cartea de anul 2
DESCRIPTION
teologieTRANSCRIPT
Biserica în evul mediu târziu şi contemporaneitate
Încă de la apariţia Bisericii în chip văzut la Cincizecime, toate evenimentele
bisericeşti au fost consemnate de istorie. Ele au făcut parte din viaţa de zi cu zi a
omenirii. Au continuat şi în evul mediu, evul mediu târziu, de fapt ele vor continua
până la sfârşitul lumii. Aceste evenimente se vor face cunoscute de istoria Bisericii
şi nu numai, pentru că întreg evul mediu este dominat de Biserică, şi de multe ori
au fost evenimente care au adus Bisericii necazuri datorate clerului, care a făcut
exces de zel.
În perioada evului mediu, la rampă a apărut o serie întreagă de popoare
migratoare care au influenţat viaţa Bisericii, pentru că ideea de a stăpâni întreg
pământul a aparţinut tuturor conducătorilor migratori, cel mai mult văzându-se la
arabi, care începand cu secolul al VII-lea vor cuceri teritoriu după teritoriu.
Interesant este că se vor aşeza în Europa, în secolul al VIII-lea şi vor sta 700 de ani.
Înainte de a intra în Europa, ei au cucerit Egiptul, Armenia, aproape întreg Orientul.
Musulmanii vor continua ofensiva până în secolul XX când turcii vor rămâne în
Asia Mică. Datorită faptului că au cucerit Ţara Sfântă, în Occident şi-au făcut
apariţia cruciadele, care au avut ca scop eliberarea locurilor sfinte, dar nu
întotdeauna, cucerind chiar Constantinopolul, stăpânindu-l 60 de ani (1204-1251).
Până la urmă cruciadele nu şi-au atins scopul, datorită lipsei de unitate, fiecare rege
dorindu-şi o victorie răsunătoare în favoarea sa şi nu pentru creştini.
Pericolul musulman, mai ales cel turcesc, determina o serie întreagă de
evenimente care au ca scop interese politice şi nu religioase. Astfel, împăraţii
bizantini, începând cu secolul al XI-lea şi până în secolul al XV-lea vor căuta să
arunce în faţă elementul religios pentru a primi ajutor occidental ca să rămână în
scaunul imperial. Vor fi foarte multe încercări de unire între cele două Biserici, care
nu-şi vor fi atins nici un scop, nici religios nici politic. Drumul spre desfiinţarea
Imperiului Bizantin continuă şi în 1453 se produce acest eveniment, care a pus
capăt unui imperiu de peste 1000 de ani. În timp ce în Răsărit turcii mergeau prin
victorie, în Apus papalitatea rămâne pe scara puterii lumeşti mai mult şi nu pe cea
religioasă, pentru că şi dorinţa papalităţii de a conduce întreaga lume era în
principiu exprimată prin gura papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216) când a spus că-
i mai mic decât Dumnezeu dar mai mare ca omul.
Tocmai această supremaţie papală, care a fost susţinută de ordinele monahale
şi mai ales de inchiziţie, a creat o serie întreagă de reacţii în ţări ca: Franţa, Anglia,
Ţările de Jos, Germania, culminând în secolul al XVI-lea cu Reforma, cea care va
tulbura mult Biserica, atât Apuseană cât şi Răsăriteană, pentru că Apusul şi-a
stabilit învătătura la Conciliul de la Trident în secolul al XVI-lea, iar Răsăritul a
devenit loc de propagandă reformato-protestantă. Pe lângă faptul că a produs
tulburare în Biserică, Reforma a continuat şi lucrarea Renaşterii, care datorită
excesului oamenilor Bisericii, s-a îndreptat spre laicizarea lumii, lăsând pe
Dumnezeu deoparte, ca în secolul al XVIII-lea să aducă o luptă acerbă împotriva
clerului şi a regatului prin influentă masonică, cu sloganul cunoscut, prin Revoluţia
Franceză (1789).
Fără îndoială, evenimentul bisericesc al secolului al XIX-lea rămâne
Conciliul I Vatican, care s-a produs pentru a face din infailibilitatea papală o nouă
dogmă romano-catolică. Acesta a fost precedat de Imaculata concepţie prin care
Maica Domnului s-a născut fără păcat originar. Aducând acesta noua învăţătură,
papa Pius al IX-lea şi-a pregătit drumul spre infailibilitate, deoarece propunând
dogme noi, ele devin respectate de Biserică, iar papa este fără greşeală când le
formulează. Se vede clar lipsa de comuniune în sânul Bisericii Romano-Catolice.
Conciliul I Vatican a produs o nouă ruptură în Biserica Romano-Catolică, care va
pregăti lupta împotriva puterii papale şi dorinţa ţărilor catolice de a fi mai libere să
poată avea conducere proprie, numindu-se galicanism, fiproniarism, iosefinism.
Evident că până la urmă liberalizarea în Biserica Romano-Catolică a fost doar un
deziderat. Secolul al XIX-lea aduce şi formarea statului italian dar şi începutul
primului Reich german prin înfrângerea lui Napoleon al III-lea în 1871. Foarte
interesant, pe fondul evenimentelor politice s-a desfăşurat Conciliul I Vatican.
La acesta n-au participat celelalte confesiuni, Biserica Ortodoxă şi Biserica
Reformată Protestantă, socotind conciliul ca un sinod al Bisericii Romano-Catolice.
Ruptura care s-a produs va forma un nou grup de biserici, numite: Biserica vechilor
catolici, cu înclinaţie spre ortodoxie, dar şi protestantism, stabilindu-se sub numele
de Unirea de la Utrecht. Dacă Conciliul I Vatican vine cu întrunirea şi mai multor
puteri papale, secolul XX scoate în evidenţă evenimentul deosebit atât al Bisericii
Romano-Catolice cât şi al Bisericii în general, Conciliul II Vatican, de o mai mare
amploare, din dorinţa de a reactualiza puterea papală, dar şi să înţeleagă lumea o
încercare de a aduce la zi învăţătura romano-catolică. De data aceasta, vor participa
şi Biserica Ortodoxă şi cea Protestantă. Conciliul II se încheie cu un deosebit
eveniment când cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică, îşi ridică
anatema, când cei doi conducători spirituali, papa Paul al VI-lea şi patriarhul
ecumenic Atenagoras vor înlătura ceea ce a făcut Humbert în secolul al XI-lea, care
a aruncat anatema pe Sfânta Masă la Bizanţ, producând Marea Schismă. În lume,
protestantismul se extinde, ca şi anglicanismul. Bisericile Ortodoxe deja au devenit
autocefale, dar cu regretul că sediul control al Ortodoxiei a fost şi este sub stăpânire
şi nu liber. Datorită obsesiei comuniste asupra Bisericii Ortodoxe, pentru că
Biserica Romano-Catolică a avut un regim mai special, Ortodoxia a avut mult de
suferit, pentru că această ciumă nu s-a abătut decât asupra Ortodoxiei. De fapt, din
Orientul Îndepărtat până în nordul Rusiei, Ortodoxia a fost supusă multor necazuri
aduse în special de arabi şi turci până la apariţia comunismului. Acesta odată
instalat, a luptat cu toată forţa spre a distruge Biserica. N-a reuşit, în schimb a reuşit
să facă din creştinii ortodocşi fugarii societăţii. Aceştia, cum prindeau un moment
prielnic, fugeau din „fericirea comunistă”. Este adevărat că diaspora a existat tot
timpul, dar mai accentuată acum. Ortodocşii fugiţi se strângeau în jurul Bisericilor,
nu puteau să lase Biserica deoparte, asistentă religioasă primind-o în continuare,
dar, foarte interesant, şi aceasta împărţită în două, cu Biserici care ţineau de
Biserica Ortodoxă din ţările comuniste şi cu cei care erau sub o altă ascultare. Deşi
comunismul a căzut ca formă de oprimare, credincioşii din diaspora nu s-au unit, au
rămas la fel de despărţiţi, de data aceasta socotind pe cei din ţară ca pe nişte oameni
de nimic, preferând la un moment dat şi ascultarea unor episcopate care niciodată
nu au adus ţărilor lor vreo faptă bună, ci din contră.
Perioada aceasta este perioada dialogurilor, a discuţiilor, a apariţiilor
mişcărilor ecumenice care au ca principiu unirea, dar cum se face că nu găsesc
răspunsul. Stăm tot timpul într-un dialog, dacă nu al unirii liturgice, cel puţin al
responsabilităţii sociale pentru că unirea va fi foarte greu de realizat într-aşa
diversitate de comunităţi creştine, care mai de care cu învăţătura sa cea mai
adevărată, care s-au rupt de marile Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică. Este
bine că există dialog, se fac paşi foarte mici dar din rămânerea în a ne studia
reciproc fiecare avem ce învăţa, protestanţii şi neoprotestanţii că există spiritualitate
şi sfinţenie, ortodocşii că nu trebuie niciodată să ne despărţim de credintă, aşa cum
a fost ea propovăduită de Apostoli.
Cruciadele
Au apărut ca o necesitate de a căuta să se înlăture dominaţia
mahomedanismului, şi mai exact a turcilor seleucizi care au cucerit Ierusalimul în
1070 şi care erau foarte ostici creştinilor fată de arabi, pentru că în anul 1064-1065
au atacat pe pelerinii creştini care vizitau locurile sfinte, din 7000 de pelerini
reîntorcându-se 2000, teritoriu după teritoriu căzând sub stăpânire turcească.
În 1074, Grigorie al VII-lea a pus la cale un plan al creştinătăţii de a lupta
împotriva turcilor, însă cearta pentru investitură a pus capăt acestei dorinţe. Urban
al II-lea a reluat planul de a aduce în mâinile creştinilor locurile sfinte. Astfel, în
sinoadele de la Piacenza şi Clermont în 1095 a reuşit să trezească un mare
entuziasm pentru cruciade, chiar cei săraci punându-şi mari speranţe în ele, datorită
faptului că vor scăpa de sărăcie. Evident că toată lumea care dorea să participe la
cruciade a văzut doar îmbogăţire, fără să-şi dea seama de fapt că bogăţia vieţii va
rămâne vis şi nu realitate, până la urmă cu excepţia unor cruciade celelalte dând
greş, sau schimbându-şi planul şi ajungând la alte puncte care n-au avut nimic în
comun cu locurile sfinte. Astfel, în 1191, Richard Inimă de Leu cucereşte Ciprul şi
în 1192 îl şi vinde; cruciada a IV-a ocupă Constantinopolul, stăpânindu-l aproape
60 de ani. De multe ori armele nu aduceau rezultatul scontat ci diplomaţia. Astfel,
Frederich al II-lea (1215-1250) a reuşit să ţină 10 ani Ierusalimul sub creştini, prin
tratatul de la Jafa din 1229 cu sultanul Egiptului, până când turcii îl vor ocupa.
Cruciada I (1096-1099) a avut două etape. Prima a fost expediţia săracilor,
având conducător pe Petre Pustnicul şi Walter Săracul (Habenicht). Aceştia au
ajuns la Bizanţ trecând prin Boemia şi Ungaria. Împaratul Alexios I Comnenul
(1081-1118) a fost pus în situaţia să-i aducă pe aceştia pe coasta Asiei Mici, unde
au fos masacraţi de trupele seleucide iar cei scăpaţi au devenit prizonieri.
Cruciada propriu-zisă a fost a cavalerilor în patru grupe:
- grupa I, alcătuită din cavaleri lotaringieni, flămânzi şi germani sub
conducerea lui Godefray de Bouillon.
- grupa a II-a, formată din cavaleri francezi, bretani şi englezi, condusă de
Robert de Courtheuse, duce de Normandia.
- grupa a III-a, constituită din cavaleri provensali din sudul Franţei, având
drept conducător pe Raymond al IV-lea, conte de Toulouse.
- grupa a IV-a, având în componenţă cavaleri normanzi din sudul Italiei,
conduşi de ducele Boemond de Tarent şi Tancret.
Întreaga cruciadă a cuprins 200.000 de cavaleri care în 1097 erau la
Constantinopol, unde împăratul Alexios I i-a obligat să depună jurământ, că tot ce
vor caştiga va reveni împăratului iar el va întreţine întreaga cruciadă. Nu au depus
jurământul Raymond al IV-lea şi Tancret.
În 1097, cruciaţii trec în Asia Mică şi cuceresc Niceea care era stăpânită de
turci, trec în Cilicia, iar în 1098 cuceresc Antiohia printr-o trădare. Fiind certuri
între cruciaţi, Raymond al IV-lea se îndreaptă să cucerească Ierusalimul, care în
1099 va fi cucerit de Godefroy de Bouillon. După cucerire, cavalerii organizează
mici state feudale, un principat de Antiohia, condus de Boemand, fiul lui Robert
Guiscard, care va fi stăpânită până în 1268 când va cădea definitiv sub stăpânirea
musulmanilor, altul la Edesa sub Baudoin de Bouillon. Godefroy refuză să
primească titlul de rege al Ierusalimului pentru că acolo Iisus Hristos a primit
coroana de spini, numindu-se „advocatus Ecclesiae Santi Sepulcri”. Primul rege al
Ierusalimului a fost numit în 1110 fratele lui Godefroy, Balduin de Boulagnes, iar
Godefroy, după câteva luni, moare. Patriarhul de Ierusalim a fost înlocuit cu unul
latin. Cruciaţii au procedat la fel ca şi musulmanii, omorând în masă atât
musulmani cât şi iudei. În 1101 s-a constituit al patrulea principat, cel de la Tripoli,
în Siria.
Cruciada a II-a (1147-1149). Cucerirea Edessei în 1146 de Zenghi şi
Nuredin, emiri turci ai Mossului, determină Occidentul să ia atitudine. Astfel,
Bernard de Clairveaux a reuşit să pună bazele unei noi cruciade, având drept scop
eliberarea Edessei, de aceea papa Eugeniu al III-lea (1145-1153) a fost ocupat cu
răscoala lui Arnold de Brescia în Lombardia. La această cruciadă au luat parte
Ludovic al VII-lea al Franţei şi Conrad al III-lea al Germaniei, de unde cruciada s-a
numit franco-germană. Cruciaţii l-au ajutat pe Alfons I al Portugaliei să elibereze
Lisabona din mâinile maurilor în 1147, fiind prima şi ultima victorie a cruciaţilor.
După ce au ajutat pe regele Portugaliei, s-au îndreptat spre Constantinopol, care i-a
uimit prin bogăţia şi frumuseţea lui, determinându-i să-l cucerească, iar împăratul
Manuil I Comnenul (1143-1180) a reuşit prin amabilităţi politice să salveze oraşul,
mai ales că soţia sa Bertha era cumnată cu împăratul german. Ambele armate au
ajuns la Ierusalim, nemaiîncercându-se eliberarea Edessei. În acelaşi an, Conrad al
III-lea pleacă spre Germania, încheind în Asia Mică un tratat cu Bizanţul.
În 1149, francezii s-au întors pe Mediterană în Franţa, după multe peripeţii,
deoarece au fost atacaţi de bizantini, care au luat ostatică pe soţia împăratului,
Eleonora, care însă este scăpată de flota normandă. Astfel se încheie cruciada a II-a,
în mod lamentabil.
Cruciada a III-a (1189-1192). În 1171, Egiptul are un nou emir în persoana
lui Saladin, deosebit, un mare militar, fapt care se va vedea foarte curând. Astfel, în
1174 cucereşte Damascul, în 1183 ocupă Mesopotamia iar în 1187 la Hattin îi
învinge pe cruciaţi şi ocupă Ierusalimul, luând prizonier pe regele Ierusalimului
Guy de Lusignan. Papa Grigorie al VIII-lea (1187) şi urmaşul său, Clement al III-
lea (1187-1191) au ridicat o nouă cruciadă cu scopul bine determinat de a elibera
Ierusalimul. La această cruciadă participă Frederic I Barbarosa (1152-1190)
împăratul Germaniei, Richard Inimă de Leu al Angliei şi Filip al II-lea August
(1180-1233) al Franţei. Germanii ajung în 1189 prin Ungaria în Tracia şi iernează
la Adrianopol. În 1190 ocupă Iconium în Asia Mică, unde înving pe turci, dar
Frederic I Barbarosa moare înecat în răul Selef din Cilicia, iar armata este condusă
de fiul său Frederic de Svabia, care moare şi el la Acra, în Siria, în 1191, armata se
va întoarce acasă. Filip al II-lea şi Richard ajunge în Sicilia pe drumuri diferite, iar
între ei izbucnesc certuri, care îl determină pe regele Franţei să se întoarcă acasă,
iar Richard cucereşte în 1191 Ciprul de la bizantini după care se îndreaptă spre
Palestina, odată ajuns dorind să cucerească Ierusalimul. Acest lucru rămâne însă
numai un deziderat. Între timp, Saladin l-a eliberat pe regele Ierusalimului, Guy
Lusignan. Regele Angliei încheie un armistiţiu cu Saladin, primind litoralul
Mediteranei între Jafa şi Acra, iar creştinilor li s-a îngăduit să viziteze Oraşul Sfânt.
În 1192, Richard se întoarce spre casă şi revine în Cipru, pe care îl vinde lui Guy de
Lusignan, fost rege al Ierusalimului, pe care el şi urmaşii lui îl vor stăpâni trei
secole, până în 1489 când cade sub veneţieni, iar în 1571 Salim al II-lea (1566-
1574) îl cucereşte. Regele Angliei este luat prizonier de Leopold al V-lea al
Austriei, care-l încredinţează împăratului german Henric al VI-lea, fiind
răscumpărat de englezi. Aici se poate vedea că cei care participau la cruciadă nu se
bucurau de inviolabilitatea persoanei. Henric al VI-lea pleacă în 1197 într-o
expediţie, cucerind Bizanţul şi stabilind o legătură între coasta palestiniană şi
Antiohia.
Cruciada a IV-a (1202-1204). Încă de la prima cruciadă s-a văzut că dorinţa
occidentalilor nu a fost atât de mare să ajungă în Orient ca să elibereze Ţara Sfântă
de musulmani, ci mai degrabă de a ocupa cea mai frumoasă capitală pe care a avut-
o omenirea, Constantinopolul. Acesta a fost şi este oraşul cel mai frumos, şi era
dorit atât pentru curtea imperială cât şi pentru populaţie. Occidentalii n-au cucerit
Bizanţul în primele cruciade datorită abilitaţii împăraţilor bizantini. Secolul al XIII-
lea a devenit în schimb o povară pentru răsăriteni pentru că a patra cruciadă
propovăduită de papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216), în loc să-şi vadă scopul, a
reuşit să cucerească Orientul, dar nu cel mijlociu, ci partea orientală a Europei. Este
adevărat că şi împrejurările au determinat cucerirea Constantinopolului de către
cruciada al IV-a. Alexios al IV-lea fuge în 1201 din închisoare în Occident, cerând
ajutor Veneţiei, unde se aflau toti cruciaţii, pentru a reînscauna pe tatăl său Alexios
al III-lea (1195-1205). Între bizantini şi veneţieni au fost mari discuţii, deşi ei s-au
alăturat bizantinilor împotriva normanzilor, şi aceasta datorită faptului că
expansiunea bizantinilor s-a extins până la Ancona, lucru neagreat de veneţieni,
care de data aceasta s-au unit cu normanzii împotriva răsăritenilor. Lucrul acesta
este materializat de către Emanuil I Comnenul care în 1171 îi face prizonieri pe toţi
veneţienii, dar după moartea împăratului, împărăteasa Maria este în favoarea
veneţienilor, ca în 1183 Andronic să răstoarne pe Alexios al II-lea şi să-l ucidă
împreună cu toţi veneţienii din capitală. Însă după doi ani acesta este ucis chiar de
ginerele său Isaac II, favorabil veneţienilor. De aceea Alexios IV a mers la
veneţieni pentru ajutor. Ajutorul îl primeşte din partea cruciaţilor, conduşi de
Enrico Dandola dogele Veneţiei, care în 1203 a intrat în capitala bizantină. Alexios
IV este pus împărat, dar neavând să-şi achite datoria, bizantinii se răscoală şi
împăratul este omorât iar imperiul este recucerit de cruciaţi şi transformat într-un
stat feudal de tip occidental. De fapt, până să ajungă la Constantinopol, au cucerit
cetatea Zara de pe coasta Dalmaţiei, ca apoi să fie dată Veneţiei. Primul împărat
latin a fost Balduin de Flandra. S-a mai format regatul Salonic, ducatele de
Filipopolis şi Atria şi principatul Morea, iar 3/8 din Imperiu revenea lui Balduin de
Flandra, această parte cuprinzând oraşul şi câteva insule. Patriarhul bizantin Ioan al
X-lea a fost înlocuit cu patriarhul latin Toma Morosini. Astfel se încheie cruciada a
IV-a, care va stăpâni Imperiul Bizantin 60 de ani, până când generalul Alexios
Stratigopolos va intra în cetate şi împăratul latin Blum (Balduin al II-lea) va parăsi
capitala.
În anul 1212, până şi copiii au plecat în cruciadă, sperând şi ei într-o viaţă
mai bună. Astfel, copiii din Franţa şi Germania conduşi de Stefan şi Nicolae, care
n-au vrut să ţină cont de regele Franţei, Filip al II-lea, să nu păşească într-o astfel de
expediţie, s-au îmbarcat spre a ajunge în Orient, dar naufragiul a făcut ca o parte
din ei să ajungă în Egipt şi alte ţări arabe unde au fost vânduţi. Cei din Germania au
trecut Alpii, dar frigul a făcut ravagii şi numai o parte din ei s-a întors acasă.
Imperiul Bizantin după Cruciada a IV-a
Cruciada a IV-a a crat foarte multe greutăţi Imperiului Bizantin prin faptul
că în primul rând 1-a desfiinţat din capitală, iar în al doilea rând i-a slăbit
puterea de apărare facându-1 vulnerabil în faţa viitoarelor ameninţaţi. Nu se
putea ca Imperiul Bizantin să dispară definitiv cum şi-a dorit ocupaţia latină,
din contră s-a adunat şi s-a mutat în Asia Mică. Aici apare puterae de a fi
împărat, dorinţa de mărire a omului şi atunci caută să se socotească ca fiind el
legitim pentru tron. Această ocupaţie a Bizanţului nu i-a unit pe cei care voiau
să conducă, din contra a creat o dorinţă nebună de a fi primul. în loc să se
unească şi să se stabilească într-o singură localitate s-au împărţit, nici mai mult
nici mai puţin decât în trei locuri.
În Asia Mică sub Teodor Lascaris s-a format-Imperiul de Niceea,
dominaţia Lascarizi, rudă cu Alexios III Anghelos.
Pe coasta sud-orientală a Mării-Negre ia fiinţă Imperiul de Trapezunt, sub
Comneni, Alexie şi David nepoţi ai lui Andronic I.
În Epir s-a pus baza principatului despot sub Mihai Anghelos , rudă cu
împăraţii Isac II şi Alexios III.
Odată stabilite familiile imperiale în cele trei centre, patriarhul ecumenic
Mihail Autoreianos al IV-lea a ales Niceea. Teodor Lascaris a fost proclamat
împărat în 1206, fiind uns de patriarhul ecumenic. Niceea ajunge centrul naţional şi
bisericesc al Imperiului, era locul cel mai adecvat, pentru că se afla la întretăierea
căilor principale la extremitatea unui mare lac, apărată de întăriturile naturale şi de
fortificaţii solide, având de jur-împrejur câmpia Bitiniei.
Lascarizii în 1214 înglobează în Imperiul lor şi o parte din teritoriul lui David
Comnen din Imperiul Trapezunt, după ce a eliminat pe turci lângă Antiohia.
În 1224 loan Vatatzes succesorul lui Teodor Lascaris, fiindu-i şi ginere, a
învins pe latini reuşind să câştige noi teritorii făcând să se aprindă flacăra
eliberării. Chiar oraşul Adrianopol este cucerit, Rodosul de asemeni. Este
adevărat că şi bulgarii sunt de partea grecilor, deşi în timpul lui Caloian(1195-1207),
acesta s-a adresat papalităţii, lui Inocenţiu III(1198-1216) ca să-1 recunoască ca
împărat şi să aprobe postul de patriarh la Târnovo. Lucrul acesta nu se întâmplă şi
atunci Ioniţă Caloian trece de partea grecilor şi chiar îi învinge pe balduini.
Imperiul de Niceea sub împăraţii lui se întinde încet dar sigur. Aici apare lipsa
de tact a celorlalte imperii de Trapezunt şi Epir nu s-au ataşat imperiului Niceean ca
făcând o sigură armată şi un singur împărat să poată recuceri Capitala şi astefel
Imperiul să rămână mai puternic. Ei s-au detaşat formând armate mici uşor de
stîpânit.Imperiul de Niceea îşi continuă triumfător existenţa deoarece au în frunte
împăraţi destoinici. împăratul loan Vatatzes lasă o suprafaţă dublă pentru urmaşii
săi, acesta moare chiar în cetatea Tesalonic. Urmaşul său a fost loan III Ducas
Vatatzes un om cu deosebite calităţi economice, care şi-a dat seama că armata şi
populaţia au nevoie de întreţinere. El a accelerat prosperarea agriculturii,
creşterii animalelor, meşteşugurilor, apărând binele Imperiului. El a domnit între
anii 1243-1254. Fiul său Teodor al II-lea(1254-1258) urmaşul său a fost mai
exagerat, dar a avut o sănătate şubredă care 1-a făcut să moară de tânăr, el
murind la vârsta de 36 de ani, fiind o fire bolnavă şi-a ales un om de de
condiţie modestă-Muzalon, ca regent şi-a creat mari supărări în rândul
aristocraţilor.Am amintit că era bolnăvicios, lucru ce i-a adus sfârşitul, dar
urmaşul său loan IV era un copil de priceput, iar regentul Muzalon ne dorit a
adus ură şi împotriva împăratului minor.În rândul Comnenilor a apărut un general
destoinic, dar cu un caracter şubred, este interesat numai de domnie. În 1259 a
cucerit nişte teritorii el nu renunţă de a da lovitura decisivă pentru a deveni
împărat. Ei l-au găsit prin faptul că un minor se afla la Niceea. Acesta a fost
Mihail al VII-lea Paleologul.
Despotatul Epirului va fi condus după Mihai de Teodor Anghelos(1215-
1230) un om şiret care în 1217 îi învinge pe latini iar 1224 este uns împărat de
patriarhul grec al Ohridei, Dimitrie Chomatianus. După aceasta urmează urmaşi
mai puţin importanţi.
Este de remarcat faptul că imperiul grec de Trebizonda s-a menţinut
până-n 1461 când a fost cucerit de Mahomed al Il-lea(1451-1481) condus de
David Comnen(1459-1461).
Un conducător de oaste deosebit, Alexios Stratigopulos în 1261 trecând pe
lîngă poarta capitalei şi fiind deschisă a intrat înăuntru iar când a fost văzut de
latini, aceştia au părăsit capitala. Ultimul rege, Blum a cedat capitala fără
rezistenţă. Mihail al VIII-lea Paleologul în loc să conducă pe împăratul Ioan
IV să intre în capitală, îl orbeşte, iar pe Muzalon îl omoară şi el intră în capitală
se încoronează foarte repede şi astfel îşi însuşeşte ceea ce nu îi aparţinea.
A fost un împărat mai mult laş decât viteaz, domnia lui va fi una de
compromisuri, iar cel mai mare compromis a fost unirea de la Lyon 1274 în
care a crezut numai el, rămânând astfel singur cu laşitatea lui.
Cruciada a V-a (1228-1229). Cu toate că au stăpânit Constantinopolul
occidentalii, totuşi papa Inocenţiu al III-lea a încercat să formeze o cruciadă cu
scopul de a se ajunge la locurile sfinte, dar murind în 1216, regele Ungariei Andrei
al II-lea şi ducele Austriei, Leopold al VI-lea au ajuns în Acra în 1217, dar nu au
făcut nimic şi s-au întors acasă. În 1218 Jean de Brienne regele Ierusalimului numai
cu titlul, împreună cu Pelagiu, legatul papal, au cucerit Damietta, port al Egiptului,
dar nu a durat mult deoarece musulmanii vor dărâma zidurile digului Nilului,
acoperind cu apă teritoriile din jurul Damiettei.
Faza a doua a cruciadei cuprinde un grup german condus de Frederic al II-lea
al Germaniei, care, după un conflict cu papa Grigorie al IX-lea pleacă în 1228 în
Palestina. Aici, în loc de luptă au loc discuţii diplomatice cu sultanul Malik al
Kamil al Egiptului la Jafa, în 1229, în care creştinii restituiau teritoriul Palestinei ce
se afla în mainile lor, primind în schimb Ierus,alimul, Bethleemul, Nazarethul şi o
fâşie de pământ care lega portul Sfântul Ioan de Acra la locurile sfinte. Ierusalimul
a rămas în mâinile creştinilor până în 1244 când este recucerit de turci.
Cruciada a VI-a (1248-1254). Conciliul de la Lyon din anul 1245 decide
formarea unei alte cruciade, dar două lucruri au determinat să nu se mai facă o
cruciadă. În primul rând conflictul dintre Frederic al II-lea şi papa Grigorie al IV-
lea si Inocenţiu al V-lea (1243-1253) nu s-a stins, iar dorinţa de înavuţire şi
entuziasmul au dispărut. Numai regele Ludovic al IV-lea (1226-1270) pleacă în
1248 în cruciadă. S-a oprit în Cipru şi în primăvara anului 1249 a cucerit Damietta.
În drum spre Cairo a căzut prizonier la Masura în 1250, iar ca să fie eliberat a
trebuit să cedeze Damietta şi o sumă considerabilă. După un pelerinaj la Bethleem,
în 1254 s-a întors în Franţa.
Cruciada a VII-a (1270). În 1270, regele Franţei, Ludovic al IX-lea pleacă
în cruciadă, de data aceasta în Tunis. Dorind să treacă la creştinism pe emirul
Tunisului ca să-l ajute să atace Egiptul, fără însă să reuşească, a murit de ciumă.
Fiul său Filip al III-lea (1270-1285), după ce a încheiat armistiţiu cu arabii, s-a
întors în Franţa.
Bibliografie.
1.Babus, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed.
Sofia, Bucureşti, 2003.
2.Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Despre cruciade, în Studii
Teologice, vol. XLII, nr. 5-6, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.
3.Cecile Maurison, Les Croisades, Ed. Cristianisimo, Paris, 1977.
4.Joseph Michaud, Histoire des Crousiades, vol. II, Ed. Descleu de
Bouver, Paris, 1937.
5.Manolescu, Radu, Istoria medie universală, Ed. Patrion,
Bucureşti, 1990.
6.M. Ballard, Les Crousiades, Ed. Descleu de Bouver, Paris, 1987.
7.Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. V, Ed. Vestala,
Bucureşti, 2002.
8.P.A., Les Croisades, Ed. Studion Practique, Paris, 1967.
9.Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987.
10.Ilie Grămadă, Cruciadele, Bucureşti, 1961.
11.Sergiu Columbeanu, Valentin Radu, Cruciadele, Bucureşti,
1971.
12.Cazan Florentina, Cruciadele, Bucureşti, 1990.
13. Vasile Munteanu, Bizantinologie, vol. II, Timişoara, 2000.
Imperiul româno-bulgar
La sudul Dunării în secolul al XII-lea a apărut un mare imperiu, care a avut
ca scop să se elibereze de sub stăpânirea bizantină. Acesta a fost imperiul vlaho-
bulgar. Populaţia vlahilor este bine ştiut că a existat încă din primele secole, pentru
că de-a stânga şi de-a dreapta Dunării tracii au fost cuceriţi de romani şi au suferit
procesul de latinizare, se poate spune că peste tot în jurul Dunării a existat numai
populaţie tracă, între aceştia cei mai viteji fiind dacii. După latinizare, la apariţia
popoarelor migratoare, latinizarea era deja formată, iar aceste popoare nu au reuşit
să înlocuiască limba şi să-i desfiinţeze, populaţia romană fiind aşezată până astăzi
ţn Macedonia, până la valea Timocului. Dacă la început, în secolul al VI-lea, slavii
s-au aşezat la sud şi de-a lungul Dunării spre izvor, n-au dorit decât să-i separe pe
vlahi, nu să-i desfiinţeze. În secolele X-XI bulgarii care au îndrăznit întotdeauna s-
au apropiat şi au dorit să cucerească Bizanţul, dar niciodată nu au reuşit. În secolul
X Simeon al Bulgariei s-a aflat la poarta Bizanţului, dar împăratul roman
Lekopenos şi populaţia bizantină, după rugăciuni rostite toată noaptea (atunci s-a
compus „Apărătoare Doamnă”), l-a oprit, nu pe calea armelor, ci diplomatic pe
Simeon să invadeze oraşul Soarelui. Şicanele bulgarilor au continuat până în
secolul XI, dar ân 1014-1018, împăratul Vasile II macedoneanul (975- 1025) a
desfiinţat imperiul bulgar, supunându-l. Printre hotărârile luate atunci de împărat a
fost şi transformarea Patriarhiei de Ohrida în Arhiepiscopie. Aceasta este o dovadă
în plus că există această populaţie în ţinuturile stăpânite de bulgari. Stăpânirea
bizantină este din ce în ce mai grea, iar bulgarii nu mai aveau resurse şi nici
posibilităţi să mai poată să devină o forţă în Peninsula Balcanică. În această situaţie
îşi face apariţia populaţia vlahă care, deşi a existat mai înainte de bulgari, nu s-a
putut manifesta ca un stat datorită năvălirii popoarelor migratoare, şi nu se putea
lupta cu aceste puteri redutabile. Deşi ei îşi duceau existenţa la nord cât şi la sud de
Dunăre, au reuşit să se formeze ca stat independent la sud de Dunăre, pentru că în
rivalitatea cu bizantinii nu puteau decât să reînvie dinastia veche a ţărilor din
Ohrida, iar răsculându-se nu făceau altceva decât să zdruncine opera lui Vasile II
Bulgaroctorul, ca prin acestea să poată desprinde moştenirea lui Simeon, dar numai
parţial, pentru că denumirea de vlahi este dată de arabi cnezilor bulgari cu numele
de Avalak, adică de ţinutul vlahilor.
Deşi ruşii şi bulgarii nu sunt de acord cu aceasta, ruşii prin Ostrogorski chiar
merg până acolo până la a susţine că ori de câte ori se întâlneşte în documente
numele de vlahi, de fapt ei sunt bulgari. Aşa de înrăit poate fi un rus faţă de poporul
vlah, mai exact faţă de aromani, încât peste tot ei văd numai slavii bulgari. De fapt,
gândul lor a fost şi este ca până în Adriatica sunt numai slavi. Interesant este că
acest rus este luat în seamă, evident de bulgari, care nu şi-au păstrat limba, aşa de
mult ţinând la ea încât au înlocuit-o cu rusa, socotindu-se slavi, când ei de fapt sunt
de neam turanic. Nu-şi mai cunosc nici originea. Au mers cu argumente încat l-au
facut pe Chiril de neam slav, obiceiuri bulgare şi slave.
Ridicarea la răscoală a vlahilor a fost făcută de Petru şi Asan, care s-au
împotrivit dorinţelor împăratului bizantin Isaac I Angelos (1181-1191), care şi-a
dorit foarte mult să strângă bani pentru a-şi căsători fata. Se poate spune că birurile
grele ale bizantinilor declanşează răscoala vlahilor şi faptul erau nemulţumiţi de
domnia lui Isaac II care marca triumfal aristocraţia în dauna autorităţii centrale,
care era specifică dinastiei Comnenilor. Răscoala începe la sfârşitul anului 1185, la
început cei doi fiind învinşi. Împăratul se întoarce la Constantinopol, crezând că a
pus capăt răscoalei. Dar cei doi au trecut Istrul, s-au unit cu sciţii şi s-au întors în
Moesia. Trebuie amintit faptul că în Sciţia erau cumanii, care au avut un rol foarte
mare în naşterea dar şi în întărirea noului stat asinid. Pentru că nu numai militar au
ajutat pe vlahi, dar s-au şi înrudit cu ei. După îndelungi pustiiri în Tracia, Bizanţul
recunoaşte noua formă de stat a vlahilor, la care pe urmă s-au adăugat şi bulgarii.
Alt rol important la formarea noului stat l-au avut vlahii nord-dunăreni care s-au
alăturat combatanţilor. Este de remarcat faptul că Petru a oferit lui Frederic I
Barbarosa (1125-1190) un ajutor militar ca să-l ajute în cruciada a V-a. În
primăvara lui 1188 Isaac II încearcă să pună capăt noului stat, însă fără rezultat. În
acest caz, s-a încheiat un armistiţiu. Isaac al II-lea îl ia ca ostatic pe Ioniţă, fratele
mai mic al celor doi, Petru şi Asan, şi pe soţia acestuia. Noul imperiu vlaho-bulgar
a avut totuşi un moment prielnic deoarece Imperiul Bizantin trecea printr-o criză de
împăraţi deosebiţi. În 1195 vine la domnie Alexios III care-l înlătură pe Isaac II şi
care va rămâne la domnie până în 1203, când va fi înlăturat de cruciaţii latini. Până
în 1203, Alexios III, deşi avea capacităţi de a ataca pe vlahi, totuşi diplomaţia îşi va
spune cuvântul, pentru că a reuşit să dezbine pe cei doi fraţi, Petru şi Asan. Petru
trece în tabăra adversă.
Deşi în 1195-1196 tratatele eşuează iar vlahii ies victorioşi în lupta de la
Strymon, bucuria victoriei este pătată de faptul că un boier, Ivancu, îl omoară pe
Asan, având în spate o afacere amoroasă, după care acesta trece şi el în tabăra
adversă, cerând ajutor bizantinilor la Tarnovo, dar ajutorul nu vine. Răscoala lui
Ivancu este înăbuşită de Petru, care este şi el după un an omorât. Iată că pe tron
vine la domnie Ioniţă Caloian în 1197. Caloian trebuie să facă faţă multor
probleme, una dintre acestea fiind şi recunoaşterea noului imperiu pe plan
internaţional, pentru că ei erau încă socotiţi ca nişte nemulţumiţi care s-au răzvrătit.
El a extins mult graniţa, ajungând la Vardarul Superior şi Macedonia. Şi-a întărit
oastea şi a cerut papei Inocenţiu III să trimită un misionar, cu scopul firesc de a fi
recunoscut statul, fapt pe care îl face nu numai papa ci şi puterile europene. I s-a
recunoscut independenţa şi titlul de ţar, dar şi el dorea să fie numit imperator. Papa,
prin aceasta, se apropie tot mai mult de Imperiul Bizantin, şi aşa puterea sa terestră
se întinde peste toată Europa. Este remarcat faptul că deşi Ioniţă făcea paradă de
catolicism sau, era greu de crezut că o populaţie crescută la porţile Bizanţului să fi
renunţat aşa de uşor la credinţa ortodoxă, dar interesele politice trebuiau fi
consemnate în scris şi aşa s-a ajuns la sintagma că atât clerul cât şi poporul sunt
catolice.
Treptat, treptat, Ioniţă Caloian începe să cucerească Varna, localitate
bizantină, în anul 1201-1202, dar strategia lui Ioniţă se vede şi atunci când îl iartă
pe trădătorul şi ucigaşul Ivancu, care-i devine apropiat pentru că totuşi era vlah, şi
scapă de un atacator trimis de Bizanţ. Bizanţul, în schimb, nu după mult timp, în
1203 primeşte prima lovitură a cruciaţilor, ca în 1204 să fie cucerit. În acest caz
apare vrând-nevrând un alt duşman al lui Ioniţă, Imperiul Latin de Răsărit şi în
special Regatul de Tesalonic al lui Bonifaciu de Montferrat. Imperiul Bizantin se
împarte în acesta, în cel de la Niceea, Trapezunt şi Epir. Acesta este al lui Mihail I
Angelos, celelalte sunt la Lascorizi (Niceea) şi Comneni (Trapezunt). Epirul lui
Mihail I se întinde în detrimentul veneţienilor în vestul Balcanilor. Ioniţă Caloian
schimbă diplomaţia şi se apropie de Bizanţ, chiar cerându-le teritorii mai înainte
cucerite, şi porneşte lupta împotriva latinilor, producându-le mari pierderi, iar Ioniţă
se declară vasal bizantinilor, fiind singurul mare luptător. Astfel, în 1205, când
Balduin de Flandra, regele latin în Bizanţ atacă Tesalonicul, aceştia cer ajutor lui
Ioniţă şi latinii sunt învinşi, iar regele aruncat de pe stânci.
Aceeaşi soartă o are şi Bonifaciu de Montferrat, regele latin de Tesalonic, în
1207. În acelaşi an moare şi Ioniţă sub zidurile Tesalonicului, fiind trădat. Locul lui
este luat de Borilă până în 1218, care trebuie să treacă de partea latinilor pentru că
Ungaria devenea din ce în ce mai ameninţătoare asupra statului romano-bulgar.
Ţaratul lui Borilă este constrâns din toate părţile şi, pentru ca soarta să se repete,
este detronat de Ioan Aron II (1218-1241). A fost providenţial pentru că Ioan Aron
îşi întinde teritoriul cuprinzând cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice, deţinea
toată Moesia, ţinutul dintre Dunăre şi Balcani, o parte din Serbia, Scoplie, Nis,
Belgrad, Macedonia, fără Tesalonic, , Tracia cu Adrianopolul şi aproape toată
Albania şi aceasta prin victoria de la Clocotniţa din 1230. El a fost ortodox,
eliminând pe latini din teritoriile cucerite, numindu-se ţar al, bulgarilor şi grecilor.
Deci bulgarizarea se produce încă din timpul lui Borilă. În 1241 Ioan Aron II moare
în plină glorie. După reocuparea Bizanţului de către greci, teritoriul bulgar decade
şi datorită faptului că n-au mai fost viteji ca Asaneştii. În special după Ioan Aron II,
treptat, statul decade, fiind cucerit de turci în 1393, când ţinutul de Târnovo al lui
Sisman este cucerit de Baiazid I iar în 1396 şi Vidinul cade sub turci.
Bibliografie.
1.Nicolae Bănescu, Vechiul stat bulgar şi Ţările Române,
Bucureşti, 1947.
2. Dinu C. Giurascu, Statul Asaneştilor, în Magazin Istoric, nr. 2-3, 1981.
3.Brand Charles, Byzantyum confronts the west, Cambridge,
Masaschusetts, 1968.
4. Serban Papacostea, Romanii în secolul XIII, Bucureşti, 1993.
5. P.P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti,
Bucureşti, 1969.
6. B. Pimov, Crearea celui de-al doilea ţarat bulgar şi participarea
vlahilor, relaţiile romano-bulgare de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1971.
7. Stelian Brezeanu, De la populaţia romanizată la vlahii balcanici,
Revista de Istorie, nr. 4, 1980.
8. Eugen Lozovan, Dacia sacră, Bucureşti, 1998.
9. N. Banescu, Bizanţul şi romanitatea în Dunărea de Jos,
Bucureşti, 1938.
10. Emilian Popescu, Curs de bizantinologie litografiat, Bucureşti, 1938.
11. C.N. Velichi, Statul bulgar de la înfiinţarea sa până la căderea
sub stăpânirea otomană (681-1396), Studii şi articole de istorie, Bucureşti,
1973.
Încercările de unire din secolele XI-XIII
Schisma de la 1054 a produs nu numai ruptură între Biserica de Răsărit şi
Biserica de Apus ci şi între Răsărit şi Apus, pentru că Biserica în acea perioadă
exista ca ceva ce ţine de viaţa întreagă a omului. Nu se făcea diferenţa între cele ce
conduc lumea şi cel ce este hirotonit să conducă Biserica. Şi aceasta a plecat de la
Constantin cel Mare, căci de la el, urmaşii lui atât în Răsărit cât şi în Apus au dat o
importanţă deosebită Bisericii. Biserica a fost pulsul vieţii până în secolele XIV-
XV când centrul de greutate s-a mutat asupra omului. Schisma de la 1054 a scos în
evidenţă şi ura Bisericii occidentalilor faţă de Biserica din Răsărit. Aroganţa lui
Humbert a scos la iveală lipsa de credinţă elementară faţă de aproapele său.
Disputele până la Schisma s-au învârtit în a scoate în evidenţă cine este mai mare,
papa sau patriarhul. Întotdeauna papalitatea intervenea când în Răsărit se întampla
ceva, ne gândim la faptul că Ignaţie a fost înlocuit cu Foţie (858-67-77-86) şi atunci
papa, în funcţie de interesele politice, era sau nu de partea unui patriarh. Trebuie să
avem în vedere şi faptul că împăraţii Bizanţului nu mai erau un Constantin cel Mare
sau Iustinian, nu mai aveau puterea să conducă şi Apusul, din contră, au încercat
întotdeauna să nu supere pe papă. Fapt concludent este şi Foţie, când Leon IV în
886 nu-l pune patriarh ca să nu-l supere pe papa Ştefan VI (881-891), ci l-a investit
pe Ştefan I, fratele său. Pe lângă aroganţă a mai scos în evidenţă şi dorinţa Apusului
de a cuceri cea mai frumoasă capitală pe care a avut-o omenirea. Până la urmă au
reuşit în 1204 prin cruciaţi, care au stăpânit Constantinopolul la proape 60 de ani.
Schisma a creat şi o psihoză în lumea musulmană, socotind că nemaifiind
împreună nu va ajuta Răsăritul să se apere de eventualele atacuri. Aceasta s-a
întamplat în anul 1071 când musulmanii îşi deschid drumul spre Europa prin
înfrângerea bizantinilor de la Mantzikert. Această înfrângere a determinat pe
împăraţii bizantini să găsească motive de a primi ajutorul necesar în faţa
musulmanilor, de la Biserica de Apus, şi au găsit pe cea mai aproape, unirea celor
două Biserici. Nu le-a păsat atât de mult de elementul religios, ci mai degrabă de
dorinţa de putere, de a rămâne împăraţi. Astfel, Mihail VII (1071-1078), pentru a
face faţă atacurilor turceşti, cere ajutor papei Grigorie VII (1073-1085), oferind în
schimb unirea necondiţionată a Bisericilor. Pacea cu turcii nu a mai dat de câştigat
unirii Bisericilor, deşi papa la început a dorit să trimită ajutor, dar apoi văzând
atitudinea bizantinilor a cerut un atac împotriva lor, aceasta se întampla în 1081,
anul pregătirii primei cruciade, iar la Bizanţ de data asta împărat era Alexios I
Comnenul (1081-1118) care, fiind aliat cu regele Henric al IV-lea au câştig de
cauză. Se întâmpla o serie întreagă de evenimente reciproce. În 1182 mulţi latini au
fost omorâţi în Bizanâ şi, ca drept răspuns, normanzii, în 1185, omoară şi ei
populaţia grecească din Tesalonic. Se poate spune că atmosfera e din ce în ce mai
tensionată şi aceasta se va vedea în 1204, când cruciaţii au cucerit Bizanţul. Prin
cucerirea Bizanţului de către latini se poate vedea clar slăbiciunea Imperiului. N-au
mai fost împăraţi ca altă dată, să ridice Imperiul acolo unde a fost. În decurs de
1000 de ani au mai fost clipe grele pentru Imperiu, dar de fiecare dată s-a ridicat un
împărat viteaz ca Heraclios (610-641), Vasile I Macedoneanul (864-886), Vasile II
Macedoneanul (976-1025), Leon III Isaurul (717-741) şi alţii. Când vorbim de
aceşti împăraţi avem în vedere partea politică şi mai puţin partea religioasă. Aceştia
şi alţii au reuşit să menţină prestigiul Imperiului Bizantin.
Se pare că nici căsătoriile cu principese occidentale ale împăraţilor bizantini
nu au rezolvat problemele. Dacă cruciaţii au fost opriţi ori de câte ori au vrut să
cucerească Bizanţul şi prin aceste împărătese de neam occidental, nu acelaşi lucru
se poate spune când a fost vorba de turci, atunci ajutorul rudelor nu a mai sosit. Cel
care deschide drumul spre unirea cu Roma este împăratul Mihail VIII Paleologul,
care încurajează o dinastie destul de lungă care însă nu s-a văzut un Imperiu
deosebit aşa cum s-a întamplat în secolele VII-VIII-X. Ca o curiozitate este faptul
că venirea la domnie a fost destul de dureroasă. După ce Imperiul este cucerit de
latini, familia Lascaris alege Niceea şi ajunge să se impună, dar numai până în 1259
când noul împărat din familia Lascaris, Ioan IV (1258-1261) trebuia să domnească
dar avea o vârstă fragedă, de 14 ani, şi astfel îşi dă regatul lui Mihail VIII, om cu
rang dar şiret. Acesta obligă pe patriarhul Arsenie să-l facă despot, profită de faptul
că generalul Alexios Stratigopolus vine cu armata şi intră în capitală în 1261 şi că
regele latin Blum (Balduin II) fuge, iar regentul Mihail VIII intră triumfător în
capitală, şi fără nici un merit este încoronat ca împărat, iar puţin mai târziu îl
orbeşte pe tânărul împărat Ioan IV. Şi ca să fie tacâmul complet, acest împărat îşi
mai lasă şi pe soţia sa Teodora, ca să se căsătorească cu principesa Ana de
Hohenstaufer, fosta soţie a lui Ioan VIII Vatatzez (1222-1254), lucru care îi atrage
excomunicarea patriarhului. Şi pentru îndrăzneală este înlăturat şi este adus Iosif I
(1266-1275). Ameninţarea occidentală nu se opreşte, pentru că regele Carol de
Anjou ameninţă Imperiul de Răsărit.
Şi continuă seria neagră pentru Imperiu, nemaigândindu-se la stabilitatea
Imperiului, şi pentru aceasta aruncă unirea. În 1274 o delegaţie latină vine la Bizanţ
pentru unire şi prezentarea dorinţelor papale şi acceptarea lor într-un sinod care să
se ţină în acelaşi an. Dorinţa latină a fost clară: primatul papal, azima, Filioque,
purgatoriul, săvârşirea Mirungerii doar de către episcop. După lungi discuţii,
delegaţia răsăriteană la sinodul propus, care va fi la Lyon, va fi formată din
Gherman III, fost patriarh (1261-1266), Gheorghe Acropolitul şi Teofan al Niceei.
Sinodul s-a ţinut între 7 mai şi 17 iulie 1274. Scrisorile de împuternicire aduse de
greci prin coregentul Andronic II din partea împăratului cuprindeau faptul că
împăratul susţinea Filioque şi celelalte dorinţe latine. Papa Grigorie X (1271-1276)
şi sinodalii acceptă doleanţele împăratului şi se semnează actul unirii. Urmări, se
ştie, fără rezultat, chiar dacă papa Nicolae III (1277-1281) dorea roadele unirii. În
1282 moare împăratul cu păcatele lui, omoruri, unire şi altele. A reuşit să facă ceea
ce nu şi-a dorit prin unire, să-şi atragă ura atât a antiunioniştilor, a papalităţii şi
chiar a celui despre care credea că nu-l va mai ataca după unire, Carol de Anjou.
Nu unirea l-a scăpat de un eventual atac, ci faptul că o răscoală în Sicilia va pune
capăt domniei lui Carol. Patriarhul Ioan Vaccos a avut şi el un sfârşit tragic. Parcă a
trecut blestemul peste unionişti. Astfel se încheie o etapă a unirilor, dar vor mai fi şi
altele.
Bibliografie.
1. Lect. Ioan Bria, Istoria şi cultura bizantină, Piteşti, 2000.
2. Nicolae Chifor, Istoria creştinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000.
3. Charles Dichl, Bizanţ, mărire şi decădere.
4. Idem, Figuri bizantine, Bucureşti, 1961, trad. Ileana Zara.
5. Lucian Gaffon, Agravarea schismei prin încercările de unire,
Ortodoxia, nr. 3/1956.
6. Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ.
7. Ioan Todoran, De ce au eşuat încercările de unire a Bisericilor
după 1054, în Ortodoxia, nr. 3/1962.
Creşterea puterii papale. Cearta pentru investitură.
Deşi papii, după cucerirea Romei în anul 476 au devenit şi apărători ai lumii,
nu numai ai Bisericii, totuşi numirea lor trebuia să se facă şi cu aprobarea
împăratului bizantin până în secolul IX şi cu aprobarea împăratului de Apus după
aceea. Nu exista libertatea de exprimare în a fi ales papa. De multe ori împăratul îşi
impunea omul, fără a ţine cont că cel ales nu este pe placul populaţiei creştine. Se
simţea nevoia ca papa să fie ales de cei în măsură să cunoască viaţa bisericească.
Primul pas s-a făcut când a fost ales Ştefan X în anul 1057, fiind primul călugăr de
la Cluny care a urcat pe scaunul papal, Cluny fiind o mănăstire benedictină în
Franţa, întemeiată în 910 de Wilhelm cel Pios, cu o reputaţie foarte mare prin
rugăciunile deosebite, folosind rugăciunea comună, şi având un mare număr de
călugări asceţi şi abaţi deosebiţi. Pentru aceasta s-a cerut ca noul ales în functia de
papă să fie recunoascut de mama împăratului copil Henric III. Totuşi, în 1059, papa
Nicolae II a ţinut un sinod la Lateran în care s-a accentuat legea ca un cleric nu
trebuie să accepte investitura sau oferirea oficiului ecclesiastic de la un laic şi se
interzicea simonia. În ceea ce privea alegerea papei, aceasta trebuia făcută de către
cardinali, iar clerul şi poporul puteau doar să-şi exprime propriul consens pentru
alegerea care a avut loc. Şi din respect pentru împărat, să fie şi el anunţat, dar
neavând drept de decizie. De fapt, de acum încolo începe cearta pentru investitură, ,
care va continua până 1121-1122, când papalitatea va caştiga dreptul de numire
stabilit la Lateran în 1059. Am spus că viitorul papă urma să fie ales de colegiul
cardinalilor. La început erau numiţi cardinali preoţii Bisericilor romane şi cei 7
diaconi. Ei formulau actele sinodale, neavând un rol prea mare. Din ei se alegea
secretarul papei. Abia din secolul XII acest titlu se referea şi la episcopie. Toţi
cardinalii erau la început la Roma. De data aceasta au fost făcuţi cardinali şi
episcopii din afara Romei. Mai târziu vor fi aleşi papii dintre ei. După moartea lui
Nicolae II a fost ales după noua lege Alexandru II, iar puterea germană nu a mai
fost ca acum 20 de ani când Henric II a depus trei papi şi nimeni n-a cârtit. În 1073,
după moartea lui Alexandru II, poporul l-a ales pe arhidiaconul Hildebrand, trecând
peste legea din 1059, pentru că poporul l-a aclamat chiar când se făcea
înmormântarea lui Alexandru II, şi aici numirea petrecându-se peste voinţa
împăratului german.
Noul papă şi-a ales numele de Grigorie al VII-lea, având model pe Grigorie
cel Mare. Cariera sa se împarte în două perioade. Înainte de a fi papă, timp de 20 de
ani a fost puterea din spatele tronului, iar după ce a fost ales, şi-a exercitat puterea
pe care o obţinuse pentru papi când era mâna dreaptă a împăratului. Cel care i-a dat
puterea din spatele tronului a fost Leon IX (1048-1054). La începutul secolului IV
anumite biserici din Roma şi din împrejurimi au fost desemnate ca locuri exclusive
pentru botezuri. Preoţii acestor biserici au fost cunoscuţi ca preoţi cardinali, pentru
că Roma era împărţită în puncte cardinale. De asemenea, cei care se ocupau de
actele de caritate, care şi ele erau împărţite în puncte cardinale, erau numiţi diaconi
cardinali, deşi aveau funcţia de preoţi, fiindcă diaconii serveau la mese. Şi episcopii
din apropierea Romei se numeau cardinali şi erau cei mai apropiaţi de scaunul
pontifical. Cardinal a devenit ulterior sinonim cu cel care conduce viaţa
bisericească într-o ţară. Din aceştia se forma nucleul a ceea ce era să devină
colegiul cardinalilor. Evident, cardinalii s-au răspândit după cum am spus şi în
afara Romei. Cardinalul şi-a luat numele după zona geografică, devenind apoi
conducător. Hildebrand a fost împuternicit cu administrarea finanţelor scaunului
papal. Şi în acest caz era numit cardinal din colegiul de 52 de episcopi, 28 preoţi,
18 diaconi, care va fi restrans mai târziu la 70 de persoane. A fost fiu de ţăran. S-a
născut la Soana, în sudul Toscanei în anul 1020, a fost crescut de unchiul său, abate
la mănăstirea Sfânta Maria din Aventina. A călătorit mult şi s-a oprit la Cluny. Aici,
idealul suprem era libertatea. Singura forţă de care depindeau era Dumnezeu şi
scaunul papal, totul trebuia sacrificat în vederea realizării unor scopuri
supranaturale, Biserica să fie liberă faţă de orice putere pământească. Spiritul
independent a caracterizat oraşele şi municipiile din ţările catolice occidentale
datorită spiritului clunyst, care influenţează în secolele XII-XIII înfiinţarea
universităţilor. Toate acestea l-au influenţat şi şi-a dorit ca puterea papală să fie
liberă şi puternică, să nu mai fie sub stăpânirea lumească, să nu se mai amestece
laicul în viaţa de organizare şi funcţionare a Bisericii de Apus. A ţinut cu tot
dinadinsul să dea scaunului papal o putere foarte mare. El şi-a rezumat programul
în Dictatus Papae, un document găsit între dosarele lui Grigorie VIII, deşi se crede
că a fost scris de cardinalul Deusdedit, care de fapt a revendicat acest Dictatus
Papae. Se poate rezuma la trei acţiuni principale ale papei: introducerea celibatului
clerical, interzicerea simoniei şi combaterea investiturii laice. Prin faptul că a
interzis amestecul împăratului în numirea episcopilor, a început conflictul între el şi
împăratul Henric IV al Germaniei.
Şi aceasta a fost când episcopul de Milano este numit de împărat fără să
consulte pe papa. Grigorie al VII-lea i-a atras atenţia asupra numirilor necanonice şi
l-a ameninţat verbal pe rege cu anatema. În 1076, Henric a ţinut un sinod la Worms
în care a respins autoritatea papală, fiind alături de împărat 26 de episcopi germani.
