CARTURARII MOLDOVENI – CALAUZE AI SPIRITULUI ROMANESC

GRIGORE URECHE (1590 – 1647)

Unul dintre cei mai mari cărturari români din prima jumătate a secolului XVII este cronicarul Grigore Ureche. Ca reprezentant al marii boierimi moldovene, el are tendinta de a descrie evenimentele, faptele şi acţiunile diferitelor personalităţi din istoria ţării sale prin prisma reprezentărilor sale, a clasei sociale din care făcea parte, aşa încît uneori întîlnim aprecieri de-a dreptul tendenţioase. În acelaşi timp, trebuie de menţionat faptul că acelaşi cronicar tinde să-şi scrie opera de pe poziţii obiective, ale intereselor patriei, ale luptei împotriva cotropitorilor stăini şi ale luptei de eliberare naţională - scop nobil, care se impune cu deosebită acuitate în timpul vieţii celebrului cronicar.

Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română « Letopiseţul Ţării Moldovei ». Această cronică se deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în secolele XV-XVI. În primul rînd « Letopiseţul Ţării Moldovei » este scris nu în limba slavonă, ci în limba română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării. În al doilea rînd, spre deosebire de letopiseţele slavo-moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie iniţiativă. În al treilea rînd, « Letopiseţul Ţării Moldovei » nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum se făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.

Pentru a scrie letopiseţul său, Grigore Ureche a folosit pe larg nu numai izvoare interne moldoveneşti, ci şi străine, în special cele ale istoricilor polonezi şi transilvăneni. Dintre izvoarele interne, cel mai important după cum reiese din cronică este "Letopiseţul Moldovenesc", o sursă narativă complexă. Dintre autorii polonezi au fost în mod critic folosite mai ales operele istoricilor M. Bielski şi ale fiului său I. Bielski, ale lui M. Kromer şi M. Miehovski, diverse lucrări cu caracter informativ şi enciclopedic, care aveau circulaţie pe acele timpuri în aria de cultură poloneză. De rînd cu izvoarele scrise, Grigore Ureche a folosit pe larg şi tradiţia populară orală, amintirile tatălui său, ale boierilor bătrîni din anturajul familiei sale. Autorul a utilizat toate aceste informaţii în mod critic, cerîndu-le şi trecîndu-le prin raţiunea şi inima sa. Cărturarul a ştiut să aleagă cu grijă adevărul istoric şi să-l aştearnă pe hîrtie într-o limbă frumoasă şi înţeleasă.

MIRON COSTIN (1633 – 1691)Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633. Îndeplinind multe funcţii pe lîngă domnii moldoveni, M. Costin a fost martor şi în acelaşi timp participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrîngerea oastei otomane, M. Costin, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă l-a miluit, punîndu-i la dispoziţie unul din castelele sale de lîngă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. După ce i s-a permis repatrierea, M. Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, care printr-o învinuire neîntemeiată l-a condamnat la moarte în 1691.

M. Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este « Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche ». O altă operă costiniană este "Cronica Moldovei şi a Munteniei", scrisă în 1677. În cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne. În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Opera contstă din 17 capitole, iar scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină.

ION NECULCE (1672 – 1746)

Ion Neculce pe bună dreptate poate fi socotit primul prozator între istoricii (cronicarii) moldoveni şi primul, cel mai înzestrat, istoric între scriitorii moldoveni pînă în a doua jumătate a secolului XIX. Spre deosebire de Gr.Ureche, M.Costin, N.Costin, ultimul mare cronicar moldovan Ion Neculce n-a făcut şcoli străine. Opera care a scris pe vecie numele lui Ion Neculce în istoria şi cultura Moldovei se intitulează Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă pînă la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, reflectînd viaţa politică, social-economică şi culturală a Statului Moldovenesc în perioada dintre 1661-1743. Contemporan şi părtaş al multor evenimente descrise, spre deosebire de predecesori, I. Neculce mai puţin apelează la alte cronici.

