Universitatea Agrară de Stat din Moldova

Catedra Agrotehnică şi Fitotehnie

Curs de lecţii

Bazele agrobiologice

ale mecanizăriiFacultatea: Ingineria agrară şi transport auto

Specialităţile:

528.1 – mecanizarea agriculturii

524.2 - electrificarea agriculturii

527.1 – ingineria şi tehnologia transportului auto

Autor: dr., conferenţiar universitar

Gh. Bucur

Pedologia

Prelegerea 1 (2 ore)

Tema: Pedologia ca ştiinţă

Subiectele:

1. Obiectivele pedologiei ca ştiinţă. Solul şi factorii de solificare

2. Noţiuni de fertilitate. Tipuri de fertilitate

3. Noţiuni de fond funciar

1. Obiectivele pedologiei ca ştiinţă. Solul şi factorii de solificare

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea întrebărilor referitoare:

- formării solurilor;

- evoluţiei solurilor;

- însuşirilor solurilor;

- clasificării solurilor;

- răspândirii solurilor;

- metodelor de folosire raţională a solurilor.

Termenul „pedologie” este de origine greacă şi provine din cuvintele (1862):

- „pedon” – înseamnă sol, teren, ogor

- „logos” – cu înţeles de ştiinţă.

Drept obiect de studiu al pedologiei ca ştiinţă îl constituie – solul, considerat

drept „produs” natural al mediului şi serveşte principalul mijloc de producţie în

agricultură.

Solul – este socotit ca formaţiune naturală recentă de la suprafaţa litosferei,

prezentată printr-o succesiune de orizonturi, care s-au format şi se formează

permanent prin transformarea rocilor şi materiei organice sub acţiunea factorilor

fizici, chimici şi biologici în zona de contact a atmosferei cu litosfera.

Teorii referitoare formării şi evoluţiei solului apar după 1800 dintre care

putem aminti cea de ordin:

a) chimic

- teoria humusului (şcoala lui A. Thaer), care susţine că plantele se

hrănesc cu humus;

- teoria minerală (şcoala lui J. Liebig), care susţine că plantele se hrănesc

extrăgând din sol sărurile minerale.

b) fizic

- nisipul;

- argila;

- humusul;

- calciul.

c) microbiologic (şcoala lui L. Pateur) – arată rolul mare a microorganismelor

(bacteriile) în transformările biochimice în masa solului.

d) agrogeologic (şcoala lui F. Fallou) – consideră solul o rocă afânată,

rezultată prin transformarea unor roci masive.

e) naturalist (fondator – V. Dokuceaev) – concluziile ştiinţifice şi practice

fiind valabile până în prezent:

- solul se formează conform legilor naturale sub influenţa factorilor naturali

de solificare;

- fiecare tip de sol – prezintă o individualitate.

În ţara noastră primele însemnări asupra solului ne-au rămas de la Dimitrie

Cantemir („Descrierea Moldovei”, 1716).

Primul învăţat român care se ocupă şi de studierea solului este agronomul Ion

Ionescu de la Brad.

Fondatorul pedologiei ca ştiinţă – Gh. Munteanu Murgoci.

Printre numeroasele măsuri ce pot asigura sporirea producţiei agricole, o

importanţă majoră o are şi cele ce se referă introducerii în circuitul agricol a

terenurilor neproductive şi creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă.

Rezolvarea acestor probleme se bazează pe cunoaşterea solului ca principal

mijloc de producţie agricolă.

După cum s-a menţionat – solul se defineşte ca fiind o formaţiune naturală de

la suprafaţa litosferei şi este prezentat printr-o succesiune de orizonturi care s-au

format şi continuă să se formeze permanent în rezultatul transformărilor părţii

minerale şi materiei organice sub acţiunea factorilor de solificare de origine fizică,

chimică şi biologică.

Solul, ca mijloc de producţie în agricultură prezintă şi anumite particularităţi

care îl deosebesc de alte mijloace de producţie ca:

- solul este un mijloc natural de producţie, care se formează şi evoluează la

suprafaţa litosferei în timp, sub influenţa factorilor naturali;

- solul este un mijloc de producţie limitat în spaţiu şi care nu se poate

multiplica ca alte mijloace de producţie;

- solul, la o folosire raţională, nu se uzează ca alte mijloace de producţie.

Formarea solului apare ca rezultat al interacţiunii complexe între partea

superioară a litosferei cu biosfera, atmosfera, hidrosfera.

În funcţie de particularităţile factorilor de solificare are loc formarea

diferitor tipuri de soluri, în anumite zone geografice.

În procesul de solificare toţi factorii sunt egal ca importanţă şi indispensabili.

Factorii de solificare sunt prezentaţi prin:

Clima – caracterizată prin nişte parametri a elementelor meteorologice

(precipitaţiile, umiditatea aerului, curenţii atmosferici ş.a.)

Clima are un rol multilateral ca factor de solificare:

factor indispensabil la desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice;

clima va influenţa asupra regimurilor: de aeraţie, hidric, termic

oxidoreducător;

clima va influenţa procesele de transformare a combinaţiilor minerale;

clima va influenţa procesele de eroziune prin vânt şi apă.

Organismele vii - prezentate prin vegetaţia lemnoasă, ierboasă, fauna din sol.

vegetaţia lemnoasă – condiţie a procesului de pedogeneză cu un regim hidric

percolativ şi orientată spre podzolire, soluri cu rezerve mici de humus;

vegetaţia ierboasă de stepă – condiţie a procesului de pedogeneză, sursă de

bază a formării humusului, orientate la formarea solurilor de tip cernoziomic cu mari

rezerve de humus.

fauna solului – organisme vii care populează diferite orizonturi ale solului şi

care după mărime se grupează astfel:

- microfauna - organisme mai mici de 0,2 mm;

- mezofauna - animale de mărime 0,2 – 4 mm;

- macrofauna - animale de 4 – 80 mm;

- megafaună - animale mai mari de 80 mm.

Roca parentală

• Prin componenţa sa influenţează alcătuirea:

- granulometrică;

- chimică;

- minerologică a solului;

- însuşirile fizico – mecanice;

- regimul de aer, căldură, hrană.

• Compoziţia şi însuşirile rocii de solificare influenţează:

- viteza proceselor de pedogeneză;

- direcţia proceselor de pedogeneză;

- nivelul fertilităţii solului.

Relieful – prezintă unul din cei mai importanţi factorii ai formării solului,

care exprimă o influenţă deosebită asupra genezei acestora.

• Este stabilită următoarea sistematică a tipurilor de relief:

- Macrorelieful – prezentat prin câmpii, platouri, sistem muntos, determină

şi reflectă zonalitatea învelişului de soluri;

- Mezorelieful – prezentat prin forme de relief de dimensiuni medii: dealuri,

văi, vâlcele, terase şi determină structura învelişului de soluri în limitele concrete ale

landşaftului;

- Microrelieful – prezentat prin forme mici de relief cu suprafeţe

neînsemnate în limitele l m: moviliţe, depresiuni ş.a., influenţează asupra

„împestriţării” şi complexităţii învelişului de soluri.

În legătură cu influenţa reliefului şi mai ales în ceea ce priveşte redistribuirea

precipitaţiilor pot fi separate următoarele grupe de soluri:

- soluri automorfe – formate pe suprafeţe plane în condiţii unui flux liber al

apelor de suprafaţă, cu apele freatice la adâncimea mai mare de 6 m.

- soluri semihidromorfe – se formează prin stagnarea apelor de

suprafaţă pentru scurt timp sau cu prezenţa apelor freatice la adâncimea de 3 - 6m.

- soluri hidromorfe – se formează când apele de suprafaţă stagnează pe

o perioadă mai îndelungată, iar apele freatice se găsesc la adâncime mai mică de 3 m.

Apele freatice

De regulă solificarea decurge în condiţii normale de umiditate, sub acţiunea

precipitaţiilor ce cad.

Procesele determinate de excesul de apă de suprafaţă (fluvial) se numeşte

procese de pseudogleizare, iar orizonturile rezultate – orizonturi pseudogleice.

Procesele determinate de excesul de apă freatică, se numesc procese de gleizare,

iar orizonturile ce rezultă – orizonturi gleice.

Când apele freatice situate aproape de suprafaţă conţin săruri solubile (l - 1,5

%) - procesele ce au loc se numesc:

- procese de salinizare (acumulări de săruri sub formă de cloruri, sulfaţi)

- procese de alcanizare (soloneţizare) (îmbogăţirea solului în sodiu).

Timpul – aplicat la evaluarea vârstei solului .

În acest context pedologia evidenţiază câteva tipuri de vârstă:

- vârsta absolută - exprimă vârsta solurilor actuale;

- vârsta geologică - oscilează în limitele largi de la O (zero) până la milioane de

ani.

- vârsta „nulă” (zero) - au suprafeţele uscatului care sunt eliberate de apele ce

le acoperă (mări, râuri) cât şi suprafeţele create de lavele erupţiilor vulcanice

sau acoperite de cenuşa de la erupţii actuale.

-vârsta relativă – caracterizează viteza procesului de pedogeneză,

rapiditatea schimbării unei stadiu de dezvoltare a solului în altul.

Factorul antropic - exprimat prin activitatea omului, factor de acţiune continuă

asupra solului şi asupra întregului complex de condiţii de dezvoltare a procesului de

pedogeneză. Acest factor este îndreptat asupra solului, care provoacă schimbarea

însuşirilor şi regimurilor din sol.

2. Noţiuni de fertilitate. Tipuri de fertilitate

Fertilitatea este însuşirea esenţială a solului, care şi îl deosebeşte de roca maternă

s-a format în timp prin acumulări în roca dezagregativă şi alterată sub influenţa

factorilor de solificare, a elementelor nutritive, îndeosebi a azotului.

Fertilitatea solului mai este numită şi „rodnicia pământului” şi prezintă o

rezultantă a tuturor proprietăţilor solului:

- fizico-mecanice

- biologice

- ecologice

- chimice.

În literatura de specialitate vom găsi numeroase definiţii ale fertilităţii.

Conform ultimii, noţiunea de fertilitate este definită în felul următor:

Fertilitatea prezintă capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor în moc

permanent şi simultan substanţele nutritive şi apă în cantităţi satisfăcătoare (optime) cu

crearea de condiţii pentru că aceşti factori să fie folosiţi de către plante la maximum.

Literatura de specialitate propune pentru evaluare mai multe categorii de

fertilitate a solului:

Fertilitatea naturală – depistată pe solurile cultivate în condiţii naturale fără

intervenţii a omului. Prezintă un rezultant a acţiunii factorilor pedogenetici.

Fertilitatea artificială — apărută în rezultatul intervenţiei omului prin diferite

măsuri ameliorative (fertilizare, irigare, desecare, amendamente, terasare, desfundare

etc.). Intervenţiile nechibzuite pot produce diminuarea fertilităţii naturale cauzate de

salinizare, acidifiere, eroziune, compactare etc.

Fertilitatea relativă – fertilitatea raportată la cerinţele plantei cultivate, la

condiţiile de climă, la unele verigi tehnologice etc.

Fertilitatea potenţială – exprimă posibilităţile maxime ale solului de a asigura

plantele cu condiţiile de viaţă dar numai după intervenţia omului cu diferite procedee

(sol mlăştinos).

Fertilitatea efectivă – exprimă gradul de asigurare a plantelor cu factorii de

vegetaţie, reflectată prin nivelul de productivitate a solului. Este condiţionată nu numai

de gradul de intervenţie a omului (fertilizare, irigare, lucrare a solului etc.) dat şi de

proprietăţile solului.

Potenţialul agroproductiv al solului – o noţiune mai complexă decât fertilitatea

şi prezintă capacitatea de producţie a solului cultivat.

Sporirea potenţialului agroproductiv al solurilor se poate obţine prin

menţinerea unui bilanţ pozitiv al humusului şi prezintă problema vitală pentru prezentul

şi viitorul agriculturii.

Elementele şi condiţiile fertilităţii solului

Elementele fertilităţii solului sunt prezentate de către elementele nutritive şi a

apei în sol (factori abiotici edafici a mediului de viaţă a plantelor).

Condiţiile de fertilitate a solului exprimă acele stări ale solului care asigură

gradul sporit de utilizare a elementelor de fertilitate şi exprimate prin anumite

valori ale indicatorilor:

- agrobiologici

- agrofizici

- agrochimici

- ecologici.

Indicatorii agrobiologici, ca indicatori ai condiţiilor de fertilitate a solului

sunt determinaţi de:

- cantitatea de materie organică a solului şi calitatea acestora;

- biota solului şi activitatea vitală a microflorii şi microfaunei;

- starea fitosanitară a solului.

• Evaluarea solului în scopul aprecierii nivelului de fertilitate se va face în

baza însuşirilor agrofizice şi însuşirilor agrochimice de bază a solului.

Drept indicatori agrofizici a fertilităţii solului servesc:

textura

structura indicatori agrofizici

porozitatea

compactitatea

În calitate de indicatori agrochimici ai fertilităţii solului evidenţiem:

complexul absorbtiv a solului

reacţia solului indicatori agrochimici

conţinutul de NPK ş.a

Metodele de ameliorare a fertilităţii solului

Din cele mai indicate metode agrotehnice de ameliorare a indicatorii

agrobiologici, agrofizici şi agrochimici a fertilităţii solului servesc:

selectarea reuşită a structurii suprafeţelor de însămânţare în asolament, care

vor include culturi cu capacităţi înalte de restituire solului cantităţilor mari de

materie organică;

cultivarea în asolament în mod obligatoriu a ierburilor furajere perene din

familia Fabaceae şi Poaceae;

administrarea îngrăşămintelor organice (10 t/ha) şi verzi, drept sursă de

menţinere a bilanţului pozitiv a materiei organice în sol.

evitarea cazurilor de practicare a culturilor repetate îndeosebi a monoculturii;

reducerea efectului procesului de mineralizare a materiei organice cauzată de o

activitate sporită a microorganismelor pe soluri cu valori sporite a densităţii aparentă a

solului.

Dezvoltarea solului cât şi nivelul de fertilitate a solului depinde de modul de

folosire a acestuia. Folosirea iraţională a acestuia este urmată de reduceri a

însuşirilor acestuia, deci a nivelului de fertilitate.

Când se afirmă că fertilitatea solului a scăzut, referire se face faţă de nivelul

iniţial al acestuia.

Modificarea fertilităţii solului poate apare ca:

- fertilitatea reprodusă incomplet

- fertilitatea reprodusă complet (simplă)

- fertilitatea ameliorată (lărgită)

Reproducerea incompletă a fertilităţii solului prevede refacerea sa incompletă

faţă de nivelul iniţial luat ca referinţă.

Reproducerea completă (simplă) – prevede refacerea fertilităţii solului la

nivelul său iniţial luat ca referinţă.

Reproducerea ameliorată (lărgită) – prevede ameliorarea fertilităţii solului faţă

de nivelul său iniţial.

Modelările fertilităţii solului au drept obiectiv modificările pozitive

corespunzătoare a solului în scopul folosirii cu eficacitate maximă a factorilor

de vegetaţie şi deci obţinerea de producţii maxime.

Modelele de fertilitate a solului se vor elabora în baza cunoaşterii

cerinţelor plantelor faţă de condiţiile de sol.

Modelul de fertilitate a solului va fi elaborat pe fondul particularităţilor

genetice ale fiecărui tip de sol cunoscând:

- componenţa mecanică

- conţinutul de humus ş.a.

Modelele de fertilitate vor fi elaborate în experienţe de câmp sau în case

vegetale.

Modelul final al fertilităţii va trebui să prevadă însuşirile principale şi

parametrii acestora pentru fiecare specie de plante:

- conţinutul de humus;

Reproducerea fertilităţii solului – lege obiectivă a procesului de solificare

Reproducerea fertilităţii pe terenuri nelucrate

Sub influenţa factorilor naturali şi antropogenici

Reproducere completă (simplă)

Reproducerea incompletă

Reproducere ameliorată (lărgită)

Reproducerea fertilităţii pe terenurile lucrate

Sub influenţa factorilor naturali de solificare

- regimul de nutriţie;

- regimul optim a însuşirilor fizice (compacitatea, structura ş.a.);

- regimul optim a însuşirilor fizico-chimice (reacţia, capacitatea de absorbţie,

cationii absorbiţi, gradul de asigurare cu gaze).

3. Noţiuni de fond funciar

Folosirea raţională a solului o poate asigura cunoaşterea şi evaluarea corectă a

Fondului Funciar.

Fondul Funciar prezintă totalitatea suprafeţelor de teren sau pământ aflate în

limitele unei ţări, unei unităţi teritoriale administrative sau a unei firme agricole.

