-ar fi contactat totuşi o astfel de căsătorie ea era considerată

nelegitimă şi incestuoasă. În legătură cu rudenia nu se făcea distincţie între

agnaţiune şi cognaţiune. De asemenea, dacă gradul de rudenie s-a stabilit

prin adopţie nu este posibilă căsătoria, chiar şi după ce legăturile decurgând

prin adopţie s-au desfăcut70. În legătură cu rudenia colaterală, sub imperii,

68 Dumitru Burghelea, Drept privat roman, Ed. Alfa, Iaşi 2004,69 A se vedea, pentru mai multe detalii Liviu P. Marcu, Drept roman. Note de curs, Academia de Tehnoeconomie si cooperare romano-americana, Bucuresti, 1996, pag. 9970 Gaius - „Instituţiunile”, Editura Academiei Române, Bucureşti 1982, pag. 61

41

căsătoria între colaterali era îngăduită cu condiţia ca nici unul dintre viitorii

soţi să nu fie la un grad depărtare de strămoşul comun: „ Între frate şi

soră căsătoriile sunt prohibite, fie ei sunt născuţi din acelaşi tată sau aceeaşi

mamă, fie provenind numai de la unul dintre ei ”.71

Afinitatea- legătura de rudenie care uneşte un soţ cu rudele celuilalt soţ,

constituie impedimente la căsătorie în linie directă la infinit, iar în linie

colaterală între cumnaţi şi cumnate.

În acest sens, Gaius arată în Instituţiunile că este interzisă căsătoria

cu mătuşă după tată şi cu cea după mamă, sau cu cea care i-a fost soacră, noră,

fiică sau mamă vitregă.

2.Condiţia socială

Aceasta era o altă piedică la căsătorie, care oprea căsătoria dintre plebei

şi patricieni, până la legea Canuleia, ia căsătoria între ingenui şi dezrobiţi nu

a fost permisă sute de ani, până la Augustus, care însă a menţinut prohibiţia

dintre dezrobiţi şi persoane care făceau parte din ordinul senatorial.

3. Bigamia

Era o altă piedică la căsătorie, ambii soţi trebuiau să nu mai fi fost

contractat o altă căsătorie valabilă în acel moment. ,, O femeie nu poate fi

casatorita cu doi barbati (duolus nupta) si nici un barbat cu doua femei

(duas uxores habere) ”72.

În privinţa văduvelor, acestea nu puteau să se recăsătorească decât după

trecerea unui termen de zece luni (sau un an , mai târziu) - termen cu

motivaţii de ordin moral (respectul datorat bărbatului), cât mai ales

71 Gaius- „Instituţiunile”, Editura Academiei Române, Bucureşti 1982, pag. 8172 Gaius, I, 63, in Liviu P. Marcu, Drept roman. Note de curs, Academia de Tehnoeconomie si cooperare romano-americana, Bucuresti, 1996, pag. 99

42

dorinţa faptului de a evita incertitudinea asupra paternităţii copilului

eventual născut în acest interval (turbatio sangvinius).

4.Legea

Unele acte normative opreau căsătoria între guvernator şi femeia

originară din provincia pe care o administrează. Tot prin lege se interzicea

căsătoria soţului adulter cu complicele, sau căsătoria ce avea ca impediment

tutela: tutorele cu fiul sau pupila.

În cazul căsătoriilor neîngăduite, mai ales cele incestuoase, este

considerat că cel care contracta o astfel de căsătorie nu are soţie şi nici copii,

iar cei născuţi în cadrul acestor căsătorii sunt consideraţi ca având mamă,

dar îl urmează pe tată, încă nu se află în potestas, puteau trece mai târziu

sub această putere în baza legii Sentia prin mai multe posibilităţi.

O altă clasificare a impedimentelor la căsătorie o face I. Costescu 73:

impedimentele care provin din rudenie; din alianţă; impedimente bazate

pe consideraţiuni civile; impedimente bazate pe consideraţiuni politice.

În privinţa ultimei categorii, legea celor XII table interzicea căsătoria

dintre un patrician şi un plebeu, pentru că la romani numai patricienilor le era

rezervată întâietatea în stat, iar restul populaţiei era supusă neajunsurilor clasei

dominante.

În timpul republicii romane constituţiunea era aristocratică şi bazată pe

inegalităţi, ceea ce făcea ca numai aristocraţii să se bucure de privilegii

şi dreptul civil în stat. Numai mai târziu plebeii au câştigat egalitatea

drepturilor şi totodată dreptul de conubium cu aristocraţia.

Până la legea celor XII Table se opuneau la această căsătorie decenvirii,

care interziceau căsătoria dintre patricieni şi plebei. Această prohibiţie a

fost desfiinţată de tribunul Canuleus prin lex Canuleia.

73 I.M.Costescu- „Condiţiunile necesare pentru contractarea căsătoriei legitime la romani şi la români” , Bucureşti- 1900, pag.21-25;

43

De asemenea se interzicea căsătoria unui ingenuu cu o femeie ce ducea o

viaţă destrăbălată prin moravuri sau profesiune. Justinian a abrogat astfel

de prohibiţii pentru a se putea el însuşi căsători cu curtezana Teodora.

44

CAPITOLUL III. EFECTELE CĂSĂTORIEI

Secţiunea I . Efectele relative la persoane

În căsătoria cu manus femeia intră în puterea capului de familie (in manu

mariti) prin cele trei moduri:

- prin usus venea în manum aceea care, odată începută convieţuirea

(nupta) stăruia în coabitare de un an neîntrerupt;

- prin confarreatio, femeia venea în manum prin săvârşirea unor jertfe şi

ritualuri făcute în cinstea lui Jupiter Farreus;

- prin coemptio, femeia venea în manum prin procedura mancipaţiunii;

1. Raporturile personale dintre soţi în căsătoria cum manum.

În căsătoria cum manu soţia se află sub puterea soţului şi era socotită

ca fiică (loco filiae). Faţă de copiii ce aveau să se nască ea era în consecinţă

„loco sororis”, fata de tatal sotului,daca acesta era inca sub puterea lui, era

,, loco neptis ”. Femeia astfel casatorita devenea agnata agnaţilor săi şi ieşea

din familia ei, rămânând numai cognata rudelor sale de sânge 74. Era un caz

de capitis deminutio minima, adică o schimbare a situaţiei de familie.