Grigorie îl excomunica pe Henric iar pe cei supuşi lui îi dezleagă de supunere.
Acesta este pasul cel mai mare pe care l-a făcut, înfruntîndu-l pe împărat. Împăratul
şi-a dorit să ia atitudine dar duşmanii saxoni şi ceilalţi duşmani ai lui au declarat că
dacă nu va fi dezlegat de excomunicare va fi detronat, totodată invitându-l pe papă
să participe la un conciliu în iarnă la Augsburg. Văzându-se în inferioritate,
împăratul şi-a luat soţia şi fiul şi a trecut Alpii în toamna lui 1077 pentru a se
împăca cu Grigorie VII, care se afla la Canossa, castelul ce aparţinea Matildei de
Tuscia. Papa l-a lăsat să stea trei zile în frig şi după aceea l-a primit, anulând şi
excomunicarea. Umilit, Henric l-a oprit totuşi pe pontif imediat să participe la
Augsburg şi a reuşit să-şi învingă duşmanii, inclusiv pe cumnatul său, Rudolf duce
de Svabia, care fusese ales rege. Puterea a crescut şi i-a cerut papei să-l excomunice
pe Rudolf, altfel va alege un alt papă. Dar Grigorie, în anul 1080, de Postul Mare, îl
excomunica pe Henric. Ca drept răsplată, regele îl va alege pe Wilbert de Ravenna
papă. Henric atacă Roma în 1081 şi de-abia în 1082 reuşeşte să o cucerească în
întregime. Grigorie rămâne aproape singur, deoarece 13 cardinali se leapadă, chiar
şi clerul şi poporul îl aleg pe noul papă al Romei sub numele de Clement III, iar în
1084 îl încoronează pe Henric. Trupele germane asediază castelul San Angelo,
unde era Grigorie VII. În sprijinul papei vin normanzii, care eliberează Roma, dar
populaţia nu-l mai vrea ca papă şi atunci se retrage la Salerno, în exil, şi la 25 mai
1085 moare spunând cuvintele: „Am iubit dreptatea şi am urât fărădelegea, de
aceea mor în exil.”.(„Dilexi iustitiam et odi quitetem, propterea morior in exilio.).
În 1086 a fost ales Victor III. La 1086-1087 s-a luptat cu antipapa Clement III care
a fost excomunicat, dar în 1087 Victor moare şi abia atunci este ales Odo de Ostia
cu numele de Urban al II-lea (1088-1099), cel care iniţiază cruciadele. Şi el are de
luptat cu antipapa care se retrăsese de la Roma, dar un eveniment s-a produs prin
faptul că fiul lui Henric al IV-lea, Conrad, a trădat şi a jurat credinţă papei, şi
datorită împăcării cu ducele de Welt al Bavariei, Henric poate să plece în Germania
în 1097. Papa reuşeşte interdicţia investiturii laice, şi apar iar discuţii, sub papa
Pascal II (1099-1118).
Şi abia sub Calixt II (1119-1124) s-a ajuns în 1022 prin concordatul de la
Worms să se încheie cearta pentru investitură. În acest fel, împăratul Henric V
renunţă la investitura episcopilor. Aceştia vor fi aleşi de papă când primesc semnele
slujirii bisericeşti, cârja şi inelul, iar împăratul sceptrul, semn al înzestrării
semisociale.
Culmea puterii papale
Dacă Grigorie al VII-lea a deschis drumul puterii papale, papa Inocenţiu al
III-lea a reuşit totuşi în scurt timp să ducă puterea papală la apogeu, făcând din
activitatea sa un model de urmat mai târziu, care la un moment dat a dat naştere la
diferite forme de conducere, încât toată puterea bisericească să fie în mâna papei.
Astfel a apărut primatul papal, iar mai târziu infailibilitatea şi ca o încoronare a
toate acestea s-ar putea numi faptul că nu există puterea conciliului ci a papei. Papa
Inocenţiu al III-lea avea 37 de ani când colegiul cardinalilor l-a ales în 1198
conducător al Scaunului Romei. S-a născut în anul 1161 ca fiu al unui nobil roman,
primind o educaţie aleasă. A studiat la Paris teologia iar la Bologna dreptul. S-a
străduit să înlăture dezbinarea politică a creştinătăţii apusene, să potolească luptele
şi vrăjbile dintre regi şi episcopi şi să statornicească pacea. El s-a socotit „servus
Dei” şi Vicarius Christi, care deţinea puterea deplină. Acesta s-a bazat pe legea
romană, care a fost bază pe care s-a constituit legea canonică ăn care activitatea să
fie concentrată în mâna unei singure persoane. Şi-a dorit mult să facă din Scaunul
Papal o putere dar şi să-i adauge noi teritorii. Situaţia de a mări Statul Papal a
apărut odată cu moartea lui Henric al VI-lea (1197), care a dorit ca fiul său Filip să-
i urmeze la tron şi să ia de la papă feuda Sicilia. În acest caz, papa nu se grabeşte
să-şi spună punctul de vedere pentru Filip, deoarece a apărut alt candidat în
persoana lui Otto de Braumschweig, care avea dorinţa de a lua Sicilia. A aşteptat, şi
nu degeaba, pentru că în 1208 Filip este omorât, şi principii germani, obosiţi de
durata conflictului îl aleg pe Otto IV, care este confirmat şi de către papă. Totuşi,
Otto nu se ţine de cuvânt şi în 1210 atacă oraşele şi bisericile Statului Papal. Pentru
aceasta papa l-a excomunicat, şi totodată a determinat pe principii germani să
aleagă la Nurenberg pe Frederic de Sicilia ca rege. În 1212 Frederic al II-lea vine în
Germania, îi sileşte pe principi să-l aleagă şi să-l părăsească pe Otto, încoronarea
având loc în decembrie 1212, după ce Otto este înlăturat. Acum papa îşi vede
dorinţa îndeplinită.
În această perioadă a intrat în conflict cu regele englez Ioan fără de Ţară
(1199-1256), prin faptul că regele a numit episcop de Cantebury pe Norwich, căruia
papa i-a refuzat confirmarea. Papa l-a dorit pe Ştefan Langton, iar regele nu l-a
recunoscut ca arhiepiscop. Pentru aceasta, în 1208 Inocenţiu al III-lea a pus Anglia
sub interdict, şi peste toate, l-a excomunicat pe rege, motiv pentru care acesta a
pornit lupta împotriva papalităţii. În 1213 regele a acceptat condiţiile papei, iar în
1215, în Magna Charta Libertatum, baza constituţiei liberale în Anglia, a acordat
baronilor englezi concesiuni însemnate. Inocenţiu al III-lea deţinea în acea perioadă
puterea totală în Europa, deoarece pe lângă Sicilia şi Anglia, Aragonul, Portugalia,
Polonia, Ungaria şi chiar imperiul romano-bulgar al lui Ioniţă Caloian (1197-1207)
erau sub conducerea lui. El n-a fost mai puternic decât înaintaşii săi dar şi-a dorit
mai mult să ducă puterea papală pe culme. Este adevărat că şi împrejurările istorice
i-au fost favorabile. Putem spune că puterea papală se întinsese şi dincolo de
Europa, în Asia Mică, pentru că a pregătit cruciada a IV-a care a ocupat Bizanţul, în
1204.
Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea este important pentru Biserică. Astfel, în
1215 a ţinut al IV-lea conciliu de la Lateran, la care au participat 1200 de
participanţi, şi la care papa a dorit chiar că Răsăritul să vină să discute problema
unirii, dar Răsăritul n-au dorit, deşi Bizanţul era sub stăpânire latină. A ridicat
importanţa primatului papal. A fost definită învăţătura privitoare la Sfânta
Euharistie, s-au combătut ereziile albigenzilor şi valdenzilor. Conciliul a hotărât că
fiecare laic este obligat ca anual să facă o confesiune la un preot şi a declarat că toţi
trebuie să participe la Sfânta Liturghie cel puţin de Paşte. A fost stabilită învăţătura
Bisericii privitoare la Botez, penitentă şi căsătorie. S-a acceptat responsabilitatea
episcopilor. Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea a fost deosebit, iar dupa el, ceilalţi
papi au dorit să păstreze moştenirea lăsată, să ducă mai departe cele obţinute. A fost
o sarcină de nerealizat însă, pentru că evenimentele politice n-au mai fost
favorabile, iar Frederic al II-lea a devenit un puternic concurent al papalităţii.
Acesta stăpânea atât Sicilia cât şi Germania, iar Italia era scena luptelor şi Roma a
devenit nesigură. De aceea, papa Urban al IV-lea (1261-1264) va sta la Viterbo,
Orvieta şi Perugia. Papalitatea se ,apropia de regatul Napoli şi papii vor fi aici până
în 1294, când Bonifaciu al VIII-lea se mută la Roma. Totuşi se poate spune că dacă
puterea papală n-a mai atins apogeul ca în timpul lui Inocenţiu III, apăratul
administrativ va deveni mai puternic.
Din veacul al XII-lea va primi denumirea de Curia Romană, care avea
venituri mari, din census (bir) anual, din taxele de vizitare etc. Ţara papală avusese
înainte o singură diademă cu o singură coroană de pietre preţioase, dar în secolul
XII s-a adăugat a doua coroană, în secolul XIII a treia, simbolizând faptul că papa
avea puterea cerului, a pământului şi a celor de desubt. De fapt, Curia Romană este
din fostul Patrimonium Petri, care deţinea bunurile bisericeşti. Încă înainte de
secolul VI şi chiar în secolul VII foarte multe familii îşi lăsau averile şi domeniile
Bisericii şi intrau în slujba Bisericii. Familiile fără urmaşi îşi dăruiau şi ele averile
Bisericii.
Bibliografie.
1. I. Ramureanu, I.B.U., vol. II, Editura Institutului Biblic, 1993.
2. Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, 1992.
3. Horia Vintila, Dicţionarul papilor.
4. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed.
Bisericii Romano-Catolice, Bucureşti, 1996.
5. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Ed. Ars Longa, Iaşi,
1998, trad. Emil Dumea.
6. Pr. Prof. Milan Sesan, Naşterea ideei papale, în Mitropolia
Ardealului, 1962, nr. 7-8.
7. M. Popescu, Pr. Prof. T. Bodogae, Prof. G. Stănescu, I.B.U, vol.
II, Bucureşti, 1956.
Ordine monahale- Inchiziţia
Biserica Romano-Catolică s-a confruntat cu o situaţie destul de serioasă din
cauză că deţinea foarte multe averi. Cei care făceau donaţii se adresau şi clerului,
deoarece se formase sistemul parohial. Se începuse o viaţă destul de luxoasă în
rândul clerului în secolele XII-XIII, când îşi fac apariţia o serie întreagă de ordine
monahale care nu fac altceva decât să combată luxul şi trândăvia clerului şi să pună
capăt mişcărilor sectare şi mai presus de toate să răspândească creştinismul.
Evident, toate aceste ordine erau sub ascultarea papalităţii, aceasta deoarece papa
aproba înfiinţarea ordinului. În timpul lui Inocenţiu III la sinodul de la Lateran din
1215, în canonul 13 se spune că nu vor mai apărea alte ordine monahale decât cele
care apăruseră până atunci, iar cine doreşte să ducă o viaţă de mănăstire să intre
într-un ordin existent. Se vede clar că trebuia să existe o regulă de ascultare, căci să
nu uităm că şi sinodul din 691-692 din Răsărit a pus problema ordinii şi ascultării.
Ordinele monahale mai importante în Apus au fost:
Cartusienii, cel mai auster ordin monahal, datorită avarităţii sale nu avea
prea mulţi adepţi. Au meritul de a se îndrepta spre viaţa culturală. S-a înfiinţat
lângă Grenbole, în Franţa, în anul 1086 de către Bruno de Reims. Fiind puţini, se
îndreptau spre viaţa contemplativă şi se opuneau luxului şi lăcomiei.
Cistercienii, un nou ordin monahal apărut în Franţa, nu departe de Dijon, pe
teritoriul cistercium, în 1089. Are începuturi modeste, iar în 1111 are loc un
eveniment nedorit, apare o epidemie, mulţi călugări căzând victime, fapt ce-l
determină pe abatele Ştefan Harding să închidă mănăstirea, dar un an mai târziu
ajunge din Burgundia tânărul Bernard cu 30 de însoţitori care au intrat în această
mănăstire. Din acest moment numărul de călugări creşte pentu că se formează
filiale în diferite localităţi, ca: Feste, Clairvaux în 1115, care l-a avut abate pe
tânărul Bernard. Este aprobat de Eugeniu III. Aveau o viaţă austeră, chiar şi
bisericile trebuiau să fie simple, nu aveau clopotnită. Ei au fost începătorii
economiei agricole. Se baza pe stabilitatea călugărilor şi pe autonomia mănăstirilor.
Se răspândeşte în Germania, Irlanda, aceasta datorându-se abatelui Bernard de
Clairvaux, o personalitate deosebită a Evului Mediu, un mare scriitor, un mare
apărător al credinţei, un mare predicator, cel care a avut un cuvânt hotărâtor în a
forma o nouă cruciadă, a II-a.
Franciscanii, ordin înfiinţat pe la 1209 de Francisc de Assisi (1182-1226).
Fiind un negustor bogat din provincia Umbria, acesta s-a născut în Assisi în 1182, a
primit o educaţie aleasă, de timpuriu îndreptându-se spre o viaţă ascetică, a sărăciei.
Astfel, în 1206 renunţă la avere şi începe să predice pocăinţa. Merge la Roma, este
prezentat de cardinalul Giovanni Colona papei Inocenţiu III. Papa este de acord cu
ordinul înfiinţat şi primeşte votul de ascultare. Numărul adepţilor creşte, devenind
un ordin stabil. S-au stabilit miniştrii provinciali şi trimişi în alte ţări, acestea fiind
primele grupuri de misionari. Un grup de cinci misionari merg în Maroc, dar sunt
omorâţi. Acest eveniment l-a apropiat pe Anton de Padova de ordinul franciscan,
unul din sfinţii Bisericii latine. În 1221 erau 3.000 de adepţi. Sfântul Francisc,
bolnav fiind, se retrage de la conducerea ordinului, lăsând un vicar, dar până la
urmă revine şi compune regulile ordinului. Totuşi se retrage în singurătate pe
muntele Varna, unde a primit stigmatele Mântuitorului după rugăciuni, în
septembrie 1224, boala i s-a agravat şi în 1226 moare la mănăstirea Porzuncolo. N-
a fost un teolog, a fost un om tăcut, modest, blând, bun. În 1212 s-a întemeiat un
ordin feminin cu aceleaşi reguli, de către Clara Sciffi din Assisi, ordin care s-a
numit şi ordinul clariselor. După moartea lui, numărul mănăstirilor franciscane a
crescut, ajungând la 8.000. În 1228, papa Grigorie al IX-lea l-a canonizat (1227-
1241), pentru că şi el fusese un călugăr franciscan, cunoscându-l de aproape pe
Sfântul Francisc. Datorită faptului că purtau haina neagră sau cafenie, cu glugă
(capuciol), s-au numit şi capucini.
Dominicanii, ordin întemeiat în 1215 de către canonicul spaniol Domunic
Guzman (1170-1221), născut în provincia Castilla din Spania, ca o reacţie faţă de
luxul şi lăcomia clerului catolic. A studiat teologia în Valencia, care la puţin timp
va fi ridicată la rangul de universitate. L-a însoţit pe episcopul oraşului din Osma în
Franţa, unde rămâne şi începe să predice în Toulouse, înfiinţând un nou ordin
cercestor, iar papa Honoriu III (1216-1217), îl trece în 1216 sub ascultarea
scaunului papal. Fraţii predicatori au fost asprii în inchiziţie, de aceea populaţia i-a
numit „Dominecanis”, câinii Domnului. După cinci ani, dominicanii aveau opt
provincii şi 60 de mănăstiri mari. Prestigiul lor a crescut prin Toma d’Aquino, care
a aderat la ordinul lor.
Ordinele cavalereşti. Cel mai vechi ordin cavaleresc a fost al templierilor. În
anul 1119 cruciatul francez Hugo de Payens împreună cu alţi şapte colegi a depus
jurământul în faţa patriarhului de Ierusalim Sava, dar Balduin II, regele
Ierusalimului le-a dat ca reşedinţă o aripă din palat, lângă templu, de aici luându-şi
numele de templieri. În 1291, ordinul a părăsit Ierusalimul şi s-a aşezat în Franţa.
Purtau mantia neagră cu cruce roşie. Au devenit foarte bogaţi. Regele Franţei Filip
al IV-lea cel Frumos (1216-1314) şi-a dat seama că încep să devină încomozi şi a
pus la cale să-i aducă la tăcere. Astfel, în 1307 a fost arestat Jacques de Malay, care
a recunoscut că templierii practicau idolatria, erau imorali şi au renegat şi scuipat
Sfânta Cruce. Pentru aceasta, în Sinodul de la Vienne (Franţa), Clement V (1305-
1314) a hotărât desfinţarea ordinului, bunurile lor fiind luate de către rege.
Ordinul ioaniţilor- ospitalierilor a fost înfiinţat în 1118. Scopul acestui ordin
era de a asigura găzduirea pelerinilor şi de a îngriji de bolnavi, pentru că negustorii
italieni din Amalfi au zidit în 1048, în Ierusalim un azil. În 1187, după căderea
Ierusalimului sub Saladin, ordinul s-a mutat la Acra, apoi în 1247, în Banatul
Transilvaniei, aşa cum spune Diploma Cavalerilor Ioaniţi dată de regele Ungariei,
Bela IV. Între 1310-1522 sunt la Rodos. În 1530, ordinul se stabileşte la Malta.
Acum ordinul este format dintr-o societate de nobili care au în vedere activităţi
caritabile. Purtau manta neagră cu cruce albă, iar în război manta roşie cu cruce
albă.
Ordinul teutonilor a fost înfiinţat în 1190, în Palestina, în timpul cruciadei a
III-a. Purtau mantie albă şi cruce neagră. Erau foarte disciplinaţi, dar şi foarte cruzi.
Au părăsit locurile sfinte şi au venit în Veneţia, şi apoi în Germania. Între anii
1212-1225 sunt în Ţara Bârsei pentru a apăra regatul ungar de invazia cumanilor,
pe timpul regelui Andrei II. În 1226 se aflau în Persia, unde au exterminat
populaţia. Băştinaşii au adus colonişti germani. În 1309 s-au aflat la Marienburg,
intrând în conflict cu polonezii, fapt care îi determină să se mute în Prusia, în 525
trecând la luteranism.
Inchiziţia a fost înfiinţată în 1184 de către papa Licinius III (1181-1185) ca
tribunal ecclesial al papalităţii, purtând numele de Sfântul Oficiu, la Conciliul de la
Verona, scopul ei fiind de a combate erezia catarilor. Papa Inocenţiu III (1198-
1216), la Sinodul IV de la Lateran din 1215 a dat o nouă formă inchiziţiei, în care
acuzatorul devine şi judecător. Inchiziţia capăta organizarea definitivă sub papa
Grigorie al IX-lea (1227-1241), când în 1231 numeşte inchizitor pe episcop. Dar în
1232 papa a decis ca ordinul dominicanilor să exercite jurisdicţia asupra ereticilor.
S-au înfiinţat tribunale papale de inchiziţie, care puteau cita la judecată pe oricine,
puteau tortura pentru a smulge mărturisiri. Aveau puterea de a condamna la
confiscarea averii, la temniţa grea pe viaţă sau chiar la moarte. Executarea o lăsau
pe mâna autorităţilor civile. În fruntea Oficiului era inchizitorul general. Acesta era
numit de rege în numele papei. Inchiziţia îşi continuă activitatea destul de mult, în
Italia până în 1841, în Spania până în 1813, în 1814 fiind apoi reactivată. Cel mai
renumit inchizitor a fost Turgchimerada.
Bibliografie.
1. Ludwig Hartling S.J., Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998, trad. Pr. Prof.
Emil Dumea.
2. I. Ramureanu, I.B.U., vol. II, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1993.
3. Julien Green, Fratele Francisc-Francesco D’Assisi, trad. Maria Isarescu, Ed.
Stiintifica, Bucureşti, 1995.
4. R.S. Mansalli, Francesco D’Assisi, Roma, 1980.
5. R. Pernoud, Templierii, trad. A. Niculescu, Bucureşti, 1966.
6. A. Demurger, Templierii, Bucureşti, 1995.
7. E. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, trad. I. Stanescu, Bucureşti, 1995.
8. Cazal Edmonid, Istoria scandaloasă a inchiziţiei, trad. Oana Poparda, Bucureşti,
1994.
9. B. Bennassor, Inchiziţia spaniolă, Bucureşti, 1993.
10. P.Culianu, Eros şi Magie în Renaştere, Bucureşti, 1994.
11. M. Floroaia, Inchiziţia în Europa, Iaşi, 2001.
12.H. Seinkiewiez, Cavalerii teutoni, Ed. Literaturii Universale, Bucureşti, 1962.
Controverse şi schisme în Răsărit şi Apus
Ortodoxia este tulburată din nou, după Sinoadele Ecumenice, de o erezie
destul de stranie, care se luptă împotriva bogăţiei şi a luxului în Biserică, prin care a
atacat învăţătura cea pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul şi nu pe cei care fac lux şi
bogăţie din funcţiile bisericeşti. Aici apare curiozitatea celor care nu vor să
înţeleagă că Biserica nu învaţă aşa ceva şi cei ce conduc propovăduiesc Evanghelia
să spună şi lor ceea ce trebuie să facă un creştin. Această sectă s-a numit
bogomilism. Promotorul ei a fost un preot bulgar pe nume Ieremia, care şi-a luat
numele de Teofil ( iubitor de Dumnezeu), iar pe bulgară, bogomil însemna
Dumnezeu prieten. Alţii socotesc că bogomilismul îşi trage numele de la Bogo şi
milui, care înseamnă Doamne mântuieşte. Această erezie şi-a făcut apariţia la
începutul secolului X în Bulgaria şi a rezistat destul de mult, deoarece în secolul
XIV o găsim şi în Bosnia Herţegovina, deşi a fost destul de persecutată. Pătrunde
cu uşurinţă în masele populare prin predica simplă, prin faptul că este atacată
învăţătura Bisericii prin prisma greşelilor celor care ar trebui să dea dovadă de mai
multă modestie. A avut şi un caracter de mişcare socială pentru că era de partea
bulgarilor, de a scăpa de sub stăpânirea Bizanţului. Să nu uităm că în secolul X,
Ioan Tzimiskes îl ia prizonier pe ţarul Petru în 968, sunt alături şi de Ioniţă Caloian
(1197-1207) în luptele împotriva cruciaţilor francezi şi astfel ei cîştigă libertatea.
Mai târziu, înmulţindu-se, sunt prigoniţi de ţarul Barila (1127-1218) şi Alexandru
(1337-1371) în 1350. Din Bulgaria pătrund la Constantinopol, în 1115 şi alţii în
1118. Împaratul Alexios I Comnenul (1081-1118) află de progresul lor.
Conducătorul lor a fost un oarecare Vasile, având în jurul lui 12 tovarăşi, ca cei 12
apostoli. A fost prins şi pus să se lepede de erezie, dar n-a dorit şi este condamnat la
moarte. Nu se termină aici erezia şi se răspândeşte şi în Serbia, dar în timpul lui
Ştefan Nemania (1168-1196) şi sunt omoraţi şi luate averile. Ajung în Bosnia şi
Herţegovina, unde au devenit numeroşi şi puternici. S-au ridicat împotriva
stăpânirii maghiare şi romano-catolice, dar au fost persecutaţi, fiind numiţi
patareni- drojdia societăţii. Pe timpul lui Ştefan Twartko (1353-1391) au avut mari
privilegii, se pare că însuşi ţarul a trecut pe faţă la bogomilism. Şi totuşi, persecuţia
catolică continua, o parte din ei trec la catolicism iar restul la mahomedanism.
Ajung şi în Rusia şi aici se dezvoltă. Au pătruns şi în ţara noastră dar nu au avut
decât câteva influenţe, nu s-au organizat.
Se pare că au fost la Râmnicu-Vâlcea şi prin Ardeal. Pentru a preveni
înaintarea ereziei, în 1710 la Târgovişte, Antim Ivireanu publică Panoplia
dogmatică a lui Evtihie Zigabenul, care condamnă doctrina bogomilistă. Singura
influenţă s-a redus la noi asupra literaturii, prin revistele unor legende şi colinde şi a
picturii bisericeşti în câteva biserici şi mănăstiri din ţară. Astfel apare la mănăstirea
Moldoviţa pictura „Contractul lui Adam”, în care Adam semnează cu diavolul,
acesta îi dă voie să are pământul, socotindu-l că este al lui. Zapisul acesta a fost
rupt de Hristos la Botezul în Iordan, că acolo îl pitise diavolul. Acest pact îl
întâlnim şi la gnostici. De asemenea, găsim această pictură la Voronet, Arborea şi
Suceviţa. În 1207 la Buzău mitropolitul Teodosie a tipărit învăţătura pe scurt la cele
7 Taine. Autorul spune că este de datoria sa de a se ridica împotriva unor învăţături
greşite, cum ar fi şi obiceiul unora de a lua anaforă cu vin în loc de Paşti, ceea ce
este condamnabil. Acest obicei este bulgăresc. În Panoplia dogmatică se spune că
Satan a fost fiul mai mare al lui Dumnezeu. A vrut să ia locul Tatălui, deşi şedea
de-a dreapta, dar Dumnezeu a aflat şi l-a izgonit, cu ceata de îngeri răzvrătiţi.
Satanail şi-a creat un cer vizibil, cu stele, apoi a creat pământul, a ales apele, a
ridicat uscatul, a făcut vieţuitoarele, plantele, tot până la om. Aici le-a făcut din lut,
dar n-a putut să le dea suflet şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea suflet. Dumnezeu S-
a înduplecat, stăpânind sufletul. La fel a creat şi pe Eva. De la bogomili avem şi
simboluri, astfel semiluna cu steaua între cele două colţuri, steag cu monograma
creştină în formă de cerc cu inscripţiile: IS, HR, NI, KA, fiecare grupă de litere
este aşezată pe cruce stânga, dreapta, sus, jos colţurile steagului, leul dreapta,
semiluna jos, dragon stânga sus iar jos simbolul gemenilor.
Doctrina are ca fundament dualismul specific religiilor orientale, cu lupta
dintre cele două principii, al binelui şi al răului. Dumnezeu este antropomorfic, care
are un trup dintr-o substanţă fină, care nu se poate cuprinde cu simţurile. Se poate
vedea prin cele trei înfăţişări: Tatăl, ca moşneag cu barbă, Fiul ca un tânăr îăn
floarea vârstei şi Duhul Sfânt ca un tânăr imberb. Tatăl a născut pe Fiul, Fiul a
născut pe Duhul Sfânt, care la rândul lui a născut pe Iuda şi pe ceilalţi apostoli. Fiul
mai mare al lui Dumnezeu a fost Satanail. Aşa cum am mai amintit mai sus, acesta
este creatorul celor văzute, cu excepţia omului, mai exact viaţa omului, acestuia îi
dă suflet Dumnezeu la rugămintea lui Satanail.
A fost invidios pe Adam şi pe Eva, seduce pe Eva şi aceasta îl naşte pe Cain
şi o fată Calomela, gemeni. Din Adam şi Eva se naşte Abel, Cain îl omoară pe
Abel, iar Tatăl văzând aceasta îi retrage puterea creatoare lui Satanail, îl aruncă în
tartar şi îi taie din nume finalul „il”, care arată originea dumnezeiască şi rămâne
doar stăpânul lumii Satana. Datorită răului, după 5500 de ani emisar din Dumnezeu,
Logosul divin numit când Hristos, când arhanghelul Mihail, a coborât din cer, a
pătruns în Fecioara Maria pe urechea dreaptă şi s-a născut cu trup aparent.
Interesant este că ei găsesc răspunsul giganţilor, aceştia au apărut ca împerechere
între îngeri şi fetele oamenilor. Negau slujbele bisericeşti, Sfânta Liturghie şi
aducerea de jertfe în Biserică, spunând că sunt în folosul Satanei. Resping Sfintele
Taine, acceptă un botez fără apă. Dispreţuiau Sfânta Cruce, icoanele, Sfânta
Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu. Nu credeau în învierea morţilor. Cei
care aveau voie să predice se numeau desăvârşiţi. Biserica nu avea forma obişnuită.
Propovăduiau celibatul, erau vegetarieni prin excelenţă. Posteau lunea, miercurea şi
vinerea.
Catari: Bogomilismul se continuă în Europa Occidentală sub numele de
catari. Catarii promovau o doctrină dualistă specific maniheistă, lupta dintre bine şi
rău. Biserica şi lumea erau create de diavol. Erau împotriva Tainelor, icoanelor,
erau pentru sărăcie, combatând averile, nu mâncau carne de animale ci numai peşte
şi vegetale. Se dedicau cunoaşterii Bibliei şi participau la un anumit fel de slujbe.
Se făcea iniţierea prin Botezul spiritual şi acceptau ca Taină un fel de punere a
mâinilor de către perfecţi şi rosteau rugăciunea „Tatăl nostru”. Aceşti perfecţi erau
conducătorii sectei, mai purtau numele de apostoli. Catarii s-au manifestat în
Lombardia, la începutul secolului XI. În secolul XII au devenit destul de puternici,
datorită oratorului Arnold de Brescia. Catarii se mai numeau patareni, ca şi
bogomilii, care în 1146 au alungat pe episcopul Bresciei şi au intrat în conflict cu
papa. După îndelungi certuri, papa Eugen III (1145-1153) câştigă în lupta împotriva
lui Arnold. În anul 1155, Arnold de Brescia a fost omorât şi ars pe rug.
Erezia a pătruns în Spania, lângă Franţa, şi aceasta se întampla în timpul
papei Celestin II (1143-1144), care a trimis pe cardinalul Aurge împotriva lor. În
1194 un sinod la Larida îi condamna. Ei continua să fie şi în secolul XIII, fapt ce îl
determina pe Grigorie IV (1227-1241) să-i dea pe mâna inchiziţiei.
În 1292 se mai amintea foarte puţin de ei. De această dată, nu-i mai găsim în
Spania. În Germania îi găsim în 1050, destul de timpuriu, şi au fost aduşi ca
prizonieri de război în timpul luptei cu Andrei I (1047-1056) de către Henric III
(1039-1056). Dar şi aici inchiziţia îi urmăreşte, nedispărând însă ci unindu-se cu
reforma lui Luther. Şi în Anglia se găsesc destul de timpuriu, 1159, aducându-i aici
un oarecare Gera, care a mai adus cu el 30 de persoane. În 1210 a fost ars pe rug un
cuter.
Albigenzii: Ca şi catarii, s-au ridicat tot împotriva luxului şi a vieţii moderne
a clerului. S-au numit aşa datorită localităţii Albi din Franţa. Şi ei au contestat atât
Tainele cât şi cultul divin.
Alte erezii: În Apus, au fost nişte semnale date Bisericii Romano-Catolice în
ceea ce priveşte aspectele vieţii moderne, de fapt ce doreau şi unii episcopi. În
această situaţie sau mai bine zis pe acest fundal vor apărea prereformatorii.
Bibliografie.
1. P. Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului, Bucureşti, 1995.
2. Ana Comnena, Alexiada, Bucureşti, 1977, trad. Maria Marinescu.
3. D. Vasilescu, Bogomilismul, în Studii Teologice, nr. 7-8, 1963.
4. Ramureanu, I., I.B.U., Bucureşti, 1993.
5. Ch. Tauzelier, Catharisme et Valdeisme en langue daca la fin du XII-e et
au debut de XIII-e siecle, Paris, 1965.
Cultura teologică în Răsărit. Scriitori din secolul XI
În această perioadă se dezvoltă foarte mult cultura teologică şi anume
dogmatica, dreptul canonic şi teologia speculativă. Un rol important l-a jucat
Universitatea Bizanţ, întemeiată la anul 425 de Teodosie al II-lea. În jurul
mănăstirilor s-au format cei mai mari teologi: Muntele Athos, Peci, Tarnovo,
Tismana, Neamţu şi Putna. Chiar la curtea împăratului, Palatul Sacru, se discută
teologie. În secolul XI, cei mai importanţi teologi bizantini au fost: Ioan Mabropus,
Michail Psellos şi Teofilact al Bulgariei.
Ioan Mabropus (1108 a fost profesor de retorică la Bizanţ, s-a călugărit şi a
ajuns episcop în Asia. În afară de Vietile Sfintilor, a mai scris imne şi predici.
Teofilact al Bulgariei, arhiepiscop de Ohrida, ajunge diacon la Sf. Sofia, iar
sub Comneni este numit arhiepiscop de Ohrida. A scris Comentariile Biblice scrise,
în stil antiohian, condamnă erorile latinilor. În secolul XII înşişi împăraţii şi fiii lor
sunt activi în a scrie. Astfel, Ana Comnena (1083-1148) a scris epopeea Alexiada.
Istoria voluminoasă a istoricului Ioan Kinnamos, Nikita Choniatul, sau de
cronografia călugărului Ioan Zonaras ne descrie pe mama împăratului Alexios
Comnenul (1081-1118). Ana Delassena, discută şi corectează problema dogmatică
şi patristica. Împăratul Manuil I Comnenul scrie mici tratate dogmatice. Eftimie
Zigabenul, care a scris Panoplia dogmatică, informaţii patristice şi dogmatice
privitoare la ereziile antitrinitare, hristologice, bogomilism. Dreptul canonic a avut
personalităţi de seamă ca: Zonaras, Teodor Balsamon, patriarh de Antiohia.
Istoria bisericească- cronica scrisă cu multă conştiinciozitate de Ioan
Zonaras, care a pus în prelucrările lui Constantin Manasses şi Mihail Glykas, a
devenit populară la slavi şi romani. Ioan Cantacuzino (1341-1355), Andronic III
(1345), Ioan Paleologul.
Scriitori din secolele XIII-XIV: Cultura bizantină s-a aflat în faţa unor
fenomene deosebite ca frământările politice, ameninţarea tot mai mare a turcilor,
ciuma,cutremurele, a avut o nouă zvâcnire spre a mai străluci odată în întreaga
lume. Este perioada împăraţilor Paleologi (1261-1448) care revin la Constantinopol
după ce timp de 60 de ani au stat la Niceea datorită fraţilor romano-catolici ai
cruciadei a IV-a.
Universitatea din Bizanţ este reînfiinţată de Mihail VIII Paleologul (1261) şi
chiar de la înfiinţare, tineri din întreaga lume frecventau cursurile acestei
universităţi deoarece corpul profesoral era deosebit. Amintim în secolul XV pe
Gheorghe Scholarios (1372), mitropolitul Visarion al Niceei, Gheorghe Ghemistos,
Manuel Moschopulos secolul XIII-XIV, profesor de filosofie, cei care redau lumii
cultura clasică a antichităţii şi în genere cea mai mare parte din zestrea culturii
creştine.
Deci, în Evul Mediu a fost cel mai cult dintre statele lumii, având o viaţă
religioasă deosebită. Amprenta culturii bizantine dăinuie până azi prin Ortodoxie şi
nu numai, ci şi prin Apus.
Împăraţii au avut unii din ei nu numai rol politic dar şi cultural. Amintim pe
Manuel II Paleologul (1391-1425), Ioan VI Cantacuzino (1341-1355). Primul care
dă pentru prima dată date despre învăţătura islamului este Manuel al II-lea, ne-a
lăsat o istorie despre isihasm. Istoric îl avem pe Nichifor Xantopol, în secolul XVI,
care a fost monah în Bizanţ, a scris o carte, Istoria Bisericii de la început până în
vremea lui, în 23 de cărţi. Nichifor Grigoraş, istoric, a lăsat o istorie bizantină în 37
de cărţi. S-a făcut remarcat în disputa cu Varlaam de Calabria, care sfida cultura
bizantină. În secolul XII, istoria bizantină e constituită de Laonik Chalkokondyl,
Dukas, Laonik e singurul atenian bizantin. Istoria sa este cuprinsă între 1298-1463.
Dukas- istoria sa descrie simplu evenimentele dintre 1341-1362, anul căderii
insulei Lesbos sub turci şi chiar căderea Constantinopolului şi jefuirea Bisericilor.
Gheorghe Sphrantzes, demnitar la curtea lui Manuel al II-lea Paleologul,
martor la ocuparea capitalei, prizonier, reuşeşte să fugă în Peloponez, apoi în
Veneţia şi de aici la Roma. Istoria sa descrie evenimentele dintre 1258-1476. Îi
acuză pe latini pentru lipsa de ajutor iar pe turci pentru ceea ce au făcut.
Teologia, care a jucat întotdeauna primul loc în viaţa bizantină, nu putea să
nu aibă valorile ei. Sfântul Grigorie Palama, sihastru cel mai de seamă, care
combate pe Varlaam de Calabria, care socotea că lumina văzută de apostoli pe
muntele Taborului e lumea creată, dacă n-am zice aşa ar urma ca lumea aceasta e
Dumnezeu Însuşi. Sfântul Grigorie de Palama arată că lumina de pe Tabor nu e
Dumnezeu după fiinţă, ci Dumnezeu după lucrare, o prezenţă harică. Energia
divină- harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu este mai presus, este din veci.
Nil Kabasila, arhiepiscop de Tesalonic. Deosebirile de credinţă dintre Răsărit
şi Apus.
Nicolae Kabasila- Explicarea Sfintei Liturghii, „Viată în Hristos”, ambele
vorbesc despre viaţa duhovnicească.
Simeon al Tesalonicului- Dialoguri contra tuturor ereziilor, şi Despre singura
credinţă adevărată.
Biserica Sârbă
Danilo- călugăr, a scris vieţile crailor şi patriarhilor sârbi.
Biserica Bulgară.
Theodosie- Viaţa cuvioasei Parascheva.
Eftimie de Tarnovo- 15 opere, scrieri liturgice. Viaţa lui Eftimie ne-a lăsat-o
Grigorie Tamblac.
Biserica Rusă.
Mitropolitul Alexei, Ciprian, Ghenadie de Novgorod traduce Biblia.
Urmarea lui Hristos- atribuită lui Thomas de Kempis (1379-1471), 3.000 de
ediţii- lepădarea lui de grija lumească, unirea cu Hristos.
Cultura în Apus, secolele XI-XIV- Scolastica şi
spiritualitatea medievală.
În această perioadă a secolelor XI-XIV, în Apus a căutat să se dezvolte
învăţământul prin şcolile mănăstireşti şi înfiinţarea universitaţilor ca să se poată
ajunge la o cultură deosebită. Este perioada scolasticii. Denumirea de scolastică
vine prin limba latină, din cuvântul grecesc schole- locul unde se învaţă, iată
dovada înfiinţării universitaţilor. Scolastica a încercat de a raţionaliza teologia cu
scopul de a demonstra credinţa prin raţiune. Prin scolastică s-a încercat să se
împace filosofia naturală a lui Aristotel raţională cu teologia revelată, aceasta s-a
întamplat când Aristotel a fost cunoscut de Occident prin secolul XII („Să luăm
aminte!”) deşi era cunoscut, dar superficial în secolul II, când s-au făcut traduceri
de către călugări, în frunte cu Boethius. Şi culmea, Aristotel a fost adus în Europa
de arabi prin Spania. Se poate spune că era necesar ca filosofia să poată ajuta
teologia. Întrebarea care aşteapta un raspuns a fost dacă credinţa a fost sau nu
raţională, şi pe care scolasticii şi-au pus-o.
Metodologia lor ca să răspundă la întrebare era supusă autorităţii didactice
sau logicii lui Aristotel. Atât conţinutul cât şi metoda erau fixe. Dialectica lui
Aristotel era deductivă, iar silogismul ocupă un loc important ca instrument al
logicii deductive. Adevărurile generale de filosofie au fost luate din teologia
revelată şi folosind metodologia aristotelică. Scolasticii au căutat să tragă concluzii
legitime pentru dezvoltarea unui sistem armonios. Pentru omul scolastic, harul se
suprapune în mod firesc naturii. Teologia naturală şi logica aristotelică sunt
limitate, fiind suplinite de credintă, bazată pe temeiurile revelaţiei. Îndreptarea
omului se face prin credinţă şi fapte. Metafizica lui Aristotel arată că oamenii sunt
destinaţi la o convieţuire ordonată şi legată prin interese reciproce cărora răspunde
statul, întrucat suferinţa se referea la transcendenţă, aşa cum susţine concepţia
medievală, Biserica este aceea care justifică existenţa atât a statului cât şi a omului.
Statul şi Biserica se raportau reciproc, ca raţiunea faţă de revelaţia ca ştiintă, faţă de
credinţă, ca natura faţă de supranatură.
Cel dintâi scolastic a fost Anselm (1033-1109), născut în sudul Italiei,
călugărit la mănăstirea Labec, iar din 1193 arhiepiscop de Canterbury. De la el vine
expresia: „Credo ut intellig.” (Cred ca să cunosc). Credinţa trebuie să existe în
primul rând şi să fie bază pentru cunoaştere, iar raţiunea verifică credinţa. Lucrările
sale: Monologia Proslogion, şi Cur Deus Homo (De ce Dumnezeu a devenit om) în
care îşi expune învăţătura sa. În primele două lucrări face argumentări inductive şi
deductive, dar în lucrarea a treia arată că omul, prin păcat, a încălcat ascultarea faţă
de Dumnezeu, în acest caz omul era dator lui Dumnezeu, Care cerea plata datoriei
sau ispăşirea prin pedeapsă, Hristos prin moartea pe cruce a plătit datoria omului.
Se poate spune că această teorie este pur comercială, de fapt o scolastică, până la
Toma d’Aquino.
Alt gânditor scolastic a fost Petre Lombard. A scris patru cărţi de credinţă în
care pune accentul pe cele şapte sacramente.
Abelard (1079-1142), un teolog care a pus accent pe raţiune, care dezvoltă
adevărul. El nu susţinea teoria satisfacţiei, ci a influenţei morale, adică Hristos s-a
răstignit spre a determina pe om să-şi închine viaţa lui Dumnezeu. S-a văzut că el a
pus totul pe seama raţiunii. Trebuie spus că el a fost un mare profesor la
universitatea din Paris, pentru cuvântările sale a adunat un număr impresionant de
studenţi. S-a îndrăgostit de o studentă, Helios, s-a căsătorit cu ea, dar Flubert, un
preot, a pus la cale pedepsirea lui prin castrare. A fost combătut de Bernard de
Clairvaux. Cartea sa de seamă a fost „Sic et non” (Da şi nu), cuprinzând 158 de
afirmaţii ale Părinţilor Bisericeşti. A scos în evidenţă aşa-zise greşeli, crezându-se
un mare îndreptător, care pune totul pe raţiune.
Toma d’Aquino (1225-1274) a fost rudă cu Frederic Barbarosa după mamă.
A primit o educaţie aleasă la Monte Casino şi Neapole, devenind călugăr
dominican. A fost un mare admirator al lui Aristotel, socotind că prin raţiune şi
logică se poate ajunge la existenţa lui Dumnezeu, providenţă şi nemurire. Acest
principiu cu limite, după el calculate, învăţătura ca întruparea. Trinitatea, creaţia în
timp, păcatul, purgatoriul, se pot cunoaşte prin credinţă, în revelaţia lui Dumnezeu
în Biblie, conform învăţăturii Bisericii stabilite de Concilii de Părinţi Bisericeşti. A
căutat să sintetizeze aceste două principii într-o totalitate de adevăruri în lucrarea
sa: „Suma Theologiae” (Sinteza teologiei), fiind de la Dumnezeu şi nu exista o
contradicţie esenţială între ele. Lucrarea are 3.000 de articole cu 600 de întrebări în
trei părţi. În prima parte discută existenţa şi natura lui Dumnezeu, punând accentul
pe fiinţa lui Dumnezeu. Partea a doua tratează „înaintarea omului spre Dumnezeu”,
în care scoate în evidenţă faptul că voinţa omului este subjugată de păcat, cu toate
că ea nu este total predispusă spre rău. Partea a treia îl are în centru pe Hristos,
calea noastră spre Dumnezeu. În încheiere vorbeşte despre Sfintele Taine conduite
ale harului. Dumnezeu, după Toma d’Aquino este un concept în mod abstract ca
(cactus purus) ca o (causa afficiens) şi causa finalis, a lumii, nu este socotit o
persoană vie şi apropiată de sufletul omenesc. În problema harului, deşi acceptă pe
Fericitul Augustin, susţine totuşi meritele prisositoare. Altă lucrare de-a sa a fost
„Summa contra Gentiles” (Sinteza împotriva neamurilor), un manual pentru a
instrui pe misionarii trimişi la musulmani. Lucrarea sa, „Contra errores graecorum”
cu multe greşeli împotriva învăţăturii greceşti, deşi ştia greceşte. Este socotit
normativ pentru Biserica Romano-Catolică.
Ioan Boneaventura, numit fiind aşa datorită faptului că a scăpat de la o boală
destul de grea. Lucrarea sa principală: „Brevilogium”. El merge spre contemplaţie
ca fiind deasupra tuturor ştiinţelor. Spuneam la început că datorită universităţilor s-
a dezvoltat cultura între anii 1200-1400 au luat fiinţă 75 de universităţi în Apus.
Cele mai mari universităţi au apărut în jurul anului 1200, printre acestea amintim:
în 1550 Bologna, în 1168 la Oxford, în 1254 a luat fiinţă universitatea Sorbona,
înfiinţată de Robert de Sorbona, capelanul lui Ludovic IX cel Sfant (1226-1270),
Cambridge în 1290, Salamanca în 1239, Praga în 1349, Viena în 1365, Haigelberg
în 1386. Treptat, treptat, elementul religios începe să treacă pe loc secund, făcând
din om centrul scrierilor şi al vorbirii, şi aceasta se datorează Renaşterii, care va
schimba divinitatea cu omul în cultură, artă, făcând din aceasta arma împotriva a tot
ceea ce este bisericesc.
Scriitorii îşi îndreaptă scrisul înspre fapte umane, atât bune, dar mai ales rele.
Dacă la început apar combinaţii bisericesc-uman, apoi totul va fi uman. Astfel,
Dante Alighieri stă la poarta lumii noi. În trilogia „Divina Comediae”, autorul ne
arată drumul spre desăvârşirea divină, brodat atât pe ideea spirituală cât şi pe istoria
omenirii dar şi a vieţii personale. Prin aceasta arată imaginea epică a vieţii
comunale în care apare noua lume cu o societate pusă de data aceasta pe lupta
politică.
La fel şi Petrosca se îndreapta spre uman, în care cânta iubirea frumoasă şi
neîmpărtăşită faţă de Laura, deoarece era inferior.
La cei doi se mai simte elementul religios, însă la Boccacio (1375), în
lucrarea sa, „Decameronul”, prezintă moravurile societăţii unei lumi pline de
frivolitate, care nu sunt clerici, din contră.
Bibliografie.
1. Ramureanu, I., I.B.U., vol. II, 1993.
2. Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor.
3. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998, trad.
Emil Dumea.
4. Pr. Casin, Saint Thomas d’Aquin au intelligente de la foi, Paris. 1973.
5. S. Breton, Saint Toma d’Aquino, Paris, 1965.
6. P. Grenet, Le thomisme, Paris, 1953.
7. Pr. Prof. Milan Sesan, Despre teologie post patristica, în M.A., 1966,
nr. 6.
8. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Natură şi har în teologia bizantină, în
Ortodoxia, 1974, nr. 3.
9. Idem, Viaţa şi învăţatura Sfântului Grigore Palama, Sibiu, 1938,
netipărită.
Decăderea puterii papale
Este adevărat că orice cardinal care a fost ales papă şi-a dorit atât puterea
lumească cât mai ales pe cea religioasă. Evenimentele petrecute în viaţa lumii în
general, de multe ori planurile nu s-au mai îndeplinit. Au fost însă şi papi care au
acţionat ca atare pentru a face din scaunul papal centrul lumii. Unul dintre aceştia a
fost Inocenţiu al III-lea (1198-1216), care la un moment dat deţinea puterea şi
întreaga Europă era sub ascultarea sa. Nu se putea însă ajunge la acest lucru dacă
nu-şi făcea apariţia conjunctura evenimentelor. Am spus că dorinţa au avut-o toţi,
dar nu toţi au beneficiat de astfel de împrejurări. Totuşi, trebuie amintit că a existat
un papă, Celestin al V-lea care s-a comportat ca un înger, de aici rămânându-i şi
numele de papă înger. Deşi blajin, două lucruri au contribuit la neputinţa lui de a
avea un cuvânt. Atunci când a dorit să se mute la Roma nu a fost posibil datorită
lui Carol II de Anjou, care l-a obligat să se mute la Napoli şi vârsta l-a trădat, avea
80 de ani. A fost ales în octombrie 1293 şi instalat în aprilie 1294, locul alegerii
fiind Perugia. Putem spune că papa Celestin al V-lea a pregătit declinul papal,
deoarece slăbiciunea lui a fost foarte speculată. Noul papă ales după abdicarea lui
Celestin în 1294, Bonifaciu VIII, deşi voinţa sa de putere s-a lovit de Franţa destul
de ambiţioasă care va duce la ceea ce papa s-a aşteptat mai puţin, declinul papal.
Primul rege a fost Carol de Anjou (1226-1285). Bonifaciu provenea dintr-o familie
romană foarte bogată, născându-se în anul 1240 şi studiind dreptul la Bologna. În
timpul papei Martin IV (1281-1285) primeşte titlul de cardinal. Are un merit
deosebit, s-a mutat la Roma unde a fost înscăunat la 23 ianuarie 1295. A căutat mai
întâi să punî ordine în finanţele papale şi să rezolve problema siciliană, fără succes,
deşi a fost ajutat de greci. În această perioadă începe războiul dintre Franţa şi
Anglia, iar papa a ajuns în conflict cu ambele ţări, mai exact cu Filip al IV-lea cel
Frumos (1296-1314) şi cu Eduard I (1272-1307). Deoarece cei doi au pus impozite
şi clerului pentru a face faţă războiului. Papa a intervenit şi a interzis clerului să
plătească impozite deoarece Sinodul de la Lateran din 1296 sancţiona chiar cu
excomunicarea pe clericii care plătesc impozit laicilor. Enciclica papală „Clericis
laicos” n-a fost luată în seamă de cei doi regi, iar în august 1296 regele Franţei
interzicea scoaterea peste graniţă a bunurilor de valoare. Acest interdict leza pe
papă, fapt ce îl determina pe acesta să ia atitudine, fără succes însă deoarece
episcopii francezi sunt de acord cu impozitele către stat deoarece statul se apăra.
Între timp cei doi regi se împăca. Dacă conflictul cu regele Franţei s-a aplanat în
defavoarea papei, în schimb cel cu familia Colonna s-a terminat cu victoria lui
Bonifaciu al VIII-lea, care de data aceasta a primit sprijin din partea Franţei.
Conflictul a plecat de la faptul că a fost jefuit tezaurul papal de către membrii
acestei familii, iar papa i-a privat de toate demnităţile şi posesiunile, mai ales că
această familie a acuzat pe papă ca l-a dat afară pe Celestin şi i-a luat locul,
socotind necanonică alegerea sa.
Nu după multă vreme a izbucnit un nou conflict cu regele Franţei, mai ales
că acesta a socotit că în cele lumeşti nu se poate amesteca Biserica. De fapt, acesta
a plecat de la faptul că Bonifaciu VIII a cerut regelui în 1301 să plece în cruciadă.
Regele a profitat de această ocazie şi a mărit fondurile băneşti ale ţării sale, în
detrimentul cruciadei. Delegaţia papală a fost alungată iar conducătorul a fost
arestat. Papa a remis enciclica „Ascultă filii”, în care soma pe rege să vină să dea
socoteală pentru cele întamplate. Când enciclica a ajuns în Franţa, a fost arsă şi în
locul ei a fost pusî una falsă. O nouă enciclică în 1302, „Unam Sanctam”, în care
se expune suveranitatea papală, spunând că papa are două săbii: una spirituală şi
alta lumească, având putere şi asupra regelui. Vicecancelarul regelui Guillaume de
Nagaret s-a opus pretenţiilor papale, socotindu-l pe papă eretic, blasfemiator şi că
ar practica imoralitatea şi magia. Astfel, el a cerut un conciliu care să-l judece pe
papă. Papa a vrut să-l excomunice pe rege, dar cu o zi înainte a fost atacat de
Guillaume de Nagaret, de Sciera Colonna şi de o ceată de mercenari şi a fost făcut
prizonier la Anagni. I s-a cerut să lase pontificatul şi să repună în funcţii pe cei doi
Colonna. Papa a respins acuzaţiile, dar răzvrătiţii au fost alungaţi de populaţie şi
papa a scăpat. Bonifaciu pleacă la Roma în 1303 iar la 12 octombrie în acelaşi an
moare, în urma suferinţelor primite. Deşi a vrut să domine lumea, ca înaintaşul său
Inocenţiu III, n-a reuşit, dar trebuie spus că a fost demn de demnitatea papală.
Acuzaţiile aduse nu erau decât plăsmuiri ale adversarilor, dovadă în plus că
populaţia l-a scăpat. După moartea lui Bonifaciu al VIII-lea a izbucnit conflictul
între familiile Orsini şi Colonna făcând din pontificatul de la Roma o nesiguranţă.
Urmaşul lui Bonifaciu al VIII-lea, Benedict al XI-lea (1303-1304) s-a mutat la
Perugia. Nagaret a fost excomunicat şi astfel s-a pus capăt dominaţiei papale în
lume.
Bibliografie.
1. I. Ramureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1955,
Ed. Institutului Biblic.
2. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor.
3. Horia Vintila, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999.
4. Ludwig Hertling, Istoria Bisericească, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998.
5. Prof. M. Popescu, Pr. Prof. T. Bodogae, Prof. G. Stanescu, Istoria
Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1956.
6. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, trad. Alexandru
Mironescu, vol. II, Bucureşti, 1927.
Captivitatea babilonică a papilor
Alegerea lui Benedict IX în locul lui Bonifaciu VIII n-a durat prea mult,
1303-1304, căci la câteva luni de la alegere moare la Perugia. Conform tradiţiei,
cardinalii trebuiau să se întâlnească în locul unde a murit papa pentru alegerea
noului pontif. De data aceasta cardinalii se găsesc într-o situaţie specială datorită
faptului că s-au format două tabere în Perugia, unii care doreau să fie pedepsiţi cei
care îl atacaseră pe papa Bonifaciu VIII şi grupul care făcea jocul regelui Franţei.
După 11 luni de discuţii, s-a ajuns la un aşa-zis compromis, fiind ales cardinalul de
Bordeaux Raimondo Bertrano, făcut cardinal de papa Bonifaciu VIII şi nu a fost
supus regelui Filip al IV-lea deoarece Bordeauxul era din 1303 sub stăpânire
engleză. Însă n-a fost aşa, de suprafată, dar în realitate a fost obedient puterii noul
papa Clement V. El a fost ales în 5 iunie 1305, exact unde a murit vechiul papă
Benedict XI, în Perugia. Acesta era un om slab cu o moralitate şubredă, a dorit să se
mute la Roma, dar şi-a schimbat părerea datorită faptului că i-a fost frică de
facţiunile romane care ar fi contribuit la înlăturarea sa. Şi nu numai, a socotit că la
Roma era dărâmată reşedinţa papală. El şi-a invitat cardinalii la Lyon pentru
instalare. N-a rămas aici, a călătorit în Franţa la Bordeaux, Pointiers. În 1309 s-a
stabilit la Avignon. Acest oraş aparţinea Sfântului Scaun şi nu Franţei, poziţia lui
aflându-se sub controlul indirect al forţelor franceze. Cu acest papă începe aşa-zisa
robie babilonică sau captivitatea babilonică a papilor. Atât Clement V cât şi urmaşii
săi au devenit obedienţi regelui Franţei. Primul pas făcut de papă a fost să fie cât
mai mulţi cardinali francezi, să predomine viitoarele alegeri. Politica sa dovedea o
slăbiciune în faţa regelui. Regele cere lui Clement V să aprobe enciclica „Unam
Sanctam” sau să o atenueze, dar papa a mers până la abroga enciclică „Clericis
laicus” a lui Bonifaciu VIII, spre bucuria regelui. Şi peste toate acestea i-a mai
cedat şi veniturile Bisericii pe 5 ani şi i-a reabilitat pe cei doi cardinali Colonna
excomunicaţi de predecesorul sau Bonifanciu VIII. Regele i-a cerut chiar
condamnarea lui Bonifaciu, până la urmă, deşi a spus că va face asta, nu l-a
condamnat, dar l-a reabilitat pe Nogaret, cel care a cauzat moartea lui Bonifaciu, şi
a ridicat excomunicarea lui Filip al IV-lea. Regele nu s-a oprit aici, a mers şi mai
departe, cerând să facă tot posibilul de a condamna şi desfiinţa Ordinul
Templierilor. Dorinţa regelui de a desfinţa acest ordin a fost pentru că era foarte
bogat, iar faptele au dovedit că averile acestuia au intrat în mâinile regelui, dar şi
autonomia ordinelor supăra pe regi.
Este un fapt cunoscut că ordinul templierilor se ocupa cu magia şi fapt grav,
a călcat în picioare crucea. În 1311 papa Clement al V-lea prin sinodul de la Vienne
desfinţează Ordinul, confiscă averile iar conducătorul Jacques de Molay a fost ars
pe rug în 1314. Lucrul este cunoscut de istorie, că acest papă Clement V şi Filip V
cel Frumos au murit în 1314, după unii, pentru gafele făcute templierilor. Gafa cea
mai mare papalică a fost că papa a fost de acord ca averile să intre în posesia
regelui. Blestemul banilor i-a lovit, şi mai puţin al templierilor. Aceştia au dovedit
clar că deviaseră de la ţelul iniţial şi alunecaseră la alte forme, cultul necreştin.