Fondul Funciar este prezentat printr-o serie de categorii de folosinţă, care

indică modul de folosire a unei oarecare suprafaţă de teren.

Modelarea fertilităţii solului

Studiul cerinţelor plantelor faţă de condiţiile de sol

Experienţe în vase de vegetaţie

Experienţe în câmp

Modelul de fertilitate

Studierea particularităţilor genetice ale solului (componenţa mecanică, conţinutul de humus)

Sunt evidenţiate 5 categorii mari de folosinţă:

- cu destinaţie agricolă;

- cu densitate forestieră;

- aflate permanent sub ape;

- din intravilan (aferente localităţilor urbane şi rurale);

- cu destinaţie specială (pentru transporturi rutiere, feroviare, navale, aeriene

ş.a.).

Nr.

d/oFolosinţa

Suprafaţa Nr.

d/oFolosinţa

Suprafaţa

ha % ha %

1 Arabil 1 Păduri

2 Păşuni 2 Ape, bălţi

3 Fâneţe 3 Drumuri

4 Vii 4 Curţi, construcţii

5 Livezi 5 Teren neproductiv

Total agricol Teren neagricol

Total general

Terenurile agricole – prezintă suprafeţele de teren destinate pentru a fi

obţinută o oarecare formă de producţie agricolă.

Terenurile arabile – suprafeţele de teren care pot fi arate şi cultivate cu

diferite plante de cultură.

Din cele mai indicate măsuri orientate la o folosire raţională a Fondului

Funciar ar fi:

- promovarea permanentă a politicii de utilizare raţională a fondului funciar;

- restructurarea, reamplasarea unor categorii de folosinţă;

- stabilirea asolamentelor;

- diferenţierea măsurilor agrotehnice şi ameliorative;

- proiectarea modului de exploatare a pajiştilor;

- proiectarea corectă a reţelelor de drumuri;

- proiectarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare.

Fondul Funciar al R. Moldova constituie:

- total – 3334500 ha;

- teren agricol – 2.555000 ha;

- inclusiv: arabil – 1.784000 ha;

- plantaţii pomicole şi viticol 399100 ha.

- fâneţe, păşuni – 372000 ha.

Agrotehnica

Prelegerea 2 (2 ore)

Tema: Agrotehnica ca ştiinţă

Subiectele:

1. Obiectivele agrotehnicii ca ştiinţă. Legile fundamentale ale agriculturii

2. Factorii de vegetaţie. Principiile de clasificare. Metodele de reglare

3. Asolamentele şi clasificarea asolamentelor

1. Obiectivele agrotehnicii ca ştiinţă. Legile fundamentale ale agriculturii

Denumirea „agrotehnică” provine de la cuvintele:

„ager" - de origine latină sau „agros" - de origine greacă - care înseamnă

ogor sau pământ lucrat şi cultivat cu plante de cultură. Techne — de origine

greacă, care înseamnă meşteşug sau artă.

Aşadar agrotehnica este tehnica ogoarelor.

La începutul dezvoltării ştiinţelor agricole, agrotehnicii i s-a atribuit un

conţinut larg şi a fost denumită

- agrologie sau agricultură i generală.

Cu timpul din ea s-au desprins şi dezvoltat aşa ştiinţe ca: Agrochimia, Mecanizarea

agriculturii, Combaterea eroziunii solului ş. a.

Conţinutul său a fost precizat şi perfecţionat continuu.

Primul tratat de Agrologie a fost publicat în anul 1897 – autor Gheorghe

Maior, al doilea tratat – în anul 1925 – autor Marin Chiriţescu Arva.

Primul tratat de Agrotehnică a fost publicat în anul 1942 – autor Gh. Ionescu

Şişeşti. Ediţia a II-a a fost publicată în anul 1947, iar ediţia a III-a – în anul 1958 (în

2 volume împreună cu prof. Irimie Staicu).

Următoarele ediţii a manualului de agrotehnică apar în anii 1969; 1980; 1985;

1996; 1998.

Ca ştiinţă, agrotehnica are legături cu diverse ştiinţe naturale şi aplicative.

Activitatea ei se bazează pe cuceririle altor ştiinţe ca: pedologia, microbiologia,

meteorologia, fizica, chimia, agrochimia, fiziologia plantelor, maşinile agricole,

ecologia ş.a.

Agrotehnica la rândul său serveşte drept fundament pentru alte ştiinţe:

fitotehnia, viticultura, pomicultura, legumicultura, managmentul şi economia agricolă

ş.a

Pe teritoriul R. Moldova primele cercetări ştiinţifice în domeniul agrotehnicii

au fost efectuate în perioada anilor 1893 – 1985 la şcolile agricole din Grinăuţi şi

Cocorozeni, staţiunea experimentală Plotiansk orientate la studierea fertilităţii solului,

metodele de lucrare a solului, pentru diferite tipuri de asolamente.

În etapele ulterioare aceste direcţii de cercetări ştiinţifice au fost şi sunt studiate şi

în prezent la un nivel mai înalt la catedra agrotehnică a Universităţii Agrare de Stat din

Moldova, Instituţii de Cercetări Ştiinţifice ramurale: „Fertilitate”, „Selecţia”, „Hibrid”,

institutul de cercetări ştiinţifice în domeniul tutunului şi tutungeriei ş.a.

Rezultatele cercetărilor ştiinţifice obţinute sunt aplicate cu succes la elaborarea

bazelor ştiinţifice a asolamentelor de câmp, la argumentarea ştiinţifică a sistemelor

lucrării solului, la elaborarea elementelor tehnologice la întreţinerea semănăturilor, la

elaborarea sistemelor de aplicare a metodei chimice de combatere a buruienilor la

culturile de câmp, pe sectoarele pomicole şi viticole.

Drept principale obiective a agrotehnicii pot fi considerate:

studierea legilor producţiei agricole, legile interacţiunii dintre factorii de

vegetaţie şi producţie;

studierea factorilor de vegetaţie şi elaborarea metodelor de dirijare şi

reglare a lor;

studierea principiilor de elaborare a sistemelor convenţionale şi

neconvenţionale de lucrare a solului cu folosirea corectă, eficientă a maşinilor

agricole (plugul, grapa, cultivatorul, tăvălugul, freza, cizelul, paraplow-ului ş.a.)

studierea particularităţilor buruienilor din culturile de câmp, horticole,

viticole, cu precizarea metodelor de combatere a acestora, avantajoase din punct de

vedere agronomic, economic, ecologic; managmentului integrat al buruienilor.

studierea şi precizarea principiilor de organizare şi valorificare a

asolamentelor raţionale.

fundamentarea principalelor sisteme de agricultură în plan evoluţional.

Reeşind din obiectivele menţionate anterior, agrotehnica poate fi definită ca

ştiinţă care are drept obiectiv general – elaborarea celor mai performante metode de

întreţinere a solului, avantajoase din punct de vedere agronomic, economic, ecologic;

orientate la reproducerea lărgită a fertilităţii solului, sporirea producţiei agricole,

calităţii acesteia.

Agrotehnica ca ştiinţă, în scopul realizării obiectivelor proprii, aplică diferite

metode de cercetare ca:

Observaţia – cea mai veche metodă, simplă, nu necesită aparatură,

reactive, fiind subiectivă şi puţin precisă.

Cercetări în laborator – necesită aparatură, reactive la determinarea unor

proprietăţi a solului, compoziţia chimică a plantelor, calitatea producţiei agricole,

gradul de poluare a mediului ş.a.

Cercetări în câmp – se fac în câmpul experimental, cu experienţe mono şi

polifactoriale, fondate conform regulilor tehnicii experimentale.

Avantajul acestora în posibilitatea de a urmări efectul fiecărui factor

experimental sau a interacţiunii factorilor în condiţii naturale (adâncimi la lucrarea

solului; dozele de fertilizare şi erbicidare; desimile, epocile şi adâncimile de semănat,

productivitatea diferitor soiuri, hibrizi noi omologaţi etc.).

Experienţe în case de vegetaţie şi în fitotron

Particularitatea de bază constă în gradularea factorilor de vegetaţie în special

apa şi elementele nutritive.

Fititroanele sunt dotate cu instalaţii moderne cu ajutorul cărora se pot doza cu

precizie lumina, temperatura, umiditatea, hrana ş.a.

Toate rezultatele cercetărilor ştiinţifice se cer a fi supuse prelucrărilor

statistice. Prelucrarea şi interpretarea datelor experimentale se face prin diverse

metode îndeosebi analiza variaţiei, a regresiilor ş.a.

Cele mai bune variante se verifică în staţii pilot în condiţii de producţie şi

apoi sunt propuse pentru aplicare practică în unităţi agricole.

Fondatorul ştiinţelor agricole româneşti Ion Ionescu de la Brad spunea

(1870):

„Oamenii numai de teorie şi oamenii numai de practică nu pot să ne înveţe cu

folos agricultura. Cei dintâi se amăgesc deseori deoarece nu au practicat. Ceilalţi nu

vor putea spune pentru ce fac un lucru într-un fel sau altul”, sau „Unind teoria cu

practica vom şti cum să facem şi pentru ce să facem”.

Legile fundamentale ale agriculturii

Planta cultivată de către om cât şi alte organisme vii se află permanent într-o

strânsă interacţiune cu mediul de viată .

Necorespunderea condiţiilor mediului cu cerinţele plantelor duce la încălcarea

proceselor de creştere şi dezvoltare cât şi la pieirea acestora.

Cerinţele plantelor faţă de condiţiile mediului sunt determinate de caracterele

ereditare , fiind foarte variate nu numai pentru fiecare specie, dar şi pentru fiecare

soi sau hibrid aparte. Capitolul consacrat studierii cerinţelor plantelor faţă de condiţiile mediului,

modul de interacţiune dintre producţie şi factorii de vegetaţie, constituie drept parte

componentă a bazelor ştiinţifice ale agrotehnicii.

Pentru o creştere şi dezvoltare normală plantele de cultură au nevoie de lumină,

căldură, apă, aer şi elemente nutritive;

Reeşind din cele menţionate anterior putem constata faptul că cunoaşterea şi

studierea factorilor de vegetaţie şi modul de interacţiune a acestora este inevitabilă.

Toate acestea vor permite de a elabora cele mai reuşite metode de dirijare şi reglare a

factorilor de vegetaţie în scopul asigurării plantei de cultură cu toţi factorii de

vegetaţie în cantităţi optime, crearea condiţiilor favorabile de creştere şi dezvoltare,

obţinerea de recolte înalte şi calitative, menţinerea în intervale optime a elementelor şi

condiţiilor de fertilitate a solului.

Importanţa factorilor de vegetaţie cât şi modul de interacţiune dintre factorii de

vegetaţie şi plantele de cultură cu influenţa acestora asupra producţiei agricole au fost

şi sunt studiate şi în prezent.

Rezultatele cercetărilor de mulţi ani au permis de a fi stabilite legile

fundamentale referitor fenomenelor de interacţiune dintre producţie şi factorii de

vegetaţie, legile producţiei agricole.:

I Legea nesubstituirii şi egalităţii (echivalenţei) factorilor de vegetaţie.

Reeşind din conţinutul acestei legi concluzionăm:

din punct de vedere calitativ, egalitatea importantei fiziologice a

factorilor de vegetaţie este indiscutabilă. Totodată factorii de vegetaţie nu pot fi

supuşi substituirii: apa ca factor de vegetaţie nu poate fi substituită cu elementele

nutritive; fosforul nu poate fi substituit de către azot sau potasiu ş.a.

din punct de vedere cantitativ, factorii de vegetaţie nu sunt egali între ei:

planta de exemplu consumă cantităţi mari de apă în procesul de creştere şi dezvoltare şi

cantităţi mici de microelemente, dar din punct de vedere fiziologic importanţa

acestora este echivalentă în ceea ce priveşte asigurarea unei creşteri şi dezvoltări

normale a plantei, formarea producţiei agricole.

II Legea acţiunii în comun (complex) a factorilor de vegetaţie. Reeşind din

conţinutul legii a II-a putem concluziona următoarele:

Pe parcursul perioadei de vegetaţie planta de cultură trebuie să fie

asigurată cu toţi factorii de vegetaţie în cantităţi şi raporturi optime.

Diferenţa dintre cerere şi ofertă a factorilor de vegetaţie prezintă aşa

numitul deficit a acestuia, care şi trebuie să fie lichidat cu ajutorul diferitor activităţi

de ordin agrotehnic.

În procesul de vegetaţie factorii de vegetaţie trebuie să acţioneze în

comun (complex) şi nu izolat, condiţionându-se reciproc între anumite limite.

Acţiunea factorilor de vegetaţie în comun, permite folosirea mai reuşită a

acestora, asigurând producţii mari şi cu variaţii mici de producţie de la un caz la altul.

III Legea factorului limitativ al producţiei (legea minimului, optimului,

maximului) conţinutul legii ne sugerează următoarele idei:

Fiecare factor de vegetaţie are o influenţă din cele mai favorabile asupra

plantei atunci când el se încadrează în limitele unei doze anumite reuşite din cerinţele

plantei.

Reeşind faptul că în condiţii naturale (de producţie) este destul de

problematic de a stabili aceste doze, mai practică este folosirea noţiunii de „interval

optim”, care este diferit pentru fiecare plantă, soi, hibrid, perioadă de vegetaţie.

Prezenţa fiecărui factor sub (minimum) sau peste (maximum) intervalul

optim influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor, nivelului de producţie

agricolă. În aceste condiţii el trece în categoria de factor limitativ.

Numeroase experienţe în acest domeniu au permis ulterior elaborarea

legilor minimului, maximului şi optimului.

Legea minimului a fost formulată de Justus van Liebig. în baza experienţelor

lui Dobenek, cu aplicarea ciubărului cu nivele diferite ale doagelor, unde fiecare din el

reprezintă un factor de vegetaţie şi arată nivelul de aprovizionare a plantelor în

diferiţi factori, iar conţinutul de lichid a acestuia reprezintă recolta. Nivelul de recoltă

este determinat de factorul aflat în minim. Ridicarea nivelului de aprovizionare al

factorului aflat în minim face ca nivelul de recoltă să crească până la nivelul altui care

devine minim la rândul său.

Legea maximului, elaborată de Wolny, spune că dacă un factor se află în

cantitate maximă recolta devine zero. Cazul se explică prin acţiunea „toxică” a

factorului asupra plantei.

Legea „optimului” formulată de Liebscher arată că recolta este maximă,

când factorii cercetaţi se află în cantitate optimă.

1 – fără îngrăşăminte şi fără irigare.

2 – aplicarea îngrăşămintelor fără irigare.

3 – aplicarea îngrăşămintelor şi irigaţiei.

Des. 1 Nivelul de productivitate a plantelor în rezultatul acţiunii în complex a factorilor (q/ha)

Des. 2 Nivelul de variaţie a producţiei agricole la diferite forme de interacţiune a factorilor de vegetaţie (%)

1 – fără îngrăşăminte şi fără irigare.

2 – aplicarea îngrăşămintelor fără irigare.

3 – aplicarea îngrăşămintelor şi irigaţiei.

În baza experienţelor în vase de vegetaţie a lui Helriegel cu cultivarea

orzului la diferite niveluri de asigurare cu umiditate, Saks formulează legea

minimului, optimului, maximului. Cel mai înalt nivel de recoltă îl obţinem la

asigurarea plantei cu apă în cantităţi optime (umiditatea de 60 % de la capacitatea

totală pentru apă). La umiditatea în cantităţi minimale şi maximale, recolta este egală

cu zero.

În etapele următoare, în baza totalizării tuturor experienţelor apare

„legea toleranţei”, formulată de Shelford în anul 1913, conform căreia un

factor poate fi limitativ nu numai când se află în „minimum” (după Liebig),

dar dacă el se află şi în „maximum” (după Wolny).

Plantele de cultură au un „minimum” şi „maximum” biologic, iar

intervalul dintre aceste două extremităţi poartă numire de „limitele de

tolerantă ”.

IV Legea restituirii

Conţinutul acestei legi ne sugerează ideea următoare:

- în scopul păstrării nivelului de fertilitate a solului ar fi necesar sau

chiar obligatoriu ca solului să-i fie permanent restituită cantitatea de

elemente nutritive consumată de către planta de cultură la formarea de recoltă,

aplicând sistemele de fertilizare cu îngrăşăminte organice şi minerale,

argumentate ştiinţific, ceea ce va permite şi o evitare a cazului de poluare a

solului.

- nerespectarea acestei legi este urmată de reduceri esenţiale ale fertilităţii

solului, scăderea nivelului de productivitate a plantelor de calitate a producţiei

agricole.

