carte balaica si bobocel
TRANSCRIPT
FRAŢII GRIMM
Bălăicaşi Bobocel
Carte de activităţi practice pentru
confecţionarea păpuşilor şi imaginarea scenetelor
EDITURA KRITERION
Trăia odată o văduvă sărmană într-o căsuţă cu
o grădină în care creşteau doi trandafiri din care
unul înflorea alb, iar celălalt roşu. Şi avea văduva
două fete, care semănau cu aceşti trandafiri: una se
numea Bălăica, iar cealaltă Bobocel. Şi erau atât de
drăgălaşe şi bune, harnice şi vesele, cum nu mai
fuseseră alţi copii. Bălăica era mai liniştită şi mai
cuminte decât Bobocel. Bobocel alerga prin poiene
şi pe câmpii, culegea flori, prindea păsărele, iar
Bălăica rămânea cu mama, deretica prin casă sau îi
citea, când nu avea altceva de lucru. Cei doi copii
se iubeau atât de mult incât se ţineau de mână când
plecau împreună. Şi când Bălăica spunea: „Nu ne
vom despărţi niciodată” – atunci Bobocel
răspundea: „Nu ne vom despărţi cât vom trăi”. Şi
mama adăuga: „Şi să vă ajutaţi una pe cealaltă”.
Când alergau prin pădure şi culegeau boabe
mici roşii, jivinele nu le făceau nici un rău, ci se
apropiau prietenoase: iepuraşul rodea câte o frunză
din mâna lor, căprioara păştea lângă ele, cerbul
sărea vesel în preajma lor şi păsările din crâng
cântau care de care mai frumos.
Nu li se întâmpla nimic, nici dacă le surprindea
noaptea prin pădure. Se culcau pe iarba moale şi
înmiresmată a pădurii şi dormeau fără grijă până
dimineaţa. Mama lor ştia acest lucru şi nu le ducea
grija.
Bălăica şi Bobocel obişnuiau să deretice prin
casă, să facă ordine şi curăţenie, de-ţi era mai mare
dragul să le priveşti. Vara se îngrijea Bobocel de
gospodărie şi aşeza în fiecare dimineaţă un buchet
de flori la patul mamei, câte un trandafir din
fiecare boschet.
În timpul iernii Bălăica aprindea focul şi aşeza
cazanul de aramă, lustruit şi sclipind ca aurul, cu
apă pe foc. Seara când fulgii de zăpadă cădeau
liniştiţi, mama spunea: „Du-te, Bălăica, şi trage
zăvorul”, iar apoi se aşezau în jurul focului şi
mama îşi potrivea ochelarii şi se aşeza să citească
dintr-o carte mare, iar cele două fete ascultau şi
torceau. La picioarele lor se tolănea un mieluşel iar
în spate se afla o porumbiţă albă, cu căpşorul vârât
sub aripioară, gata să adoarmă.
Într-o seară, stând tihnite împreună, ca de obicei,
iată că deodată bătu cineva la uşă.
Atunci mama spuse:
– Iute, Bobocel, deschide uşa, o fi vreun drumeţ
care rătăcit drumul.
Bobocel dădu zăvorul la o parte, crezând că o fi un
sărman om dornic de adăpost, dar nu era un
drumeţ, ci un urs, care-şi băgă capul mare maroniu
pe uşă, încât Bobocel făcu un pas înapoi şi ţipă,
mielul behăi, porumbiţa zburătăci înfricoşată, iar
Bălăica se ascunse după tăblia patului. Ursul însă
începu să vorbească.
– Fiţi fără teamă, nu fac rău nimănui, vreau doar
să mă încălzesc puţin, am îngheţat de-a binelea.
– Sărmane urs, spuse mama, aşează-te lângă foc,
dar cu grujă, să nu-ţi pârleşti blana. Apoi strigă:
Bălăica, Bobocel, veniţi încoace, ursul nu vă face
nici un rău, e un urs cinstit.
– Fetele se apropiară şi, încetul cu încetul, se dădu
mai aproape şi mieluşelul, iar apoi şi porumbiţa şi
nu le era teamă. Ursul spuse:
– Copii, curăţaţi-mi blana de zăpadă – şi ele
aduseră mătura şi-i scuturară blana ursului, iar el
se lungi lângă foc şi mormăi mulţumit.
