bibliotheca septentrionalis 2-2011

8/18/2019 Bibliotheca Septentrionalis 2-2011

1/200

BIBLIOTHECA SEPTENTR IONALIS

Revista Bibliotecii Jude ţ ene „Petre Dulfu” Baia Mare

an XIX nr. 2 (37) 2011


2/200


3/200

BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS Buletin semestrial • an XIX, nr. 2 (37) • 2011

3

Biblioteca este un sistem deschis. Deschisspre modernizareşi modernitate, spre nouşi înnoire, spre publicşi publicaţii. Din oricarepunct cardinal al lucrurilor ar privită, Biblio-teca este o instituţie fundamentală a societăţii. Aici se întâlnescşi se întretaie trecutul cu viitorul, cunoscutul cu decunoscutul în luptacu necunoscutul, certitudinileşi incertitudinile,gândirea sistematică şi îndoiala metodică... Multidimensionalitateaşi plurivalenţele,

diversitatea, individualitateaşi alteritatea,

forţa gânduluişi rătăcirile lui,convenţionalulşi neconvenţionalultrăiesc bine împreună în paginide cărţi şi publicaţii sau pe altesuporturi. Complexitatea tezauruluide informaţii deţinute face dinbibliotecă o structură indispensabilă pentru omenire la ora actuală. Cu toate acestea, există şiadversari ai bibliotecii, chiar înrândul celor cu oarecare stagiuşcolar. Există încă primari cărorale place să comande în stilul „demâine bibliotecara vineşi lucrează la biroul acela”, uitândşi de şa

postuluişi de Legea bibliotecii,şide copiii care o aşteaptă cu cărţi,şi de tinerii care vor să utilizezecalculatoarele de la Centrele Bi-blionet. Mai suntşi consilieri care,pentru că ei nu mai citesc nimic,consideră că „nimeni nu maiciteşte”, aleşi care au manipulat voturileşi se cred stăpâni peste

o ogradă, din care face parteşi„biblioteca”! Chiar dacă sunt cazuri aşa-zis izolate,acestea trebuie aduse în atenţie, mai ales cuscopul de a le „evidenţia” spre a le „extirpa”. Încaz contrar, „putregaiul” de acest fel lucrează şi ne putem trezi într-o zi cu idei de genul „lace ne mai trebuie nouă bibliotecă acum cândavem internet?” Societatea românească este măcinată de multe preocupări, interese, contradicţii.

BIBLIOTECA ÎNTRE INOVA ŢIE ŞI MODERNITATE

Dr. Teodor ARDELEAN


4/200


4

Adev ărul este că bugetarii sunt realmente o„povară” pe oţară care îşi epuizează zi de ziresursele economice. Avem prea multe judeţe(poate vreo 20 ar su ciente!), municipii sub50.000 de locuitori cu duiumul, oraşe f ăcutepe banda rulantă a Parlamentului populist,comuneşi cu 1.500 de locuitori! Până când se vaaşeza ordinea rească în sistemul administrativnaţional vom suporta mereu riscul de a„reduşi”, de a funcţiona f ără resurse su ciente,de a nu putea angaja, de a nu putea promovaindividual în funcţii etc. Am avut ocazia să vizitez biblioteci publice

în peste 50 deţări ale lumii. E greu de f ăcutclasamenteşi comparaţii, mai ales că diferă foarte mult speci cul naţional, randamentulpopoarelor, stilul de viaţă, mentalitatea etc. Înţările dezvoltate există politici clareşi stabile îndomeniu, astfel că nu putem vorbi de „vânturilerele ale schimbării”. În alte spaţii, cum suntcele nordice, rolul bibliotecilor este chiarpuţin hiperbolizat, ele îndeplinindşi funcţiuni

auxiliare,

ind nu doar prima instituţie încomunitate, ci, uneori, chiar singura. Unde ne g ăsim noişi unde ne vom reg ăsi?Dacă mergem în ritmul ultimilor zece aniam putea spune că „drumul e bun”! A venitFundaţia Melindaşi Bill Gates (prin IREX),s-au deschis atâtea Centre Biblionet, AsociaţiaNaţională a Bibliotecilor Publice este foarteactiv ă şi implicată, mulţi directori de „judeţene”şi-au impus cerinţele folosindu-se de „prestigiullor social” etc. Aparent, am putea zice că nu eloc de îngrijorări. Dar, cu toate aceste „semnebune”, eu cred că greul cel mare încă nu a venitşi că „de rău n-am scăpat” încă. Mai ales că

„imaginaţia corectiv ă” a guvernanţilor este în continuare proli că, iar autonomia locală,prin reprezentanţii săi aleşi sau numiţi, tot mai încărcată de mediocrităţi certe. Cu un Parlament„scos din uz”, cu un Guvern bulversat demultitudinea problemelor, cu atâtea presiunidin domenii de mai mare relevanţă publică sau de mai accentuat „pericol social public”,noi cei din Lumea Bibliotecilor avem unsingur apărător del – PUBLICUL. De aceeaimplicările noastre trebuie în continuare să deschidă biblioteca la publicşi în elementeşipunţi neîntâlnite sau nebătătorite. Biblioteca –

loc de promenadă, loc de odihnă, loc de visare,loc de păstrare a documentelor, loc de întâlnireş.a.m.d. „Clienţii” bibliotecii – cât mai mulţi,mai ataşaţi, mai deli, mai mândri de bibliotecalor, mai „utilizaţi”! Cărţile – cât mai multe, maidiverse, mai atractive, mai bine păstrate, maibine valori cate... Internetul – mai aproape decei ce-l folosesc, mai util pentru descoperireşicercetare, mai rapidşi mai speci cat... Salariaţii

– mai dăruiţi muncii, mai atenţi la servituţileobligatorii, mai motivaţi moral (poateşimaterial... cândva!), mai bine monitorizaţi... Şi aşa mai „departe”, acest „departe”depinzând de managementul general alinstituţiei, darşi de coeziunea colectivului, iardacă acestea sunt la „înălţimea misiunii” socialea bibliotecii, apropierea de marile dezideratecreşte. În consecinţă, TEMA DE MEDITA ŢIE pe care o propun colegilor încă din această toamnă spre anii care vin este cea din titlu:Biblioteca între inovaţieşi modernitate.


5/200


6/200


6

Episcopii a celor două judeţe din Nordulţării:Maramureş şi Satu Mare.

În primul rând, în aceste clipeşi momentefestive, aduc mulţumire şi dau slav ă luiDumnezeu, Cel în Treime măritşi lăudat, că amavut marea ocazieşi deosebita posibilitate saufericitul prilej de a v ă întâlnişi de a v ă cunoaşte,şi de a-mi de mare folos duhovnicesc acestlucru, indcă în viziunea, în minteaşi în inimamea personalitatea Preas nţiei Voastre seconturează şi se identi că prin câteva trăsăturide nitoriişi multe calităţi distincte,şi anume: în primul rând prin caracterul, onoareaşidemnitatea Preas n

ţiei Voastre; apoi prin

vocea dumneavoastră inconfundabilă – aceltimbru baritonal de neegalat; după aceea princultura teologică, şi nu numai, cu care aţi fostşi sunteţi hăruit, dăruit şi înzestrat, datorită muncii şi tenacităţii Preas nţiei Voastre,apoi prin maturitateaşi bogata experienţă sau înţelepciune pastorală şi duhovnicească,ataşamentul faţă de valorile spirituale, pereneale poporului nostru, felul dumneavoastră de

a şi de a v ă purta, foarte rescşi mai puţinso sticat sau complicat; după aceea printenacitateaşi perseverenţa, prin dispoziţiape care o aveţi spre intensi carea eforturilor în vederea rezolv ării unor probleme (unele,dintre cele mai di cile), în special atunci cândsituaţia o cere,şi pe care leştiţi gestiona,depăşi şi rezolva în spirit de echipă, conlucrareşi cooperare; apoi prin retorica, elocinţa,coerenţa, logica, raţiuneaşi cursivitatea gândiriisănătoase, practiceşi realiste, a atitudiniicorecte, comportamentului sănătos şi a buneipurtări cu care sunteţi înzestrat, datorită buneicreşteri şi educaţii dobândite în locul natal alRozavlei Maramureşului istoric, a instrucţieişi educaţiei şcolare, seminariale, academice,universitareşi postuniversitare de la Cluj-Napocaşi Sibiu; a muncii,şlefuirii, dăruirii,jertfei, perseverenţei şi tenacităţii Preas nţiei

Voastre, cultivateşi dobândite laŞcoala vieţii

monahale, în duhulşi trăirea călug ărească apostului, ascezeişi rug ăciunii neîncetate, în va-tra sfântă a Mănăstirii dumneavoastră de su etşi de metanie – „Sfânta Ana” din Rohia, lâng ă mari părinţi duhovniceşti şi oameni însemnaţi,cum ar : Părintele Arhiepiscop Justinian Chira – al cărui ucenic preaiubitşi prim colaboratorsunteţi cu delitateşi credincioşie, de atâta vreme, Părintele Arhimandritşi Stareţ Sera mMan, Părintele Nicolae Steinhardt, vestitul poetşi scriitor creştin Ioan Alexandruşi mulţi alţii… Toţi aceşti talanţi şi aceste minunate daruri leaveţi ( şi) indcă sunteţi un autodidact înnăscut

şi foarte consecvent cu dumneavoastr

ă de-a

lungul întregii vieţi; v ă ajută foarte mult în acestsens luciditateaşi spiritul critic însoţit de foartemultă înţelegereşi condescendenţă; pe urmă,prin spiritul de rigoareşi disciplină, în primulrând cu propria dumneavoastră persoană,revelatşi manifestat cu ecare slujire ori cu ecare predică sau cuvântare, susţinute într-unmod foarte concis, coerent darşi consistent, în diferite împrejurări sau cu diferite ocazii;

comportamentul, felul dumneavoastră de a şi de a v ă raporta la semenii Preas nţiei Voastre, cu alte cuvinte, la noi toţi, la ecare înparte, într-un mod deosebitşi unic ind foarterespectuos, accesibilşi deschis, toate acesteadescoperind, în persoana Preas nţiei Voastre,o generozitateşi o etică a bunului simţ pe carele-aţi cultivat de-a lungul întregii dumneavoastră vieţi şi care astăzi le întâlneşti tot mai rar. Deasemenea, mai aveţi şi calitatea de a un omde o naturaleţe, de un farmec aparte, de osinceritate, o discreţie, demnitateşi onestitateieşite din comun, care inspiră ecăruia dintrenoi foarte multă încredere, confort su etescşidragoste faţă de valorile eterne ale spiritualităţiinoastre româneşti şi autentic ortodoxe. Să ştiţi,Preas nţia Voastră, că acest fel de a , de a v ă comporta, de v ă purta într-un mod nef ăţarnic,nemitarnicşi neslugarnic, modşi fel ce v ă

face multiubitşi foarte preţuit de multă lume,


7/200


7

care v ă stimează şi v ă apreciază în mod sincerşi admirativ, este foarte folositor, deci, multoroameni – slujitori ai altarelor, călug ări saucredincioşi ai Bisericii noastre dreptmăritoare.