2. Factorii de vegetaţie. Principiile de clasificare. Metodele de reglare

Factorii de vegetaţie trebuie să prezinte un flux permanent pentru întreaga

perioadă de vegetaţie a plantelor de cultură.

Planta de cultură trebuie să fie asigurată cu factorii de vegetaţie în

cantităţi optimale care în funcţie de modul de interacţiune, vor determina

nivelul producţiei agricole şi calitatea acesteia.

Conştientizarea faptului că creşterea şi dezvoltarea plantelor cât şi

realizarea potenţialului biologic a acestora depinde într-o mare măsură de

mediul de viaţă, ar fi binevenită studierea rolului şi particularităţile acesteia în

relaţia:

«planta de cultură - mediul de viaţă - tehnologie de cultivare»

Mediul de viaţă a plantelor include ca regulă două componente:

- componenţa cu acţiune directă — prezentată prin nişte valori

a condiţiilor de mediu (relieful, roca, structura solului ş.a.) care în finală

determină şi caracterizează spaţiul de existenţă a vegetaţiei, vieţii pe pământ, fără rol

direct, activ în viaţa plantei.

- componenta activă - prezentată prin factorii de vegetaţie – drept

elemente constitutive ale mediului, care intervin activ în viaţa plantelor,

determinând arealul de cultivare şi capacitatea de sinteză a materialului

vegetal. La clasificarea factorilor de vegetaţie sunt folosite două criterii:

originea factorului

modul de acţiune a factorului.

• Conform primului criteriu (originea factorului), evidenţiem două grupe de

factori:

I. Factorii abiotici (lipsiţi de viaţă)

a) Factorii climatici (cosmico-atmosferici):

- lumina

- căldura

- aerul atmosferic factorii influenţaţi în mod semnificativ de relief

- apa atmosferică prin panta terenului şi expoziţia acestuia.

b) Factorii edafici:

- elementele nutritive din sol factori influenţaţi de factorii

- apa din sol cu toate formele sale climatici

II. Factorii biotici (cu viaţă) prezentaţi de:

- organismele vii (fauna) aflată în sol: micro, mezo, megafauna solului.

- microflora solului.

• Acţiunea factorilor biotici, îndeosebi a microfaunei şi microflorei este corelată de:

- anotimp;

- planta cultivată;

- tehnologia de cultivare.

• Caracteristicile factorilor de vegetaţie au la bază:

- modul de acţiune a acestora;

- posibilitatea de dirijare, luându-se în consideraţie: oferta locului; cerinţele

specifice fiecărei plante; posibilităţile tehnologice.

• Cele mai importante caracteristici ale factorilor de vegetaţie sunt:

Factorii de vegetaţie nu au valori constante. Ei variază în timp şi spaţiu în

limita de minimum - maximum.

Deosebim:

a) modificări lente, treptate - dă posibilitate plantei pentru adaptare, fără

influenţă negativă asupra nivelului de producţie.

b) modificări neaşteptate, pot depăşi limitele de adaptibilitate ale plantelor,

menţin starea de stres. Poate avea procese biologice ireversibile.

Factorii de vegetaţie sunt permanent în interdependenţă (interacţiune), de

unde reesă următoarele:

a) factorii se influenţează reciproc şi acţionează printr-o rezultantă medie

comună.

b) intervenţiile prin tehnologiile de cultivare trebuie să fie complexe şi nu

unilaterale.

c) intervenţia tehnologică unilaterală (fertilizarea numai cu azot, irigarea,

monocultura ş.a.) amplifică efectul limitativ al factorilor de vegetaţie cu consecinţe

negative asupra recoltei.

Factorii de vegetaţie nu pot fi supuşi substituirii din care reesă

următoarele:

a) factorii de vegetaţie sunt la fel de necesari şi egali după importanta

fiziologică.

a) lipsa sau excesul a unuia din ei devine factor limitativ.

b) tehnologia de cultivare trebuie să fie orientată la atenuarea efectului

negativ a factorului limitativ.

c) efectele negative sau chiar pozitive a factorilor de vegetaţie depind de

nivelul de intervenţie a factorilor tehnologici, biologici, şi antropogeni.

Factorii de vegetaţie pot fi supuşi dirijării şi reglării luându-se în consideraţie:

- caracterul de regim al acestora

- caracteristicile fiecărei plante cu privire la condiţiile de mediu.

• Metodele de dirijare a regimului de căldură prevăd:

zonarea şi amplasarea pe teritoriu în funcţie de SGTU (suma gradelor de

temperaturi utile) ale plantelor de cultură.

respectarea epocilor de însămânţare, densitatea plantelor la hectar, adâncimea

de încorporare a seminţelor.

combaterea şi reglarea gradului de îmburuienire.

Metode de reglare a regimului de căldură.

afânarea solului.

eliminarea din sol a excesului de apă (drenaj)

administrarea gunoiului de grajd

mulcirea

reţinerea zăpezii

irigarea cu apă caldă

plantarea fâşiilor forestiere

formarea perdelelor de fum

aplicarea surselor artificiale de căldură.

Metode pentru ameliorarea regimului de aeraţie a solului.

optimizarea însuşirilor fizice ale solului (densitatea aparentă, porozitatea

solului, compoziţia agregativă).

eliminarea excesului de apă din sol.

lucrări ale solului în scopul intensificării schimbului de gaze.

practicare în rotaţie a culturilor cu sisteme radiculare puternic dezvoltate.

Metode pentru dirijarea şi reglarea regimului hidric din sol:

• zonarea culturilor agricole în funcţie de cerinţele plantei faţă de umiditate

• respectarea elementelor tehnologice referitoare: epocii, desimii de semănat ce

vor permite o folosire mai efectivă a umidităţii solului.

sisteme raţionale de lucrare a solului (aratul)

tăvălugirea solului

combaterea buruienilor

aplicarea îngrăşămintelor organice

asolamentul cu alternarea reuşită a culturilor

fondarea perdelelor forestiere

drenaj - la eliminarea excesului de apă

desecarea.

Metode de dirijare şi reglare a regimului de lumină:

• zonarea culturilor cu repartizarea acestora în zone unde acest factor

corespunde cerinţelor lor biologice.

• respectarea elementelor tehnologice referitoare: epocii, desimii de semănat ce

vor permite o folosire mai efectivă a luminii datorită uniformităţii înalte de

formare a plantulelor.

Metode de reglare a regimului de lumină

orientarea rândurilor de plante pe direcţia N - S.

practicarea culturilor succesive, în scopul sporirii perioadei de utilizare a

luminii în perioada de vegetaţie.

practicarea culturilor intercalate (fasolea + porumb), permit ca lumina

neinterceptată de o cultură să fie folosită de altele.

combaterea buruienilor cu reducerea concurenţei pentru folosirea acestui

factor.

fertilizarea solului - va permite formarea unei suprafeţe foliare mari.

3. Asolamentele şi clasificarea asolamentelor

• Asolamentul – prezintă suprafaţa de teren arabil împărţit în sole, pe care

plantele de cultură se succed, alternează, se schimbă cu locul în timp şi spaţiu într-o

ordine stabilită cu aplicarea în complex a sistemelor de lucrare a solului, de fertilizare,

erbicidare în scopul sporirii fertilităţii solului, sporirii cantitative şi calitative a

producţiei.

• Se cere de a nu confunda noţiunea de asolament cu rotaţia culturilor, deoarece

ultima prevede succesiunea în timp pe o singură solă.

• Încă în comuna primitivă s-a observat o scădere a nivelului de producţie a

plantelor cultivate pe unul şi acelaşi sector mulţi ani la rând.

• La geto-daci cu 1000 ani î.e.n., deja avea loc împărţirea terenului în câmpuri

(sole) pe care se cultiva în alternanţă culturi apropiate între ele după durata de

vegetaţie şi modul de cultură.

• La primele etape de dezvoltare a agriculturii, după imposibilităţile de aplicare

a sistemului de agricultură cu ţelină şi pârloagă, sectoarele sunt divizate în două

sole.

Una din sole se lasă pentru refacerea fertilităţii timp de un an şi a obţinut

denumirea de „ogor" (necultivat timp de un an). Astfel apare succesiunea de 2 ani: ogor

- plantă cultivată (folosirea numai 50 % din suprafaţă).

• Ulterior câmpul era împărţit în 3 sole, din care 2 se cultivau în cadrul rotaţiei:

„ogor - plantă cultivată - plantă cultivată”.

• Mai târziu ogorul nu mai satisfăcea cerinţele de produse şi este înlocuit cu sola

ocupată cu culturi furajere (mai frecvent trifoiul). Astfel au fost puse bazele

agrotehnice ale „sistemului de agrotehnică altern”.

Apare rotaţia: 1. cerealiere de primăvară cu trifoi; 2. trifoi; 3. cereale păioase de

toamnă; 4. prăsitoare (porumb, cartof, sfecla ş.a).

Pentru prima dată a fost practicat în Anglia.

În aceste asolamente la culturile prăsitoare se introduce îngrăşămintele organice, în

structură se introduc în mod obligatoriu leguminoasele, se aplică irigaţiile, pesticidele,

îngrăşămintele minerale.

Anterior deja a fost menţionat că efectul maximal asolamentul ni-l asigură dacă

concomitent cu respectarea succesiunii culturilor în timp şi spaţiu vor fi aplicate în

complex şi alte sisteme.

Asolamentul sistemului de agricultură convenţională cât şi sistemului de

agricultură durabilă prevede aplicarea în complex a:

- sistemului de alternare a culturilor în timp şi spaţiu;

- sistemul de lucrare a solului;

- sistemul de fertilizare a plantelor de cultură;

- sistemul de protecţie a plantelor cu aplicarea preparatelor chimice pentru

combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Drept sistem de bază este socotit sistemul de succesiune a culturilor, deoarece

acest sistem determină şi sistemele de lucrare a solului cât şi a sistemelor de fertilizare

şi protecţie a plantelor.

Sistemul de succesiune a plantelor de cultură prevede întocmirea şi respectarea

strictă a alternării culturilor în corespundere cu regulile şi cerinţele agrotehnice.

Sistemul de lucrare a solului – prevede pregătirea solului în conformitate cu

cerinţele şi particularităţile plantei de cultură, orientate la modificările pozitive a

însuşirilor agrobiologice, agrofizice şi agrochimice ale solului, optimizarea regimurilor

solului, condiţii optime pentru semănat, întreţinerea semănăturilor, strângerea de

recoltă.

Sistemul de fertilizare – prevede elaborarea sistemului de administrare în

asolament a îngrăşămintelor organice şi chimice, avantajoase din punct de vedere

agronomic, economi, ecologic.

Sistemul de protecţie a plantelor – prevede elaborarea în primul rând a sistemelor

de aplicare a metodei chimice de combatere a buruienilor de asemenea avantajoase din

punct de vedere agrotehnic, economic, ecologic.

• În activităţile de proiectare cât şi în perioada de aplicare practică a asolamentelor

specialistul va opera cu următoarele noţiuni numite şi elemente ale asolamentului:

Sola - o anumită suprafaţă de teren din cadrul asolamentului cu sol cât mai omogen

pe care se va cultiva una sau mai multe (2-3) plante cu însuşiri biologice şi tehnologii

asemănătoare.

Sola ocupată cu 2 – 3 plante - poartă denumirea de solă - mixtă.

Parcela - o subdiviziune a solei mixte pe care se va cultiva o singură specie de

plante.

Cultura principală – ocupă o anumită solă în anul de referinţă.

Cultura premergătoare – cultura cultivată în anul precedent pe sola respectivă,

deci înaintea culturii principale.

Cultura succesivă (dublă, secundară) – se însămânţează în acelaşi an, pe aceiaşi

solă, după recoltarea culturii principale (pentru boabe, furaj, îngrăşăminte verzi).

Cultura principală trebuie să elibereze cât mai timpuriu sola. Mai frecvent practicată

în asolamentele legumicole, pe sectoare irigabile.

Cultură intercalată - cultivarea unei specii de plante printre rândurile sau pe

rândurile plantei principale.

Exemple: fasole sau dovlecei prin porumb; ceapă, usturoi prin vie ş.a.

Cultură în amestec – cultivarea a 2 – 3 specii de plante amestecate chiar la semănat

cu recoltarea împreună.

Exemple: borceagurile de toamnă sau primăvară; amestecuri de leguminoase şi

graminee perene la înfiinţarea pajiştilor etc.

Cultură protejată (ascunsă) - specia de plante care vegetează o perioadă alături de

cultura principală şi care îşi continuă vegetaţia şi în anul următor.

Exemplu: trifoiul semănat în culturile de grâu, orz, ovăz.

Cultura amelioratoare - specia de leguminoase anuale sau perene care îmbogăţesc

solul în azot fixat pe cale biologică cu ajutorul bacteriilor simbiotice.

Planul de cultură - indică suprafeţele (ha) ocupate de fiecare din plante din cadrul

asolamentului.

Structura semănăturilor - indică ponderea procentuală a fiecărei culturi din cadrul

asolamentului.

Rotaţia culturilor - indică ordinea de cultivare a plantelor în timp pe o solă.

Durata rotaţiei - numărul de ani după care o cultură revine pe aceiaşi solă, sau

timpul când o cultură trece prin toate solele asolamentului.

Cultura repetată - prezintă cultura cultivată pe aceiaşi solă a unei plante timp de

2 - 3 (rar 4) ani. Este admisibil numai pentru culturile care se autosuportă.

Cultura repetată se cere a nu fi confundată cu monocultura unde o specie este

cultivată an de an pe aceiaşi solă (peste 5 ani) dar cu multe dezavantaje.

- Veriga rotaţiei - prezintă cele două culturi care se succed între rotaţie.

- Tipul de asolament - când intră rotaţie se prezintă concret plantele de cultură

care se succed.

- Schema de asolament - când într-o rotaţie sunt indicate grupele biologice de

culturi.

• Importanţa asolamentelor poate şi trebuie să fie evaluată atât din punct de

vedere agrotehnic cât şi economico-organizatoric şi energetic.

• Din punct de vedere a importanţei agronomice putem constata următoarele:

asolamentul şi succesiunea corectă a culturilor în timp şi în spaţiu va

asigura:

ameliorarea regimului hidric al solului pentru plantele de cultură cu diferite

cerinţi biologice faţă de apa ca factor de vegetaţie.

ameliorarea regimului de nutriţie a solului în funcţie de cerinţele şi

particularităţile în nutriţia plantelor de cultură.

ameliorarea însuşirilor agrobiologice a solului cu:

asigurarea balanţei pozitive a materiei organice a solului;

asigurarea activităţii vitale înalte a biotei solului;

asigurarea unei stări fitosanitare a solului exprimată printr-un grad

scăzut de îmburuienare, prezenţa a patogenilor bolilor şi a dăunătorilor.

ameliorarea însuşirilor agrofizice ale solului cu optimizarea valorilor:

compacităţii;

densităţii aparente;

porozităţii totale, capilare, necapilare;

compoziţiei agregative a solului ş.a.

ameliorarea însuşirilor agrochimice a solului;

complexului absortiv al solului;

reacţia solului;

conţinutului elementelor nutritive de bază (NPK).

• Toate cele menţionate anterior confirmă rolul major al asolamentului în ceea ce

priveşte reproducerea fertilităţii solului, optimizarea regimului hidric, aeraţie, termic,

nutriţie a solului, sporirea nivelului de productivitate a plantelor de cultură şi a

asolamentului în ansamblu, calitatea producţiei agricole.

Din punct de vedere economico-organizatoric şi energetic importanţa

asolamentului este manifestată prin:

crearea de condiţii satisfăcătoare în ceea ce priveşte o perfecţionare a

organizării teritoriului care prevede:

promovarea politicii de utilizare raţională a fondului funciar în rezultatul

delimitarea terenului agricol în funcţie de pretabilităţile la arabil, pomicultură,

viticultură, fâneţe, păşune, irigare ş.a.

Ameliorarea însuşirilor biologice ale solului:

reglarea conţinutului de materieorganică;reglarea biotei solului;starea fitosanitară a solului.

Ameliorarea elementelor de fertilitate a solului

Ameliorarea condiţiilor de fertilitate a solului

Importanţa agrotehnică a asolamentului

Ameliorarea regimului de nutriţie,

conţinutului de humus în sol

Ameliorarea însuşirilor chimice ale solului:

• valorile CAS;• valorile pH solului;• conţinutul de N, P, K în sol.

Ameliorarea însuşirilor fizice la optimizarea:

• compacităţii solului;• densităţii aparente a solului;

• porozităţii totale, capilare şi necapilare a solului;• compoziţiei agregative a solului.