La moartea soţului, legăturile create prin conventio in manum nu

se schimbau. Soţia urma situaţia celorlalte persoane alieni iuris, aflate în

puterea soţului ei. Dacă soţul ei era un sui iuris, la moartea sa soţia devenea

ea însăşi sui iuris, ca şi proprii ei copii. Ea era „heres sua” şi avea dreptul

de succesiune. Dacă soţul era în puterea tatălui său, atunci rămânea ca

alieni iuris în puterea acestuia.

Consecinţele acestei puteri apăreau în posibilitatea de a revendica soţia

aşa cum puteau fi revendicaţi şi copiii, de a o da „ in manicipio ”; în caz

74 Vezi, pentru mai multe lamuriri Liviu P. Marcu, Drept roman. Note de curs, Academia de Tehnoeconomie si cooperare romano- americana, Bucuresti, 1996, pag. 104.

45

de căsătorie prin confarretio soţul se expunea la o aspră pedeapsă dacă vindea

soţia sa.

Soţul putea pedepsi şi pe soţia sa, chiar cu moartea, dar numai cu avizul

foştilor agnaţi ai femeii, deveniţi cognaţi, în urma căsătoriei cum manu.

Soţul dobândea întregul patrimoniu al soţiei dacă aceasta era sui iuris.

2. Raporturile personale dintre soţi în căsătoria sine manu

În căsătoria sine manu soţia nu îşi schimbă situaţia de sui iuris,

sau de alieni iuris în familia din care făcea parte înainte de căsătorie,

şi în general rămânea independentă de soţul ei. Patrimoniul rămânea al

ei în cazul în care era sui iuris, iar dacă era alieni iuris atunci tatăl femeii

dădea soţului o zestre, dar păstra puterea părintească asupra fiicei sale

căsătorite şi o putea eventual reclama prin interdictele de liberis exhebendis

et ducensis75.

Soţia datorează respect şi fidelitate soţului. August a pedepsit încălcarea

acestei obligaţiuni prin legea iulia de adulterris, această măsură fiind

recomandată de Domiţian şi Septimiu Sever. Soţia era judecată de propriul

tată asistat de tribunal de propinqui (consilium propinquorum), soţul fiind

în drept de a o urmări şi fiind chiar obligat să facă aceasta. În caz de purtare

necorespunzătoare a femeii, soţul putea reţine o anumită parte din zestre în

raport cu gravitatea faptei (retentio propter mores).

Soţul era de asemenea obligat la fidelitate. În caz de rele moravuri era

obligat să restituie dota, imediat sau după şase luni, în raport cu gravitatea

faptelor.

Soţul poate urmări atingerile sau vătămările cauzate soţiei sale, acţiunea

sa poate fi exercitată cumulativ cu cea a soţiei.

Soţii nu puteau intenta între ei acţiuni infamante şi nici nu se puteau

urmări pentru datorii dincolo de alte limite (beneficiul de competenţă).

75 Teodor Sambrian, op.cit., Craiova, 2001, pag.83.46

În general condiţia femeii la Roma era mai bună decât oricare altă

naţiune din antichitate.

3.Raporturile mamă-copii

În căsătoria cum manu soţia era loco filiae faţă de soţ şi loco sororis

faţă de copiii acestuia, chiar dacă copiii sunt din altă căsătorie.

Raporturile soţie - copii sunt regulate în privinţa tutelei şi succesiunii,

prin raporturile de agnaţiune născute din conventio in manum.

În căsătoria sine manu soţia nu era agnata copiilor săi, dar va fi cel puţin

cognată cu proprii ei copii (cu efecte destul de reduse).

Cu timpul însă, efectele rudeniei de sânge au fost extinse: s-a reglementat

dreptul de succesiune al mamei faţă de copii, apoi al copiilor faţă de mamă.

Secţiunea II. Efectele relative la bunuri

În general femeia romană trebuia să se afle întotdeauna sub

tutelă - „ ...femina semper in tutela ”, principiu propriu nu numai dreptului

roman, dar şi popoarelor epocii, principiu abolit de Septimius Severus.

Dacă aceasta nu este căsătorită sau nu avea ascendenţi, caz în care trebuia

să ceară un tutore tribunilor sau preotului, această tutelă fiind desfiinţată mai

târziu (41- 54 e.n.) prin legea Claudia. Aceasta permitea femeilor să vegheze

ele însele asupra dreptului lor la succesiune - alta fiind situaţia când femeia

contracta o căsătorie. O altă situaţie o au femeile care se bucură de

„ ius liberorum ”, adică mamele cu trei copii erau scoase de sub tutelă.

1. Efectele relative la bunuri în căsătoriile cum manu şi sine manu

47

În căsătoria cum manu femeia este în situaţia unei surori a fiicei sale,

sau de nepoată a tatălui soţului ei, rupând orice relaţie de rudenie cu familia

sa de origine, întreaga ei avere trecând în patrimoniul soţului, femeia

măritată neavând bunuri proprii. Aceasta va dobândi la moartea soţului,

alături de ceilalţi moştenitori, o cotă parte succesorală. „ Femeia romană

primea la moartea soţului un tutore, iar până atunci, tot ce dobândea, pentru

soţ dobândea”76.

În căsătoria sine manu se face distincţie între soţia alieni iuris şi soţia

sui iuris. În timp ce soţia alieni iuris rămânea supusă autorităţii capului

vechii familii şi tot ce dobândea era pentru aceasta.

Soţia sui iuris rămânea proprietara bunurilor sale, cu excepţia bunurilor

ce constituiau dota, iar dacă nu putea să dovedească faptul că unele bunuri sunt

achiziţiile sale se presupune că sunt de la soţ.

Legislaţia imperială a instituit un adevărat drept succesoral între soţi,

necesar deoarece căsătoria sine manu soţia nu mai devenea agnat soţului, ci

rămânea în afara succesiunii legale a acestuia.

Necesitatea a ajuns imperioasă când căsătoria sine manu a ajuns să fie

aproape singura formă de căsătorie practicată de romani. În noua familie femeia

nu avea drepturi succesorale, dar venea la moştenire în familia de origine.