Cugetând, acum, la activitateaşi la perso-nalitatea Preas nţiei Voastre, care este foartebine conturată ori consolidată şi cât se poatede bogată, de variată şi de rească, mă gândescla darul omului providenţial cu care v-a înzestrat Creatorulşi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeuşi Mântuitorul nostruIisus Hristos – pe care Preas nţia Voastră îlcinstiţişi îl slujiţi cu toată sinceritatea, dragostea

şi abnegaţia. Acum, în cuprinsul acestor modeste dar

sincere rânduri de evocareşi apreciere, v ă mărturisesc la modul cel mai sincer că m-aş bucura să ştiu, Preas nţia Voastră, că atâtcontemporanii, mai tineri sau mai bătrâni, câtşi posteritatea (la momentul cuvenitşi potrivit), v ă vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţaşi preţuirea cuvenită pentru tot ce aţi f ăcut,

pentru ceea ce sunteţi şi însemnaţi (sau artrebui să însemnaţi, încă de acum) în conştiinţaşi în memoria noastră colectiv ă, care, mă rog luiDumnezeu să nu e alterată şi o spun aceastacu mare înfrigurare indcă, din păcate, noi camavem „darul” acesta de a ne uita, foarte repedebinef ăcătoriişi înaintaşii noştri dar încerc, totuşi,să –mi fac un act de încurajareşi de optimismşisă cred că ori de câte ori va pomenit numeledumneavoastră va pronunţat cu veneraţieşi respect pentru tot binele pe care l-aţi f ăcutatâtor oamenişi care fapte, ţi sigur, că suntconsemnate de către Mântuitorul nostru IisusHristos – Arhiereul Cel Veşnic, în Împărăţia Sacea cerească şi veşnică, de care ne rug ăm cutoţii Lui, să aveţi parte.

Aşadar, ţi încredinţat, Preas nţite PărinteEpiscop Iustin, că sunt foarte mulţi oamenide rând, credincioşi şi slujitori ai Bisericii

noastre strămoşeşti, care se roag ă BunuluiDumnezeu să v ă dăruiască multă sănătate,

putere de muncă în continuare, indcă aveţinevoieşi este nevoie de aşa ceva, mult sporşi multe împliniri duhovniceşti, cu linişte şipace în su et, multă bucurie su etească, şi,totodată, să v ă răsplătească pentru faptul că i-aţi f ăcut pe ei sau pe copiii lor oameni cuşcoală teologică înaltă, încheiată, şi pe care,apoi i-aţi hirotonit preoţi şi diaconi, după carei-aţi instalat în parohiile încredinţate lor sprepăstorirea turmei celei cuvântătoare, spre Slavalui Dumnezeu – Păstorul cel Bun; apoi aţitârnositşi binecuvântat atât de multe biserici,altareşi lăcaşuri de închinare – fapt care nupoate uitat în istoria acestor locuri marcate deprezenţa şi activitatea Preas nţiei Voastre, atâtde consistentă, de vastă şi de prodigioasă şi cares-a desf ăşurat,şi se desf ăşoară pe mai departe,pe parcursul atâtor ani; rug ăciuni cărora mă alătur şi eu, dorindu-v ă, încă o dată să ne trăiţi întru mulţi, folositori, bunişi roditori ani.

Acum, în încheierea acestei modestescrisori, v ă mărturisesc faptul, Preas nţia Voastră, că eu, personal, mă simt foarte onoratpentru că am avut fericitul prilejşi mareaşansă de a v ă întâlnişi de a v ă cunoaşte, pentru caremotiv amţinut neapărat să-mi exprim ( şi) înscris recunoştinţa şi omagiul meu la acest ceasaniversar, când v ă doresc să aveţi parte, încontinuare, de multă sănătate, de mult sporşide multe împliniri duhovniceşti. Dumnezeu să v ă ajute, să v ă binecuvântezeşi să v ă poarte degrijă, permanent! Amin.

Un sincerşi călduros „La Mulţi şi Fericiţi Ani!”, Preas nţite Părinte Episcop Iustin,acum, la împlinirea frumoaseişi rotundei vârstepământeşti de 50 de ani. Doamne, ajută.

Cu aleas ă pre ţ uireş i deosebit ă recunoş tin ţă ,Preas n ţ iei Sale, Iustin Hodea Sigheteanul,

Arhiereu Vicar al Episcopiei Maramure ş uluiş iS ă tmarului – Baia Mare.


8/200


8 Neschimbă toarea Dreapt ă Credin ţ ă

13 August 1391, data când patriarhul ecu-menic Antonie al IV-lea al Constantinopoluluiemite Tomosul patriarhal prin care declară ctitoria voievozilor Baliţă şi Drag, cu hramulSf. Arhanghel Mihail din Perii Maramureşului, castavropighie, adică mănăstire pusă sub jurisdicţia

directă a scaunului ecumenic, reprezintă pentrupopulaţia românească din aceste ţinuturinord-vestice o piatră de hotarşi un documentautoritativ prin care credincioşii acestor locurinu sunt lăsaţi de izbelişte, ci sunt luaţi sub aripaocrotitoare a centrului ecumenic ortodox adică direct sub „protecţia” patriarhului ecumenic al„Romei celei noi” cum se a rmă în Tomos.

Cei doi voievozi au intuit că pentru româniiacestorţinuturi ajunşi sub suzeranitatea regatuluiUngariei, Biserica Orto-doxă, adică credinţapăstrată din moşi stră-moşi, poate singurastâncă de neclintit în faţatendinţelor de asuprireşideznaţionalizare. Această organizaţie superioară bisericească care avea în frunte pe exarhulPahomie şi deţinea ojurisdicţie respectabilă (Maramureş, Sălaj, Arva,Ugocea, Bereg, Ciceu,Unguraş şi Bistra înspre Arieş, Bihor) reprezenta un puternic obstacol împotriva maghiarizării, bineştiind că ungurii, în schimbul trecerii la religia catolică, acordaudiplome de nobleţe şi moşii. Din păcate, aceasta

se va întâmpla mai târziu adică pe la mijlocul sec.

XVşi cu urmaşii lui Baliţă şi Drag care părăsescMaramureşul şi odată cu elşi religia ortodoxă,intrând de nitiv în sânul nobilimii maghiare.Se punea atunci alternativa: iobag sau catolic?

Pentru a rezolva dilema, multe familiiau trecut în Moldova liberă şi bogată a lui

Alexandru cel Bun, ori au primit blidulde linte ademenitor al stăpânirii maghiare. Prin acest act solicitat de voievozii maramureşenişi emis de patriarhul ecumenic, această mănăstiredobândeşte o autoritate deosebită, ind scutită deacţiunea de catolicizare a regilor feudali maghiarişi în acelaşi timp, independentă şi de mitropoliaMoldovei, ind astfel un centru de sprijin al BisericiiOrtodoxe din Transilvania. Această mănăstire, din

Peri, e prezentată de voievozii maramureşeni cao „moştenire din părinţi”, deci, era mai veche,doar rectitorită de ei, probabil, începuturile ei seleag ă de sec. al XIII-lea sau chiar mai demult.

Gestul îndrăzneţ şi măreţ în acelaşi timp, darşi

ORTODOXIA MARAMUREŞEAN Ă la un popas jubiliar de excepţie: 1391-2011

Pr. dr. Vasile BORCA


9/200


9 N e s ch i m b ă t o a r e a D r e a p t ă C r e d i n ţ ă

riscant pe careşi l-au asumat cei doi voievozi estesemn al dependenţei lor trupşi su et de această mănăstire, de credinţa ortodoxă promovată aicidin moşi strămoşi, de conştiinţa că salvarea acesteiinstituţii prestigioase nu-şi are o altă modalitatedecât legarea ei de Patriarhia ecumenică, adică deCentrul Ortodoxiei universale, de Constantino-pol. Într-adev ăr mănăstirea din Peri e cea mai veche organizaţie superioară bisericească sauprima episcopie ortodoxă atestată documentar în Transilvania, repet atestată documentar (1391)pentru că în actul patriarhal amintit se facepomenire de „arhierei locali”, deci, structurileeclesiastice erau prezente în acesteţinuturica şi peste întregul teritoriu locuit de români. Din păcate existenţa acestei mănăstiri mai ales în secolele viitoare va avea o istorie zbuciumată,pierzându-şi la început jurisdicţia, ind concurată de Episcopia Muncaciului. Până în secolulal XVI-lea ea a rezistat ca sediul EpiscopieiMaramureşului după care împrejurările vitregeale istorieişi mai ales răscoala lui Thököly (1676) îişterg aproape în totalitate urmele.

Mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail din Peri a fostaşadar multe veacuri o vatră de spiritualitate ortodoxă şi românească apărătoare a credinţei străbuneşi a inţeinaţionale aşa cum a fost de atunci încoace EpiscopiaOrtodoxă a Maramureşului deşi a fost nevoită să-şiaibă sediul itinerant în funcţie de împrejurările vitregeale istoriei zbuciumate, când forţele străine de neamulşi credinţa noastră străbună au încercat să ne sfâşieunitatea de credinţă şi de neam. Aici, la MănăstireaPeri, a fost în acelaşi timp un puternic centru cultural

unde s-au f ăcut primele traduceri româneşti de textebiblice care au stat la baza tipăriturilor româneşti dinsec. al XVI-lea.

Oriunde îşi aveau sediul, episcopii ortodocşiai Maramureşului (Peri, Uglea, Moisei, Bârsanaori Giuleşti) ei au păstrat în permanenţă leg ăturilecu ceilalţi episcopi ortodocşi ai Transilvanieişi îndeosebi cu cei ai Moldovei, unde, de obicei erauhirotoniţi, menţinând astfel conştiinţa ortodoxă şi românească.

Tă v ălugul uniaţei care s-a abătut şi peste

Maramureş pe la jumătatea secolului al XVIII-lea,după întemniţareaşi moartea episcopului IosifStoica, a aşternut o mantie mohorâtă pestecredinţa străbună a maramureşenilorşi deşi uniţio cial, în structura lor su etească ei au rămasca mai înainte, adică ortodocşi, tocmai de aceea,erau încurajate de preoţi pelerinajele la vestitelemănăstiri ortodoxe din Moldova, mai ales înSuceava, cum remarcă şi istoricul AlexandruFilipaşcu în „Istoria Maramureşului” (pag. 184).

Actele măreţe ale înaintaşilor n-au rămas în vanşi n-au putut zădărnicite, de aceea,conştiinţa poporului, în general, a rămas trează,iar după Marea Unire de la 1918, încetşi dinloc în loc apar pâlcuri ale ortodoxiei până ce în 1937 se reuşeşte reîn inţarea EpiscopieiOrtodoxe a Maramureşului cu sediul la Sighet. Acest eveniment de răscolire a conştiinţei şide speranţe a fost însă repede spulberat prinizbucnirea celui de al Doilea R ăzboi Mondial,prin ocupaţia horthistă şi apoi cea comunistă careau sufocat orice năzuinţă spre adev ăr şi dreptateistorică. Abia Revoluţia decembristă din 1989, a

deschis porţileşi a creat condiţiile adecvate (deşicu multe reticenţe şi obstacole din partea unorforţe adverse) pentru reactivarea vechii EpiscopiiOrtodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, deaceastă dată cu reşedinţa la Baia Mare, subpăstorirea unui om al locului cu conştiinţa slujiriişi înnodării istoriei cu actualitatea, în persoanaP.S. Justinian Chira.

Marelui act eclesiasticşi diplomatic să vârşitde voievozii Baliţă şi Drag în 1391 i-a fost dedicat

un Simpozionştiinţi c organizat de EpiscopiaOrtodoxă a Maramureşuluişi Sătmarului, Catedrade Teologie Ortodoxă a Universităţii de Norddin Baia Mareşi Protopopiatul Ortodox dinSighetul Marmaţiei, desf ăşurat în vechiul sediual Episcopiei la Sighet în data de 01.07.2011 cutitlul „620 de ani de atestare de viaţă religioasă bisericească ortodoxă în Maramureş”, ale căruilucrări vor publicate.