Optimizarea regimului hidric,conţinutului de

apă în sol

restructurarea, reprofilarea şi reamplasarea unor categorii de folosinţă.

diferenţierea măsurilor agrotehnice şi ameliorative.

proiectarea de reţele a fâşiilor forestiere.

scoaterea din circuitul agricol a terenurilor erodate.

proiectarea modului de exploatare a pajiştilor.

proiectarea reţelelor de drumuri.

proiectarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare ş.a.

crearea de condiţii referitoare determinării corecte la specializarea

gospodăriei agricole, care prevede în prim plan:

determinarea structurii suprafeţelor ocupate cu plantele de cultură reeşind din:

necesităţile în producţie agricolă a gospodăriei;

cerinţele şi prezenţa pieţelor de desfacere;

posibilităţile de transportare a producţiei agricole, materiei prime la

centrele de prelucrare.

crearea de condiţii referitoare planificării şi determinării raportului optimal al

volumului de producţie din ramura fitotehnică şi zootehnică.

crearea condiţiilor de efectuare calitativă şi cu cheltuieli reduse a procedeelor

agrofitotehnice.

valorificarea superioară a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, apei pentru

irigare.

sporirea nivelului de producţia obţinută şi calitatea acesteia;

sporirea valorilor indicatorilor economici de bază, eficienţei economice a

tehnologiilor de cultivare a plantelor de cultură.

Condiţii pentru determinarea corectă a

specializării gospodăriei agricole

Importanţa organizatorică, economică, energetică a asolamentului

Condiţii de efectuare calitativă şi cu cheltuieli

reduse a procedeelor agrotehnice

Condiţii pentru planificare şi determinare a raportului optimal

al volumului producţiei fitotehnice şi zootehnice

Condiţii pentru o valorificare superioară a resurselor

energetice: îngrăşămintelor, pesticidelor, apei de irigare

Condiţii pentru sporirea nivelului de producţie

agricolă, calitatea producţiei

Sporirea eficienţei economice a tehnologiilor de cultivare cu sporirea

valorilor, indicatorilor economici de bază

Condiţii pentru perfecţionarea lucrărilor de

organizare şi folosire raţională a fondului funciar

La clasificarea asolamentelor sunt folosite mai multe principii din care

menţionăm:

clasificarea după numărul de sole:

de durata scurtă (2-3 sole) - ogor - plantă cultivată

de durata medie ( 5 - 6 sole) - mazăre - grâu/t - porumb/bobe l

-porumb/boabe 2 - lucerna (sola săritoare)

de lungă durată (8 - 10 sole) - mazăre - grâu/toamnă - fl./soarelui

-porumb/siloz - orz/toamnă - soia - porumb/boabe l - porumb/boabe 2.

clasificare după scopul urmărit (producţia de bază) şi raportul dintre grupe de

culturi, diferite după caracteristicile morfologice, biologice şi tehnologice de

cultivare.

Asolamente de câmp - asolamentele cu o pondere sporită în structura

suprafeţelor însămânţate a culturilor cerealiere, tehnice, leguminoase. Raportul dintre

grupe de culturi se stabileşte în funcţie de nivelul de pantă a terenului.

a) panta până la 3° - 75 % culturile prăsitoare : 25 % culturi compact

semănate;

b) panta de 3 - 5° - 50 % culturi prăsitoare : 50 % culturi compact semănate;

c) panta de 5 -7° -75 % culturi compact semănate : 25 % culturi prăsitoare.

Asolamente furajere - asolamentele în care cota sporită (mai mult de 50 - 60 %)

le revine culturilor pur furajere (sfecla furajeră; porumb/silos, porumb/boabe;

borceagurile).

Specializarea acestora are loc după culturile incluse în rotaţie, specificul

fermelor zootehnice. In acest context vom deosebi:

a) asolament furajer de pe lângă fermă (include maximum de culturi cu

producţii mari şi cheltuieli mari pentru transportare).

b) asolament furajer cu ierburi perene destinat pentru furaj sau păşunat.

Asolament special - asolamente care includ plante pentru cultivarea cărora

sunt elaborate tehnologii speciale, sau terenurile necesită măsuri complexe de

protejare.

Drept modele de asolament speciale pot fi considerate:

a) asolament antierozional pe pantă peste 7° care va include numai specii

plante compact semănat cu o pondere ( 75 %) a ierburilor furajere perene.

b) asolament legumicol - cu o pondere sporită (70 - 80 %) a culturilor

legumicole.

c) asolamentele şcolii pomicole, viticole (pepenierele);

d) asolamente pentru plantele medicinale.

Asolamentele mixte - asolamentele în care aproximativ jumătate din

suprafaţă este ocupată cu plante din cultura mare iar altă jumătate cu culturi

furajere sau legumicole.

Reeşind din conţinutul procentual a culturilor în structura acestora

deosebim:

a) asolament mixt - legumicol - furajer;

b) asolament mixt - furajer - legumicol;

c) asolament mixt - legumicol - plante din cultura mare.

• Din particularităţile de bază ale agriculturii R. Moldova pot fi menţionate:

ponderea sporită în structura suprafeţelor de însămânţare a culturilor

prăsitoare - peste 50 %.

ponderea sporită în structură a culturilor tehnice - peste 20 %.

condiţii climaterice favorabile pentru înmulţirea şi răspândirea bolilor,

dăunătorilor, buruienilor.

destul de frecvent umiditatea solului trece în categoria factorului limitativ (sub

valorile optime ale regimului hidric al solului).

condiţii favorabile pentru desfăşurarea procesului de eroziune a solului cauzată

de apă.

Toate cele menţionate anterior impune într-o mare măsură elaborarea,

implementarea şi valorificarea asolamentelor bazate pe o succesiune corectă a

culturilor în timp şi spaţiu.

Diferite instituţii ramurale de cercetări ştiinţifice şi în special catedra

Agrotehnică a UASM în staţionare de lungă durată au studiat asolamentele şi diferite

sisteme de alternare a culturilor în baza cărora au elaborat aşa numita schiţă principială de

alternare a culturilor de câmp care ţine cont de următoarele particularităţi şi

obiective:

particularităţile structurii suprafeţelor de însămânţare stabilite tradiţional în

republică, în zona respectivă.

elaborarea de succesiuni orientate la optimizarea regimului hidric al solului, cu

formarea rezervelor de apă satisfăcătoare din punct de vedere agronomic.

efectuarea unei succesiuni orientate la soluţionarea problemei de nutriţie a

plantelor.

• Schiţa principială prevede următoarea ordine de succesiune a diferitor grupe

biologice a plantelor de cultură:

1. Culturi cu termeni timpurii de recoltare (îndeosebi a celor destinate pentru

obţinerea masei verzi pentru sectorul zootehnic).

2. Culturile cerealiere de toamnă.

3. Culturile tehnice.

4. Culturile prăsitoare.

5. Culturile prăsitoare.

• Soluţionarea problemei referitoare formării rezervelor bune de apă va fi

condiţionată de perioada de la recoltarea culturii principale până la semănatul

culturii principale următoare.

• O importanţă majoră o are formarea rezervelor de apă pentru culturile

cerealiere de toamnă, care într-o mare măsură va depinde de termenul de recoltare a

culturii premergătoare.

Exemplu: rezervele de apă în sol la semănatul grâului de toamnă în funcţie de

cultura premergătoare:

• borceag de primăvară - grâu/toamnă - 180 mm.

• grâu/toamnă - grâu/toamnă - 140 mm

• porumb/boabe - grâu/toamnă - 120 mm.

• Soluţionarea problemei referitoare regimului de nutriţie în cazul dat este

evoluată reeşind din intervalul de timp pus la dispoziţia descompunerii materie

organice până la semănatul culturii următoare.

Exemple:

a) verigă: borceag - grâu/toamnă.

Până la semănatul grâului de toamnă gradul de descompunere a materie

organice atinge valorile de 100 %. Primăvara în agrofitocenoza grâului va lipsi

concurenţa dintre planta de cultură şi grupele de microorganisme cu privire la

folosirea în nutriţie a azotului.

b) veriga: porumb/boabe - grâu/toamnă.

Până la semănatul grâului de toamnă avem de a face cu un interval mic pentru

descompunerea materiei organice (34 %). Deci primăvara va apărea o concurenţă

sporită dintre planta de cultură şi microorganisme cu privire la folosirea în nutriţie a

azotului.

c) veriga: porumb/boabe - porumb/boabe; floarea-soarelui - porumb/boabe.

În astfel de verigi completament lipseşte concurenţa menţionată anterior.

Dezvoltarea intensivă a plantelor de cultură are loc în condiţii când materia

organică din sol este deja descompusă.

Din cele mai importante direcţii, etape întreprinse la organizarea asolamentelor

în gospodăriile agricole cu diferite forme de proprietate a solului vom evidenţia:

Delimitarea terenului agricol după categoriile de folosinţă, pretabilitatea acestuia

la arabil.

În funcţie de particularităţile reliefului, solului, microclimei, nivelul apelor freatice vor

fi evidenţiate suprafeţele de terenuri agricole pentru fondarea:

asolamentelor legumicole – cu panta până la 3;

asolamentele de câmp – cu panta până la 7;

asolamente furajere – cu panta până la 3;

asolamentelor de câmp antierozionale – cu pantă peste 7;

asolamentele şcolilor pomicole, viticole;

terenuri pentru fondarea plantaţiilor pomicole, viticole;

terenuri pentru fondarea păşunilor, fâneţelor.

Întocmirea planului de cultură şi structura acestuia.

Indiferent de forma de gospodărire, proprietate a pământului, la întocmirea

planului de cultură şi structura acesteia se va ţine cont de cerinţele agronomice referitor

raportului dintre grupele biologice ale plantelor de cultură.

Conform cerinţelor de ultimă oră se prevede ca în structura suprafeţelor pentru

însămânţare cota procentuală va constitui aproximativ:

- culturile cerealiere - 50 %

- culturile tehnice - 15 %

- culturile furajere - 30 %

- legumicole - 5 %.

Model a structurii suprafeţelor

N / o Culturile %

Culturile cerealiere – total 50 %

1 Grâul de toamnă 19 %

2 Orzul de toamnă 6 %

3 Orzul de primăvară 3 %

4 Porumb boabe 19 %

5 Mazărea 3 %

Culturile tehnice – total 15 %

1 Sfecla pentru zahăr 5 %

2 Floarea soarelui 6 %

3 Tutun 1,5 %

4 Soia 2,5 %

Culturile furajere 30 %

1 Ierburi furajere perene (lucerna) 15 %

2 Măzăriche + ovăz (borceag de primăvară) 5 %

3 Sfecla furajeră 10 %

4 Porumb – siloz

5 Porumb la masă verde

1 Legumele 5 %

Total 100 %

1) Cult. cerealiere (50 %) : cult. tehnice (15 %) : furajere (30 %) : legume. (5 %)

50 : 15 : 30 : 5

2) Raportul culturilor compacte şi prăşitoare

50 % : 50 %

Structura propusă are drept obiectiv păstrarea unei diversităţi mai largi a speciilor

plantelor de cultură cu asigurarea unei succesiuni mai reuşite a acestora, asigurarea

plantelor de cultură cu premergătoarele cele mai indicate, raport satisfăcător dintre

grupa de culturi prăşitoare şi a celor compact semănate (50 % : 50 %).

În afară de cele menţionate anterior la întocmirea planului de cultură specialistul va

ţine cont de:

particularităţile economiei naţionale ;

prezenţa în zonă a industriei;

necesităţile în asigurare cu producţie agricolă a populaţiei a localităţii concrete;

prezenţa pieţelor de desfacere a producţiei agricole;

nivelul de asigurare a gospodăriei cu tehnica agricolă specială, asigurarea cu

braţele de muncă;

păstrarea unei diversităţi înalte a plantelor de cultură ce va permite organizarea mai

reuşită a rotaţiei culturilor.

Repartizarea suprafeţelor de însămânţare în toate tipurile de asolament

preconizate în gospodărie.

Repartizarea suprafeţelor se va efectua în două etape:

a) la prima etapă vor fi repartizate suprafeţele ocupate cu ierburile furajere perene pe

toate tipurile de asolamente şi culturile legumicole în asolamentul legumicol.

b) la etapa a doua vor fi repartizate suprafeţele de însămânţare a celorlalte culturi în

ordinea următoare:

repartizarea suprafeţelor de culturi cerealiere păioase de toamnă;

selectarea şi repartizarea culturilor premergătoare pentru cerealierele păioase de

toamnă;

repartizarea suprafeţelor ocupate de culturile tehnice;

repartizarea suprafeţelor ocupate cu culturile cerealiere de primăvară şi a celor

prăşitoare.

La etapa a patra se va concretiza şi evalua situaţia referitoare numărului, formei

şi mărimii solelor.

Numărul de sole depinde de tipul de asolament. Indiferent de tipul de asolament

numărul de sole trebuie să permită efectuarea unei rotaţii cât mai eficiente a culturilor.

Ca regulă cel mai mare număr de sole este prevăzut în asolamentele de câmp (6 – 10

sole).

Forma solelor – trebuie să asigure eficienţa maximă a măsurilor agrotehnice.

S-a constatat că cea mai satisfăcătoare formă a solelor este considerată cea

dreptunghiulară cu un raport dintre lungime şi lăţime de 3 : 1.

Mărimea solelor este determinată de tipul, suprafaţa asolamentului şi a

numărului de sole. În gospodăriile agricole cu suprafeţe mari a asolamentelor sunt

recomandate următoarele suprafeţe ale solelor:

- asolament legumicol – 15 – 30 ha;

- asolament furajer – 25 – 30 ha;

- asolament agricol – 75 – 100 ha;

- asolament antierozional – 10 – 110 ha.

pornind de la necesitatea amplasării lucernei în asolament în scopul

reproducerii fertilităţii solului şi ţinând cont de fenomenul de „oboseală” a solului,

fiecare asolament cu ierburi perene, leguminoase, acestea vor include în sine

aproximativ 7 sole.

Astfel suprafaţa minimă a unui asolament pe terenuri relativ plane va constitui

175 – 210 ha (25 – 30 ha suprafaţa unei sole x 7 sole), iar pe terenurile cu relief

neuniform – 85 – 105 ha (12 – 15 ha suprafaţa unei sole x 7 sole).

numărul de sole ocupat cu culturi ameliorative va fi determinat de nivelul de

fertilitate a solului.

Prelegerea 3

Tema: Sistemele de lucrare a solului

Subiectele:

1.Obiectivele şi principiile de clasificare a lucrării solului

2. Aratul – lucrarea de bază a solului. Obiective şi particularităţi

3. Lucrările superficiale. Obiective şi particularităţi

4. Sistemele de lucrare a solului. Obiective şi particularităţi

• Lucrarea solului este cunoscută încă din antichitate, care permanent a evaluat

de la uneltele de piatră, grapele de lemn şi până la plugurile şi agregatele complexe

de azi fără aşi pierde actualitatea.

• Lucrarea solului poate fi definită ca o formă de acţiune mecanică asupra

solului cu agregate şi unelte de lucru în scopul creării celor mai satisfăcătoare

condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, efectuarea la timp şi calitativ a

semănatului, întreţinerii semănăturilor, strângerea recoltei.

• Lucrarea solului de întotdeauna a constituit o verigă din cele mai importante în

tehnologia de cultivare a plantelor de cultură, dar în acelaşi timp nu poate fi

supraapreciată, deoarece nu poate înlocui rolul şi importanta altor măsuri

tehnologice.

• Pentru agrofitocenoze lucrarea solului prezintă o condiţie obligatorie

determinată de faptul că planta de cultură ca componentă dominantă a

agrofitocenozei posedă de un înalt potenţial biologic, care şi prezintă cerinţi sporite

faţă de condiţiile de mediu.

• Lucrarea solului în agrofitocenoze va permite:

formarea rezervelor satisfăcătoare de apă pentru plante şi elementelor

nutritive – drept elemente de bază a fertilităţii;

va asigura ameliorarea valorilor indicatorilor agrobiologici ai solului:

restituiri mai sporite de materie organică a solului cu posibilităţi de menţinerii

balanţei pozitive a acesteia în sol; biota înaltă a solului cu activizări a proceselor

microbiologice şi descompunere a materiei organice; menţinerea unei stări

fitosanitare satisfăcătoare a solului;

va asigura ameliorarea valorilor indicatorilor agrofizici ai solului:

compacitatea, densitatea aparentă, porozitatea totală, compoziţia agregativă a

solului cu ameliorarea în finală a regimului termic, hidric, aeraţie, nutriţie a solului;

crearea condiţiilor pentru desfăşurarea reuşită a proceselor de solificare.