După moartea lui Clement al V-lea, Scaunul Papal a rămas vacant timp de
doi ani, şi abia la 7 august 1316, la Lyon, a fost ales Ioan al XXII-lea, fost cardinal
de Avignon. Avea 72 de ani când a fost ales papă, a desfăşurat o activitate care l-a
făcut cunoscut prin faptul că a fost un mare canonist şi un mare teolog, fără să aibă
dorinţa de a ajunge la Roma, francez fiind, şi s-a îndreptat numai spre francezi. A
luptat foarte mult împotriva lui Ludovic de Bavaria IV pentru că acesta se socotea
peste puterea lumească. Lucrul acesta nu face decât ca să apară prima formulă
conciliastă. Aceste principii au fost făcute cunoscute de către Marsilius de Padua,
care în 1326 s-a aflat la curtea lui Ludovic de Bavaria. În 1312 a fost rector la
universitatea din Paris, iar din 1324 a terminat lucrarea „Defensor Pacis”
(Apărătorul Păcii). El a spus că domnitorul este cel care se îngrijeşte de apărarea
Bisericii, şi nu papa sau alt cleric. Biserica este subordonată statului, iar primatul
episcopului roman este negat. Faptul acesta îl determină pe Ioan XXII să condamne
în 1327 cinci propoziţii ale acestei lucrări:
1. Prin plata banului pe impozit, Hristos a dorit să dovedească supunerea sa
în faţa autorităţii lumeşti, El organizase fisul papal.
2. Petru nu ar fi deţinut o putere mai mare decât ceilalţi apostoli.
3. Împăratul are dreptul de a-l depune şi de a-l pedepsi pe papă.
4. Toţi preoţii sunt egali în rang.
5. Preoţii nu deţin de la sine nici o putere punitivă, ci o au numai conferită de
împărat.
Ludovic de Bavaria a ajuns împărat în 1328, încoronat cu episcopul Colonna
şi a fost ales un papă Nicolae la Roma, la impunerea împăratului, dar acesta n-a
durat prea mult, doar doi ani, din 1228 până în 1230, pentru că împăratul s-a retras
de la Roma. Universitarii din Paris şi o parte din cardinali s-au situat împotriva lui
Ioan XXII, fapt care l-a făcut pe acesta să-şi retragă punctul de vedere. În 1334,
Ioan XXII moare. În decembrie 1334, cardinalii au ales papă pe Benedict al XII-lea
(1334-1342).
Şi acesta a dorit să se mute la Roma, dar a început zidirea palatului papal din
Avignon, supus Franţei. În 1342 moare, fiind ales Clement al VI-lea (1342-1352),
un filofrancez iubitor de arginţi. În 1352 a fost ales ca papă după moartea lui
Clement VI, Inocenţiu IV (1352-1362). Şi-a manifestat dorinţa de a se întoarce la
Roma, dar n-a mai apucat să ajungă deoarece în 1362 a murit. Urban al V-lea
(1362-1370) a fost ales, după ce fusese fost profesor. El nu a lansat fără ecou apelul
de a readuce Curia Papală la Roma. Carol al IV-lea, cu ocazia vizitei în 1365 la
Avignon, l-a rugat să se întoarcă la Roma. În 1367, cu toată opoziţia cardinalilor de
la Avignon a plecat la Roma. Papa s-a străduit să renoveze bisericile Romei şi mai
ales Biserica Sfântul Petru şi Laterana. În 1370 s-a reîntors la Avignon. Sfânta
Brigitte s-a opus plecării papei, dar acesta n-a fost de înduplecat, atunci Sfânta a
prezis o moarte apropiată şi aşa s-a întâmplat la 19 decembrie 1370, el plecase în
septembrie. Zece zile mai târziu, cardinalii au ales pe Grigorie al XI-lea (1370-
1378) ca papă. De data aceasta, dorinţa papei era numai revenirea la Roma. În 1372
n-a mai stat la Avignon şi s-a mutat la Roma şi şi-a stabilit reşedinţa la Vatican.
Curia papală s-a întors în 1377. A fost ultimul papă de origine franceză. În 1378 a
murit. La Avignon n-a fost aşa de rău pentru pontifi, dar unii n-au putut suporta cu
toată sinceritatea povara regilor Franţei. Se simţea reformă Bisericii, datorită
nepotismului apărut, în Capite et membris. Ca o curiozitate, pe tot timpul reşedinţei
la Avignon, toţi papii aleşi au fost francezi. Franţa transformase papalitatea într-o
instituţie naţională.
Marea schismă papală
Mutarea la Avignon a însemnat apariţia de orgolii între italieni şi francezi.
Nici una din aceste două tabere nu şi-au dat seama că papalitatea nu aparţine unei
ţări sau unui popor ci este pentru întreaga Biserică de Apus, oriunde îşi va avea
sediul. Este adevărat că Roma a fost şi este oraşul cel mai îndreptăţit să se afle în el
Scaunul Papal, şi pentru faptul că aici au propovăduit cei doi mari apostoli, Petru şi
Pavel, şi aici au murit martiri. Prin aceasta să nu se înţeleagă apanajul italienilor la
papalitate. Tocmai această neînţelegere a declanşat marea schismă papală. Ea
începe chiar odată cu alegerea lui Urban VI, la 20 noiembrie 1378. Acesta a fost
ales de 16 cardinali, 4 italieni, un spaniol şi 11 francezi. Imediat după instalare, la 9
aprilie 1378, papa a intrat în conflict cu cardinalii. În acest caz cardinalii au discutat
posibilitatea alegerii unui alt papă, socotind că alegerea lui Urban VI s-a făcut sub
presiune. Cardinalii francezi socotesc că trebuie să fie ales din nou Urban VI, sau
alegerea unui alt papă, ceea ce s-a întamplat în persoana lui Clement VII (1378-
1394), care s-a mutat la Avignon în 1379. Care dintre aceşti doi este ales canonic,
nu se poate stabili, iar dacă ulterior se va constata că unul din ei nu este ales
regulamentar, nu mai are nici o valoare, poate doar una de dreptate, dar nu se poate
stabili aşa ceva. Evenimentele au fost şi orice discuţie este inutilă. Cert este că timp
de 40 de ani a durat schisma papală, Urban al VI-lea l-a excomunicat pe Clement
VII ca pe un uzurpator, dar Clement al VII-lea l-a excomunicat pe Urban VI.
În 1389, papa Urban al VI-lea moare iar în urma lui lasă o Biserică scindată
în două tabere care se confruntau, în clementişti şi urbanişti. La Roma, după 8 zile,
a fost ales Bonifaciu IX. Clement VII a murit în 1394. Cardinalii din Avignon l-au
ales papă pe Benedict XIII (1394-1417), care şi-a motivat activitatea sa de reunire a
Bisericii. Dar cu cât trecea timpul, cu atât noul papă nu mai gândea la fel puterea
ca de obicei, îşi făcea prezenţa simţită. În 1395 s-a ţinut un sinod la Paris, în care s-
a sugerat ca să se încheie schisma papală, să abdice cei doi papi de la Avignon şi de
la Roma. În 1398, un alt sinod la Paris a hotărât suspendarea ascultării, prin
reţinerea veniturilor din Franţa şi în acest caz, Benedict al XIII-lea va fi silit să
abdice, drept consecinţă 18 cardinali părăsindu-l pe acesta.
În 1404, Bonifaciu al IX-lea moare, iar cardinalii romani l-au ales pe
Inocenţiu al VII-lea (1404-1406) dar din cauza morţii timpurii a acestuia nu s-a mai
ajuns la discuţii. După moartea acestuia, Benedict XIII i-a rugat pe cardinalii
romani să nu mai aleagă alt papă. Până să sosească propunerea, a fost ales Grigorie
al XII-lea (1406-1415) şi acesta a fost de acord să abdice dacă o va face şi
Benedict. S-a purtat o corespondenţă între cei doi ca să se întâlnească pentru
discuţii. Ambii au dorit dar s-au evitat reciproc, căci puterea era prea dulce ca să se
renunţe la Scaunul Papal. În 1408, cardinalii romani l-au părăsit pe Grigore al XII-
lea, ca şi cei francezi pe Benedict, şi s-au pronunţat pentru un conciliu la Pisa, în
anul 1409.
Sinoadele conciliariste. Pisa 1409
Acestea au apărut ca o necesitate de reformă în Biserica Romano-Catolică,
datorită faptului că au existat tot felul de îmbogăţiri, de lux şi viaţă mondenă.
Reforma se cere în Capite et membris.
Astfel, în 25 martie 1409, s-a deschis sinodul de la Pisa, la care au fost de
faţă 25 de cardinali, 4 patriarhi, 80 de episcopi şi arhiepiscopi. Au fost reprezentate
şi cele mai multe curţi regale europene. Tema principală a conciliului a fost
procesul împotriva celor doi papi. După ce au fost citaţi şi ei, neprezentându-se, au
fost depuşi ca schismatici, şi drept consecinţă a fost ales grecul catolicizat Filangiu
cu numele de Alexandru V (1409-1410). La 7 august 1409 s-a închis sinodul, fără
ca acesta să pună capăt schismei, dar s-a hotărât ca peste trei ani să se deschidă un
alt sinod.
Acum s-a ajuns la altă discuţie şi mai grea, deoarece exista trei papi şi nu
unul, pentru că atât Benedict al XIII-lea cât şi Grigorie al XII-lea nu s-au retras.
Alexandru al V-lea şi-a stabilit reşedinţa la Bologna. Nu se poate vorbi de o
activitate a acestuia, deoarece în 1410 moare. Şi ca o curiozitate, cardinalii aleg alt
papă în locul acestuia, pe Ioan al XXIII-lea (1410-1415). A fost un om violent şi
lacom, dar a avut prin delegaţi convorbiri cu regele Sigismund. Rezultatul a fost că
s-a anunţat deschiderea unui sinod.
Conciliul de la Konstantz (1414-1418)
Prin faptul că Ioan al XXIII-lea a fost de acord cu acest conciliu, îi dădea un
caracter oficial deoarece el s-a socotit ca legitim ales papă. Astfel, la 9 decembrie
1413, papa Ioan al XXIII-lea a emis o enciclică de convocare a conciliului de
sărbătoarea Tuturor Sfinţilor în 1414 la Konstanz, având următoarele sarcini:
1. Eliminarea schismei.
2. Reforma Bisericii în Capite et membris.
3. Combaterea ereziilor.
La deschiderea conciliului papa a anunţat că trebuie confirmat sinodul de la
Pisa. Conciliul a fost onorat prin prezenţa împăratului Sigismund I (1410-1437),
care a fost convins că se va pune capăt schismei şi se va face reforma Bisericii, mai
ales că trimişii papei Grigorie al XII-lea, în 1415 au declarat că papa este dispus să
se retragă, dacă şi ceilalţi doi papi se retrag, mai ales că papa Grigorie avea 90 de
ani, şi evident, nu avea ce pierde. Această idee de renunţare s-a impus la conciliu.
Conciliul a hotărât să se voteze pe naţiuni, prin aceasta a fost tăiat avântul papei
Ioan al XXIII-lea, care văzând că nu mai are susţinerea a fugit, mai ales că a fost
învinuit de multe păcate, simonie şi altele, socotindu-l chiar schismatic. La 5 aprilie
1415, împăratul Sigismund a convocat în catedrala Konstanz o congregaţie generală
care a discutat situaţia creată de acest papă. Conciliul se declară superior chiar
papei, pe care îl somează să se întoarcă, dar acesta nu se întoarce şi la 29 mai este
suspendat. Grigorie a trimis abdicarea sa şi astfel rămâne doar un papă, Benedict al
XIII-lea, care n-a vrut să cedeze de bună voie, deşi conciliul l-a suspendat, iar
acesta l-a rândul lui i-a excomunicat. Conciliul îşi continuă lucrările şi în 1415 este
adus Jan Hus să se justifice pentru erezia sa, acesta crezând că va fi eliberat mai
ales că ideea de reformă s-a transmis peste tot, dar n-a fost aşa, conciliul
declarându-l eretic şi arzându-l pe rug, iar în 1416 şi prietenul său Ieronim de Praga
a avut aceeaşi soartă. În 1417 conciliul a publicat 5 decrete, cel mai important fiind
Frequens. Acesta prevedea convocarea următorului conciliu să se ţină peste cinci
ani, al doilea peste şapte ani, iar celelalte din 10 în 10 ani, arătând prin aceasta că
dădea putere conciliului în faţa papei, ca o instituţie statornică a Bisericii.
Celelalte hotărâri sunt: să se împiedice o nouă schismă, papa înainte de a fi
instalat să depună o mărturisire de credinţă şi să respecte conciliul. Cine se va
opune conciliului să fie suspendat, membrii sinodului au deplină libertate de
hotărâre. În şedinţa 40, în 1417, a fost ales cardinalul Oddo Colonna, cel care îl
excomunicase pe Bonifaciu VIII, sub numele de Martin V (1417-1431). Acum sunt
doi papi fără putere. În 1423 Benedict moare iar în locul lui este ales un
neînsemnat, Clement VII, care în 1429 abdică şi abia acum se încheie schisma prin
faptul că a rămas numai un singur papă. În 1418 conciliul se încheie. Părinţii
conciliari au hotărât că în 1431 să se ţină conciliul de la Basel.
Conciliul de la Basel
În 1431 papa Martin al V-lea convoacă la Basel noul conciliu iar după puţin
timp moare. La 3 martie este ales Eugen IV (1431-1447). S-a convenit ca papa să
facă o reformă a Bisericii şi a Curiei. Nu după mult timp papa a hotărât să dizolve
conciliul, care să se reia după 18 luni la Bologna. După discuţii şi la intervenţia
împăratului Sigismund (care în 1433 a devenit împărat) s-au împăcat conciliarii cu
papa. Nu după mult timp a intervenit din nou cearta. Papa nu se socotea inferior
conciliului şi momentul a venit în 1437, când s-a hotărât să se înceapă discuţia de
unire cu grecii. Papa şi aliaţii lui, puţini la număr, doreau un oraş din Italia, Ferrara,
iar conciliarii la Basel. Deşi majoritari, au fost învinşi, nu de papa ci de greci,
deoarece în momentul când cele două grupuri, ale conciliului şi al papei ajung la
Bizanţ pentru a aduce pe greci la convorbiri, grecii nu s-au urcat în barca
conciliului, ci a papei. Odată aceştia ajunşi la Ferrara, autoritatea papei asupra
conciliului a crescut, o parte din conciliari trecând de partea papei. Să ne gândim că
a fost ales un papă în persoana lui Felix V, dar şi acesta a abdicat datorită lipsei de
sprijin prin gestul grecilor.
Lucrările conciliului au continuat, papa a început discuţiile de unire cu grecii
şi astfel s-au făcut două tabere, evident cu puterea papei. Acestea au mers până în
1447, când papa moare, dar puterea conciliului era foarte scăzută. A fost ales
Nicolae V (1447-1455), care în timpul lui Felix renunţă la autoritate. Conciliul a
fost fără putere şi în 1449 a fost închis.
Bibliografie.
1. I. Ramureanu, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, 1993, vol. II.
2. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Iaşi, 1998.
3. Teodor Popescu, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, 1956.
4. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Bucureşti, Ed.
Romano-Catolică.
5. Vintila Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum.
Conciliul de la Ferrara-Florenţa
Gestul grecilor de a prefera barca papei Eugeniu IV n-a făcut decât să aducă
reabilitarea Scaunului Papal. Dacă ei preferau barca conciliarilor de la Basel, atunci
cu siguranţă puterea conciliului, aşa cum s-a dorit, devenea realitate, şi poate că
ajutorul cerut era mai sigur. Dar frica de tron a împăratului şi nu dorinţa de a salva
credinţa şi creştinii ortodocşi, a făcut ca să dea câştig de cauză Scaunului papal, o
gândire mai profundă n-a fost şi nici cei din anturajul lor nu l-au sfătuit ce să
aleagă. Aceste afirmaţii se bazează pe faptul că toate încercările de unire au eşuat
datorită pretenţiilor exagerate ale papalităţii. Nici măcar unirea, în 1274 de la Lyon
n-a adus ajutorul mult dorit.
Alegând convorbirile cu papa Eugen IV, împăratul n-a realizat că problemele
politice nu se pot rezolva prin problemele religioase. Problemele legate de credinţă
nu se pot târgui şi discuta ca în problemele politice. Acestea au fost stabilite în
Sinoadele Ecumenice şi nu se pot modifica la voia împăratului. În 1437 grecii ajung
la Ferrara în frunte cu patriarhul Iosif, mitropolitul Marcu Eugeniw al Efesului,
Visarion al Niceei, care va rămâne la Roma, Antonie al Heraclei, Dionisie de
Sardes. Împăratul a mai ales şi o serie întreagă de mireni: Gheorghe Scholarios,
secretarul personal al lui Ioan al VIII-lea, Gheorghe Ghemist, Plethon. Şi alte ţări
ortodoxe au trimis reprezentanţi: Isidor al Kievului şi Moscovei, Grigore al
Georgiei, Damian al Moldovei, Protopopul Constantin, logofatul Neagoe, Ţara
Românească nu a trimis reprezentanţii, nu a dorit domnul ţării, Vlad Dracul (1436-
1442,1443-1446). Din partea latinilor au luat parte la discuţii cardinalul Iulius
Cesarini, fost preşedinte al sinodului de la Basel, Andrei, episcopul latin de
Rhodos, Ludovic, arhiepiscop de Forli, Ioan de Montenegro, Ambrozie Travessan,
abate la mănăstirea camaldulilor. Tematica sinodului: Filioque, purgatoriul,
azimile, primatul papal, care a fost lăsat la urmă, deoarece a fost cel mai spinos
punct. Văzând că răsăritenii nu prea sunt receptivi la punctele Filioque şi azima,
latinii au dorit să se discute despre purgatoriu. S-au purtat discuţii interminabile,
făcând pe împărat să intervină deoarece Marcu Eugeniu a combătut cu Sfânta
Scriptură purgatoriul. Până la urmă s-a ajuns la un compromis, că drepţii se bucură
după moarte de toată fericirea, iar la a doua înviere vor străluci ca soarele. Discuţii
în jurul adaosului Filioque, tot cu aceeaşi ardoare, latinii argumentând că nu-i un
adaos, ci o explicaţie, sau că Filioque are sens de dezvoltare.
Ascuţindu-se disputele, au intervenit cei doi, împăratul şi papa, acesta din
urmă amenintând că nimeni nu va pleca până ce unirea nu se va împlini. Frica papei
că răsăritenii vor părăsi Ferrara, fiind aproape de mare, a folosit argumentul că a
apărut ciuma şi mută sinodul la Florenţa, care era departe de mare. Patriarhul Iosif
al II-lea, bolnav fiind nu poate participa la toate şedintele, până la urmă îi adună pe
toţi în jurul lui, pe patul de suferinţă şi le-a cerut să cedeze, să facă unirea, nu după
mult timp murind. Până la urmă s-a ajuns la formula: „Duhul Sfânt purcede din
veşnicie din Tatăl şi din Fiul că dintr-un singur izvor şi dintr-o singură suflare”.
După patru săptămâni de discuţii s-a ajuns tot la compromisuri şi în ceea ce priveşte
purgatoriul şi azimile şi primatul papal. Aceste patru puncte s-au numit cele patru
puncte florentine. S-a compus actul unirii atât în greacă cât şi în latină. O parte din
greci l-au semnat, alţii însă nu. Marcu Eugenicul, cel mai mare apărător, nici n-a
vrut să audă de unire, nici Grigore al Georgiei n-a semnat, nici Gheorghe
Scholarios.
La 6 iulie 1439, papa Eugeniu IV a proclamat unirea în catedrala Santa Maria
del Fiore în Florenţa. La 6 august 1439 împăratul şi suita sa s-a întors la Bizanţ.
Nesemnarea de către Marcu Eugenicul a îngrijorat pe cei doi conducători, socotind
că această unire nu avea succesul scontat. Populaţia greacă a primit cu ostilitate
unirea, marele duce Luca Notara, al doilea în rang după împărat a rostit celebrele
cuvinte: „Mai bine...turbanul turcilor decât tiara latinilor.”
Succesul unirii s-a văzut în anul 1444 în lupta de la Varna, unde armatele
apusenilor au fost învinse de turci, prin aceasta s-a anticipat ce ajutor pot să dea
occidentalii, evident aceasta se coroborează cu ideea că odată ocupat Bizanţul,
ortodocşii vor veni singuri să se unească cu latinii, lucru neîmplinit. Ca unirea să fie
denunţată s-a ţinut un sinod în 1483 la Constantinopol, în care s-a arătat ura atât de
mare a bizantinilor faţă de această faptă, destul de stranie. Aşa s-a încheiat aceasta
unire ruşinoasă care şi-a găsit sfârşitul de la început prin alegerea discuţiilor cu
papa şi nu cu conciliul.
Bibliografie
1. I. Ramureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Bucureşti, 1993.
2. Petru Nasturel, Citirea însemnării despre sinodul de la Ferrara, în
Mitropolia Olteniei, 1959, nr. 9-12.
3. Pr. Prof. Milan Sesan, Unirea florentina şi papalitatea, în Mitropolia
Ardealului, 1961.
4. I. Ramureanu, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub
turci, Ortodoxia, 1956, nr.1.
5. J. Hefele, Dom H. Leclerig, Histoire des conciles 4 VII 2-e partie, Paris,
1916.
6. Ludwig Hertling, S.J., Istoria Bisericii, Iaşi, 1998.
7. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor.
Prereformatorii
Pe fundalul creşterii puterii papale asupra lumii şi a Bisericii, au apărut o
serie întreagaî de nemultumiţi care doreau cu tot dinadinsul ca puterea să nu fie în
mâna unui singur om, ci a conciliului. Ca o curiozitate a dorinţei de independenţă l-
a făcut pe Jan Hus să se prezinte la Konstanz, crezând că aşa va ajunge la
independenţă, lucru inexact, deoarece chiar sinodalii care doreau o mai mare putere
şi înţelegere l-au condamnat la moarte. Un lucru foarte interesant, că Jan Hus nu s-a
ridicat împotriva învăţăturii Bisericii.
Primul care a îndrăznit să se ridice împotriva papalităţii a fost John Wicliff.
El a avut conjunctura de a se ridica şi să nu fie pedepsit fiindcă deja în Anglia
parlamentarismul îşi făcea simţită prezenţa şi refuza în timpul papei Urban V
(1362-1370) când în 1365 a trimis să se strângă dările către Curia Papală a refuzat,
fiindcă avea exemplul lui Ioan fără de Ţară (1199-1216), care închinase ţara papei
Inocenţiu III (1198-1216).
John Wicliff s-a născut în localitatea Wicliff din ţinutul York în 1320-1324.
A studiat teologia, filosofia şi dreptul. În 1372 e profesor la universitatea din
Oxford iar doi ani mai târziu paroh la Lutterworth.
Politica engleză de emancipare a început în timpul domniei lui Eduard al III-
lea (1327-1377), fapt care l-a determinat pe Wicliff ca în 1360 să ia atitudine faţă
de călugării din ordinul franciscan şi dominican, care deţineau funcţii importante,
fără să le merite, şi erau destul de lacomi după adunări materiale pentru Curia
Romană. În lucrarea sa, „De domenio divino”, care susţinea că numai Dumnezeu
are suveranitate deplină. În cazul că greşeşte cineva, nu-i nevoie de intermediari ca
să primească iertare de la Dumnezeu. În 1380 a tradus Biblia şi a publicat foarte
mult, fiind influenţat de Fericitul Augustin în problemele mântuirii, în care numai
harul poate mântui, mai exact, indirect, predestinaţia. Cerea ca Biserica din Anglia
să nu mai fie supusă Romei, ci autorităţii de stat. De fapt, lucrul acesta se va
întampla în curând, când Anglia va rupe relaţiile cu Roma şi şeful cultului va
deveni regele. Pentru ideile sale, curtea regală l-a apreciat, iar in 1377,
arhiepiscopul de Londra l-a chemat să dea socoteală. El a venit, dar nu singur ci cu
o escortă deosebită. A ascultat cu atenţie ce i se imputa, 18 pasaje ca eretice. Papa
Grigorie al XII-lea a dorit să-l aresteze, iar de nu în interval de trei luni să se
prezinte la Roma pentru a fi judecat. Deşi a fost rugat în 1378 să nu mai predice
împotriva papalitaţii, a tăcut o perioadă scurtă, dar începând schisma papală, a
continuat. După el, ierarhia nu are putere absolută în Biserică iar cea pe care o are a
pierdut-o prin păcate de moarte. Papalitatea nu este aşezământ dumnezeiesc pentru
că nu are temei în Biblie. Tainele, icoanele, cultul sfinţilor, moaştele, nu-şi au nici
un rost. Iar transubstanţiaţia euharistică ar trebui înţeleasă ca o consubstanţie, adică
în chipul prezenţei simultane a pâinii, a trupului lui Hristos. Susţinea predestinaţia.
Ideile sale nu mai puteau fi tolerate, de aceea s-a luat atitudine împotriva lui şi în
1382 Curtea şi-a retras sprijinul, combătând 24 de puncte din învăţătura lui şi fiind
înlăturat de la catedră, lăsându-l paroh la Littherworth, unde îşi scrie cartea sa,
Trialogus, folosind alegoria între adevăr şi minciuna şi înţelepciune. În acelaşi an
moare. Drumul deschis de Wicliff l-au urmat şi alte persoane, indiferent de clasa
socială, fapt care determină autoritaţile ca în anul 1401, să interzică celor care
tăgăduiau Sfânta Euharistie să mai predice. Ideea de emancipare a luat-o razna,
deoarece el s-a ridicat împotriva învăţăturii Bisericii, crezând că astfel va distruge
pe conducătorii Bisericii, inexact însă, căci învăţătura Bisericii este infailibilă, dar
nu acelaşi lucru se poate spune despre conducătorii Bisericii, căci ei s-au folosit de
învăţătura Bisericii pentru poziţiile lor. Wicliff trebuia să atace pe conducători,
arătându-le greşelile, nu să se facă o armă împotriva Bisericii. Invăţătura lui a
trecut graniţa, influenţând şi pe alţii, în special în Boemia datorită faptului că
Richard al II-lea (1377-1399) s-a căsătorit cu principesa cehă Ana de Boemia,
făcând posibil schimbul de studenţi între cele două mari centre culturale, Oxford şi
Praga.
Jan Hus
S-a născut în anul 1369 din ţărani săraci în localitatea Husinet. A urmat
şcoala primară şi celelalte, ajungând să fie student deosebit prin râvna sa faţă de
studiu. După terminarea facultătii din Praga în 1398 a fost promovat la Catedra de
Filosofie, devenind şi confesorul reginei Sofia. În 1403 a dezaprobat şi el ca şi
celelalte catedre cele 45 de teze ale lui Wicliff, dar mai târziu, împreună cu Ieronim
de Praga, a îmbrăţişat ideile englezului, nu în totalitate, ci pe cele referitoare la
imoralitatea clerului. În 1408, datorită faptului că s-a împotrivit celor doi papi aleşi
care încep schisma papală, este oprit să mai predice. Anul 1409 îi este favorabil
pentru că profesorii de origine germană se retrag deoarece nu mai deţineau
supremaţia, şi ca să meargă până la capăt au înfiinţat universitatea de la Leipzig,
cehii rămânând singuri şi alegându-l ca rector pe Hus. El a jucat un rol deosebit
deoarece dorea ca limba cehă să domine, ceea ce până la urmă a şi reuşit, fiind un
mare patriot, prin faptul că limba cehă caştigase lupta cu germanii pentru obţinerea
Universitaţii din Praga. Ideile lui Wicliff continuă să dea de cap arhiepiscopului de
Praga Sbygniek, care ordonă ca scrierile lui Wicliff să fie arse, iar Hus să nu mai
predice. Adepţii lui Hus ardeau orice enciclică venită de la Roma. În acest scandal,
Hus mai publică şi două pamflete care dezbat indulgenţele şi enciclicele papale.
Regele Venceslav al Boemiei (1378-1419) îl sfătuieşte pe Hus să plece în sud, la
Austi, pentru potolirea lucrurilor. În 1413 acesta pleacă şi aici îşi scrie opera
„Tratatus de Ecclesia” (Tratat despre Biserică). Printre cele mai importante puncte
ale lui din această lucrare amintim: 1. Adevărata Biserică este numai a celor
predestinaţi; 2. Petru n-a fost şi nu este capul Bisericii; 3. Nimeni nu poate spune că
este vicarul lui Hristos; 4. Intrucât trăieşte în lux şi în goană după avere, papa nu-i
urmaşul lui Hristos, ci al lui Iuda. El nu s-a ridicat împotriva instituţiei
sacramentale a Bisericii, nu a atacat Tainele, singurul reproş fiind faptul că şi pe el
l-a influenţat Fericitul Augustin în ceea ce priveşte predestinaţia. N-a combătut
icoanele, sfinţii şi moaştele.
Pentru clasificare datorită presiunilor, împăratul Sigismund îi dă o scrisoare
de liberă trecere şi o gardă să ajungă cu bine la Konstanz, unde se ţinea al II-lea
Sinod conciliarist (1414-1418). Aici Hus îşi susţine tezele, crezând că întâlneşte
reformişti în conciliu, dar n-a fost aşa. Conciliul cu seninătatea mortalităţii timpului
şi cu dorinţa de a fi deasupra puterii papale, papa Ioan al XXIII-lea cu multă
bunăvointă a ridicat interdictul oraşului Praga, l-a condamnat să fie ars pe rug şi în
1415 este ars pe rug la Praga. El a fost simbolul rezistenţei împotriva germanilor,
fiind prin aceasta victima împăratului Sigismund (1410-1437) care vedea în el un
rival periculos al Boemiei. Populaţia s-a răsculat sub conducerea lui Jan Ziska, când
cei din primărie au aruncat o cărămidă asupra acestuia şi a tovarăşilor lui, iar ca
pedeapsă au fost omorâţi şapte consilieri din primărie, acest eveniment numindu-se
defenestraţia de la Praga. Populaţia s-a împărţit în două: pe de-o parte calixtinii
(calix- potir) care au impus tradiţia împărtăşirii mirenilor din potir (sub utrague
forma- de aici şi numele de utrguişti), nu numai cu ostia care se obişnuia de 150 de
ani. Cealaltă parte, taboriţii (extremiştii), care sub conducerea lui Ziska erau
radicali şi s-au ridicat şi împotriva celor susţinute de Hus, mai exact erau întru totul
de acord cu principiile lui Wicliff. Ei s-au numit taboriţi după fortăreaţa Tabor.
Deşi taboriţii distrug foarte multe locaşuri de cult, totuşi o parte din ei se unesc,
formând fraţii moravi, care îmbraţişează calvinismul şi luteranismul.
Cei mai mulţi sunt utraguiştii, care în 1458 îşi impun regele lor în persoana
lui Gheorghi Podiebrad (1458-1471), iar arhiepiscop de Praga pe Rokyzana. Până la
alegerea acestuia, husiţii au numai victorii. Podiebrad s-a înţeles cu papa Pius al II-
lea (1458-1464) că va suspenda „compactatele pragheze” care cuprindeau predica
liberă, împărtăşirea din potir a laicilor, renunţarea la dominaţia seculară a clerului.
Regele ceh protejează pe arhiepiscopul de Praga Rokyzana, şi el husit, care n-a fost
recunoscut de papa, deşi a promis la încoronare că va renunţa la acele compatate,
pe care totuşi le susţinea prin arhiepiscop. Papa n-a mai dorit să vadă jocul dublu şi
la îndemnul cardinalului Carvajal îl excomunică pe rege, fără însă ca acest lucru să-
l afecteze, deoarece împăratul Frederic al II-lea nu va lua atitudine. Aşa că regele
moare în 1471, odată cu el şi arhiepiscopul Pragăi. La urcarea pe tron a lui Ladislau
II, catolic, tensiunea nu scade, dar utraguiştii se menţin alături de catolici, având
păstrate doleanţele lor: împărtăşirea din potir a laicilor şi pe Hus l-au socotit martir.
Savonarola
Ideile conciliariste au avut efect nu numai în Anglia şi Boemia ci şi în Italia,
ţara care a cunoscut mai bine ce înseamnă puterea papală. Au vazut şi au trăit
evenimente dintre cele mai diverse, care au scos în evidentă la anumiţi conducători
bisericeşti avariţia, luxul sau chiar creşterea de copii proprii. A existat un moment
când un musulman a zis: „Fă-mă papă şi mă fac creştin”. Este adevărat că nu se
poate spune că toţi care au stăpânit temporar Scaunul Papal au avut aceste
„calităţi”, din contră, au fost şi oameni deosebiţi.
Pe fundalul acestor întâmplări îşi face apariţia una din cele mai fascinante
personalităţi ale timpului, Girolamo Savonarola. S-a născut la Ferrara în anul 1452
ca fiu de medic. De tânăr a fost atras de predica unui călugăr, intrând fără voia
părinţilor în ordinul dominican la Bologna în 1491. Prior al mânăstirii San Marco
din Florenţa, nu numai că a dus la îndeplinire o severă reformă predicată în
comunitatea sa ci a şi predicat în public cu ardoarea unui profet împotriva corupţiei
din cadrul Bisericii şi în special a clerului, cerând o energică şi temeinică reformă
în Biserică, profeţind pedeapsa aspră asupra Italiei şi a Bisericii, care se va produce
în 1491. Activitatea sa şi-a început-o în timpul papei Alexandru V Borgia (1482-
1503), un personaj destul de controversat, un bun diplomat cu foarte multe abilităţi
şi un model de a se prezenta. A jucat un rol important în ceea ce priveşte linia de
demarcaţie între posesiunile spaniole şi portugheze. În schimb, pe plan moral a
lăsat de dorit. Originar de lângă Valencia, a venit în Italia ca nepot al cardinalului
Alfonso Borgia. Unchiul său Calixt al III-lea (1455-1458) l-a făcut cardinal în
1455, iar în 1456 vicecancelar al Bisericii Romei. În anii de după 1462 s-au născut
mai mulţi copiii şi nici când a fost hirotonit preot în 1468 n-a renunţat. I s-au născut
patru copii pe care i-a supravegheat şi când era papă. Iată cartea de vizită a acestui
papă cu care s-a confruntat Savonarola, care a renunţat să mai publice enciclica
referitoare la reforma necesară. Aceştia s-au ciocnit la Florenţa, şi această ciocnire
a fost mai mult politică sau mai bine spus de ambiţii politice. Pentru că Florenţa s-a
împărţit în două, adepţii lui Savonarola şi duşmanii lui, partizani ai Medicilor. În
1494, Savonarola îl salută pe Carol al VIII-lea, netrecând la asociaţia Liga Sfântă
împotriva Franţei, care era în conflict cu Alexandru VI. Cu ajutorul regelui Carol
VIII (1485-1498), Savonarola reuşeşte să-i alunge pe Medicii din Florenţa, reuşind
să schimbe viaţa morală a locuitorilor. Bisericile au devenit neîncăpătoare.
Savonarola începe şi mai tare să se ridice împotriva papei Alexandru VI, pentru că
acest papă l-a chemat la Roma în 1495. Savonarola nu ascultă, iar papa îi interzice
să mai predice. Deşi se face că se supune, continuă cu fraţii săi de la mânăstirea San
Marco, iar papa ia mânăstirea în oblăduirea Romei.
În 1497, papa îl excomunică. El continuă şi propune ca împreună cu un frate
al său franciscan, dacă va muri unul dintre ei, ordinul acestuia va părăsi oraşul.
Papa a încercat să-l oprească, însă locuitorii n-au vrut. La ziua stabilită, Savonarola
nu se prezintă şi în locul lui vine un frate, fapt ce nemulţumeşte populaţia, care
invadează mânăstirea şi îl prinde pe Savonarola şi-l arde pe rug, deşi papa a
încercat să rezolve situaţia la Roma, fără succes.
Astfel, în 1488 Savonarola este ars pe rug de oraşul care devenise mai moral.
A scris „Comentarii la Psalmi”, iar mai târziu a fost canonizat, după ce a fost ars pe
rug. Interesant este faptul că Savonarola nu a atacat niciodată Biserica, ci doar
apucăturile imorale ale clericilor.
Bibliografie.
1. I. Rămureanu, I.B.U., Bucureşti, 1993, Ed. Institutului Biblic.
2. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor.
3. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, trad. Emil Dumea, Iaşi, 1998, Ed. Ars
Longa.
4. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum.
5. M. Spinka, John Hus, Princeptor, U.S.A., 1968.
6. J. Hefele-Dom, H. Leclerg, Histoires de Conciles, VII, Paris, 1916.
7. H.B. Workman, John Wicliff. A study of the english medieval church, vol
II, Oxford, 1966.
8. J.A. Robson, Wicliff and the Oxford Schools, Cambridge, 1961.
9. Ioanu Leb, Relatiile husiţilor cehi cu Patriarhia Constantinopolului din
secolul XV, în Studii Teologice, XXX, nr. 3-4, 1978.
10. Pr. Prof. Milan Şesan, Husiţii şi Ortodoxia, în Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, nr. 3-4, 1958.
11. R. Ridolfi, Vita di Girolamo Savonarola, Roma, 1974.
12. S. Weinstein, Savonarola et Florence, Paris, 1973.
Căderea Constantinopolului
Anul 1453 este anul când cel mai frumos şi cel mai mare oraş din lume şi-a
încetat activitatea, fiind cucerit de turci. De 600 de ani stă sub stăpânire musulmană
centrul spiritual ortodox, unde creştinii au avut foarte mult de suferit, pană la
decimare, fiindcă legile musulmane prevedeau dispariţia totală a creştinilor. Au fost
spânzuraţi episcopi, au fost omorâţi, au fost vremuri când clerul nu avea voie să
meargă în uniformă. Din puterea lumii a ajuns nimic, de fapt Ortodoxia întreagă a
avut de suferit datorită acestor turci.
Imperiul Bizantin a fost infiinţat de cel mai mare împărat pe care l-a avut
omenirea, Constantin cel Mare. El a fost primul împărat cu numele Constantin şi
ultimul împărat care a căzut sub turci se numea tot Constantin, dar al 11-lea.
Unsprezece împărati Constantin s-au perindat pe tron, nici mai mult nici mai puţin.
Făcând o legatură, putem spune că au fost tot atâţia câţi apostolii, au rămas lângă
Mântuitorul. Nu numai turcii l-au dorit, ci toate popoarele l-au atacat, dar numai
turcii au reuşit. Este adevărat că Imperiul se micşorase foarte mult. Evenimentele
care au urmat n-au fost şi nu sunt favorabile Patriarhiei Ecumenice. Este adevărat
că nici ceilalti creştini n-au sărit în ajutorul fraţilor lor, din contră au sperat că aşa
vor pune stăpânire pe cei ce au ramas creştini ortodocşi, care vor trece la cele două
confesiuni, lucru însă inexact.
Încă din 1396, oraşul Bursa de pe teritoriul asiatic al Bosforului a devenit
panteonul turcilor, iar Adrianopolul în 1365 devenise capitala Imperiului Otoman,
turcii tot mutându-şi capitala cu scopul precis de a cuceri şi stăpâni Imperiul
Bizantin. Din 1371, împăratul bizantin Ioan V Paleologul (1341-1376, 1379-1391)
a ajuns vasal turcilor, plătind tribut. Baiazid Ilderim (1389-1403), care cucerise în
1389 Serbia, între 1393-1396 toată Bulgaria, se vedea deja în capitala Imperiului,
numai că razboiul de la Ancyra din 1402 a pus capăt lui Baiazid prin înfrângerea
suferită la Tamerlan, Imperiul scăpând de turci. În 1422 Murad al II-lea (1421-
1451) a atacat capitala Imperiului, dar frica şi zidurile oraşului l-au făcut pe sultan
să renunţe.
În 1449 a fost încoronat Constantin XI Dragases (1449-1453), care reuşise să
cucerească nişte teritorii în Mareea şi în centrul Greciei, crezându-se ca de fiecare
dată că a venit un împărat deosebit, acum că imperiul era pe cale să piardă. Dar n-a
fost aşa, deoarece în 1451 a devenit sultan Mahomed al II-lea, în vârstă de 21 de ani
(1451-1481), un mare tactician, energic, dar şi învăţat, cu o educaţie militară, un
poliglot.
Pentru a cuceri imperiul a făcut diferite studii şi cercetări, ca primă măsură
fiind construirea pe malul european al Bosforului a unei cetaţi numită Anadol-Hisar
şi o altă fortificaţie în triunghi numită Rimeli-Hisar, care nu se putea cuceri nici pe
uscat şi avea controlul a tot ce mişcă pe apă. Şi-a pregătit armata, iar vecinii şi
creştinii n-au ajutat Imperiul, de frică. Apusul nici atât. Atacul a pornit în ziua de 7
mai şi după multe lupte, la 29 mai capitala a fost cucerită. Se pare că poarta
Sfântului Roman a rămas deschisă, fiind o ocazie de a patrunde noaptea în capitală.
Cei care i-au ajutat din Apus au fost genovezii, în frunte cu Giustiniani Longa, care
a reuşit să învingă pe turci într-o perioadă dar a fost rănit şi a murit până la urmă în
insula Hios. Toate eforturile făcute de a salva imperiul au eşuat, pentru că turcii
erau o putere iar statele mai mici nu indrăzneau să ajute pe creştini. Ştiind că nu se
puteau opune turcilor, iar puterea cea mai mare, Rusia, în frunte cu ţarul lor Vasile
II (1425-1462) a avut multe greutăţi şi nu a trimis oaste în vederea apărării
imperiului, sau frica de puterea musulmanilor i-a făcut să nu fie în focul luptelor,
pentru că şi-au dorit să fie a treia Romă şi poate şi aceasta poate fi o cauză, pentru
că după căderea Constantinopolului s-au declarat a treia Romă, dar n-au arătat că
sunt o putere să apere creştinismul ortodox.
Cucerirea a adus moartea împăratului, care n-a mai fost găsit. 4.000 de
creştini au părăsit imperiul, iar restul au avut de suferit, unii find luati prizonieri,
alţii fiind duşi în haremuri. Foarte interesant, au fost jefuite bisericile, unele
dărâmate, totusi Biserica Sfinţilor Apostoli, construită de Constantin cel Mare a
rămas, iar împăratul încă îşi odihneşte oasele aici. Incă o dovadă că Constantin cel
Mare a fost un împărat deosebit.
Patriarhia Ecumenica din 1450 n-a mai avut patriarh, deoarece patriarhul
Grigorie III Mammas a părăsit-o, fiind unionist, si populaţia nu l-a dorit. Ghenadie
Scholarios a fost luat prizonier de un turc şi dus la Adrianopol, dar auzind sultanul
l-a adus în capitală, iar un sinod l-a ales patriarh în 1454, până în 1456, apoi între
1462-1465. I s-a dat ca reşedintă Biserica Sfinţilor Apostoli, unde s-a găsit un turc
mort, fapt pentru care s-a mutat în mânăstirea Prea Fericita Fecioara, iar în 1591 s-a
mutat la Biserica Sfântul Dumitru, iar din 1602 să se stabilească în Biserica Sfântul
Gheorghe în Fanar, unde se gaseşte şi azi.
Patriarhul primeşte titlul de etnarh conducător al naţiunii creştine, având rang
de vizir. A fost scutit de dări, chiar şi urmasii acestuia. Avea dreptul să strângă
dările de la credincioşi şi să judece pe cei care greşeau, alegea episcopi şi
mitropoliţi. Ierarhii primeau de la sultan un berat, care era o diplomă de investire cu
caracter administrativ, strângeau apoi de la creştini pentru a face trupe de elită de
ieniceri (trupă nouă).
Bibliografie.
1. I. Rămureanu, I.B.U., vol. II, Bucureşti, 1993.
2. Idem, Ghenadie II Scholarios, primul patriarh sub turci, în
Ortodoxia, nr. 1/1956.
3. Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1367), Ed. Academică,
Bucureşti, 1958.
4. Aurel Decu, Istoria Imperiului Otoman până-n 1656, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1978.
5. Pr. Prof. I. Rămureanu, Mărturisirea de credintă a patriarhului
ecumenic Ghenadie II Scholarios, în Ortodoxia, nr. 4/1984.
6. Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, trad, Prof.
Alexandru Elian, Bucureşti, 1991, Ed. Enciclopedică.
7. Jean Meyendorff, Biserica Ortodoxă, ieri si azi, Ed. Anastasia,
Bucureşti, 1996.
REFORMA PROTESTANTĂ
Martin Luther
Într-o lume plină de contradicţii şi în care se cereau atât reformă in capite et
membris cât şi dorinţa popoarelor de a fi stăpâni pe propriile venituri şi averi, apar
mai întâi deschizători de drumuri care trag un semnal de alarmă asupra a tot ce este
putere şi nu credintă, a tot ce este lux şi nu sărăcie de bună voie. Aceştia nu vor
ceda, din contră, pavează drumurile cu sacrificiile lor, cu trupurile lor arse pe rug.
Cei ce trebuiau să ia aminte, crezând că au scapat de incomozii societăţii prin foc,
fără să-şi dea seama că prin foc se purifică şi merg mai departe ideile, pentru că
acestea nu ard niciodată. În loc să se întoarcă la ale lor, să caute să-şi pună întrebări
despre ceea ce a apărut, să-şi vadă greşelile continue, aceeaşi viaţă dură şi rece care
nu avea nimic în comun cu morala creştină, sărăcia nu se vedea, cei de sus, în loc să
se potolească, mai rău li se deschidea pofta de înavutire personală pentru familii, nu
mai ţin cont de cei mulţi, ei trebuie sa tacă şi să primească în numele lui Hristos
toate greutăţile.
Când credeau că totul este normal şi pot să-şi continue „lupta” pentru a fi cei
mai puternici din lume, apare alt nemulţumit, mai neînfricat, având un spate sigur,
care continuă opera unor martiri, spus unor, sau mai bine spus unuia, deoarece cei
doi nu au conceput să atace învăţătura Bisericii, de a zdruncina Biserica, atacând
din toate părţile împotriva oamenilor şi a Bisericii. A crezut că dacă vor lovi în
învăţătura Bisericii, vor aduce prejudicii oamenilor ei. Lucru greşit, nu învăţătura
Bisericii era de vină, pentru că acei care conduceau trebuiau să înţeleagă un lucru
esenţial, şi lor li se adresa învăţătura Bisericii, ea este cu adevărat infailibilă, nu
omul. De fapt, această concepţie, de a fi cei mai puternici există în toată Biserica, şi
nu cum a spus Mântuitorul, cel ce voieşte să fie stăpân, să fie mai întâi slugă. Ei au
fost chemaţi să slujească oamenilor, nu ca toţi să li se supună orbeşte. Oricând pot
apărea astfel de revoltaţi, nu poţi duce la nesfârşit dorinţa de domnie şi necredinţa.
Pe fondul preamăririlor şi linguşirilor pot apărea şi oameni adevăraţi, cu
verticalitate, care să nu fie de acord cu toate vechiturile. Evident că revolta celor
nemulţumiţi a avut în spate dorinţa Europei de a se emancipa, ca efect apărând
Renaşterea, care duce omul în faţa, lăsând divinitatea. Divinitatea a fost lăsată
deoparte tocmai datorită acestor conducatori care nu au înţeles că nu se impun cele
sfinte, ci se prezinta ca să trezească entuziasmul primar, când creştinii mureau
pentru Hristos, iar în secolele XIV,XV,XVI, în numele lui Hristos sacrifică pe cei
care nu susţin divinitatea. Iată martiri invers, nu ai păgânilor, ci ai creştinilor.
Umanul ia cu totul locul divinului în poezie, artă etc. Au fost şi pictori şi sculptori
care au evidenţiat frumuseţea umană ca o dovadă a mâinilor lui Dumnezeu, totuşi
lumea se îndrepta spre frumuseţea moartă a naturii. Tocmai acest titlu, natura
moartă, lasă divinitatea la o parte ca şi cum natura nu aparţine divinitaţii.
Pe fundalul acesta de nelinişte şi de contradicţii, datorate exceselor clerului, a
apărut Martin Luther, reformatorul care a facut din secolul XV secolul rupturilor şi
al războaielor creştine, culmea! A vrut sş se elibereze creştinismul de povara
luxului şi a taxelor Bisericii, a zis el, dar nu Biserica punea taxe, ci cei care o
conduceau.
Mulţi au văzut în reformă un fapt economic, politic şi de revoltă a clasei de
mijloc, lucru inexact, căci reformatorii au făcut din reformă interesul personal spre
a justifica părerea proprie. Reforma n-a fost decât o răscoală a unui călugăr
împotriva superiorilor lui. Având un spate, a reuşit să ducă la ruptură în cadrul
Bisericii. A adus dorul de libertate, care i-a însufleţit şi pe tărani, dar cea care
deschide drumul a poruncit să se traga în ei. Iată că elementul politic dispare.
Acest reformator, Martin Luther, s-a născut la Eiseleben în anul 1483, ca fiu
de miner. Îşi face studiile superioare la Erfurt, între 1501-1504, la Facultatea de
Drept. În 1505 este doctor în Drept. Se întoarce de acasă la Erfurt, unde surprins de
o furtună cu trăsnete, ar fi spus: „Sfânta Ana, scapă-mă şi mă voi călugări.”. La 17
iulie intră în monahism în rândul augustinilor eraniţi din Erfurt, ca în 1507 să fie
hirotonit preot.
În 1510 face o călătorie la Roma, deşi este nemulţumit cu ceea ce a văzut în
legătură cu viaţa enoriaşilor bisericii, dar nu-i vine să parăsească monahismul şi să
atace Biserica. În 1512 este profesor de exegeză la Witterberg, unde rămâne până la
moarte. Citindu-l pe Fericitul Augustin, influenţa se va simţi, pentru că a ajuns şi el
la concluzia că omul nu poate nimic înaintea lui Dumnezeu. Pentru Luther, liberul
arbitru este sclavul arbitru, susţinând că Dumnezeu hotărăşte de mai înainte starea
credinciosului (Romani VIII, 29) iar credinţa este cea în care trebuie să ai încredere.
Se poate vedea că el până în 1517 îşi formase concepţia sa, rămânând să apară un
moment prielnic să se manifeste public. Lucrul acesta s-a întamplat la 31 octombrie
1517, când se serba praznicul suprem al indulgenţelor, Duminica Tuturor Sfinţilor.
Pentru că în această perioadă se vindeau indulgenţe de către I Tetzel pentru a se
strânge bani ca să se construiască Biserica Sfântul Petru din Roma, începută de
papa Iuliu al II-lea (1503-1583) în 1506. În acea perioadă era acest obicei să se
strângă bani pentru că cei ce dădeau aveau conştiinţa că fac o faptă bună şi nu se
interesau ce se face cu banii. De fapt Luther nu se ridică împotriva lor pentru
construcţia bisericii, ci împotriva faptelor bune pe care le aduceau indulgenţele,
făcându-şi publică noua lui doctrină, că nu faptele bune sunt importante, ci numai
credinţa este cea care îndreptează. De fapt, el marca prin cele 95 de teze trimise
arhiepiscopului de Brandenburg Meinz Albrecht, se face o discuţie teologică în
ceea ce priveşte indulgenţele şi valoarea faptelor bune. Tezele se răspândesc foarte
repede în Germania pentru că indirect era afectată popularitatea papei Leon X
(1513-1521), om al distracţiei care credea că este doar o ceartă între călugări. Papa
Leon l-a delegat pe Gabriel della Volfe care deţinea funcţia de vicar al ordinului
augustinilor, să-l facă pe Luther să se supună doctrinei tradiţionale. Luther nici n-a
vrut să audă. Este trimis cardinalul Cayetano în Germania pentru a-l face pe Luther
să-şi retracteze tezele sale, sau dacă nu, să fie declarat eretic. Luther spune că
renuntă dacă Biserica va primi şi adopta doctrina sa. În 1520 acesta a publicat un
manifest adresat nobilimii germane, ceea ce este o adevarată declaraţie de război
împotriva Bisericii. În acelaşi an, papa a trimis o enciclică, „Exsurge Dominu”, în
care sunt criticate unele teze ale lui Luther, în număr de 41. Luther arde enciclica în
foc. În 1521, dieta de la Worms îl condamnă la proscriere, de fapt el este
condamnat prin edictul de la Worms din 8 mai, în acelasi an. Noul împărat Carol V
(1519-1558) a semnat condamnarea dar Frederich cel Înţelept al Saxoniei,
protectorul lui Luther l-a adăpostit la castelul său de la Wartburg. În 1522 traduce
Noul Testament după originalul grec al lui Erasmus de Rotterdam. În 1534 a tradus
Vechiul Testament după Vulgata. În 1535 a tipărit Biblia în limba germană, cu un
ecou foarte mare, pentru că se putea citi, faţă de ediţia din 1485. În 1525 se
căsătoreşte cu o călugăriţă cisterciană, Caterina de Bora, având cinci copii (trei fete
şi doi băieţi), spunând că a fost forţat să se călugărească. În 1530 apare „Confessio
Augustana”, cartea de căpătâi a protestanţilor, autorul ei fiind Melanchton,
apropiatul lui Luther, laic. Luther a redus Tainele la trei: Botezul, Euharistia şi
Pocăinţa. Taina este valabilă opera operator nu are valoare obiectivă prin ea însăşi
ci prin lucrarea ei. Acceptă simbolul de credinţă cu Filioque. Nu acceptă Sfânta
Fecioară, icoanele, sfinţii, moaştele, Sfânta Cruce, sărbătorile, Euharistia se
săvârşeşte cu azimă, consubstanţialitatea nu este acceptată, o prezenţă reală dar
spirituală, numită prin împărăţie. Hristos este prezent „in pane cum pane”. Susţinea
„sola fidae” şi „sola Scriptura”.
Carol Quintul
Pe timpul Reformei, mai exact la începutul ei, şi-a făcut apariţia şi regele
Spaniei Carol, ca direct candidat de a lua locul împăratului Maximilian I, care
murise în anul 1519, bunicul său. Dar pentru a ajunge aici trebuia să scape de
contracandidatul său Francisc I (1515-1537) al Franţei şi de susţinătorul acestuia,
papa Leon al X-lea (1513-1521), care l-a trimis pe cardinalul Cayetani să împiedice
pe orice cale alegerea lui Carol. Chiar l-a rugat pe principele elector Frederich cel
Înţelept să intervină pentru alegerea regelui Franţei. Papa Leon al X-lea avea tot
interesul să fie de partea Franţei, deoarece a recucerit Milano de la elveţieni prin
lupta de la 1515 de la Marigiano şi l-a cedat papalităţii. A încheiat un concordat în
1516 cu Franţa, dându-i dreptul regelui de a numi episcopi şi abaţi. Această relaţie
s-a menţinut până în 1789, când a izbucnit Revoluţia Franceză.
Dorinta papei nu se îndeplineşte deoarece în 1519 a fost ales împărat al
Germaniei Carol Quintul. A fost fiul lui Filip de Habsburg şi al Ioanei,
moştenitoarea coroanei Spaniei, fiica lui Ferdinand şi Izabela. Tatăl lui a murit în
1506, destul de repede. De la bunicul lui, după ce a devenit împărat, stăpânea
Austria, de la bunica sa, Maria de Burgundia, Tările de Jos, iar de la bunicii din
partea mamei, Ferdinand şi Izabela, primise Spania, Sardinia, Sicilia şi Napoli şi
coloniile din America, iar fratele său Ferdinand era rege al Boemiei şi deţinea
puterea în toată Europa. A fost ultimul împărat încoronat de papă. Limba sa natală a
fost franceza, născut în Grand, un habsburg, dar va înclina spre Spania, fără să fie
un spaniol deplin, cum a fost fiul său Filip al II-lea. Cu cât înaintează în vârstă
cedează treptat, treptat rudelor sale teritorii din imperiul său, la urmă şi coroana
imperială o dă fiului sau Filip al II-lea (1556-1598), iar in 1556 se retrage langa o
manastire spaniola San Giusto a eremitilor, iar in 1558 moare.
Bibliografie.
1. I. Ramureanu, I.B.U., Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1993.
2. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum.
3. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed. Arhiepiscopiei
Romano-Catolice, Bucureşti, 1991.
4. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, trad. Emil Dumea, Iaşi, 1998, Ed. Ars
Longa.
5. Earle I. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, 1997.
Huldrich Zwingli
Ideile reformei s-au răspândit mai ales în lumea germanică şi nu numai.
Suflul cel mare l-a dat reforma spre slăvirea lui Dumnezeu în limba materna. Se
simţea nevoia să înţeleagă oricine, orice creştin, cuvântul Mântuitorului, în ţara în
care s-a născut şi a trăit. Ideile naţionaliste pătrunseseră deja în Europa Occidentală,
făcându-şi apariţia parlamentarismul, şi aceasta datorită clasei de mijloc, care
intrase în lumea celor avuţi. Reforma accelerează naţionalismul, dar şi schimbările
în cadrul Bisericii Romano-Catolice. Nu se poate spune că ideile reformei au atacat
numai Biserica de Apus, ea a atacat întreaga Biserică şi în special învăţătura cea
adevarată, făcând din învăţătura Bisericii o luptă împotriva celor care conduceau
Biserica, pentru viaţa pe care o duceau în lux şi în tot felul de fapte nedemne de
conducătorii bisericeşti. Aceasta a fost greşeala lui Luther, a modificat după placul
lui învăţătura Bisericii, fără să-şi dea seama că de fapt nici nu avea cum, când vor
veni dupa el atât de mulţi care vor face la fel, făcând din învăţătura Bisericii
fragmente necesare să-si rotunjească averile. El s-a ridicat împotriva luxului şi
desfrâului, dar în loc să stopeze, a deschis cutia Pandorei, unde era luxul legat,
dându-i drumul în lume în numele lui Hristos. Au fost şi sunt indivizi care citesc şi
interpretează Scriptura în aşa fel încât să nu-ţi vină să crezi că e posibil să facă o
sectă care să adune în jur o serie de neştiutori şi de cele mai multe ori nu mai pot să
părăsească gruparea aceasta.