10/200



– Înaltpreas n ţ ia Voastr ă , mul ţ umindu-v ă pentru dra- gosteaş i bun ă tatea de a-mi acorda acest interviu,ş i înainte dea trece la subiectul propriu-zis acestui interesant – după cum seanun ţă – dialog, vreau s ă discut ă m de faptul c ă v ă desf ăş ura ţ iactivitatea de mai bine de dou ă zeci de ani în Occident, unde a ţ iavut prilejul s ă observa ţ i cum evolueaz ă diaspora româneasc ă .Dac ă pân ă în anul 1989, aceast ă diaspora era format ă , cu prec ă dere, din refugia ţ i politici, deci o diaspora politic ă , după acest an marea mas ă a emigran ţ ilor a fost format ă din proletariş i intelectuali care î ş i c ă utau o via ţă material ă mai bun ă . În celece urmeaz ă , a ş dori s ă abord ă m problema identit ăţ ii religioase,a culturii române ş ti ş i a în ţ elegerii ecumenismului într-odiaspora radical schimbat ă după anul 1990. Dar, înainte dea intra în aceast ă problematic ă , a ş dori s ă ne eviden ţ ia ţ i câtevainforma ţ ii ş i date generale cu privire la structura Mitropoliei pe care o pă stori ţ i din anul 1994.

– Da! Înainte de orice aş dori să v ă spun că tipulde diasporă pe care l-aţi descris adineauri, îl numimdiaspor ă economic ă . Exilul de altădată, impus de regimulcomunist, astăzi a dispărut. Acest tip de diasporă acunoscut o adev ărată explozie după anul 1989. Înce priveşte Mitropolia Germaniei, Europei Centraleşi de Nord, v ă pot spune că a fost în inţată în anul1993, la cererea unui număr impresionant de românidin Germania, ea rupându-se de ArhiepiscopiaEuropei Occidentaleşi Meridionale în inţate în 1948de mitropolitul Visarion Puiu. Desigur, la început afostşi ea Arhiepiscopie. Deci, din anul 1993 Europa

Centrală şi de Nord formează o entitate religioasă constituită în Mitropolia noastră din două entităţi

Arhiepiscopia Germaniei, Austrieişi Luxemburgului,iar din anul 2008 avem o Episcopie a Europei deNord. Jurisdicţia noastră se întinde aşadar asupraacestorţări. Suntem trei episcopi în toată Mitropolia:Eu, ca mitropolit, P.S. Macarie, care vine aici de la Cluj,la Stokolm (pentru Europa de Nord)şi P.S. Episcop vicar So an Bra

şoveanul, cu sediul la München.

– Câte parohii ave ţ i în Mitropolia Germanieiş i a Europei de Nord? Ave ţ i su ciente biserici pentru o ciereaserviciilor religioase?

– La ora actuală avem 55 de parohii, în Germania, Austriaşi Luxemburg, mai multe lii, aproximativ52 de preoţi şi mai mulţi diaconi. Problema care nefrământă şi a f ăcut-o de la bun început este aceeaa construirii de biserici, de locaşuri proprii. În anul1994, când am fost instalat ca mitropolit, în teritoriulcanonic al Mitropoliei noastre, aveam doar două biserici – la Malmö (Suedia)şi o capelă la Salzgitter, în rest, absolut nimic. La ora actuală, după un efortconstant pe această linie, avem aproximativ zecebiserici care ne aparţin. Unele cumpărate, alteleconstruite, ca cele de la Viena sau Salzburg, alteleprimite, ca cea de la capucinii dintr-un orăşel din Austria. Avem, aşadar, zece biserici pentru cincizecişi cinci de parohii. V ă daţi seama, patruzecişi maibine de parohii nu au biserici proprii unde să poată sluji preoţii! Slujim în biserici romano-catolice sau

protestante, pe care le închiriem, sau în care suntemlăsaţi să slujim. Misiunea noastră este foarte limitată,

TR Ă IND CU ADEV Ă RAT CREDINŢ A ORTODOX Ă , EA NE DUCE LA ÎMPLINIREAFIRII NOASTRE, FIINDC Ă ORTODOXIA ARE SENSIBILITATEA MISTERULUIŞI

TAINEI...Interviu cu ÎPS dr. SERAFIM JOANT Ă – Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, AustrieişiLuxemburguluişi Mitropolitul Europei Centraleşi de Nord

realizat de Stelian GOMBOŞ

Viaţa duhovnicească, aşa cum este trăită în Biserică, nu poate epuizată în cuvinte. Speci cul Ortodoxieiautentice nu este teoria pe marginea adev ărurilor de credinţă, ci închinarea, aşa cum spuneşi SfântulEvagrie Ponticul în cuvintele: „teolog este cel care se roag ă şi cel care se roag ă este teolog”. Elementelefundamentale ale Ortodoxiei sunt eclesialitatea, angajarea ascetică – pentru că viaţa creştină presupuneun efort, o nevoinţă – şi existenţa reperelor dogmatice. Practicarea lor conduce la libertatea Duhului.În interviul de mai jos, Înaltpreas nţitul Părinte dr. Sera m Joantă, Mitropolitul Ortodox Român alGermaniei, Europei Centraleşi de Nord, ne desluşeşte câteva din trăsăturile de nitorii ale vieţii creştine,duhovniceşti şi autentice.


11/200



din cauza lipsei de biserici. Avem nevoie chiar denişte săli în care să rămânem după Sf. Liturghie, e pentru o masă, e pentru o cafea, astfel avândposibilitatea să ne cunoaştem mai bine, dat indfaptul că majoritatea credincioşilor parcurg uneorisute de kilometri pentru a putea participa la SfântaLiturghie; sau pentru participarea la întrunirişiconferinţe. Toate acestea, cu scopul de a păstra, aşacum aţi spusşi dumneavoastră, identitatea noastră ortodoxă românească, culturală, naţională. Eu insistaici, şi acolo, pe faptul că, dacă suntem români,noi trebuie să conştientizăm că avem o identitate anoastră, proprie. Nu poţi să i european, universal,f ără o identitate proprie locală. Fiecare om în această lume s-a născut într-un anumit loc, a fost marcat deo cultură, de o tradiţie, de o confesiune religioasă

căreia îi aparţine. Oriunde merge în lume, duce cuel această zestre. La felşi noi, românii, ne ducem înOccident sau în altă parte, dar suntem totuşi româniplecaţi dintr-oţară, dintr-o Biserică, dintr-o cultură,dintr-o limbă. Or, dacă le uităm sau nu vrem să ţinemcont de acestea ne vom des gura identitar. Nu putem europeni, occidentali, nu pot german decât înmăsura în care sunt român, pentru că asta e identitateamea.Şi atunci mă adaptez noilor condiţii, f ără să negnimic din identitatea mea. Pentru că, dacă aş face-o,m-aş des inţa ca omşi nimeni nu mi-o cere, nimeninu pretinde să-ţi negi identitatea, dar mă îmbog ăţesc,cresc, mă dezvolt cu ceea ce întâlnesc acoloşi nu mă des gurez uitând cine sunt...

– Aş face chiar o compara ţ ie. Dac ă vom privi o pă dureîn ansamblul ei, ea este o unitate de copaci. Apropiindu-nemai mult, vom putea observ, c ă sunt diferite esen ţ e lemnoase.Fagul este fag, pinul este pin, salcâmul este salcâm. Cu altecuvinte, nu este nicio problem ă faptul c ă românii se adapteaz ă ş i se integreaz ă în societ ăţ ile occidentale, dar este esen ţ ial s ă nu- ş i uite esen ţ a. Se vorbe ş te foarte mult despre capacitateaintelectual ă deosebit ă a românilor, îns ă ş i despre problema c ă se pierd foarte repede ca grupuri identitare printr-o adaptare precoce... se integreaz ă foarte repede, dar la fel de repede î ş ireneag ă identitatea na ţ ional ă ş i religioas ă . A ţ i sim ţ it aceast ă fragilitate spiritual-identitar ă la românii din Occident?

– Aşa este! Doar că în ultimul timp acest fenomende absorbţie identitară, datorită Bisericii, este din ce în ce mai rar întâlnit. Nicio altă instituţie românească din Occident nu face atât de mult pentru păstrareaidentităţii românilor. Trebuie precizat că Bisericanu încearcă crearea unor ghetouri etnice. Departe

de noi gândul acesta! Dorim să ne integrăm, este resc, este normal, altfel ai ca un intrus, dar f ără

pierderea identităţii.Şi atunci, eu nu înţeleg de ce uniidintre românii noştri nu vor ca copiii lor să înveţeacasă limba română, sau laşcolile de duminică. Uniiromâni sunt reticenţi spunându-şi că e mult mai bineca pruncii lor să înveţe limba germană sau franceză sau altă limbă şi să nu-i mai încarce cu limba română. Aceasta este o gândire total nesănătoasă, pentru că copilul învaţă uşor mai multe limbi în acelaşi timp, iaracest lucru este o îmbog ăţire. Or, noi încercăm să-isensibilizăm şi îi îndemnăm să-şi înveţe copiii limbaromână, pentru că germana sau oricare altă limbă opot înv ăţa foarte uşor. Sigur, sunt multe cazuri,şi spercă sunt majoritare, ale celor care vorbesc cu copiii în limba română, acasă. Noi insistăm foarte multpe această identitate, care nu numai că este atât debogată pentru că este vorba de Ortodoxie. Nemţii,

occidentalii în general, catolicişi evanghelici, cândse apropie de valorile Ortodoxiei, realizează bog ăţiaextraordinară şi faptul că acesta este creştinismulautentic, creştinismul care are vână mistică, spirituală,duhovnicească, cum nu au celelalte confesiuni care înseamnă, de fapt, salvarea omului modern. Nu ospunea Malraux acum o sută şi mai bine de ani că viitorul creştin va mistic sau nu va deloc? Or,Steven Runciman, un mare bizantinolog englez,spunea că viitorul creştinismului este Ortodoxia,pentru dimensiunea ei mistică, sacramentală,Liturghia ei, pentru frumuseţea icoanelor ei, pentrufaptul că pune accentul pe interiorizarea omului,pe unirea minţii cu inima, cu liturghia ei, or, asta îlsalvează pe om. Omul modern se împrăştie în lumeacare vine asupra lui ca un tă v ălug. Tu, ca om, dacă nuai resorturi interioare, nu te uneşti cu Dumnezeu îninima ta, nu mai ai capacitatea să-ţi cobori mintea îninimă şi să te uneşti cu Dumnezeu, să te interiorizeziprin rug ăciune, să te laşi inundat de frumuseţearug ăciunii, prin care primeşti puteri noi, curaj, tepierzi în lumea aceasta;şi deci dacă noi avem această identitate, atât de bogată, râvnită de alţii, trebuie să ne bucurăm de ea. Occidentalii îşi dau seama că aupierdut această vână spirituală, de aceea mulţi dintreei caută adev ărul în religiile orientale care îi ajută să se interiorizeze, or, noi avem aici Ortodoxia noastră.Este datoria ortodocşilor să ne ducem în lume să transmitem lumii bog ăţia noastră, cum încercăm să facem noi. Să ştiţi că rămân uimit de cât interes poateridica o biserică Ortodoxă în Occident. De exemplu,biserica noastră din Nürenberg: primim anual sute,dacă nu chiar zeci de mii de grupuri care rămân uimiţide frumuseţea picturilor. Ascultă cu atât interes când

le vorbim de spiritualitatea ortodoxă, de Liturghiauşoară, de rug ăciunea lui Iisus, de monahismul nostru,


12/200



şi mulţi s-ar converti imediat, numai că nu e uşor să teconverteşti, pentru că trebuie să renunţi la ceva... noislujim în limba română acolo, or, aceştia nu înţeleglimba, este foarte greu, dar ei sunt entuziasmaţi... iarnoi poate ne ruşinăm de ea...