• Toate cele menţionate anterior permit de a crea echilibrul biologic pozitiv

între cerinţele plantei de cultură şi oferta solului.

Obiectivele de bază a lucrării solului

Modificări ale factorilor fizici,

chimici, biologici

Menţinerea şi sporirea fertilităţii solului datorită

încorporării în sol a materiei organice şi

afânarea stratului arabil

Asigurarea, valorificarea solului afectat de factori limitativi (exces de umiditate, solonizare ş.a.)

Depoluarea solului în rezultatul intensificării proceselor de oxidare

Sporirea productivităţii şi calităţii producţiei, valorilor indicatorilor economici a tehnologiilor de cultivare

Sporirea eficienţei îngrăşămintelor, apei de irigat, rotaţiei culturilor

Combaterea buruienilor, bolilor,

dăunătorilor cu încorporarea acestora în

profunzime

Reducerea consumului de carburanţi la

efectuarea corectă şi în condiţii optimale

Lucrările solului sunt clasificate după mai multe criterii:

A. După scopul principal:

- Lucrările de bază - efectuate la adâncimi mai mari de 20 cm până la 80

cm. Este socotită de bază datorită faptului că se execută înaintea celorlalte lucrări.

De calitatea ei va depinde lucrările de pregătire a patului germinativ.

• Din lucrările de bază fac parte:

arătura - executată cu plugul şi tăierea şi întoarcerea brazdelor.

lucrarea de bază a solului cu organe plane de lucru, „ploscorez" - fără

răsturnarea brazdei;

afânarea adâncă - arătură ameliorativă la 40 - 80 cm fără schimbarea poziţiei

orizonturilor (fără întoarcerea şi răsturnarea solului);

arătura de desfundare - executată la adâncimi de 50 - 80 cm pe terenurile

pentru fondarea plantaţiilor pomicole, viticole.

- Lucrări de pregătire a patului germinativ - efectuate la adâncimi maxime

de 10 - 12 cm, fără răsturnare a solului, cu formarea condiţiilor optime pentru

semănat, germinat şi formare a plantulelor.

- Lucrări de întreţinere a ogoarelor şi a semănăturilor.

întreţinerea ogoarelor prevăd efectuarea: dezmiriştirii, lucrări a soiului cu

cultivatorul concomitent cu grapări în perioada de vară şi primăvară - vară.

lucrările de întreţinere a culturilor - se desfăşoară după semănat pentru îngrijirea

culturii: combaterea buruienilor, afânarea solului etc. Prevede efectuarea: grapării,

tăvălugirii, prăşitului mecanic.

B. După epoca de executare deosebim lucrări executate:

• în perioada de vară: lucrări pentru întreţinerea ogoarelor, întreţinerea

culturilor prăsitoare, lucrări pentru pregătirea patului germinativ pentru culturile

succesive, cerealierele de toamnă, culturile de primăvară;

• în perioada de toamnă: continuă lucrări de pregătire a patului germinativ

pentru cerealierele de toamnă, discuirea şi arăturile adânci pentru culturile care se

seamănă în primăvară;

• în perioada de primăvară: pregătirea patului germinativ pentru culturile de

primăvară, întreţinerea ogoarelor şi a culturilor prăsitoare.

C.După uneltele cu care se execută lucrări a solului cu:

• plugul;

• grapa cu discuri;

• grapa cu colţi;

• freza;

• tăvălug;

• cultivator;

• nivelator etc.

D. După adâncimea la care se execută:

• lucrări superficiale - arătura superficială, dezmiriştirea, cultivarea,

graparea, tăvălugirea etc.

• lucrări adânci - arătura;

• lucrări foarte adânci - arătura adâncă, afânarea adâncă, arătura de

desfundare.

E. După complexitatea agregatului si lucrarea realizată:

• lucrări de pregătire a patului germinativ concomitent cu fertilizarea şi

erbicidarea;

• praşilele mecanizate concomitent cu fertilizarea sau cu administrarea

erbicidelor pe rândurile de plante.

I. În funcţie de plantele pentru care se cultivă se deosebesc:

• lucrări ale solului pentru cerealele de toamnă şi primăvară;

• lucrări pentru culturile prăsitoare;

• lucrările solului pentru fondarea plantaţiilor pomicole, viticole, pentru

legumicultură etc.

Clasificarea lucrărilor solului

II. După epoca de executare

III. După uneltele cu care se execută

I. După scopul principal

A. Lucrări de bază 20-80 cm arătura -20-35 cm afânarea adâncă –60-80 cm desfundarea -50-80 cm.

V. După complexitatea agregatului

IV. În funcţie de plantele de cultură

B. Lucrări de pregătire a patului germinativ max. 10 – 12 cm

A. În perioada de vară: întreţinerea ogorului, culturilor prăşitoare, pregătirea patului germinativ pentru culturile succesive, cerealele de toamnă

B. În perioada de toamnă: continuă pregătirea patului germinativ, discuirea, aratul

C. Lucrări de întreţinere a ogoarelor şi semănăturilor

1. cu plugul2. cu grapa (discuri)3.cu grapa cu colţi4. cultivator5. tăvălug ş.a.

1.pentru cerealierele păioase2.pentru culturile prăşitoare3.pentru fondarea plantaţiilor pomicole şi viticole

C. În perioada de primăvară: pregătirea patului germinativ, întreţinerea ogoarelor, culturilor prăşitoare

Pregătirea patului seminţelor + fertilizarea + erbicidarea

Praşilele mecanizate + fertilizarea + erbicidarea

VI. După adâncimea care se execută

1. superficiale2. adânci3. foarte adânci

2. Aratul – lucrarea de bază a solului. Obiective şi particularităţi

• Arătura este cea mai importantă lucrare a solului, fiind numită şi lucrare de

bază.

• Arătura se va efectua cu plugul cu cormană, piesele active ale căreia taie

fâşiile de sol numite - brazde - de diferite lăţimi şi adâncimi, care sunt expuse

unor procese tehnologice ca:

- întoarcerea;

- afânarea;

- mărunţirea;

- amestecarea.

• Din obiectivele de bază ale arăturii evidenţiem:

modificările pozitive a însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului.

optimizări a valorilor regimului de aer, căldură, apă, nutriţie.

crearea condiţiilor pentru o activitate sporită a microorganismelor.

amestecarea şi încorporarea calitativă a resturilor vegetale, îngrăşămintelor

organice, minerale şi a amendamentelor.

aducerea la suprafaţă a solului cu structură bună.

condiţii bune de combatere a buruienilor, îndeosebi a celor perene cu

înmulţire vegetativă prin muguri de rădăcină, rizomi, stoloni.

diminuarea atacului de boli şi dăunători.

pe terenurile în pantă, arătura pe curbe de nivel determină reducerea

eroziunii solului.

crearea condiţiilor optime pentru un semănat calitativ şi îngrijire a

semănăturilor.

• Adâncimea arăturii va fi stabilită pentru fiecare parcelă în parte:

condiţiile locale de sol sau climă;

starea culturală a terenului;

cerinţele biologice a plantelor pentru adâncimea lucrării.

• Pentru agricultura R. Moldova, reeşind din particularităţile pedo-climaterice se

aplică următoarea clasificare a arăturii după adâncime:

Clasificarea arăturii după adâncime

SpecificareaAdâncimea arăturii, cm

Grupa biologică sau cultura pentru care se execută arătura

Arătură superficială14-16; 16-18; 18-20

Culturile succesive, cerealierele păioase de toamnă după

premergătorii timpurii, ani secetoşi, soluri cu stratul de humus subţire.

Arătură obişnuită (etalon) 20-22Cerealierele păioase de toamnă

unele leguminoase la boabe anuale.

Arătură medie 25-27 Culturile prăsitoare

Arătură adâncă28 -30; 30-33; 33 -35

Sfecla pentru zahăr

Arătură desemidesfundare 40-45

Fondarea plantaţiilor pomicole, viticole

Arătură de desfundare 50 -60; 60 -70Fondarea plantaţiilor pomicole,

viticole

• După perioadele de executare a arăturii deosebim:

A. Arătura de vară - executată:

după recoltarea culturilor care se recoltează la începutul sau în toiul verii ca:

borceagurile, răpită, porumbul la masă verde, lucerna (anul III, cositul 1), mazărea,

orzul, grâul, legumele timpurii ş.a.

se execută pentru semănatul sau plantarea culturilor succesive;

se execută pe terenurile destinate pentru cerealierele de toamnă sau a

culturilor din primăvara anului următor.

• Arătura pentru culturile succesive are drept obiectiv pregătirea solului pentru

efectuarea unui semănat calitativ.

• Arătura pentru cerealierele de toamnă şi a culturilor de primăvară are mai

multe avantaje:

va crea condiţii pentru o înmagazinare şi păstrare mai reuşită a apei în sol;

va favoriza procesele microbiologice şi ca urmare se va acomoda în sol

cantităţi mari de elemente nutritive;

vor fi mai reuşit distruse buruienele în vegetaţie, dăunătorii, agenţii

fitopatogenici a plantelor de cultură.

• Arătura se va efectua la adâncimea:

pentru culturile succesive - 14 – 16 cm;

pentru cerealierele de toamnă - 20 – 22 cm;

pentru culturile de primăvară - 25 – 27 cm (28 – 30).

B. Arătura de toamnă - se execută:

toamna după recoltarea culturilor târzii;

în caz când din unele motive a fost amânată cea de vară.

• Arătura de toamnă se va executa:

pentru culturile de toamnă - 20 – 30 cm;

pentru culturile de primăvară - 25 – 27 cm.

• Arătura de toamnă executată pentru semănăturile de primăvară are

următoarele consecinţe favorabile:

infiltrarea uşoară a apei în perioada de acumulare;

încorporarea calitativă a îngrăşămintelor organice şi a celor chimice (P, K);

îngroparea seminţelor de buruieni, dăunători, agenţii fitopatogeni;

o încălzire mai rapidă primăvara cu pregătirea uşoară a solului pentru

semănatul de primăvară.

C. Arătura de primăvară

• Ca regulă în condiţiile R. Moldova, semănatul în primăvară se realizează pe

arăturile de vară şi toamnă (în unele cazuri – arătura în aşa numitele „ferestre de

iarnă");

• Arătura de primăvară ca regulă nu este recomandată din punct de vedere

agrotehnic deoarece are multe neajunsuri:

pierderi considerabile de apă acumulată în perioada toamnă - iarnă;

încadrarea perioadei de efectuare a lucrărilor în perioada de primăvară;

solul nu corespunde pe deplin cerinţelor pentru efectuarea unui semănat la timp

şi calitativ.

• Arătura de primăvară se practică numai în următoarele situaţii:

dacă din diferite motive n-a fost executată cea din toamnă;

recomandată în zonele mai umede, unde nu există pericolul de pierderi a apei

din sol prin evaporare;

când arătura de toamnă a ieşit în primăvară foarte tasat.

• Termenul de efectuare - odată cu posibilităţile de efectuare a acesteia calitativ în

câmp, la adâncimi mici (14-16; 16-18 cm) cu o grapare concomitentă.

• Pe solurile uşoare ea poate fi înlocuită cu lucrări efectuate cu grapa grea cu

discuri.

• În agricultura mondială sunt aplicate mai multe metode de arat:

Arătura în lături – denumită şi arătură în părţi, în afară.

• Se execută prin începutul aratului din marginea dreaptă a parcelei şi cu

deplasarea agregatului în sens invers acelor de ceasornic.

La capătul parcelei, plugul este scos din brazdă, se deplasează în gol şi este

introdus în brazdă pe partea stângă a parcelei. Se continuă astfel până se termină de

arat întreaga parcelă cu formarea la margine câte o coamă iar la mijloc un şanţ.

Arătura la cormană - numită arătură la mijloc sau înăuntru.

• Agregatul de arat intră în brazdă la mijlocul parcelei, la capăt se

întoarce şi se ară o a doua brazdă lângă prima, formând o coamă. La sfârşit parcela va

avea la mijloc o coamă şi la fiecare margine câte un şanţ. Agregatele se deplasează

în sensul acelor de ceasornic.

Arătura pe sărite.

• La executarea a uneia din metodele indicate mai mulţi ani la rând are loc

o evidenţiere sporită a coamelor sau a şanţurilor.

Acest fenomen poate fi înlăturat în rezultatul alternării arăturii la

cormană şi în lături, numită şi arătură pe sărite.

Pe aceiaşi parcelă într-un an va fi folosită la arat a metodei în lături, iar în alt.

an – a metodei la cormană.

Arătura în spinări.

• Metoda este indicată pentru regulile joase, umede, reci, în primul rând pe

podzoluri.

• Aratul se face la cormană pe fâşii înguste de 6 – l0 brazde.

• Pământul arat apare cu spinări (coame), iar între parcele apar şanţurile. Apa

neinfiltrată în sol se scurge în şanţurile laterale, şi dacă acestea au

înclinare, apa curge în afara terenului lucrat.

• Metoda este indicată şi pe terenurile în pantă. Coamele şi şanţurile

orientate perpendicular pe pantă, opresc scurgerile de apă, deci şi a eroziunii.

Aratul într-o singură parte

• Se execută numai cu plugurile reversibile, care răstoarnă brazdele într-o

singură parte atât la dus cât şi la întors.

• în aşa caz terenul lucrat va fi fără şanţuri şi coame.

• Metoda este indicată când se ară pe parcele mici, în grădini, pe

terenurile în pantă.

3. Lucrările superficiale . Obiectivele şi particularităţi

• Lucrarea solului cu grapa (graparea) se caracterizează ca lucrare a solului cu o

productivitate sporită şi permite realizarea următoarelor obiective:

mărunţirea superficială a solului;

afânarea superficială a solului;

nivelarea terenului;

distrugerea buruienilor;

mărunţirea resturilor vegetale de la cultura precedentă.

• În funcţie de felul pieselor active de lucru deosebim următoarele tipuri de

grape:

A. cu colţi, cu colţi reglabili

B. cu discuri – uşoare, medii, grele

C. rotative

D. stelate

F. lanţate.

Fiecare sunt utilizate în funcţie de obiectivele preconizate.

• Perioadele când pot fi utilizate grapele:

la dezmiriştire;

concomitent cu aratul;

de la arat până la semănat;

îngrijirea unor culturi;

îngrijirea pajiştilor permanente, a sectoarelor ocupate cu lucerna, trifoi.

• Lucrarea solului cu cultivatorul (cultivaţia) se caracterizează de asemenea cu

productivitatea sa sporită, fiind folosită:

la pregătirea solului pentru semănat (cultivaţia totală);

întreţinerea culturilor prăsitoare (cultivaţia parţială), (prăşit, fertilizarea

suplimentară, muşiroirea ş.a.);

la formarea de biloane, deschiderea de rigole ş.a.

• Din obiectivele de bază urmărite putem enumăra:

afânarea solului;

mărunţirea solului;

amestecarea solului;

tăierea buruienilor.

• După construcţie organele active de lucru ale cultivatorului pot fi sub formă

de:

săgeată universală (tip exterpator;

brici unilateral;

daltă;

cuţit.

• Lucrarea solului cu tăvălugul (tăvălugirea) este socotită lucrarea de aşezare

(tasare) a stratului superior de sol practicată mai frecvent în zonele secetoase.

• Acţiunea asupra solului de către tăvălug este influenţa de:

- diametrul tăvălugului

- greutatea tăvălugului

- suprafaţa tăvălugului

• Tăvălugul presează solul pe adâncimi cuprinse între 3 - 8 cm. în funcţie de

greutatea tăvălugului deosebim:

- tăvăluge uşoare - presează solul până la 300 g/cm2

- tăvăluge mijlocii - presează până la 400 g/cm

- tăvăluge uşoare - presează până la 500 g/cm2

• La aceiaşi greutate tăvălugul cu diametrul mai mare lucrează mai bine.

• După caracterul suprafeţei tăvălugele se împart în:

- tăvăluge netede;

- tăvăluge neregulate (dinţată, crestată, inelară).

• Tăvălugele netede execută îndeosebi tasarea solului, cu o mărunţire parţială a

bolovanilor, fiind folosite pe soluri mai uşoare şi mijlocii.

• Tăvălugii cu suprafaţă neregulată sunt utilizaţi pentru mărunţirea bolovanilor

şi distrugerea crustei. Când se urmăreşte tasarea solului cu tăvălugul inelat, viteza

de plasare este de 4 – 5 km/h, iar când se urmăreşte mai mult spargerea crustei şi

mărunţirea bolovanilor, viteza poate fi de 5 – 7 km/h.