De fapt el şi-a dat seama de grava greşeală pentru că văzând un om înţelept,
Zwingli, învăţătura Bisericii, a exclamat: „Alt duh locuieşte în tine”, dar n-a mai
avut ce să facă, cutia fusese desfacută, ieşind ceea ce nu trebuia să iasă, „luxul” de a
interpreta fiecare cum vrea.
Cel care îl condamnă pe Luther este Zwingli, originar din Elveţia, cea care
urmează linia protestantă conform configuraţiei, fiind protestanţi francezi. Calvin şi
rigostii deja au făcut încă un pas, devenind anabaptişti, metodişti, baptiştii de mai
târziu.
Zwingli s-a nascut în 1484 într-o familie de fermieri. Datorită posibilităţilor
materiale, tânărul Hulderich s-a bucurat de o educaţie bună, studiind la
Universitatea de la Viena. În 1502 îl găsim la Universitatea din Basel completându-
şi studiile, iar în 1505 devine licenţiat în teologie. În acelaşi an a devenit preot
catolic până în 1516, după ce a fost capelan. A fost mai întâi preot în localitatea
Glarus. Între anii 1516-1518 a slujit în localitatea Einsiedeln, un centru pentru
pelerini. Aici începe să se opună indulgenţelor. În 1519 îmbraţişează ideile luterane
şi face primul pas căsătorindu-se în secret în anul 1522 cu Ana Reichard, pe care o
face publică în anul 1524. În 1523 a pregătit cele 67 de Articole, care puneau accent
pe mântuirea prin credinţă, dând autoritate deplină Bibliei. Aceasta a devenit
Statutul Legal, călugării şi călugăriţele având voie să se căsătorească. A interzis
icoanele, moaştele, iar în 1525 reforma era încheiată în Zurich prin abolirea
liturghiei.
Izbucneşte în 1531 războiul între cantoanele catolice şi cele protestante, fapt
care îl determină pe Zwingli să fie alături de soldaţii protestanţi. Moare în luptă, iar
catolicii înving la Kappel. Imediat după război, cele două confesiuni sunt
autorizate. Zwingli se deosebeşte de Luther în ceea ce priveşte Sfânta Euharistie.
Zwingli neagă prezenţa lui Hristos sub orice formă în Sfânta Euharistie şi nu
acceptă nici o Taină, socotindu-le doar simboluri. El susţine că în Sfânta Euharistie
se aminteşte de trupul şi sângele Domnului. S-a întâlnit cu Luther la Marburg în
1529, dar nu au ajuns la nici un consens.
Jean Calvin
Odată declanşată reforma, îşi fac apariţia reformatorii. A fost Zwingli, vine la
rampă altul, Calvin, care absoarbe învăţătura lui Zwingli, păstrează ceva şi de la
Luther, dar are şi propria contribuţie în a face cât mai liberă învăţătura Bibliei,
scotând în evidenţă nu dumnezeirea lui Hristos ci umanitatea. De fapt, vor apărea
tot felul de reformatori şi interpreţi de Biblie, ajungând până acolo să susţină
moartea lui Dumnezeu şi că Mântuitorul va infiinţa o împărăţie de 1.000 de ani cu
ei şi multe altele. Trebuie amintit că este interesantă parerea lor despre împărăţia de
1.000 de ani a Mântuitorului. După ei, s-a aşteptat aşa de mult pentru că nu erau ei,
altfel Mântuitorul n-ar mai fi venit, iar drepţii sunt numai ei.
Calvin s-a născut la Noyon, în Ricardia- Franta, ca fiu al unui secretar
episcopal, care rămăsese văduv. Trăind în mijlocul vieţii bisericeşti, şi-a dorit mult
ca şi fiul său să păşească pe acest drum şi reuşeşte să primească o bursă specială de
la o biserică pentru a fi educat fiul său. Fiind o fire pragmatică, la 18 ani se
întreţinea singur şi astfel a studiat la Universitatea din Paris, aici făcând cunoştinta
cu ideile protestante prin vărul lui, Oliver.
După Paris a mers la Universitatea din Orleans pentru a studia dreptul, pentru
ca în 1529 să se transfere la Universitatea din Bourges, studiind şi filosofia. În 1533
s-a convertit la protestantism, deşi el a zis că dintr-o dată, brusc, totuşi el făcuse
cunoştinţă cu ideile protestante la Paris. N-a putut să stea prea mult în Franţa,
pentru că regele Francisc I (1515-1547) era intolerant cu schismaticii, fapt care îl
determină să părăsească Franţa în 1534 şi să meargă la Basel. Aici a scris lucrarea
sa de bază, „Institutio Religionis Christianae”, adresată regelui Franţei ca o
justificare a noii credinţe, în 1536. El explică Decalogul, Tatăl nostru, Tainele, ca în
1559, lucrarea sa să se continuie cu încă 4 cărţi şi 80 de capitole. Din 1536 până în
1538 se afla la Geneva, unde îl sprijină pe Farel, un reformat. Părăseşte Geneva şi
revine în 1541, când acest oraş devine protestant. Pentru Calvin, la Dumnezeu atât
fericirea drepţilor cât şi chinurile iadului sunt criterii ale măreţiei Sale. El acceptă
dubla predestinaţie, a unora spre rai şi a altora spre iad. Căderea lui Adam a fost
voită de Dumnezeu din veci. În privinţa Tainelor, acceptă numai două: Botezul şi
Euharistia. El spune că Hristos este prezent ubique. Când se împărtăşeşte creştinul,
se revarsă din cer din trupul lui Hristos o putere în sufletul credinciosului, celui
predestinat spre fericire, cel ce este predestinat spre iad împărtăşindu-se numai cu
pâine şi vin. În acest caz, Taina devine dependentă de starea umană, dacă este spre
fericire sau nu. El a simplificat cultul. Este împotriva icoanelor, moaştelor, nu
acceptă orga, odăjdiile bisericeşti sau obiecte bisericeşti, nici lumânările.
În 1559 se înfiinţează Academia Teologică din Geneva. În Germania a
pătruns pe ascuns.
În Franţa calvinii s-au numit hughenoţi de la cuvăntul „eidgenossen”-
partizan, sau juraţi, cum se numeau luptătorii elveţieni. Ştim că în timpul lui
Francisc I (1515-1547), hughenoţii au fost exilaţi. Henric II (1547-1559), căsătorit
cu Ecaterina de Medici, i-a persecutat pe protestanţi. Francisc II (1559-1560) şi
urmaşii acestuia, regi din dinastia de Valois: Carol IX (1560-1574), Henric III
(1574-1589), mişcarea husiţilor a prins teren dar erau persecutaţi. Nobilii şi dinastia
de Navara-Bourbon i-au încurajat, ajungând să aibă un şef în persoana lui Gaspard
de Colygni (1519-1572), fost catolic, amiral al flotei engleze, care a reuşit să
unifice pe hughenoţi, ajungând la 2.150 de comunitaţi, având un cuvânt greu de
spus în Franţa. S-a ajuns la ciocniri armate între anii 1562-1589 între familiile
Valois care nu-i simpatiza pe hughenoţi şi Navaro de Bourbon care sprijineau pe
hughenoţi, care devenisera stat în stat. Pentru aceasta s-a găsit o modalitate de a
scăpa de aceştia. Cel mai mare măcel s-a produs în noaptea de 23/24 august 1572,
când sub masca împăcării dintre cele două familii prin căsătoria lui Henric de
Bourbon cu Margareta de Valois au fost invitate şi căpeteniile hughenoţilor, în
frunte cu amiralul Gaspard de Colygni, special pentru a fi măcelarite. Şi într-
adevăr, aceştia au murit, şi încă 25.000 de oameni. Acest măcel l-a gândit Ecaterina
de Medici. La tronul Franţei a venit Henric IV de Navaro (1559-1610) (la nunta lui
a fost masacrul), după ce a omorât pe Henric de Guivar din familia Valois, pentru
că era hughenot şi nu putea să intre la Paris astfel, a fost nevoit să apară ca un
adevărat catolic, pentru tron, fiind căsătorit cu Margareta de Valois, Parisul
valorează o liturghie. Astfel, crezându-se că-i catolic, a intrat în capitala Franţei. În
1576 a devenit pe faţă calvinist iar în 1598 prin edictul de la Nantes a dat libertate
deplinăhughenoţilor, fapt ce îi aduce moartea prin asasinat în 1610. L-a urmat la
tron Ludovic XIII (1610-1643), fiul său, incapabil de a lua hotărâri decisive.
Calvinismul s-a răspândit in Ţările de Jos, Ungaria şi în Transilvania, între
unguri îndeosebi, după sinodul de la Debreţin din 1567. Principii maghiari atrăgeau
cu faţa pe români, fără succes însă, căci aveau pe mitropoliţii Ilie Iorest (1640-
1643), care a murit martir, şi pe Sava Brancovici (1662-1680) adevăraţi adversari.
Lituania este câştigată şi ea.
Bibliografie.
1. I. Rămureanu, I.B.U., Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1993.
2. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ed. Ars Longa, Iaşi, 1998.
3. Earle I. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea,
1997, Ed. Cartea Creştină.
4. Duraselle Jean, Istoria catolicismului, trad. Tudose Pavel,
Bucureşti, 1999.
5. Randel Keith, Reforma catolică şi contrareforma, trad, Răducă
Mihail, Bucureşti, 2001.
6. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, 1999.
7. Pr. Prof. Dr. Emil Dumea, Istoria Bisericii, vol. II, Iaşi, 2001.
8. Franzen August, Istoria papilor, Bucureşti, 1992, Ed.
Arhiepiscopiei Romano-Catolice.
9. Keith Randell, Luther si reforma în Germania, Bucureşti, 1994.
10.Pr. Ioan Ică, Martin Luther şi Reforma Bisericii din perspectiva
ortodoxă, în Ortodoxia, nr. 4, 1983.
11.Pr. Prof. Emil Corniţescu, Canonul Sfintei Scripturi la cei doi
reformatori, Martin Luther şi Jean Calvin, în Studii Teologice, nr. 3-4,
1963.
12.Keith Randall, Jean Calvin şi Reforma târzie, Bucureşti, 1996.
13.Timothi George, Teologia reformatorilor, Oradea, 1998.
Contra-reforma papală. Conciliul de la Trident şi
urmările lui.
Ecoul Reformei a prins rădăcini în Germania, Franţa, Ţările de Jos, Elveţia, o
ţară nu apare însă ca interesată de această nouă formă de a vedea învăţătura
Bisericii şi aceasta este Italia. Aceasta s-a datorat faptului că mai multe evenimente
au împiedicat Reforma în Italia. În primul rând influenţa Spaniei Catolice, deşi unii
papi doreau sş scape de tutela ei, ca Paul al III-lea. După aceea, Paul al III-lea
(1534-1549) a numit în anul 1536 cardinali deosebiţi care au făcut tot posibilul
pentru a menţine catolicismul în Italia şi nu numai. Aceştia erau: Caraffa, Contarini,
Sadelato, englezul Poie. Astfel, în 1537 au prezentat un raport cu greşelile celor
care au condus Biserica Romano-Catolică. S-a înfiinţat Capela Dragostei Divine,
funcţionând din 1517 până în 1527, fiind organizată din clerici şi laici şi fiind
ocupată cu adevărata viaţă spirituală, opere de caritate şi Reforma. Îi silea pe preoţi
să trăiască viaţă cu adevărat religioasă. Din aceasta s-au format noi ordine
religioase care luptau împotriva protestanţilor, ca teofinii sau ordinul Ursulinelor
pentru femei înfiinţat în 1535 de Angela Merici, care se ocupa cu îngrijirea
bolnavilor, educaţia fetelor etc.
Toate acestea au contribuit din plin la a nu permite protestantismului să
invadeze Italia şi nu numai, căci ele au avut o mare influenţă în toată lumea
catolică. Papa Paul al III-lea a dorit şi a înfiinţat un conciliu special care să refacă
viaţa bisericească şi să pună capăt dezbinărilor religioase şi să decidă o campanie
militară pentru eliberarea creştinilor de sub turci. Locul a fost stabilit la Trento, cel
mai sudic oraş din imperiul habsburgic, anunţat în anul 1542, dar datorită
neînţelegerilor dintre Carol Quintul şi Francisc I prin faptul că papa nu a luat nici o
atitudine faţă de regele Franţei care se opunea conciliului, a fost amanat. Pacea
dintre cei doi demnitari din 1544 la Crepy il face pe papa sa anunte conciliul in
1544, dar nu se cunosteau exact hotararile pacii, si atunci Conciliul de la Trident s-a
deschis la 15 martie 1545 si s-a tinut in trei sesiuni:
a) 1545-iunie 1547.
b) 1 mai 1551- 28 noiembrie 1552.
c) 13 ianuarie 1562- 4 decembrie 1563.
Conciliul a durat 18 ani, intreruperile datorandu-se evenimentelor politice. In
primavara anului 1547 conciliul s-a mutat la Bologna. Desi s-au tinut 7 sedinte,
imparatul a fost nemultumit de aceasta mutare, desi papa a motivat-o ca e din cauza
epidemiei de tifos. Aici nu s-au luat hotarari importante, dar au fost influentate
hotararile de mai tarziu. In 1549 papa a suspendat acest conciliu de la Bologna. In
acelasi an, papa Paul al III-lea a murit. In locul lui a fost ales Iulius al III-lea (1550-
1555), care a mutat din nou sinodul la Trident, unde in 1551 au inceput lucrarile si
au continuat pana la 28 aprilie 1552, cand a fost suspendat si apoi redeschis abia in
1562. Papa Pius al IV-lea (1559-1565) a continuat conciliul de la Trident la 18
ianuarie 1562 in prezenta a 109 cardinali si episcopi, ca in 1563 conciliul sa se
incheie.
La acest conciliu, Biserica Romei a fost individualizata Biserica Romano-
Catolica fata de protestantism si Orodoxie.
S-au luat doua feluri de hotarari: de ordin dogmatic si pentru disciplina si
administratia Bisericii.
Dintre deciziile dogmatice amintim: Sfanta Traditie este izvor de credinta cu
aceeasi autoritate ca si Sfanta Scriptura, Vulgata s-a stabilit sa fie text oficial
catolic, publicata in doua editii speciale sixtine, in timpul lui Sixt V (1585-1590).
Impotriva parerii protestante „sola fide”, conciliul a fixat necesitatea faptelor
bune, primirea celor 7 Taine si a fixat parerea despre pacatul stramosesc. Despre
purga,toriu, indulgente si cinstirea moastelor si a icoanelor de-abia s-a vorbit, desi
aceste teme provocasera multe discutii.
Din punct de vedere disciplinar s-a cerut o mai buna supraveghere a laicilor
ca ei sa se spovedeasca si sa se cuminece, sa asculte slujba in limba latina. Pentru
viata de cult s-a hotarat editarea cartilor de cult. Tot la acest conciliu s-a hotarat
inversarea Sfintei Cruci cu palma deschisa, fara simbolism, nu cum a invatat
Sfantul Ignatiu al Antiohiei si cum a confirmat in 1210 si Inocentiu al III-lea.
Reforma in capite et membris nu s-a realizat, deşi s-a propus. Trebuie amintit
că s-a continuat Reforma în Biserica Romano-Catolică, astfel, în 1582 papa
Grigorie al XIII-lea (1572-1585) a îndreptat calendarul iulian. Sixt al V-lea (1585-
1590) a înfiinţat tipografia Vaticanului, a organizat Curia papală în 15 congregaţii
noi, a terminat marile clădiri de la Biserica Sfântul Petru şi Capela Sixtină.
Războiul de 30 de ani
Conflictele dintre catolici şi protestanţi au continuat şi după Henric V (1589-
1610), extinzându-se în special în ţările care primiseră deja noua confesiune:
Germania, Franţa, Elveţia dar şi Boemia. Lupta s-a dat pentru extinderea
protestanţilor şi pentru oprirea acestora de către catolici. Deşi pacea de la Augsburg
din 1555, încheiată între împăratul Ferdinand I care în 1531 devenise rege al
Germaniei, şi Franţa dar şi cu puterile protestante, că orice episcop poate trece la
noua religie, dar ca persoană, nu cu tot teritoriul pe care-l deţinea, mulţi
conducători clericali însă au ajuns la protestantism împreună cu ţările lor, neglijând
pacea semnată. Şi prin aceasta n-au făcut decât să accentueze criza. Lupta s-a dat
mai ales în Germania, unde la sfârşitul sec XVI îşi schimbase de patru ori
confesiunea când protestanţa catolică, chiar şi Baden Baden, cu tot tratatul de pace
de la Augsburg şi al lui Reservatum Ecclesiasticum. Pacea a fost doar un mic
repaos, deoarece în 1606 ultraguiştii, huşiţi şi frati au obţinut libertatea cultului,
adică uzul potirului şi chiar căsătoria preoţilor, dar împăratul Mathias I (1617-1619)
al Boemiei a început să restrângă această libertate, fapt care determină pe ultraguişti
să pună mâna pe arme şi să se apere şi în 1618 au ocupat primăria Fregăi în baza
libertăţii date de împăratul Rudolf al II-lea (1576-1612). Acesta le acordase
libertatea de manifestare, nu numai lor ci şi celor din Silezia în 1606. Acest incident
a fost începutul războiului de 30 de ani. Ferdinand al II-lea până să ajungă împărat
în 1619, a fost ales în 1617 să-i urmeze la tron lui Mathias a Boemiei, n-a apucat să
devină succesorul lui Mathias care decedase în 1619, deoarece a fost ales de
boemieni Frederic V conducătorul alatonului protestant, iar Frederic al III-lea a
devenit împărat al Germaniei, din 1619 până-n 1637 şi adversar al ultraguiştilor.
Pentru a învinge pe aceştia se aliază cu Maximilian I de Bavaria (1597-1651) şi
atacă pe protestanţii care erau sprijiniţi de Franţa, pierzând puterea în Europa prin
faptul că Francisc I (1515-1547) nu l-a putut învinge pe Carol Quintul, acesta din
urmă devenind împărat al Germaniei, Spaniei şi Ţărilor de Jos, aproape întreaga
Europă Occidentală în defavoarea lui Francisc I, a luptat întotdeauna împotriva
habsburgilor, chiar a oferit ajutor protestanţilor cu scopul de a face rău Germaniei.
Lupta s-a dat la Muntele Alb, lângă Praga în 1620 şi ultraguiştii sunt învinşi, făcând
ca protestanţii să fie interzişi în Boemia, Silezia, Moravia şi Austria. Aceasta era
prima fază a războiului. De fapt războiul nu s-a oprit aici, el a continuat.
Faza a doua este faza daneză, între anii 1625-1629 care a avut ca scop, ca
prin luptă, danezii să protejeze statele germane protestante din nord-vest
Scheleswig şi Holotein, să nu împărtăşească aceeaşi soartă a Boemiei. Danezii
conduşi de Cristian al II-lea (1588-1648) sunt învinşi de germani, iar pacea de la
Luboc face ca Danemarca să renunţe la pretenţiile ei, iar habsburgii devin stăpâni.
Faza a treia a adus în faţă pe regele Suediei Gustav al II-lea Adolf (1610-
1637) şi imperiul habsburgic, de data aceasta protestanţii înving în bătălia de la
Lutzen 1632, în care Suedia şi-a primit teritoriile de pe malurile Baltice iar nordul
Germaniei a fost eliberat de sub dominaţia catolică, însă sudul a rămas catolic.
Interesant că Franţa prin cardinalul Richelieu (1585-1642) îi ajută pe suedezi ca să
câştige conflictul cu Imperiul Habsburgic: Pacea de la Praga în 1635 redă
protestanţilor teritoriile pierdute. Astfel Ferdinand al II-lea şi Maximilian sunt
învinşi după ce au câştigat de două ori. Un eveniment important se întâmplă la
luptele de la Lutzen în 1632, Gustav Adolf moare, din această cauză războiul se
fărămiţează. De acum încolo vor fi campanii individuale ale generalilor suedezi
ajutaţi de Richelieu, care avea scopul lui propus, însă pretenţiile de a distruge casa
de Austria. Dar până la urmă s-a negociat pacea care se va întâmpla la Westfalia în
1648. Astfel s-a pus capăt luptelor sângeroase între cele două confesiuni protestante
şi catolice. Acest tratat a stabilizat harta politică şi religioasă a Europei, Olanda şi
Elveţia erau recunoscute protestante Franţa a devenit putere dominantă în Europa.
Pacea a fost încheiată cu francezii la Miunster şi cu suedezii la Osnabuck, numită
pacea de la Westfalia. În acest război a avut de pierdut Germania, pentru că aceasta
era regiune.
Bibliografie.
1. I. Rămureanu, I .B .U. , Bucureşti 1993, Ed Institutului Biblic
2. M. Sesan, În problema papalităţii, în Mitropolia Banatului 1962, nr 7-8
3. Idem, Ortodoxia şi catolicitatea, in Ortodoxia, 1961, nr 2
4.Y. Congar, L englise de Sf. Augustin a l epoque moderne, Ed. Cerf, Paris
1970
5. Y. Delumeau, Reforme catholique (lon there reforme) în Enciclopedia
Universalis vol. 13, Paris 1968
6. P. Miguei Les gueres de religion, Paris 1971
7. Earle E Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea 1997
8. Pr. Prof. Dr. Emil Dumea, Istoria Bisericii, vol II, Iaşi 2001
9. Randell Keith, Reforma catolică şi Contrareform, trad. Raluca Mihai,
Bucureşti 2001
10.Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, trad. Emil Dumea, Iaşi. 1998, Ed. Ars
Longa.
Reforma din Anglia
Evenimentul sec XVI-lea fără îndoială a fost reforma. Ideile ei au pătruns în
mai toate ţările Europei prin faptul că au adus un element nou, cuvântul lui
Dumnezeu în limba maternă.Opoziţia Bisericii romano-catolice împotriva acestui
fapt a determinat ca la Sinodul de la Trident 1563, să accentueze fără să-şi dea
seama de opoziţia creştinilor, de aceea foarte mulţi au îmbrăţişat Reforma. Este de
semnalat faptul că protestantismul a pătruns în Anglia dar n-a avut o forţă, pentru
că în sec XV-XVI a existat la conducerea ţării regele Henric al VII-lea (1485-1509)
şi fiul acestuia Henric VIII (1509-1547), şi aceasta când în Anglia în sec XIV,
Wicliff anunţă principiile Reformei, ca o armă împotriva abuzurilor făcute de
conducerea Bisericii romano-catolice. În timpul lui Henric VII s-a dezvoltat foarte
mult învăţământul de toate gradele şi în special cel superior, şi nu numai, apar o
serie întreagă de construcţii în stil gotic târziu ce poartă amprenta tudorilor, fiindcă
Henric VII făcea parte din casa tudorilor, este perioada de reconstrucţie a Angliei
după două războaie destul de dezastruoase, cel de 100 de ani cu Franţa 1339-1453,
unde tot ce s-a câştigat la început a fost pierdut după aceea şi cel al celor două faze
ale celor două case regale Lancaster şi York (1455-1485) cunoscute în special în
dramele lui Shakespeare şi se va termina cu ruinarea celor două dinastii chiar
dispărând în jurul anului 1485.
În schimb sub Henric al VIII-lea Biserica romano-catolică din Anglia a
suferit mari schimbări datorită faptului că şi-a dorit o căsătorie ca să aibă un fiu,
urmaş, şi nu o fată şi papa care la început a fost de acord ca până la elementul
politic să aibă succes iar papa n-a mai fost de acord. De fapt elementele politice în
viaţa lui Henric VIII au dus la apariţia unei Biserici care are şi elemente catolice dar
şi protestante, papap Clement VII (1523-1534).
Lui Henric VIII i s-a conferit titlul de apărător al credinţei de către papa Leon
al X-lea (1513-1521) datorită faptului că a luptat pentru păstrarea credinţei catolice
deşi a avut un caracter valabil şi fără moralitate făcând din plăceri trecătoare
dorinţele vieţii. El produce o separare în Biserica romano-catolică nu numai Luther,
nu din motive teologice ci din dorinţa de a avea o adevărată căsătorie. El s-a
căsătorit la început cu Ecaterina fiica lui Frederic al Spaniei, văduva fratelui lui
Arthur, care avea o miză politică, se făcea aliat cu cea mai mare putere a Europei,
Spania pentru că Ecaterina era mătuşa lui Carol Quintul, împăratul Europei. Pentru
ca această căsătorie să fie posibilă trebuia aprobată de papa Iuliu al II-lea (1503-
1513) printr-o dispensă în care se spunea că fiind între Ecaterina şi Arthur, acesta
din urmă murind timpuriu. Datorită faptului că Ecaterina nu avea o sănătate
puternică şi nu având un urmaş de parte bărbătească ci o fată, l-a determinat pe rege
să-şi alunge soţia socotind că este un buştean de la Dumnezeu că s-a căsătorit cu
soţia fratelui decedat. Pentru aceasta şi-a dorit un urmaş şi a găsit de cuviinţă că
numai Ana de Boleyn poate să-i satisfacă dorinţa, o iubită din corpul de dame al
regelui i-a poruncit sfetnicului său, cardinalul Walsey să negocieze cu papa
Clement al VII-lea posibilitatea divorţului. Papa la început a fost de acord, deoarece
era în conflict cu împăratul Carol Quintul, dar împăcându-se nici nu a vrut să mai
audă de aşa ceva. Nereuşind să ducă la îndeplinire dorinşa regelui, Walsey a fost
acuzat de trădare, n-a fost executat deoarece era bolnav. Divorţul îl va rezolva cele
două mari personalităţi Thomas Cranmer numit arhiepiscop de Canterbury care a
avut în numele regelui consimţământul autorităţii cum ar fi universităţile.
Universităţile din Anglia, Franţa şi Italia au fost de acord cu dorinţa regelui, chiar
parlementul englez este de acord. În acest caz Cranmer în 1533 săvârşeşte noua
căsătorie în secret iar în 1534 a fost făcută publică. Papa în acest caz excomunică.
Acum se face ruptura de Biserica romano-catolică, ieşind de sub jurisdicţia Romei.
Sub consilierea lui Thomas Cromwell s-a pus locale secularizarea averilor
bisericeşti. Parlamentul englez a votat tot ce a dorit Henric al VIII-lea că: clerul era
obligat să recunoască pe rege ca singurul protector al bisericii, actul de supremaţie,
în care regele este unicul şi singurul şef al Bisericii Angliei, Statul Apelurilor, în
care se interzicea a face apel la autoritatea pontificală. Clerul, a fost obligat să
recunoască noua căsătorie a regelui şi să abjure puterea papală. Nu s-au întâmpinat
greutăţi, clerul s-a supus cu excepţia cancelarului Tomas More şi a episcopului
Ficher de Rechester, pentru curaj au fost decapitaţi. Călugării au avut foarte mult de
suferit, fiindcă mulţi, foarte mulţi au fost omorâţi, cei care au scăpat s-au refugiat în
Franţa, Scoţia s-au Irlanda. S-a ridicat împotriva icoanelor, a sfinţilor şi chiar
împotriva Sf. Fecioare, chiar Beket fost arhiepiscop de Canterbury asasinat în 1170
de Henric al III-lea a fost judecat şi condamnat iar racla cu moaşte distrusă. În 1539
s-a votat la cererea lui Henric al VIII-lea cele şase puncte sângeroase, ca fiecare
englez să respecte: transubstanţia, împărtăşirea fără potir, celibatul şi castitatea
clerului, spovedania auriculară şi missa particulară. Regele s-a socotit cu toate
acestea catolic şi nu era de acord cu protestantismul îl face pe Cranmer să-şi trimită
soţia în exil, iar episcopul Latimer a demisionat, şi ca o surpriză generală, când
regele s-a îndrăgostit de Jeanne de Seymour, care îi va naşte un fiu, dar va muri
după naştere, a decapitat-o pe Anne ca adeptă a protestantismului, adevărul, că a
născut o fată şi nu băiat. Toate acestea s-au datorat ideilor prereformatorului Wicliff
dar şi a urii populaţiei faţă de papalitate.
Reforma anglicană s-a dezvoltat în timpul lui Eduard al V-lea (1547-1553)
fiul lui Henric al VIII-lea cu Jeanne de Seymour miner dar sub protecţia contelui
Somerset, unchiul său. Este timpul când protestantismul îşi face apariţia în Anglia,
chiar însuşi Calvin a fost în corespondenţă cu Cranmer, când a apărut un fel de
molitfelnic intitulat carte de rugăciuni, (common Prayer Book) care cuprindea atât
rânduielile bisericeşti pentru uzul particular şi public păstrând sacramentele pentru
toate cele şapte Taine, chiar şi rugăciuni. S-au făcut după aceea schimbări, care
împreună cu cartea te hirotenii şi cu Catehismul au devenit cartea normativă, a
episcopului evident după ce mai târziu vor apărea cele 42 de articole redactate în
1552. Biserica anglicană era catolică în conducere şi cult, protestantă în doctrină,
producând mari ficţiuni.
Maria Tudor (1553-1558) fiica Caterinei de Aragon, catolică, a condus
contrareforma în Anglia la sfatul cardinalului Pole, a forţat Parlamentul să voteze
viaţa religioasă catolică şi să nu se mai păstreue ceea ce se stabilise de Eduard al
VIII-lea. A fost căsătorită cu Filip al II-lea (1556-1598) al Spaniei în 1554 ceea ce
n-a plăcut poporului. Opt sute de clerici englezi care au refuzat să fie de acord cu
schimbările propuse de Maria, fugind la Geneva, Frabcfurt să scape de pedeapsa
Mariei. Trei sute de clerici n-au mai scăpat de pedeapsa cu moartea, printre martiri
a fost Latimer, Carnmer. Toate greşelile acestea i-au adus sfârşitul.
Într-o perioadă tulbure a venit Elisabeta (1558-1603) fiica Anei de Boleyn,
când a venit la tron avea 25 de ani. A fost educată şi învăţată protestantă care a
consolidat şi mai mult anglicanismul. În 1559 a convins Parlamentul să elaboreze
Actul de Supremaţie, prin care regele şi regina devin singurii conducători supremi
pe acest tărâm în problemele spirituale, eclesiastice şi lumeşti, înlocuind vechiul
titlu care l-a purtat Henric al VIII-lea „ cap suprem al Bisericii ”. În 1559 a fost ales
episcop Matei Parker (1559-1575) care a revizuit cele 42 de articole din timpul lui
Eduard, au fost revizuite ajungând de la 39 în 1562, ca în 1563 au fost acceptate de
parlament ca din 1571 a devenit cartea simbolică anglicană. În aceste 39 de articole
existau foarte multe protestante, se admiteau sfinţilor şi cinstirea icoanelor,
mântuirea se obţine prin credinţă.
Papa a excomunicat pe Elisabeta şi-i cere lui Filip al II-lea al Spaniei să
intervină ca Anglia să fie recâştigată de Roma, şi astfel în 1558, Spania atacă
Anglia cu flota „Armada” dar este învinsă de flota engleză cu nave mai mici.
Această victorie a fost confirmată definitivă a anglicanismului şi pierderea
definitivă a Angliei de către Roma. Nu toţi englezii au fost mulţumiţi de hotărârile
Elisabetei în ceea ce priveşte viaţa religioasă. Astfel au apărut rigoriştii care în
1567 au format o sciziune socotindu-se mai apropiaţi de sfinţii Evangheliei numită
presbiterială sau puritană, în frunte au ales sinoadele să conducă Biserica. Pe lângă
aceştia au fost independenţii care în 1580 au considerat că făceau comunitate să
aibă independenţă să nu depindă de centru. Centrul puritanilor a fost Cambridge,
devenind universitate, forma de propagandă a lor. Ei au continuat să crească,
câştigând foarte mulţi jurişti, negustori şi chiar nobili.
Elisabeta a avut de luptat cu aceştia atât cu puritanii cât şi cu independenţii.
Pe aceştia din urmă numiţi congregaţionaţişti, i-a persecutat, dar aceştia fiind
numeroşi şi Scoţia a fost nevoită până la urmă să-i recunoască. În ceea ce priveşte
puritanii, începând cu 1593 au fost şi ei persecutaţi, dar ei devenind un partid în
cadrul Bisericii Anglicane au ajuns chiar în guvern mai ales după unirea Scoţiei cu
Anglia. Domnia reginei Elisabeta a debutat cu pace, dar a ajuns spre sfârşitul ei mai
sângeroasă decât a Mariei Tudor. În 1570 au fost executaţi preoţi catolici chiar şi
laici, un alt factor care a bulversat a fost anul 1603 la moartea reginei, pentru că nu
exista un moştenitor, deoarece Elisabeta nu a fost căsătorită. Calmul s-a restabilit
după urcarea pe tron a lui Iacob IV al Scoţiei carte va domni peste amândouă ţările
cu numele de Iacob I. Acesta fiind educat de mic în spirit calvin, venind în Anglia
cu spiritul unui moralizator absolut, făcând casă bună cu Biserica Anglicană.
N-a luat în seamă pe catolici deoarece erau puţini la număr, 5 procente din
populaţie, deşi i-a ajutat, totuşi aceştia erau nemulţumiţi şi în 1605 a izbucnit
complotul prafului de puşcă, care avea menirea: rege, Camera comunelor pe toţi
anglicanii care conduceau, numai trădarea a făcut să fie un eşec şi astfel
catolicismul a fost prăbuşit în Anglia pentru o vreme îndelungată. Puritanii au adus
şi ei bătăi de cap, deoarece aceştia doreau reforma Reformei din Anglia, încât l-a
determinat pe rege să exclame: „ Dacă doriţi o Biserică presbiteriană ea se
potriveşte tot atât de bine cu monarhia, ca Dumnezeu cu diavolul ”. Acesta a fost
momentul în care disputele religioase au căpătat o conotaţie strict politică fapt ce
determină pe rege în 1604 să ia atitudine împotriva lor. Este momentul când cele
trei categorii ale clerului englez se definesc: prima grupare cei ce erau de partea
Elisabetei, a doua presbiterienii care totuşi au rămas în sânul Bisericii, a treia
categorie este cea congregaţionistă. Dintre radicali au plecat în Olanda, dar nici aici
n-au putut să-şi impună felul lor. În 1625 Iacob I moare iar locul lui este luat de
Carol I fiul său (1625-1648). Puritanii au intrat în Parlament şi au început să se
opună regelui, astfel în 1628 prin Petiţie a drepturilor, redactată de Edward Coke, a
redus puterile regelui, ca mai apoi în 1649 să-l aducă pe rege ca să transforme
Anglia în republică. În lupta puritanilor cu regele s-a remarcat un tânăr puritan
Oliver Cromwell şi astfel regele a fost învins la Naseby, a preluat conducerea ca
despot din 1653. În 1660 acesta moare, iar poporul nemulţumit de acest puritan au
readus pe Carol al II-lea în 1660 la tronul Angliei, care a condus până-n 1685. În
timpul lui Carol al II-lea anglicanismul s-a recimentat, fapt ce a determinat să-l
aleagă pe noul rege Iacob al II-lea (1685-1688) în 1688 când dorea să dea libertate
catolicilor şi punându-se capăt dinastiei Stuart. Lupta pentru tron a fost urmată prin
faptul că s-a dat coroana lui Wilhelm de Crania (1689-1702) care a introdus o
toleranţă generală pentru oricare fracţiune protestantă. Şi Wilhelmax a avut meritul
de a înfiinţa în Anglia prima bancă de anvergură de unde puteau primi credite
oricine. În 1778 şi catolicii primesc libertatea.
Bibliografie.
1. I Rămureanu, I . B. U. , Bucureşti 1993, Ed. Chişinău al B. O. R. vol II
2. Earle E Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, 1992 Oradea
3. Andre Maurois, Istoria Anglia, trad de Raul Joil, Ed Politic Bucureşti,
1970, vol I şi II
4. John Warren, Elisabeta I Religia şi politica externă, trad Ema Stere,
Bucureşti, 2000, Ed All
5. Camil Mureşan, Imperiul britanic, Scurtă istorie, Ed ştiinţifică,
Bucureşti, 1967
6. Nicolescu Adrian, Istoria civilizaţiei britanice, Iaşi 1999
7. P. Millward, Religion of the Elisabethen age, Londra, 1977
8. H.C. Porter, Reformaţion and Reacţion în Tudor regime, Cambridge,
1958
Controverse în Biserica Romano-Catolică:
Galicanismul, Jansenismul, Quintismul, Josefinismul
Reforma a creat nu numai ruptură în cadrul Bisericii Romano-Catolice, dar a
adus si foarte multe discuţii purtate pentru putere. Dacă până la Reformă, toată
lumea occidentală se apleca papei, după ce s-a petrecut ruptura, au apărut tot felul
de dorinţe în a face ca şi papa să se supună cuiva, acesta fiind conciliul. Au fost trei
concilii care au dorit aceasta înainte de a fi Reforma. Iată dorinţa a purtat lumea
clericală şi nu numai, de a face ceva pentru a evidenţia conducerea colectivă.
Discuţiile au continuat şi vor continua atât timp când toată puterea o deţinea un
singur om. Viaţa a demonstrat aceasta, dacă unele ţări au rămas cu reprezentanţii
lor de partea papei, au fost şi altele care nu au mai dorit. Una din ele a fost Franţa,
care nu s-a împăcat de loc cu puterea papală, ci din contră s-a răzvrătit împotriva ei,
să nu uităm secolul XII-XIV când s-a întâmplat decăderea puterii papale. Ideile de
libertate au continuat şi pe timpul când sediul papal era la Avignon, timp de 70 de
ani(1305-1375). Franţa bazându-se pe decretul de la Basel, care emana Pragmatica
Sancţiune de la Bourges(1438), ca lege fundamentală a statului, acestea se
petreceau în timpul lui Carol al VII-lea al Franţei. Astfel devenea într-o oarecare
măsură independent faţă de papă, punând bază viitoarelor libertăţi galicane, adică
drepturile pe care le aveau regii în a încredinţa funcţiile bisericeşti şi punerea de
taxe pe averile Bisericii iar clerul dependent de rege.
Accentuarea drepturilor regelui francez au dus la conflictul cu
papalitatea, ca mai târziu devină grave sub Ludovic al XIV-lea(1743-
1715),socotind că tot clerul de sub coroana sa să fie supus. Aproape toţi episcopii
francezi s-au conformat acestei decizii în anii 1673 şi 1675. Papa nu a luat
atitudine. Au fost şi episcopi care nu s-au opus şi au făcut apel la papă. Papa
Inocenţiu XI-lea(1676-1689) a acceptat apelul şi prin 2 Brevia în 1678 şi în 1679,
cerându-i regelui să renunţe la exercitarea dreptului regalian, iar în anul 1680 îl
ameninţă cu pedeapsa lui Dumnezeu, dar clerul francez în acelaşi an n-a fost de
partea regelui. În 1681 papa l-a învinuit pe rege pentru felul în care a acţionat. Ca
urmare regele Ludovic al XIV-lea în acelaşi an a convocat o adunare generală cu
scopul de a extinde puterea regală la toate diocezele. În 1682 a dat
celebra„Declaraţio cleri gallicani” cu cele patru puncte:
1- papa a primit doar o putere spirituală de la Dumnezeu. Regii şi
principii nu pot fi supuşi în cele lumeşti nici unei puteri bisericeşti şi nu pot fi
depuşi de o putere spirituală supremă.
2- Puterea papală a fost limitată prin decretele de la Konstanz.
3- Executarea puterii papale ar fi reglementată de canoanele bisericeşti,
iar Biserica Galicană se bucură de libertăţi care existau deja de demult.
4- Papa ar deţine puterea de a decide în chestiunile de credinţă iar definirea
acestora nu le-ar conferi irevocabilitate fără acordul Bisericii Universale.
Declaraţia a fost formulată în cadrul Facultăţii teologice de la Sorbona
încă din 1663,iar redactarea a făcut-o episcopul francez Jaques
Bossuet(+1704),episcop de Meaux. Această declaraţie a obţinut adeziunea
majorităţii clerului francez. Profesorii şi doctoranzii în teologie şi în drept canonic
au semnat această declaraţie.
Papa a respins categoric această declaraţie şi n-a aprobat numirea celor 35 de
episcopi numiţi de către rege ca să fie hirotoniţi şi timp de şase ani au rămas
nehirotoniţi. Conflictul se părea că se întinde, însă regele în 1685 a anulat edictul de
toleranţă de la Nantes, care dădea libertate hughenoţilor pe timpul lui Henric al IV-
lea în 1598, iar papa a anulat dreptul de azil al legaţiei franceze în Roma, iar pe
consul l-a excomunicat. Regele văzând toate acestea a anexat posesiunile papei în
Franţa. Conflictul nu s-a stins decât sub papa Alexandru VIII(1689-1691),prin
regele a restituit domeniile papale, iar papa tot n-a confirmat pe episcopi.
Compromisul s-a produs în 1693, când scaunele episcopale din Franţa au fost
iarăşi ocupate canonic. Participanţii clerului în 1682 şi-au declarat supunere şi
ascultare faţă de papă, care a fost Inocenţiu al XII-lea(1691-1700), prin aceasta
invocându-se indirect „Declartio cleri gallicani”, dar decretul regalian s-a păstrat.
Controversa jansenistă
Cornelius Jansen, în latină Jansenius, episcop de Ypres în
Belgia(1585-1638) a iniţiat în 1636 cu un grup de teologi au discutat planul unei
reforme a evlaviei şi credinţei catolice împotriva cazuisticii iezuite. Pentru aceasta
un grup de teologi şi savanţi ca: La Fontaine, J.Racine, Blaise Pascal şi alţii,
adunaţi în jurul mănăstirii Port-Royal, mănăstire de călugăriţe condusă de virtuoasa
abatesă Angelique Arnault, au arătat adevărata faţă a iezuiţilor şi a moravurilor mai
marilor vremii.Ca să fie cunoscută acţiunea lor, o parte din aceşti savanţi şi teologi
au scris făcând publice acestea. Astfel Jansenius a scris lucrarea „Augustinus”,
publicată în 1638 la doi ani după moartea lui, arătând puterea harului în mântuire
fiindcă omul nu mai poate să se mântuiască datorită păcatului strămoşesc. O
lucrare inspirată după Fericitul Augustin, cartea a fost interzisă dar ideile s-au
răspândit repede în Franţa. O altă carte a lui Antoine Arnault, ”Deasa cuminecare”,
scote în evidenţă superficialitatea spovedaniei; frica de păcate fiind suficientă
pentru primirea Tainelor, iar în acest caz spovedania îşi pierde valoarea. Chiar şi
Blaise Pascal(+1662),a scris între anii 1656-1657,”Scrisori către un provincial”, în
număr de 19 fiind 60 de ediţii în care a biciuit morala unor iezuiţi.
Iezuiţii n-au stat cu mâna în şold şi au făcut tot posibilul arestându-l pe
Antoine Arnault pentru cinci ani, şi-au intervenit la papă, acesta Inoceniţiu al X-lea
a condamnat cinci propoziţii dogmatice ale lui Jansenius. Janseniştii declară că în
realitate propoziţiile sunt eretice iar că autorul nu le predicase niciodată. În acest
caz papa Clement al IX-lea(1667-1669) socoteşte cazul încheiat. Ideile însă au
continuat să circule, iar papa Clement al XI-lea condamnă învăţăturile lui Quesnel,
un jansenist francez, prin enciclica Unigentus(1713) şi astfel conflictul continuă.
Mai ales că jansenistul Quesnel a refuzat o catedră la Sorbona pentru că nu a voit să
depună jurământul de condamnare a lui Antoine Arnault. Acesta a publicat în 1693
celebra carte ”Reflexiuni morale asupra Noului Testament”, cu idei janseniste, fiind
acceptată şi de rege,- de papa Clement al X-lea, dar iezuiţii nu s-au lăsat şi l-au
determinat pe papă să condamne cartea lui Quesnel, aşa cum de fapt a făcut-o.
Regele Ludovic al XIV-lea a avut o atitudine dură faţă de jansenişti, le-a închis
mănăstirea Port-Royal şi i-a obligat pe toţi să se supună. Interesant că regele a fost
de partea papalităţii. Janseniştii n-au fost desfiinţaţi, din contra ei s-au mutat în
Olanda ,dar iezuiţii până la urmă în 1773 au fost desfiinţaţi, datorită felului lor de a
fi. Ei au fost reînfiinţaţi în 1813. Biserica janseniştilor s-a unit cu vechii catolici.
Quientismul
Datorită moralei probabiliste a iezuiţilor apare un curent în Spania
numit quientism, isihie, întemeiat de Molinos(1640-1696), prin cartea sa „Călăuza
spirituală”, apărută în 1675,care nu se spovedise de 19 ani, socotind că rugăciunea
trebuia spusă fără cuvinte, iar ca să ajungi la desăvârşirea supremă constă în
contemplare pasivă şi în iubirea dezinteresată a lui Dumnezeu.
Iezuiţi care s-au simţit şi aici lezaţi, în 1687 au fost condamnate 68 de teze
din opera lui Molinos şi a fost închis într-o mănăstire unde a murit în 1696. Ideile
quientiste au pătruns în Franţa fiind susţinute de călugărul Lacombe(+1699),prin
lucrarea sa „Analiza rugăciunii mintale”(1686). Iubirea de Dumnezeu trebuie să fie
complet dezinteresată, trebuie preţuită ca stare nu ca acţiune. Acesta a fost
întemniţat 11 ani. Clerul francez a discutat această lucrare, iar Bosuet de
Meaux(1627-1704) a dovedit 34 de teze greşite. Iezuiţii au luat atitudine şi au
interzis prin sistemul inventat „cultul inimii lui Iisus” de către Margareta Alacague,
la început a fost respins dar până la urmă s-a impus.
Febronianismul
Spiritul galicanist a trecut şi în Olanda, în Germania şi chiar în Italia. Ideea
de supunere faţă de papalitate. Cel care răspândeşte ideile galicane în Olanda a fost
Van Espen, care a plecat din Louvain, deoarece nu a acceptat enciclica papală
Unigentus, în Olanda, ţara protestanţilor. Elevul său care continuă galicanismul a
fost Hontheim, care în 1673 sub pseudonimul Febronius a publicat cartea”Despre
statrea Bisericii şi despre autoritatea episcopului Romei”, spre a împăca pe toţi
creştinii şi Biserica. A susţinut egalitatea episcopilor, iar papa este ca un preşedinte
Cretium Unitatis, principii să aplice placentum regii, s-ar putea ţine chiar şi conciliu
general de unire cu protestanţii.
De fapt febronianismul nu-i altceva decât gândirea timpului a secolelor
XVII-XVIII, dorinţa savanţilor şi a teologilor şi chiar a oamenilor obişnuiţi, care nu
se mai putea ţine puterea în mâinile unui singur om, care în numele credinţei a
stăpânit până acum. Ideile febrianismului au pătruns şi în Transilvania, Petru
Maior(1760-1821) a fost cel care le-a apreciat, ştiind, că el era greco-catolic şi
supus direct papalitaţii, care se socotea centrul universului. Roma a respins ca de
obicei aceste idei, mulţi semnatari au bătut în retragere, iar papa Pius al VI-
lae(1775-1799) îl determină pe Febronius, în 1778 să revoace formal pretenţiile
sale galicane. Acesta a făcut revocarea şi a recunoscut că el este Febronius. Dar
peste trei ani face cunoscut că nu a renunţat la principiile sale. Datorită acestor
principii, în Germania papa a înfiinţat nunţiaturi cu scopul de a urmări viaţa şi
activitatea episcopilor primari din Köln, Maintz, Salzburg, etc., deşi aceştia s-au
simţit lezaţi că le încalcă jurisdicţia. Toate aceste principii au continuat şi în Austria
sub împăratul Iosif II(1765-1790), fiul Mariei Tereza(1745-1765),care a intervenit
direct în viaţa Bisericii, intervenţia sa poartă numele de Josefinism. Şi-a făcut
asigurarea domniei prin „Patentul de toleranţă” în 1781 prin care pentru prima dată
toate confesiunile au primit drepturi politice, sociale, civile şi culturale. El a aplicat
Placentum Regii în viaţa Bisericii Romano-Catolice, aşa cum l-a aplicat şi mama
sa. În 1783 a suspendat jurisdicţia episcopului de Passau. Prin acest gest făcând
înţeles că nu va fi ales nici un episcop fără să fie promulgat de el. A desfiinţat multe
mănăstiri în număr de 6000, iar din avuţia lor au fost salarizaţi preoţii, sau întreţinut
azile şi chiar spitale. Şi-a făcut prezenţa şi în Biserică, prin faptul că a fixat şi
numărul de lumânări ce trebuiau arse în Biserică. Măsurile acestea le-a luat nu
dintr-un spirit anti-bisericesc, ci din dorinţa de a îmbunătăţi păstorirea
credincioşilor, şi chiar a înfiinţat noi parohii.
Papalitatea n-a stat cu mâinile în şold, ci din contră, a purtat o serie
întreagă de note diplomatice, iar în 1782 papa Pius al VI-lea a făcut o călătorie la
Viena pentru tratative cu împăratul. Deşi a fost primit în mod deosebit, n-a reuşit să
obţină nimic de la împărat, se pare că împăratul i-a arătat papei indirect răzbunarea
canossei.
Faptul acesta arată cât a scăzut influenţa papală în secolul al XVIII-lea.
Leopold al II-lea(1790-1792),a procedat la fel ca fratele său Iosif al II-
lea în problemele bisericeşti, folosindu-se de ajutorul episcopului Scipone Ricci
care a adus prejudicii Scaunului Papal, prin faptul că ideile galicane au ajuns la
apogeu.
BIBLIOGRAFIE:
1. August Frazen, Remigius Baumer- Istoria papilor, Bucureşti, 1986
2. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti, 1999.
3. I. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II, Bucureşti, 1993
4. Ludwig Hertling S. J., Istoria Bisericii ,Ars Longa, Iaşi, 1998
5. Spiridon Mircea, Istoria Creştinismului, 1998.
6. Nichifor Chifăr, Istoria Creştinismului, Iaşi, 1999, Ed. Trinitas.
Ordinul iezuiţilor-Societatea lui Iisus
Lupta pentru apărarea credinţei catolice a îmbrăcat foarte multe forme,
mai ales după apariţia Reformei, una din acestea este şi Societatea lui Iisus, iezuiţii
care au fost aprobaţi de papa Paul al III-lea(1534-1549) în anul 1540.
Fondator este Ignaţiu de Layola, un cavaler spaniol, născut în 1941, fiind
educat şi crescut în spirit cavaleresc. În 1521 a fost rănit în lupta cu francezii pentru
cucerirea cetăţii Pompena. În spital a luat cunoştinţă de vieţile sfinţilor şi în special
de vieţile sfinţilor Francisc de Asisi şi Dominic Guzman. A fost iniţiat în
fundamentele vieţii spirituale de către benedictini. În 1523 a plecat în Palestina
pentru a se dedica convertirii musulmanilor. După câteva luni a plecat în Veneţia
iar în 1526 la Universitatea spaniolă din Alcola, apoi la Salamanca şi la Paris. Aici
a întâlnit pe viitorii lui colaboratori: Le Fevre, originar din Savoia, spaniolul
Laynez Navarezul, Francisc Xavier. Vor să plece în Ţara Sfântă în pelegrinaj dar nu
vor mai putea pleca datorită războaielor dintre Veneţia şi Turcia. Acest ordin era
foarte riguros s-au primit decât oameni sănătoşi la minte şi trup, fiind educaţi în
etape: noviciat, studii de teologie şi filozofie, activitate proprie timp de 15 ani. Cei
mai buni deveneau profesori. Conducerea o avea generalul ordinului, care sta la
Roma socotindu-se un al doilea papă. Acestea au fost scrise în cartea ”Exerciţiile
spirituale” apărută în 1522-1523. Ordinul s-a înfiinţat în 1540 de papa Paul al III-
lea la îndemnul cardinalului Contarini. În 1540, papa îl trimite pe Francisc Xavier,
unul din întemeietorii ordinului în Orient pentru a încreştina pe cei din China şi din
India. Ordinul iezuit s-a răspândit foarte repede, în 1556 număra 12 provincii,100
de case şi 1000 de mănăstiri. A pus mâna pe întreg învăţământul european,a
înfiinţat colegii,universităţi, tipografii. Apare la Roma „Collegium Romanum” în
anul 1551 cu şcoală centrală în teologie şi filozofie al iezuiţilor, „Collegium
germano-hungarium” în 1552 cu scopul creerii de misionari pentru Germania şi
Ungaria. S-au ocupat cu combaterea protestanţilor, dar şi păstori de suflete prin
spovedanie şi predică. Au avut şi rol politic, oriunde puteau exploata situaţia, aşa a
fost cu convertirea regelui Sigismund.S-au ocupat şi de tot ce putea papalitatea.
Devizia lor a fost: ”Omnia ad majorem Dei gloriam”, cu totul pentru preamărirea
lui Dumnezeu.
Au avut un merit de a răspândi creştinismul în ţările Orientului ca
religie budistă-brahmană în Japonia, atrăgând 300.000 de credincioşi, dar datorită
protestanţilor au avut de suferit. Au fost aproape de populaţia din America de Sud,
şi de negrii care au fost făcuţi sclavi, luaţi din Africa. Au avut mari discuţii pentru a
apăra drepturile celor care au fost ocupaţi de colonişti. În Praguay în 1609 au
înfiinţat un stat independent iezuit care a durat până în 1750 când Spania cedează
Portugaliei o parte din Paraguay, iar aceştia nu au mai vrut, să fie iezuiţii stăpâni şi
apărători ai celor ocupaţi. Portugalia porneşte lupta împotriva iezuiţilor sub regele
Iosif II(1750-1777), în anul când Spania a cedat Portugaliei o parte din Paraguay,
prin faptul că marchizul Pombal s-a incomodat de aceştia.
]Presiunile s-au făcut asupra papei Benedict al XIV-lea(1740-1758)
amenintând cu ruperea raporturilor diplomatice. Am spus că antipatia a început în
Lumea Nouă, şi iezuiţii s-au împotrivit la mutarea indienilor care erau siliţi să
părăsească aşezările lor. Pombal s-a folosit de toate mijloacele pentru a arăta cât de
răi au fost iezuiţii, pentru că cel care i-a inspectat pe iezuiţi şi i-a acuzat a fost
cardinalul de Lisabona, F. Salhanda, rudă cu Pombal.
Franţa a fost o altă ţară care a pornit împotriva iezuiţilor. În 1656
începe denunţul faţă de probabilismul iezuit prin scrierile lui Blaise Pascal:
„Scrisorile Provinciale”. În 1756 francezii continuă lupta împotriva iezuiţilor şi în
special a părintelui A. Lavalette care a fost ministru pe plantaţiile din insulele
Antile care a adus prejudicii Franţei. Pentru aceasta Franţa a cerut suprimarea
ordinului. În Spania iezuiţii au fost învinuiţi că au fost promotorii răscoalei spaniole
pentru lipsurile pe care le aveau. În anul 1767 toţi iezuiţii au fost expulzaţi din
Spania, iar bunurile confiscate. Degeaba a protestat papa Clement al XIII-lea(1758-
1769). Puterea papală nu se mai impunea în această privinţă, deoarece se foloseau
discuţiile diplomatice. Ca să câştige ţările care s-au opus iezuiţilor, papa Clement al
XIII-lea a făcut multe confesii atât Portugaliei,Franţei lui Ludovic al XII-lea şi lui
Carol al III-lea al Spaniei, printre care şi desfiinţarea ordinului.
La începutul anului 1773 papa a înaintat proiectul de suspendare al
ordinului iezuiţilor şi la 21 iulie 1773 ordinul a fost semnat sub presiunea
ambasadorului Spaniei, la Roma Monino. Motivele le-am spus mai sus, dar totuşi
documentul de suprimare cuprinde o seamă întreagă de acuzări. Ei purtau germenii
discordiei în toate ordinele monahale, inclusiv în al lor. N-au avut o atitudine
cuviincioasă faţă de suveran unde se aflau, ameninţau ordinea publică în ţările unde
erau şi ei. Odată cu sfârşitul iezuiţilor se spera că va veni repede şi sfârşitul
Bisericii în lume, deoarece apărau cu toată puterea credinţa catolică şi îl stimau
deosebit pe papă.
Clement al XIV-lea ca recompensă a primit Avignonul, Benevento şi
Ponte-Coruo. Se pare că şi lojele francmasonice au dorit suprimarea iezuiţilor. Şi ca
o coincidenţă Pombal cât şi Choiseul, ministrul lui Ludovic al XV-lea erau adepţii
lojelor. Generalul Orientului L.Ricci cât şi conducătorii ordinului au fost ţinuţi în
atenţie severă în fortăreaţa de la Sant Angelo, unde au murit. Averile ordinului în
ţările în care au fost suspendaţi au trecut în mâinile lor şi nu în mâinile papei. Este
interesant că în Prusia şi în Rusia nu s-a aplicat acest ordin de suprimare, ca să nu
pericliteze învăţământul catolic din ţările lor.
Desfiinţarea ordinului iezuiţilor n-a fost definitivă pretutindeni , pentru că ei
aveau o frumoasă carte de vizită în faţa credincioşilor catolici lucrul acesta l-a
înţeles papa Pius al VII-lea(1800-1823), care a avut foarte mult de suferit din cauza
lui Napoleon, când în 7 august 1814 a reînfiinţat ordinul, ca un sprijin deosebit al
papei. Papa a fost foarte categoric în ceea ce priveşte faptul că nu a vrut să renunţe
la neutralitatea papală. A refuzat tot ceea ce i-a propus împăratul Napoleon, fapt ce
a dus la ocuparea Romei, iar în 1809 Statul papal a fost unificat cu forţa. A avut
curajul să excomunice pe tâlharii patrimoniului lui Petru. Cu toate suferinţele papa
nu a cedat nimic, iar în 1814 a reînfiinţat ordinul iezuiţilor, ca un an mai târziu să
fie silit să se refugieze în Germania nu pentru mult timp deoarece austriecii au făcut
posibil ca papa să revină la Roma.