În timp însă, efectele rudeniei de sânge au fost extinse şi s-a reglementat

dreptul de succesiune al mamei faţă de copii, apoi al copiilor faţă de mamă77.

Cu privire la bunuri, între soţi se puteau încheia orice acte juridice,

cu excepţia donaţiilor, când se considera că acestea ar putea fi rezultatul unor

presiuni din partea unuia dintre soţi.

Această prohibiţie a fost ridicată în epoca lui Caracalla (211-217 e.n.)

printr-un senatus consult din 206 e.n. care considera donaţiile între soţi valabile,

în situaţia în care soţul donator a murit fără a-şi fi manifestat voinţa de a

desface donaţia. Prin urmare donaţia nu va fi validată în cazul în care soţii

76 Gaius, Instituţiunile77 Teodor Sambrian, op.cit., Craiova, 2001, pag.83

48

au divorţat. Senatus - consultul Oratio Antonini n-a făcut decât să înlocuiască

legatul cu prezumţia voinţei de donaţie, prezumţie înlăturată de anumite

împrejurări. Prin urmare moştenitorii donatorului nu puteau cere restituirea

lucrului legat.

De asemenea, prohibiţia nu se aplică atunci când motivele care îi

dăduseră naştere nu existau: donaţia făcută unui soţ exilat, făcută aceluia de

care divorţa, cu scopul de a-i îmbunătăţi situaţia.

2.Dota

Dota era foarte importantă la romani, iar lipsa acesteia era considerată

drept dovadă de dezonoare. Procedura de constituire a dotei, oricare ar fi fost

modalitatea folosită depindea de condiţia ca ulterior să fi avut loc căsătoria căci

în caz contrar această constituire nu mai producea efecte.

Femeia venea în căsătorie cu o dotă, constituită de aceasta dacă era

sui iuris, fie de capul de familie dacă era alieni iuris. Convenţia de dotă se

făcea în schimbul susţinerii sarcinilor şi cheltuielilor din căsătorie.

În privinţa naturii juridice a dotei se poate spune despre aceasta că este o

donaţie cu caracter special.78

Până în 428 e.n. împăratul Teodosie al II-lea şi Valentinian al III-lea

hotărăsc că dota poate fi constituită printr-un simplu pact (publicitatio dotis)

valabil fără vreo formalitate, care însemna transformarea sensului lui

pollicitatio- simpla promisiune neacceptată în densul de pactum, dota se

constituia din punct de vedere juridic în următoarele moduri:

1. Dotis dictio (promisiune de dotă) prin care anumite persoane - femeia

(ipsa mulier), ascendentul ei (parens mulieris), sau chiar debitorul ei (debitor

muliers) se putea obliga prin rostirea unor cuvinte solemne faţă de viitorul soţ să

facă o prestaţie cu titlu de dotă. Declaraţia prin care se constituia dota era

78 C.St.Tomulescu- „Drept privat roman”, Tip. Univ. Bucureşti, 1973, pag. 30849

unilaterală, nu trebuia să fie urmată de o acceptare orală a viitorului soţ, nici

precedată de o întrebare.

Potrivit lui Gaius: „ există obligaţii ce se pot contracta fără o interogare

prealabilă - de pildă atunci când o femeie promite o dotă logodnicului căruia îi

va fi soţie sau celui care îi este deja soţul ei. Acest lucru se poate aplica atât

pentru bunuri corporale, cât şi pentru bunuri necorporale.

Aici nu numai femeia rămâne obligată, ci şi tatăl ei şi chiar debitorii

femeii, dacă îi promit logodnicului drept dotă (doti dicat) suma pe care

i-o datorau ei. Aceste trei persoane pot rămâne obligate, conform legii,

numai printr-o simplă promisiune de dotă fără nici o altă întrebare

premergătoare. În schimb, dacă alţii vin şi promit soţului o dotă pentru

femeie, ei trebuie să se oblige după dreptul comun”.

2. Constituirea dotei printr-un transfer de proprietate a bunurilor

dotale către respectivul soţ (datio dotis). Aceasta se efectua prin procedeele

obişnuite de înstrăinare a proprietăţii.

În momentul în care femeia sui iuris constituia dota, ea avea posibilitatea

de a-şi rezerva în proprietatea sa o parte din bunurile sale, iar bunurile

care constituie dota reveneau în acest caz în proprietatea bărbatului.

Acest lucru a fost posibil odată cu apariţia căsătoriei sine manus,

deoarece în căsătoria cum manu femeia nu avea bunuri proprii. Aceste bunuri

extra dotale erau desemnate în textele clasice prin expresiile „ extra dotem ”,

„ res extra dotem constituae ”.79 Se numeau deci „ bona recepticia ”, bunurile

extra dotale sustrase de către femeie administraţiei bărbatului ei.

Începând din 428 e. n. s-a hotărât că dota poate fi constituită printr-un

simplu pact fără nici un fel de formalitate, printr-o constituţie a împăratului

Teodosie al II-lea.

3.Drepturile femeii asupra dotei

79 C.St.Tomulescu- „Drept privat roman”, Tip. Univ. Bucureşti 1973, pag.31250

În epoca veche femeia nu avea drepturi asupra bunurilor dotale, nici

în timp ce trăia bărbatul ei, nici dacă acesta ar fi murit.

Singurele drepturi le avea asupra parafernei. Paraferna, constituia

bunurile femeii ca soţie existente pe lăngă zestre. În căsătoria fără manus,

femeile căutau să-şi asigure o anumită independen ță şi de aceea nu-şi

constituiau zestre toată averea, ci păstrau o parte din ea pentru ele însele.

Femeia rămânea sau proprietară a lucrurilor sau titulară a drepturilor ce formau

obiectul parafernei.

Totuşi soţia îi putea acorda soţului anumite drepturi asupra parafernei ca:

administrarea bunurilor parafernei; îi putea trece proprietatea lucrurilor

corporale cu obligaţia de a le înapoia impreună cu fructele lor, etc. Pentru

asigurarea înapoierii paraferne, soţia avea o ipotecă generală asupra bunurilor

soţului ei.