Nu trecu mult timp şi începură să se joace cu ursul
şi să glumească. Îl scărmănau, se urcau pe spatele
lui şi-l împingeau de colo-colo şi-l loveau cu o
nuia, iar când oaspetele cel greoi mormăia, ele
râdeau. Ursului însă îi plăcea. Când se înfierbântau
prea tare la joacă, striga:
„Nu mă omorâţi, copii!
Bălăica şi Bobocel,
Nu omorâţi peţitorul, uşurel!”
Într-un târziu, când se pregăteau de culcare, mama
spuse ursului:
– Stai liniştit la vatră, aici eşti ferit de frig şi
viforniţă.
Când se făcu ziuă, copiii îi descuiară uşa şi ursul o
luă la fugă spre pădure.
Şi de aici înainte, ursul venea în fiecare seară la o
anume oră şi se aşeză lângă vatră şi îngăduia
copiilor să se joace cu el. Şi se obişnuiră într-atât
cu el încât nu închideau uşa până nu sosea
oaspetele cafeniu.
Când se făcu primăvară şi începu să înverzească
totul, ursul spuse într-o bună dimineaţă Bălăicăi:
– Acum trebuie să plec şi n-am să mai vin toată
vara.
– Dar unde te duci, moş Martin? întrebă Bălăica.
– Trebuie să plec în pădure, să-mi apăr bogăţiile de
piticii cei răutăcioşi. Iarna, când pământul este
îngheţat ei rămân jos şi nu pot ieşi la suprafaţă.
Acum însă, când pământul s-a încălzit, ies afară şi
caută să fure ce găsesc. Tot ce încape pe mâinile
lor dispare apoi în vizuinile lor şi este pe veci
pierdut.
Bălăica se întristă la gândul despărţirii şi, când
deschise uşa, ursul se agăţă de zăvor şi-şi rupse o
bucăţică din blană. Bălăicăi i se păru că vede
strălucind aur. Dar nu era sigură de ce văzuse.
Ursul alergă iute spre pădure şi se pierdu în
adâncul ei.
După un timp mama îi trimise pe copii în
pădure să adune vreascuri. Şi iată că se împiedicară
de un copac mare doborât, pe care sălta ceva, dar
nu puteau desluşi ce anume. Când se apropiară şi
se uitară mai bine, zăriră un pitic, cu o faţă bătrână
şi o barbă lungă-lungă. Piticul îşi prinsese barba
într-o crăpătură a lemnului şi sărea încolo şi
încoace ca un căţeluş legat şi nu ştia cum să scape.
Privea cu ochi roşii, bulbucaţi şi striga:
– Ce vă holbaţi, neputincioaselor, nu puteţi să mă
ajutaţi?
– Ce-ai păţit, omuleţule? Întrebă Bobocel.
– Gâscă ce eşti, răspunse piticul. Am vrut să fac
surcele pentru bucătărie, căci cu buturugile mari se
arde numaidecât mâncarea de care are nevoie unul
ca mine, unul care nu înfulecă aşa de mult ca voi,
lacomelor. Înfipsesem pana şi totul ar fi mers bine,
dacă nu sărea să-mi prindă barba albă şi stufoasă,
ca să n-o mai pot scoate şi să nu mă pot mişca.
Mutre neghioabe! Şi mai şi râd de mine! Ptiu, ce
urât!
Fetiţele se căzneau să-i scoată barba, dar era cu
neputinţă.
– Mă duc să aduc ajutor, spuse Bobocel.
– Capre nebune, bombăni piticul, ce să mai
chemaţi şi pe alţii, că şi aşa sunteţi voi de prisos.
N-aveţi o soluţie mai bună?
– Nu fi nerăbdător, spuse Bălăica, voi găsi o cale,
şi scoase forfecuţa din buzunar şi tăie capătul
bărbii.
De cum se simţi liber, piticul apucă sacul cu aur
ascuns la rădăcina copacului, mormăind:
– Proaste şi necioplite mai sunteţi, să-mi tăiaţi
frumuseţe de barbă. Lua-v-ar gaia!
Plecă cu sacul pe spate, fără să mai arunce vreo
privire către copii.
După un timp Bălăica şi Bobocel porniră să
prindă peşti pentru cină. Mergând spre pârâu
văzură o vietate care sărea ca o lăcustă pe apă.
Apropiindu-se, îl recunoscură pe pitic.
– Unde te duci? Întrebă Bobocel. Doar nu vrei să
te îneci?