Am spus că în Japonia au fost convertiţi 300.000 de credincioşi dar pe lângă
aceasta au înfiinţat 13 seminarii şi 250 de biserici, dar datorită olandezilor s-a
întâmplat un fapt trist pentru confesiunile creştine catolice şi protestante. Astfel în
1607-1666, iezuiţii au fost crunt persecutaţi, orice creştincare intra în Japonia era
obligat să calce crucea în picioare-principiul efumi. Evident protestanţii olandezi
călcau crucea pentru că nu o respectau au putut intra în Japonia. Misiunea iezuiţilor
a fost şi în India de către cel mai renumit misionar Francisc Xavier, socotit după
unii istorici ca cel mai mare după Sf Ap. Pavel, a predicat pe Hristos în Apus, India
în Goa, a mers în Peninsula Malaca şi în insulele Moluce. În 1949 a plecat în
japonia, iar de aici în 1552 înapoi în China, dar moare pe drum. În 1558 a fost
înfiinţată Arhiepiscopia de Goa. Iezuitul Robert de Nobili(1656) a predicat în India
la brahmani, prin faptul că el cunoştea limba şi ştiinţa lor. Pentru a-i atrage la noua
învăţătură s-a folosit de obiceiurile lor. S-au îndepărtat de la adevărata învăţătură
când la Botez nu făceau exorcismele, în loc de apă foloseau sare, etc., pentru
aceasta cei din Europa au luat atitudine.
În China Mateo Ricci şi J.Schall au predicat şi ei tot în stilul celor din
India cu păstrarea obiceiurilor locale şi încă şi ceva-respectau credinţa,
confucionismul, chiar şi cultul strămoşilor cu tămâie şi lumânări. În 1645, papa
Inocenţiu al X-lea(1644-1655) a condamnat această toleranţă. Lucrul acesta în a fi
de partea celor mulţi, adică păstrând obiceiurile chinezilor, misiunea iezuită n-a
lăsat urme prea mari, fapt ce îl determină pe Benedict al XIV-lea(1740-1758) să
condamne sever aceste obiceiuri, interzicându-le. Iezuiţii n-au stat cu mâinile
încrucişate când conchistadorii au arăta cruzime şi lăcomie în America i-au criticat
pentru că nu puteau să predice şi să-şi facă misiunea creştină. Au combătut sclavia
timp de 50 de ani. Iezuitul Bartolomeo de la Los Casas, în cartea sa ”Despre
distrugerea indienilor”, a arătat cum a făcut şapte drumuri din America până la
Madrid pentru ca indienii să fie eliberaţi.
Chiar în Africa, iezuiţii portughezi au făcut cunoscut pe Hristos în Angola,
Congo, Guineea, Mozambic, Madagascar. Şi protestanţii au încercat să
propovăduiască în felul lor Evanghelia lor, pentru că nu se poate spune că este a
Mântuitorului. Au încercat şi în Brazilia, dar au rămas doar la a încerca. Şi-au dat
seama că unde sunt iezuiţi nu au nici un fel de succes. De aceea şi-au îndreptat paşii
în nordul Europei, în Laponia, în ţara străjuită de protestanţi. Este clar că în
America n-au făcut prea mulţi misiune, pentru că au plecat în bloc mai mulţi
protestanţi şi evident scoţând în faţă posibilitatea de a munci îi atrăgeau pe negri.
Totuşi misiunea iezuiţilor a lăsat urme prin ţările prin care au trecut, deoarece la ora
actuală în China sunt peste 3.000.000 de catolici, nu mai vorbim de Filipine. De
aceea ei au devenit nedoriţi chiar în ţările catolice europene.
BIBLIOGRAFIE:
1. August Franzen, Remigius Bauner, ″Istoria Papilor″, Bucureşti,
Ed.Romano-catolică.
2. Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti,1999, Ed. Saeculum.
3. Ludvic Hertling, „Istoria Bosericii”, Iaşi, 1998.
4. I. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II, Bucureşti, 1993.
5. Maltea Ricci, „Historie de L’expediţion chretiene en rogaume de la
Chine(1582-1610), Paris, 1979.
6. J. Richard, „La Papaute et les missions d’Orient au mojen age XIII-
XV”, Rome 1977.
7. S. Delacroix, „Historie universale des missiones catholique”, 2 vol.,
Paris, 1956/7.
8. A. Vianu, „Istoria Statelor Unite ale Americii”, Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974.
Reforma lui Samuil I, patriarhul Constantinopolului
Anul 1453 a fost cel mai zguduitor pentru creştinismul ortodox. Cetatea de
scaun a centrului ortodox, a fost şi este supusă de turci. Dacă s-a dorit la un
moment dat ca prin patriarh să manipuleze pe toţi creştinii ortodocşi din toate ţările
ortodoxe, aşa cum de fapt a procedat sultanul Mahomed al II-lea, ceilalţi sultani nu
au mai ţinut cont nici de Coran, care prevedea printre altele că cel ce îşi plăteşte
datoria poate să-şi păstreze credinţa, ci din contră chiar i-au maltratat şi i-au
omorât.
Ori de câte ori se întâmpla o nenorocire, creştinii erau de vină şi foarte mulţi
erau omorâţi, foarte multe lucruri banale fiind tratate cu duritate. Însuşi Mahomed
al II-lea i-a tăiat barba patriarhului Iaosaf(1465-1466) deoarece n-a aprobat un
divorţ banal dar foarte important pentru sultan. Şi cum nu ar fi fost de ajuns
batjocura păgânilor, a apărut şi elementul grecesc care din dorinţa de a fi
Conducătorul Ortodoxiei ofereau sume imense, de multe ori apărea o altă tabără şi
se producea un fel de licitaţie, aceasta neavând un caracter lung, ci era de scurtă
durată. Astfel în 1466,grecii din Trebizonda au dăruit sultanului 1000 de taleri
pentru a instala un nou patriarh, iar pesta câteva zile un alt grup i-a oferit 2000 de
taleri pentru numirea cardinalului lor pentru câteva luni.
Grecii din Bizanţ se văd obligaţi să meargă în ţările ortodoxe pentru ajutor.
Au fost aduse multe daruri dar nu suficient. Patriarhii erau schimbaţi des datorită
sultanilor şi numai al lor, pentru că erau la cheremul lor şi ori de câte ori doreau îi
schimbau. De la ocuparea Imperiului şi până în anul 1800 s-au schimbat 70 de
patriarhi de 150 de ori. Mulţi patriarhi nu au sfârşit în scaun de moarte naturală, ci
după ce erau sacrificaţi de sultan.
Războiul de 30 de ani 1618-1648,a creat un precedent, atragerea ortodoxiei
de partea unei părţi catolice sau protestante, folosind toate mijloacele ca să-i aibă
aliaţi, mergând până ce arătau că ei doreau locul acesta. Fără dorinţa de a avea pe
ortodocşi alături de una din cele două confesiuni, se mergea şi pe influenţa
ambasadorilor ortodocşi faţă de sultan, ca peste tot şi în tot timpul, politicii
primează totdeauna. Turcii odată câştigători impuneau un tribut cum trebuie să se
întâmple cu patriarhii ecumenici, acestea nu erau decât monede de schimb şi erau
buni atâta timp cât serveau interesul sultanului. Sultanii au introdus Birul Sângelui,
adică ţările ocupate şi cele care trebuiau să plătească bir, erau obligate să dea copii,
ca aceştia să-i crească şi să-i formeze în armata specială, cum au fost ienicerii care
luptau împotriva ţărilor lor, dar fără ca ei să ştie, fiind crescuţi în spiritul musulman.
Nu numai Patriarhia Ecumenică a avut de suferit ci şi celelalte Patriarhii, de
Antiohia, Alexandria şi Ierusalim. Dar au fost şi patriarhi destoinici,
Silvestru(1569-1590), Meletie Pigas(1590-1601)în Alexandria, Macarie
III(1647-1672), cunoscut pentru călătoriile sale în Ţările Române şi ortodoxe, pe
care le-a descris fiul său arhidiaconul Paul de Alep. Patriarhia de Bizanţ a avut
deasemani personalităţi; Nifon II(1433-1488;1497-1498;1502), cel care în timpul
lui Radu cel Mare(1495-1508) cerea organizarea Mitropoliei Tării Româneşti,
Samuil I Hangeris(1763-1768;1773-1774) cel care a organizat patriarhia, este cel
care a introdus Sinodul permanent. Acesta era format din patru mitropoliţi, cu un
rol al fiecăruia deoarece sigiliul era împărţit în patru şi fiecare mitropolit trebuia să
semneze, patriarhul nu mai putea nici măcar să mai semneze vreun act. În
administraţie a introdus un comitet mixt din clerici şi mireni(gheronţi), aceştia
aveau rolul de consilieri şi de controlori. S-a eliminat despotismul patriarhal. O
serie întreagă de învăţaţi greci au plecat atât în ortodoxie cât şi în Occident, ducând
cu ei cultura grecească. Faptul acesta a dus la desfiinţarea Patriarhiilor sârbe în
1766 de la Pecipec şi cea din Ohrida în 1767.Aşa a fost şi este cu Patriarhia
Ecumenică. Astăzi este şi mai rău, legăturile şi influenţa în ortodoxie la îndemnul
turcilor s-au desfiinţat. Turcii au rămas în Asia Mică ,dar au persecutat şi persecută
pe ortodocşi şi clerul bisericesc.
BIBLIOGRAFIE:
1. Al. Elian, „Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de
Constantinopul şi celelalte Biserici ortodoxe de la întemeiere până la 1880”, în
B.O.R 1959, nr.7-10.
2. I.B.U, vol II, Bucureşti, 1993.
3. I. Rămureanu, „Legăturile Patriarhiei de Alexandria cu Ţările
Române”, în St.T, Bucureşti1955,nr.1-2.
4. Pr. Nicolae Şerbănescu, „Patriarhul Meletie Pigas şi legăturile
lui cu Ţările Române”, în B.O.R, 1945,nr.11-12.
5. Pr. Prof. Mircea Păcurariu, „Legăturile Ţărilor Române cu
Patriarhia Antiohiei”, în Studii Teologice 1964,nr.9-10.
6. Ilie Georgescu, ” Legăturile Ţărilor Române cu Ierusalimul,
Patriarhii Ierusalimului în Ţările Române”, în Studii Teologice 1956,nr.5-6.
7. J. Meyendorff, ”L’Eglisee Ortodoxe”, Paris, 1960.
Reforma lui Nicon
Biserica Rusă încă de la dobândirea autocefaliei în 1448 şi mai apoi de
Patriarhie în 1589 când mitropolitul Iov a fost ridicat la rang de patriarh,
monahismul a jucat un rol foarte mare. Monahismul s-a dezvoltat în două direcţii:
-prima direcţie s-a îndreptat spre un monahism interiorizat, contemplativ,
neoisihast,
-iar a doua direcţie era una în care monahismul era unul mai mult ascetic
practic. Din această dispută, în Sinodul din 1503 de la Moscova, un călugăr –Nil
Sorsky a cerut suprimarea averilor mănăstireşti. Cererea n-a convenit părţii adverse,
adică celor de-a doua direcţie susţinută de Iosif Voloţki. De partea lui Nil Sorsky s-
a alăturat şi Maxim Grecul, cel care în 1518 a fost chemat să îndrepte greşelile din
cărţile de cult ale ruşilor şi nesusţinute de monahii lui Voloţki, numiţi şi "Iosefini"
de la numele conducătorului părţii a doua deoarece sa-u găsit foarte multe greşeli,
fapt pentru care va fi întemniţat şi va muri.
Dorinţa de interpretare a existat şi de pe timpul patriarhilor, după 1589, dar
cel care a trecut la treabă a fost Nicon al VI-lea(1652-1658). A fost preot într-o
parohie din Moscova, dar murindu-i copii s-a înţeles cu soţia sa şi s-au călugărit
amândoi. Sub ţarul Alexei(1645-1676) a ajuns patriarh, punând o condiţie atât de
dură ca toată lumea de la opincă până la vlădică să asculte de Biserică.
Patriarhul Nicon a contribuit şi la reuniunea Haliciului cu Moscova 1653-
1654, dar n-a putut până la urmă să oprească greşelile din cărţile de cult. Clericii
care au tradus şi tipărit cărţi de cult până la patriarhul Nicon, nu doreau o
indrepretare socotind că Biserica nu a greşit cu nimic şi nu erau de acord cu ideile
lui Nicon. S-a făcut o listă cu aceste greşeli: făceau semnul crucii cu două degete,
scriau Iisus cu un singur "i", Aliluia de două ori, crucea să aibă opt capete şi nu
patru, înconjurarea Bisericii invers, 7 prescuri la Proscomidie şi nu 5, erau
împotriva amvoanelor şi nu se rostea predica. Şi Patriarhul de Ierusalim(1645-
1660), a observat şi el aceste greşeli când a călătorit şi el prin Rusia. Pentru a pune
în practică a chemat de la Kyew învăţaţi ca Epifanie Slovineţki şi Simion Poloţki şi
au început lucrul. În 1649 a întemeiat Academia slavo-greco-latină la Moscova,
tocmai pentru a veni în ajutorul acţiunii pornite. În 1654 s-a ţinut sub preşedenţia
ţarului Alexei un Sinod în care Nicon a făcut o expunere a reformei. S-a hotărât să
se ceară şi aprobarea patriarhilor greci care au fost de acord. S-au ţinut mai multe
sinoade între anii 1655-1656 la care au participat şi Macarie de Antiohia, Gavril de
Peci, care au aprobat primele cărţi liturgice apărute fără greşeli: Ceasalov, Triod,
Irmologhion, Psaltirea, Molitvelnicul. Au fost şi anti-reformatori în frunte cu
episcopul Pavel de Colomna, şi a foştilor tipografi în frunte cu Avacum şi Nikita
Puptoviat, care au făcut să stagneze şi patriarhul Nicon a căzut victimă şi în 1657 a
demisionat pripit. A fost ales în locul lui Ioasaf şi pentru aceasta în 1666-1667 s-a
ţinut la Moscova un Sinod în care este condamnat ca persoană.
Nicon i-a aprobat reforma dare s-a generalizat cu toată opoziţia adversarilor
care s-au numit "rascolnici". Prin această împotrivire au provocat o schismă,
socotind o cădere a Bisericii sub puterea lui antihrist. Pentru a dirija activitatea de
rezistenţă şi-au ales o mănăstire ca sediu cu numele Solovoţk de la Marea-Albă.
Aceştia erau foarte habotnici, deoarece erau în stare să moară decât să accepte
îndreptările. Se poate spune că Nicon a plătit cu persoana îndrăzneala de a face ceea
ce nu trebuie să apară în cadrul Bisericii Ruse. Dacă pe Nicon l-au înlocuit şi l-au
condamnat, nu înseamnă că acelaşi lucru s-a întâmpla şi cu ţarul Petru cel
Mare(1652-1725) care a adus o serie întreagă de reforme în cadrul Bisericii Ruse,
este adevărat că l-au numit şi pe el antihrist, dar n-au putut mai mult deoarece au
fost preigoniţi din motive de stat. După 1691 au fost lăsaţi în pace, iar ei s-au
reorganizat în grupuri sectare în număr de 30, împărţite în două categorii:- cu
preoţi(popovţi), -şi fără preoţi(bezpopovţi). De fapt ca şi calendarul această
reformă a lui Nicon n-a putut să pătrundă la o populaţie lipsită de cultură. Lipsa de
cultură a populaţiei a lovit într-o reformă necesară. Se poate spune că şi acestea au
contribuit la reformele pe care Petru cel Mare le-a început după 1682, după urcarea
sa pe tron. Ţarul a acţionat mai mult în domeniul administrativ. El dorea ca întreaga
putere să fie în mâinile lui, iar statul să dirijeje toate sectoarele inclusiv pe cel
bisericesc. Astfel în 1721, prin regulamentul duhovnicesc a fost înlocuită funcţia de
patriarh cu sinodul dirigent, o imitare protestantă. Acest sinod era prezidat de
mitropolitul de Petrograd noua capitală imperială din 1703. Acest sinod cuprindea
patru arhiepiscopi, şapte arhimandriţi şi doi protopopi, iar ţarul era reprezentat de
un funcţionar superior numit ober-procuror. Reforma a primit şi girul patriarhilor
răsăriteni în frunte cu Patriarhul Ecumenic Ieremia al III-lea(1716-1726; 1732-
1733) în anul 1723. Toţi au fost de acord pentru că sperau un ajutor de la ruşi şi tot
odată îl socotea protectori ai ortodoxiei. Chiar ţarina Ana Ivanova(1730-1740), a
păstrat aceasta şi a introdus limba şi moda germană. În 1741 venea la domnie
Elisabeta, care până în 1761 a dat o împortanţă deosebită Bisericii ortodoxe prin
faptul că a închis moscheea şi bisericii armene şi chiar a expulzat pe evrei.
Ecaterina a II-a(1762-1796), dacă la început a fost de partea Bisericii, din 1763 a
secularizat bunurile bisericilor că să poată să facă daruri deosebite nobililor. În
1772, 1793 şi 1795 când Polonia a fost împărţită, au fost aduşi la Ortodoxie opt
milioane de uniţi. Nu era consecventă, influenţaţi mereu de anturajul ei.
Trebuie spus că Petru cel Mare a deschis drumul spre cultură
poporului rus, înfiinţând şcoli, lucrarea lui a fost dusă mai departe de Ecaterina a II-
a. Biserica având patru Academii şi cinci zeci şi şapte de seminarii.
Biserica Rusă a jucat un rol important şi în misionarism, ajungând până în
China şi Japonia.
BIBLIOGRAFIE:
1. Pr. Prof. I. Rămureanu, Bisericile ortodoxe cu specială privire
asupra Bisericii Ortodoxe Ruse, în Studii Teologice, 1949, nr. 1-2.
2. T. M. Popescu, Pr. prof. T. Bodogae şi G. Stănescu, Istoria
Bisericească Universală, vol.II, Bucureşti, 1956.
3. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, I-II, Ed.2,
Bucureşti, 1927.
4. N. Zernov, „The Russians and their Church”, London, 1964.
5. Pr. Prof. sI. .Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, vol.II,
Bucureşti, 1993.
Raporturile Bisericii Ortodoxe cu protestanţii
Patriarhii Ieremia II, Meletie Pigas şi Kiril Lukaris.
După reformă şi accentuarea protestantismului de orice formă, s-a simţit
nevoia din partea acestora să găsească aliaţi, care şi aceştia să fie împotriva
Bisericii Romano-Catolice, şi au apelat la Biserica Ortodoxă, care niciodată n-a fost
de acord cu cele patru puncte florentine, cele discutate între cele două mari
confesiuni la Sinodul de la Ferrara-Florenţa 1438-1439 şi nu numai. Prin apropierea
de ortodocşi îşi justificau şi ei existenţa ca nemulţumiţi faţă de abuzurile Bisericii
Romano-Catolice. De fapt ei au confundat abuzurile conducătorilor Bisericii
Romano-Catolice cu Biserica însăşi şi în acest caz au atacat-o, crezând că vor
distruge aşa pe cei care stau în posturi înalte ale Bisericii Romano-Catolice. Au fost
discuţii şi între ortodocşi şi catolici, dar n-au atacat niciodată învăţătura Bisericii ci
numai abuzurile.
Primele încercări de unire cu ortodocşii le-au făcut husiţii praghezi încă din
anul 1451, care au scris Patriarhiei de Constantinopol dar nu s-a materializat.
Luteranii, încă de la apariţia lui Luther aminteau că şi Biserica Ortodoxă nu
admite multe adaosuri catolice, fără însă să aprofundeze problema din punct de
vedere ortodox. Totuşi Melancton, un ideolog luteran a trimis o traducere greacă a
confesiunii Augustane, prin diaconul Dimitrie Myros, care a cunoscut luteranismul
la Witemberg şi s-a interesat cum a pătruns în Transilvania. Diaconul a fost trimis
special al patriarhului Ioasaf al II-lea(1523-1565). Răspunsul n-a sosit deoarece
Dimitrie a rămas la Braşov unde a colaborat cu Benker şi cu Diaconul Coresi
pentru editarea unui Catehism 1559, cu idei protestante, scris în slavo-greacă şi
română. Acesta a rămas în Transilvania pentru că îmbrăţişa ideile protestante şi nu
a mai avut curaj să se întoarcă la Constantinopol. A mai colaborat şi cu voievodul
moldovean Iacob Heraclid în 1552 pentru a face cunoscută învăţătura protestantă
printre moldoveni. N-a avut nici un succes deosebit în Ţările Române, în
Transilvania, deoarece în 1569, Pavel Tordaşi episcopul românilor s-a opus
protestanţilor şi culmea nici când a venit Comenius(Ioan Amos) în Transilvania.
În 1566 hughenoţii din Franţa s-au adresat patriarhului Mitrofan III
trimiţându-i Mărturisirea de credinţă, dar n-au primit răspuns.
Pe timpul Patriarhului Ieremia II(1572-1595), luteranii reiau dorinţa de a
intra în legătură cu Bizantinii. În 1572 ambasadorul german David Ungnad a luat în
suita sa şi pe pastorul Ştefan Gerlach, special luat pentru a duce tratative de unire
cu grecii ortodocşi.
Acesta a fost primit de patriarh care i-a promis că va răspunde la apelul lor.
Teologii de Tübingen în anul 1574 au scris din nou trimiţând şi Confesiunea
Augustană rugându-i, să le dea un răspuns. Patriarhul le răspunde arătându-le
greşelile printre care şi faptul că au înlăturat o serie de Sfinte Taine nemai rămînînd
7, şi au păstrat greşit adaosul Filioque. Acest răspuns l-a dat în 1576, în 1579 le
răspunde pe acelaşi ton la a treia scrisoare protestantă, iar în 1581 le face cunoscut
că adevărata învăţătură o face Biserica Ortodoxă ci nu ei şi oricine nici măcar nu se
pune problema pentru că ei erau în afara acestui adevăr.
De fapt răspunsul la cele trei scrisori este prima corespondenţă între
protestanţi şi ortodocşi şi primul contract între aceste confesiuni, dar şi prima
abatere a protestanţilor din partea ortodocşilor. În timpul lui Meletie Pigas al
Alexandriei(1590-1601) şi al lui Meletie II de Constantinopol au încercat iar unirea,
pe care Meletie o respinge că nu se poate o unire între cele două Biserici din punct
de vedere dogmatic, dar o prietenie între ele poate să fie. Se observă două tendinţe,
una protestantă care presează pe ortodocşi din dorinţa fierbinte de unire, arătând
unele greşeli catolice, şi una ortodoxă mult mai mult prudentă care nu face decât să
arate ceea ce este de fapt protestantismul, nu greşelile grave pe care le-a adoptat şi
teama de consecinţe, pentru că apăreau dorinţe de a găsi ceva asemănător să facă
caz. Un lucru este ştiut că iezuiţii n-au stat cu mâinile în sân, ei făcând cunoscute în
Polonia răspunsurile ortodoxe deşi protestanţii le-au socotit secrete, aceştia au făcut
caz de greşelile lor.
Dacă protestanţii n-au reuşit mai nimic în privinţa unirii cu ortodocşii, decât
o apropiere diplomatică, totuşi calvinii şi-au pus la punct altă strategie care să dea
rezultate, prin faptul ca să apară în lucrări ortodoxe să apară elemente calvine. Cel
ce a plătit cu viaţa a fost Kiril Lukaris, un om şlefuit la curtea Apusului Catolic. La
Padua şi Veneţia, din 1594 până-n 1600, a fost trimis de Patriarhul Meletie Pigas în
Polonia cu scopul de a sprijini Biserica ortodoxă în faţa iezuiţilor. La Ostrog şi
Vilna a tipărit cărţi antilatine susţinute prin predici tăioase. Iezuiţii s-au sesizat şi au
venit să-l închidă, nereuşind. A petrecut un timp prin Ţările Române întâlnindu-se
cu Mihai Viteazul, în Moldova socotindu-l ca un eliberator de sub turci. Nu stă
mult pentru că în 1602 este ales patriarh de Alexandria rămâne până în 1620,
revizitând Ţările Române. Fiind un anticatolic a atras ura iezuiţilor, şi simpatia
calvinilor. În 1621 a ajuns Patriarh Ecumenic. În timpul Râzboiului de 30 de
ani(1618-1648), în special din Spania, după ce ajunge patriarh de Constantinopol, a
oscilat între catolicism şi protestanţi. Oscilaţia către calvini s-a materializat prin
faptul că a trimis regelui Angliei, Carol I(162-1648) Codicele Alexandrin al Bibliei.
Fapt ce îi determină pe calvini să-l ajute atât politic cât şi material. Trebuie amintit
că iezuiţii aveau influenţă mare în Istambul din 1609. Aceasta va face din Kiril
Lukaris o victimă, pentru că ei vor arăta sultanului greşelile etnarhului. Calvinii
văzând că patriarhul a primit tot ajutorul, au pus la cale un plan destul de bine reuşit
prin faptul că Antonie Leger a publicat pe seama lui Kiril Lukaris variate
plastografii de compromitere, iar ambasadorul Corneliu Haga a patronat cu
semnătură publicarea în latineşte în 1629 şi în 1633 la Geneva a unei Mărturisiri de
Credinţă calvinizată pe numele patriarhului. Deşi Lukaris s-a jurat că nu este
adevărat, lucru dovedit în scrisoarea sa către principele Transilvaniei Gebrel
Bathlen în 1629. Această Mărturisire a produs un mare scandal în lumea timpului.
Iezuiţii sprijiniţi de ambasadorul german Rudolf Schmidct şi francezul De Lesy, au
dorit să-l captureze şi să-l prezinte inchiziţiei în insula Malta. În 1634 răspunde
Genevei la acuzele sale sprijinit de ambasadorii protestanţi: olandezul Corneliu
Haga şi englezul Thomas Rowe.
Chiar regele Gustav al Suediei şi Vasile Lupu au intervenit la sultan, iar
intrigile apusene i-au pus capăt prin faptul că a fost arestat şi omorât de ieniceri în
1638.
Moartea patriarhului nu a limpezit lucrurile, ci din contră legătura dintre
ortodocşi şi protestanţi a cunoscut un declin, iar ortodoxia a luat atitudine împotriva
acestei Mărturisiri ţinând mai multe sinoade pentru a o combate.
Astfel în 1638 la Constantinopol în care se condamna Mărturisirea lui
Lukaris pe timpul lui Kiril II(1635-1636;1638-1639), şi a patriarhilor Mitrofan
Kritopulos al Alexandriei şi Teofan al Ierusalimului cu încă 20 de mitropoliţi şi 20
de arhimandriţi. A fost condamnat şi autorul şi opera. Condamnarea persoanei a
fost un lucru destul de greu dar având în vedere faptul că acest Kiril II era foarte
apreciat de latini nu putea să nu facă jocul lor specific celor care ţin la Scaune. În
1642 a avut loc un Sinod la Iaşi în care s-a discutat despre Mărturisirea de Credinţă
a lui Petru Movilă, care nici nu fusese de faţă deşi vorbise cu Vasile Lupu(1634-
1653). A fost după aceea la Iaşi la nunta fiicei domnitorului. Au fost discuţii că la
Iaşi s-a ţinut numai o conferinţă teologică şi nu un Sinod, deoarece a participat
numai un episcop în persoana lui Porfirie al Niceei cu dascălul Meletie Sirigul. S-a
susţinut că mitropolitul Moldovei Varlaam(1632-1653) şi alţi episcopi locali nu au
participat. Cel ce a susţinut acestea a fost profesorul Alexandru Elian, care nu a
scris nici o carte, ci numai traduceri. Nu diminuăm valoarea acestuia, dar a susţine
aşa ceva parcă nu-i ospitalier din partea ierarhilor noştri. Deşi se susţine că a fost o
întâlnire care viza numai interesele Kievului şi Constantinopolului,susţinută de
profesorul Elian deoarece nu a participat autorul Petru Movilă. Totuşi ospitalitatea
românească nu rămânea departe la un astfel de eveniment. Au discutat Mărturisirea
de credinţă a lui Petru Movilă ca apoi în Sinodul de la Constantinopol în 1643 să o
socotescă folositoare pentru creştinii ortodocşi.
Protestanţii nu s-au lăsat, ei au tradus Noul Testament în limba greacă,
atrăgând pe unii din greci. Se făceau presiuni asupra patriarhilor greci în probleme
controversate, prefacerea Euharistiei, primatul papal.
Pentru aceasta, în 1672 patriarhii orientali au ţinut un Sinod la
Constantinopol în care au condamnat Mărturisirea de Credinţă a lui Lukaris.
Patriarhii au trimis răspuns ruşilor şi anglicanilor împreună cu Mărturisirea lui
Dosoftei ai Ierusalimului intitulată ″Pavăza Ortodoxiei″.
În 1672 la Ierusalim s-a ţinut un Sinod la care au participat 71 de episcopi şi
patriarhi răsăriteni ca să dea un răspuns în ceea ce priveşte polemica jansenistă-
calvină, în care era amestecată şi ortodoxia. A fost iar condamnată Mărturisirea lui
Lukaris, s-a susţinut că nu au nici o legătură cu ideile janseniste care se împotriveau
puterii papale. Prima Mărturisire de Credinţă îi aparţine lui Scholarios, primul
patriarh sub turci care a scris la îndemnul sultanului Mahomed al II-lea(1451-1481)
să cunoască Ortodoxia. A mai scris o Mărturisire de Credinţă şi Mitrofan
Kritopulos în 1625, care nu a susţinut punctul ortodox punând capăt în ceea ce
priveşte Sf. Taine, socotind că numai trei Sf. Taine sunt necesare, în timp ce
Mirungerea, Hirotonia, Nunta şi Maslul sunt benevole. A scris această Mărturisire
în timpul când a stat în Africa, Elveţia şi Germania(1617-1626) trimis de Lukaris.
Se vede influenţa protestantă.
BIBLIOGRAFIE:
1. Milan Şesan, ″Ortodoxia în faţa Reformaţiei şi Uniaţiei″, în Mitropolia
Ardealului, 1962, nr. 3-4.
2. Idem, ″Comenius şi românii″, în Mitropolia Ardealului, 1959, nr. 3-4,
p.195
3. Idem, ″Husiţii şi Ortodoxia″, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei.
4. N. Chiţescu, ″Ortodoxie şi protestantism″, în Ortodoxia, 1950, nr. 3-4.
5. I. Ică,″Mărturisirea de Credinţă a lui Mitrofan Kritopulos″, Sibiu,
1972.
6. Milan Şesan, ″Comemorarea Patriarhului Kiril Lukaris″, în Mitropolia
Ardealului, 1958, nr.7-8.
7. Pr. Dănuţ Manu, ″Importanţa Sinoadelor Răsăritene din sec. XVII
pentru unitatea Ortodoxiei″, teză de doctorat, în Ortodoxia, 1987,nr.3-4.
8. Milan Şesan, ″Sinodalitatea Ortodoxă în sec.XV-XVII″, în Mitropolia
Ardealului,1965,nr.4-6.
9. Idem, ″Sinodalitatea Ortodoxă în sec.XV-XVII″, în Mitropolia
Ardealului,1965,nr.9-10.
10. V.Lochiţă, ″Mărturisirea lui Dositei″, în Candela, LIII-LIV, 1942
Renaşterea
Datorită faptului că lumea medievală era teocentrică în care Dumnezeu
deţine măsura tuturor lucrurilor, propovăduită şi susţinută de oamenii Bisericii.
Occidentele, chiar cu arma în mână, a făcut să apară o nouă concepţie în care omul
devenea centrul. Accentul s-a pus numai pe ceea ce face omul, nu mai avea nevoie
de Dumnezeu, tot ceea ce creează omul de acum în acolo este o luptă împotriva lui
Dumnezeu şi a Bisericii. Spiritul uman s-a lepădat de trecut, adică s-a lepădat de
Dumnezeu, nu toţi evident, dar nu mai caută sprijin divin ci în afara creştinismului.
Şi acesta îl găseşte în Antichitatea clasică. Aceasta a adus, este adevărat o cultură
deosebită, dar trebuie menţinut că filosofii greci au ajuns la divinitate socotind-o
mai presus de orice. Deci întoarcerea la Antichitate nu înseamnă renunţarea
definitivă la divinitate ci posibilitatea omului de a înţelege mai bine ceea ce este
dincolo de el, dar lasă un loc imens de interpretare. Această perioadă de timp
începând cu 1350 şi durînd 300 de ani marchează şi o trecere de la lumea medievală
la lumea modernă în care omul simte că-i puternic creează şi îi dă putere raţiunii
sale de a înţelege lumea. Acest cuvânt nou este umanismul sau ″Renaşterea″.
Numele de Renaştere vine din latină, exprimă ideea de a readuce cultura greacă în
faţă. Numele s-a dat destul de târziu în 1855. Renaşterea a creat condiţiile esenţiale
de cultură modernă prin ale cărei creaţii artistice şi invenţii ştiinţifice au jucat un rol
în istoria lumii. Primul care a întrebuinţat acest termen a fost istoricul francez Jules
Michelet, şi care mai târziu a fost preluat de istoricul elveţian Jacob Burckhardt, l-a
explicat prin îmbinarea geniului propriu italian cu spiritul antic, în care triumfă
individualismul mai ales în litere şi artă.
Cuvântul umanism are două înţelesuri: cuprinde ideea unei educaţii care îşi
propune să realizeze idealurile unui om desăvârşit, şi orientarea studiilor într-o
anumită direcţie spre antichitatea clasică în care tipul omului s-a realizat mai
complet. Umanism şi clasicism sunt sinonime. Artă, literatură, ştiinţă, limbile
greacă şi latină sunt expresia integrală clasică a culturii umaniste. Pentru umanism,
omul a absorbit toată energia creatoare a lumii. Umanismul a preţuit fiinţele umane
ca entităţi individuale cu dreptul de a-şi dezvolta propriile lor personalităţi şi
interesul pentru capacitatea minţii umane de a interpreta datele pe care i le aduceau
simţurile. Deci Umanismul şi Renaşterea sunt manifestări individualiste în tot ceea
ce cuprinde viaţa umană, dar şi tendinţe medievale mistic-religioase ale sufletului
însetat după epoca de aur a trecutului, a culturii antice şi un proces economic de
trecere de la economia rurală a statului feudal, la centralizarea puterii de stat în
formarea statelor moderne. Acestea, Renaşterea şi Umanismul a influenţat viaţa
culturală şi teologică a vremii de la 1350 la 1650. Spiritul Renaşterii este însetat de
frumos, dar aceasta nu poate fi făcut de om cunoscut decât prin raţiunea sa care nu
mai este subjugată cugetării medievale.
Câţiva din scriitori contribuie prin lucrările lor la crearea noului spirit care
va ajunge dominant şi cultura teologică. Dintre aceştia amintim pe Dante Alighieri.
El este cel care deschide poarta noului, deşi era creştin prin renumita sa lucrare
″Divina Comedie″, trilogie în care arată iubirea spiritualizată a femeii. În lucrarea
sa nu arată doar infernul ci şi purgatoriul. Acestea sunt văzute împreună cu prietena
sa. Alt reprezentant este Francesco Petrarca, a studiat dreptul la Montpellier,
Bologna, în localitatea Vaucluse unde avea un post de cleric inferior. El a cântat
iubirea frumoasă dar neîmpărtăşită a Laurei, în poeziile sale, în hexametri latini.
″Asaris″, un poem în memoria lui Scipio Africanul neterminat. La Roma a căutat
vechi manuscrise greco-latine, pleacă din Roma în 1353 şi se dedică preoţiei şi
scrie ″Despre dispreţuirea lumii″, combătând scolastica decadentă, apoi a scris ″De
vita solitaria″,71 ″De vera sapienţia″ în care îşi descrie păcatele tinereţii, dar
combătând ignoranţa, astrologia şi altele. Dacă la aceştia se simte destul de mult
creştinismul, la Boccacio începe să domine epicureismul şi frivolitatea. În
″Decameronul″ arată moravurile societăţii timpului, o societate şi o Biserică plină
de păcate.
Renaşterea şi Umanismul au reuşit să se menţină şi să apară datorită
faptului că oraşele italiene au făcut comerţ şi s-au îmbogăţit. Bogăţia a asigurat
posibilitatea pentru studii şi negustorii deveneau patroni ai oamenilor de cultură şi
artiştilor. Dar şi tiparul a contribuit pentru că a făcut posibilă răspândirea rapidă a
informaţiilor în cea de a doua poartă a Renaşterii. Tiparul a fost inventat de
Gutenberg(1394-1468) în anul 1434.
Renaşterea Italiană :
Renaşterea îşi are începutul în Italia, deoarece tradiţia clasică era mai
puternică decât în alte ţări, şi după cum am spus şi oraşele italiene dispuneau de
averi necesare susţinerii Renaşterii. Familia De Medici era interesată de a creea atât
durabil cât şi estetic, aducând atât savanţi cât şi artişti de a face dorinţa realitate.
Italia a fost şi ţinta sau ţara pe care grecii, după căderea Constantinopolului în 1453,
au dorit-o, aducând cu ei, pentru a fi primiţi şi ţinuţi, manuscrise valoroase pe care
oamenii de cultură puteau să le studieze. Începutul grecilor de a veni în Italia
înainte de căderea Constantinopolului, l-a făcut Manuel Chrisolores în 1393 la
Veneţia, şi trei ani de zile a predat limba greacă, limba Renaşterii. Pentru prestigiul
Italiei şi al renaşterii şi papii au contribuit la dezvoltarea şi înflorirea culturii lor.
Astfel papa Nicolae al V-lea(1447-1455), a inaugurat o eră de aur. Curia a devenit
un for al învăţaţilor, al literaţilor şi al artiştilor. A adunat manuscrisele antichităţii
clasice şi creştine. El a întemeiat Biblioteca Vaticanului, a promovat artele şi chiar
a dorit de-a transforma Roma într-un oraş al Renaşterii, dar a murit.
Sixtus al IV-lea(1475-1484), franciscan cu o pregătire teologică devenind
chiar general al ordinului Franciscan. El a reuşit să facă din Roma un oraş al
Renaşterii. Este fondatorul Capelei Sixtine, şi s-a îngrijit de artă şi de ştiinţă.
Iuliu al II-lea(1503-1513) a fost un comandant de oaste decât papă. În
timpul pontificatului său, Bramante a realizat planul noii bazilici a Sf. Petru, şi l-a
angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine, construită de Sixtus
al IV-lea, tot datorită lui Michelangelo l-a sculptat pe Moise.
Grigore al XIII-lea(1572-1585), a fost profesor de drept la Bologna, a
continuat cu consecvenţă reforma bisericească, şi ca un merit personal de a fi
conceput nuanţiaturile ca purtătoare ale reformei bisericeşti în anumite ţări ca
Elveţia, Austria, etc. pe lângă celelalte înfiinţate. El a îndreptat calendarul creştin
iulian în 1582.
Sixt al V-lea(1585-1590) a fost franciscan. În timpul său s-a terminat cupola
Bisericii Sf. Petru în stil baroc, construită de Della Porta şi Fontana. A reformat
Curia Romană, a reorganizat Colegiul Cardinalilor stabilind la 70 din care 6
cardinali episcopi, 50 de cardinali preoţi şi 14 cardinali diaconi. A înfiinţat 15
congregaţii de cardinali în Curia Romană.
Se poate spune că papalitatea a contribuit şi ea din plin la cultură şi Renaştere
printr-o serie întreagă de lucruri deosebite. Trebuie amintit şi faptul că au fost şi
umanişti creştini care foloseau metodele umanismului la studiul Scripturii. Astfel
Le Fevre 1455-1536, a folosit o metodă nouă de interpretare în lucrarea sa ″Despre
Psalmi″, cea literală şi spirituală. Este meritul hughenoţilor. Alt umanist a fost
Jimenez Francisco de Cisneras sau mai exact cardinalul Ximenes, care a înfiinţat
Universitatea din Alcola, a tipărit Noul Testament în limba greacă în 1514 şi-a
supravegheat apariţia Bibliei în ediţie poliglotă numită compultensian tipărită în
localitatea cu acelaşi nume în 1522.
Şi în Anglia au pătruns ideile Renaşterii prin Justin Colet(1467-1519), care a
adus din Italia stilul de interpretare în sensul literar al Bibliei pe lângă cele
alegorice ce se foloseau în Albion.
Cei mai de seamă umanişti creştini au fost Reuchlin şi Erasmus de Roterdam,
oameni deosebiţi.
Reuchlin a făcut posibil cunoaşterea limbii ebraice şi familiarizarea cu
Vechiul Testament. Acestea au fost amintite în cartea sa ″Despre elementele de
bază ale ebraicii″. A avut şi un rol în educaţia lui Melancton.
Desiderius Erasmus(1467-1536),a făcut parte din ordinul franciscanilor. A
fost educat în Şcoala Frăţiei Vieţii în comuna din Deventer după care a studiat la
mai multe Universităţi din Europa şi chiar în Anglia. Educaţia şi studiul au făcut
din el un reformator şi nu un revoluţionar pentru că nu era de acord cu abuzurile
oamenilor Bisericii Romano-Catolice. Aceste abuzuri le-a făcut cunoscute în
lucrarea sa ″Elogiul nebuniei″ (1511) pe când era conducător împreună cu Thomas
Morus al cenaclului umanist de la Oxford. A scris-o în opt zile cu dedicaţie specială
prietenului său Thomas Morus, şi el era un reformator, care a scris şi o carte
″Utopia″, atacând moravurile clerului.
Erasmus continuă scrisul când era la Oxford profesor de greacă chiar cu o
ediţie critică a Noului Testament care condamnă greşelile Vulgatei, Biblia Romano-
Catolică. Chiar şi în lucrarea sa ″Convorbiri pe teme curente″(1518), combate pe
faţă abuzurile oamenilor, conducătorilor Bisericii Romano-Catolice într-o satiră
specifică. Umaniştii au făcut cunoscute abuzurile, iar reformatorii ie-au speculat şi
s-au separat de Biserica Romano-Catolică, în loc să încerce să-i înlocuiască pe cei
care nu meritua numele de ierarh. A mai publicat Noul Testament în greacă,
publicat la Basel în 1516.
Prima carte apărută a fost în 1503, ″Manual al soldatului creştin″, adresată
lui Carol Quintul, aşa cum trebuie să fie un adevărat conducător şi să ştie să se
poarte cu cei pe care îi conduce. De fapt este un tratat de etică creştină. Dacă la
începutul activităţii sale se vede clar că arată ceea ce spune învăţătura creştină, fapt
ce nu va renunţa niciodată, după aceea apare în opera sa tendinţa de a scoate în
evidenţă decadenţa ierarhiei catolice. Lucrul acesta l-a făcut pe Luther să stea
aproape de el, socotindu-l prieten din dorinţa lui de a dori reformă în cadrul
Bisericii, a fost o simpatie reciprocă, dar treptat Erasmus se depărtează de Luther
care vede în liberul arbitru ″sclavul arbitru″ şi socotind că libertatea conştiinţei este
o sarcină prea grea, pe când Erasmus în cartea sa ″Liberul Arbitru″ din 1524 n-a
văzut lucrurile la fel, n-a atacat doctrina Bisericii, ci aşa cum a mai făcut-o şi în alte
cărţi atacă doar abuzurile. El face şi o mărturisire de credinţă că nu va părăsi
Biserica Romano-Catolică, ci o va apăra.
Au avut un impact deosebit aceste lucrări ale Renaşterii prin faptul că au pus
în vedere să se ţină seama de limba maternă în Biserică. Un lucru formidabil, în
sfârşit orice credincios are ocazia să asculte cuvântul lui Dumnezeu în limba in care
s-a născut. Acesta se va simţi şi la noi deoarece încep traducerile în limba română a
cărţilor de cult, începutul îl face diaconul Coresi la Braşov în secolul XVI.
De fapt Renaşterea a adus în faţă şi artă şi ştiinţă. Oamenii de ştiinţă îşi fac
glasul auzit chiar de vor plăti cu viaţă ideilor lor, care până la urmă au învins. Mari
pictori la început, scot în evidenţă frumosul în arta religioasă, ne gândim la
Michelangelo, Rafael, Leonardo DaVinci, mai târziu însă, sub acelaşi pretext vor
apărea în schimb în Olanda pictura care nu va mai fi religioasă, ci laică.
Construcţiile renascentiste vor evidenţia aceasta. Secolul al XV-lea aduce şi
exploatările geografice, Vasco Da Gama a descoperit drumul spre India, iar
Cristofor Columb 1445-1506 a descoperit America.
Renaşterea a trezit multe ştiinţe, dar a creat drumul luptei împotriva Bisericii
Apusene, nu a ierarhiei. De acum încolo omul devine centrul universului, dar de
multe ori a uitat de Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE:
1. Earle E. Cairns, ″Creştinismul de-a lungul secolelor″, 1992
2. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti 1996
3. Ovidiu Drâmba, ″Istoria Culturii şi Civilizaţiei″, vol.IV, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995
4. Victor Lazarov, ″Originile Renaşteri″, vol.I, Ed.Univers, Bucureşti,
1984
5. Andrei Otetea, ″Reforma şi Renaşterea″, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti,1968
6. Radu Manolescu, ″Curs de Istoria Evului Mediu″, partea a II,
″Sfârşitul Evului Mediu şi început de epocă modernă XVI-XVIII″
7. Jean Delumean, ″Civilizaţia Renaşterii″, vol.III, Bucureşti,1998, Ed.
Meridian
8. Fred Bernea, ″Renaşterea Heliană″, vol.I, Bucureşti,1972, Ed.
Meridian
9. Alexandru Marcu, ″Valoarea artei în Renaştere″, Bucureşti,1982, Ed.
Meridian
10. Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti,1999, Ed. Saeculum
11. August Franzen, Remigius Bäumer, ″Istoria Papilor″, Bucureşti,
Ed.Romano-Catolică
Revoluţia Franceză
Umanismul şi Renaşterea a creat foarte multe valori umane, dar a deschis şi
drumul spre o altă concepţie despre om, fiindcă făcându-l să se debaraseze de ceea
ce este viaţa bisericească să-şi creeze o altă concepţie de viaţă, lăsându-l pe
Dumnezeu deoparte, sau negându-l total. Secolul XVII dar mai ales secolul XVIII
şi în continuare, credinţa a scăzut, evident şi sub impulsul raţionalismului
Reformei. Este perioada când oamenii de ştiinţă fac descoperiri mari care ies din
tiparul Bisericii. Pe fondul acesta apar o serie întreagă de concepţii pline de
umanism şi nu de Dumnezeu la enciclopediştii şi materialiştii ca Diderot, J. D
′Alembert, Voltaire, J.J. Rouseau. În lumea de dincolo de ocean, îşi face apariţia din
plin masoneria care a reuşit să construiască Statele Unite ale Americii, prin
declaraţia de la 4 iulie 1776, pacea cu Anglia 1783 şi Constituţia din 1787, şi de
aici la drepturile omului. Ideile acestea masonice pătrund şi în Europa şi în special
în Franţa, iar momentul prielnic a fost anul 1789, an de căpătâi care aduce lumii
mari schimbări cu urmări diferite asupra regalităţii şi a Bisericii. Este trecerea la
perioada capitalistă de la feudalism. Motive au existat evident de răbufnire a
revoluţiei, noile idei, influenţa masonică, care nu a văzut cu ochi buni aşa zisele
forme de exprimare ale omului, regalitatea şi Biserica. De fapt chir materialiştii pun
în practică ideile masonice.
Şi toate aceste neajunsuri s-au datorat oamenilor Bisericii, au făcut tot ce este
posibil să nu-l scape pe om din mână, au folosit orice mijloc de a îndeplini acest
deziderat au mers până acolo încât l-au şi omorât ca să nu-l piardă. Cu cât se înteţea
oprimarea, cu atât mai mult creştea ura împotriva conducătorilor Bisericii. De-a
lungul istoriei s-a dovedit cât de neinspiraţi au fost conducătorii Bisericii, în
primele secole care au contribuit din plin la apariţia ereziilor şi la luptele Bisericii
de a-i combate şi de a fixa adevărata învăţătură. Paleta este largă de la egumeni
până la patriarhi şi a patriarhilor de Bizanţ: Sabelie, Pavel de Samosata, Eutihie,
Nestorie, numai câţiva care nu au vrut sub nici un fel să renunţe şi să vadă că au
greşit. Cu cât treceau veacurile, cu atât mai mult s-au înmulţit greşelile. În 1754 la
Hieria au fost 380 de episcopi care au combătut cultul icoanelor, extraordinar de
mulţi, poate unii dintre ei nu au vrut să-şi piardă funcţia şi de teama Scaunului au
fost de partea ereticilor, iar alţii din lipsă de cultură aşa li se păreau că este
adevărat. În Apus s-a dovedit tot acelaşi carenţe la unii dintre episcopi, este
adevărat, să ne gândim că Alexandru VII de Borgia avea trei copii, el care nu era
căsătorit, alţii şi-au îmbogăţit rudele lor. Sub Leon X s-a întâmplat ceea ce trebuia
să se întâmple - Reforma, care n-a făcut decât rău Bisericii. Nu Luther a fost de
vină, aşa cum a înţeles el, ci comportarea papilor. Putem spune că din toate acestea
se scoate în evidenţă un fapt destul de important, conducătorul Bisericii nu-i teolog
deşi face pe teologul, şi nu acceptă sfatul, socotindu-se atotştiitor.
Reforma a produs ruptura, dar a adus şi sabia s-a văzut atâtea războaie ca cel
de 30 de ani, iar Revoluţia Franceză vine şi încearcă să pună capăt atât regalităţii
cât şi Bisericii. Datorită proastei gospodăriri a regimului absolutist şi criza
financiară a lui Ludovic al XVI-lea, care cu puţin timp de izbucnirea Revoluţiei a
convocat nobilimea, clerul şi burghezia şa o consfătuire la Versailles pentru
alcătuirea unei noi Constituţii, dar şi să refacă situaţia financiară simţită încă din
timpul lui Ludovic al XV-lea(1715-1774) clerul a fost alături de acesta dar ura faţă
de Biserică nu s-a atenuat, din contră. Ura împotriva Bisericii nu era recentă, a fost
dintotdeauna pentru felul în care gândea despre om, dar şi cei din jur au contribuit
la aceasta. Astfel Benjamin Franklin în 1780 a venit în Franţa special de a organiza
activităţile masoneriei în care s-a format Loja celor Nouă Surori, unde era
frecventată tocmai de oameni de cultură care doreau o separare de Biserică:
Voltaire, Helveţius, Lalande şi alţii, care au contribuit din plin la izbucnirea
Revoluţiei, împrăştiau ideile revoluţiei mai ales în clasa de mijloc care era cea mai
oropsită. Se poate spune că este opera exclusivă a intelectualilor, enciclopediştilor
şi a discipolilor lui Rouseau şi influenţa libertăţii de peste ocean. Toate acestea au
dezlănţuit la 14 iulie 1789 pelerinajul la Bastilia care se transformă în forţă şi au
înlăturat totul adică regimul vechi, apoi au ajuns la Versailes unde mulţimea
striga: ,, Jos regalitatea şi clerul cu toate ale lui’’. În aceste împrejurări stările
generale franceze s-au autodeclarat Adunarea Naţională Constituantă, care a luat
toate măsurile împotriva Bisericii şi a religiei. Revoluţia devenise de fapt religie în
sine. Sloganul revoluţiei a fost: ″Libertate, egalitate, fraternitate″, dar în numele
acestui slogan, Danton unul din capii revoluţiei a fost omorât la intriga lui
Roberpierre. Acest omor nu reprezintă decât dovada că puterea nu are oprelişti, este
prea dulce ca să nu fie dorită. Dacă cineva este mai popular şi are sens să devină
conducător, cei din jurul lui fac ″totul″ ca să-l facă să nu mai existe. Pe lângă acest
slogan purtat cu multa emfază a mai strigat mulţimea în drum spre Versailes: ,, Jos
regalitatea şi clerul cu toate ale lui’’. Adunarea Constituantă a proclamat libertatea
de cult şi desfiinţarea zeciuielii. Averile Bisericii au devenit averi naţionale şi în
acest caz au fost luate de la Biserică, să se desfiinţeze mănăstirile. Ordinele
religioase să nu-şi mai desfăşoare activitatea reducera numărului episcopilor de la
134 la 83, iar numirea clerului să aparţină exclusiv puterii politice, sau Constituţia
civilă a clerului în care ei trebuiau să jure că nu mai sunt sub ascultarea papei.
Odată semnată de Rege această Constituţie, 1/3 din clerul Franţei au semnat-o iar
majoritatea n-au vrut. Toate acestea au fost în anii 1790. În 1791 Papa Pius al VI-
lea a respins printr-un Brevet Constituţia Civilă, iar pe clericii juraţi i-a suspendat
dar cu posibilitatea de a revoca jurământul în 40 de zile.
S-a împărţit clerul în două tabere: juraţi şi nejuraţi. S-a interzis purtarea
costumului preoţesc s-a instaurat teroarea , 1200 de persoane au fost executate
dintre care 300 de preoţi şi 3 episcopi în 1792. În jur de 40.000 de preoţi au fost
izgoniţi. Odată declarată Republica la 21 septembrie 1792, regele şi regina au fost
executaţi în 1793. A fost introdusă căsătoria civilă,s-a fost desfiinţat celibatul, iar la
5 octombrie acelaşi an a fost introdus calendarul republican al decadelor prin
eliminarea sărbătorilor creştine cu evenimente naturale, naţionale, nu după mult
timp Biserica s-a abolit, iar creştinismul fiind declarat superstiţie periculoasă şi aşa
s-a instalat cultul raţionalist. Pentru aceasta actriţa Millard a aşezat-o pe altarul
catedralei Notre Dame din Paris. În provincie femeile au fost alese ca preotese al
celor 2000 de biserici. Nu puteai să apui că ai credinţă în Dumnezeu că erai
decapitat. Mulţi preoţi au abdicat, şi arhiepiscopul Parisului Gobel a abjurat, dar
degeaba pentru că a murit decapitat.
Poporul nu mai putea suporta aceste mari gafe şi în localitatea Vendee peste
30.000 de creştini s-au răsculat să-şi apere credinţa. Sub ameninţarea populaţiei,
directoratul în 1795 a decretat libertatea cultelor şi slujbelor, abia în 1795 s-a serbat
Paştele, dar lipseau locaşurile de cult şi atunci s-a dat legea de anulare a Constituţiei
Civile şi s-au refăcut 3.000 de parohii. Dar n-a fost o adevărată libertate şi pe
ascuns deiştii persecutau Biserica. Slujbele laice n-au încetat din contră ele s-au
menţinut. Pentru faptul că a respins Constituţia Civilă, papa Pius al VI-lea(1775-
1799) a plătit prin ocuparea Avignonului şi a localităţii Venaisin în 1796, ca mai
apoi Scaunul Papal să vadă cum în 1796 Directoratul l-a lansat pe Napoleon i să
atace Italia, fapt care a intrat în Bologna unde a semnat un armistiţiu cu Papa.
Republica franceză ocupă teritoriile Bologna şi Ferrara în urma armistiţiului,
teritorii de fapt ale papei. A plătit şi 21 milioane de scuzi şi să doneze 50 de
manuscrise valoroase şi opere de artă. În 1797 datorită legăturilor Papei cu austria
şi Neapole, Napoleon a atacat din nou statul papal şi i-a impus Papei apcea de la
Tolentino cu mari pierderi pentru Scaunul Papal.la sfărşitul anului 1797 o mână de
răzvrătiţi scandau pe străzile Romei: ″Trăiască Republica!, Trăiască libertatea!, Jos
cu papa!″. Trupele pontificale au intervenit şi au împuşcat pe generalul Duplot.
Trupele franceze au invadat Roma şi au proclamat Republica iar papa detronat şi în
trei zile să părăsească Roma. Luat pe sus a fost dus la Siena iar apoi în mănăstirea
cartuzienilor din Florenţa ca apoi, bolnav fiind să fie dus la Valance unde moare.
Papa a revenit la Roma în 1800 dar în persoana noului papă Pius al VII-lea(1800-
1823), şi acesta sub protecţia împăratului Francisc al II-lea al Austriei, care
redobândise teritoriile papale. Revoluţia Franceză a adus numai necazuri Bisericii.
De acum încolo Biserica nu va mai avea puterea, îşi reglementează relaţiile cu
Statele europene şi în special cu conducătorii Italiei prin concordate.
a) Concordatele
Revoluţia franceză a adus cea mai spectaculoasă secularizare spirituală de
până acum. Şi a deschis drumul continuării acestea în toate ţările lumii indiferent de
confesiunea creştină. În Franţa a adus prima Republică 1792-1804, ca apoi să dea
naştere la un imperiu, aşa de mult a iubit republica Napoleon, încât a transformat-o
în Imperiu. A avut efect asupra faptului că a pus capăt Sfântului Imperiu roman de
naţiune germană, care s-a creat în 1962 de Otto I(1963-1973), şi a luat fiinţă
imperiul Austriac din 1867 s-a numit Imperiul Austro-Ungar care a durat până în
1918.
Primul concordat modern între Statul papal şi o ţară europeană a avut loc în
1801 încheiat între papa Pius al VII-lea(1800-1823) şi Napoleon I(1804-1814). De
fapt ele au început în 1122 numit şi tranzacţia calixtină între papa Calixt II(1119-
1124) şi împăratul Henric al V-lea(1106-1125)care a reglementat problema feudală
a investiturii.
În 1176 a urmat al II-lea Concordat, numit şi Pacea Veneţiană între papa
Alexandru III(1159-1181) şi împăratul german Frederich I Barbarosa(1152-1190)
un acord .politic şi militar.
Papa Martin V(1417-1431) în aprilie 1418 a încheiat un concordat cu Spania,
Franţa, Germania şi Anglia, referitor la cardinalat, la dreptul pontifical,
fiscalitatea,simonia, indulgenţe şi excomunicare, de fapt a fost o înţelegere
bilaterală. A urmat Sancţiunea Pragmatică de la Bourges –Franţa din 1438 precum
şi concordatul papei Nicolae(1447-1455) de la Vienne cu Germania din 1448 în
sensul celui de la 1418.