În cazul în care bărbatul ar fi murit, femeia venea la succesiune în calitate

de sua heres şi îşi recupera o parte din bunurile proprii.

4.Restituirea dotei

În dreptul clasic s-a pus problema restituirii dotei de către soţ femeii,

deoarece se iviseră cazuri când bărbatul, căsătorindu-se de mai multe

ori succesiv, acumula mai multe dote şi devenea foarte bogat în timp ce

femeia, pierzând dota, nu mai putea să se căsătorească.

Astfel s-a permis o stipulaţie numită „ cautio reii uxoriae ” (stipulaţia

de dotă), prin care bărbatul se obligă să restituie dota în caz de desfacere a

căsătoriei ce era o obligaţie de restituire, sancţionată prin acţiunea în baza

stipulaţiei (actio ex stipulatu). Acest drept de acţiune, „actio reii uxoriane”

este dat soţiei de către pretor, iar judecătorul stabileşte ce va trebui să restituie

în concret, în conformitate cu echitatea respectivului soţ.

51

Acţiunea lucrului femeii măritate - actio reii uxoriae, a devenit numai cu

timpul o acţiune de bună credinţă. În timpul lui Cicero o compara cu acţiunile

de bună credinţă.

După ce judecătorul stabileşte ce bunuri trebuie să restituie soţului,

acesta trebuie să înapoieze bunurile dotale, în natură, afară dacă au fost

preţuite în bani în actul de dotă.

Restituirea trebuie să se facă de îndată, dacă însă bunurile dotale constau

în lucruri determinate de gen sau în lucruri preţuite în bani, restituirea se putea

face şi în rate. La condamnarea soţului de a restitui dota se ţine seama şi de

posibilităţile sale economice, nefiind îngăduită o condamnare care să

depăşească activul său patrimonial, soţul bucurându-se de aşa zisul beneficiul

de competenţă- „beneficium competentiae”. Restituind dota soţul putea să-şi

reţină unele bunuri dotale, conform legii:

- pentru creşterea copiilor rezultaţi din căsătorie - propter liberos;

- pentru lucrurile sustrase de către soţie - propter res amotas;

- cu titlu de pedeapsă pentru imoralitatea soţiei - propter mores;

- ca despăgubire pentru lucrurile dăruite soţiei - propter res donatas;

- pentru cheltuielile necesare sau utile făcute în vederea întreţinerii

averii dotale - propter impensas80;

Justinian a generalizat şi perfecţionat garanţia obligaţiei de restituire

a dotei, desfiinţând şi dreptul bărbatului de a face reţineri din bunurile

dotale –retentiones dotales, reţineri care nu aveau rost din moment

ce infidelitatea o expunea la pierderea dotei în întregime81.

Justinian contopeşte „ actio ex stipulato ” şi „ actio ex uxoriae ” creând

o acţiune nouă, deosebită de cea veche. Prin această acţiune obligaţia

de restituire decurgea din lege, prezumându-se existenţa unei stipulaţii tacite. În

realitate poate fi intentată de femeie în lipsa oricărei stipulaţii.

80 Vladimir Hanga, „Manualul de drept privat roman”, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1994, pag. 129;81 C.S.Tomulescu, „Drept privat roman”, Tipografia Univ. Bucureşti, 1973, pag. 309;

52

Pretenţiile au fost abolite, iar cheltuielile necesare micşorau pe deplin

drept dota şi soţul putea să opună în compensaţie creanţele soţiei care cerea

restituirea dotei.

5.Drepturile bărbatului asupra dotei.

În epoca veche la Roma bărbatul era proprietarul cu drept deplin de a

răspunde de dotă fără a fi obligat la restituirea ei.

În dreptul clasic, interesele clasei dominante au cerut să se restrângă

puterile bărbatului asupra dotei. Astfel bărbatul rămânea proprietarul dotei însă

nu avea libertatea de a dispune de ea.

Prin legea Iulia de fundo dotali s-au adus adăugiri asupra puterii

bărbatului, privind bunurilor imobile ce constituiau dota, prin interzicerea

înstrăinării imobilului dotal situat în Italia, fără consimţământul soţiei.

În dreptul postclasic această dispoziţie este extinsă la orice fel de

proprietate imobiliară.

Împăratul Justinian alătură posibilitatea ca femeia să îşi dea

consimţământul, astfel fiind diminuate şi mai mult prerogativele soţului.

Limitările puterilor soţului asupra dotei au fost făcute având în vedere

interesele soţiei de a-şi păstra dotele pentru a se putea mărita: „ res publicae

interest mulieres dotis salvas habere, propter quas nubere possunt” (Paul).

În 530 e.n. Justinian consacră inalienabilitatea absolută a dotei prin

„ Lex unica ”, sistem ce durat 7 ani. După acesta s-a aplicat un alt sistem,

care prevedea că la înstrăinare consimţământul femeii este admisibil dacă

va fi reînnoit după 2 ani şi dacă bărbatul era solvabil. Bărbatul devine un

administrator al bunurilor dotale82.

În corelaţie cu dota, apare în epoca postclasică (sec. 5 e.n.) aşa-zisa

donaţie înainte de căsătorie. Această donaţie, făcută uneori viitoarei soţii

82 C.S.Tomulescu- „Drept privat roman”, Tipografia Univ. Bucureşti, 1973, pag.314;53

de către viitorul soţ are reguli speciale şi fost numită donaţie „ ante nuptias ”,

fiind o instituţie independentă a donaţiei cu caracter special.

Justinian a permis ca donaţia să fie mărită sau chiar construită în timpul

căsătoriei, imitând dota, motiv pentru care nu s-a numit „ante nuptias” ci

„propter nuptias” (din cauza căsătoriei).

Mai târziu apare o altă instituţie asimilată de Justinian dotei, prin care

soţul face daruri de nuntă, deoarece epoca sclavagismului roman era în faza de

declin, cauză pentru care slăbesc raporturile familiale iar căsătoriile erau

nesigure.