– Sau ne ferim de ea...

– Ne ascundem, nu o cunoaştem, foarte mulţinu o cunoaştem, este adev ărat că suntem super ciali.Ne ducem în Occident dar nuştim mare lucru despreOrtodoxie, nu o cunoaştem ci doar a rmăm că suntem ortodocşi. Mareaşansă pe care o avem suntparohiile ce se înmulţesc tot mai multşi că româniinoştri pot avea la îndemână Biserica. Dacă nu auavut-o la îndemână acasă, pentru că au ignorat-o, acolo

întâmpinând mai multe greutăţi şi trăind oarecumdrama împrăştierii, a plecării de acasă, pentru că eo dramă, e o suferinţă, iar acest sprijin îl poţi g ăsidoar în Biserică. Şi Dumnezeu să e lăudat că avemaceste biserici. Când te duci în Italia, în Spania, undesunt foarte mulţi români, este o viaţă extraordinarde ferventă, de dinamică. Toată lumea cântă, preoţiislujesc frumos, pentru că noi, episcopii, am zis să m misionarişi să slujim Sfânta Liturghie foartefrumosşi foarte inteligibil, să citim rug ăciunile cu voce tareşi inteligibil. Să citim rug ăciunile cu vocetare. La s nţirea darurilor, de pildă, să citim cu vocetares ă se coboare Duhul Sfânt... S ă e pâinea aceasta...,iarcredincioşii să rostească Amin! Cu alte cuvinte, Aş a s ă e, Doamne , pecetluind prin răspunsul lor rug ăciuneapreotului. Pâinea să se transforme în Trupul Domnului,iar vinul în Sângele Domnului. Oamenii devin conştienţide ceea se întâmplă la Sfânta Liturghie dacă participă activ. Mulţi declară că trăiesc Sfânta Liturghie aşa cum nuau trăit-o înţară. Mulţi nu au participat la Liturghie înţară, iar în Occidentşi-au descoperit propria identitateortodoxă. Se întâmplă adev ărate minuni în acest sensprin lucrarea misionară a Bisericii noastre...

– Înaltpreas n ţ ia Voastr ă , în alt ă ordine de idei, ast ă zise vorbe ş te în multe locuriş i chipuri despre spiritualitate. V ă rog s ă de ni ţ i pu ţ in acest concept.

– Este greu să de nim termenul de spiritualitate,care nu este de sorginte ortodoxă. Este folosit maimult în Occident. La noi, vorbim mai degrabă despre viaţa duhovnicească, adică viaţa în Duhul Sfânt, viaţacreştină, care este viaţa în Iisus Hristos. Termenulde spiritualitate este unul cu caracter teologic, care

încearcă să exprime, atât cât este posibil în cuvinte, viaţa creştină.

– Care ar speci cul spiritualit ăţ ii ortodoxe?

– Spiritualitatea ortodoxă înseamnă, în fond, viaţa duhovnicească, ce are anumite caracteristici.

Încercând să de neşti ceea ce nu poate cuprins încuvinte, îţi dai seama că viaţa nu poate epuizată într-o de niţie. Cuvintele, expresiile spun cevadespre spiritualitate, despre viaţa duhovnicească, darele sunt departe de a o epuiza. La fel, dogmele, caresunt expresii ce încearcă să exprime misterul, facacest lucru delimitând adev ărul de erezie, de ceeace este rătăcire. Dogmele nu cuprind misterul însine, în bog ăţia lui, nu-l epuizează, ci sunt mai multindicatoare, îndrumătoare spre mister, spre taina careeste Dumnezeu. Iar viaţa duhovnicească, ind înleg ătură cu Dumnezeu, este inefabilă.

– Ce loc are Filocalia în spiritualitatea ortodox ă ?

– Filocalia a avut, areşi va avea un loc central în viaţa noastră duhovnicească. Ea rezumă aspectelefundamentale duhovniceşti, cu accent pe curăţireainimii, pe curăţirea lăuntrică, pe rug ăciune, pe asceză,pe nevoinţă, pe ascultare. Toate aceste elemente neajută să ne puri căm, să ne s nţim inima, să ne unimcu Dumnezeu, să ne desă vârşim, să ne îndumnezeim.Iată tot atâtea expresii similare, care au aceeaşiconvergenţă. Filocalia a avut în istoria creştinismuluirăsăritean un loc aparte. Să nu uităm că prima Filocaliea fost compusă în secolul al IV-lea de S nţii Vasile celMareşi Grigorie de Nazianz, care au f ăcut o culegere,o antologie de texte din cele mai frumoase, din diferiţiPărinţi, referitoare la viaţa lăuntrică. Sigur, Filocaliaclasică este cea a Sfântului Nicodim Aghioritul,publicată la Veneţia în secolul al XVIII-lea.

– Cum mai poate atras omul de ast ă zi de literatura localic ă ?

– Eu cred că tocmai literatura localică îl poateatrage pe omul de astăzi dacă acesta o descoperă,dacă are interesul s-o citească. Nu-i uşor să ajungi să cunoşti Filocalia. Este nevoieşi de pasiune, darşi derăbdare. Cine citeşte Filocalia este interpelat personalde scrierile localice. Celelalte scrieri de nuanţă teologică sau alte scrieri cu caracter duhovnicesc nuştiu dacă-linterpelează atât de mult pe omul contemporancum o face Filocalia. Iar aceasta tocmai pentru că eaexprimă chintesenţa vieţii după care suspină tot omul. Te reg ăseşti în aceste texte, îţi g ăseşti eul tău cel maiprofund, indcă Filocalia se constituie ca un răspuns


13/200



la întrebările Părinţilor din vechime. Aceştia au ajunssă primească soluţii la problemele duhovniceşti cucare se confruntau. R ăspunsul nu mai trebuie să-lmai căutăm noi înşine, ci îl primim din aceste scrieri.Dacă Filocalia ar cunoscută mai bine de creştini,foarte mulţi s-ar preocupa de o viaţă duhovnicească personală şi s-ar angaja în acest demers. Nu poţisă i creştin deplin, autentic, decât în Biserică. Or,scrierile localice te trimit la Biserică, să te integrezi în comuniunea eclesială, acolo unde este locul nostrunatural, propriu, de creştin. Prototipul localic esteomul eclesial. Părinţii localici au fost în Biserică şis-au exprimat ca creştini aparţinând Bisericii. PărinteleSofronie de la Essex spunea în acest sens că nu-şipoate închipui un creştinism în afara Bisericii sau uncreştinism f ără asceză şi adogmatic. Acestea trei sunt

elemente fundamentale ale Ortodoxiei: eclesialitatea,angajarea ascetică (viaţa creştină presupune unefort, o nevoinţă ) şi existenţa reperelor dogmatice.Practicarea lor conduce la libertatea Duhului. Atunci nu le mai simţim ca pe nişte îngrădiri, ci letrăieşti ca atare, de la sine, în modul cel mai natural.Patimile ne fac să vedem în dogme, în canoane, cevaconstrâng ător. În momentul în care suntem liberi depatimi, toate rânduielile Bisericii le vom trăi în modspontan, ca de la sine, pentru că ele sunt, în fond,scrise în natura omului nepervertit, ajutând pe omsă se despătimească. La început, orice efort, oricenormă, orice dogmă îţi pare o constrângere, ceva care îţi limitează libertatea, care este una rea, care alegedeseori răul în locul binelui. Dar libertatea adev ărată este aceea de a trăi în Duhul Sfânt, de a să vârşi numaibinele.

– Duhul lumii se imprim ă ş i înl ă untrul omului. Dac ă omul de ast ă zi a pierdut aproape toate reperele spirituale, cummai poate el descoperi adev ă rul?

– Este o taină a lui Dumnezeu care se îngrijeşteşi vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină lacunoştinţa adev ărului. Noi nu ne putem da seama cumlucrează Dumnezeu cu ecare om din lumea aceasta.Dumnezeu nu are de pierdut pe nimeni. Pentru El, toţioamenii sunt copiii Lui,şi Dumnezeu îi mântuieştepe ecare, după planul Său veşnic. Cum? Aceasta nuo putem spune noi, dar, din cele ce observ ăm noi înşine în viaţa noastră şi cum ne spun unii Părinţi, în vremurile în care credinţa se va împuţina, lumea se va rătăci. Lui Dumnezeu nu-i mai rămâne decât să-i întoarcă pe oameni la credinţă prin calea aceasta, a

necazurilor, a pătimirilor, a suferinţelor, a încercărilor.La acestea ajungem nu pentru că vrea Dumnezeu,

ci din cauza rătăcirii noastre, a lipsei de credinţă, deangajare în Biserică, de trăire autentică a Crezuluişi aBotezului propriu. Neputinţele ne duc la tot felul de încercări. Acestea trezesc în noi conştiinţa că avemnevoie de Dumnezeu, că numai Dumnezeu ne poatesalva din aceste situaţii, uneori, limită. Foarte mulţicredincioşi creştini botezaţi, dar care nu au practicat în viaţa lor, poate zeci de ani, credinţa, se întorc laBiserică din cauza necazurilor. Alţii se întorc pe altecăi, Dumnezeuştie. El poate face adev ărate minuni în viaţa unor oameni. Necazurileşi încercările vieţiipot considerate ele însele minuni care te întorc spreDumnezeu, spre tine însuţi, în fond,şi te repun pecalea cea adev ărată, calea rească a omului, care estecalea credinţei, calea Bisericii, calea rug ăciunii, caleapostului, calea adev ărului, calea dragostei, a jertfei.

Astăzi, lumea este atât de rătăcită, trăim într-unfel de haos spiritual. Părintele Stăniloae o numeştecalea negativ ă de cunoaştere a lui Dumnezeu. Caleapozitiv ă e cea prin providenţă, şi cea negativ ă ejudecata. Iar judecata asta este: necazurile, neputinţele,greutăţile vieţii. Dacă nu te întorci la Dumnezeu debună voie, contemplând natura, v ăzând în toate voialui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni,ajutorul lui Dumnezeu care este permanent, îl veicunoaşte pe Dumnezeu prin judecata Lui în viaţa ta.Dacă am conştientiza providenţa, ne-am converti,ne-am întoarce, am sensibili faţă de acest ajutor.Există o eshatologie intrinsecă a istoriei. Noi vorbimdespre eshatologia de la nele istorieişi de judecatapersonală sau individuală de la sfârşitul vieţii noastre,dar mai există o judecată – a faptelor din viaţa noastră de zi cu zi. În viaţă, de multe ori noi primim răsplatafaptelor noastre.

– Aş a spunea pă rintele Rafail Noica, c ă în via ţ a noastr ă suntem judeca ţ i de Dumnezeuş i noi în ş ine Îl judec ă m pe El.

– Când vorbim de judecata lui Dumnezeu,trebuie să ne gândimşi la această judecată intrinsecă a istoriei, a vieţii omeneşti, înainte de a judecataparticulară şi cea universală. Trebuie să ne gândimcă judecata lui Dumnezeu este permanent asupranoastră şi că aceasta constă din faptul că noi neprimim de multe ori plata faptelor noastre încă deaici, de pe pământ. Ai f ăcut rău, răul acela se întoarce împotriva ta, mai devreme sau mai târziu. Ai omorât,ai desfrânat, te-ai lăcomit, toate patimile acestea se întorc asupra noastră. Aşa cum există o lege a naturii,a rii, imuabilă, pe care dacă o încalci, suferi imediat

consecinţele faptelor tale. Tot aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească, care este guvernată de legi


14/200



duhovniceşti, morale, spirituale. Dacă încalci acestelegi, ele se întorc asupra ta, se răzbună. Asta estejudecata lui Dumnezeu. Sigur că Dumnezeu nu vreamoartea păcătosului, Dumnezeu ne iubeşte şi vreasă m sănătoşi, bunişi înţelepţi. Dar dacă noi nu vrem… răutatea se întoarce împotriva noastră. Există o entropie duhovnicească.