• Tăvălugirea se execută în următoarele cazuri principale:

tăvălugirea solului prea afânat cu tăvălug neted pentru semănatul plantelor cu

seminţe mici, în scopul sporirii contactului seminţelor cu solul (muştar, trifoi, răpită

ş.a.).

tăvălugirea solului după semănatul culturilor cu seminţele mari (sfecla, orzul,

ovăzul, grâul ş.a.).

în primăverile secetoase, pe solurile prea afinate se recomandă

tăvălugirea înainte de semănat pentru asigurarea unui semănat în strat umed.

tăvălugirea solului la semănatul culturilor de toamnă în caz că arătura este

proaspătă, care va asigura o răsărire uniformă, să fi evitat cazul de dezgolire sau

dezrădăcinare a plantelor pe timpul iernii.

tăvălugirea arăturii bulgăroase cu tăvălugele inelare sau crestate, asociată cu

grapa.

tăvălugirea arăturii de întoarcere a ţelinei naturale sau a ierburilor perene

cultivate în scopul evitării uscării stratului întors, favorizează descompunerii

resturilor vegetale.

tăvălugirea plantelor folosite ca îngrăşământ verde pentru încorporarea lor mai

calitativă.

• Tăvălugirea se va efectua pe solurile zvântate.

• Pe solurile nisipoase se evită folosirea tăvălugului neted pentru nu a favoriza

spulberarea.

3. Sisteme de lucrare a solului. Obiective şi particularităţi

În tehnologiile de cultivare a plantelor de cultură vom evidenţia în calitate de

elemente a acestora şi un anumit număr de lucrări ale solului.

Totalitatea procedeelor de lucrare a solului, ordinea de executare, şi cerinţele faţă

de calitatea acestora reprezintă în ansamblu aşa numitul Sistem de Lucrări a Solului.

Sistemul de lucrare a solului prezintă o verigă cheie a sistemului general de măsuri

agrofitotehnice.

Dintre caracteristicile de bază a sistemelor de lucrare a solului vom menţiona

următoarele:

SLS trebuie să poarte un caracter zonal, adică să posede de nişte particularităţi

specifice zonei pedoclimaterice concrete.

SLS trebuie să fie orientate la evitarea cazurilor de „şablonare”, deci să fie

supuse unor modificări concrete reeşind din condiţiile climaterice ale anului agricol.

SLS trebuie să aibă flexibilitate, adică să posede de nişte posibilităţi de adoptare

chiar la condiţiile concrete ale fiecărei parcele, sole şi posibilităţile economice ale

fermierului.

SLS trebuie să aibă funcţionalitate, adică să posede de posibilităţile de executare

a lucrărilor în fiecare an indiferent de mersul vremii.

SLS să fie accesibile constituirii unor module de lucrări – cu posibilităţile de

reglare a vitezelor şi operaţiunilor care se execută.

SLS să asigure condiţii pentru optimizarea factorilor de viaţă limitativi

caracteristici zonei agricole.

SLS să asigure condiţii optime de efectuare la timp şi calitativ a semănatului,

procedeelor de întreţinere a semănăturilor, strângerea de recoltă.

SLS trebuie să contribuie la conservarea solului şi protecţia mediului

înconjurător.

SLS trebuie să asigure producţii mari şi calitative.

În funcţie de obiectivele urmărite sistemele de lucrări cuprind trei grupe mari:

Sistemul clasic (convenţional) – prevede lucrări a solului cu plugul cu cormană

cu întoarcerea brazdei. Este aplicat cca pe 85 % din suprafaţa de arabil. În perspectivă

se prevede reducerea ponderii acesteia până la 65 % (reducerea consumului de

combustibil).

Sistemul neconvenţional – prevede renunţarea totală sau periodică de la arătura

cu plugul cu păstrarea cca 30 % din totalul de resturi vegetale. Se aplică pe cca 15 % din

suprafaţa arabilă cu extindere în următorii ani până la 35 %.

Este cunoscut sub denumirea de „sistem de lucrări pentru conservarea solului,

SLCS”.

Sistemul de semănat direct – semănatul se face într-un sol nelucrat, cu renunţare

la orice procedeu de lucrare a solului.

Fiecare din cele 3 sisteme menţionate include în sine mai multe variante prezentate

în continuare.

Sistemul lucrării de bază (clasic) Sistemul de lucrare a solului înainte de semă-a solului (pentru plantele de câmp cu termenul natul de primăvară (I – pentru culturile cude semănat în primăvară) termeni timpurii de semănat, II – pentru

culturile cu termeni târzii de semănat)

Sistemul de lucrare a solului Sistemul de lucrare a soluluipentru cerealierele de toamnă pentru cerealierele dedupă premergătoare cu termeni toamnă după premergătoarede recoltare după 1.07 cu termeni de recoltare până

la 1.07

Sistemul de lucrare a solului în ogor curat Sistemul de îngrijire (întreţinere)(timpuriu, negru) a semănăturilor.

Sisteme de lucrare a solului

Sistemele de lucrare a solului practicate în ţară

1. Dezmiriştirea – grape cu discuri 1. Discuirea – cu grapele cula 8 – 10 cm. discuri grele, 10 – 12 cm

2. aratul – cu plugul cu antetrupiţe + (numai după floarea-soareluigrapa, la adâncimile corespunzătoare tutun).

3. Grapări – după precipitaţii la formarea 2. Aratul – cu plug cu crustei (1,5 cm) antetrupiţă, 20 – 22; 25 – 27;

4. Cultivaţii (1 – 2) – la apariţia buruienilor 33 – 35 cm.în agregate cu grapa (6 – 8 cm)

Sistemul lucrării de bază a solului (sistemul clasic)

După culturi prăşitoareDupă cerealierele păioase

Pentru veriga: prăşitoare – prăşitoare. (porumb – porumb; porumb – fl.soarelui)

Cu arătura timpurie (până la 15.IX)

1. Graparea – la maturitatea fizică a solului 1. Graparea – la maturitatea fizică a solului cu

cu grape medii sau grele. grape medii sau grele.

2. Lucrarea solului cu cultivatorul (cultivaţia), 2. I lucrare a solului cu cultivatorul (cultivaţia

la adâncimea de încorporare a boabelor (cu 1 – 2 de provocare).

zile până la semănatul său concomitent cu semănatul). 3. II lucrare a solului cu cultivatorul

(cultivaţia

de stârpire). Poate fi efectuată la adâncimea

de încorporare a boabelor.

Sistemul de lucrare a solului în perioada de până la semănat

Sistemul de lucrare a solului în perioada de până la semănatul

culturilor timpurii

Sistemul de lucrare a solului în perioada de până la semănatul

culturilor târzii

1. Aratul – plug + grapă, 16-18 cm, 1. Aratul – plug+grapă; 16-18 cm,imediat după recoltare. imediat după recoltare.

2. Graparea – cu grape medii sau uşoare, 2. Graparea – cu grape medii sau de-a curmezişul arăturii uşoare, de-a curmezişul arăturii.

3. Lucrări a solului cu cultivatorul 3. Lucrări a solului cu cultivatorul (cultivaţii) – 1-2, la 6-8 cm determinată (cultivaţia) la 6-8 cm concomi-de gradul de îmburuienare, tent cu grapareaconcomitent cu graparea

4. Grapări – după ploi, la formarea 4. Grapări – după ploi, la formareacrustei. crustei.

5. Cultivaţia – la adâncimea de încorporare 5. Cultivaţia – la adâncimea de a boabelor (cu 1-2 zile până la semănat încorporare a boabelor.sau concomitent cu semănatul)

Remarcă: în anii secetoşi aratul nu se admite. Se cere efectuări de lucrări

superficiale.

Sistemul de lucrare a solului pentru cerealele păioase de toamnă (ogor ocupat)

Ogor ocupat cu culturi cu forme biologice de primăvară (măzăriche + ovăz, porumb/masă verde ş.a.) cu termeni de recoltare până la 1.07

Ogor ocupat cu culturi cu forme biologice de toamnă (măzăriche + secară; măzăriche + orz; măzăriche + grâu, secară) cu termeni de recoltare până la 1.07

Var. I – sol cu umiditate optimală Var. II – în sectoare fără buruieni perene. 1. Discuirea – în1-2 urme sau1. Aratul – cu plugul+grapa la 16-18 cm. 1. Dezmiriştirea – grape cu discuri direcţii cu grape cu discuri2. Cultivaţii (1-2) – determinată de gradul 8 – 10 cm. (5 – 6 cm).

de îmburuienare, la 6-8 cm. 2. Aratul – plug cu antetrupiţă, 20 – 22 cm. 2. Lucrări superficiale la 8-12 3. Grapări – după ploi, odată cu formarea 3. Cultivaţii – la apariţia buruienilor, cm cu diferite maşini agricole

crustei. concomitent cu graparea. (cultivatoare, grape).4. Cultivaţia – la adâncimea de încorporare 4. Cultivaţia – la adâncimea de încorporare 3. Cultivaţia – la adâncimea de

a boabelor. a boabelor. încorporare a boabelor.

Sistemul de lucrare a solului pentru cerealierele păioase de toamnă

(după culturi cu termeni de recoltare după 1.07)

După mazăre După cerealiere păioase După porumb

1. Arătura de toamnă cu plugul 1. Arătură – primăvară, plug +

cu antetrupiţă la adâncimea de grapa, la 16-18 cm.

25 – 27 cm.

2. Graparea – primăvara, la maturizarea 2. Cultivaţia I – cultivatorul +

fizică a solului. grapa, la 10-12 cm.

3. Cultivaţia I – de provocare, cultivatorul 3. 3-4 lucrări a solului cu cultiva-

+ grapa, la 12-14 cm. torul +grapa, la 8-10 cm

4. Cultivaţia II – de stârpire, cultivatorul 4. Grapări – după ploi la forma-

+ grapa, la 10-12 cm. rea crustei.

5. 2 – 3 lucrări cu cultivatorul, la 8-10 cm 5. Lucrarea solului cu cultivato-

(intermediare). rul + grapa, la adâncimea de

încorporare a boabelor (cu o zi

până la semănat sau odată cu

semănatul).

6. Grapări după ploi, la formarea

crustei.

7. Lucrarea solului cu cultivatorul +

grapa, la adâncimea de încorporare

a boabelor (cu o zi până la semănat,

sau odată cu semănatul).

Sistemul de lucrare a solului în ogor

OGOR NEGRU OGOR TIMPURIU

Sistemul de lucrări pentru conservarea solului (SLCS)

(autorii sistemului - SUA, Canada)

Obiectivele de bază: lichidarea sau reducerea consecinţelor negative a

agriculturii convenţionale

a) de ordin agrotehnic – reducerea numărului de treceri a sistemelor de maşini

agricole în scopul păstrării proprietăţilor fizice ale solului.

b) economico – energetic – reducerea preţului de cost a producţiei în baza

reducerii consumului de carburanţi.

c) ecologic – lichidarea fenomenului de eroziune a solului, furtunilor de praf.

Indicatorii de bază:

a) excluderea totală sau pentru o anumită perioadă a lucrării de bază a solului cu

întoarcerea brazdei;

b) păstrarea la suprafaţă a resturilor vegetale;

c) reducerea numărului de procedee la lucrarea solului.

Zero lucrări(no till)

1. semănat în mirişte pe resturi vegetale, sol înţelenit.

2. buruienele vor fi combătute cu ajutorul erbicidelor.

Cu biloane1. sistemul este preconizat pentru culturile

prăşitoare.2. deschiderea biloanelor se va efectua la

cultura premergătoare.3. semănatul – în biloanele formate.4. buruienele – combătute cu ajutorul

erbicidelor.5. 30 % - resturi vegetale – rămân la

suprafaţă.

Cu benzi înguste1. solul se lucrează în fâşii cu lăţime

de 15 – 25 cm în momentul semănatului.

2. semănatul se efectuează în mijlocul zonei lucrate.

Lucrări reduse sau cu mulci (minim tillage)

1. lucrarea de bază fără întoarcerea brazdei (grapa cu discuri).

2. 30-60 % resturi vegetale rămân la suprafaţă.

3. destinat pentru culturile succesive în legumicultură.

SLCS

Prelegerea 4

Tema: Fitotehnia ca ştiinţă

Subiectele:

1. Obiectivele şi particularităţile fitotehniei ca ştiinţă

2. Principii de clasificare şi clasificarea culturilor de câmp

3. Noţiuni de tehnologii de cultivare,componentele tehnologiilor

1. Obiectivele şi particularităţile fitotehniei ca ştiinţă. Fitotehnia poate fi privită şi ca

ramură a Economiei Naţionale a R. Moldova şi ca ştiinţă.

Fitotehnia ca ştiinţă – studiază diversitatea plantelor de câmp, particularităţile

morfologice şi biologice a acestora, clasificarea botanică, soiurile şi hibrizii propuşi

pentru omologare, în baza cărora fitotehnia îşi schiţează drept obiectiv elaborarea

tehnologiilor de cultivare a plantelor avantajoase din punct de vedere agrotehnic,

economic şi ecologic.

Pentru realizarea acestui obiectiv Fitotehnia apelează la cunoştinţele furnizate de

ştiinţi ca:

fiziologia plantelor

biochimia

fizica

matematica

agrotehnică

ameliorarea plantelor

mecanizarea agriculturii

protecţia plantelor

ştiinţele economice.

Drept căi ce vor permite sporirea continuă a producţiei agricole au fost şi

rămân:

- modificările permanente a structurii suprafeţelor cultivate în funcţie de

cerinţele economiei naţionale, pieţelor de desfacere;

- sporirea continuă a productivităţii plantelor la hectar.

În vederea sporirii continuă a productivităţii plantelor se cere îndeplinirea

următoarelor condiţii:

- îmbinarea acţiunii a celor trei factori importanţi:

factorul biologic (sămânţa, soiul, hibridul);

factorul zonare (extinderea în zone cu condiţii favorabile pentru plante);

factorul tehnologia de cultivare (rotaţia, îngrăşămintele, densitatea, termenii

etc.).

2. Principiile de clasificare şi clasificarea culturilor de câmp. Fitotehnia ca ştiinţă

studiază numai plantele de câmp care conform clasificării propuse de Academia

Agricolă „Timireazev” din Moscova sunt divizate în mai multe grupe şi subgrupe

biologice. La clasificare sunt folosite două principii:

- particularităţile morfologice şi biologice;

- caracterul de folosire a producţiei agricole.

Conform celui de-al doilea principiu plantele de cultură sunt divizate în următoarele

grupe:

Culturile cerealiere

cerealierele păioase de toamnă şi primăvară (grâul/t, orzul/t, secara/t,

ovăzul, orzul/p).

cerealierele panicoide de primăvară: porumbul, sorgul, meiul, orzul, hrişcă.

leguminoasele la boabe: mazărea, soia, fasolea ş.a.

Culturile rizocarpe, tuberculifere, bostănoase.

culturile rizocarpe: sfecla/zahăr, sfecla furajeră, morcovul furajer ş.a.

culturile tuberculifere: cartoful, topinamburul ş.a.

culturile bostimoase: pepenele verde, pepenele galben, dovleacul ş.a.

Ierburile furajere

ierburi furajare anuale din familia Poaceae (gramineele): Iarba de Sudan,

Ciumiza, Părâng ş.a.

ierburi furajere anuale din fam. Fabaceae (leguminoasele): măzărichea

de toamnă şi primăvară, seradela.

ierburi furajere multianuale din fam. Poaceae: golomăţul, raigrasul

înalt, obsiga ş.a.

ierburi furajere multianuale din fam. Fabaceae: lucerna, sparceta, trifoiul.

Culturile oleaginoase şi eterooleaginoase

culturile oleaginoase: floarea-soarelui, răpită, muştarul ş.a.

culturile eterooleaginoase: levănţica, salvia, trandafirul.

Culturile textile

culturile textile cu fibre pe sămânţă: bumbacul

culturi textile cu fibre de liber în tulpină: cânepa, inul ş.a.

Culturile narcotice: tutunul, mahorcă, hameiul.

Reeşind din particularităţile biologice (principiul întâi de clasificare) plantele de

cultură le prezentăm astfel:

După durata perioadei de vegetaţie:

cu perioadă scurtă de vegetaţie (culturi din familia Poaceae)

cu perioadă lungă de vegetaţie (culturi din familia Fabaceae şi Polygonaceae)

După durata vieţii:

anuale;

bienale;

multianuale.

După numărul de generaţii:

monocarpice;

policarpice.

După exigenţa la lumină, căldură:

plante a zonei moderate (dezvoltarea mai rapidă, rezistente la temperaturi

joase): grâu, orz, secara, mazărea ş.a.

plante a zonei tropicale şi subtropicale (plante slab rezistente la temperaturi

joase, schimbările a regimului cald, rece): porumbul, orezul, fasolea, bostănoasele ş.a.