Pornind de la convingerea că legendele, cîntecele bătrîneşti,întîmplările transmise din generaţie în generaţie, aureolate de concepţia poporului despre bine şi rău, despre ţară şi duşmanii ei, despre cauza sfîntă a apărătorilor drept şi despre uneltirile celor păgîni, vicleni şi pofticioşi de pămînturi străine, sînt strîns legate cu istoria, cu ceea ce s-a întîmplat în realitate, Ion Neculce introduce în istoriografia moldovenească un capitol alcătuit din istorii orale, atribuindu-le, cu anumite rezerve, valoare de mărturii documentare. Vestitul compartiment O samă de cuvinte, de regulă, mai bine cunoscut decît opera capitală neculceeană, a fost impulsionat de grija istoricului scriitor de a păstra vie, de a nu lăsa uitării memoria istorică a poporului moldovenesc. Descrierea unor momente cruciale din istoria Moldovei: soarta haină a pămîntenilor săi, oprimarea lor socială de către fanarioţi, umilinţele la care erau supuşi de armatele invadatoare ale tătarilor, turcilor, ale generalului rus Minih fac din cronica lui I.Neculce un izvor informaţional fără preţ pentru istoriografia Moldovei din perioada respectivă.

NICOLAE MILESCU – SPATARU (1636 – 1707)

Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a secolului XVII - începutul secolului XVIII, N. Milescu s-a născut în familia unui boier moldovean. După unii cercetători, la început el şi-a făcut studiile, se pare, la Academia slavo-greco-latină din Iaşi, apoi a continuat la Academia de pe lângă patriarhia de la Constantinopol. Întorcându-se în patrie pe la mijlocul anilor 50 ai secolului XVII, N. Milescu devine o persoană influentă la curtea domnitorilor moldoveni, ajungând la rangul de spătar. După cum reiese din unele izvoare, N. Milescu a participat la un complot împotriva domnului Ştefăniţă Lupu, după descoperirea căruia a fost nevoie să părăsească ţara. După mai mulţi ani de pregătiri prin Valahia, Stambul, Stockholm, Paris, în 1671 N. Milescu a sosit la Moscova si a fost numit câţiva ani mai târziu, în fruntea soliei ruseşti care a plecat în China.

Nicolae Milescu, prin activitatea sa cărturărească, a avut un mare aport la dezvoltarea gândirii social-politice, filozofice, geografice, a ştiinţelor naturale din Moldova şi Rusia. A manifestat un viu interes faţă de diverse probleme legate de istoria bisericii şi de teologie, scriind şi traducând lucrări, între care menţionăm traducerea cel puţin a unor părţi a BIBLIEI, În 1672 el alcătuieşte un dicţionar ruso-greco-latin. În anii următori scrie un şir de opere mai puţin cunoscute azi, ca "Aritmologhion", "Povestirea despre sabile", "Cartea aleasă pe surt despre nouă muze şi despre şapte arte liverale", în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi are muza ei.Un amestecde istorie şi legendă găsim în "Povestirea despre zidirea bisericii Sfânta Sofia de la Constantinopol". Printre scrierile lui Milescu se găsesc şi lucrări cu caracter pur istoric care se referă la trecutul Rusiei, precum « Genealogia ţarilor ruşi ». In urma calatoriei in China, carturarul a mai scris diverse lucrari, printre care si « Jurnal de calatorie in China ».

DIMITRIE CANTEMIR (1673 – 1723)

Dimitrie Cantemir a fost nu doar domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), ci si autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român. A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714.

În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. 

Opere principale :“Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul”, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698 si prima lucrare filozofică românească. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.“Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700”, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală.Istoria ieroglifică(1703 - 1705), considerată prima încercare de roman politic-social. Istoria Imperiului Otoman, redactată în latină, in care Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. Descrierea Moldovei (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.