– Înaltpreas n ţ ite P ă rinte Mitropolit, cum ajunge omulde ast ă zi la poc ă in ţă ?

– Pocăinţa, ca toate darurile, ca toate virtuţile, vine de la Dumnezeu. Este foarte greu să spuicum lucrează darul lui Dumnezeu asupra omului în condiţiile în care intervineşi libertatea noastră proprie. Cum se conjug ă deci darul lui Dumnezeu,

harul lui Dumnezeu, lucrarea Duhului Sfântşi voinţanoastră proprie? Fiecare om în lumea aceasta are ocale a lui, care nu se aseamănă cu ale celorlalţi. În viaţa ecărui om, există un punct de convertire, de întoarcere, de trezire duhovnicească, chiar dacă omulnu duce această trezire până la capăt. A te pocăi înseamnă a-ţi da seama de greşeala ta, de rătăcirea taşi a-ţi schimba judecata, mintea.

– P ă rintele Sofronie de la Essex spunea c ă poc ă in ţ a esteasemenea unei lumini care deja a pă truns în su etul t ă u ş i- ţ i face vizibile pă catele…

– Sigur, lumina aceasta este de la Dumnezeu.Cum percepem noi această lumină, ce importanţă îi dăm, cum o permanentizăm, este iarăşi o taină alui Dumnezeu. În orice caz, Dumnezeu lucrează în viaţa ecărui om pe tot parcursul ei, ca omul să sepocăiască, să se întoarcă într-o zi.Şi se întâmplă caomul să se întoarcă puţin, după aceea să ezite, apoiiar să revină, până când probabil într-o zi se întoarcede nitiv la Dumnezeu. În cazurile cele mai fericite. Alţii probabil se vor pocăi spre sfârşitul vieţii sau pepatul morţii, când omul, ind disperat, îşi dă seamacă a trăit în zadar. Atunci Dumnezeu îi dă cunoştinţadeşertăciunii vieţii, smereniaşi pocăinţa.

– Nu este tardiv ă aceast ă întoarcere?

– Cum nu a fost tardiv ă întoarcerea tâlharului depe cruce, probabil că nu va nici a noastră, în cazul încare ne întoarcem în al doisprezecelea ceas. Sigur, noinu putem să ne lăsăm în nădejdea pocăinţei pe patulmorţii. Pentru că moartea poate să vină fulgerător,

când tu nu mai judeci normal, pot

tot felul desituaţii. Dar noi nădăjduim în mila lui Dumnezeuşi

în mântuirea care vine de la El, atât timp cât trăimpe pământ, până în ultima clipă a vieţii. Nădejdeamântuirii este prezentă până în momentul plecăriinoastre de aici. Ne putem asemăna cu tâlharul,ştiindcă el nu a amânat în mod voit convertirea sa. Dacă îţifaci planul că te pocăieşti la sfârşitul vieţii, atunci isigur că nu te vei pocăi.

– Totu ş i, convertirea are nevoie de circumsta ţ e favorabile? Trebuie s ă avem o clipă a noastr ă în care s ă se produc ă schimbarea interioar ă ?

– Eu cred că în clipa aceea Dumnezeu lucrează efectiv în noişi ne întoarce, iar momentul acelareprezintă concluzia unei vieţi întregi. Noi nucunoaştem cum priveşte Dumnezeu viaţa omului. Noi

judecăm după lucrurile exterioare. Poate nici omul însuşi nu se cunoaşte pe sine cum îlştie Dumnezeu.Nu putem să teoretizăm, nici să generalizăm.Mântuirea este personală. Mântuirea este o lucrare alui Dumnezeu asupra ecărui om. Fiecare om îşi aretraiectoria vieţii lui, unică. Numai Dumnezeuştie ce sepetrece în su etul ecărui om de-a lungul întregii vieţi.În viaţa ecărui om suntşi lucruri pozitive,şi lucrurinegative. Ele sunt amestecate. Probabil că pocăinţă,regret, păreri de rău, nemulţumire pentru felul de a vieţui, toate acestea ind cunoscute de Dumnezeu,raportate la faptele negative,ştie Dumnezeu cumacestea biruiesc la un moment dat rătăcirea omului.Deodată apare acea lumină, acea scânteie divină şiomul se întoarceşi se pocăieşte cu adev ărat. Lucrulacesta se poate întâmplaşi la sfârşitul vieţii. Noi nune dăm seama cât de complexă este viaţa omuluişitot ce se petrece de-a lungul ei. Omul este o taină,cum Dumnezeu Însuşi este taină. A întreba preamult despre lucruri la care nu avem acces nu ne estefolositor. Trebuie să nu judecăm comparativ, ci să lăsăm loc tainei. Să nu încercăm să pătrundem raţionaltaina. Misterul, taina lui Dumnezeu, este speci culOrtodoxiei. Spiritualitatea ortodoxă respectă misterul,nu-l epuizează în concepte teologice, dogmatice, încalcule. În faţa misterului te închini. Misterul se adoră în tăcere, nu se discută despre el. Cazi în genunchişiadoră misterul, contemplă-l. De taina lui Dumnezeutrebuie doar să te minunezi. În teologia occidentală misterul aproape că a dispărut. Asta este frumuseţeaOrtodoxiei: taina, misterul care este protejat, careexistă şi de care nu te poţi apropia prea mult. Îlcontemplăm şi cădem în faţa lui. Nu iscodim preamult cu mintea, îl lăsăm pe Dumnezeu să lucreze

cumştie El. Noi ne încredinţăm lui Dumnezeu, neabandonăm Lui. Aceasta este atitudinea corectă a


15/200



creştinului autentic ortodox. Cel care întreabă toată ziua cine se mântuieşte, cine nu se mântuieşte nu areo atitudine ortodoxă, ci una absolut contrară. Cumsă spun eu cine se mântuieşte şi cine nu? Cunoaşteţiprea bine pilda din Pateric cu monahul care a fost întrebat care sunt oileşi care sunt caprele la careface referire Mântuitorul Iisus Hristos în SfântaEvanghelie. Părintele a răspuns cu smerenie: „Toţisunt oi, eu singur sunt capră”.

– Deci nu putem judeca cine se mântuie ş te?

– Cine se duce în iad, cine se duce în Rai? Toţise duc în Rai, numai eu mă duc în iad. Cum, te-aibucura ca toţi să se ducă în iadşi tu să te duci în Rai?Ce Rai ar acela unde eşti singur? Tu vrei ca toţi să

se mântuiască. Ar trebui să te doară su etul pentrutoţi oameniişi pentru întreaga f ăptură. Sfântul IsaacSirul se rugaşi pentru vrăjmaşii adev ărului. Tu terogi pentru ei, nu-i trimiţi în iad, nu-i excluzi, nu-iblamezi. Te rogi pentru ei, te doare su etul că suntrătăciţi şi vrei caşi ei să se mântuiască chiar înainteata. Sfântul Apostol Pavel se ruga ca toţi cei din neamullui să se întoarcă chiar cu preţul osândirii lui. Vedeţi,mântuirea este paradoxală. Ortodoxia are sensibilitateamisteruluişi a tainei, se închină lui, nu vorbeşte, nuface teorie pe marginea tainelor dumnezeieşti, nuteologhiseşte în mod scolastic. Teologia, pentru noi,ortodocşii, reprezintă rug ăciunea adev ărată. SpuneSfântul Evagrie Ponticul: cel ce se roag ă este teolog,şi teolog este cel ce se roag ă. Trebuie să te rogi, nu să discuţi, să condamni, să judeci toată ziua pe semeniităi, indiferent cine sunt aceia, e că sunt de o credinţă cu tine, e de altă credinţă. Noi nu putem să judecămpe nimeni. Cine se judecă se judecă pe el însuşi, secondamnă pe sine. Acest principiu este fundamental în spiritualitatea autentic ortodoxă.

– Cum aduce poc ă in ţ a bucurie în su etul omului?

– Ştiind că pocăinţa se referă la recunoaştereapăcatelor, la să vârşirea răului f ăcut de noi. Nu numai în pocăinţă, ci în toate celelalte aspecte ale vieţiiduhovniceşti, creştinul autentic ortodox trăieşteantinomic. Ca să ajungi la o virtute, la o statornicie în bine, nu este uşor. Trebuie să te angajezi prinefort, prin asceză, prin rug ăciune, prin nevoinţă. Acest efort, acest angajament, e un aspect mai puţinplăcut, di cil. Dar în urcuşul acesta duhovnicesc,

anevoios, se cuprindeşi o bucurie, paradoxal, obucurie a împlinirii care încă nu-i de nită, dar care îşiarată deja germenul, o simţim deja. În purtarea cruciieste ascunsă învierea. Pentru că înaintea noastră, atuturor, a mers pe această cale Iisus Hristos Însuşi.Mântuitorul nostru Iisus Hristosşi-a purtat crucea o viaţă întreag ă: cu suferinţe, cu necazuri, dar El a biruitinclusiv moartea prin Înviere. Viaţa lui Iisus Hristoso refacem ecare dintre noi. Mântuitorul nostru IisusHristos a înviat deja,şi Învierea Lui este cuprinsă întoate etapele progresului nostru duhovnicesc, în toturcuşul acesta, în toată purtarea crucii este cuprinsă şi învierea. „Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!”Suferinţa este întotdeauna îmbinată, este străbătută mai mult sau mai puţin de biruinţa şi lumina Învierii.Nu este o suferinţă sau o pătimire oarbă, pentru

ea însăşi, f ără nicio nădejde. Nu, când te rogi mult,când posteşti mult, când te nevoieşti mult, este greu,bineînţeles, dar în acea nevoinţă, în acea greutate tusimţi deja o arvună a Învierii, o bucurie a Învierii, care încă nu-i totală, dar care te încurajează să mergi maideparte. Atunci îţi înmulţeşti şi postul, îţi înmulţeştişi nevoinţa, tu nu te mai temi de insucces, nu mai puirăul înainte, vezi totul din ce în ce mai pozitiv, maifrumos. În faţa ta stă Învierea, biruinţa nală. Eşti pedrum, cazi, eşti sub povara crucii, dar tuştii că în celedin urmă vei ajunge, cu siguranţă, la Înviere. Credinţabiruinţei nale este o constantă a întregii noastre vieţiduhovniceşti.

– Înaltpreas n ţ ite, v ă rog ca, acum, la nalul acestuidialog de su et, s ă transmite ţ i tuturor, un cuvânt duhovnicesc.

– Îi rog pe toţi să privească Biserica, credinţa,rug ăciunea, postulşi tot ceea ce ne recomandă Mântuitorul nostru Iisus Hristos în S ntele Evan-ghelii, ca pe o bucurie, ca o pe mare binecuvântare,ca pe o necesitate a vieţii. Cum a spus Părintele RafailNoica: „Ortodoxia este rea omului”. Trăind cuadev ărat credinţa ortodoxă, ea ne duce la împlinirea rii noastre. Aceasta este viaţa noastră. Este normalsă îl cauţi pe Dumnezeu,şi pe El trebuie să Îl cauţicu această bucurie, cu seninătate, cu acest resc alnostru, iar nu din obligaţie.

– V ă mul ţ umesc pentru acest interviu, Înaltpreas n ţ iaVoastr ă , dorindu-v ă , în continuare, mult sporş i multeîmpliniri duhovnice ş ti!