BIBLIOGRAFIE:
1. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti 1993
2. August Fronzen, Remigius Bäumer, ″Istoria Papilor″, Bucureşti,
Ed.Arhiepiscopiei Romano-catolice
3. Vintilă Horia, ″Dicţionarul Papilor″, Bucureşti, 1999, Ed. Saeculum
4. A. Daniel-Raps, ″L′Eglise des revoluţions″, vol.I, Paris, 1960
5. G. Lefevre, ″La revoluţion francaise″, Paris, 1930
6. Alb Soboul, ″Revoluţia Franceză″, trad. rom.Bucureşti, 1962
7. Alb Mothiez, ″Revoluţia Franceză 1789″, trad. rom., Ed. Politocă,
1976
8. Milan Şesan, ″Despre concordatul papal″, Mitropolia Moldovei şi
Sucevei, 1959, nr.7-8
9. Şt.Moldovan, ″Concordatul şi dreptul imternaţional″, Sibiu, 1942
Conciliul I Vatican şi urmările de după
Secolul al XIX lea a fost cu adevărat foarte zbuciumat pentru Biserică şi în
special pentru cea Romano-Catolică. O serie întreagă de evenimente îşi are
începutul. Astfel se schimbă imperii, ştiinţa progresează apar descoperiri deosebite:
Pasteur a relevat universul microbilor, pozitivismul s-a îndreptat spre ştiinţă
anuntând cu trâmbiţe şi fanfare sfârşitul religiei creştinismului, Masoneria,
liberalismul, socialismul, radicalismul, laicismul, au pus stăpânire pe anumite ţări,
ridicând la rang de cinste republica, care nu-i decât arma împotriva monarhiei şi a
Bisericii. Începutul l-a făcut revoluţia franceză în 1879 s-a continuat cu revoluţia
de la 1848 care a pus stăpânire pe o mare parte din Europa. Nu pentru mult timp
pentru că ţara unde a izbucnit ultima revoluţie, Franţa, 1850 devine imperiu sub
Napoleon al III lea. Dacă revoluţia numai îşi face apariţia în Franţa, de data aceasta
apare imperiul Prusac, primul Reich german în 1870. După ce au învins Franţa şi s-
au instalat la Versailles. Italia pierde şi ea cere ajutor papei, dar acesta a refuzat
sprijinul pentru o reunificare a ţării. Pe acel fundal vine papa Pius al IX lea (1846-
1878) o perioadă foarte grea pentru biserica Romano-Catolică, teritoriu cu teritoriu
îl pierde, devenind din ce în ce mai izolată. Revoluţia de la 1848 din Italia nu a
reuşit cea ce şi-a propus, dar în 1850 Napoleon al III lea sprijină Biserica Romano-
Catolică. Aşa de greu a fost încât papa s-a refugiat în Gaeta în teritoriul napolitan.
Pierzând din simpatie şi din teritoriu, papa Pius al IX lea face un pas înainte
în 1854 proclamă dogma “Imaculata concepţie” în care printr-un har special
Dumnezeu datorită naşterii lui Iisus Hristos fecioara Maria a fost scutită de pacatul
strămoşesc din prima clipă a concepţiei. Proclamând concepţia aceasta nu a făcut
decât să aştepte momentul potrivit ca să facă din conducătorul Bisericii Romano-
Catolice o persoană infailibilă ex catedra. Teritoriile, nu mai erau şanse să le
redobândească pentru că deja puterea lumească scăzuse, să ne amintim cum a fost
primit de Iosif al V lea la Viena în 1872 papa Pius al VI lea (1775-1799) cu toate
onorurile dar fără să mai poată avea acea mare influenţă, atunci trebuia găsită o
soluţie salvatoare şi a venit în 1869 când a convocat Conciliul I Vatican, cu scopul
precis de a da o nouă valoare papalităţii în lume într-o perioadă când Garibaldi,
mason fiind, încerca şi reuşea unirea Italiei iar statul papal dispărea.
Din 1864 papa Pius al IX lea a anunţat pe cardinali de convocarea unui
dându-le sarcini speciale dar şi obligţia de a nu divulga această iniţiativă.
Convocarea oficială s-a făcut la 29 iunie 1969 prin care se cerea acomodarea
disciplinii bisericeşti cu evenimentele umane. Nu s-a anunţat nimic de
infailibilitate şi totuşi ziarul italian Civitta catolică a făcut cunoscut că în Franţa se
aşteptă votarea infailibilităţii papale în cadrul Conciliului. Lucrul acesta nu a rămas
fără ecou, pentru că o parte din catolicii germani în frunte cu istoricul bisericesc
Ignaţiu Dallingr s-au opus ca în acest conciliu să fie fixată dogma infailibilităţii.
Deşi s-au împotrivit cu argumente istorice totuşi episcopii germani în 1869 nu i-au
dat împortanţă prea mare şi şi-au văzut de lucru participând la Conciliu.
Acesta a fost deschis în mod solemn la 8 decembrie 1869, fiind prezenţi 642
de concilieri cu drept de vot, ca până la urmă să ajungă la 700. Din 1869 până în
1870 s-au discutat 4 puncte:
1. Chestiuni de credinţă
2. Disciplina bisericească
3. Problema ordinelor monahale
4. Riturile orientale şi ale misiunilor
Dintre toate acestea doua au fost discutate şi votate. Constituţia dogmatică asupra
credinţei catolice şi Biserica lui Hristos. În 24 aprilie 1870 a fost acceptată cu vot
unanim Constituţia dogmatică în ceea ce priveşte Biserica lui Hristos s-au decis
mai greu, deoarece la sfârşitul lui ianuarie 1870, 380 de părinţi au solicitata să fie
înţeleasă şi infailibilitatea papală, cei care s-au opus au fost în număr redus, dar au
protestat vehemen şi atunci urma să se şi renunţe la luarea unei hotărâri. Episcopii
Hefele de Rotemburg, von Khetteler de Mains. S-a şi votat de două ori: prima dată
au votat 451 şi s-au opus 88, iar la 18 iulie 1870 numărul celor care au fost pentru
s-a ridicat la 543 iar 17 s-au opus, dar au şi părăsit Roma. Papa a confirmat
infailibilitatea papală ex catedra, deoarece Garibaldi înainta spre Roma, iar Franţa
începuse războiul cu Germania.
Bisericile vechi catolice
Infailibilitatea a produs o ruptură în cadrul bisericii Romano-Catolice. Prima
despărţire a aparţinut unor episcopi şi teologi din Germania, Austria, Elveţia,
Olanda, Anglia şi America. În 1871 a apărut biserica vetero catolică, un rol
important la avut Ignaţiu Dellinger. S-a unit apoi cu Biserica de la Uttrecht în
Olanda, numită şi Biserica Janseişitilor care s-au despărţit de Roma în 1724. În
1871 la Munghen a avut loc primul congres al vechilor catolici germani şi s-au
declarat autocefali, s-a organizat un cler, liturghie şi tainele având ca model
Biserica Ortodoxă.
În 1872 a avut loc al II lea Congres la Keln alegând şi primul episcop în
persoana profesorului de la Benn J.H. Renkens. Al doilea centru s-a stabilit la
Berna în Elveţia în frunte cu episcopul Jacob Herzog au meritul de a înfiinţa prima
facultate de teologie proprie în 1874. S-au unit în Uniunea Internaţională a vechilor
catolici sau Uniunea de la Utrecht, având ca organ de conducere Conferinţa
Internaţională episcopală a vechilor catolici.
Italia în timpul lui Pius al IX lea
Papa Pius al IX lea a avut parte în pontificatul său, 1846-1878, de
evenimente dintre cele mai grele. A fost ales într-o perioadă foarte grea pentru
Biserica romano-catolică. Evenimentele istorice şi politice s-au succedat în cei 32
de ani de pontificat. A fost ferm, stăpân pe el, n-a cedat de la principiile Bisricii
romano-catolice deşi nu mai avea stat, n-a semnat nici legea garanţiilor din 1871,
abil, a ştiut ca printr-un conciliu să facă din papalitate de acum încolo o putere fără
stat, sau mai bine zis un minscul stat de 44 de ha.
Italia care era divizată şi împărţită, sec XIX îi aduce în sfârşit unitatea, dar
ânceputul a fost timid, sprijinit şi de papă, vine în schimb anul 1848 care aduce o
serie întreagă de transformări. În Franţa apare a II a Republică până în 1852 când
Napoleon al III lea devine împărat. Revoluţia de la 1848 a cuprins întreaga Europă,
deoarece a adus ideile masonice, liberalismul, laicismul şi radicalismul.Şi Italia a
beneficiat de aceasta,deoarece austriecii începeau să piardă teritorii,trupele
piemontale invadau Lombardia,teritoriu sub stăpânirea austriecilor şi o
cucereau,iar Carol Albert a abdicat,locul lui fiind luat de Victor Emanuel al III
lea,cel sub care se unfică Italia.Deşi trupele papale au ajutat la cucerirea
Lombardiei,totuşi papalitatea era nemulţumită,deoarece Rossi,ministrul de interne
numit de papă,este asasinat şi în felul acesta izbucneşte Revoluţia la Roma;se
formează un nou guvern şi papa este făcut prizonier.Deghizat,acesta iese din
Vatican şi se refugiază la Gaeta din Napoli.Revoluţia proclamă Republica
Italiană,având în Mazzini un triumfător.În Franţa un alt Napoleon este proclamat
preşedinte,ocupând în 1849 Roma,cu toată rezistenţa lui Mazzini.Prin aceasta se
proclamă împărat,cu numele de Napoleon al III lea şi în continuare sprijină
papalitatea. În nordul Cavour şi-a îndreptat atenţia împotriva întregii Austrii pentru
a milita unirea Italiei, având în Napoleon al III lea un mare apropiat, de fapt
împăratul a sprijinit toate ţările latine chiar unirea din 1859 din ţara noastră afost
sprijinită. Cavour cu toate câştigurile sale demisionează.
În 1860 intră în scenă Garibaldi, debarcă în Sicilia şi ocupă Palermia, pune
capăt regatelor celor două Sicilii. În 1861 parlamentul de la Torino îl proclamă
rege pe Vittoriu Emmanuele al II lea al Italiei (1861-1878), cu tot curajul,
Garibaldi este învins în 1862 de piemontezi la Aspramonte cei care îl ajutase la
debarcarea în Sicilia. În 1870 începe războiul Prusiei cu Franţa, astfel ajutorul dat
papei nu mai este de folos, deoarece Napoleon al III lea este învins şi în această
situaţie Vittorie Emmanuel sprijinit de Garibaldi au intrat în Roma şi au realizat
unirea Italiei fără stat papal. La 13 mai 1871 parlamentul italian a votat legea
garanţiilor prin care lăsa papei uzufruct palatelor din Vatican, Lateran şi
Castelgandelfe, papa a fost declarată persoană sacră şi inviolabilă cu o rentă anuală
de 3000000 lire fără impozit având drep să-şi trimită nunţii în ţările cu care are
relaţii diplomatice. Papa nu semnează. Prin nesemnare s-a produs o nesiguramţă
până în 1929 când papa Pius al XI lea (1922-1939) a semnat concordatul cu statul
italian, sub denumirea Citta del Vaticana, având un teritoriu de 44 ha, având
prerogativele unui stat laic, cu reprezentanţi diplomatici. Religia catolică este
religia de stat a Italiei.
Bibliografie:
1. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor
2. Vintilă Horia, Dicţionarul papilor, Bucureşti 1999, Edsaeculum
3. Ludwig Herling, Istoria bisericii, Ed. Ars Longa 1998
4. Pr. M. Neamţu controversa între catolicii asupra infailibilităţii, în B Română,
în mitropolia olteniei, 1973, nr. 7-8 p. 681-684
5. Viorel Ioniţă, Conciliul I de la Vatican şi consecinţele lui pentru Biserica
romano-catolică, în M. Ardealului, 1972, nr. 7-8 p. 560-571
6. Pr. Prof. D. Staniloaie, Doctrina catolică asupra infailibilităţii la primul si al
doilea Conciliu Vatican ortodoxie 1965, nr. 4, p. 459-492
7. R. Aubert, Le pontificat de Pie IX 1846-1878, Paris 1964
8. Ch. Pouthans, Le pontificat de Pie IX, Paris 1954
Catolicismul în Italia, Franţa şi alte ţări
Italia prin cetatea sa la Roma, centrul universal al lumii antice, ştiind că a
fost capitala imperiului roman a devenit şi centrul lumii creştine apusene şi a
statului papal. Statul papal a luat fiinţă în 754-755 când Pepi cel Scurt (741-768) a
cucerit regatul Longobarzilor şi la cedat papei Ştefan al II lea (752-754) sub
denumirea Patrimioniu Sancti Petri şi a durat până în 1870, ca până la urmă să
rămână un mic teritoriu de 44 ha, dar cu toate prerogativele a reânoit Concordatul
din 1929 dar cu alte prerogative. Catolicismul nu mai este religie oficială şi
învăţământul religios nu mai este obligatoriu în şcoli ci facultative, un an mai
târziu religia catolica nu mai este religie de stat în Italia, dar catolicismul este
preponderent în Italia.
Franţa:
Papalitatea de-a lungul vremii a avut de câştigat de pe urma francezilor ei au
fost cei care au deschis drumul papalităţii spre un stat laic şi religios prin diferite
teritorii cedate de regii Franţei, papilor. Dar cu timpul, Franţa, după Inocenţiu al III
lea (1198-1216) a intrat în conflict cu Bonifaciu al VIII lea (1294-1303) ca până la
urmă să producă două evenimente grave pentru biserica romano-catolică,
captivitatea babilonică a papilor din (1305-1378) şi apoi Marea Schismă papala
până în 1417. De multe ori papalitatea s-a îndreptat spre Franţa, dar nu a reuşit să-
şi atinga scopul deoarece Germania a luat-o înainte devenind putere în lume, şi
aceasta mă gândesc la Carol Quintul (1519-1556) care a devenit împăratul
universal socotindu-l ca cel care stăpâneşte aproape întreaga Europă. Conflictul cu
Franţa cel mai greu a fost în timpul lui Napoleon I, după ce în 1789 papa Pius al VI
lea (1775-1799) a murit în exil în Franţa, care în 1801 a incheiat un concordat cu
papalitatea, destul de defavorabil, papa Pius al VII lea (1800-1823) a stat şi el
exilat Fontainebleau lângă Paris, iar în 1813 a fost nevoit să se mute în Franţa. În
1814 s-a pus capăt domniei lui Napoleon şi statul papal sa reînfiinţat ca apoi
venind de doua ori Republică în 1789, alta în 1848, iar în 1850 Napoleon al III lea
(1852-1870) reînvie monarhia şi este cel mai apropiat papalităţii, pentru ca Italia
intrase în valtoarea unirii iar statul papal
şi ca o curiozitate tot un papă Pius al IX lea (1846-1878) a avut
de suportat vicisitudinile vremii. Razboiul din 1870 pune capăt puterii franceze şi a
statului papal, apare a treia Republică şi de acum încolo nu va mai fi monarhie.
Toate acestea n-au făcut decât să atace Biserica, nu numai din punct de vedere
administrativ ci şi în ceea ce priveşte învăţătura ei. La acestea au mai contribuit şi
scrierile ateiste ale vremii, Voltaire, Montequie, J.J. Rouseau, Renan. Au existat
însă şi oameni ca Lamennais, Henri Lacandaire, Montalambert, care au combătut
noua formă de îmbogăţire au luptat împotriva galicanismului şi pentru legăturile
normale cu Roma, reînfiinţarea ordinelor călugăreşti. Acestea se petreceau până-n
1870,
căci în 1877 omul politic Leon Gambette a rostit celebra celebra declaraţie prin
care condamna Clericalismul ca fiind duşmanul Franţei. În 1873 s-au interzis
universităţilor catolice de a mai conferi titluri academice. În 1880 s-au desfiinţat
posturile de preoţi militari şi de confesori în spitale. S-a introdus incinerarea şi
îngăduie divorţul.
Prin legea lui Emil Combes 9.02.1205, Biserica a fost separată de stat şi
religia scoasă din şcoli. Secularizarea averilor bisericeşti. Cu toate acestea Biserica
romano-catolică se menţine în Franţa nu datorită politicienilor ci populaţiei.
Dovadă este Maica Domnului s-a arătat la Lourdes în 1858 pastoriţei Bernadette
Soubisorus. Să ne gândim că Jeane D’Arc (1412-1431) a fost beatificată în 1909,
deşi guvernele laicizate s-au opus. Din 1882 apare cotidianul catolic La croix.
Datorită acestor lupte dintre atei şi creştini au apărut două mişcări: Sillon de
stânga şi Acţion francaisse, de dreapta.
Mişcarea Sillon, înfiinţată în 1890 care avea ca program concilierea dintre
creştinism şi noua societate formată în urma Revoluţiei franceze 1789. Amândouă
au fost condamnate de papalitate.
În Franţa trăiesc catolici, calvinişti şi protestanţi sunt
calvinişti. Protestanţii sunt în Alsacia şi Lorena. Protestanţii au 3 facultăţi de
teologie la Paris, Strasburg, Montpelier.
Germania:
Secolul al XVI lea, febranionismul, Revoluţia franceză influenţează Biserica
Germană şi de aici s-a trecut foarte repede la secularizarea averilor bisericeşti.
Multi germani au îmbrăţişat protestanismul, după Conciliul I Vatican 1869-1870,
s-a mai desprins de Biserica germană, vechii catolici, totuşi Biserica Romano-
catolică nu s-a desfiinţat, din contră în secolul al XIX lea, între Biserica şi stat au
existat două conflicte: căsătoriile mixte şi conflictul numit Kulturkamph. Lupta
pentru 1871-1877. În ceea ce priveşte căsătoriie mixte, statul a
hotărât în 1803, copiii rezultaţi să îmbrăţişeze credinţa taălui Papa Pius al VIII lea
(1829-1830) a cerut preoţilor catolici printr-un breve să nu oficieze căsătorii mixte
dacă soţii nu declară că vor creşte copiii în credinţa catolică. Totuşi căsătorii s-au
făcut deşi soţii protestanţi nu dădeau declaraţii de educaţie catolică pentru copii.
Episcopul Koln Viskering şi Gnesen au interzis prin enciclici oficiale căsătoriile
mixte fără declaraţie de educaţie a copiilor. Cei doi au fost arestaţi dar în 1840
Wilhelm IV (1840-1861) a cedat şi a eliberat pe cei doi şi s-a împăcat cu papa.
Kulturkampf
Mişcarea ateistă prin care se urmărea ca toată viaţa bisericească să fie sub
controlul statului şi tot odată secularizarea bunurilor bisericeşti. Această mişcare a
fost susţinută de Otto von Bismark (1815-1898). Această denumire a fost
întrebuinţată în 1873 când deputatul R. Virchov l-a folosit pentru prima dată. Cei
ce se opuneau era arestaţi şi daţi afară. Cu toate aceste măsuri în 1876 şi 1877 două
legi au desfiinţat kulturkampf, ca nefiind posibil de îndeplinit datorită mulţimii dar
şi hotărârii ferme a papei Pius IX. Toţi episcopii da şi afară de Bismark au fost
reprimiţi. S-a lăsat învăţământul în şcoli, s-a desfiinţat obligativitatea armatei
pentru preoţi.Spre sfârşitul secolului XIX catolicismul devine mai puternic în
Germania. Imperiul german recreat în 1871 a fost desfiinţat în primul razboi
mondial 1914-1918. Şi astfel Wilhem I (1888-1914) îşî începe activitatea tot atunci
a fost desfiinţat şi imperiul Austro-Ungar. Prin pacea de la Versailles 1914
imperiul german cedează Alsacia şi Lorena Franţei. Biserica Romano-Catolică a
mai avut de suferit şi pe timpul lui Hitler, dar dar cu toate acestea ea are 35 de
milioane de catolici din 80, reformaţi, luterani.
Spania
Ţară catolică prin excelenţă când ne gândim că a jucat un rol deosebit în
viaţa bisericii. Aici a apărut inchiziţia, aici a apărut ordinul dominican, aici a
apărut âmpăratul Europei Carol Quintul (1519-1556). Ţara este şi azi catolică.
Inchiziţia s-a desfiinţat în 1834. În timpul lui Franco (1939-1976) cel care a reuşit
să învingă comunismul european, unde şi România a trimis comunişti, dar au fost
şi cei care au învins.Franco l-a învins pe Stalin cel care a vrut să pună comunism în
Spania. A fost un mare conducător, comuniştii din Spania au fost expulzaţi în
frunte cu Dolores Iboduri şi Santiago Certilie. În Spania lui Franco nu a existat
plaga societăţii umane, comunismul. Are marele merit de a face din Spania singura
ţară europeană fără sămanţă comunistă. Întelepciunea şi-a arătat-o atunci când s-a
îmbolnăvit şi a lăsat să conducă ţara regele Juan Carles, iar înainte de a muri
înainte de a muri a transformat ţara în regalitate. Un rege deosebit care a făcut din
Spania o ţară prosperă, cea care era socotită coada Europei. Aceasta s-a datorat lui
Franco. Este adevărat că nivelul de trai era foarte scăzut, până această nenorocire,
prin război civil a dus ţara înapoi. Dacă Franco a adus regatul, evident că Biserica
Romano-Catolică s-a bucurat de un prestigiu deosebit. Din 1978 Spania se
laicizează Biserica Romano-Catolică nu mai este socotită Biserică de stat şi totuşi
Spania este catolică, fiind majoritară.
Imperiul Austriac
Viziunile moderne ale lui Iosif II (1765-1790) prin trattul de toleranţă din
1781 nu a diminuat catolicismul, doar l-a controlat pentru că a intrat în treburile
bisericeşti. Aceasta a durat până-n 1855 când legislaţia josefinistă a fost lichidată.
Din 1867 Imperiul austriac s-a numit austro-ungar care a durat până-n 1918, când
Austria devine republică, se separă de Ungaria şi apar state noi ca: Cehoslovacia şi
Iugoslavia. Austria, din cei 10 milioane de locuitori majoritari sunt catolici.
Elveţia
Are 6 milioane de locuitori numai o treime sunt catolici, restul protestanţi âi
în special calvinişti. În 1889 s-a transformat universitatea de la Freiburg în paretea
răsăriteană a Elveţiei.
Portugalia
Cu cei 10 miioane de locuitori în majoritate catolici. Aceasta s-a datorat
faptului că a fost alipită Spaniei până-n 1139 şi de aici catolicismul să fie la el
acasă, iezuiţii portughezi au fost cam în toată Asia, de aici apare unul din cei mai
mari predicatori în ţările asiatice Frabcisc Xavier (1852), în 1774 Pombal a reuşit
să desfiinţeze pe iezuiţi. În 1882 s-au confiscat averile Bisericii Romano-Catolice,
s-au închis mânăstiri până-n 1840. În timpul lui Salazar (1933-1970) Biserica
Romano-Catolică şi-a avut privilegiile cunoscute.
În ţările de jos domină protestantii ca şi-n ţărole scandinave. În Polonia şi
Croaţia domină catolicii. În Ungaria sunt toate confesiunile protestante,
neoprotestante dar şi catolici.
Bibliografie:
1. L. Gaillard, Histoire de l’Rglise VIII, Paris 1962 (catolicismul)
2. J. Mercier Vingt Siecles e l’histoire du Vatican, Paris 1976
3. L. Giard, Le catholicismeen Europe, 1814-1878, Paris 1962
4. Ph. Hughues Ashert histeri of the cathelic Charch London 1967
5. Pr. Prof. Milan Sesan, Despre ortodoxie şi catolicitate, cercetări istorice, în
Ortodoxia (1961) nr. 2, p. 155-167
6. T.M. Popescu Ortodoxie şi catolicism, Ortodoxia, 1952, nr. 3-4, p. 462-487
7. I. Rămureanu I.B.U., Bucureşti, 1993, vol. II
8. Ludwig Hertling, Istoria Bisericii, Ed. Ars longa
9. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor, Bucureşti, Ed.
Arhiepiscopiei Romano-Catolice.
Anglicanismul în Europa şi America, alte culte
şi dominaţiuni apărute
După ce Henric al VIII lea (1509-1574) printr-o dorinţă de a se căsători cu
Ana de Boleyn, după ce a lăsat-o pe soţia sa Caterina de Aragon, care şi ea a
căsătorită la rândul ei cu fratele lui, Artur, mort timpuriu, a declarat ruptura de
Biserica Romano-Catolică, formând Biserica anglicană cu caracter mai mult
protestant deşi regele a stabilit cele 6 puncte riguroase care se apropiau foarte mult
de Biserica Romei. În timpul Elisabetei I (1558-1603) s-a formulat mărturisirea de
credinţă anglicană în 1562 cu 39 de articole care în 1571 a aprobat-o şi
parlamentul. Acestea au derivat în actul de conformitate din 1559 iar cel ce a redus
la 39 de articole a fost Matei Parker (1559-1575) primul arhiepiscop anglican. Tot
din timpul Elisabetei a apărut o sciziune numindu-se presbiteriană sau puritană în
1567. Deci comuniunea anglicană are două aripi: Biserica episcopală şi
presbiteriană sau evanghelică. În 1957 s-au produs raporturi de colaborare între
cele două Biserici. Au cartea comună de rugăciuni şi păstrează o unitate
fundamentală în credinţă, cult, disciplină şi scaunul de Canterbury, dar cu
organizarea autonomă şi tradiţii proprii dar fără să rupă raporturile cu scaunul de
Canterbury, sunt 18 unităţi independente naţionale şi regionale.
Anglicanismul în 1893 a devenit în Canada, în Orient în
special în India, în Australia şi Noua Zeelandă, Africa care sunt autonome dar cu
respectul deosebit arhiepiscopului de Canterbury. Ca o reacţie o influenţă catolică
asupra Bisericii anglicane şi datorită progresului ştiinţific şi tehnic s-au format 3
direcţii:
a) Biserica Înaltă, cuprinde episcopii şi clause aristocrate
b) Biserica de Jos, părtile mijlocii, o formează fiind apropiaţi de puritani
c) Biserica largă, a intelectualilor, mai puţin numeroasă
Biserica înaltă este în centrul atenţiei celorlalte datează slugărniciei membrilor faţă
de stat. Celelate două fiind spre un cvasiprotestantism, cum este biserica largă
apropiată de catolicism.
Mişcarea de la Oxford 1833-1845
S-a datorat Bisericii înalte care înclinau spre catolicism. A început prin
publicarea de către teologi a unor tractate numindu-se şi tractarieni care cereau mai
multă evlavie, demnitate la săvârşirea Tainelor, păstrarea tradiţiei. Mişcarea a avut
atat simpatizanţi cat şi duşmni, dar destul de agresivi.Pentru calmare a intervenit
regina Victoria (1918-1901) care a cerut respectarea tradiţiilor religioase din sec
XVI, pe când universităţile şi arhiepiscopul de Canterbury cereau revizuirea celor
39 de articole.Până la urmă mişcarea a fost inăbuşită de regină. E Pusey a rămas în
Biserica anglicană şi a pornit mişcarea ritualistă, scop bine definit de a se apropia
mai mult de catolici numindu-i anglo-catolici. Cereau reintroducerea lumînărilor,
tămâiei, celibatul, cultul Sfinţilor, înfiinţarea monahismului, cărţile liturgice,
veşmintele şi chiar spovedania auriculară. Mişcarea a rămas până-n 1901 când s-a
dizolvat Biserica Înaltă. Membrii Bisericii Înalte după Primul Război Mondial au
încercat iar apropierea de catolicism, cu toate acestea Leon III(1878-1903) a
respins recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane.
Biserica din Scoţia
Este majoritar calvinistă şi presbiteriană ăn conducere sau puritană, condusă de
Sinoade ăn frunte cu bătrânii. Nu sunt prea mulţi catolici şi anglicani. Catolicii în
Anglia şi Scoţia sunt 5,5 milioane de credincioşi.
În Scoţia sunt trei grupări: Biserica de stat, Biserica liberă, Biserica unită.
Biserica de stat a obţinut federalizarea cu celelalte două, nu complet. Puritanii au
devenit mai puţin rigorişti, au introdus orga. Biserica din Scoţia, a avut şi are
activităţi filantropice.
Cultura teologică
Interesant că Biserica Anglicană este îngăduitoare şi liberală. Episcopii de Natel,
nord african Calenso susţine în 1863 că iadul nu e veşnic, ideea de Origen,
Pentateuhul şi cartea lui Iisus Hristos nu sunt autentice. Se dă o importanţă
deosebită lecturii biblice. În 1804 s-a înfiinţat Societatea Biblică Britanică pentru
răspândirea Bibliei în ţară şi străinătate. În 1814 a luat şi o societate de la Berliun
la New-York în 1817, apoi la Basel.
Pe lângă episcopul de Natan au mai fost şi alţi teologi ca: John A. T. Robinson
scriind o serie de lucrări, Harvey Cox, etc.
În lumea anglo-saxonă, pe lângă cele două mari confesiuni au mai apărut în
ultimii 180 de ani peste 300 de culte neoprotestante şi dominaţiuni religioase;
pietiste, hiliaste, etc. Amintim dintre acestea:
1. Metodismul, este cel mi răspândit care s-a dezvoltat din anglicanism.A luat
fiintă în 1729 datorită fraţilor Charles şi John Wesley.S-a răspândit in sec XIX
le in Irlanda, Canada, S.U.A., Australia, în Noua Zeelanda cu peste 40 milione
de credincioşi.Au primit numele de metodişti de la methodus vitae, prin care
cultivă puritatea, smerenia, sinceritatea, pocăinţa şi morala severă de nuanţă
calvină, iar organizarea congregaţionistă sunt în stilul Bisericii de Jos.
2. Baptismul, îşi trage numele de la botez că se atribuie numai celor adulţi, nu şi
copiilor.Au apărut în Anglia în 1534 ca o reacţie la cele făcute de Henric al
VIII lea (1509-1547).În 1606 s-au mutat in Olanda, în America.
3. Quakerii, tremurătorii au luat în 1649 din puritanismul englez datorită lui
George Fox(1624-1691).Ei socotesc ca tremura sub inspiraţia Duhului
Sfânt.Din Anglia, apoi în Scoţia, apoi în America de Nord s-au răspândit.
4. Armata mântuirii, organizată la Londra 1865-1878 de către William Branwell
Booth.La început au vut drept scop lupta împotriva mizeriei din marile oraşe
din Anglia.Totuşi militarizaţi, in viaţa de zi cu zi sunt modeştii.
5. Cultul adventist, de la adventus= venire, sosire, socotind că a doua venire a
Mântuitorului este aproape şi va întemeia o împărăţie de o mie de ani cu cei
drepţi, cu adventiştii.A fost întemeiat de Miller în S.U.A., care a prezis venirea
Mântuitorului în 1843 apoi în 1844 fără să se întâmple.Sunt două grupări:
adventişti de ziua a şaptea, sâmbăta şi reformiştii.
Printre denominaţiunile religioase amintim:
Teosofia, apărută în 1875 în S.U.A., adică cunoaşterea lui Dumnezeu pe căi
oculte, pe căi mistice, fiind un sistem teoretice despre originea vieţii, despre
moarte şi reîncarnare, care combină ştiinţa cu religia şi filozofia. Învăţătura
teosofiei este cuprinsă în cartea Secret Doctrine.
Spiritiştii, apărută în America de Nord 1846.
Unitarienii, au apărut în Germania, cred ăn Dumnezeu dar nu în trei
persoane. În 1568 printre Dieta de la Turda a luat fiinţă Biserica reformată
unitariană în Transilvania. Ei se găsec şi în Polonia, Ungaria, la Cluj îşi au
sediul şi aşa zis o episcopie.
Bibliografie:
1. I. Rămureanu, I.B.U. Bucureşti, 1993, vol. III
2. J. Hladchi Bucovineanu, Feţele reale ale sectelor religioase, Bucureşti
1983
3. J. Baurberat, Puritanismul în Encyclopedia Universalis t 13, Paris 1968
4. T.M. Popescu, Privirea istorică asupra schismelor erziilor şi a sectelor, în
Studii Teologice, 1950, nr. 7-8, p. 347-349
5. Pr. Prof. Deheleanu, Manual de sectologie, Arad, 1948
6. P. David
Biserica Romano-Catolică şi orientul creştin
Biserica Romamo-Catolică, după despărţirea de Biserica de Răsărit 1054 şi
după reformă 1517-1521, şi-a dorit unirea sub egida ei ca toată creştinătatea să
asculte de papa. Lucru greu de realizat atât atunci cât şi azi, este greu de
presupus că se va putea reface Biserica Universală fiindcă sunt multe apariţii
de credinţă care nu vor fi acceptate de Biserica Ortodoxă. Unirea pe care
Mântuitorul a porfeţit-o, evident că se va produce, dar cum nu ştim, se pare că
va fi o unitate în diversitate, adică obiceiurile specifice confesiunii se vor
păstra, ca exemplu semnul Sfintei Cruci, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ignaţiu
al Antiohiei nu se mai face la fel la Roma. Oricum ideea unirii aparţine
ambelor confesiuni.
Datorită evenimentelor politice, Rasăritul mai greu a încercat, ei fiind sub
stăpânire turcească. Şi astfel pasul unirii la făcut Roma, dar ea socotea că
unirea este revenirea la Biserica mamă, Catelicsmul. Grigorie al XVI lea
(1831-1846) face un pas spre ortodoxi să vină la statutul Romei, Pius al IX lea
(1846-1878) prin enciclica Ad Orientales, la fel dorea unirea. Răspunsul
ortodoxiei nu a întârziat să apară, patriarhul ecumenic Antin al VI lea (1845-
1848 şi 1853-1855) a că ortodoxia condamnă noile învăţături
apărute după 1054 în cadrul Bisericii Romano-Catolice. Roma a căutat şi alte
mijloace de atragere a unor personalităţi ortodoxe, ca să le facă jocul. Aşa a
fost cu grecul Pitzpies Iacob, dar şi acesta şi-a dat seama de abuzl papal. Şi
urmaşii papei Pius al IX lea au continuat lupta confesională spre ai atrage pe
răsariteni, dar fără succes. Leon al XIII lea (1878-1903), Pius al X lea (1903-
1914), etc. Cu toate aceste dorinţe papalitatea în 1950 prin persoana lui Pius
al XII lea (1939-1958) a mai promulgat o dogmă :
Înălţarea cu Trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria, făcând-o împreună
mântuitoare cu Hristos. Lucru neacceptat de ortodoxie deşi în cadrul slujbelor
ortodoxe în cadrul ecteniei mari se spune “mântuieştene pre noi” ca apoi să
apară : “miluieştene pre noi”. Mijloace au fost foarte multe politice, religioase
şi chiar cu forţa dar fără rezultate scontate.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX relaţiile dintre cele două
Biserici nu mai aspectul de revenire a ortodoxiei ci de dialog Pap Ioan al
XXIII lea (1958-1963) l-a pe mitropolitul Iacob de Malta în 1959, acesta fiind
reprezentantul patriarhiei Ecumenice. Este prima vizită oficială a unui ierarh la
Roma din partea ortodoxiei. Chiar ortodoxii întruniţi la Rodos în trei şedinţe
1961, 1962, 1964 au discutat problema dialogului cu Roma. Când a început
Conciliul II Vatican 1962 de data aceasta ortodoxii au avut observatori. În
1963 la Ieruisalim s-au întâlnit cei doi mari ierarhi Papa Paul al VI lea şi
Atenyaras după schisa de la 1054.
În 1965 anatemele celor două biserici au fost anulate, lucru foarte mare de
apropiere între Biserici.
Anul 1967 marchează schimburi de vizite între papa Paul al VI lea şi
atenianul Atenyaras patrirhul Constantinopolului. Astfel în 1968 la şedinţa
pan-ortodoxă de a Chambesi-Geneva s-a întâlnit o comisie sinoidală pan-
ortodoxă pentru începerea dialogului cu Roma. Papa Paul al VI lea în 1975 a
creat şi el o comisie de dialog cu ortodoxii ca în 1977 tot la Chambesy comisia
ortodoxă a discutat punctele de apropiere cu Roma. Evenimentele se percipită
şi în 1978 la Roma s-a întrunit prima reuniune cu aceleaşi două Biserici,
pentru întocmirea unui plan comun pentru îceperea dialogului. Noul papă Ioan
Paul al II lea (1978-2005) în 1979 a vizitat Turcia şi patriarhul ecumenic
Dimitrios I. Comisia mixtă în 1980 s-a întrunit la Rodos discutându-se
deosebirile dogmatice, ca în 1981 să se întâlnească la Regensburg. Dialogul
continuă, este de remarcat vizitele pe care le-a făcut Papa Ioan Paul al II lea la
Bucureşti şi Atena. Dialogul este necesar dar greu de presupus că se va ajunge
la un înţeles comun. Mai degrabă treuie să se aibă în vedere apropierile şi apoi
deosebirile. Primul pas ar fi pomenirea la diptice ca o recunoaştere reciprocă şi
apoi discuţiile propriu zise.
Bibliografie:
1. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură în Sfânta
Tradiţie şi în Teologia contemporană, Studii Teologice 1972 nr. 5-6,
Bucureşti, p. 227+265
2. Cezar Vasiliu, relaţia dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica
Ortodoxă de la anunţarea Conciliului II Vatican (ian. 1959) până-n
dec.1970. Extras din ortodoxia 1976, nr. 1, p. 51-234
3. I.B.U. vol. II, Bucureşti, 1993
4. J. Mazendorff, Ortodoxie et Catholicite, Paris 1965
Cultul şi viaţa religioasă în Biserica Romano-Catolică,
atitudinea catolicismului faţă de modernism
Începând cu Revoluţia Franceză şi continuând cu cealaltă mişcare
revoluţionare şi liberare care atacau din plin Biserica în general şi în special
Biserica Romano-Catolică deoarece tot centrul activităţii umane era Dumnezeu,
aşa L-a fixat Biserica Romano-Catolică, nedând dovadă de înţelegere că lumea
trecea printr-o transformare generalî şi că nu se mai putea păstra centrul vital
Dumnezeu, cu orice preţ şi pedeapsă, ci omul să fie în vârful activităţii ca
precursorul celor XVIII secole. Biserica a distrus libertatea umană ca exprimare în
afara învăţăturilor bisericeşti chiar cu pedepsa capitală. În acest context secolul
XIX şi XX vor deveni pentru omul necredincios locul în care să-şi manifeste
antipatia faţă de Biserica. Critica Biblică a apărut în plină renaştere această
orientare sa dezvoltat în secolul XVIII prin naţionalism şi filosofie. Aceştia vin şi
combat bibliei şi caută numai umanul, ca fiind o carte oarecare scrisă
de nişte autori umani, neinspiraţi de Duhul Sfânt. Chiar Immanuel Kant în Critica
raţiunii pure (1781) spune că omul nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu prin simţuri
şi raţiune, ci prin sentimentul obligaţiei morale-conştiinţa umană, care să fie
punctul de plecare, care este dat de Dumnezeu, aşa cum arată în critica raţiunii
practice.Pentru el Biblia este doar o carte de istorie făcută de om care trebuie să fie
supusa criticii.In sistemul filozofic Kantian, omul este centrul nu Hristos,
Dumnezeu şi om pentru că în fiecare nu există scânteia divină cultivată nu adduce
decât bine şi în final nemurirea. Sistemele filozofice nu fac decât să accentueze nu
atât restul biblic,care arată foarte bine pe Hristos Dumnezeu şi om, ci al omului, iar
Hristos ca mijlocitor care împacă pe Dumnezeu cu omul şi nu mai este dependent
de revelaţie şi de o experienţă religioasă satisfăcătoare prin care se cultivă
sentimental dependenţei de Dumnezeu şi în acest caz sentimentele şi emoţiile sunt
baza religiei susţine D.E Scheiermacher, iar George W.F Hegel , Dumnezeu se
manifestă în istorie printr-un proces logic de împăcare contrariilor teză şi antiteză.
Principiile filosofice sunt începutul criticii biblice deoarece Jean Astua
susţine că biblia este o carte omenească şi să fie tratată prin mijloce omeneşti,
deorece el a găsit în Geneză s-a scris Elohim când Iehova şi atunci sunt două
documente, iar Eichhorm că întreg Pentateuhul este format din documente
combinate.Hupfeld crede că sunt doi autori ai Pentateuhului. Alţii cărtile lui Daniil
au fost scrise în timpul Macabeilor şi nu mai este profeţie ci istorie. Până la urmă
arheologia biblică a contrazis părerile celor care susţineau că este o carte umană.
Noul Testament a primit acelaşi tratament. Reimarus a tăgăduit posibilitatea
minunilor biblice. Alţii suţin că evangheliile biblice constituie învăţătura etică a lui
Hristos, dar Pavel a schimbat etica cu răscumpărarea, Iisus nu este Dumnezeu.
David F. Strauss în cartea sa viţa lui Iisus combătea dumnezeirea şi minunile lui
Hristos. Acestea toate se găsesc în mărturisirile de credinţă neoprotestante.
Nu numai filosofia şi critica biblică neagă dumnezeirea şi inspiraţia Bibliei
şi o credinţă creştină, ci şi alte curente: evoluţionismul, comunismul, sunt alte
forme de negare a credinţei.
În acest context nefavorbil Bisericii Romano-Catolice, se datorează şi
faptului că puterea papală nu mai era la apogeu ci în declin, au pierdut teritorii
rămânând la o suprafaţă aşa de mică 44 ha. care nu-i decât un simbol şi nu o
putere.
Totuşi nu toată lumea a fost de acord cu aceste principii nici nu le-a băgat în
seamă pentru că onorurile divine nu dispăruseră şi nu dispar pietatea creştină sa
menţinut. Au apărut diferite personalităţi cât şi semne divine. Astfel în secolul XIX
în Franţa preotul Vianne fără studii înalte dar cu o trăire deosebită şi prin minunile
pe care le-a făcut Dumnezeu prin el a devenit celebru, atrăgând mii de pelerini. În
1858 Fecioara Maria S-a arătat păstoriţei Bernadette Soubireus la Laurdes (Pirinei)
o peşteră unde mulţi bolnavi s-au vindecat. Şi astăzi sunt pelerinaje ale
credincioşilor de la Dumnezeu. Pelerinaje sunt şi în Germania la Trier unde se
crede că se află cămaşa lui Hristos, iar în Italia se află casa de la Loretto unde se
crede că ar fi locuit Fecioara Maria lucru nedovedit istoriceşte. Dar pietatea s-a
dezvoltat în această secularizare şi raţionalizare a lumii. S-au înmulţit congregaţiile
în ţările catolice. Astfel conferinţa de caritate se îngrijea de bolnavi la domiciliu.
Altă asociaţie: Micile surori ale săracilor în Franţa, înfiinţată în 1840 care îngrijea
bolnavii bătrâni. Chiar tinerii au înfiinţat societăţi, familii sărace, au fost unite toate
în 1897 în Asociaţia Caritas cu sediul la Freiburg. Toate au ca scop menţinerea
trează a învăţăturii creştine.
Cultul- în secolul XIX s-a înlăturat liturghiile locale ambruziană,
,galicană, lăsând loc liturghiei prescurtată care cultivă azi pietatea
euharistică şi cuminecări mai dese ale credincioşilor. Aceasta a dus la apariţia
Congreselor euharistice ţinându-se în mai multe ţări cu populaţie preponderentă
catolică. Lângă aceste congrese îşi face loc şi muzica şi arta bisericească.
Congresele liturgice şi în special Liturghia, deşi mai scurtă se ţinea în limba latină,
de abia Conciliul II Vatican a hotărât să se întoarcă limba naţională în cult.
Sărbătorile schimbătoare au fost reduse la opt şi chiar la patru Crăciun, Paştele,
Înălţarea, Cincizecimea, mai apar Sf. Maria şi sărbătoarea Tuturor Sfinţilor(1 nov).
A luat amploare cultul inimii lui Hristos instituit în 1657 de papa Clement X
(1670-1676) prin care se face adorarea inimii lui Hristos, se serbeaza în fiecare
vineri a lunii, şi cultul Trupul lui Hristos s-a dezvoltat, instituit în 1264 de papa
Urban I (1261-1264) şi se săvârşeşte în joia în care urmează la opt zile după
Rusalii. Iar în ultima duminică a lunii octombrie se serbează cultul lui Hristos
Împărat instituită în 1925 de Pius XI (1922-1939).Postul este obligatoriu numai
vinerea de peste an, misiunea ce , şi în ultimele trei zile ale
săptămânii mari. Se recomandă postul miercuri şi vineri de peste an.
Modernismul
A apărut din ciocnirea dură care s-a produs între învăţătura speciifică
Bisericii romano-catiolice şi noile discipline religioase care renunţau la metodele
de cercetare tradiţionale prin aceste se laicizează învăţământul religios. S-a
răspândit destul de repede la finele secolului XIX şi începutul secolului XX, în
Europa Occidentală.
Cei care au îmbrăţişat modernismul socoteau că trebuie o schimbare în
predarea studiilor religioase care au rămas în urmă faţă de alte domenii ştiinţifice.
Mişcarea modernistă adat credinţei o exprimare care să ţină cont de progresul
ştiinţific şi raţionalist. Trebuie elaborată o nouă scolastică, care să aibă la bază
progresul ştiinţelor fizice şi sociale. Papa Pius al IX lea (1846-1878) a condamnat
modernismul ca nefiind în acord cu doctrina Bisericii. Dintre principiile
moderniste care au fost socotite chiar eretice amintim: Panteismul, naturalismul,
raţionalismul absolut, ateismul, iar omul se poate mântui şi în afara credinţei
catolice şi în altă confesiune au mai fost condamnate: comunismul, socialismul,
francmasoneria, dar libertatea ştiinţei, gândirii, a presei. Şi următorii papi au
condamnat modernismul ca Leon al XIII lea (1878-1903), Pius al X lea (1903-
1914).
Modernismul a avut în Ernest Renan care în 1863 a publicat “La vie de
Jesus” în care nega divinitatea Mântuitorului, promotorul. După aceea au urmat şi
alţi modernişti. Astfel Houtin Alfed Louisy Lagrange. Dacă Houtin şi Lagrange s-
au lepădat de modernism, Louisy nu, pentru aceasta cărţile lui au fost puse la
“Index librarum prohib” ca apoi să fie excomunicat. Conciliul II a adus noutatea
modernistă prin aceea că se simte necesitatea unui pluralism teologic în materie de
filosofie religioasă, că nici un sistem nu-i capabil, datorită faptului că omul este
iniţiat în toate şi nu poate cuprinde întreaga revelaţie. Mulţi teologi au încercat să
răspundă prin scris la problemele lumii contemporane. Astfel Teillard de Chardin a
încercat o sinteză prin a arăta că există un evoluţionism în ceea ce priveşte omul.
Dar a greşit când a fost deacord cu descoperirile aşa zise de pitecantrop care defapt
nu erau oameni. Tăcerea lui a fost suspectă fapt ce a fost pus la Index. Nu a fost
şi să susţină creaţionismul. Modernismul azi nu mai e o problemă, prin faptul că sa
accentuat aggiernamente = aducerea la zi, promovat de Ioan al XXIII lea şi
continuat de papa Paul al VI lea, dar să nu afecteze dogma Bisericii.
Bibliografie:
1. Pr. Prof. Ene Branişte, Schism şi cultul creştin, în Ortodoxia, 1954, nr. 2-3,
p.260-299
2. Pr. Prof. Petru Rezuş, Practici romano-catolice de mult folosite ca mijloace de
prozelitism, Ortodoxia, 1954, nr. 1, p. 64-80
3. Pr. Prof. Rămureanu, Specificul ortodoxiei în comparaţie cu Biserica romano-
catolică şi protestantismul, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1956, nr. 10, p.
578-600
4. I.B.U. vol. II, Bucureşti, 1995
5. Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor Oradea, 1992
6. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Ars Longa 1998
Conciliul II
Cel mai important eveniment al anului 1962 a fost fără îndoială Conciliul II
Vatican. Într-o lume plină de raţionalism, iluminism, socialism, evoluţionism, care
atacau Biserica, Conciliul II vine să deschidă o nouă eră în cadrul Bisericii
Romano-Catolice. Se cerea o nouă adaptare a Bisericii la evenimentele vremii.
Modernismul deja işi făcea , combătând dumnezeirea lui Hristos,
minunile, învierea, rămânând doar Omul Iisus. Secularizarea pornită de
protestantism îşi vede roadele. Ei doreau şi doresc o Biserică numai lumească fără
elemntul esenţial de sfinţenie, care aparţine Duhului Sfânt. De aceea când papa
Ioan al XIII lea anunţă în 1961 deschiderea Conciliului, a produs o mare surpriză,
pentru că se socotea că tot ce este legat de Biserica Romano-Catolică s-a întâmplat
la Conciliul I (1870). La acest Conciliu au participat ca observatori oficiali
reprezntanţii celorlalte două confesiuni: ortodocsi şi protestanţi care erau în
şedinţele de lucru.
Oficial Conciliul s-a deschis la 11 oct. 1962 de către papa Ioan al XXIII lea
(1958-1963) în preznţa a 2000 de episcopi.
Sesiunea I 11 oct.-8 dec. 1962, s-a discutat pe larg despre Sfânta Liturghie
ca să fie săvârşită în limba naţională, un pas câştigat pentru credincioşi. În prima
sesiune s-a mai discutat despre revelţie şi despre mijloacele de comunicare socială.
Sfârşitul primei sesiuni a fost marcat de un eveniment trist, papa, grav bolnav va
deceda. Pentru aceasta sesiune a doua a fost amânată până la alegerea nouilui papă.
De abia la 19 iulie 1963 a fost ales un nou papă, în persoana lui Paul al IV lea
(1963-1978). La 29 septembrie 1963 s-a deschis a doua sesiune, tema principală
fiind: De Ecclesia. A doua sesiune s-a încheiat cu dezbaterile asupra
ecumenismului. În şedinţa solemnă din 4 dec. 1963 s-a aprobat constituţia asupra
liturghiei şi decretul asupra mijloacelor de comunicare. Papa a mulţumit celor care
au depus eforturi pentru finalizarea temelor sesiunii a II a. Totodată a anunţat
înfiinţarea comisiilor postconciliare. În constituţia dogmatică “De Ecclesia” s-a
expus doctrina colegialitatea episcopală şi s-a definit raportul dintre autoritatea
Colegiului episcopilor şi autoritatea supremă a papei. S-a stabilit, Colegiul sau
Corpul Episcopilor nu are autoritate decât numai împreună cu pontiful roman,
succesorul lui Petru care era socotit capul său, iar puterea primatului acestuia
rămâne întreagă asupra tuturor, fie păstor fie credincios. Pontiful roman, ca
succesor a lui Petru este principiul şi temelia unităţii, fie a episcopilor fie a
mulţimii de credincioşi. De aici Colegiul există numai că
puterea o are papa, ceva cosmetizat. De fapt s-a pierdut demult puterea colegiului,
încă din secolul XV.
A patra sesiune a început la 14 sept. 1965 şi a ţinut până la 8 dec. 1965, care
s-a ocupat cu unele probleme cre preocupă lumea contemporană, libertatea
religioasă, colegialitatea, organizarea conferinţelor episcopale, monahismul,
organizarea seminariilor, educaţia creştină, problema evreilor, apostolatu laicilor,
problema misiunii creştine, constituţia creştina, despre Biserica şi lume – Gaudium
et Spes, slujirea şi viaţa preoţilor.
La 7 dec. 1965 s-a ridicat anatema celor două Biserici. Declaraţia a fost
ţinută în Catedrala Sântul Petru şi în Biserica Sfantul Gheorghe din
Constantinopol. Cei doi ierarhi: papa Paul al VI lea şi Atenagoros I au subliniat
împortanţa acestui eveniment.
Conciliul II s-a încheiat la 8 dec. 1965.
Bibliografie:
1. Cezar Vasiliu, „Relatiile dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica
Ortodoxă de la anunţarea Conciliului II Vatican”, în Ortodoxia, 1976, nr. 1,
p. 51-234
2. Pr. Prof. D. Popescu, „Eclesiologia romano-catolica după documentele celui
de al doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană”,
Bucureşti, 1972
3. Pr. Prof. I. Rămureanu, „Primatul papal şi colegialitatea episcopală în
dezbaterile Conciliului II Vatican”, Ortodoxia, nr.2, 1965, p. 135-166
4. Pr. Barbu Gr. Ionescu (Rămureanu), „Conciliul II Vatican, Dezbaterile şi
hotărârile primei sesiuni”, Ortodoxia, 1964, nr. 1, p. 3-46
5. Pr. Barbu Gr. Ionescu (D. Stăniloaie), „Conciliul II Vatican, Dezbaterile şi
sesiunile sesiunii a II a”, Ortodoxia, nr. 2, p. 187-219
6. Idem., „Dezbaterile şi hotărârile sesiunii a patra Conciliului II Vatican”,
Ortodoxia, 1966, nr. 1, p. 8-34
7. Idem. A treia sesiune Conciliului II Vatican, Ortodoxia, nr. 4, p. 471-
502
8. Ludwig Hertling, Istoria bisericească, Ars Longa, Iaşi, 1998
9. August Franzen, Remigius Baumer, Istoria papilor
Cultul, viaţa religioasă, şcolile teologice, cultura teologică în ortodoxie,
Conferinţele panortodoxe
Cultul= în perioada de la 1800 până azi în Biserica Ortodoxă uniformitatea cultului
s-a păstrat aşa cum s-a stabilit. Este adevărat că din totdeauna Biserica Ortodoxă a
căutat să nu facă inovaţii în cult. Sfânta Liturghie s-a săvârşit la fel în toată
ortodoxia. Cele trei liturghii: Sfântul Ioan, Sfântul Vasile, Sfântul Grigore sunt
săvârşite numai odată pe zi, dimineaţa şi nu seara. Pe lângă Sfânta Liturghie, cultul
Ortodox mai cuprinde şi cele 7 laude, ierurgii şi celelate 6 taine. În Biserica
Ortodoxă s-a dezvoltat cultul Sfinţilor. Astfel patriarhia de Constantinopol a
canonizat o serie întreagă de Sfinţi ca: Nicodim Aghioritul 1975. În secolul XX
Biserica Greacă a santificat doi mari Sfinţi: Nectarie de Egina, cel care a accentuat
rugăciunea inimii cu cuvintele vameşului din Evanghelie (Luca XVIII,13) Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul; rugăciunea
în Duh şi adevăr care pleacă din interiorul inimi (I Petru, III, 4), celălalt Sfânt a
fost Silvan de la Muntele Athos. La noi Sfântul Sinod în 1955 a generalizat cultul
Sfinţilor români şi cu moaşte la noi în ţară: Cuvioasa Parascheva, Sfânta Filofteia,
Dimitrie cel Nou, Nicodim de la Tismana 26 dec., Ioan Valahul 12 mai, Grigorie
Decapolipul 20 nov.. S-a canonizat Sfinţii Calinic de la Cernica, Ilie Iorest şi Sava
Brancovici, Visarion Sarai, Sofronie de la Oprea Miclăuş, Iosif de la Partos. După
1990 s-au canonizat Domnitorul Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu.
Trebuie remarcat că în 1882, Biserica Ortodoxă Română a sfinţit pentru prima dată
Sfântul şi Marele Mir, deoarece era Biserică Autocefală.
Biserica Bulgară până în 1945 a fost socotită schismatică şi totuşi ea a primit
Sfintul şi Marele Mir de la Bisericile Ortodoxe surori: Română, Rusă, Sârbă.
De asemeni o piedică în uniformizarea sărbătorilor a constituit-o
uniformizarea calendarului, adică îndreptarea lui. În 1923 s-a stabilt la Rodos ca să
se îndrepte calendarul Iulian. Bisericile Greciei, Ciprului şi Patriarhia Ecumenică
au alicat imediat. Din 1924 Biserica Ortodoxă Polonă a îndreptat calendarul. Din
1924 şi Biserica română a îndreptat calendarul , cehoslovacii, finlandezii,
georgienii şi ele au trecut la calendarul nou în 1927, Alexandria 1928, Bulgaria
1968, Macedonia 1968. Ierusalimul, Rusia, Serbia şi 19 mânăstiri din Muntele
Athos au rămas pe stilul vechi până astăzi.
Biserica de Răsărit
Odată intraţi turcii în Europa, nu s-a mai găsit cineva să-i oprească din
drumul lor de învingători. Şi-au dorit să cucerească tot ce a aparţinut Imperiului
Bizantin şi au şi făcut-o în parte. Cuceririle au început în ţările ortodoxe, în 1393
Bulgaria a căzut sub turci, Serbia şi Bosnia în 1459, singurul care le-a pus probleme
turcilor a fost albanezul Scanderberg dar după 1468 şi Albania este ocupată, le-a
murit eroul naţional. Deja în 1453, Constantinopolul a fost cucerit. Toate aceste
cuceriri au încetinit ritmul turcilor de a se îndrepta spre Occident. Puterea turcească
este de neînvins în timpul lui Mahomed II (1451-1481), Selim I (1517-1520) şi
Soliman Magnificul (1520-1566), un adevărat cuceritor atât pe mare cât şi pe uscat
având un corsar renumit în persoana lui Khair-ed-Din. În 1562 ungurii sunt învinşi
la Mohacs şi drumul spre Europa Occidentală s-a redeschis mai ales că în 1529
Soliman era la porţile Vienei, iar pacea a pus capăt înaintării turcilor. În timpul lui
Selim II(1566-1574), puterea turcească începe să scadă. În 1571 la Lepanto în cipru
Don Juan de Austria îi învinge pe turci arătându-le că nu sunt de neînvins,
rămânând o putere destul de redutabilă, dar drumul spre Europa s-a încheiat în
1683-1686 la asediul Vienei când au fost învinşi de Jean Sobiestki(1674-1696),
regele Poloniei. Înfrângerea de la porţile Vienei a deschis drumul generalului
Eugeniu de Savoya de a cuceri Ungaria, Transilvania, Belgradul, iar în pacea de la
Karlovitz din 1699, turcii recunosc aceste cuceriri. Austro-Ungaria în 1758 au
ocupat Banatul, ca în 1775 şi Bucovina de nord să fie sub ocupaţie austro-ungară
până în 1918.