CAPITOLUL IV. DESFACEREA CĂSĂTORIEI

54

Secţiunea I. Moduri involuntare de desfacere a căsătoriei

Dacă în capitolele precedente am tratat modul cum se încheie căsătoria şi

efectele pe care le produce, vom prezenta situaţiile în care se impune forţat

desfacerea căsătoriei, precum şi divorţul ca mod voluntar.

Cauzele desfacerii căsătoriei sunt: moartea unuia dintre soţi şi capitis

deminutio- ca moduri voluntare.

1. Desfacerea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi

In mod forţat căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soţi.

În acest caz bărbatul trebuia să se căsătorească imediat, însă femeia trebuia

să păstreze doliu timp de 10 luni –tempus lugendi, şi să nu se mărite

decât după expirarea acestui termen, pentru a evita confiziunea de part

turbatio sanguinis, când nu se mai putea şti al cui este copilul născut în

această perioadă.

La început, o lege atribuită lui Numai Pompiliu dispune ca în caz de

moarte a soţului soţia să fie obligată ca timp de 10 luni să nu se recăsătorească

timp ce este socotit o perioadă de doliu – tempus lugendi.

Violarea acestei prescripţii nu anula noua nuntă contractată, dar soţia era

obligată să facă un sacrificiu. Când această împiedicare la căsătorie a

fost socotită ca o dispoziţie menită să evite o confuzie asupra paternităţii,

atunci a fost extinsă şi la despărţirea prin divorţ, dreptul creştin prelungind

acest termen la un de zile. Dacă femeia năştea înaintea acestui termen

orice confuzie era imposibilă şi s-a admis în epoca clasică, în acest caz

posibilitatea de a se recăsători.

2. Desfacerea căsătoriei prin pierderea lui capitis deminutio

55

Este pierderea pubertăţii (capitis deminutio maxima), a dreptului

de cetăţenie (capitis deminutio media), sau a drepturilor de familie prin

ieşirea din familie sau trecerea în altă familie (cazuri de emancipaţiune sau

adopţie). Nu poate exista un justum matrimonium între persoane de condiţie

diferită.

Deci pierderea libertăţii are consecinţa schimbării statutului persoanei în

sclav, iar pierderea dreptului la cetăţenie va face pe unul din soţi peregrin,

consecinţe care duc inevitabil la ruperea căsătoriei.

În legătură cu efectele captivităţii pe care ar suferi-o un soţ când ar cădea

rob la inamic, pot fi şterse retroactiv prin efectul postliminiului (dacă reuşeşte să

scape şi să se reîntoarcă în patrie redevine liber şi se consideră că nu a fost

niciodată sclav, cu condiţia să nu mai aibă intenţia de a se înapoia la inamic, sau

să nu fi fost decapitat).

În privinţa lui capitis deminutio minima, adică o schimbare în status

familiae a unei persoane, avea probabil ca efect suprimarea căsătoriei cum

manu, căci această manus – putere maritală este un drept de familie legal

status familiae83.

Capitis deminutio minima este fără influenţă asupra căsătoriei sine

manu care câştigă din ce în ce mai mult teren, cu excepţia situaţiei în care

prin aceasta s-ar crea o rudenie potrivnică statutului de soţi

(impedimentum superveniens- de exemplu socru adoptă pe cel ce îi este

ginere, fără a fi emancipat în prealabil pe fiica sa, sau „ iar dacă vreuna

a început prin adopţie a-mi fi soră, e de la sine înţeles că timp cât durează

adopţiunea nu-i posibilă căsătoria între mine şi ea; în schimb prin

emancipare, când adopţiunea încetează, eu mă voi putea căsători cu ea”84).

Secţiunea II. Moduri voluntare de desfacere a căsătoriei - Divorţul

83 C. Hamangiu, M.G.Nicolae- „Drept roman”, Editura Librăriei Socec, Bucureşti 1930, pag.29284 Gaius- „Instituţiunile”, Editura Academiei Române, Bucureşti 1982, pag.81

56

Divorţul se prezintă în dreptul roman sub două aspecte, după cum

căsătoria este sine manu sau cum manu.

1.Divorţul în căsătoria cum manu

În căsătoria cum manu femeia era loco filiae, soţul având asupra ei o

adevărată patria potestas. Ieşirea de sub manus se făcea sub aceleaşi două

moduri ca şi ieşirea fiicelor de sub patria potestas. Astfel soţul va putea să

mancipeze pe soţia sa unui terţ care va fi obligat să o manumita în virtutea unui

pact de feducie adăugat la mancipaţiune.85

În urma mancipaţiunii manus dispare şi căsătoria este desfăcută, iar

în urma manumisiunii făcută de terţul ce promisese pe soţie „ in mancipio ”,

acesta va deveni un sui iuris.

Acest procedeu nu se poate aplica la orice căsătorie cum manu.

Căsătoria incheiată prin confarreatio, act religios, se desface printr-un

act simetric diffareatio care implică pentru desfacerea unui act, forme

simetric contrare celor făcute prin încheierea lui (coemptio prin remancipatio,

iar pentru usus e posibil ca ius trinoctii să aibă acest efect).

O lege mai veche atribuită lui Romulus interzicea divorţul fără motiv şi

pedeapsa în acest caz era, pentru soţ, de a da soţiei sale o parte a averii, iar pe de

altă parte revenea zeiţei Ceres.

Cauze autorizate erau considerate: adulterul, furtul cheilor de la pivniţă,

substituirea de copii- supoziţiunea de part, vrăjitoria, încercarea de otrăvire.

Femeia nu putea întrebuinţa aceste mijloace pentru a divorţa.

2.Divorţul în căsătoria sine manu

85 C.Hamangiu, M.G.Nicolae- „Drept roman”, Editura Librăriei Socec, Bucureşti 1930, pag.30157

Căsătoria sine manu se putea desface prin mijloace mai simple.

Aceasta fiind încheiată prin întrunirea celor două elemente - affectio maritalis

şi honor matrimonii- era considerată desfăcută de îndată ce unul din aceste două

elemente înceta să mai existe, fără a fi necesară nici o formalitate.

Căsătoria sine manu putea fi desfăcută nu numai prin voinţa unuia dintre

soţi, dar şi prin simpla voinţă a unuia dintre pater familias, fără a cere

consimţământul soţilor, dar în măsura în care puterea capului de familie a fost

limitată în exerciţiul ei, voinţa soţilor prevalează puterii lui pater familias.