16/200


16Transparen ţ ele catapetesmei

2011 - Anul Omagial al Sfântului Botez şi al S ntei Cununii în Patriarhia Română

La iniţiativa Preafericitului Părinte PatriarhDaniel, înşedinţa de lucru din 6 iulie 2010, SfântulSinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat caanul 2011 să e declarat Anul omagial al SfântuluiBotezş i al S ntei Cununii în Patriarhia Român ă . În

acest sens, Cancelaria Sfântului Sinod a elaboratun program-cadru cu caracter naţional bisericescpentru realizarea în anul 2011 a proiectului re-ligios-duhovnicesc, cultural-editorialisticşi medi-atic intitulat:2011 - Anul omagial al SfântuluiBotezş i al S ntei Cununii în Patriarhia Român ă . Cuaceastă ocazie, socotim că este important să evidenţiem câteva înv ăţături cu caracter religios-moral cu privire la Căsătoria creştină, instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Taină aBisericiişi să vârşită în cadrul ei ca Taină specială

a vieţii bisericeşti şi sociale, darşi să subliniemimportanţa vieţii familiale, aşa cum o priveşte, orecomandă să e practicată şi o propune spre trăireprin exemple grăitoare Ortodoxia răsăriteană.

Dintru început, vom preciza că Căsătoria esteo instituţie socioumană întemeiată de Dumnezeu încă din momentul aducerii din ne inţă ( ex nihilo )la existenţă a inţei umane, adică de la începutulcreării omului ca „b ă rbatş i femeie ” (Fac. 1, 27),arhetipul original al persoanei umane în întregul ei1.1

Pr. dr. Constantin Mihoc,Taina c ă s ă torieiş i familia cre ş ti- n ă , Edit. Teofania, Sibiu, 2002, p. 226.

Căsătoria este cel mai vechi aşezământ dumnezeiesc,este „o Taină” stră veche, prin care se întemeiază adunarea sexelor naturii umane, partea bărbătească şi cea femeiască, într-o unitate deplină, ca model detrăinicie a oricărei existenţe omeneşti. Întemeiereaei ca Taină, încă în starea paradiziacă, va mărturisineîntrerupt în lume ultimul act în timp al iubiriidivine creatoare. Căci, în con gurarea lor măreaţă de către Ziditor, s-a avut în vedere instaurarea uneilegi care să caracterizeze ontologic viaţaşi existenţaumană: între bărbatşi femeie trebuie să stăpânească „legea iubirii” pentru a tinde împreună spre ounire desă vârşită. Încă de la originile ei, Căsătoriacomportă o iubire desă vârşită, deţinând atributeleunităţiişi a indisolubilităţii în tinderea omului după

in

nitaşi veşnica unire cu Dumnezeu. Or, în stareade fericire paradiziacă, iubirea dintre subiecţiiumani poartă în sine dorul nespus al omuluidupă veşnicie şi exprimă sensul divin, sublimşi real al vieţii umane celei adev ărate şi eterne.

Aşadar, în Paradis, Dumnezeu a sădit în reaumană germenii Căsătoriei în unirea deplină dintrebărbatşi femeie, care prin participarea lor la viaţadumnezeiască ne descoperă nu o realitate utopică încremenită într-o formă prestabilită, ci însăşichemarea de creştere necontenită, de deschidere

şi tindere neîntreruptă a omului spre s nţenie.Numai aşa putem înţelege cum crearea omului, în ziua aşasea, marchează o nouă fază în viaţalumiişi-n existenţă, inţa umană personală avândimprimată în ea caracterele speci ce ale naturiidivine2. Sfântul Grigore de Nyssa este de părerecă abia după ce Făcătorul a toate a preg ătit din vreme un fel de „sălaş împărătesc”, aşa cum erapământul, insulele, mareaşi cerul ce s-a boltit caun acoperiş peste eleşi după ce au fost strânse în2

Pr. prof. dr. Ilie Moldovan,Iubirea taina c ă s ă toriei , vol. I,Edit. Tipogra a Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, p. 74.

ÎNŢELESUL TEOLOGIC AL IUBIRII CONJUGALEDESCOPERIT ÎN TAINA C Ă S Ă TORIEI CREŞTINE

Pr. conf. univ. dr. Adrian Gh. PAULUniversitatea de Nord, Baia Mare, România


17/200




acest „palat împărătesc” tot felul de bog ăţii, cutot ceea ce a fost creat minunat, cu tot ce creşte, încolţeşte şi are în ea simţire, viaţă şi su are, abiaatunci, în marea Sa înţelepciune dumnezeiască şi

înalta Sa purtare de grijă, Dumnezeu a rânduit să vină în lume această falnică şi preţioasă inţă, careeste omul. Pentru aceasta omul a fost introdusultimul între creaturi: „nu pentru c ă ar fost aruncatla urm ă ca un dispre ţ uit, ci ca unul care înc ă din clipana ş terii se c ă dea s ă e împă rat peste supu ş ii s ă i ”3. Iarun teolog francez spunea: „ Atitudinea de st ă pâna omului se remarc ă în special în domeniul c ă s ă toriei ”4.

Căsătoria îşi are temeiul fundamental însentimentul cel mai nobil cu care Creatorull-a înzestrat pe om: iubirea ca formă monogamă

(„[ ... ] femeia este luat ă din b ă rbatul ei[...] ş i vor amândoiun trup” – Fac. 2, 23-24). Iar iubirea înseamnă s nţenie. Avem aici imaginea s nţeniei dobânditeprin unirea conjugală paradiziacă dintre bărbatşi femeie. Este vorba despre unitatea deplină asexelor deschisă şi orientată ontologic, în iubire,s nţiriişi desă vârşirii veşnice. „ Aceasta era c ă s ă toria paradiziac ă , avându- ş i baza în natura uman ă dual ă ”5.„Perechea conjugală” deţinea un har special,conferit de însuşi Dumnezeu actului căsătoriei, careavea să-i asigure omului o dezvoltare „naturală”:„Cre ş te ţ i ş i v ă înmul ţ i ţ i ş i umple ţ i pă mântulş i-l supune ţ i ”(Fac. 1, 28). Acest har al „naşterii de prunci”descoperă deplinătatea iubirii întru s nţenie. Prinurmare, iubireaşi harul dumnezeiesc exprimă viaţa dinamică a căsătoriei în tinderea ei spredobândirea fericirii depline, prin care se realizează cea mai intimă unitate personală de împlinirespirituală a omuluişi de reg ăsire a lui în veşnicie.

Omul este zidit de Creator în ultimul moment alconstituirii lumiişi într-un mod deosebit („după chipulş iasem ă narea lui Dumnezeu ”), cu scopul sublim de a intra în comuniune cu Dumnezeu, bucurându-se mereu deharul Luişi imitând lucrurile Lui după o orânduireprovidenţială, de mai înainte stabilită, ca o potriviredintru început între inţa divină şi inţa omenească.Omul a fost creat de la început atât „după chipul”

3 Sfântul Grigore de Nyssa,Despre facerea omului , II, întrad. rom . de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae în colecţiaPSB vol 30, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1998, p. 21.

4 Cf. Edmond Jacob,Theologie de L’Ancien Testament ,Neuchetel (Suisse), 1968, p. 124.

5 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae,Teologia Dogmatic ă Orto- dox ă , vol. III, p. 121.

lui Dumnezeu, câtşi „bărbat şi femeie”: „Ş i a f ă cut Dumnezeu pe om după chipul S ă u; după chipul luiDumnezeu l-a f ă cut; a f ă cut b ă rbatş i femeie ” (Fac. 1,27). Din această formulare biblică, vedem leg ătura

interioară deosebită dintre omşi puterea lui iubitoarecare se împlineşte desă vârşit prin trăirea vieţii încomuniune cu altă inţă personală egală luişi, larândul ei, în egală măsură „chip” al lui Dumnezeu.

Polaritatea bărbat-femeie nu face parte numaidin natura creată de Dumnezeu, ci chiar din realizareamenirii omului întru dobândirea „asemănării” cuDumnezeu. Deoarece perechea umană nu esteformată în mod simplu din două părţi, dintr-unelement masculinşi un alt element, feminin, ci esteformat dintr-un bărbat şi o femeie deschişi unei

relaţii speci ceşi reşti. Mai mult, crearea omuluie o lucrare care nu ajunge la împlinire până laapariţia femeii. „Ş i a zis Domnul Dumnezeu: Nu estebine s ă e omul singur; s ă -i facem ajutor potrivit pentru el ”(Fac. 2, 18). Deci, femeia nu este f ăcută nicidecum în vederea înfrumuseţării Edenului, ci pentru a împlini ceea ce lipsea din Paradis: obiectul sprecare să se îndrepte iubirea bărbatuluişi prin careacesta din urmă să cuprindă dragostea nemărginită a Creatorului întru recunoaştere şi deplină mulţumire. Însuşi temeiul creaţieişi, totodată, ţintaei nală stă în iubireaşi bunătatea dumnezeiască rev ărsată asupra omului, el însuşi un produs aliubirii treimice dumnezeieşti. Numai că el nu poaterămâne la acest nivel, ci ontologic are menirea de acreşte în iubire necontenit pentru a se putea odihnideplin în Dumnezeu. Pentru aceasta „[...]a adusDomnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu;ş i, dac ă a adormit, a luat una din coastele luiş i a plinit locul eicu carne. Iar coasta luat ă din Adam a f ă cut-o DomnulDumnezeu femeieş i a adus-o la Adam ” (Fac. 2, 21-22). Aşadar, prin f ăurirea Evei din „coasta” lui Adamnu mai lipsea nimic în creaţie care să o conducă (pe aceasta din urmă ) la împlinirea ei desă vârşită.

Se poate preciza că omul, creat „după chipullui Dumnezeu”, este dualizat încă de la începutul inţării lui în „eu”şi „tu”, înzestrat cu putereaharică de a trăi în vederea împărtăşirii iubirii. Deaceea, el n-a fost zidit ca inţă solitară, care să ducă o existenţă ambiguă şi să trăiască o viaţă f ără sens, ci ca unică inţă în doi. În acest sens, SfântulIoan Gură de Aur spune: „Dumnezeu a creat femeia

ca pe o

in ţă

întreag ă , complet

ă ş i des

ă vâr

ş it ă [...]datorit

ă comuniunii de in ţă . Pentru aceast ă mângâiere a fost creat ă


18/200




femeia ”6, iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului zice:„Femeia a fost f ă cut ă din coasta lui Adam pentru ca nois ă putem în ţ elege c ă rea trupeasc ă a b ă rbatuluiş i a femeiieste aceea ş i ş i c ă este o singur ă obâr ş ie a înmul ţ irii neamului

omenesc. Din aceast ă pricin ă nu s-a f ă cut b ă rbatul o dat ă cu femeia, nici nu s-au f ă cut la început doi b ă rba ţ i ş i dou ă femei, ci întâi un b ă rbatş i apoi o femeie. Dumnezeu a voitca rea omeneasc ă s ă e a ş ezat ă ca una ”7. Prin urmare,omul plenar, omul complet, zidit după chipul luiDumnezeu, este cuprins în dualitatea cupluluibărbat-femeie.Şi astfel, zidind Dumnezeu naturaumană, El Însuşi devine „autorul căsătoriei”, princare descoperă omului statutul său ontologic.

Întemeierea căsătoriei în starea paradiziacă mărturiseşte în lume ultimul act în timp al iubirii

divine creatoare. Căci la vederea femeii sale, bărbatul încântat se recunoaşte în ea pe sine însuşi şi îndată pronunţă cuvintele de dragoste: „Iat ă acesta-i os dinoasele meleş i carne din carnea mea! ” (Fac. 2, 23). Dinacest moment bărbatul vede în femeiea sa, pe careDumnezeu i-a adus-o ca „dar”, unitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Fiindcă cuvintele lui Adam nu conţin în esenţa lor numai evidenţiereareg ăsirii unui soţ în celălalt, a bărbatului prinfemeie, ci Dumnezeu vorbeşte bărbatului într-unmod deosebit, i Se revelează directşi mai intim princrearea femeii, pentru care „omul va l ă sa pe tat ă l s ă uş i pe mama saş i... vor deveni amândoi un trup” (Fac. 2, 24)8.