În toate aceste lupte apare poporul rus, care din 1500 era deja format. Sub
cneazul Ioan III (1462-1505), ajung să scape de suprimarea tătărească prin lupta de
la 1480 de pe râul Ugro, iar sub Vasili III(1505-1533) a continuat stabilizarea
statului rus. Cu toate acestea sub Ivan IV cel Groaznic(1533-1584), ţar 1547 şi
urmaşii acestuia până în 1603, poporul rus trăia în epoca medievală, în condiţii
foarte grele, şi abia de acum încolo când vine dinastia Romanovilor viaţa se
schimbă treptat în bine. Trebuie amintit că ruşii au fost conduşi de Dinastia Ruric
până în 1603. Această dinastie provine dintre normanzi, care în sec. IX conduşi ce
Rjuric au format marele Regat de Novgorod de pe lacul Ilman, numit şi al
varegilor, este din ramuri care s-a format poporul rus. Culmea ridicării şi a
civilizaţiei ruseşti a fost sub Petru cel Mare(1682-1725)care a mărit Rusia, bătând
pe suedeyi în 1709 la Poltava, care ajuns la Marea Caspică. Era stăpân de la Baltica
până la Kamceatka de la Oceanul Îngheţat. Capitala şi-a stabilit-o la Petrograd-
1703. Cuceririle au continuat şi sub Ecaterina II(1762-1796) unde Crimeea a trecut
sub turci. În această situaţie ei au devenit protectorii ortodoxiei, socotindu-se a treia
Romă. În 1589 Rusia este ridicată la rangul de patriarhie, primul patriarh fiind Iov
recunoaşterea ecumenică o dă patriarhul de Constantinopol Ieremia al III-lea.
Patriarhatul durează până în 1701 când Petru cel Mare îl desfiinţează, înlocuindu-l
cu Sinodul Dirigent. Reşedinţa Patriarhiei Ruseşti era la Moscova. Ţarul Petru cel
Mare mută conducerea Bisericii la Petersburg. Se pare că această hotărâre de a
desfiinţa Patriarhia, ţarul a împrumutat-o de la luterani, care erau împotriva
monarhiei în Biserică, dar şi din dorinţa de a controla mai bine Biserica. Pentru
aceasta a numit un ober-procuror care a ajuns mai important decât Sf. Sinod Rus. În
1686 şi Mitropolia Kievului a trecut sub ascultarea Rusiei, pentru că Ucraina prin
pacea de la Andusovo din 1669 s-a unit cu Rusia. Ultimul ţar a fost Nicolae al II-lea
care a fost omorât cu toată familia, iar primul patriarh după Revoluţie a fost Tihon,
până în 1925, a urmat Serghei până în 1945 apoi Alexei I (1945-1971). În 1971 a
fost ales Pimen în iunie 1971 şi a decedat în 1990.Urmaşul său este Alexei II care
în 1995 a fost instalt. În timpul lui Alexei I în 1946 au fost înglobaţi la Biserica
mamă.
Activitatea misionară
Fiind atât de întins Imperiul Rusesc, existau pe teritoriul lui multe popoare
necreştine în sec. XVII, de aceea s-a luat hotărârea de către stat şi Biserică să se
trimită misionari pentru convertirea popoarelor necreştine. Astfel Petru cel
Mare(1682-1725) a ordonat organizarea de misionari cu scopul de a deschide
drumul spre China. Pe teritoriul lor s-au luat hotărâri de a se face cunoscut
creştinismul prin şcoli, prin abecedare şi prin traduceri în limba maternă a slujbelor
religioase. Statul avea tot interesul ca odată primit creştinismul să-i oblige în a
vorbi limba rusă, dar aceasta îngreunează misiunea era o refractare la auzul limbii
ruse.
Activitatea misionară la tătari a adus la Cazan centrul lor o Academie
duhovnicească, un Institut misionar, o tipografie cu scopul firesc ca această naţie de
mahomedani să treacă la Ortodoxie. Comisia specială de propagandă pe durata a 50
de ani a publicat milioane de broşuri în circa 20 de dialecte. Profesorul Nicolae
Ilminsky (1822-1891) a fost cel dintâi care se ocupă cu traducerea cărţilor liturgice
care a uşurat munca misionară. Academia teologică din Cazan a fost întâi o şcoală
misionară în sec. XVI, datorată episcopului Gurie care a predicat în Cazan. Sub
Elisabeta a II-a în districtul Cazan erau deja botezaţi 450.000 de oameni.
Arhimandritul Macarie Ghecearev (1792-1847) a predicat în munţii Altai din
Siberia.
Inochentie Veniaminov (1797-1879) preot de mir în Irkuţk pleacă cu întreaga
familie în Siberia de Est, la eschimoşi şi în Alaska. După moartea soţiei a fost făcut
episcop. Alaska a trecut în mâinile Statelor Unite prin cumpărare în 1867 unde îşi
desfăşura misiunea. Eparhia sa era foarte mare, i-a trebuit 7 ani de zile ca să o
viziteze. În 1862 ajunge până la frontiera Manciuriei şi instalează o misiune la
Vladivostok care să-i cuprindă şi pe coreeni.
În sec. XVIII mitropolitul Filotei Lezinski i-a convertit pe indigenii de la
lacul Baikal. La Calmuci misionarii au construit înainte de toate oraşe şi sate în care
cei botezaţi erau aşezaţi la şcoli în limba maternă cum ar fi oraşul Stavropoleos pe
Volga .La budiştii din Siberia Orientală a predicat episcopul Partenie.
În Siberia s-a înfiinţat în 1750 o societate misionară sub conducerea
Arhiepiscopiei de Tobolsk aceasta avea drept scop pregătirea misionarilor pentru
China, Japonia şi Coreea. În 1715 Mitropolitul Filotei Tobolsk, trimite în China
prima misiune alcătuită din 10 persoane având conducător pe Ilarion Lejaischi.
Întotdeauna misionarii deveneau cercetători ai limbii şi cunoscători renumiţi ai
culturii chineze. În sec. XIX activitatea misionară a fost intensificată. După 1898
arhimandritul Inocenţie Figorovschi a depus o activitate multilaterală şi cu rezultate
bogate. În 1902 este făcut episcop la Peking sub el în 1914 fiind 10.000 de chinezi
ortodocşi care sunt sub jurisdicţia Moscovei. Chiar în 1948 exista un episcop având
şi călugări.
Japonia şi Coreea:
În Japonia misiunea a fost fondată de Sf. Nicolae (1836-1812). În 1861 era la
Hakodate în calitate de capelan rus şi începe misiunea deşi era oprită. În 1868 a
botezat din poulaţie şi hirotonit în 1875 preoţi japonezi. În 1912, erau 33.000 de
membri în 266 de congregaţii, 35 preoţi şi 22 diaconi. Astăzi există 25.000 de
membri un episcop şi cam 40 de preoţi. În 1972 a fost ales mitropolit Teodosius
fost budhist, este autonomă sub jurisdicţia Rusiei.
În Coreea a început în 1898 misiunea creştină. În anul 1950 era să se
desfiinţeze, ca apoi un preot grec Sotirinos să refacă misiunea. Astăzi sunt 5
parohii, un seminar teologic şi o mănăstire. O biserică la Seul sub jurisdicţia
grecilor din America.
BIBLIOGRAFIE:
1. Episcop Antim Nica, ”Ortodoxia în extremul Orient”, în
Ortodoxia,nr.1 1951
2. N. Băneru, „Câteva studii privitoare la creştinarea ruşilor şi
începuturile Bisericii Ruse”, în Ortodoxia, nr.2, 1960
3. Oliver Clement, „Biserica Ortodoxă”, în vol. Religiile lumii, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1996
4. Paul Evdokimov, „Hristos în gândirea rusă”, Bucureşti, 2001
5. Aldo Ferrari, „A treia Romă, Renaşterea naţionalismului rus.
Trad. de Elena Pârvan”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999
6. Koyre, „Etudes sur l histoire russe des origines dans 1950”
7. Vladimir Lossky, „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, trad.
de pr. Prof. Vasile Răducă ,Ed. Anastasia, Bucureşti 1993
8. Asist. Pr. I. Rămureanu, „Creştinarea ruşilor în lumina noilor
cercetări istorice”, în studii Teologice, nr.5-6, 1957
9. I. Rămureanu, ″Istoria Bisericii Universale″, vol.II, Bucureşti
1993
10. Vladimir Soloviov, „Rusia şi Biserica universală”, trad. de
Mioara Adina Avram, Iaşi, 1994
11. Timothy Ware, „Istoria Bisericii Ortodoxe”, trad. de Alexandra
Petua, Bucureşti, 1999, Ed. Aldo Press
Biserica Sârbă
Biserica Sârbă şi-a dorit ca toţi slavii autocefalie încă de la început, dar după
sec. XIV existau cinci Biserici Ortodoxe fiecare socotindu-se urmaşa patriarhiei de
Peci (Ipek) (1346). Ceea ce este de remarcat că trei dintre ele sau mai importante,
cea din Muntenegru, Serbia, şi de la nordul Dunării.
Muntenegru care era organizată şi politico-bisericesc pentru că mitropolitul
era şi şef al statului, s-a rupt de Constantinopol dar având nevoie de sprijin s-au
apropiat de ruşi şi de Karlovitz, ca să poată fi hirotonoţi episcopi dar şi de a face Sf.
Mir. Datorită turcilor o parte din credincioşi au trecut la islamism, pentru aceasta în
1695 mitropolitul Danilo Petrovici-Njegoş a început lupta de emancipare şi
înlăturând pe toţi mahomedanii şi înfiinţează o dinastie de vlădici-suverani.
Petru I Petrovici continuă lupta de independenţă atât a statului cât şi a
Bisericii. În 1766 Patriarhia Ecumenică a desfiinţat Mitropoliiile de la Ohrida şi de
la Peci, iar conducătorii lor s-a apropiat tot de ruşi fiind slavi, aici a primit
hirotonia. Danilo Petrovici a renunţat la mitropolie în favoarea statului, mai exact
din 1852. Mitropolitul de Muntenegru este ales statutar de cler şi popor cel care
merita şi de familie sus pusă , fiind deosebit faţă de toţi. În 1878 s-a recunoscut
independenţa deplină, mărindu-şi teritoriul cu provinciile Rascie sau Zahum,
înfiinţând o episcopie la Ostrov. S-au adunat 250.00 de credincioşi iar din 1920 au
trecut la Patriarhia de Belgrad. Au rămas 15.000 de catolici, majoritatea albanezi cu
arhiepiscopie la Antivari, iar 16.000 din albanezi au fost islamizaţi.
Petru Karagheorghevici, prin răscoala sa de la 1805-1815, ajutat şi de Miloş
Obrenovici au organizat Biserica Sârbă unde au avut episcopi sârbi abia în 1830
după pacea de la Adrianopol (1829), atunci patriarhul de Bizanţ a recunoscut
Biserica, fiind recunoscut şi statul de sultan. Prin convenţia din 1832, Patriarhia
Ecumenică a recunoscut independenţa iar poporul putea să-şi aleagă propriul
conducător bisericesc, iar acesta să pomenească la diptice pe patriarhul ecumenic.
Scaunele episcopale sunt la Belgrad, Ojiţe, la Timoc iar după 1878 ţin de episcopia
de Nis. Cei mai de seamă mitropoliţi, au fost Petru şi Mihail. Petru a format
consistoriul, reforma, legislaţia bisericească, viaţa monahală, a întemeiat un
seminar la Belgrad în 1836, a ridicat catedrale (1827), nimeni n-a clădit atâtea
biserici ca domnitorul Miloş.
În 1879 şi-au căpătat independenţa prin pacea de la Berlin, iulie 1878, iar
Ioachim III (1871-1884) al Bizanţului, trimite tomusul de autocefalie al Bisericii
Sârbe. În 182 Serbia devine regat, iar mitropolitul Miloş a alcătuit rânduiala ungerii
regelui Milan.
În 1690, sârbii emigranţi în frunte cu Arsenie III Cernoievici (1690-1706),
patriarh de Peci din sudul ţării, primesc în dar Mitropolia de Karlovitz de la
împăratul Austriei Leopold I (1657-1700), datorită faptului că sârbii au ajutat la
apărarea Imperiului. Mitropolia de Karlovitz a avut în sec. XIX doi ierarhi mari,
Ştefan Stratiminovici (1790-1836), şi Iosif Raiacici (1824-1861). Ştefan cu ajutorul
conaţionalilor săi bogaţi a înemeiat şcoli de teologie. A început construcţia
palatului mitropolitan. Trebuie amintit faptul că sârbii s-au aşezat în sudul Ungariei,
începând din Croaţia până în Banat. Mitropolia de Karlovitz a avut 7 episcopi,
având în subordine atât Belgradul cât şi Oltenia. Îşi alegeau episcopul propriu care
era confirmat de eoiscopul din Viena. Şi românii creştini-ortodocşi din Transilvania
erau supuşi Mitropoliei de Karlovitz, deoarece în 1701 au rămas fără mitropolit prin
trecerea lui Atanasie Anghel la greco-catolici. În 1783 au luat sub jurisdicţia lor pe
toţi ortodocşii din Bucovina, Transilvania, Ungaria, Croaţia ăi Dalmaţia. În 1864
Biserica de Karlovitz pierde episcopiile din Ardeal fiindcă în acl an Andrei Şaguna
înfiinţează Mitropolia Ardealului, din 1873 şi Bucovina se separă de Karlovitz. A
rămas numai cu centrele bisericeşti; Karlovitz, Novisad, Buda, Carlstad şi Pacraţ în
Slovenia. Şi în Bosnia Herţegovina clerul a luptat după 1878 printre independenţi ,
centrul cel mai important a fost Ujiţe. Din 1909 trec sunt sub stăpânire austriacă.
Existau patru mitropoliii: Sarajevo, Zvornic, Mostar şi Banjialuca. O parte din ei
trec la bogomilism şi se islamizează, alţii trec la catolicism pentru că în 1881 s-a
înfiinţat sub scut austriac-Arhiepiscopia latină de Sarajevo, cu trei episcopii
sufragane.
Dalmaţia şi Istria
Sunt şi ortodocşi, a ajuns în 1805 sub francezi iar din 1814 revine la Histria
până în 1918, când aceste teritorii trec sub statul Iugoslav. Centrele bisericeşti au
fost în Şibenik, mai târziu la Zara şi Caltaro (1870), trecând sub jurisdicţia
Mitropoliei Bucovineide la Cernăuţi înfiinţată în 1873. Sârbii din trieste şi Viena
ţineau de Zaro ca mai târziu să ţina de Biserica Sârbă.
Biserica Bulgară
În ceea ce priveşte Biserica Bulgară trebuie amintit faptul că după anii 1393-
1396, când practic Bulgaria nu mai exista devenind paşalâc turcesc, cu sediul la
Sofia şi Ruse, n-au beneficiat de ssitemul millet, adică să-şi aleagă poporul ierarhul,
au fost conduşi de greci. În Bulgaria turcii erau efectiv cu trupe de spahii şi ieniceri,
avân d efect negativ asupra populaţiei, deoarece în partea cu graniţa în localitatea
Rodope au fost islamizaţi, la fel cum s-a întâmplat şi cu albanezii.
Nu exista formă de conducere. Atunci Bisericii i-a rămas soluţia de a face
renaşterea populaţiei. De-a lungul istoriei Bulgaria ca stat a mai fost desfiinţat şi de
Vasile II Macedonul(976-1015)în 1014-1018 când patriarhia de Ohrida a fost
transformată în arhiepiscopie de care aparţineau şi vlahii din Tracia. Ohrida se află
azi în Rep. Macedonia. O dovadă deosebită a fost că se aminteşte de populaţia
vlahă, care a jucat un rol deosebit mai târziu prin faptul că se răscoală împotriva
grecilor, înfiinţând statul româno-bulgar 1186-1393, care a cunoscut vârful în
timpul lui Ioniţă Caloian (1197-1207), iar după acesta statul treptat se bulgarizează.
Şi-au dorit întotdeauna să fie recunoscţi ca ţar conducătorii lor şi reuşeşte Ioniţă
Caloian să o primească de la papa Inocenţiu al III-lea(1198-1216) nu pentru mult
timp, deoarece se apropie de Constantinopol care deja era sub latini. Am amintit că
Biserica s-a dezvoltat până în anul 1393 când a fost începutul sfârşitului. În acest
caz un rol important l-au jucat mănăstirile ca Rilo, Bacicovo, Traian, Drianov,
Traianov, care în jurul lor au început răscoalele cu anul 1876. Să ne gândim că
poetul şi patriotul Vasile Levski era diacon, a fost şi un mare conducător, de fapt şi
alţi preoţi şi călugări au condus centrele lor în această răscoală.
S-au tipărit în 1824 la Braşov primele cărţi moderne pentru bulgari. Prima
şcoală a fost la Gabrovo, care a luat fiinţă datorită negustorului Vasile Aprilov.
Drumul fiind deschis în 1845 erau 53 de şcoli în Bulgaria. În 1844 se tipăreşte
primul ziar bulgăresc la Smirno. În 1868 la Brăila s-a înfiinţat Academia Bulgară.
Populaţia în frunte cu clericii cereau conducător bisericesc bulgar, în cazul în care
domina populaţia bulgară să fie ales bulgar, iar dacă domină cea greacă să fie ales
grec. Cu toate acestea, Antim al VI-lea (1845-1873) cu întreruperi i-a declarat
schismatici pe bulgari. Biserica Rusă va da Sf. Mir timp de 40 de ani, şi abia după
1945 schisma a fost ridicată de patriarhul Ecumenic Veniamin I (1936-1946)
Primul exarh Antim (1872-1877) a păstorit destul de greu, iar Patriarhia
Ecumenică i-a declarat schismatici. În 1953 Biserica Bulgară a fost ridicată la rang
de Patriarhie de către Atenagoras I (1949-1972)
Biserica Greciei
A avut foarte mult de suferit după 1453 când turcii au cucerit Imperiul
Bizantin, unde veneţienii împărţiră cu turcii stăpânirea asupra Greciei până în 1718
şi când aceştia au cedat-o turcilor, chiar a insulelor din Marea Ionică au stat sub
veneţieni până în 1797. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă a supravieţuit, şi ca o
curiozitate, o ţară care efectiv se continua cu Bosforul, din sec. IV până în 1732, a
fost sub jurisdicţia Bisericii Romei, atunci Leon III (737-741) a trecut Iliricul
bisericesc oriental din care făcea parte şi Grecia sub jurisdicţia Constantinopolului
care ţine până în 1833 când a cerut autocefalia.
Turcii s-au purtat dur ca de obicei, pentru că ei au avut întotdeauna un
ghimpe faţă de creştini, faptul acesta îi determină pe greci să se răscoale în 1821, ca
în 1822 să se proclame îndependenţa la Epidaur în nord-estul Peloponezului.
Episcopii şi clerul au fost alături de revoluţie. Astfel episcopii Patras, Ghermanos
au sfinţit steagul revoluţiei.
Grigorie V (1797-1798; 1800-1808; 1818-1821), patriarhul ecumenic, silit de
turci excomunică tot clerul grecesc că au participat la răscoală. Dar şi el a avut de
suferit fiindcă turcii l-au spânzurat. În insula Kios au fost omorâţi de turci 23.000
de oameni, iar 47.000 dintre fete au fost vândute. Excomunicarea n-a făcut decât să
înrăutăţească relaţiile grecilor cu Patriarhia Ecumenică, deoarece şi ei nu l-au
recunoscut pe patriarhul ecumenic Evghenie (1821-1822). Luptele cu turcii au durat
până în 1828. Marile puteri ale timpului au fost de partea Greciei, flota engleză,
franceză şi rusă au distrus flota turcă la Navarin în 1827. În pacea de la Adrianopol
1829 au recunoscut Grecia. În 1830 statul grec care îl avea în frunte încă din 1828
ca preşedinte pe Ioan Capo Distria (1776-1831), care a socotit că este mai bine să
fie un Sinod care să conducă Biserica, aşa cum a fost la ruşi pe timpul lui Petru cel
Mare (1682-1725), cu un observator din partea statului ca prin aceasta să nu mai
depindă de Patriarhia Ecumenică, rupându-se relaţiile.
În 1832 ţara a devenit regat cu capitala la Atena, care redevenea centrul
ţării, iar în 1833 s-a înfiinţat Universitatea cu o secţie-Facultatea de Teologie.
Relaţiile cu Patriarhia Ecumenică s-au reluat din anul 1850 datorită ruşilor. Ţara a
început să se mărească, insulele ionice ţi celelalte insule au trecut sub jurisdicţia
Greciei, mergând şi alte localităţi au trecut sub jurisdicţia Greciei ca sudul
Macedoniei, vestul Traciei. Chiar insulele Duodecanizului în 1913 au trecut şi ele
la greci. Războiul greco-turc 1919-1922 turcii lui Atatiurc au câştigat iar Grecia
rămâne la actualele graniţe. Biserica a fost şi este condusă de un arhiepiscop din
1922. Între anii 1922-1938 au fost condus de Hrisostom Papadopolos. Populaţia
greacă din diaspora până-n 1922 era sub jurisdicţia Greciei, iar din acest an au
trecut sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice.
Biserica Ciprului
Insula Cipru a fost vizitată de Sf. Ap. Pavel aici când a înfiinţat aici o
comunitate creştină în anul 45-50 iar din 431 este autocefală prin hotărârea
Sinodului III Ecumenic, cuprins în canonul 8.
Cipru a fost cucerită de bizantini până în 647 când trece sub stăpânirea
arabilor până-n 946 când este cucerită de bizantini. În 1921, Richard Inimă de Leu,
a cucerit-o, iar în 1192 o vinde lui Guy de Lusignan până-n 1489, când a stăpânit-o
francezii. În 1489 prin stăpânirea elveţiană, iar în 1571 turcii îi înving pe elveţieni
şi ocupă Insula Cipru. Arhiepiscopul Ciprului deţinea autoritatea în calitate de
etnarh. Pacea de la Berlin din 1878, Turcia cedează insula Marii Britanii,
reconfirmată trecerea în 1923 ca în 1960 să devină independentă sub arhiepiscopul
Macarios şi conducător Spiritual şi civil. Pe lângă aceste deosebit conducător a fost
şi un alt arhiepiscop înaintea lui care a avut calităţi deosebite, acesta a fost
arhiepiscopul Ciprian provenit de la Iaşi, iar în 1812 a înfiinţat şcoala Sf. Treime, a
pierit în 1821 când Grecia a pornit răscoala împotriva turcilor.
În prezent sunt 4 mitropolii: Nicosia, Pafos, Kition, Kyrenia, 6 episcopii cu
600.000 de credincioşi.
Biserica Albaneză
Provine din Iliric este înrudită cu tracii. Peste ei au trecut o serie întreagă de
popoare, mai întâi grecii, apoi din sec. I î.Hr. au primit influenţa romană. Din
sec.VII, slavii au stîpânit-o până în sec.XIV, când îi ocupă turcii care îi forţează cu
islamizarea. Influenţa Orientului s-a simţit că Biserica a devenit ortodoxă şi datorită
slavilor care au primit credinţa orientală. În timpul războaielor cu turcii,
Scandemberg le-a ţinut piept până-n 1468, când au fost cuceriţi. În 1912 datorită
războiului balcanic îşi proclamă independenţa, reconfirmată la Londra în 1913, şi în
1923 la Lousane prin tratatul de pace Albania devine iar independentă.
Biserica Ortodoxă Albaneză şi-a ales conducătorii proprii în 1922 şi a fost
ales arhimandritul Visarion, care a fost hirotonit de doi episcopi emigranţi,
Hermogen şi Mihail. În 1929 şi-a reconfirmat autocefalia, iar în 1939 Veniamin
I(1936-1946) a trimis tomusul de autocefalie. În acelaşi an a fost ocupată de italieni
până-n 1945. Biserica Albaneză are 62.000 de credincioşi, dar mai sunt şi
800.000 de albanezi în străinătate.
Biserica Ortodoxă Cehă
Boemia, Moravia au cunoscut creştinismul răsăritean de timpuriu, în timpul
fraţilor Metodiu şi Chiril în sec.IX, după care a suferit influenţa apuseană unde sunt
majoritari. În sec. XIV pe timpul lui Hus îşi fac apariţia protestanţii şi mai ales
utraquiştii, ca din a doua jumătate a sec. XIX, atât Cehia cât şi Slovacia au intrat în
legătură cu sârbii şi ruşii ortodocşi, primind o parte credinţa ortodoxă. După Primul
Război Mondial, Biserica Ortodoxă s-a organizat sub conducerea Bisericii Sârbe,
lucru nedorit de Patriarhia Ecumenică în baza canonului 28 al Sinodului IV
Ecumenic, că diaspora o deţinea numai ea.
În 1921 primul arhiepiscop a fost Savatie Vrabeţ hirotonit de Meletie IV
Metasaks (1921-1923), patriarhul ecumenic cu numele Sabazd cu titlul de
Arhiepiscop de Praga şi a întregii Cehoslovacii, ca în 1923 să obţină autocefalia. În
acelaşi timp, Biserica Sârbă a hirotonit pe Gorazd II Pavlic, care a organizat cu
credincioşii din Boiemia, Moravia şi Slovacia avănd sediul la Praga. Au existat
două arhiepiscopii şi nouă jurisdicţii, dar cei mai mulţi credincioşi erau în tabăra lui
Gorazd II. Acestea au mers în paralel până în 1938 când Germania a alipit o parte
din Cehoslovacia, ca după al Doilea Război Mondial, Biserica Rusă a trimis pe
arhiepiscopul Elefterie de Rostov, care prin eforturi deosebite să-i unească pe toţi
cehoslovacii ortodocşi. După unirea din 1951 au primit autocefalia de la Alexei al
Moscovei (1945-1971)
Biserica Cehă are 600.000 de credincioşi, 4 eparhii: Praga, Olmuc, Presov
şi Mihalovce cu peste 140 de parohii.
Biserica Ortodoxă Polonă
Polonia a primit creştinismul de la fraţii Metodiu şi Chiril în sec.IX, dar fiind
aproape de Occident a suferit o transformare în timpul lui Otho cel Mare (935-976).
După aceea au fost înglobaţi în Imperiul Austro-Ungar, iar după Primul Război
Mondial a apărut ca stat european Republica Polonă.
Biserica Ortodoxă Polonă, s-a acordat în 1921 Bisericii Ruse a acordat o
autonomie largă şi a fost numit Gheorghe Iarosevski ca exarh în Polonia, pe timpul
patriarhului Tihon al Moscovei (1917-1925). În 1923 exarhul a fost asasinat, iar în
locul lui a fost ales mitropolit Dionisie Valedinski, sub care Biserica Ortodoză din
Polonia a dobândit autocefalia, sub patriarhul ecumenic Grigore VII (1923-1924).
După al Doilea Război Mondial existau cam un milion de ortodocşi care s-au
reorganizat cu sprijinul Patriarhiei Ruse, după ce între cele două războaie mondiale
multe teritorii şi împărţiri a suferit Polonia. În 1498 Biserica Rusă emite autocefalia
Bisericii Polone, au început discuţii de pe seama autocefaliei Bisericii polone fără
să se lămurească problema.
Biserica Ortodoxă a Poloniei, astăzi numără 1.000.000 de credincioşi
cu patru eparhii, 210 parohii, 20 de protopopiate, 280 de biserici, cu 300 de preoţi şi
2 mănăstiri. Au şi o Facultate de Teologie pe lângă Universitatea din Varşovia,
având şi o revistă, „Vestitorul Bisericesc” la Varşovia.
Biserica Ortodoxă Finlandeză
În Finlanda a luat fiinţă după Primul Război Mondial o Biserica Ortodoxă. În
1917 după proclamarea independenţei, Biserica Ortodoxă din Finlanda a elaborat
un statut prin care s-a declarat autonomă. În cadrul Bisericii au izbucnit certuri în
ceea ce priveşte calendarul. Astfel au ajuns doi episcopi: Serafim şi Gherman Hava.
Discuţia a continuat multă vreme. În 1972 a aprobat ca diocezele ortodoxe de
Karelia şi Helsinki să fie ridicate la rangul de mitropolii. La cererea Înalt Prea
Sfinţitului Pavel, arhiepiscop de Karelia şi a toată Finlanda în 1977 s-au creat a
treia episcopie la Ulu în Finlanda sunt 60.000 de credincioşi.
O biserică ortodoxă a luat fiinţă în Ungaria după 1945 la Budapesta sub
conducerea protopopului Feriz Berki. Are 11 comunităţi care din 1954 ţine de
Moscova, dar înainte de 1954 a ţinut de Biserica Sârbă.
BIBLIOGRAFIE:
1. Pr. Prof. I. Rămureanu, ”Bisericile Ortodoxe cu specială privire
asupra Bisericii Ortodoxe Ruse”, în Studii Teologice, 1949, nr.1-2.
2. Pr. Chiril Pistrui, „Biserica Ortodoxă Rusă 1918-1958”, în
Mitropolia Ardealului, 1960, nr.1-2.
3. Arhim. Spiridon, „Les missions en Siberie”, Paris, 1968
4. Ierm. Nestor Vornicescu, „Patriarhia Serbiei”, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, 1980, nr.1-2.
5. J. Iufu, ”Scurtă istorie a Bisericii Sârbe”, în Biserica Ortodoxă
Română, 1957,nr. 8-9.
6. Diac. Prof. Silviu Anuichi, „Relaţiile bisericeşti româno-sârbe în
sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea”, teză de doctorat, în Biserica Ortodoxă
Română, 1979, nr.7-8, p.869-1056.
7. Valeriu Anania, „Scurtă prezentare istorică a Bisericii Ortodoxe
Sârbe”, în Ortodoxia, 1966.
8. Victor Hin Bunea, „Sfântul Sofronie de Vraţa”, în Mitropolia
Ardealului, 1966, nr.1-3.
9. Silviu Anuichi, „Biserica Ortodoxă Bulgară de la înfiinţarea
Exarhatului până la înfiinţarea Patriarhiei”, în Glasul Bisericii, 1960, nr.11-
12.
10. Pr. Prof. I. Rămureanu, „Contribuţia ţărilor Române la
dobândirea independenţei naţionale a poporului grec”, în Biserica Ortodoxă
Română, 1972, nr.1-2.
11. Pr. Prof. Liviu Stan, „Noul statut de organizare al Bisericii
Ortodoxe din Grecia”, în Ortodoxia, 1970, nr.2.
12. Idem, „Legături ale Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica
Ortodoxă din Grecia”, în MitropoliaOlteniei, 1962, nr.2-4.
13. Pr. Prof Ene Branişte, „Biserica Greciei”, în Ortodoxia, 1967,
nr.2, p.302-308.
14. Ierm. Nestor Vornicescu, ”Biserica Ortodoxă din Grecia”, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.7-8.
15. Aurel Jivi, ”Biserica Ortodoxă din Cipru şi situaţia ei actuală”,
în Studii Teologice, 1970, nr.1-2.
16. irineu Crăciunaş, „Arhiepiscopia Ciprului”, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, 1960, nr.5-6.
17. N. Ciachir, „Istoria modernă a Albaniei”, Bucureşti, 1974.
18. Gelcu Maksutovici, „Contribuţuion a l`etude du mouvement
culturel albanais de Roumanie et des raports romano-albanais”, în Revue
Roumaine d`Histoire, 1976.
19. Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă din Albania”, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.1-2.
20. Ştefan Gânceanu, „Biserica Ortodoxă din Cehoslovacia din
1945 până-n prezent”, în Studii Teologice, 1969.
21. Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă Cehoslovacă”, în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1961, nr.3-4.
22. I. Rămureanu, „Două noi Biserici Ortodoxe autocefale, Biserica
Ortodoxă Polonă şi Biserica Ortodoxă Cehoslovacă”, în Ortodoxia, 1953,
nr.3.
23. Ştefan Gânceanu, „Biserica Ortodoxă polonă din 1945 până-n
prezent”, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, 1970, nr.11-12.
24. Prof. Milan Şesan, „Mitropolia Ortodoxă Polonă”, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, 1960, nr.7-8.
25. Cezar Vasiliu, „Biserica Ortodoxă Finlandeză”, în Studii
Teologice, 1964, nr.5-6.
26. Velicu Dedu, „Biserica Ortodoxă din Finlanda”, Călăraşi-
Ialomiţa, 1940.
Ortodoxia românească din Transilvania
şi Mitropolia de Karlovitz
De-a lungul istoriei, populaţia ortodoxă din Transilvania a avut numai de
suferit. Ardealul a fost dorit şi ocupat de unguri, turci în plină expansiune, ca mai
apoi în secolul XVII să devină dispută între habsburgi şi turci. Dar pacea de la
Carlovitz 1699 dă câştig de cauză Imperiului Austro-Ungar, Poarta mulţumindu-se
cu Banatul, care va deveni teatru de război între cele două puteri cu toate că s-a
încercat o independenţă a Transilvaniei în secolul XVIII, rămas fără rezultat,
rămânând sub stăpânire habsburgică.
Antecedentele au arătat cât a avut de suferit ortodoxia românească din
Ardeal, deşi majoritari au fost trataţi ca minoritari. Vlădicii au avut şi ei de suferit
prin faptul că nu au tolerat să pătrundă în rândul românilor ortodocşi otrava
calvinistă sau catolică în secolul XVII. Astfel Gherontie al II-lea, Mitropolitul
Ardealului întreg şi celelalte3, s-a opus princepelui Gabriel Bethlen de a introduce
calvinismul, dar cel ce a avut de suferit datorită propagandei calvine a fost
Mitropolitul Ilie Iorest. Ilie - numele de botez, iar ca monah numele de Iorest. A
trăit monahismul la Putna, iar în 1640 a devenit mitropolitul Ardealului. El a avut
mult de furcă datorită lui Gheorghe Rakoczy I şi Geleji Katanalstvan care au făcut
tot posibilul să
introducă calvinismul printre românii ardeleni, dar lupta cea bună dusă de
mitropolit cu însăşi viaţa, care a fost pusă în pericol s-a soldat cu arestarea şi
înlăturarea din scaunul episcopal dar în 1643 a fost eliberat după multe garanţii,
retrăgându-se la Putna unde moare în 1678.
Necazurile românilor ardeleni nu s-au oprit aici alţi nori negri se arătau în
zare, pentru că nu se dorea ortodoxia în Ardeal, orice alte confesiuni dar nu
Ortodoxia. Catolicismul nu s-a putut impune, românii nu-l acceptau şi atunci
trebuia găsit altceva, un compromis, să nu fie nici ortodocşi şi nici catolici.
Compromisul şi-a făcut apariţia sub o formă curioasă, prin faptul că s-a păstrat
ortodoxia dar s-a trecut sub ascultarea Romei. Compromisul acesta nu a adus
privilegiile dorite, pentru românii din contră. S-a văzut prin faptul că mitropolitul
românilor, Atanasie Anghel a fost rehirotonit, la Viena. Lucrul acesta n-a făcut
decât să subestimeze şi să înjosească succesiunea apostolică la ortodocşi, ca si cum
nu ar fi, socotindu-ne un fel de protestanţi. Anii 1699-1702 sunt anii rupturii
românilor în două4, ortodocşii rămânând fără sprijin pentru că nu mai aveau
mitropolitul lor şi nici centrul la Alba-Iulia.
În aceste vremuri de restrişte, printre românii ortodocşi ardeleni îşi face
apariţia o mitropolie ortodoxă în Imperiul Habsburgic de Karlovitz. Aceasta a
apărut tot pe fundalul evenimentelor politice ale timpului. Evident că nu a fost
înfiinţată de dragul ortodocşilor ci din motive de securitate.
Pentru Imperiul Austro-Ungar, la graniţa de sud. Aici s-au aşezat sârbii
ortodocşi şi tot evenimentele politice i-au îndreptat spre graniţa austro-ungară.
Desele confruntări între turci şi habsburgi au dus în 1690 la căderea
Belgradului. Faptul acesta a schimbat starea sârbilor, care îi va face să migreze în
masă în ţinutul imperial. Aceasta s-a datorat faptului că generalul austriac
Picollomini a reuşit să obţină acordul sârbilor şi al Patriarhului de Peci – Ipek
Arsenie III Cernoievici (1690-1706) de a se angaja în războiul anti-otoman şi în a
apăra graniţelor Imperiului5. Astfel în 1690 sârbii migrează în masă (37000 de
familii) în frunte cu Arsenie III la sudul imperiului. Ei au venit exact când Leopol I
(1657-1705) s-a adresat popoarelor balcanice să lupte alături de el împotriva
turcilor, primind în schimb libertatea. Pe baza acestui document Arsenie III cerea
Curţii Vienei prin episcopul Isaia Diakovici de Ienopole:
a) Libertatea credinţei.
b) În capul Bisericii să fie numai un sârb ortodox care să-şi poată
exercitat funcţiunea în condiţii libere.
c) Scoaterea dijbelor şi impozitelor de la preoţi
d) Poporul să fie condus de autorităţile pe care şi le alege singur
Privilegiile acordate de Leopol I la 25 august 1690 şi vor relua în diverse
forme şi în diplomele ulterioare, asigură apărarea de orice altă intervenţie care să
lezeze aceste drepturi. Faţă de cele cerute de Arsenie III mai apar:
- Dreptul de a hirotoni preoţi şi episcopi
- Jurisdicţia asupra mânstirilor
- Zidirea de biserici acolo unde este necesar
- Dreptul de a aşeza preoţi în oraşe şi sate
Împreună cu Patriarhul au luat drumul şi trei episcopi : Teofan de Rudnic,
Gherasim de Zvornik şi Simeon de Belgrad, împreună cu marea mulţime de sârbi.
S-au bucurat de privilegii deosebite din partea Curţii de la Viena, a fost de natură să
întărească elementul sârbesc ortodox în Imperiul Habsburgic. De aceste privilegii
nu au beneficiat însă şi românii din Transilvania, ceea ce explică dezvoltarea
morală, bisericească şi culturală a sârbilor. S-au organizat în cadrul Mitropoliei de
Karlovitz conform promisiunilor leopoldine, pentru ei s-a aplicat, aceasta
datorându-se faptului că erau grănicerii Imperiului.
De privilegiile împăratului Leopol a beneficiat şi Kolonich (1631-1707), care
a ajuns arhiepiscop de Esztergom şi primat al Ungariei, deţinând înainte şi alte
funcţii de stat în Imperiu pentru a atrage pe românii majoritari la catolicism, pentru
că religia lor era tolerată.
Habsburgii au acordat Transilvaniei statutul de Mare Principat cu un guvern
local cu reşedinţa la Sibiu, dar nu deţineau majoritatea catolică. De aceea Kolonich
a trecut la represalii prin forţarea românilor să semneze unirea cu Roma în schimbul
beneficiilor leopoldine. Şi a reuşit cu 38 de protopopi în frunte cu Mitropolitul
Atanasie Anghel, care în 1701 au format Biserica greco-catolică după cum am spus
un surogat, dar din păcate există şi azi, iar acele beneficii au rămas între ghilimele
pentru români. Culmea că această unire a fost şi un fals al Arhiepiscopului de
Esztergom.
Putem spune că Arsenie III prin întemeierea Mitropoliei de Karlovitz a
desfăşurat o activitate bogată prin faptul că a luptat pentru a menţine ortodoxia
printre ortodocşi nu numai la sârbi. A întors de la uniaţie atât pe sârbi cât şi pe
români. A reuşit să treacă peste Kolonich când a cerut aprobarea pentru şapte
eparhii sufragane printre care şi în Ardealul românesc, Timişoara, Oradea, Sighet
dar şi în Ungaria mai ales că el a şi hirotonit episcopi. S-a intitulat cap suprem al
Bisericii greceşti, româneşti şi sârbeşti din toată Ungaria, Croaţia, Dalmaţia şi toate
provinciile de hotar.
Apariţia Episcopiei Aradului
Aceasta arată legătura românilor ardeleni ortodocşi cu Mitropolia de
Karlovitz a avut loc încă din perioada de înfiinţare şi organizare a acesteia.
Legăturile au continuat pentru că Patriarhul Arsenie III a început să călătorească
mereu pentru a întări pe credincioşii ortodocşi să nu adere la uniaţie, flagelul
timpului11. Influenţa asupra romînilor ardeleni-ortodocşi s-a extins nu numai în
Banat ci şi în Arad şi Bihor prin hirotonia şi numirea unor episcopi sârbi în aceste
eparhii. Evenimentul cel mai important a fost mutarea scaunului vlădicesc de la
Ineu(Ienopole) la Arad. Am amintit faptul că împăratul Leopold I a aprobat la
cererea patriarhului Arsenie III confirmarea a şase episcopi în anul 1695, printre
aceştia fiind: Isaia Diacovici al Timişoarei şi Ienopolei şi Efrem Banianin al
Oradiei şi Agriei.
Se pare că episcopul Isaia şi-a avut reşedinţa la Ineu chiar înainte de 1690 ca
urmaş ai episcopilor; Matei, Sava şi Loghin. El a făcut parte din delegaţia de sârbi
care s-au strămutat la graniţa Imperiului în sudul Ungariei şi Croaţiei şi ca o
recunoaştere pentru faptul acesta a fost investit atât episcop de Timişoara cât şi de
Ineu.
Motivele adevărate ce l-au determinat pe Isaia să se mute la Arad nu se
cunosc, se pare că Răscoala lui Francisc Rakoctzy, care dorea independenţa
Transilvaniei lucru nereuşit, l-a determinat să se stabilească la Arad fiind mai
apărat, fiindcă în acea parte erau trupele imperiale. Avea însă şi o moşie la Arad şi
alte averi şi de aceea s-a stabilit în 1700 în această eparhie. El a pus bazele
episcopiei de Arad, unde majoritari erau românii. În 1702-1704 s-a construit o nouă
biserică cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.
Prin aceasta Aradul a devenit un centru deosebit de însemnat bisericesc-
ortodox unde mai existau şi sârbi dar nu numeroşi.
Datorită episcopiei dezvoltate Uniaţia nu s-a putut răspândi printre români şi
sârbi, aceştia păstrându-şi ortodoxia. Episcopia nu ţinea numai cât judeţul Arad, se
întindea şi în judeţele Ciongrad, Cenad şi Bichiş.
Episcopul Isaia a păstorit Aradul puţin timp, pentru că în 1706 patriarhul de
Karlovitz Arsenie III moare, cu regretul că nu şi-a văzut visul cu ochii ca sârbii să
se întoarcă în ţara lor de unde au emigrat, dar a lăsat în urma s-a o biserică bine
organizată, este ales mitropolit în locul său a stat doar câteva luni murind la Viena
după ce împăratul Iosif I (1765-1790) l-a confirmat în scaunul vacant.
Trebuie amintit că după moartea lui Isaia Diakovici episcopul Ştefan
Metohiats a condus mitropolia de Karlovitz ca locţiitor şi abia în 1710 a fost ales
mitropolit Sofronie Podgoriceanin (1710-1717) fost episcop de Slavonia.
Gramata emisă de patriarhul Calinic I de Peci pentru un nou mitropolit este o
dovadă de necontestat că Mitropolia de Karlovitz a fost autonomă.
Până în 1710, scaunul de Arad a rămas vacant când a fost numit Ioanichie
Martinovici, deşi sârbii îl doreau şi au rugat pe împărat să fie numit Vasile Raici.
Ioanichie până în 1721 când a murit a păstorit atât în Arad, dar a trecut şi în Bihor
fapt ce face să fie arestat în 1714, ca să scape a semnat o mărturisire în româneşte şi
sârbeşte de unire dar n-a mai trimis una oficială în
latină aşa cum a cerut Kebell arhiepiscop de Esztergom. Pentru iscălitura
dată a trecut şi în Bihor fapt ce face să fie arestat în 1714, ca să scape a semnat o
mărturisire în româneşte şi sârbeşte de unire dar n-a mai trimis una oficială în latină
aşa cum a cerut Kebell arhiepiscop de Esztergom. Pentru iscălitura dată a primit
împuternicire de la Curtea din Viena să păstorească asupra Oradei şi Hălmagiului
formalitatea semnăturii i-a dat posibilitatea de a mărturisi şi apăra învăţătura
ortodoxă de prozelitismul catolic. Aradul a fost păstorit de sârbi până în 1815 când
ultimul episcop sârb a fost Pavel Avacumovici 1786-1815 cu merite deosebite
pentru cultură. A deschis o şcoală românească pedagogică în 1812, a zidit o nouă
catedrală episcopală în 1814. Pe lângă acestea a hirotonit şi mulţi candidaţi la
preoţie pentru Transilvania, aceasta datorită faptului că scaunul episcopal de Sibiu
între 1796 şi 1811 a rămas vacant.
Sârbii în număr de 4 au condus şi pe românii din Transilvania cu aprobarea
împărătesei Maria Teresa din 1761, unul având reşedinţa la Răşinari iar ceilalţi la
Sibiu şi aceasta după 1701 când s-a produs unirea cu Roma au rămas fără mitropolit
cât şi fără reşedinţă. Se poate spune că atât Aradul, cât şi Timişoara dar şi
Transilvania cu sediul la Sibiu au fost conduşi de sârbi până în 1810-1815 când a
fost numit episcop român Vasile Moga 1810-1845, după ce scaunul episcopal de
Sibiu a stat vacant 14 ani. Abia în 1864 românii din Transilvania au avut
mitropolitul lor în persoana lui Andrei Şaguna, care la 25 decembrie primea cadou
de ziua sa de la Curtea Vienei aprobarea mitropoliei.
Educaţia dar mai ales formarea clerului ortodox mai ales în Imperiul
Habsburgic a constituit o preocupare permanentă pentru ierarhii de Karlovitz.
Învăţămâtul în Timişoara şi Arad
Educaţia dar mai ales formarea clerului ortodox mai ales în Imperiul
Habsburgic a constituit o preocupare permanentă pentru ierarhii de Karlovitz.
S-a simţit nevoia unei noi formări cu salt calitativ pentru a face faţă clerului
catolic. Să ajungi să ai un învăţământ bine pus la punct, ai nevoie de o serie
întreagă de resurse atât materiale cât şi spirituale.
Abia spre sfârşitul secolului XVIII s-a înfiinţat o şcoală teologică superioară
la Karlovitz din timpul patriarhului Arsenie III şi mitropolitului Isaia Diakovici
cerea în 1698 şi 1706 înfiinţarea unui gimnaziu şi a altor instituţii.
Deşi autorităţile au refuzat totuşi şcolile s-au înmulţit în jurul mânâstirilor,
bisericilor şi cu deosebire în centre mai dezvoltate economic: Buda, Timişoara,
Novi Sad, Lugoj, Caransebeş.
În 1739 episcopul de Timişoara, Nicolae Dimitrievici şi Isaia Antonovici de
Arad solicitau autorităţilor vieneze aprobarea pentru înfiinţarea unui fond special în
vederea construirii unui seminar pentru pregătirea preoţilor din Banat şi Crişana.
Eforturile au continuat în timpul mitropolitului Pavel Nenadovici de
Karlovitz care a reuşit să asigure o bază materială solidă pentru întreţinerea şcolilor.
Şcoala mitropolitului Pavel Nenadovici a fost frecventată şi de românii din
Ardeal şi chiar de cei din Râmnic în perioada când Oltenia era sub stăpânire
habsburgică. În afară de şcoala centrală de Karlovitz în acea vreme mai funcţionau
şi altele la Novifad şi la Arad aceasta din urmă a fost înfiinţată de episcopul Sinesie
Jinadovici (1751-1761).
În anul 1768 existau în Banat 77 de institutori naţionali români şi sârbi iar în
1788 numărul lor a crescut la 2000. Influenţa învăţământului de la Karlovitz a
început să scadă prin faptul că românii ardeleni care doreau să devină preoţi se
pregăteau la şcoala română din Sibiu înfiinţată în 1785 de Dimitrie Eustatievici.
O şcoală superioară cu profil teologic a fost înfiinţată la Timişoara pentru
întreg imperiul. Episcopii Nicolae Dimitrievici şi Isaia Antonovici de
Arad în 1739 cereau cele necesare pentru construirea seminarului teologic,
cerere înoită în 1747 de episcopul George Popovici. Construcţia a început în1746,
dar după trei ani a fost oprită de împărăteasa Maria Teresa (1745-1765) şi abia în
1785 Iosif al II-lea(1765-1790) semna decretul pentru înfiinţarea seminarului
ortodox de la Timişoara pntru sârbi şi români. Planul nu a fost dus la bun sfârşit
deaorece în 1790 împăratul moare.
Din cele relatate se poate spune că legăturile românilor ardeleni ortodocşi cu
Mitropolia de Karlovitz au fost benefice pentru păstrarea ortodoxiei, dar a înfrânat
foarte mult elementul românesc de a fi la conducerea eparhiilor române. Aradul a
avut meritul său prin eforturile pe care le-a dus de a fi un centru eparhial cu o mare
responsabilitate faţă de românii ortodocşi majoritari şi din zona Crişanei. Deşi
majoritari românii în Arad conducerea episcopiei au avut-o sârbii, apărătorii
graniţei Imperiului Habsburgic.
Uniaţia n-a avut efectul scontat pentru că în timpul Mariei Teresa doar patru
iobagi au dorit uniaţia restul nu, un exemplu demn de putere de caracter al
ierarhilor şi poporului român ortodox din Arad. La Arad a luat fiinţă o şcoală
pedagogică. Episcopii sârbi de Arad au cerut cu insistenţă şcoli pentru românii
ortodocşi, deşi au avut merite sârbii în conducerea eparhiei nu se puatea ca tot
timpul ei să conducă şi astfel începând cu anul 1812 Eparhia Aradului este condusă
de români aşa cum şi în 1810 Episcopia Transilvaniei s-a bucurat de aceiaşi soartă.
BIBLIOGRAFIE:
1. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, I.B.O.R., vol. II, Bucureşti,
1992.
2. Ion Rămureanu, I.B.U., Bucureşti, 1995.
3. Milan Seşan, „Biserica Ortodoxă în veacul al XVIII-lea până
astăzi”, în Mitropolia Ardealului, nr.1-2, 1964.
4. J. Bois, Articolul Karlovitz, Dicţionaire de Theologie catolique, II, Paris, 1923, col. 1755-1758.
5. N. Floca, „Vechile legislaţii Transilvănene”, în Mitropolia
Ardealului, nr. 7-9.
6. N. Iorga, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti,
1915.
7. E. Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria românilor V,
Bucureşti, 1985-1913.
8. Mircea Păcurariu, Politica statului Ungur faţă de Biserica
românească din Transilvania în perioada dualismului, 1918.
9. P. Radu, D. Onciulescu, Contribuţii la istoria învăţământului în Banat, Bucureşti, 1977.
10.Georghe Cotoşman, Isaia Antonovici, în Mitropolia Banatului,
nr. 1-2, 1957.
11. Silviu Ianoichi, Relaţii bisericeşti română sârbice în secolul
XVII-XVIII, Teză de doctorat, în B.O.R., nr. 7-8, 1979.
Situaţia Bisericii în lume în sec XI-XV
În primele secole de viaţă creştină, "sinoadele ecumenice şi strădaniile
unor împăraţi bizantini întăriseră în oameni credinţa că fac parte cu toţii dintr-
o singură Biserică, întemeiată la Cincizecime de Mântuitorul. în secolele
următoare, această conştiinţă a unităţii va fi pusă la grele încercări. în fond,
urmările actului nefericit de la 16 iulie 1054 n-au apărut imediat. După
înstrăinarea dintre Apus şi Răsărit va duce, nu peste mult timp, la acţiuni de
adevărată "răcire a dragostei dintre mulţi". Cucerirea şi devastarea capitalei
bizantine în 1204 de către cruciaţi, precum şi mentalitatea de asalt misionar, cu
care Apusul catolic privea spre Răsăritul ortodox, ameninţat tot mai mult de
turci, sunt destul de concludente în această privinţă" Anul 1071 a adus pentru
Europa de sud-est şi pentru Asia apuseană în general lovituri grele. în acel an
statul de curând înfiinţat al normanzilor din sudul Italiei ocupă cetatea bizantină
Bari şi va presa apoi ameninţător, vreme de peste două veacuri să ocupe Epirul,
Macedonia şi chiar Bizanţul. Dar cea mai zdrobitoare pierdere o aduce
înfrângerea din 26 august 1071 de la Mauzihiert (Malazgirt) în Armenia, în
urma căreia turcii selgincizi întemeiază "sultanatul de Iconium" care s-a
menţinut până la 1307, când a fost înlocuit cu "sultanatul osmanic", numit aşa
după numele turcului Osman.
În secolul al XIl-lea, împăraţii din dinastia Comnenilor, Alexios I
Comnen(1081-1118) şi fiul său loan al ll-lea Comnen (1118-1143) au
reuşit să recucerească o parte din teritoriile pierdute în Asia Mică.
În urma gravei înfrângeri suferite de împăratul Manuel I Comnen
(1143-1180) în lupta de la 17 septembrie 1176 la Hyriokephalon, în Frigia, din
partea turcilor, sub conducerea lui Kiligs Arslan, bizantinii au pierdut într-o
singură zi tot ce câştigaseră mai înainte. în situaţia aceasta turcii n-au mai putut fi
scoşi din centrul Asiei Mici.
În 1185, fraţii vlahi (români) Petru şi Asan, din sudul Dunării s-au
revoltat contra Imperiului bizantin, în timpul împăratului Isac al ll-lea
Anghelos (1185-1195), din cauza grelelor impozite impuse vlahilor şi
bulgarilor, şi au înfiinţat Imperiul româno-bulgar între Dunăre şi munţii Haemus
(Balcani) cu capitala la Târnovo, situată pe râul Iantra, pe versantul de nord al
munţilor Balcani.
O situaţie mai gravă a survenit pentru Imperiul bizantin şi
Patriarhia Ecumenică la începutul secolului al Xlll-lea. La 13 aprilie 1204,
cavalerii latini ai cruciadei a IV-a au cucerit Constantinopolul, pe care l-au
jefuit în mod barbar trei zile şi trei nopţi, în timpul împăratului Alexios
Murzuflos (1204) şi au înfiinţat Imperiul latin de Constantinopol sub
conducerea lui Balduin I de Flandra (1204-1205). Restul Imperiului bizantin a
fost împărţit, după sistemul feudal occidental, în mai multe formaţiuni politice
ca regatul de Tesalonic, ducatul Atenei şi al Tebei, principatul Ahaiei sau
Moreei, vechiul peloponez cu capitala la Mistra şi altele mai mici.
Grecii s-au retras în Asia Mică unde au înfiinţat Imperiul grec de
Niceea. Aici s-a stabilit şi Patriarhia Ecumenică de la 1208 până la 1261, când
s-a mutat la Constantinopol. Bizantinii mai stăpâneau în Europa, despotatui de
Epir, iar în nord-estul Asiei Mici "Imperiul grec de Trebizonda", care s-a
menţinut până în anul 1461, când a fost cucerit de sultanul Mahomed al ll-lea
Cuceritorul (1451-1481) şi integrat în Imperiul Turc.
Această fărâmiţare a Imperiului bizantin este una din cauzele majore
care a contribuit la căderea Constantinopolului sub turci la 29 mai 1453.
Imperiul bizantin restaurat n-a mai putut avea strălucirea din trecut, fiind
ameninţat încontinuu de duşmani agresivi: sârbii, vlaho-bulgarii, veneţienii,
turcii, regele Neapolului şi papii de la Roma.
Pentru a scăpa de pretenţiile papei Grigore al X-lea (1271-1276) şi
de ameninţările lui Carol de Angon, "împăratul Mihail al VlII-lea Paleologul a
trebuit să recunoască în conciliul unionist de la Lion, din 6 iulie 1274,
"unirea dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus" şi supremaţia
scaunului papal. Această "unire" va fi însă denunţată de urmaşul lui Mihail al
VlII-lea Paleologul, Andronic al ll-lea Paleologul spulberându-se astfel
pretenţiile papei Grigore al X-lea la supremaţia universală în Biserică."
În răsărit, însă, cel mai mare pericol pentru imperiul Bizantin
eracontinuare turcii. în 1354, turcii trec pentru prima dată în Europa, în mare
măsură şi din greşeala politică a bizantinilor, şi se stabilesc la Galipoli.
Peste 10 ani, sultanul Murad I (1359-1389) şi-a mutat capitala, în 1365, la
Adrianopol, cu scopul de a cuceri popoarele din Peninsula Balcanică.
În lupta de la Cosovopolje, din 15 iunie 1389, armata otomană,
sub conducerea lui Murad I, a înfrânt oastea sârbă, la care au participat şi
ostaşi români trimişi de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-
1418), condusă de despotul Lazăr (1371-1389), care a pierit în luptă, încât sudul
Serbiei a căzut sub dominaţia turcilor. Cuceririle turcilor din Balcani
continuară. La 17 iulie 1393, taratul Bulgar de Târnovo, condus de Jean Sisman
(1371-1393), a fost cucerit de sultanul Baiazid I llderim (1389-
1402). Trei ani mai târziu, în lupta de la Nîcopole, din 25 septembrie
1396, cruciada creştină compusă din cavaleri occidentali, unguri şi ostaşi ai
Ţării Româneşti conduşi de Mircea cel Bătrân, a fost înfrântă de turci sub
conducerea lui Baiazid I Fulgerul.
În urma acestei înfrângeri, în 1396, taratul bulgar de Vidin, condus
de loan Sracimir (1371-1396), a fost cucerit de turci, încât întreaga Bulgarie a
rămas sub dominaţia turcilor până la războiul româno-ruso-turc din 1877-
1878, încheiat prin pacea de la Berlin din 1-17 iulie 1878.