Motivele pentru care căsătoria sine manu se desfăcea puteau să fie dintre cele

mai neînsemnate (de exemplu stricarea dinţilor).

Despărţirea poate fi provocată şi de consimţământul contrar – contrarius

consensus- al ambelor părţi, şi de voinţa unilaterală a unuia sau chiar de voinţa

contrarie a uneia dintre persoanele a cărui consimţământ este necesar pentru

formarea căsătoriei.

În primele timpuri ale Romei divorţul a fost rar, fapt ce se explică

prin severitatea moravurilor primitive şi tradiţia familiei, dar şi pentru că

cele mai multe căsătorii erau cum manu, deci mai greu de desfăcut.

Mai târziu însă slăbirea coeziunii familiei şi a ginţilor va duce la

înmulţirea enormă a divorţurilor în primul secol al imperiului (astfel încât

Seneca spune că în timpul său, femeile nu mai numărau anii decât după numele

bărbaţilor pe care îi avuseseră).

În perioada consolidării puterii imperiale în dauna instituţiilor

republicane, până la desfiinţarea acestora din urmă, societatea romană îşi

schimbă felul de viaţă din trecut.

Contactul cu grecii îi rafinează pe romani, dar le scade şi nivelul moral,

luând naştere o atmosferă de decadenţă morală în care se alterează viaţa de

familie.

Înmulţirea divorţurilor determină o înăsprire a regimurilor privitoare la

dotă. Înclinarea spre viaţa uşoară şi fără răspundere aduce frica de căsătorie,

58

sporeşte numărul celibatarilor, împotriva cărora s-a încercat luarea unor măsuri

prin legile caducare 86.

În epoca lui August divorţurile au luat asemenea proporţii în rândurile

claselor sus puse încât ameninţau însăşi temeliile statului. De aceea s-au luat

măsuri legislative pentru a îngrădi avalanşa divorţurilor.

August intenţiona să reglementeze, dar nu să interzică divorţurile.

În acest scop el a stabilit că voinţa celui care cere divorţul să fie exprimată

în prezenţa a şapte martori, iar femeii repudiate îi dădea dreptul să intenteze o

acţiune juridică împotriva fostului ei soţ care să ceară restituirea zestrei.

Soţul era obligat să-i restituie zestrea în întregime, având însă dreptul

să-şi reţină din ea sumele necesare pentru întreţinerea copiilor lăsaţi în grija

lui (propter liberos) sau ca răscumpărare pentru pagubele pricinuite de către

soţie prin risipă sau purtate necorespunzătoare 87.

S-a simţit nevoia restrângerii dreptului de a divorţa. În timpul împăratului

Antotnin Piul s-a prohibit despărţirea prin consimţământul lui pater familias

al unuia dintre soţi.

Justinian distinge patru forme de divorţ: divorţium communi consensu

şi trei forme de repudium.

Divorţium communi consensu a fost admis aproape de perioada

dezvoltării dreptului roman. Justinian l-a autorizat numai în cazul când ambele

părţi vor să divorţeze spre a se călugări. Mai târziu Justin al II-lea îl va restabili

în condiţiile de la început.

Repudiul a fost supus unor forme de Legea Iulia de maritandis ordinibus

şi anume trebuia o notificare făcută celuilalt soţ, de obicei printr-o scrisoare

trimisă prin libert, în prezenţa a şapte martori.

În epoca republicană repudiul mai putea rezulta prin simplul fapt al

căsătoriei unuia dintre soţi cu altă persoană: prima căsătorie era desfiinţată de

plin drept. Acest divorţ a fost supus la pedepse: nota censoria- pedeapsă politică

86 I.C.Cătuneanu- „Curs elementar de drept roman”, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1994, pag.120;87 Nicolae Lascu –„Cum trăiau romanii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1965, pag.291;

59

(persoana suferea ignominia- adică însemnarea în dreptul numelui în listele

censului, cu anumite consecinţe asupra celui însemnat); condamnări pecuniare

şi chiar pedepse corporale.

Din acest punct de vedere în dreptul lui Justinia se deosebesc trei tipuri de

repudiere: unul care nu dă dreptul la nici un fel de despăgubiri; altul care

impune soţului ce divorţează despăgubiri şi pedepse fiindcă a uzat de această

posibilitate fără motiv şi al treilea, în care soţul repudiat este vinovat şi va fi

supus la pedepse.

Divortium bona gratia este repudiul bazat pe un motiv personal al soţului

ce divorţează şi de care nu e vinovat celălalt soţ (absenţa unuia din soţi,

impotenţa, voinţa de a se călugări. Soţul ce repudiază pe celălalt din aceste

motive nu era responsabil de daune faţă de cel repudiat.

Divortium ex justa causa este divorţul pe motive determinate imputabile

celuilalt soţ (crimă, adulter). Soţul vinovat era pasibil de anumite pedepse

pecuniare şi corporale.

Adulterul a făcut obiectul unei legislaţii abundente şi complicate. Soţia

putea şi ea utiliza acest mod de despărţire, dar numai pentru motive determinate,

mult mai puţine decât pentru soţ (întreţinerea unei concubine în casa comună).

Divortium sine justa causa este divorţul în care unul din soţi repudiază pe

celălalt fără nici un motiv just- sine justa causa, iar atunci se expune la aceleaşi

pedepse corporale şi pecuniare ca şi soţul vinovat în divotium ex justa causa.88

Romanii nu au admis niciodată validitatea unei stipulaţiuni care

să oprească pe soţi să divorţeze. S-au adus însă limitări în privinţa cauzelor

în care divorţul este autorizat.

Spre deosebire de dreptul de astăzi, în dreptul roman se putea divorţa în

orice caz, numai că divorţul fără motive avea ca efect pedepsirea soţului ce

făcuse repudiul.

3.Consecinţele divorţului

88 C.Hamangiu, M.G.Nicolae- „Drept roman”, Editura Librăriei Socec, Bucureşti 1930, pag. 30960

În urma divorţului, soţii erau despărţiţi, însă existau reguli pentru copiii

născuţi în căsătorie, la recăsătorirea soţilor şi la supravegherea soţiei divorţate

în cazul în care ar fi însărcinată.