Eva nu este simplu „creată”, indcă venirea ei laexistenţă este o adev ărată „na ş tere ”: ea se desprindedin Adam.Şi aceasta înseamnă că în momentul încare, prin actul creator, Dumnezeu îl cheamă pe Adam la viaţă, acesta conţine deja în el partea luiconstitutiv ă, jumătatea lui, femeia sa. Căci se spune:„Orice b ă rbat poart ă în el pe Eva lui ”9. Iubirea dintresubiecţii umani poartă în sine dorul după veşnicieşi exprimă sensul divin al vieţii şi al existenţei.Fiindcă omul, în totalitateaşi integritatea lui, a fostzidit „după chipul lui Dumnezeu”. De aceea, înimaginea primului om integral trebuie să vedem

6 Sfântul Ioan Gură de Aur,Omilii la Facere , XV, 3, întrad.rom . de Pr. Dumitru Fecioru, în PSB vol. 21, Edit. IBMal BOR, Bucureşti, 1987, p. 171.

7 Cf. Sfântul Ambrozie al Mediolanului,Raiul , 11, 2,apud Sera m Rose,Cartea Facerii. Cartea Lumiiş i Omul începutu- rilor , Edit. So a, Bucureşti, 2001, p. 121.

8 Paul Evdokimov,Femeiaş i mântuirea lumii , Edit. Christi-ana, Bucureşti, 1995, p. 146.9 Ibidem , p. 145.

unitatea nedespărţită a naturii umane, unitate încare stăpâneşte „legea dragostei”. Fiindcă, vorbinddespre căsătorie, Mântuitorul Iisus Hristos prezintă această unire între bărbatşi femeie ca pe o lucrare

exclusiv ă şi bine intenţionată a lui Dumnezeu:„ N-a ţ i auzit c ă Cel ce i-a f ă cut, de la început i-a f ă cut b ă rbatş i femeie?(Mt. 19, 4).Şi mai departe: „ Aş a încât numai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumomul s ă nu despart ă ” (Mt. 19, 6). Aşadar, căsătoriaare un caracter sacru încă din momentul creaţieipentru că numai în această împreună dualitateşiunitate dintre bărbat şi femeie se realizează pedeplin sensul lor de a şi de a trăi, până cândei vor ajunge la împlinireaşi fericirea veşnică.

Am precizat mai sus că încă din starea

paradiziacă „perechea conjugală” deţinea un harspecial, conferit de însuşi Dumnezeu prin actulcăsătoriei, har care avea să-i asigure omului odezvoltare „naturală”: naşterea de prunci. Aceasta înseamnă că naşterea de pruncişi participarea„soţilor” la viaţa divină, pe care o presupunecăsătoria, este o chemare de creştere necontenită în s nţenie. Căci, după cum unitatea esenţială a luiDumnezeu se realizează în iubirea personală prindeschidereaşi dăruirea tripersonalităţii ipostaticedumnezeieşti, tot aşa omul tinde spre dobândirea„asemănării” îndumnezeitoare cu Dumnezeu,realizând unitatea bărbat-femeie, unitatea familiei,ca icoană a iubiriişi a comuniunii Preas ntei Treimi. Iar acest har paradiziac, pe lâng ă faptul că este un „dar”, esteşi o menire. În cazul perechiiumane din Paradis, harul căsătoriei esteşi ochemare binecuvântată sprena ş terea de prunci . SfântaScriptură ne spune că, în starea originară, Adamşi Eva au primit de la Dumnezeu binecuvântarea:„Cre ş te ţ i ş i v ă înmul ţ i ţ i ş i umple ţ i pă mântulş i-l st ă pâni ţ i ”(Fac. 1, 28). Prin urmare, menirea căsătoriei esteşiaceea a înmulţirii persoanelor, căci prin procreareomul este chemat să colaboreze la multiplicareachipului dumnezeiesc în pluralitatea persoaneloromeneşti. În acest sens, un teolog rus zice: „ Aceast ă binecuvântare este întâiulş i universalul sacrament [...] c ă cibinecuvântarea este mai presus decât rea, pentru c ă otransform ă . De aceea, na ş terea unui copil nu este doar oper pă rin ţ ilor, ciş i un har al Duhului Sfânt, o sfânt ă tain ă ” 10.

Este vorba despre binecuvântarea harică divină descoperită ca „taină a iubirii” dintre subiecţii

10 Cf. Jean Kovalevsky,Taina originilor , Edit. Anastasia, Bu-cureşti, 1996, p. 84-85.


19/200




umani care se dăruiesc reciproc într-o „unitateconjugală” perfectă. Este adev ărat că această unitateumană diferenţiată şi complementară este o unitateconjugală, ea însăşi creatoare, care perpetuează peste veacuri r

ăsunetul dintru început al glasului „a

toate creator” al lui Dumnezeu: „S ă e! ” Prin unireaconjugală a soţilor se continuă în lume, într-un plannou, ultima zi a creaţiei, ziua a opta, a veşniciei, prinaceea că viaţa umană se naşte mereuşi continuă să crească prin iubire. Aceasta este responsabilitateaşi menirea ce i s-au dat omului la creaţie, ca unuiace poartă în el „chipul lui Dumnezeu”şi trebuiesă tindă la realizarea „asemănării” cu El, prinumplerea tot mai mult a lumii de plenitudineadivină, prin răspunderea sa de a da viaţă şi de aduce în existen

ţă alte ipostase omene

şti. Ca atare,

iubireaşi harul exprimă viaţa dinamică a cuplului în căsătorie, prin care seşi realizează unitateainterpersonală de împlinire spirituală şi de reg ăsire aomului în absolut. Teologia ortodoxă vede leg ăturadintre iubirea conjugală dintre bărbat şi femeieşi Paradis, ca locul celei dintâi fericiri omeneşti11.

În acest aşezământ sfânt al căsătoriei,Dumnezeu a instituit forma de viaţă conjugală monogamică, pentru ca omul să ajung ă la împlinireşi fericire. În planul etern al lui Dumnezeu, omul

este privit ca o

inţă ce există în condiţiile vieţiide familie, în interiorul căreia se cuprinde pleromaumanităţii. Numai prin relaţia conjugală monogamă din sânul familiei, omul devine „ pă rinte ” pentruneamul omenesc ( cf . Înţ. Sol. 10, 1)şi femeia „mam ă a tuturor celor vii ” (Fac. 3, 20). Familia este unadintre cele mai caracteristice forme de organizare a vieţii umane, ce corespunde pe deplin constituţieipsihobiologice a omului. Familia este cea mai vecheinstituţie şi de cea mai mare importanţă pentrudestinul omului, ind chiar izvorul vieţii umane, în

înţelesul că în interiorul ei omul îşi g ăseşte desluşitmediul propice de manifestare al simţămintelorde conservare a speciei prin procreaţie. Princăsătorie şi în interiorul familiei, care sunt două instituţii umane ce au apărut încă de la începutul vieţii primilor oamenişi au dăinuit de-a lungulistoriei neamului omenesc, omul se de neşte pesine ca existenţă distinctă de celelalte creaturi,conştientă de sine, liberă, cu aspiraţii nobile înalte,ca persoană ce se deschide în relaţie de iubire cuCreatorulşi cu semenii săi (începând cu soţul-

11 Pr. prof. dr. Ilie Moldovan,op. cit. p. 81.

soţia şi copiii). Prin familie, în baza căsătorieimonogamice, Dumnezeu a consolidat unitatea deorigine a neamului omenescşi a responsabilităţii, în solidaritate, a întregii omeniri pentru destinul

ei

nal. Astfel, întreaga omenire este o marefamilie de fraţi, înrudiţi prin origine, precum o„biserică”, prin dependenţa directă de Dumnezeu,prin fraternitate umană şi prin scopul comun dedobândire a „asemănării” noastre cu Dumnezeu.

Prin urmare, toate cele create de Dumnezeuerau „ foarte bune ” (Fac. 1, 31), adică şi întemeierea vieţii de familie în baza căsătoriei. Numai că iubireaconjugală, care constituie raţiunea supremă acăsătoriei, nu a luat forma s nţeniei de nitive înParadis, pentru că păcatul omului a surpat această

primă temelie a leg ăturii dintre cerşi pământ,zădărnicind imediata realizare a desă vârşitei co-muniuni a soţilor cu Dumnezeu. Alterată depăcat, rea umană face experienţa profundei saleimperfecţiuni. Prin păcat, omul a căzut într-o stareavansată de „corupţie” ce se descoperea tot maiintens ca pierdere a harului divin, a nevinov ăţiei, adreptăţii, a curăţiei su eteştişi a s nţeniei originare,din inţa lui dispărând armonia originară ceexista între elşi Dumnezeu, creându-se, astfel, undezechilibru în relaţia cu Creatorul, cu sine însuşişi cu natura înconjurătoare. Având înf ăţişarea unuidezechilibru nemăsurat ce a cuprins în întregimef ăptura omului, corupţia aceasta se manifestă maicu deosebire în pasiunea „erotică”, prin pervertireaasiduă a sentimentului nobil al iubirii ce duce la voluptate prin stârnirea patimilorşi a plăcerilorsenzualeşi care, toate, nu sunt altceva decât ocontrafacere a adev ăratei iubiri. Păcatul estemoartea su etului, iar voluptatea instinctului eroticeste moartea iubirii. Astfel, sub imperiul păcatuluise stabileşte o foarte strânsă leg ătură între corupţiaerotică şi moartea omului. Omul, devenind muritor,a dobândit o tot mai mare înclinaţie spre a păcătui.În plăcerea stârnită de o simţire întunecată, setea de viaţă ţâşneşte din teama apropierii morţii: de aceeamoartea are ceva din gustul amar al neantului12. Înaceastă condiţie căsătoria a fost privită numai ca un

12 „Prin pă catul lor, primii oameniş i-au pierdut lini ş tea des ă vâr ş i- t ă a trupului, pentru c ă pă catul a trezit în ei pofta c ă rnii. Astfel,despă r ţ i ţ i de cele ve ş niceş i alunecând spre pieire, trupurile lors-au deschis pl ă cerilorş i necur ăţ iilor, rea-ntreag ă boln ă vindu-sede pă cat...” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae,Teologia Dog- matic ă ş i Simbolic ă , p. 277).


20/200




remediu al concupiscenţei. Desigur, e greu să ne închipuim căsătoria lipsită de iubire sau omenireadin vremea căderii lipsită de căsătorie. Dragostea emai tareşi mai puternică decât moartea. Scara dintre

pământşi cer nu a fost înlăturată. Rana de moarte aatins natura umană în adânc, dar nu a răpus-o, căcinici chipul dumnezeiesc din om nu s-a distrus total,cum niciuna din puterile spirituale ale omului nus-au nimicit de nitiv. Aşa cum, după cădere, omulşi-a păstrat capacitatea de voire a binelui, tot aşacăsătoria a rămas pentru el un mod de viaţă consacrat în cadrele timpului care avea menirea să conserves nţenia în măsura în care sunt păstrate, în inţacelor doi soţi, „vestigiile” chipului lui Dumnezeu13.