Datorită înfrângerii suferite de turci în 1402, în lupta de la Ancara,
din partea mongolilor lui Tarmelan sau Timurienk (1336-1405), când sultanul
Baiazid I Fulgerul a fost făcut prizonier şi purtat într-o cuşcă, "Bizanţul a
putut respira uşurat timp de douăzeci de ani."
În 1421 însă, sultanul Murad al II-lea (1421-1451) reluă ofensiva
şi în 1430 cuceri Tesalonicul, cumpărat de către veneţieni de la bizantini. De
190
asemenea, în lupta de la Varna din 10 noiembrie 1444 la care au participat
ungurii, polonii şi românii, organizaţi în cruciada de la Varna, armata
creştină a fost înfrântă de turci. în urma acestui dezastru, turcii n-au mai putut
fi alungaţi din Europa. La 29 mai 1453, sub conducerea sultanului Mahomed
al ll-lea, turcii reuşesc să cucerească Constantinopolul (1451-1481), care se
află până azi sub stăpânirea lor. Patriarhia Ecumenică sub turci s-a aflat într-o
situaţie dintre cele mai grele.
Creştinii din Balcani şi din Răsăritul apropiat au trăit în condiţii dintre
cele mai grele în lunga stăpânire turcească.
Realizarea autocefaliei Rusiei Fărâmiţarea feudală a avut urmări şi
asupra ţinuturilor ruseşti, dintre care principatul cei mai vestic, cel de
la Halici (declarat independent în 1141) se va uni mai târziu cu cel de la
Vladimir-Volinsk, având un timp în ascultare şi pe cumanii care trăiau în
părţile Moldovei. în secolul al XlV-iea, va ajunge sub stăpânirea regalităţii
catolice ungare, iar de la începutul secolului al XV-lea sub stăpânire
polonă. în rest, statul rusesc de la Kiev va fi zdrobit de tătarii lui Bătu şi
Gingis-han (Temugin) (1223, 1237-1241), cea mai mare parte din teritoriul
rusesc rămânând sub dominaţia hanilor din Hoarda de Aur sau Kipciak, având
capitala la Sărai, pe Volga, până în 1480, când, în urma luptelor de "adunare a
pământurilor ruseşti", marele prinţ Ivan al lll-lea (1462-1505) s-a eliberat şi a
unificat statul rus de mai târziu. Biserica Rusă a jucat un mare rol în tot acest
răstimp, declarându-se şi ca autocefală în 1448 întrucât, sub presiunea
împrejurărilor, fostul mitropolit al Kievului, Isodor, grec din Morceo
(Peloponez), a trecut la catolicism, ajungând cardinal.
Statele maghiar şi polonez "s-au dovedit fidele politicii de mână
forte, ducând lupte de cruciadă împotriva «schismaticilor» ruteni, sârbi
191
şi români care-şi avuseseră din vechime mănăstiri şi organizaţii voievodale şi
bisericeşti proprii". Clerul catolic din ambele ţări a făcut din plin cauză
comună cu statul feudal al vremii, cu toate că, în veacul al XV-lea, atât în
Polonia, prin lupta contra cavalerilor teutoni, cât şi în Ungaria, prin lupta
contra latifundiarilor sub lancu de Hunedoara şi sub Matei Corvinul (1458-
1490), "orientarea politică şi bisericească a celor două ţări a fost mai puţin
extremistă". Dar deznodămintele fatale nu vor întârzia să se arate: pentru
Ungaria, dezastrul de la Mohâcs (din 29 august 1526), ca urmare a anarhiei
feudale, iar pentru Polonia, alipirea la Rusia a ruşilor şi rutenilor sub
conducerea cazacilor.
În Germania, împăraţi ca Henric al Vl-lea (1190-1197), Frederich al
ll-lea (1215-1250) au urmărit, începând din 1056 până la 1254, planuri
măreţe de reconstituire a vechiului Imperiu roman de genul lui Justinian (527-
565) sau al lui Carol cel Mare (768-814), mai ales că prin căsătorii cu
prinţese bizantine şi apoi normande se credeau îndreptăţiţi şi la tronul
Bizanţului. "Papii au dejucat însă toate planurile lor, răsturnând pe împăraţii
din Casa Hohenstaufen (1138-1268), militând pentru independenţa oraşelor
italiene, care fuseseră nominal supuse Germaniei, până la urmă, dintr-o
ierarhie fidelă tronului, papii au făcut un puternic instrument de dominare
centralistă papală"ei*).
În acelaşi timp Anglia şi Franţa au luat cu totul o altă dezvoltare.
Prin cucerirea normandă din 1066, cu binecuvântarea papei Alexandru al ll-
lea (1061-1073), fapt pentru care i-au fost recunoscute Bisericii toate
privilegiile, Wilhelm I Cuceritorul (1027-1087), apoi, prin căsătoriile
urmaşilor lui, şi prin regii angevini, numiţi în Anglia plantageneţi (1154-
1485), regii Angliei au ajuns să stăpânească, pe lângă teritoriul Marii
Britanii, mai mult de jumătate din Franţa. In felul acesta regii Angliei, deşi
192
erau vasali regelui francez, stăpâneau o suprafaţă care întrecea de două ori
pe cea a suzeranilor lor francezi. Ca urmare, au fost conflictele armate
minatate între cele două ţări, culminând cu războiul de 100 de ani (1338-
1453). Franţa, în schimb, "a ştiut să întărească temeinic o dinastie în stare să
unifice întreg teritoriul ţării, dar în acelaşi timp să păstreze şi o apreciată
libertate de acţiune faţă de politica centralistă papală"
În 1214, ia Bouvines, regele Filip August (1180-1223) înfrânge cu
ajutorul negustorilor, o întreagă coaliţie internaţională, iar alt rege, Filip al IV-
lea cel Frumos (1285-1314), câştigă nu numai o răsunătoare biruinţă asupra
teocratiei papale, ci, printr-o tenace politică financiară, asigură ţării sale cea
mai mare prosperitate prefaţându-l astfel hegemonia din epoca modernă, în
1477, Franţa devenise cea mai bogată ţară europeană.
Spania trăia şi ea bucuria unificării: în 1212, Castilia, Aragonul şi
Nevada înfrângeau, după 700 de ani, pe mauri. Cu toate că şi pe aici se
adunau -ca şi în Franţa şi în Anglia - cortes-urile pentru aprobarea
impozitelor, Spania fiind îndrumată, timp de peste 200 de ani, mai mult de
episcopi şi de călugări, până ce, abia pe la 1490, se va consolida în interior.
Portugalia fusese eliberată de sub mauri la 1143 de către cruciaţi, şi
de atunci ţara se dezvoltă continuu, ajungând, mai ales în veacul XV, să
întreprindă mari expediţii de navigaţie. în 1480, celebrul navigator
portughez Bartolomeo Diaz reuşi să înconjoare Africa de la capul Bunei
Speranţe.
Dintre ţările nordice, Danemarca pare a fi ajuns mai repede la o
înflorire economică şi spirituală, reuşind să încheie pe la 1397, sub egida
reginei Margareta (1353-1412), o uniune personală a celor trei ţări nordice:
Danemarca, Norvegia, Suedia. Episcopiile de Lund (1104) pentru
193
Danemarca, Trandhiem (1152) pentru Norvegia şi Uppsala (1162) pentru
Suedia, erau principalele centre de unde se va coordona viaţa bisericească şi
misionară peste întreaga regiune baltică şi până în Islanda şi Groenlanda
Configuraţia creştinismului după al II-lea Război
Mondial (rapoarte interioare)
Timp de peste o mie de ani, cu toate luptele şi certurile de
credinţă, cu toate antagonismele şi pretenţiile de întâietate şi dominaţie la
conducerea Bisericii, creştinismul şi-a păstrat unitatea sa. Schisma împlinită
la 16 iulie 1054, prin punerea pe Sfânta Masă din Catedrala Sf. Sofii, în
timpul Sfintei Liturghii de către cardinalul Humbert, a anatemei împotriva
Patriarhului ecumenic Mihail Celularie şi a Bisericii ortodoxe a rupt unitatea
Bisericii în două. Se credea că ruptura Bisericii ar fi putut rămâne numai la
atât. Dar, Biserica romano-catolică, se rupe de tradiţie şi lăsându-se cucerită
din ce în ce mai mult de un spirit inovator, potrivnic adevăratei credinţe şi
ademenită de interese materiale şi politice, care cu timpul au început să
copleşească preocupările ei spirituale, a fost încă o dată pricina unei noi şi
mari rupturi, de astă dată ivită chiar în sânul ei, fiind cauza directă şi imediată
a marii Reforme protestante din secolul al XVI-lea. Biserica lui Hristos se
prezintă deci fărâmiţată în trei mari ramuri: Biserica ortodoxă sau
răsăriteană, Biserica romano-catolică sau occidentală şi Biserica
protestantă.
La rândul său, "protestantismul, datorită exceselor
individualismului orgolios şi egocentrismului său, principiu adoptat atât în
interpretarea credinţei cât şi în disciplina Bisericii" s-a împărţit în alte
194
fracţiuni creştine ca: Biserica evanghelică sau lutherană, Biserica reformată
sau calvină,
Biserica zwingliană şi, ca o ramură aparte, destul de importantă,
Biserica anglicană, fără să mai amintim de numeroasele secte din sânul
protestantismului.
Biserica ortodoxa. Numele de Biserică orientală sau
Biserica Răsăritului pe care îl poartă Biserica noastră, indică mai mult
poziţia geografică pe care o ocupă ea în sânul creştinismului. Numele pe care
îl dăm noi înşine şi care aproape s-a generalizat, este de Biserică ortodoxă,
pentru a o distinge de celelalte confesiuni creştine, care s-au depărtat de la
învăţătura apostolică şi de la tradiţia creştină. Aşa cum se prezintă ea
astăzi, deşi Biserica ortodoxă este împărţită în mai multe biserici
autocefale, formează o singură unitate de credinţă şi disciplină
bisericească, cu unele diferenţieri locale, care se referă mai mult la
organizarea internă a Bisericii autocefale. "Biserica ortodoxă este leagănul
creştinismului şi vatra din care a ţâşnit flacăra credinţei, care avea să se
răspândească în toată lumea". Într-adevăr, pe teritoriul pe care s-a dezvoltat ea
se află ludeea şi ierusalimul, locul în care S-a născut, a învăţat, a pătimit şi a
înviat Mântuitorul, locul în care au predicat mai întâi Apostolii, locul de
pelerinaj şi de veneraţie de-a lungul istoriei pentru toţi creştinii. Două dintre
cele mai strălucite culturi, iudaismul şi elenismul, au înflorit pe teritoriul pe
care s-a dezvoltat mai în urmă Biserica ortodoxă.
În Asia-mică, într-o lume iudeo-eienă, au predicat cei mai mulţi
dintre Apostoli, iar în Grecia şi Macedonia, aproape pe teritoriul
etnografic al
195
strămoşilor noştri, cel mai mare dintre Apostoli, Sfântul Pavei, precum
şi Apostolii Petru şi Andrei. în Orientul ortodox s-au născut şi au înflorit toate
ramurile ştiinţei şi culturii teologice; aici au trăit cei mai geniali părinţi ai
Bisericii care au lăsat monumentala literatură patristică, din izvorul căreia se
adapă azi toate ramurile creştine. în Orient s-au ţinut toate sinoadele
ecumenice şi cele mai multe dintre sinoadele locale care au stabilit definitiv
norma creştină.
"Epoca de glorie a Ortodoxiei se încheie cu victoria apărătorilor
cultului icoanelor asupra adversarilor iconoclaşti. Ivirea Islamismului pe
teritoriul său a fost pentru ea cea mai gravă lovitură şi a adus ruina aproape
totală a Patriarhiilor de Alexandria, Ierusalim şi Antiohia, pentru ca, până la
urmă, să cadă însuşi Constantinopolul, gloria Bisericii ortodoxe".
Urmează în perioada aceasta, din punct de vedere intern, seria
de
polemici şi certuri cu Biserica romano-catolică, care s-au încheiat prin
ruptura definitivă din 16 iulie 1054. încercările de unire care au urmat
acestei rupturi şi care s-au sfârşit abia în ajunul căderii Constantinopolului sub
turci, în 1453, n-au ajuns la nici un rezultat. Explicaţiile cruciaţilor pentru
cucerirea Locurilor Sfinte, care s-au purtat pe teritoriul bizantin mai rău decât
arabii mahomedani, au mărit şi mai mult şanţul care despărţea cele două
Biserici. Ultima încercare de unire din 1438-1439 de la Ferara-Florenţa, care
părea că asigurase, la un moment dat, victoria catolicismului asupra Orientului,
a mărit şi mai mult indignarea Bisericii orientale. De altfel, marele cataclism al
statului bizantin a dus o dată cu prăbuşirea sa şi ruina speranţelor papale de a
mai pune vreodată stăpânire pe Orientul ortodox). Biserica ortodoxă s-a
eliberat definitiv de sub stăpânirea turcească. Ortodoxia a înflorit cu
strălucire în Ţările Române şi la popoarele slave. De la începutul secolului
196
al XlX-lea, popoarele ortodoxe balcanice au reuşit să se elibereze de asuprirea
turcească, încât Bisericile ortodoxe au început să strălucească din nou.
Se poate vorbi de patru trepte ale vieţii ortodoxe în lume:
1. Pe prima treaptă stau patriarhatele istorice: Constantinopol,
Alexandria,
Antiohia şi ierusalim, care se află în ţări dominate de musulmani, arabi şi
turci, cu excepţia Ierusalimului care din 1947 se află în statul Israel,
recunoscut prin votul Naţiunilor Unite.
2. Pe treapta a doua stau Bisericile autocefale naţionale, pe
deplin
independente, cum sunt Bisericile din insula Cipru, din fosta Uniune
Sovietică, din iugoslavia, România, Grecia şi Bulgaria în care populaţia este în
majoritate ortodoxă.
3. Pe a treia treaptă se află Bisericile ortodoxe din Cehoslovacia,
Polonia şi Finlanda, care au un statut de autocefalie şi autonomie, dar se află în
ţări în care populaţia nu este în majoritate ortodoxă.
4. A patra categorie o formează Bisericile ortodoxe din diasporă.
«Accentuarea tot mai pronunţată a caracterului naţional al fiecărei Biserici
Ortodoxe locale n-a dus, cum ar fi trebuit, la o mai mare apropiere a lor.
Este adevărat că respiraţia ecumenică a Ortodoxiei a fost deseori
îngreunată de tensiunile politice, naţionale şi economice, care au
împiedicat colaborarea lor mai intensă. De aceea, ierarhi şi teologi de
seamă din sânul Bisericilor ortodoxe şi-au exprimat deseori, prin scris şi viu
grai, dorinţa ca între Bisericile ortodoxe autocefale să se creeze un spirit de
197
apropiere şi colaborare mai intens, pentru menţinerea unităţii spirituale şi
disciplinar-canonice a întregii Ortodoxii.
Este adevărat că în faţa marilor probleme care s-au ivit în cursul perioadei
de la 1800 până astăzi, Bisericile ortodoxe au acţionat unitar, îndeosebi în
raporturile lor cu Biserica romano-catolică, cu Biserica anglicană, cu
Biserica vechilor catolici, cu Bisericile vechi orientale, cu Bisericile
protestante, precum şi în cadrul mişcărilor ecumenice, cu care au colaborat încă
de la înfiinţarea ei, din 1920.
Ţările Române îndeosebi au continuat să sprijine Bisericile creştine
din Balcani şi Orientul Apropiat. în secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea,
mulţi ierarhi ortodocşi din Imperiul otoman şi-au găsit scăpare şi adăpost de
frica turcilor, în Ţara Românească şi Moldova. Spre exemplu, "vestitul
episcop bulgar Sofronie de Vraţa (+1813), cel dintâi care a tipărit o carte în
limba bulgară, după o păstorie de trei ani la Vidin, pentru a scăpa de urgia
turcilor şi, pentru a-şi găsi liniştea, a trecut, în 1803, în Ţara Românească. El
s-a stabilit în Bucureşti pentru restul vieţii, unde nepoţii săi după soră, Ştefan şi
Atanasie Vogoride, învăţau la Academia Românească de la "Sfântul Sava". El
mărturiseşte că "la Bucureşti a fost primit ca un frate" de mitropolitul
Dositei Filitti al Ungrovlahiei (1793-1810). în Bucureşti s-a ocupat de
traducerea de cărţi bisericeşti în limba bulgară, din care unele Ie-a tipărit.
În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, episcopul
Sofronie a desfăşurat o intensă activitate pentru dezrobirea compatrioţilor săi
bulgari, fiind membru şi mai apoi preşedinte al Comitetului bulgar de
eliberare înfiinţat în Bucureşti. A murit în 1813, fiind înmormântat la
mănăstirea Mărcuţa clin Bucureşti"
198
La Bucureşti, s-a tradus şi s-a tipărit pentru prima dată în limba bulgară în
iulie 1828, de către Petre Sapunov din Treavna Bulgariei, refugiat în Ţara
Românească, "Noul Testament", cu binecuvântarea şi ajutorul mitropolitului
Ungrovlahiei Grigorie al IV-lea Dascălul (1823-1834). Tot la Bucureşti au
trăit şi unii dintre ierarhii şi teologii greci până la 1850.
Colaborarea interortodoxă s-a menţinut şi prin studenţii teologi care au
fost trimişi la studii în diferite centre ortodoxe: insula Halki, lângă
Constantinopol, Atena, Moscova, Petrograd, Kiev. Astfel, mitropolitul Neofit
al Ungrovlahiei (1840-1849) a trimis, în cursul anului 1844, cinci tineri
români la seminarul "Rizarion", ce s-a deschis la Atena, la 16 mai 1844,
prin dania lăsată de G. Rizaris (1 iunie 1844). Tot mitropolitul Neofit al
Ungrovlahiei a trimis, în septembrie 1847, şapte tineri să studieze la
seminariile duhovniceşti din Rusia, trei la Moscova şi patru la Petersburg.
Schimbările de studenţi teologi dintre ţările ortodoxe au fost reluate
după primul Război mondial (1914-1918) şi s-au intensificat după cel de-al
doilea Război mondial (1939-1945). După primul şi al doilea Război mondial,
colaborarea Bisericilor ortodoxe surori s-a intensificat în cadrul mişcării
ecumenice prin participarea delegaţilor tuturor Bisericilor ortodoxe la
diferite conferinţe intercreştine, prin schimbul de profesori ortodocşi şi, mai
ales, prin conferinţele panortodoxe din secolul al XX-lea.
Pelerinajele la Locurile Sfinte, făcute de clericii şi credincioşii
diferitelor Biserici ortodoxe au contribuit de asemenea la cunoaşterea
reciprocă.
Institutele de cercetări teologice şi istorice create la Constantinopol şi
în Palestina de către Biserica ortodoxă rusă, apoi diferite biserici greceşti
rămase în toate capitalele şi oraşele mari comerciale din Balcani şi Rusia,
aşezămintele filantropice din Palestina şi cele 20 de mănăstiri mari din
199
Muntele Athos, care au rămas până astăzi un centru panortodox, au
contribuit în largă măsură la menţinerea unităţii şi spiritului ecumenic al
Ortodoxiei.
Trebuie să recunoaştem însă că s-au ivit şi dificultăţi serioase, create
de războaie, provocate, e drept, mai ales de imperialismul "statelor mari", dar
uneori au fost pornite şi din şovinism şi ură politică dintre ţările ortodoxe,
însă, de exemplu, războiul balcanic din 1912-1913 a învrăjbit toate
popoarele ortodoxe din aceste părţi, încât în urma lor s-au înveninat şi
raporturile interbisericeşti.
"Conflictul ivit între Patriarhia Ecumenică şi Biserica bulgară, care a
durat din 1872 până la 25 februarie 1945, când a fost ridicată schisma bulgară,
a menţinut în acest timp o atmosferă de încordare, îndeosebi între Bisericile
slave ortodoxe şi patriarhatele greceşti.
Toate conferinţele panortodoxe din secolul al XX-lea şi-au pus
problema unei mai strânse colaborări între ele pentru refacerea unităţii
panortodoxe, în vederea acestui scop, mulţi ierarhi superiori şi teologi de
seamă au propus căutarea unui centru unitar pentru întreaga Biserică ortodoxă,
fie la Constantinopol, fie la Ierusalim, fie într-una din mănăstirile muntelui
Athos, de exemplu Mănăstirea Vatoped".
Un astfel de centru administrativ şi simbolic al unităţii ortodoxe ar
aduce o considerabilă contribuţie la promovarea relaţiilor interortodoxe.
Pentru ortodocşii din Europa occidentală, Patriarhia Ecumenică a creat, din
iulie 1966, un centru panortodox la Chambesy, lângă Geneva, care tinde să se
ocupe cu problemele întregii ortodoxii.
200
Diasporaua Ortodoxă
Credinţa face din fiecare credincios un misionar. Iar câmpul misiunii
lui nu poate fi numai cel intern, ci mai ales cel extern, cel din afara grupului
din care face parte credinciosul. Este o mare plăcere, o sfântă bucurie aceea
de "a fi fraţi împreună", de a se mângâia în nădejdile credinţei lor şi de a se
întări în adevărurile acestei credinţe, dar este o şi mai sfântă bucurie, aceea de
a sădi mlădiţa acestei bucurii în sufletele celor ce nu-l cunosc pe Domnul
şi de a o vedea crescând şi rodind.
Când însă la impulsul natural spre misiune, se adaugă şi tragerea de
inimă pe care l-o dă pentru această acţiune, porunca Mântuitorului de a-L
mărturisi mereu înaintea oamenilor (Matei 10, 32), de a merge în toată
lumea şi de a învăţa toate neamurile (Matei 28, 19; Marcu 14, 15), atunci
credinciosul simte, pe lângă chemarea firească, şi investirea lui cu putere
dumnezeiască pentru misiune.
În primele zile ale creştinismului, acestea au fost mobilele puternice
ale misiunii. Prin ele se explică în bună parte şi răspândirea atât de rapidă a
credinţei creştine, şi tot prin ele se explică şi vieţuirea foarte frecventă şi
chiar generalizată apoi, a creştinilor în "diaspora", adică în împrăştiere, în afara
comunităţii lor proprii.
În graiul bisericesc tradiţional, cuvântul diaspora
(δζάοπορά=împrăştiere)
are un înţeles social şi un înţeles juridic. în primul înţeles - care este şi
înţelesul său originar pe care-l aflăm din expresiile: diaspora iudaică şi
201
diaspora elină, - înseamnă iudei şi elini împrăştiaţi, risipiţi sau dispersaţi
printre alte neamuri şi aflaţi deci în afara teritoriului lor naţional. (Pentru
iudei: Septuaginta Deuteronom 28, 25; 30, 4; Isaia 49, 6; Macabei 1, 27;
lacov 1,2; - pentru eleni: loan 7,35; I Petru 1,1). Aceştia puteau fi
constituiţi sau nu în grupuri, colonii sau comunităţi. După exemplul lor, şi
creştinilor plecaţi şi aşezaţi în afara localităţii lor de baştină sau în afara
unui teritoriu bisericesc mai mare de care au ţinut iniţial, li s-a zis creştini
din diaspora, iar totalităţii acestora li s-a zis diaspora creştină. în al doilea
înţeles, cuvântul diaspora înseamnă "o comunitate sau o unitate
bisericească mai mare detaşată de corpul unei Biserici autocefale sau
autonome, dar rămasă sub jurisdicţia aceleia din care s-a detaşat".
Prin urmare, orice unitate diasporală, în acest înţeles, înseamnă o
unitate din afara unei Biserici autocefale sau autonome, unitate ce sa află totuşi
în dependenţă canonică de vreuna din acestea, cu care formează, sub raport
juridic, un corp. Diaspora ortodoxă reprezintă deci totalitatea unităţilor
externe ale Bisericilor autocefale şi autonome din cuprinsul Ortodoxiei
Ecumenice. Raporturile Bisericilor mame cu diasporele lor se desfăşoară în
genere normal şi după rânduielile canonice.
202
Privire istorica şi canonica asupra diasporei şi
ortodoxiei
Diaspora a interesat întotdeauna, întrucât Biserica a desfăşurat acţiune
misionară de-a lungul vremii, şi prin ea, s-au creat mereu comunităţi
diasporale de tot soiul, de toate dimensiunile. Dar pe tema lor, în vremurile
străvechi nu numai că nu au existat discuţii, ci din contră, în jurul lor se
desfăşura o adevărată întrecere şi întrajutorare între Bisericile mame.
Acestea nu pridideau a se ajuta şi a cuprinde munca: "Secerişul era
bogat şi secerătorii puţini." (Matei 9, 35)
Toate comunităţile noi se conduceau de sine, în mod independent
sau autocefal, ca şi Bisericile mame. Nu se punea pe atunci - în primele
veacuri - problema jurisdicţiei, Biserica neuzând încă de norme juridice.
Legătura religioasă şi morală pe care o ţineau comunităţile între ele, şi mai ales
comunităţile noi cu acelea de la care primiseră credinţa, era numai "expresia
spiritului sobornicesc al Bisericii, a trăirii tuturor în Hristos, în bună
înţelegere şi dragoste"(r>. Deosebit de vii deveneau aceste legături, atunci
când apărea câte o erezie, sau când se abătea vreo altă nenorocire, ca, de
exemplu, vreo nouă persecuţie.
Unităţile bisericeşti locale şi teritoriale, parohiile şi eparhiile
- se constituiau obişnuit în mod spontan, prin bună înţelegere şi relaţiile lor
se reglementau tot după rânduieli simple ale bunei înţelegeri, străine de
dorinţa "supremaţiei" sau "întâietăţii" între diversele căpetenii sau scaune.
Despre unele ca acestea nici nu se pomenea pe atunci, ca de nişte
deşertăciuni osândite prin cuvintele Mântuitorului, prilejuite de ispita
preoţiei dintre apostoli: "Iar între noi nu va fi aşa, ci care dintre noi va vrea să
203
fie mai mare, să fie slujitorul nostru; şi care dintre noi va vrea să fie întâiul,
să vă fie vouă siugă." (Matei 20, 26-27) Tot ca nişte deşertăciuni ar fi sunat în
limba creştinilor din acea vreme, însăşi cuvintele: catedră sau scaun. într-o
vreme în care în afară de altar, nimic nu era mai caracteristic pentru slujirea
bisericească în orice treaptă, nu se putea vorbi de "scaune", şi, în aceeaşi
vreme, în care orice slujitor era înainte de toate un "părinte", nu se putea vorbi
de "stăpâni" sau de "stăpânitorî" bisericeşti.
Abia vremea de după edictul de la Milan (din anul 313), cu
libertăţile, dar şi cu ispitele şi nevoile ei, vremea în care "Biserica îşi amplifică
organizarea şi în care îşi însuşeşte tot mai multe legi juridice din Dreptul
Roman, elaborându-şi totodată şi altele proprii, aduce rivalităţi şi
neînţelegeri pe tema apartenenţei unora dintre comunităţi la un scaun sau la
altul".
De la simple comunităţi, dorinţa de stăpânire a unor scaune s~a extins
şi asupra unor unităţi mai mari, cum a fost cazul cu dorinţa şi acţiunea
scaunului din Roma pentru extinderea jurisdicţiei sale şi în afara teritoriului
Italiei, în Peninsula Balcanică şi în Galia. N-au lipsit nici în răsărit
asemenea dorinţe şi încercări, dintre care Sinodul Iii Ecumenic a înregistrat şi
a respins prin canonul 8, pe aceea a scaunului de Antiohia care voia saşi
întindă jurisdicţia asupra Bisericii din insula Cipru, pe care şi-o reclama ca
"diasporă".
Fenomenul a reapărut în legătură cu stările create în lume de întâiul
război mondial, şi anume, prin revendicarea unor drepturi, despre care s-a
spus că i-ar reveni scaunului din Constantinopol, atât pe baza unor canoane,
cât şi pe baza unor practici străvechi, socotite creatoare de drepturi. Desigur
că atât canoanele - dacă este cazul - cât şi practica îndelungată - dacă are
204
caracter juridic - constituie temeiuri şi izvoare ale dreptului ce pot fi invocate
oricând pentru apărarea sau revendicarea unor drepturi constante.
Trebuie reţinută de la Început constatarea, ca la data când unele
canoane zise apostolice şi apoi alte canoane ale Sinodului I Ecumenic (325)
reglementau raporturile dintre principalele scaune ale Bisericii vechi,
Scaunul din Constantinopol încă nu figura printre acestea, ci doar printre
micile scaune episcopale sub numele din Bizanţ.
Abia la cinci ani după Sinodul I Ecumenic, la 330, vechiul Bizanţ
devine capitala Imperiului şi primeşte numele marelui Constantin, zicându-i-
se Constantinopol. Cu acest an începe şi ascensiunea onorifică a Scaunului
din noua capitală. "El rămâne totuşi în umbra scaunelor mai vechi până
la Sinodul II Ecumenic (381), care prin canonul 3, îl ridică pe scara
onorurilor bisericeşti pe treapta a ll-a îndată după scaunul din vechea capitală,
Roma. Noua capitală este numită simbolic Roma Nouă, iar scaunul ei, Scaun
al Romei Noi"(i*> . Această înălţare venea însă după ce din canonul 2 al
aceluiaşi sinod, se reafirmase şi se reglementase jurisdicţia vechilor
Scaune principale ale Bisericii, cum se mai făcuse şi prin canonul 6 al
Sinodului I Ecumenic (în acest canon sunt arătate ca având o poziţie
jurisdicţională egală vechile scaune din: Alexandria, Roma şi Antiohia, fără a
se releva măcar vreo întâietate onorifică între ele, nicidecum vreuna
jurisdicţională).
Nimic mai firesc de altfel, ca, în condiţiile istorice ale sfârşitului
veacului al III-lea şi ale începutului veacului IV, nevoile practice ale
vieţii bisericeşti determină reglementarea jurisdicţiei tuturor scaunelor,
inclusiv al episcopilor simpli, prin diverse canoane apostolice, ale
sinoadelor ecumenice şi ale sinoadelor locale.
205
Astfel, "prin canonul 34 apostolic se rânduieşte ca fiecare episcop
«să facă numai cele ce ţin de eparhia sa», iar canonul 35 apostolic precizează
aceeaşi rânduiala, oprind pe episcopi să se amestece în treburile altor
eparhii «împotriva învoirii celor de care ţin acelea»"
De asemenea, canoanele 6 şi 7 ale Sinodului I Ecumenic stăruie să ţină
în această privinţă "obiceiurile vechi", chestiunea fiind reluată de canonul 2 al
Sinodului II Ecumenic "al cărui ton imperativ sună ca un avertisment atât
pentru Vechea Romă, cât şi pentru Roma Nouă de ale căror privilegii
onorifice este vorba în canonul următor (3) al aceluiaşi Sinod"(2*). Episcopii
să nu-şi întindă jurisdicţia asupra altor biserici afară de dieceza lor -
dispune canonul 2 al Sinodului III Ecumenic, referindu-se la marile unităţi
bisericeşti, formate din mai multe mitropolii şi numite "dieceze", adică
tocmai la unităţile din care s-au dezvoltat apoi patriarhatele.
Prin numeroase alte canoane ale sinoadelor ecumenice şi ale celor
locale ce insistă asupra aceleaşi bune rânduieli în materie de jurisdicţie, iar
numărul mare al canoanelor de acest fel atestă stricarea frecventă a
rânduielii respective prin ispita slavei deşarte.
Dar, prin ultima sa prevedere chiar canonul 2 ai Sinodului II
Ecumenic, "rânduieşte pentru prima dată şi chestiunile privitoare la
«diasporă», trăgând concluzii din rânduiala de principiu stabilită în prima parte
a textului său şi dispunând după cum urmează: «Iar Bisericile lui Dumnezeu
cele ce sunt între popoarele barbare, trebuie să se administreze după obiceiul
părinţilor, care s-a ţinut»".
Bisericile din lumea barbară erau, fie cele din interior, de la
marginile imperiului, fie cele din afara imperiului, constituite prin lucrarea
206
misionară a unor centre bisericeşti mai mari sau mai apropiate de cele de pe
teritoriul imperiului.
În timpul anului 381, la sudul Dunării, pe teritoriul imperiului
existau numeroşi goţi creştini (vizigoţii, având în frunte pe vestitul lor
episcop Wulfila, trecut aici pe la anul 350 după ce fusese hirotonit mai înainte
la Constantinopole- 341-343).
Mai existau de asemenea şi alţi barbari încreştinaţi pe teritoriul
Imperiului Roman de Răsărit, dintre armeni, mesopotami şi alţii. Cât despre
barbarii încreştinaţi şi cu Bisericile organizate în afara graniţelor imperiului,
aceştia erau: vizigoţii de la nordul Dunării, armenii în cea mai mare
parte, georgienii, etiopienii sau abisinienii, apoi o parte din perşi, din arabi şi
din indieni.
Toţi aceştia - cu Bisericile lor - formau diaspora de la anul 381,
adică bisericile cele ce erau între popoarele barbare. Se ştie că în nordul
Dunării, vizigoţii aveau o biserică organizată înainte de Sinodul I Ecumenic, la
care participă episcopul lor Teofil. Biserica aceasta se considera că are
independentă, nu era supusă nimănui, fiind o Biserică ce luase fiinţă nu
demult, prin acţiune misionară, continuarea vieţii creştine din Dacia de
dinainte de retragerea romanilor din ea (271-275).
În jurul anilor 341-343, când a fost hirotonit Wulfila în
Constantinopol, scaunul cetăţii, va fi exercitată o jurisdicţie restrânsă
asupra Bisericii poporului barbar al vizigoţilor.
Tot o jurisdicţie limitată au exercitat de la începutul veacului IV
şi din prima lui jumătate şi alte scaune importante din răsărit asupra
Bisericilor născute prin încreştinarea unor popoare barbare. Şi alte scaune ca
Efesul, Cezaruct Capadochiei şi Heracieia, îşi cârmuiau diaspora lor barbară.
207
După felul în care s-a exercitat această jurisdicţie se putea spune, într-
adevăr, la Sinodul II Ecumenic, întrunit chiar la Constantinopol în anul 381, că
ea trebuie să se exercite şi pe viitor, "după obiceiul părinţilor, care s-a ţinut".
Din cunoaşterea situaţiei existente pe atunci ca şi din înţelegerea ei în lumina
rânduielilor canonice respective, se impune concluzia clară, că "diaspora
vremii de atunci se cârmuia de către fiecare scaun prin lucrarea căruia luase
fiinţă ori prin încreştinare, pe cale de misiune, ori prin desprindere, ori prin
altchip".
Înainte şi după primul război mondial (1914-1918), în afară de ţările
din Orientul Apropiat, din Africa de Nord şi din Europa Orientală, Biserica
ortodoxă s-a răspândit în ţările Europei centrale şi occidentale, în cele două
Americi, în Africa, în Asia, Australia şi Noua Zeelandă, încât se poate
spune că Biserica ortodoxă este "universală" şi din punct de vedere
geografic.
Ceea ce caracterizează Bisericile ortodoxe din diasporă este
"pluralismul
jurisdicţional", deoarece ele constituie un fel de "provincii ecleziastice",
dependente de una dintre Bisericile mame autocefale-naţionale din
Răsăritul Europei şi din Orientul Apropiat.
Patriarhia din Constanţi nopol are o întinsă diasporă în Europa centrală
şi apuseană, în America de Nord şi de Sud, în Australia, Noua Zeelandă şi în
Japonia. Astfel, comunităţile greceşti din Europa apuseană şi centrală sunt
organizate în cinci mitropolii şi o arhiepiscopie.
Prin acordul încheiat la 8-21 martie 1908 între guvernul Greciei
şi Patriarhia Ecumenică, la început, Biserica Greciei şi-a extins jurisdicţia
asupra tuturor comunităţilor greceşti din străinătate. La 1-4 martie 1922,
208
însă, , cele două părţi au renunţat la acest acord, iar patriarhul ecumenic
Meletie IV Metaxakis (1921-1923) a impus, din 1922, jurisdicţia Patriarhiei
Ecumenice asupra comunităţilor greceşti din străinătate. Patriarhia Ecumenică
are în prezent sub jurisdicţia sa următoarele Biserici din Europa:
1. Arhiepiscopia ortodoxă greacă din Thyatira şi Marea Britanie
înfiinţată la 11 mai 1922, cu sediul la Londra, având sub jurisdicţia ei pe
credincioşii greci din Anglia, Irlanda şi insula Malta. Din 1968 a fost
ridicată la rangul de Arhiepiscopie.
2. Mitropolia ortodoxă greacă din Franţa şi Spania, întemeiată la
5 februarie 1963, cu sediul ia Paris, are sub jurisdicţia ei pe credincioşii greci
din Franţa, Spania, Portugalia şi insulele Canare. Această mitropolie
numără aproape 100.000 de credincioşi şi are peste 30 de preoţi.
3. Mitropolia ortodoxă greacă din Germania, întemeiată la 17
februarie 1963, cu sediul la Bonn, are sub jurisdicţia ei pe credincioşii greci
din Germania şi Danemarca. Are aproape 150.000 de credincioşi şi 27 de
biserici. Pentru pregătirea clerului din Europa occidentală, Patriarhia
Ecumenică a înfiinţat la 18 septembrie 1968 o şcoală teologică în
Germania.
4. Mitropolia ortodoxă greacă din Austria, înfiinţată la 17 februarie
1963, cu sediul la Viena, îşi întinde jurisdicţia asupra credincioşilor greci din
Austria, Ungaria, Elveţia şi Italia. Ea are peste 40.000 de credincioşi, 20 de
biserici şi 20 de preoţi.
5. Mitropolia ortodoxă greacă din Belgia şi Olanda, înfiinţată la 12
august 1969, cu sediul la Bruxelles, are sub jurisdicţia ei credincioşi greci din
Belgia, Olanda şi Luxemburg.
209
6. Mitropolia ortodoxă greacă din Suedia şi întreaga
Scandinavie, înfiinţată la 12 august 1969, cu sediul la Stockholm, are sub
jurisdicţia ei Suedia, Norvegia şi Islanda.
7. Sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol se află şi
Arhiepiscopia ortodoxă greacă a Americii de Nord şi de Sud, înfiinţată la 11
mai 1922, cu sediul la New York, având sub jurisdicţia ei pe grecii ortodocşi
din cele două Americi. Biserica ortodoxă greacă din America există din anul
1767. în decursul timpului ea a trecut prin mai multe încercări de
organizare, unele venite din partea Arhiepiscopiei greceşti din Atena, altele
din partea Patriarhiei Ecumenice, sub jurisdicţia căreia se află din 1922. Este
cea mai înfloritoare arhiepiscopie greacă din străinătate, numărând în prezent
peste trei milioane de credincioşi, 11 episcopii, 450 de parohii, 520 de preoţi,
12 episcopii, numeroase şcoli şi instituţii confesionale.
210
Biserica Ortodoxă Română
Între românii plecaţi de acasă şi stabiliţi undeva departe de ţară, cei mai
mulţi trăiesc în Statele Unite ale Americii, în Canada, alţii, puţini la număr,
şi prin alte state ale Americii latine.
Primele forme ale organizării vieţii lor religioase ortodoxe datează
din primul deceniu al secolului al XX~lea, când Mitropoliile Moldovei şi
Ardealului le-au trimis preoţi pentru asistenţa religioasă şi l-au organizat în
parohii.
Rămaşi statornici în credinţa ortodoxă strămoşească pe care o prezintă
cu demnitate în mijlocul celorlalte naţionalităţi ce alcătuiesc poporul american,
românii din America şi-au organizat apoi viaţa religioasă în cadrul
"Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America", supusă canonic
jurisdicţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. începuturile
acesteia pot fi datate la 25 aprilie 1929, când Congresul bisericesc al
tuturor românilor ortodocşi în America, ţinut în Detroit Michigan, a hotărât
înfiinţarea şi organizarea acesteia. Statutul de organizare şi funcţionare al
acestei eparhii, întocmit de Congresul bisericesc, reunit în Ohio în 1932, a fost
aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la un an după aceea,
în 1933.
Episcopul Policarp Moruşca, întronizat la 4 iulie 1933 în Detroit este
primul episcop al acestei episcopii. El a pus bazele "Vetrei Româneşti" şi
a condus efectiv Episcopia până în 1939. După o vacanţă de 11 ani, când şi
între românii de aici s-au ivit disensiuni, care au dus Ia dezbinarea lor,
scaunul Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America a fost ocupat la
211
19 noiembrie 1950 de episcopul Andrei Moldovan, care a păstorit până la
moartea sa, întâmplată în 1963.
În 1952 un număr de preoţi şi de credincioşi, alimentaţi de idei străine
Ortodoxiei româneşti, s-au rupt de această Episcopie, formând o alta.
După o nouă vacanţă (1963-1966), la cârma acestei Episcopii a venit
Prea Sfinţitul Episcop Victorin Ursache, ales la 23 aprilie 1966 de Congresul
bisericesc, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din
Bucureşti în 7 iunie 1966, hirotonit arhiereu la 7 august şi instalat la 21
august 1966. "Pentru merite în lucrarea misionară, la propunerea Prea
Fericitului Părinte Patriarh Justinian, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române în şedinţa sa din 11 iunie 1973, Bucureşti, a hotărât ridicarea
P.S.Episcop Victorin la rangul de arhiepiscop. Acelaşi Sfânt Sinod, în şedinţa
sa din 12 decembrie 1974, analizând propunerile Congresului bisericesc anual
al Episcopiei, a hotărât ridicarea Episcopiei misionare la rangul de
arhiepiscopie, cu titlul oficial de "Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă
Română în America". în aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a
reînnoit Statutul de autonomie bisericească administrativă dat Episcopiei la 12
iulie 1950".
Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America prezintă
astăzi următoarea structură organizatorică: centru eparhial în frunte cu
arhiepiscopul, ajutat de un vicar, un director şi un preot misionar eparhial.
Arhiepiscopia are aproximativ 6 protopopiate în care sunt cuprinse cele 32 de
parohii deservite de 29 de preoţi şi 6 diaconi. în S.U.A. există 12 parohii, în
Canada 19 parohii şi una în Caracas-Venezuela.
În majoritatea lor, parohiile dispun de lăcaşuri proprii de cult, în
care se săvârşesc sfintele slujbe şi se desfăşoară activitatea bisericească. în
afara bisericii, fiecare parohie are şi o sală special amenajată pentru întruniri,
212
vizionări de filme, spectacole. Multe dintre biserici au pe lângă ele şi
biblioteci parohiale organizate. Dragostea şi grija preoţilor şi credincioşilor
pentru biserica lor s-a concretizat în renovarea unor biserici şi în
împodobirea lor cu iconostasuri noi dăruite de Patriarhia Română, în
cumpărarea unor obiecte şi proprietăţi pentru biserică, toate aceste
activităţi şi înfăptuiri subliniind buna dezvoltarea materială şi spirituală a
parohiilor aparţinând Arhiepiscopiei.
Arhiepiscopia şi mai apoi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă
Română în America s-a bucurat, cu fiecare an, de o deosebită atenţie, grijă şi
sprijin material din partea Patriarhiei Române care a dăruit pentru parohiile
Arhiepiscopiei obiecte şi cărţi de cult, sute de abonamente la revistele
centrale bisericeşti şi sute de exemplare de calendare bisericeşti anuale
precum şi fonduri pentru bugetele unor parohii.
213
Arhiepiscopia Ortodoxa Română pentru Europa
Centrală şi Occidentală.
Comunitatea ortodoxă română ce la Paris s-a constituit sub forma
unei parohii în 1853, datorită eforturilor arhimandritului losafat Snagoveanul.
Acesta a primit aprobarea de funcţionare şi a intrat, începând din anul
1860, sub jurisdicţia Mitropoliei Ungroviahiei, sub care se găseşte până azi.
Pentru asistenţa religioasă a românilor ortodocşi din Paris, au fost
trimişi, fără întrerupere, preoţi din România. între 1934-1945, parohia
ortodoxă română din Paris a fost condusă de Arhim. dr. Teofil lonescu, care
după o plecare şi şedere în S.U.A. până în 1954, a fost sfinţit episcop la Paris la
26 decembrie 1957 pentru Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa
Centrală şi Occidentală.
Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală
şi arhipăstorul ei, episcopul dr. Teofil lonescu, au intrat sub jurisdicţia
canonică a Patriarhiei Ortodoxe Române prin aprobarea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române dată în şedinţa sa din 28 aprilie 1972.
Dezvoltarea Ortodoxiei româneşti şi prestigiul ei pe plan
ecumenic au impus ridicarea Episcopiei Ortodoxe Române de la Paris la
rangul de arhiepiscopie. Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române, având în
vedere acestea, precum şi cererea în aceiaşi sens a Consiliului Eparhial al
acestei Episcopii, a hotărât şi a acordat Episcopiei, în şedinţa din 12
decembrie 1974, rangul de arhiepiscopie, intitulându-se: "Arhiepiscopia
Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală" cu sediul la
Paris. Acesteia îi sunt puse sub jurisdicţie parohiile ortodoxe române din
Europa Centrală şi Occidentală.
214
Pentru buna desfăşurare a vieţii şi activităţii religioase a
comunităţii ortodoxe române de aici, Patriarhia Română a pus la
dispoziţia Arhiepiscopiei şi a credincioşilor săi din Franţa, cărţi de cult şi
rugăciuni, calendare bisericeşti, veşminte şi obiecte de cult, mobilier, un
număr de exemplare din Noul Testament şi fonduri pentru bugetul
Arhiepiscopiei.
Se dezvoltă mai apoi Mitropolia Ortodoxă Română a Europei
Occidentale cu sediul în Franţa.
Biserica Ortodoxă din Viena -Austria
Printre locaşurile de închinare de peste hotare ale Bisericii
Ortodoxe Române şi comunităţile ortodoxe române, capela ortodoxă română
şi comunitatea ortodoxă română din Viena s-au bucurat de o deosebită
atenţie şi sprijin material din partea Bisericii Ortodoxe Române.
Capela din Viena, expresie a dragostei de neam şi credinţă
strămoşească a românilor statorniciţi în capitala Austriei, îşi datorează
existenţa ei unui comitet al românilor strămutaţi din Transilvania în
Austria. Membrii comitetului proveneau de la "Clubul român", asociaţia
românilor din Austria, întemeiată prin 1875-1898, sub denumirea de
"Colonia română din Austria".
Colonia română din Austria s-a înfiinţat în jurul capelei întemeiată în
1907şi s-a reînviorat spiritual prin aducerea la cârma ei, în 1960, a Pr. dr.
Gheorghe Moisescu care s-a îngrijit de buna desfăşurare a vieţii religioase şi
lucrării româneşti a acesteia până în 20 septembrie 1974. Parohia ortodoxă
română din Viena a publicat regulat , în acea perioadă "Almanahul
215
Parohiei Ortodoxe Române din Viena", şi revista "Luceafăr Nou", buletinul
trimestrial al coloniei şi parohiei române din Viena.
Cu sprijinul Patriarhiei Române, parohia ortodoxă română din
Viena a restaurat în 1963 şi a înzestrat, cu odoare religioase trimise de
Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian, capela monument istoric de la Trivoii
-Viena, în care a fost adăpostită odinioară crucea de stejar ridicată de
Şerban Cantacuzino.
Viaţa culturală a parohiei a cunoscut o activitate intensă mai ales după
ce în 1970 s-a creat aici un centru cultural, dotat cu tot mobilierul necesar şi
cu o frumoasă bibliotecă trimisă din România, pentru pregătirea spirituală a
coloniei române din Viena.
Biserica Ortodoxa Româna din Baden-Baden
- Germania
La Baden-Baden se găseşte şi o biserică românească ridicată între
1864-1866 de prinţul Mihail Sturdza, după plecarea lui în Moldova (1849), în
amintirea fiului său mai mic, Mihail decedat la Paris în vârstă de numai 17
ani. După construire, ctitorul a dispus, printr-un act fondaţional, ca această
biserică să fie loc de îngropare pentru ctitorii şi urmaşii lor direcţi şi locaş de
închinare pentru credincioşii români din localitate sau în trecere pe aici.
Cunoscută mai ales sub numele de "Capela Sturdza", bisericuţa se impune prin
linia arhitectonică în care se găsesc "elemente ornamentale arhitecturale
romane şi bizantino-ruse armonic îmbinate într-un tot unitar". La 20
august 1882, capela a fost pusă sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi
Sucevei.
216
În cursul anului 1975 biserica de la Baden-Baden a primit din
partea Patriarhiei Române obiecte şi cărţi de cult, material de colportaj,
calendare bisericeşti şi fonduri pentru bugetul parohiei.
Astfel după anul ..... apare Mitropolia Ortodoxă Română pentru
Germenia şi Europa Centrală, ce îşi sre sediul în Nurnberg-Germenia, cu 38 de
parohii.
Patriarhia Ortodoxa Româna din Londra
Emigrarea românilor în Marea Britanie a avut loc mai ales între cele
două războaie mondiale, stabilindu-se la Londra şi în împrejurimi. După cel
de-al doilea război mondial, Consiliul Bisericilor Britanice a pus la
dispoziţia românilor ortodocşi din Londra o capelă pentru săvârşirea sfintelor
slujbe. Problema posibilităţii organizării unei parohii ortodoxe române în
Londra sub jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Române s-a pus în 1962.
În noiembrie 1963 arhiepiscopul de Canterbury şi primat al Angliei a
pus la dispoziţia românilor ortodocşi pentru cultul lor, vechea biserică "St.
Dunstan" zidită în anii 988-1017, şi aflată în inima Londrei. Pr.prof. Vintilă
Popescu a organizat parohia şi a devenit primul paroh al acesteia la 1
decembrie 1964.
Pentru nevoile religioase şi culturale ale membrilor săi şi pentru a
face cunoscută activitatea ei, printre ceilalţi creştini din Marea Britanie şi
printre românii strămutaţi în alte ţări, parohia ortodoxă română de aici
editează, începând cu 1967, revista "Altarul". Din 1970 aceasta a fost
înlocuită cu "Almanahul Altarul" şi "Buletinul Ortodox Român".
217
Comunitatea şi parohia ortodoxă română de la Londra îşi au activitatea
lor nu mai puţin însemnată. Preotul paroh participă la manifestări cu caracter
ecumenist, la simpozioane, recepţii şi alte acţiuni de apropiere şi
colaborare interortodoxă şi interconfesională.
Parohia Ortodoxa Româna din Suedia
Parohia Ortodoxă din Suedia a luat fiinţă ia 1 noiembrie
1971. În Stockholm, slujbele religioase au avut loc mai întâi în diferite
biserici ale comunităţilor luterane, iar din 1973 slujbele divine ortodoxe se
celebrează în capela funerară, pusă gratuit la dispoziţia comunităţii românilor
de către parohia luterană din Huddinge.
În dorinţa de a grupa pe românii ortodocşi din aceste părţi, în
jurul parohiei din Stockholm, pentru asistenţă religioasă, Pr. paroh
Alexandru Ciurea a înfiinţat un număr de 8 filii. S-au organizat comitete
parohiale la toate filialele şi se întreţin relaţii cu mulţi români ortodocşi, chiar
din alte localităţi.
În viaţa parohiei, ca un eveniment de seamă, se înscrie
înfiinţarea "Centrului de studii româneşti de pe lângă parohia ortodoxă
română din Suedia" care îşi propune să desfăşoare o importantă activitate
culturală printre românii stabiliţi în Suedia. Patriarhia Ortodoxă Română a
acordat obiecte şi cărţi de cult, material de colportaj, calendare bisericeşti şi
fonduri pentru bugetul parohiei.
218
Parohia Ortodoxa Româna din Geneva
Aceasta a luat fiinţă prin hotărârea adunării parohiale din 5 ianuarie
1975, având ca hram , învierea Domnului. La început, slujbele s-au oficiat
în biserica veche-catolică "St. Germain" din Geneva. Parohia scoate şi o
revistă intitulată "învierea". Ea va obţine capela ortodoxă greacă de la
Centrul Ecumenic din Chambesy. Patriarhia Română a dăruit acestei
parohii veşminte, obiecte şi cărţi de cult, calendare şi fonduri pentru bugetul
parohiei.
Au luat fiinţă 11 parohii
Parohia Ortodoxa Româna din Milano - Italia
A luat fiinţă ca urmare a cererii credincioşilor români ortodocşi din
Milano, formulată în Adunarea generală a comunităţii româneşti de aici, din
9 februarie 1975, în urma contactului credincioşilor cu Pr. Traian Valdman,
doctorand în teologie, trimis la studii în Italia de Patriarhia Română.
Parohia a fost aprobată de către Patriarhia Română, numind în funcţia
de preot paroh, cu începere de la 1 octombrie 1975, pe Pr. Traian Valdman.
Ea are lăcaş propriu de cult, în Via Georgio Giulini. Parohia a primit toate
cele necesare săvârşirii sfintelor slujbe din partea Patriarhiei Române.
219
Parohiile Ortodoxe Române din Australia
Prezenţa românilor în Australia datează dinainte de cel de-al doilea
război mondial. Prima parohie ortodoxă română înfiinţată aici sub jurisdicţia
Patriarhiei Române datează din 1970 şi este la Melbourne, pentru românii din
statul Victoria, parohie cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel".
Recunoscută de statul australian în 1971, ea şi-a primit titularul la 20
iunie 1971 în persoana Pr. Dumitru Găină, doctorand în teologie. La 11
februarie 1973 a avut loc pe lângă parohie inaugurarea primei şcoli româneşti
pentru copiii români, în Melbourne. Parohia scoate, din decembrie 1972,
revista "Altarul străbun".
A doua parohie care a luat fiinţă, sub jurisdicţia Bisericii
Ortodoxe Române, este cea din Adelaide cu hramul "Sfântul Nicolae", la 4
noiembrie 1973. Aceasta a fost înregistrată şi recunoscută ca oficială, la 24
aprilie 1974.
O a treia parohie înfiinţată, la 18 martie 1973, sub jurisdicţia
Bisericii Ortodoxe Române, este cea de la Sydney care şi~a primit preotul
paroh la 26 septembrie 1975.
Parohia Ortodoxă Româna din Wellington Noua
Zeelandă
A luat fiinţă la 16 octombrie 1971, sub jurisdicţia Bisericii
Ortodoxe Române. La cererea românilor din Wellington, Patriarhia
220
Română Ie-a trimis ca preot paroh pe Pr. Gheorghe Speranţa, doctorand în
teologie, care a luat cu sine darurile Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian
pentru parohia înfiinţată: obiecte, veşminte şi cărţi de cult, icoane, calendare.
Aşezămintele ortodoxe româneşti de la Locurile Sfinte: Ierusalim şi Iordan
Biserica Ortodoxă Română şi credincioşii ei au manifestat, în
decursul istoriei, un pios respect şi o aleasă evlavie faţă de Locurile Sfinte.
Deşi voievozii, episcopii şi pelerinii români au închinat danii
generoase locurilor sfinte la mai mult de 30 de mănăstiri, începând cu
secolul al XVI-lea, totuşi Biserica Ortodoxă Română nu a avut aici nici o
biserică în care pelerinii români ortodocşi să înalţe rugăciuni, slujbe şi
cântări în grai românesc. De-abia în 1910, cu aprobarea Bisericii Ortodoxe
Române, s-a constituit un comitet cu sarcina să acţioneze un teren la
Ierusalim în vederea ridicării unei biserici şi a unui cămin ca loc de închinare
pentru pelerinii veniţi din România. Terenul s-a cumpărat în preajma
primului război mondial, dar nu s-a putut construi nimic. în 1927, cu ocazia
vizitei la Ierusalim a Patriarhului Miron Cristea s-a hotărât, la cererea
călugărilor şi credincioşilor români aflaţi atunci în Ţara Sfântă, ca pelerini,
construirea a două biserici: una în Ierusalim, cu un cămin de primire şi
alta pe malul râului Iordan.
Întocmite de arhitectul D. lonescu Berechet în 1933 la Ierusalim,
planurile celor două biserici au fost încredinţate spre executare arhitectului
arab Andony Baramchi din Ierusalim. Piatra fundamentală a bisericilor
amintite a fost pusă la 28 martie 1935 la sărbătoarea Sfintelor Paşti, de către
o delegaţie bisericească românească.
221
De la 1 martie 1975, conducerea Aşezământului nostru românesc
ortodox de la Ierusalim a fost încredinţată de Prea Fericitul Părinte Patriarh
Prea Cuviosului Arhimandrit doctor Vasiie Costin care a dus cu abnegaţie
activitatea religioasă a acestui aşezământ.
Parohia Ortodoxa Româna "Sfânta Treime" din Sofia
Biserica acestei parohii este ctitorie românească construită în
stil brâncovenesc, între 1905-1908, târnosită în 6 decembrie 1913. Purtarea de
grijă şi sprijinul material, au fost arătate generos de Biserica Ortodoxă
Română şi celorlalte comunităţi ortodoxe româneşti de peste hotare:
Vicariatul Ortodox Român de la Vârşeţ, din Iugoslavia şi Vicariatul Ortodox
Român din Gyula - Ungaria. Studenţii şi doctoranzii acestora îşi fac studiile
universitare la Institutele teologice de la noi, ca bursieri ai Patriarhiei
Române.
Condiţiile şi dezvoltarea diasporei ortodoxe româneşti reflectă din
plin activitatea misionară a Bisericii Ortodoxe Române.
222
BIBLIOGRAFIE:
1. Pr. Dr. Liviu Stan, Diaspora Ortodoxă, B.O.R, nr.11-12,
1950.
2. Ibidem, Ortodoxia şi diaspora, în Ortodoxia, nr. 1, 1963
3. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Biserica în secolele XI-XV,
I.B.U., Bucureşti, 1993.
4. Eugen Popovici, Biserica între secolele XI-XV, I.B.U.
(ediţia a II-a vol. III), Bucureţti, 1927.
5. Lect. Diac. I. Pulpea, Configuraţia actuală a creştinismului,
în Studii Teologice, nr. 3-4, 1949.
6. A. Ivanov, Predoslovie- Jurnalul Patriarhiei Moscovei,
1955.
Tehnoredactare:
- Iorga Marius-Alexandru.
- Buţincu Dan-Florin.
223