Asupra copiilor născuţi din prima căsătorie, drepturile soţului ce se

recăsătorea erau reduse în mod considerabil.

El nu mai putea dispune de bunurile ce ii reveneau de la celălalt soţ,

iar în privinţa bunurilor nu putea lăsa noului soţ decât o parte egală cu a aceluia

din copiii din prima căsătorie, care ar fi luat mai puţin.

În ceea ce priveşte efectele desfacerii căsătoriei asupra bunurilor,

principalul efect era obligaţia de restituire a dotei de către soţ, la fel si a

parafernei. Donaţiunea ante nuptias si cea propter nuptias nu se restituiau89.

Recăsătorirea nu a fost privită cu defavoare, însă se opunea la

recăsătorirea imediată a femeii , o anumită dificultate: incertitudinea ce ar fi

rezultat în privinţa paternităţii copilului născut în primele nouă luni de la divorţ-

turbatio sanguinis.

În timpul lui Justinian, s-a admis valabilitatea clauzei prin care testatorul,

gratificând pe văduva se impune obligaţia de a nu se recăsători.

În momentul despărţirii soţia putea să simuleze că este însărcinată.

Pentru evitarea fraudelor s-a permis să se ia toate măsurile în privinţa fostei soţii

dacă aceasta a făcut o notificare în termen de 30 de zile de la divorţ, relativ la

starea sa. După acest termen ea pierdea posibilitatea de a se mai prevala de

paternitatea fostului soţ pentru copilul ce s-ar naşte.

În condiţiile în care soţia despărţită suprimă sau ascunde copilul

născut după despărţire, fostul soţ ara autorizat să supravegheze soţia

divorţată care ar fi însărciantă.90

Putem conchide că dacă pentru romani căsătoria era o uniune între bărbat

şi femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios

89 Prof. univ. dr. Stefan Cocos, op. cit., p. 104-10590 C.Hamangiu, M.G.Nicolae- „Drept roman”, Editura Librăriei Socec, Bucureşti 1930, pag. 318

61

– nuptie suntcomunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et

humani iuris comunicatio; era uniunea bărbatului şi a femeii ce implica o viaţă

comună - nuptia sive matrimonium este vire et mulieris conjuctio, individuam

consuetudinem vitae contiens.

Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber consimţită dintre bărbat şi

femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei

familii şi reglementată de normele imperative ale legii.

CONCLUZII

S-a afirmat pe drept cuvânt că „ sâmburele statului primitiv este

familia ”.91

91 I:C:Cătuneanu- „Curs elementar de drept roman”, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1994, pag. 962

Romanii au înţeles de la început, cu simţul înnăscut al legalităţii

că familia se întemeiază pe legătura dintre bărbat şi femeie şi că această

legătură este consfinţită prin norme de drept rezervate cetăţenilor romani.

Doar în aceste condiţii se poate contracta o căsătorie de drept, un iustum

matrimonium, care dă bărbatului putere asupra soţiei şi putere deplină

asupra copiilor săi.

Şeful de familie, pater familias, îşi exercită puterea- „ manus ”,

putere ce întruchipa autoritatea şi prerogativele nelimitate ale acestuia.

Pater familias este singurul proprietar al patrimoniului familial, singurul

judecător şi preot al cultului familial.

El este singur sui iuris, soţia şi copiii sunt alieni iuris, sub puterea sa, iar

sclavii sunt obiecte de proprietate (res). Cu timpul, în locul termenului unic de

manus apar denumiri ce precizează fiecare o prerogativă a lui pater familias faţă

de cei aflaţi sub puterea lui.

Manus desemnează puterea asupra femeii, pentru copiii aflaţi sub

puterea sa se utilizează patria potestas, pentru sclavi - dominica potestas,

iar pentru celelalte lucruri - dominium.

Puterea paternă dura toată viaţa, independent da vârsta fiului care se

putea libera numai prin emancipare. Capul familiei funcţiona totodată ca

judecător şi ca preot, regimul patriarhal excluzând amestecul statului în sânul

vieţii de familie.

Structura familiei a putut să servească drept model, până la un

anumit punct al organizării statului primitiv, în acea perioadă funcţionând

Regele, Senatul şi Comisiile, primii doi factori prezentând o oarecare simetrie

alături de pater familias şi Consilium propinquorum (sfatul constituit înainte

de pronunţarea unei pedepse capitale, cu rudele cele mai apropiate, de către

pater familias).

Regele (rex) este stăpânul cuprinsului statului, aşa cum pater familias

era în casa lui. Regele administrează, comandă cetăţenii înarmaţi pentru

63

război, judecă şi condamnă, este şeful religiei, prezidează săvârşirea sacrificiilor

aduse zeilor.

Are un consiliu al celor bătrâni (senatus), pe care îi consultă fără a fi

obligat să le urmeze sfatul, păstrând aceeaşi poziţie de drept ca şi pater familias

faţă de consilium propinquorum.

Dacă în cadrul familiei fiii sunt supuşi puterii lui pater familias, pe scena

publică enorma diferenţă de drept privat între părinte şi fiu dispare. Filius

familias apare alături de tată ca egal îndrituiţi în cadrul comitiilor curiate

compuse din membrii familiei aristocratice.

În perioada republicii, noul cadru social, economic şi politic, prin

mărirea statului roman, creşterea avuţiei publice, înflorirea comerţului,

relaţiile cu grecii, toate acestea alterează cadrul vieţii familiale.

Tot în această perioadă se dă lupta în domeniul dreptului privat între

patricieni şi plebei pentru codificarea dreptului nescris şi pentru ca plebeii să

obţină ius conubii cu patricienii.

Astfel la scurt timp după întocmirea celor XII Table (lex

duodecini tabularum), plebeii obţin prin legea Canuleia în 445 ius

conubii cu patricienii, dreptul de a încheia un Justum matrimonium cu

aristocraţia de sânge, din care rezultă patria potestas asupra copiilor

procreaţi în căsătorie.

Epoca în care ştiinţa dreptului, gravitând în jurul puterii politice,

a ajuns la apogeu aste a treia perioadă din istoria dreptului roman,

ce corespunde cu noua formă de guvernare - Imperiul.