– Nu sunt chiar nebun, ţipă piticul, nu vedeţi că
peştele acesta nenorocit vrea să mă tragă în apă?
Piticul pescuia liniştit, când deodată se stârnise un
vânt care-i înnodase barba în undiţă, iar când se
prinse un peşte mare în undiţă, piticul nu avu
putere să-l scoată. Peştele reuşi să-l tragă în apă.
Piticul încercă să se agaţe de trestia dimprejur, dar
peştele, mai puternic, căuta să-l scufunde. Fetele
sosiră la timp să-l salveze şi să-i desprindă barba.
Dar era atât de încâlcită încât nu rămase altă cale
decât s-o taie cu foarfeca.
Când văzu piticul că i se scurtase barba, strigă:
– Nepriceputelor, mi-aţi pocit faţa, nu-i destul că
mi-aţi forfecat barba, vreţi s-o şi ciuntiţi?
Nu mai pot să apar în halul acesta în faţa alor mei.
Îmi vine să vă pun pe fugă să vă sfârâie călcâiele.
Cu aceste cuvinte luă sacul cu perle ascuns în
păpuriş şi dispăru după o stâncă.
Într-una din zile, mama le trimise pe fete la
oraş să cumpere aţă, ace şi panglici. Drumul trecea
printr-o câmpie presărată cu colţuri de stâncă. În
depărtare o pasăre mare înscria rotocoale pe cer;
apoi, coborând lin, se aşeză pe o stâncă. Totodată
se auzi un strigăt chinuit. Fetele alergară într-acolo
şi văzură înspăimântate cum vulturul apucase
vechea lor cunoştinţă – piticul – în ghiare şi-l
ridica în văzduh. Copiii, miloşi, apucară să tragă de
omuleţ până când vulturul dădu drumul pradei.
După ce piticul reveni începu să strige:
– Nu ştiţi să umblaţi mai frumos cu mine? Aţi tras
de hăinuţa mea de-aţi rupt-o, nepriceputelor ce
sunteţi!
Apoi îşi luă sacul cu pietre scumpe şi se furişă pe
sub stâncă în văgăuna sa.
Copilele, obişnuite de-acum cu felul său de a vorbi,
îşi văzură de drum şi făcură cumpărăturile
necesare. Luând drumul spre casă surprinseră
piticul, care, crezându-se neobservat la o oră atât
de târzie, golea un sac cu pietre preţioase. Soarele
în amurg lumina pietrele care scânteiau şi
străluceau atât de puternic încât copiii se opriră să
privească.
– Ce-aţi rămas cu gura cască!? Strigă piticul şi faţa
lui cenuşie se înroşi de supărare.
Continua să le certe, când se auzi un mormăit şi
apăru un urs din pădure. Piticul sări speriat în sus
dar nu mai avu timp să ajungă la ascunzişul său,
căci ursul îl prinse. Atunci piticul strigă:
– Dragă ursule, fie-ţi milă de mine, îţi dăruiesc
întreaga mea avere, priveşte aceste pietre preţioase
cât de frumoase sunt. Nu mă omorî, la ce-ţi
foloseşte un pipernicit ca mine? Nici n-ai ce
ronţăi! Fetele acestea rele sunt bucăţele mult mai
bune, ca prepeliţele, mănâncă-le sănătos.
Ursul nu se sinchisi de cuvintele lui şi-l lovi cu
laba pe răutăciosul pitic, încât acesta rămase
nemişcat.
Fetele fugiseră speriate, dar ursul le strigă:
– Bălăico, Bobocel, nu vă fie teamă, merg cu voi.
Copiii recunoscură vocea şi se opriră şi, când le
ajunse ursul din urmă, căzu pielea sa de urs şi în
faţa lor se înfăţişă un tânăr frumos şi înveşmântat
cu totul în aur.
– Sunt fecior de împărat, spuse el. Şi am fost vrăjit
de piticul cel rău, care mi-a furat bogăţiile şi m-a
transformat în urs până la moartea sa. Acum şi-a
primit răsplata cuvenită.
Bălăica se căsători cu feciorul de împărat, iar
Bobocel cu fratele său îşi împărţiră bogăţiile pe
care le strânsese piticul în scorbura sa. Mama
rămase cu copiii ei trăind încă mulţi ani liniştiţi şi
fericiţi în mijlocul lor.
Cei doi trandafiri plantaţi în faţa geamului ei
înfloreau - alb şi roşu – în fiecare an mai frumos.