3. Noţiuni de tehnologii de cultivare, componentele tehnologiilor. Tehnologiile de

cultivare a plantelor de câmp sunt elaborate în baza cercetărilor ştiinţifice efectuate

în fiecare zonă pedoclimaterică, pentru fiecare specie şi chiar soi de plantă în mod

separat.

Harta tehnologică de cultivare a plantelor de cultură include în sine două

compartimente de bază:

- compartimentul agrotehnic;

- compartimentul economic.

Compartimentul agrotehnic prezintă într-o ordine argumentat ştiinţific toate procedeele

agrotehnice şi elementele tehnologiei de cultivare, divizate în următoarele grupe de

procedee:

• lucrarea de bază a solului, fertilizarea;

• lucrarea solului în perioada de până la semănat, semănatul;

• întreţinerea semănăturilor, fertilizarea ca hrană suplimentară;

• recoltarea.

Pentru fiecare grupă de procedee harta tehnologică indică:

• volumul de lucru;

• indicii de calitate;

• sistemele de maşini agricole;

• perioada de executare a operaţiunilor tehnologice.

Din particularităţile de bază a flecarii hărţi tehnologice evidenţiem următoarele:

• se cere să poarte un caracter zonal;

• se cere să se evite şablonarea acestora;

• să contribuie la optimizarea factorului limitativ în zona respectivă;

• să asigure cele mai optime condiţii ce creştere şi dezvoltare a plantelor de

cultură;

• să fie avantajoase atât din punct de vedere agronomic cât şi economic şi

ecologic:

Compartimentul economic, permite specialistului în ramură să evalueze mai

reuşit cheltuielile de producţie, să determine în finală valorile indicatorilor economici de

bază.

Prelegerea 5

Tema: Culturile cerealiere

Subiectele:

1. Cerealierele păioase: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile

tehnologiilor de cultivare a cerealierelor păioase (grâul, orzul,

secara de toamnă)

2. Cerealierele panicoide, importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile

tehnologiilor de cultivare a culturilor panicoide (porumbul la

boabe)

3. Leguminoasele la boabe: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile

tehnologiei de cultivare

l. Cerealierele păioase: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile tehnologiilor

de cultivare a cerealierelor păioase (grâul, orzul,

secara de toamnă). Din grupa biologică a plantelor cerealiere păioase în R. Moldova

sunt cultivate:

- grâul de toamnă

- orzul de toamnă

- secara de toamnă

- orzul de primăvară

- ovăzul

O răspândire mai largă au căpătat grâul şi orzul de toamnă.

Suprafeţele şi productivitatea acestor culturi în ultimii ani au constituit (anul 2002):

grâul de toamnă - 320 mii ha; 30 – 35 q/ha;

orzul de toamnă - 50 – 60 mii ha, 25 – 30 q/ha;

secara de toamnă - l ,6 – 2,0 mii ha, 20 – 25 q/ha;

orzul de primăvară - 40 – 45 mii ha, 25 – 30 q/ha;

ovăzul – 2,5 – 3 mii ha, l5 – 20 q/ha.

Din caracteristicile de bază a cerealierelor păioase de toamnă evidenţiem:

- semănatul - toamna cu 50 - 60 zile până la stabilirea temperaturilor joase;

- recoltarea are loc în anul următor;

- dezvoltarea are loc în 2 perioade: toamna până la stabilirea temperaturilor

joase şi primăvara - vara cu recoltarea în lunile iunie - iulie;

- folosesc mai efectiv umiditatea, substanţele nutritive din sol;

- mai puţin sunt efectuate de secetă;

- recoltarea - cu 8 - 10 zile mai timpuriu decât cele de primăvară.

Cerealierele păioase de toamnă se deosebesc printr-o rezistenţă înaltă:

- la iernare (condiţii nefavorabile de iernare)

- la îngheţuri (rezistente la temperaturi joase: secara - 20°C; grâul - 16-18°C;

orzul -10-12°C).

O importanţă sporită o are călirea cerealierelor păioase care se desfăşoară în 2 faze:

Ifază - ziua la t° - 8 – 10°C, noaptea - 0°C cu acumularea substanţelor

plastice în nodul de înfrăţire;

II fază - deshidratarea celulelor, sporirea concentraţiei sucului celular la nodul

de înfrăţire;

Condiţiile călirii: zile senine şi nopţi răcoroase. Durata călirii - 20 - 24 zile.

Din cauzele care pot provoca pieirea cerealierelor păioase de toamnă

evidenţiem:

- îngheţurile

- asficţia

- descălţarea

- atacul de mucegaiul alb.

Din particularităţile biologice de bază evidenţiem:

căldura: Z t°a.b. - 1800 - 2200° C; germinarea la t° de 1-3° cu o germinare mai

uniformă la t° - 12 - 15°. La maturizarea boabelor - 20 - 25°C;

lumina: cerealierele de toamnă sunt socotite ca plante de zi lungă (10 - 12 ore);

umiditatea: umiditatea optimală - 70 - 75 % de la capacitatea de câmp pentru apă.

Perioada critică a culturilor faţă de umiditate: înfrăţirea - înspicarea;

solurile: cele mai convenabile: cernoziomurile, castanii închise, luto-nisipoase, cu

pH neutră. Nu sunt convenabile solurile podzolice, alcaline sau acide, mlăştinoase,

nisipoase.

Cerealierele păioase de toamnă sunt cultivate pentru obţinerea boabelor cu o

compoziţie chimică satisfăcătoare, care sunt destinate pentru industria alimentară

(panificare, cofetărie ş.a.).

Boabele de o calitate mai joasă pot fi folosite în calitate de material furajer concentrat.

Din formele de producţie auxiliară enumărăm: paiele, pleava folosite în prim plan ca

material furajer fibros cât şi în alte domenii.

Particularităţile tehnologiilor de cultivare a cerealierelor păioase (grâul, orzul, secara

de toamnă), în tehnologia de cultivare a cerealierelor păioase de toamnă evidenţiem

următoarele verigi:

Selectarea corectă a locului în asolament

Conform cerinţelor agronomice drept culturi premergătoare pot fi recomandate:

- premergătoarele cu termenii de recoltare până la I decadă a lunii iulie:

borceagurile de toamnă şi primăvară, lucerna (anul III, cositul I), şi după I decadă a

lunii iulie: mazărea la boabe, porumbul la siloz şi boabe şi în cazuri excepţionale -

floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr. Cerealierele păioase de toamnă vor fi cultivate pe

unul şi acelaşi sector nu mai mult de 2 ani la rând.

Fertilizarea. La fertilizare folosim îndeosebi îngrăşămintele minerale în doze de: N

- 120 - 150 kg/ha ; P - 60 - 90 kg/ha; K - 60 - 90 kg/ha.

Fertilizarea poartă un caracter fracţionat:

N (50 %)PK - sub lucrarea de bază

P - concomitent cu semănatul (15-20 kg/ha s.a.)

N (50 %) - în perioada de vegetaţie sub formă de hrană suplimentară.

La fertilizare în caz de necesitate, pot fi folosite şi microelementele (Bo, Cu, Mn, Zn).

Pentru evitarea cazurilor de polignire a semănăturilor este recomandat aplicarea

retardanţilor - preparatul CCC (TUR) -2-4 kg/ha s.a. - faza de înfrăţire.

Lucrarea solului se va realiza în baza celor două sisteme de lucrare de bază:

- SLS după premergătoarele cu recoltarea până la I decadă a lunii iulie;

- SLS după premergătoarele cu recoltarea după I decadă a lunii iulie.

Particularităţile de bază a acestor sisteme sunt prezentate în cursul de Agrotehnică la

capitolul „Sistemele de lucrare a solului".

Epocile, metodele, normele de semănat a cerealierelor de toamnă vor fi

coordonate în funcţie de particularităţile climaterice ale anului, condiţiile de sol.

Epocile de semănat optime sunt socotite:

- grâul de toamnă -1 - II decadă a lunii septembrie ;

- orzul de toamnă - a III decadă a lunii septembrie, I decadă a lunii octombrie;

- secara de toamnă - a III decadă a lunii august, I decadă a lunii septembrie.

Din condiţiile obligatorii: cantitatea de apă în orizontul 0 – 10 cm - 20 mm. În faza

de înfrăţire: 40 mm - în orizontul 0-20 cm.

Epocile de semănat :

- rânduri dense -7,5 cm între rânduri;

- rânduri obişnuite - 15 cm între rânduri;

- pe diagonală.

Remarcă: se va ţine cont de nivelul de fertilitate a solului, gradul de îmburuienire

a solului.

Normele de semănat:

- grâul de toamnă -4-6 mln boabe germinabile la l ha (200 - 240 kg/ha)

- orzul de toamnă-4-6 mln boabe germinative la l ha (l50 -200 kg/ha)

- secara de toamnă - 4 – 5 mln boabe germinative la l ha (150-200 kg/ha)

Remarcă: se va ţine cont de particularităţile morfologice ale soiurilor omologate.

La semănat vor fi folosite semănătoarele: SZ-3,6; SZS-2,1 ş.a.

Adâncimea de încorporare a seminţelor : depinde de gradul de umiditate a

solului:

- la o umiditate optimă - 5 – 6 cm.

- la o umiditate înaltă - 3 – 4 cm.

- la o umiditate scăzută -6 – 7 cm.

Întreţinerea semănăturilor prevede următoarele procedee agrotehnice:

- tăvălugirea (timp secetos);

- controlul iernării (metoda de monolite);

- graparea fitosanitară din primăvară (distrugerea crustei, buruienilor);

- hrănirea suplimentară (cu îngrăşămintele cu azot);

- semănatul de completare (în caz de necesitate, când numărul de plante la

l m2 -250 plante la hectar);

- administrarea preparatului CCC;

- lupta cu bolile şi dăunătorii.

Recoltarea – cerealierelor păioase de toamnă se va realiza prin cele două

metode:

- recoltarea divizată (2 faze) – înălţimea plantelor mai mare de 60 cm,

numărul de plante la l ha - mai mare de 300 – 350.

la I etapă - se va realiza formarea poloagelor;

la a II etapă - se realizează colectarea şi treeratul poloagelor.

- recoltarea în direct - înălţimea plantelor mai mică de 60 cm, semănăturile

rare.

La arie – boabele vor fi supuse curăţitului, uscatului şi depozitate cu

umiditatea de 14%.

2. Cerealierele panicoide: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile

tehnologiei de cultivare. Din grupa culturilor cerealiere panicoide fac parte

următoarele specii: porumbul, sorgul, meiul, orezul, hrişcă. În cadrul R. Moldova

din speciile enumerate pe suprafeţe mai sporite sunt cultivate porumbul şi hrişcă.

Conform datelor statistice suprafeţele de porumb şi hrişcă cât şi productivitatea

acestora au constituit respectiv:

- porumbul 400 – 450 mii ha - 35 – 40 q/ha boabe;

- hrişcă 4 mii ha - 2 – 3q/ha boabe.

În continuare vom pune în discuţie informaţia referitoare porumbului la boabe.

Din particularităţile biologice de bază a porumbului evidenţiem:

căldura - t°ab a porumbului constituie 2300 - 2600°C. Temperaturile minime de

germinare - 8 - 10°C, iar cele optime - 10 - 12°C şi mai mari. Dezvoltarea normală are

loc la temperaturile de 25 - 30°C.

umiditatea - porumbul este socotită ca o căldură mezofilă cu CT de 200 - 400.

Condiţii optime de umiditate - 70 - 80 % de la capacitatea de câmp pentru apă. Perioada

critică faţă de umiditate a porumbului este socotită: 10 zile până la şi 20 zile după faza de

înflorire. Efective sunt precipitaţiile din luna iulie - august.

lumina - porumbul face parte din grupa de culturi de zi scurtă (8-10 ore).

solul - porumbul preferă solurile curate de buruieni, bine afânate, fertile pH 5 - 7,

solurile cernoziomice, castanii - închise, cenuşii - închise, luto - nisipoase, nisipo -

lutoase. Nu sunt convenabile solurile: mlăştinoase, cu aciditatea sporită sau salinizate.

Porumbul este cultivat în primul rând pentru obţinerea boabelor care pot fi folosite

ulterior în:

- alimentarea omului;

- în industrie;

- în furajarea animalelor.

Particularităţile tehnologiilor de cultivare a culturilor panicoide (porumbul la boabe).

În tehnologia de cultivare a porumbului la boabe evidenţiem următoarele verigi:

Locul în asolament . Porumbul nu este pretenţios faţă de cultura premergătoare,

suportând chiar şi aşa numită monocultura.

Din cele mai reuşite culturi premergătoare am evidenţia cerealierele păioase de toamnă

sau primăvară.

Mai frecvent însă în condiţiile de producţie porumbul este cultivat după:

- tutun;

- sfecla pentru zahăr sau furajeră;

- floarea - soarelui;

- porumbul (3-4 ani).

Fertilizarea porumbului prevede administrarea:

- îngrăşămintele organice - 40 - 60 t/ha sub lucrarea de bază a solului;

- îngrăşămintele minerale – N120-140; P90. K90 – sub lucrarea de bază a solului (PK apoi

N);

- administrarea sulfatului de zinc (ZnSO4) – în caz de evitare a cazului de cloroză (în

perioada de vegetaţie, prin stropire).

Lucrarea solului - se va realiza în funcţie de cultura premergătoare:

a) după cerealierele păioase de toamnă – SLS de semiogor cu arătură timpurie;

b) după culturile prăsitoare târzii – SLS de bază cu arătura târzie. SLS de bază pot fi

modificate în funcţie de condiţiile climaterice ale anului, particulari solului;

c) primăvara până la semănat – SLS pentru pregătirea patului germinativ.

Semănatul . Termenii optimi de semănat a porumbului - când temperatura solului la

adâncimea de 5 – 7 cm este de 10 - 12°C, corespunde decadei a III a lunii aprilie I decadă

a lunii mai.

Metoda de semănat - va fi selectată în funcţie de gradul de fertilizare a solului,

gradului de îmburuienire. Mai practicată este metoda de rânduri rare cu distanţa între

rânduri de:

- 60 cm (soluri fertile, curate de buruieni)

- 70 cm (soluri slab fertile, grad înalt de îmburuienire).

Norma de semănat - este diferenţiată în funcţie de zona şi particularităţile

hibridului variind în limitele de:

- 45 - 55 - zona de Sud şi Centru a R. Moldova

- 50 - 60 - zona de Nord a R. Moldova cu semănătorile: SPC - 6; SUPN - 8 ;

SCN- 6 ş.a.

Întreţinerea semănăturilor de porumb prevede :

- tăvălugirea - imediat după semănat cu tăvăluge inelate sau netede.

- graparea semănăturilor - până la şi după apariţia plantulelor.

- combaterea buruienilor - prin metoda chimică sau agrotehnică (cultivaţia

între rânduri).

- combaterea bolilor, dăunătorilor - conform recomandărilor în vigoare.

Recoltarea se poate efectua:

- cu curăţitul ştiuleţilor - la umiditatea boabelor de 33 %, 30 %, 32 %

(combinele de tip Hersoneţ - 200; 9 ş.a.)

- cu treeratul ştiuleţilor – separarea, curăţatul şi treeratul ştiuleţilor,

mărunţirea plantelor cu transportarea acestora. Sunt folosite combinele pentru cereale

şi dispozitivul PPK - 4.

3. Leguminoasele la boabe: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile

tehnologiei de cultivare

Grupa biologică de plante leguminoasele la boabe include următoarele specii: mazărea,

fasolea, soia, latirul, năutul, bobul de grădină ş.a.

De o importanţă mai sporită se bucură: mazărea, fasolea, soia. Conform datelor de

statistică aceste culturi ocupă următoarele suprafeţe şi au demonstrat următoarea

productivitate:

- mazărea 45 – 50 mii ha - 18 – 23 q/ha;

- soia 15 – 20 mii ha - 15 – 20 q/ha;

- fasolea 10 – 15 mii ha - 10 – 15 q/ha.

Din sferele principale de aplicare a acestor culturi evidenţiem:

- alimentaţia oamenilor;

- alimentaţia animalelor;

- industria prelucrătoare.

Una din particularităţile de bază a producţiei de leguminoase - conţinutul sporit de

proteine în boabe şi în masa verde (de 2 – 3 ori mai sporit ca la boabele cerealierelor

păioase şi panicoide).

Unele din ele (soia) se bucură de un conţinut mare a uleiului vegetal de o înaltă

calitate.

Leguminoasele la boabe prezintă o mare importanţă agrotehnică, datorită prezenţei

bacteriilor fixatoare de azot ce se găsesc în nodozităţile sistemului radicular a acestora

(îmbogăţesc solul cu 50 - 100 kg/ha azot).