„Întunecarea” sau „netransparenţa” chipului

dumnezeiesc în actul căderii au fost concepute ca înălţare a unui zid în calea înaintării omului sprestatornicirea plenară a „chipului” divin, deci spreactualizarea mişcării de „asemănare” a omuluicu Dumnezeu. La prima vedere acest fapt are carezultat o pervertireşi o alterare a sensului pe care„chipul divin” le conţinea, proiectând mişcarea inţei umane pe căi contradictorii în ascensiuneaspre dobândirea „asemănării” îndumnezeitoare cuDumnezeu, prin scindarea semni caţiilor pe careomul le introduce în viaţa saşi în lume. Cădereaprotopărinţilor în păcatul adamic a dus la înstrăinareaomului de Dumnezeu, darşi la o înstrăinareşi la odepartajare a bărbatului de femeie. Apoi, separareade Dumnezeu prin păcat esteşi o sfâşiere inţială,ce a produs un adev ărat cutremur în adâncullăuntric al omului: acel „unu ” iniţial, comunicareaperfectă interpersonală, complexul „ fa ţă -c ă tre-fa ţă ”,este ruptşi părţile lui constitutive sunt exteriorizate,ceea ce a dat naştere la apariţia „distanţării”.De acum încolo, unitatea bărbat-femeie devine„masculin”şi „feminin”, polarizateşi încărcate cuatracţie şi repulsie. Termenii comunicării devin,aşadar, termenii polarizării: eu sunt al meuşi ea aei. Pervertirea raporturilor obiective transformă totul în obiect. Astfel, leg ătura naturală întrebărbat şi femeie a fost mult slăbită şi des gurată,după cădere, indcă femeia îi apare bărbatului doarca un obiect al plăcerilor sau al puterii despotice.Şi, aşa cum este imposibilă dispariţia totală achipului divin din om, o dată cu căderea, indcă „chipul” este constitutiv naturii umane, tot aşa,prin căsătorie, ca „dar inţial” în care reverberaţiilecomunicării paradiziace trezesc nostalgia îndepăr-

13 Pr. prof. dr. Ilie Moldovan,op. cit . p. 83.

tatei vârste de aur, omul rămâne, în stihiilecorupte ale lumii acesteia, într-o aspiraţie continuă către unirea „întru asemănare” cu Dumnezeu.

Este adev ărat că prin păcat omul cade din câmpul

vizual al lui Dumnezeuşi intră în propria-i întunecimeşi noapte existenţială, în ego-ul său individualistşi, de aceea, Dumnezeu îl strig ă, pentru a-l trezila realitatea cea adev ărată, întrebându-l: „ Adame,unde e ş ti? ” (Fac. 3, 9). Păcatul omului, în relaţiasa directă şi personală cu Dumnezeu, a adus unelement străin care-l distanţează tot mai mult peom de ceea ce este izvorul vieţii, al fericiriişi alluminii veşnice. Vederea contemplativ ă „faţă-către-faţă” („Dumnezeu, care umbla prin rai, în r ă coarea serii ” – Fac. 3, 8) se pierde în prăpastia creată benevolşi conştient de omşi, de atunci, prin toată istoriaomeniriişi în toate clipele ei, „femeia” îi va spunef ără încetare „bărbatului”: Adame! Unde eşti? Această deplasare a straturilor profunde creată însânul naturii umane este con rmată de cuvântulpe care Dumnezeu îl va adresa pentru întâia dată ecăruia separat: „Zis-a Domnul Dumnezeu femeii [...]”(Fac. 3, 16), „iar lui Adam i-a zis[...]” (Fac. 3, 17). Aceasta explică realitatea că datele revelaţiei biblice vechitestamentare demonstrează clar că diferenţierea între masculinşi feminin nu este atât o problemă ziologică sau psihologică, cât una spirituală

şi care reiese din însuşi misterul fundamentalcare înglobează inţa umană în întregul ei14.După ruperea comuniunii care exista între

Dumnezeu şi protopărinţii întregului neamomenesc, prin căderea lor în păcat, asupraomului se arată consecinţele păcatului ca reacţiea dezorganizării naturii umane. Astfel, osânda„bărbatului” este truda muncii împov ărătoare,descoperită: „[...]în sudoarea fe ţ ei î ţ i vei mânca pâinea ”(Fac. 3, 19), iar a „femeii” este naşterea de i îndurerişi supunerea întru totul bărbatului ei (Fac. 3,16). Desigur că cea mai mare pedeapsă pentru om afost moarteaşi alungarea din Rai, care l-au adus peom într-o stare net inferioară menirii sale, el indnevoit să peregrineze în lume prin condiţiile nefasteale vieţii şi existenţei adamice. În aceste condiţiide viaţă, în care divergenţa, descompunerea saucoruptibilitatea au devenit „naturale” omului,femeia a ajuns în stare de „robie” faţă de bărbat, pecare-l numea „domn ” (I Petru 3, 6)şi „st ă pânul meu ”(Fac. 18, 12).Şi, cu toate acestea, ea avea menireasă nască prunci, ca astfel să perpetueze neamul14 Cf. Paul Evdokimov,Femeiaş i mântuirea lumii , p. 153.


21/200




omenesc, prin aceasta nedescoperind o deosebire inţială existentă faţă de bărbat, ci mai degrabă o binecuvântare: spre binele comun al celor doi.Numai astfel putem înţelege mărturisireaşi, în

acelaşi timp, profeţia lui Adam, întru cunoştinţă decauză şi sub inspiraţia dumnezeiască, atunci cândexclamă: „Iat ă , aceasta-i os din oasele meleş i carne dincarnea mea; ea se va numi femeie, pentru c ă este luat ă dinb ă rbatul s ă u. De aceea va l ă sa omul pe tat ă l s ă u ş i pemama saş i se va uni cu femeia saş i vor amândoi untrup” (Fac. 2, 23-24). Prin aceste cuvinte se a rmă însuşi principiul unităţii monogamice a familieicare, în lumea perturbată de păcat şi în condiţiileei nefasteşi pline de coruptibilitate, prin căsătoriese urmărea păstrarea în viaţa şi existenţa omului

a urmelor fericiriişi a s nţeniei paradiziace.Numai în unitatea monogamică a familiei semanifestă desluşit iubirea, care înalţă, con rmă şi binecuvântează bărbatul şi femeia, chiar îideschide spre marea taină, familia însăşi indcea mai mare taină, descoperită în pregustareanemuririi. Naşterea de prunci este un remediu debiruire al omului, în iubire jertfelnică unul faţă dealtul, împotriva morţii îng ăduite de Dumnezeuca „pedeapsă” în urma înstrăinării lui de izvorul vieţii. În relaţia maritală monogamică se descoperă

marea taină a cunoaşterii omului prin deschiderea în iubire conjugală a bărbatului faţă de femeia sa,cu care formează „amândoi un trup” ( cf. Fac. 2, 24).Fiindcă se spune: „ Adam a cunoscut pe Eva, femeiasa,ş i ea, z ă mislind, a n ă scut pe Cain [...]” (Fac. 4, 1),„Cain a cunoscut pe femeia saş i ea z ă mislind, a n ă scut pe Enoh ” (Fac. 4, 17) sau „ Adam a cunoscut iar ăş i pe Eva, femeia sa,ş i ea, z ă mislind, a n ă scut un u ş i i-a pus numele Set ” (Fac. 4, 25). Unitatea monogamică dintre bărbatşi femeie prin căsătorie este mijloculcel mai adecvatde cunoaştere pe care îl poateoferi iubirea conjugală legală. Căci a cunoaşte înseamnă a trăi, înseamnă a da viaţă, a fericit întru eternitate. „ Aceasta este via ţ a ve ş nic ă : s ă Tecunoasc ă pe Tine, singurul Dumnezeu adev ă rat ” (In. 17,3). Deci, a bărbat căsătorit înseamnă a înainta în cunoaşterea proprie prin intermediul celuilaltsine al tău, al femeii, care-ţi aparţineşi cu care eştio unitate indisolubilă. În această putere sublimă a dragostei dintre bărbat şi femeie se descoperă caracterul trainic al conjugalităţii15, iubirea lortandră şi erotică păstrându-i în leg ătură cu

15 Vezi pe larg R ăzvan Codrescu,Teologia sexelorş i tainanun ţ ii , Edit. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 154-156.

Dumnezeu în această stare adamică coruptibilă şipervertită şi rămânând pentru ei una din singureleexperienţe mistice care le sunt date în viaţa de aici16.

Citind şi interpretând primele capitole din

Cartea Facerii, în lumina numeroaselor texte alecărţilor canonice ale Noului Testament, careamintesc despre Adamşi Eva (Efes. cap. 5;Rom. 5, 14), ne dăm seama că referatul biblic alcreaţiei e destinat să ne descopere menirea pentrucare a fost zidită prima pereche de oameni. Această menire ni se descoperă în împlinirea unei profeţiif ăcute de Adam că „omul va l ă sa pe tat ă l s ă u ş i pemama saş i se va uni cu femeia saş i vor amândoi un trup”(Fac. 2, 24), ceea ce arată iubirea ca ind fundamentulfamiliei, consolidat în Taina căsătorieişi care este

consemnată de Sfântul Apostol Pavel atunci cândzice: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristosş iîn Biseric ă ” (Efes. 5, 32). Chiarşi Mântuitorulnostru Iisus Hristos când face referire la relaţia decăsătorie dintre bărbat şi femeieşi pune accentulpe indisolubilitatea ei o priveşte ca pe o sfântă taină: „ Aş a încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, cea împreunat Dumnezeu, omul s ă nu despart ă ” (Mt. 19,6). Iar „împreunarea” bărbat-femeie se realizează deplin în Biserică, unde are loc rev ărsarea haruluis nţitor al Duhului Sfânt peste întreaga lumeşicredincioşi în vederea s nţirii şi a îndumnezeiriiomuluişi a creaţiei, ca rod al dragostei faţă deDumnezeu, de semenişi de întreaga f ăptură şi zidire.

Biserica este a doua creaţie a lumii, în spaţiulcăreia are loc refacerea în har a rânduielii dintru început a Creatorului, prin Jertfa de pe Cruceşi prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, arelaţiei dintre bărbat şi femeie. Există o certă şireală imanenţă a misterului celei de a doua creaţii în celebrarea Nunţii creştine, pentru că există otainică corespondenţă între zidirea rii umaneşi naşterea Ecclesiei din „coasta” lui Hristos.Prin venirea Sa în lume, Hristos întăreşte dinnou leg ătura căsătoriei dintre bărbat şi femeieşio înalţă din ordinea naturii în ordinea haruluis nţitor, înv ăluind-o, prin participarea la nuntadin Cana Galileii, în ambianţa harică ce iradia dinPersoana Sa dumnezeiască. Căci, să vârşind acolocea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de re, şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul

16 Cf. Olivier Clement,Trupul mor ţ iiş i al slavei , Edit. Chris-tiana, Bucureşti, 1996, p. 76.


22/200




Său, Iisus Hristos vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti din ordinea pur naturală în cea aharului prin întărireaşi înălţarea căsătoriei la rangde „taină” a Bisericii. Ceea ce s-a întâmplat la aceanuntă este subliniat de o rug ăciune ce se rosteşte laslujba cununiei: „[...]Care, pentru negr ă itul T ă u darş imult ă bun ă tate, ai venit în Cana Galileiiş i nunta care eraacolo ai binecuvântat-o, ca s ă ar ăţ i c ă din voia Ta se faceînso ţ irea cea după Legeş i na ş terea de prunci dintr-însa ”17.

Descrierea episodului prezenţei lui Iisus, însoţit de mama Saşi ucenicii Lui, în Cana, pentrua lua parte la o cierea unei nunţi (In. 2, 1-11), estesocotită de exegeţi ca in

bibliotheca septentrionalis 2-2011

Documents