După Imperiu, dreptul va ajunge din cea mai înaltă manifestare

intelectuală, o rutină concomitent cu dividerea forţei impunătoare a

Romei şi apoi prăbuşirea sun năvălirile barbare.

În prima fază a noii epoci, principatul, împăraţii acordau soldaţilor trimişi

la vatră c cinste ius conubii cu soţia peregrină şi astfel se fondau familiile

romane bazate pe justum matrimonium în colonii, în mijlocul populaţiei străine.

64

Şi în acest mod dreptul roman a pătruns în provincii.

Importanţa instituţiei căsătoriei trebuie raportată la evoluţia sa în timp,

evoluţie ce a fost rezultatul schimbării moravurilor şi victoriei politice a

plebei. Dacă modificarea concepţiilor morale adus la emanciparea

femeii, victoria plebeilor a condus la înlăturarea oricărei discriminări între cele

două pături ale cetăţii romane, astfel că în epoca imperială uniunea legitimă

sine manus este singura formă de căsătorie existentă.

Analizând căsătoria din punct de vedere al legăturii cu alte instituţii

se pot stabili legături între căsătoria cum manus şi mancipaţiune, şi între

căsătoria sine manus, forma de căsătorie cu o origine şi natură

juridică controversată, cu posesiunea.

În epoca dreptului clasic, după cum am văzut, căsătoria apare

ca şi posesiunea, constituită prin existenţa celor două elemente: „ animus ”

(affectio) şi „ corpus ” (honor matrimonii), care se integrează într-un tot

indisolubil. Aceste două elemente sunt necesare la începerea căsătoriei şi

la dobândirea posesiunii, nu necesită forme solemne, iar continuitatea

acestora formează o condiţie esenţială în continuarea căsătoriei începute

şi menţinerea posesiunii.

În epoca dreptului romano-bizantin paralelismul animus - corpus se

menţine, însă affectio capătă un rol preponderent faţă de elementul material.

Instituţia căsătoriei la romani este importantă şi prin ceea ce s-a păstrat

şi transmis sistemelor de drept actuale.

Astfel, privind instituţia căsătoriei în dreptul nostru, se pot stabili multe

legături cu căsătoria din Roma antică, procesul formării şi dezvoltării

instituţiilor dreptului românesc constituindu-se ca o latură a continuităţii etnice

şi instituţionale ale poporului nostru: aceeaşi natură juridică de contract,

existenţa condiţiilor de fond şi formă (vârsta, consimţământul, rudenia),

impedimentele ce izvorăsc din acestea; interzicerea bigamiei.

65

În privinţa divorţului în dreptul nostru motivele trebuie să fie juste, spre

deosebire de dreptul roman, unde exista şi divorţul sine justa causa.

Existenţa acestor legături dovedeşte încă o dată „ măsura spiritului

creator al romanilor, vocaţia gândirii riguros exacte, tendinţa către

subiectivizare şi abstractizare, capacitatea de a forma principii generale

şi de a sistematiza pe baza lor datele fenomenului juridic”.92

Deşi în perioada în care Roma intra în istorie, lumea antică cunoscuse

deja câteva coduri legislative (Codul lui Hmmurabi, Legile hitite),

dreptul roman are însă un loc deosebit în istoria universală a dreptului,

prin vitalitatea proprie, prin influenţa categorică exercitată asupra întregii

gândiri juridice, prin logica şi consecvenţa gândirii juridice.

Bibliografie

1. Stoicescu C. - „Curs elementar de drept roman”, Tipografia Curierul

judiciar, Bucureşti 1931;

2. Tomulescu C. Şt. - „Vârsta minimă cerută în dreptul roman pentru căsătoria

fetelor”, Analele Universităţii Bucureşti 1969.

92 Emil Molcuţ- „Drept privat roman”, Bucureşti 1984, pag.366

3. Hamangiu C., M.G.Nicolau - „Dreptul roman”, Editura librăriei Socec,

Bucureşti 1930;

4. Tomulescu C.Şt. - „Drept privat roman”, Tipografia Universităţii,

Bucureşti 1973;

5. Diehl Ch. - „Figuri bizantine”, Editura pentru literatură, Bucureşti 1969;

6. Molcuţ Emil - „Drept privat roman”, Bucureşti 1984;

7. Molcuţ Emil - „Drept roman”, Editura Mihaela Press, 2002;

8. Foustel de Coulanges - „Cetatea antică”, Editura Meridiane, Bucureşti

1984;

9. Lupşan Gabriela, Drept roman. Suport de curs, 2009

10. Gaius - „Instituţiunile”- vol.I, Editura Academiei, Bucureşti 1982;

11. Matei Horia C. - „O istorie a lumii antice”, Editura Albatros, Bucureşti

1994;

12. Cătuneanu I. C. - „Curs elementar de drept roman”, Editura Cartea

românească, Bucureşti 1924;

13. Costescu I. M. - „Condiţiunile necesare pentru contractarea căsătoriei

legitime la romani şi la români”, Tipografia Societăţii Tiparul, Bucureşti

1900;

14. Marcu Liviu P., Drept roman. Note de curs, Academia de Tehnoeconomie

si cooperare romano-americana, Bucuresti, 1996

15. Lascu Nicolae - „Cum trăiau romanii”, Editura Stiinţifică, Bucureşti 1969;

16. Plassard - „Le concubinat romain, sous le Haut- Empire”, 1921;

17. Longinescu S.C. - „Studii sociologice. Căsătoria”, Tipografia Naţională,

Iaşi 1899;

18. Longinescu S.C. - „Elemente de drept roman”, Tipografia Curierul judiciar,

Bucureşti 1927;

19. Sambrian Teodor, Drept roman, Ed. Helios, Craiova, 2001

20. Hanga Vladimir - „Cetatea celor şapte coline”, Editura Tineretului,

Bucureşti 1957;

67

21. Hanga Vladimir - „Manual de drept privat roman”, Editura Cordial, Cluj-

Napoca 1993;

22. Hanga Vladimir - „Originea şi structura posesorie a căsătoriei sine manu”,

Bucureşti 1946;

68