Pe lângă numeroasele însuşiri pozitive leguminoasele pentru boabe prezintă şi câteva

neajunsuri reeşite din particularităţile biologice ale acestora:

sunt mai pretenţioase faţă de condiţiile pedoclimaterice;

multe din ele nu suportă temperaturile joase şi nici arşiţele;

umiditatea prea mare cât şi seceta le sunt nefavorabile;

neprielnice sunt şi solurile prea compacte sau prea uşoare;

sunt mai sensibile la atacul bolilor şi dăunătorilor;

prezintă dificultăţi la recoltare datorită prea joase a păstăilor;

necesită multă sămânţă la hectar;

nu pot reveni pe acelaşi teren decât după 3 – 5 ani.

Căldura Leguminoasele la boabe prezintă următoarele cerinţi faţă de căldură:

Mazărea – temperatura minimă de germinare - 3 - 4°C.

Soia, fasolea – temperatura minimă de germinare - 10 - 12°C

Umiditatea Pentru germinare leguminoasele la boabe consumă 110 - 140 % apă de

la masa acestora. Coeficientul de transpiraţie variază în limitele de 400 - 600. Perioada

critică faţă de umiditate – faza de butonizare – formarea păstăilor.

Lumina Mazărea se dezvoltă bine în condiţii de zi lungă (10 – 12 ore) iar soia şi

fasolea în condiţii de zi scurtă (8 – 10 ore).

Solul Mai satisfăcătoare soluri pentru leguminoase la boabe sunt socotite cele

iuto-nisipoase, nisipo-lutoase, pH neutră sau de o aciditate scăzută.

Particularităţile tehnologiei de cultivare a mazării. Din particularităţile de bază ale

tehnologiei de cultivare a mazării vom evidenţia:

I. Selectarea corectă a locului în asolament a mazării . Cele mai indicate

culturi premergătoare sunt socotite:

- cerealierele păioase de toamnă şi primăvară;

- culturile prăsitoare.

Nu va fi cultivată după culturile care au boli şi dăunători comuni. La locul vechi în

asolament va reveni peste 2 – 4 ani.

II. Fertilizarea leguminoaselor la boabe în special a mazării – prevede

administrarea numai a îngrăşămintelor minerale - îngrăşăminte de P2O5 şi K2O în

doze 90 – 120 kg/ha s.a. (P2O5) şi 30 – 60 kg/ha s.a. (K2O) sub lucrarea de bază a

solului.

Îngrăşămintele de azot – vor fi administrate doar numai pe solurile reci, slab fertile

sub formă de doze „start" - de 30 - 60 kg/ha s.a.

III. Lucrarea solului prevede aplicarea diferitor sisteme în funcţie de

cultura premergătoare:

- sistemul lucrării de bază a solului cu variantele:

a) după cerealierele păioase cu arătura timpurie;

b) după culturile prăsitoare cu arătura târzie.

- sistemul de lucrare a solului în perioada de primăvară până la semănat:

IV. Semănatul – va fi efectuat numai cu seminţe de clasa I care vor fi supuse

procesului de inoculare cu:

- rizolignin

- rizotorfin

- nitragină

şi tratării acestora cu microelemente.

Termenii de semănat – primăvara, odată cu maturizarea solului (t° solului l - 3°C).

Normele de semănat – cea mai indicată fiind cea de 1,2 - 1,6 mln boabe germinabile

la hectar (200 – 300 kg/ha).

Metodele de semănat indicate pentru mazăre:

- rânduri dense - 7,5 cm.

- rânduri obişnuite - 15 cm.

Adâncimea de încorporare a boabelor – depinde de tipul de sol şi

rezerva de umiditate optimală fiind de 5 – 6 cm.

V. Întreţinerea semănăturilor de mazăre prevede executarea următoarelor

procedee agrotehnice:

tăvălugirea – cu tăvălugile inelate sau netede în primăveri le secetoase;

graparea semănăturilor până la şi după apariţia plantulelor (3 – 4 frunzuliţe);

combaterea chimică a buruienilor (erbicidarea) până la semănat şi în perioada

de vegetaţie;

combaterea bolilor şi dăunătorilor.

VI. Recoltarea mazării poate fi realizată doar numai prin metoda divizată care

prevede două operaţii tehnologice:

1. secerişul şi aşezarea plantelor în poloage la maturizarea a 75 % de păstăi.

2. colectarea şi treeratul, peste 2 - 4 zile după seceriş. Sunt aplicate combinele

pentru cereale înzestrate cu dispozitivul PPG - 3.

Particularităţile de cultivare a soiei. Tehnologia de cultivare a soiei prevede executarea

următoarelor măsuri:

I. Selectarea locului în asolament . Mai solicitate în calitate de cultură

premergătoare sunt cerealierele păioase de toamnă şi primăvară.

Sunt recomandate şi unele culturi prăsitoare care nu au boli şi dăunători comuni.

Revenirea soiei la locul vechi trebuie să aibă loc peste 2-4 ani.

II. Lucrarea solului la cultura soia se va efectua în funcţie de cultura premergătoare

şi prevede aplicarea următoarelor sisteme de lucrare a solului:

- SLS de bază cu arătură timpurie (până la 15 IX) şi târzie (după 15.IX).

- SLS primăvara până la semănat, în scopul formării patului germinativ şi prevede

executarea: grapării la maturizarea fizică a solului, l - 2 lucrări cu cultivatorul în scopul

de nivelare şi combatere a buruienilor, culţivaţie la adâncimea de încorporare a seminţelor

(în ziua semănatului sau cu l - 2 zile până la semănat).

III. Semănatul soiei are loc când temperatura solului la adâncimea de 5 - 7 cm atinge

limitele de 10 - 12°C, cea ce corespunde decadei a III a lunii aprilie, I decadă a lunii mai.

Metodele de semănat recomandate:

- rânduri obişnuite - 15 cm între rânduri;

- rânduri rare - 45 cm între rânduri.

Norma de semănat depinde de mărimea seminţelor. Norma numerică - constituie

0,5 - 0,7 mln. boabe germinabile la hectar iar cea gravimetrică 150 - 250 kg/ha.

Adâncimea optimă de semănat - 5 - 6 cm (soiurile mărunte – 4 – 5 cm; soiurile

mascate - 6 - 8 cm), înainte de semănat seminţele vor fi supuse inoculării.

IV. Întreţinerea semănăturilor de soia prevede :

- tăvălugirea - imediat după semănat, îndeosebi în primăverile secetoase;

- graparea semănăturilor - până şi după apariţia plantulelor;

- în caz de necesitate combaterea chimică a buruienilor (în perioada de vegetaţie)

cu erbicidele recomandate şi dozele prevăzute;

- semănăturile în rânduri rare pot fi supuse lucrărilor solului cu cultivatorul

între rânduri până la împreunarea rândurilor;

- lupta cu bolile şi dăunătorii.

V. Recoltarea soiei are loc la maturizarea completă a boabelor cu ajutorul

combinelor pentru cerealierele păioase reutilate pentru recoltarea soiei. Recoltarea

divizată este recomandată doar numai pentru semănăturile polignite.

Prelegerea 6

Tema: Culturile rizocarpice, oleaginoase, tutunul

Subiectele:

1. Culturile rizocarpice: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile

tehnologiei de cultivare;

2. Culturile oleaginoase: importanţă, suprafeţe, producţii. Particularităţile

tehnologiei de cultivare;

3. Tutunul: importanţă, suprafeţe, producţii. Particularităţile tehnologiei de

cultivare

1. Culturile rizocarpice: importanţa, suprafeţe, producţii. Particularităţile

tehnologiei de cultivare

Culturile rizocarpice sunt prezentate prin următoarele specii:

- sfecla pentru zahăr;

- sfecla furajeră;

- morcovul furajer;

- cicoarea ş.a.

- napul;

- turnepsul.

În cadrul R. Moldova o răspândire mai largă a căpătat sfecla pentru zahăr şi

parţial furajeră.

Conform datelor de statistică suprafeţele cultivate şi productivitatea ace specii

constituie:

- sfecla pentru zahăr 50 – 60 mii ha – 250-300 q/ha;

- sfecla furajeră 3 mii ha - 300 – 400 q/ha.

Din sferele importante de întrebuinţare a sfeclei pentru zahăr vom evidenţia:

- în industrie - materie primă la obţinerea zahărului folosit în alimentaţie şi

alte scopuri;

- la furajarea animalelor (tăieţeii, melasa, rădăcinile, frunzele);

- nămolul de la prelucrare prezintă un amendament important pentru solurile

acide datorită unui conţinut înalt de calciu.

Din particularităţile biologice de bază a sfeclei pentru zahăr evidenţiem:

- sfecla pentru zahăr prezintă o plantă bienală: I an - 160 - 170 zile (rozeta

frunze şi rădăcina); II an - 100 - 130 zile - formarea de fructe şi seminţe.

- Căldura. t°ab a sfeclei pentru zahăr variază în limitele de 2200 - 2700°C.

Germinarea seminţelor – la temperaturi minime de 2 - 5 °C.

Formarea plantulelor - la 6 - 7°C (de dorit 12 - 15°C pentru obţinerea uniform

acestora), în faza de l - 2 frunze rezistă temperaturi sub zero grade până la 4 - 5 °C.

- Umiditatea. Condiţii optime de umiditate se crează la valorile de 60 - 70% d;

capacitate de câmp pentru apă a solului.

Pentru gonflare are nevoie de 150 - 170 % apă de la masa seminţelor.

Consumul maximal de apă - lunile iulie, august. Datorită sistemului radicular bine

dezvoltat este rezistentă la secetă.

- Lumina. Sfecla pentru zahăr este socotită ca plantă de zi lungă.

Insuficienţa de lumină reduce esenţial conţinutul de zahăr.

- Solurile preferabile - cernoziomurile, cele castanii sau suri de pădure,

luto-nisipoase, pH 6,5 - 7,5. Nu sunt preferate solurile lutoase, sărace, acide.

Particularităţile în tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr

În tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr evidenţiem următoarele verigi:

Alegerea locului în asolament . Experienţele de lungă durată au demonstrat că

realizarea potenţialului de producţie a sfeclei pentru zahăr este asigurat dacă în

calitate de culturi premergătoare sunt folosite culturile cerealiere păioase de toamnă sau

primăvară.

Din culturile prăsitoare nu sunt solicitate cele din grupa celor tehnice şi cele care

după recoltare lasă pe câmp cantităţi sporite de resturi vegetale care în perioadele

ulterioare nu asigură condiţii pentru efectuarea calitativă a semănatului, întreţinerii,

recoltării. La locul vechi în asolament trebuie să revină cel puţin peste 2-3 ani.

Fertilizarea sfeclei pentru zahăr prevede:

administrarea îngrăşămintelor organice - 40 – 60 t/ha sub lucrarea

de bază (PRT-10; 16; BDT-7 (14 cm)).

administrarea îngrăşămintelor minerale: NPK - 300 - 420 kg/ha s.a.

(RUM - 8; RUM-16)

De bază - 90 %.

Odată cu semănatul – îngrăşăminte complexe - 0,5 – 1,0 q/ha.

Hrănirile suplimentare – ca excepţie, foarte timpuriu (frunza a 5-a) în doze de N30 P20

K30.

Lucrarea solului. La lucrarea solului după cerealierele păioase se prevede

aplicarea:

SLS de bază cu arătură timpurie sau târzie (în funcţie de condiţiile de

umiditate);

SLS primăvara până la semănat orientată la formarea calitativă a

patului germinativ.

Semănatul sfeclei pentru zahăr se va efectua când temperatura solului la

adâncimea de 10 cm atinge valori de 5 - 6°C cu semănătoarea SST-12 A; B.

Normele de semănat se stabilesc în funcţie de valorile capacităţii germinative care

pot varia de la 35 - 38; 20 - 23 glomerule la l ml. până la 9 – 11 glomerule.

Schema de semănat. Este recomandată cea în rânduri distanţate de 45 cm între

rânduri.

Adâncimea de semănat variază în funcţie de sol şi umiditate a acestuia şi poate

constitui: 2,5 -3;3-4;4-5 cm.

Întreţinerea semănăturilor de sfeclă pentru zahăr prevede realizarea

următoarelor procedee:

tăvălugirea - cu tăvăluge inelate cu pinteni;

afânarea între rânduri până la apariţia plantulelor după urma marcherului

(RB-5,4; USMK dotat cu RB-5,4 la o adâncime de 2,5 cm şi cu o viteză de 6 – 8

km/oră).

afânarea după apariţia plantulelor, numai la o densitate sporită, cu

grapele cu colţi sub un unghi de 45° faţă de direcţia de semănat.

administrarea erbicidelor - conform recomandărilor, faza de 3 - 4 frunze.

formarea densităţii plantelor în faza de 3 perechi de frunze, aplicând

următoarele metode:

buchetarea - cu schema 27x18; 23x22 ş.a. cu ajutorul cultivatorului

USMK - 5,4 A (B), deacurmezişul direcţiei rândurilor.

răritul de-a lungul rândurilor, cu formarea de buchete cu ajutorul

maşinii agricole USMP - 5,4.

controlul vizual – în caz când la l ml avem prezente 7 - 1 0 plante

cu înlăturarea plantelor în locurile dese.

afânările între rânduri:

I afânare - după formarea densităţii;

II - III afânare - cu intervale de 15 zile între procedee.

protecţia plantelor de boli şi dăunători conform recomandărilor.

Recoltarea sfeclei pentru zahăr are loc în perioada septembrie - octombrie. Până

la recoltare pe sectoarele tasate se va efectua o afânare între rânduri la 10 - 12 cm cu

USMK - 5,4. Recoltarea prevede realizarea celor două etape:

înlăturarea frunzelor - cu maşina BM - 6 (6A);

recoltarea rădăcinilor - cu ajutorul combinelor RCS - 6; CS - 6B.

Metodele de recoltare:

• flux;

• transbordare;

• flux - transbordare.

2. Culturile oleaginoase: importanţă, suprafeţe, producţii

Culturile oleaginoase în condiţiile R. Moldova sunt prezentate prin

următoarele specii:

- floarea-soarelui;

- răpită de toamnă şi primăvară;

- muştarul alb şi vânăt.

Din alte specii de oleaginoase putem evidenţia: ricinul, susanul, perila, lalemanţia

ş.a. În condiţiile R. Moldova pe linie largă este cultivată floarea soarelui care ocupă o

suprafaţă de 150-200 mii ha cu o productivitate de 18 – 20 q/ha (potenţială 25 – 27

q/ha).

Din sferele principale de întrebuinţare a florii soarelui enumărăm:

- alimentaţia oamenilor (ulei, cofetărie, margarina, conserve);

- industrie - fabricarea săpunului, lacului, vopselelor, linoleumului, furfurolului

ş.a.

- furajarea animalelor - şrotul, maceratul, plantele silozate ş.a.

Referitor particularităţilor biologice ale florii soarelui vom evidenţia următoarele:

căldura - t°ab variază în limitele 1600 - 2800°C. Temperatura minimă

de germinare - 4 – 6°C. Plantulele apar la temperaturile de 8 – 10°C (opt. 15 -

20°C).

Temperaturi optime de dezvoltare a plantelor - 25 - 27°C. Negative sunt

socotite temperaturile care depăşesc valorile de + 30°C.

umiditatea – coeficientul de transpiraţie constituie 470 – 570. Perioada critică

faţă de umiditate – faza de înflorire a plantelor.

lumina - floarea soarelui face parte din grupa de plante de zi scurtă (8-10

ore).

solul - cele mai convenabile sunt socotite toate tipurile de cernoziom, cele

castanii de pădure cu pH în limitele de 6,0 - 6,8. Nu sunt convenabile solurile

grele, lutoase, nisipoase, cu o aciditate sporită, salinizate.

Tehnologia de cultivare a florii soarelui prevede realizarea următoarelor

procedee:

Selectarea locului în asolament prevede cultivarea florii soarelui în primul

rând după:

cerealierele păioase de toamnă şi primăvară;

porumbul/siloz;

porumb/boabe.

Revenirea la locul vechi în asolament:

peste 6 - 7 ani – în zona de nord a R. Moldova;

peste 5 - 6 ani – în zona de Sud.

Fertilizarea florii soarelui prevede administrarea numai îngrăşămintelor

minerale în doză de: N 45 - 60; P 60 - 90; K 30 - 60 care se va efectua în două etape:

I - fertilizarea de bază - 80 - 90 % din dozele totale calculate (PK –

după dezmiriştire, N - înainte de arat);

II - fertilizarea concomitent cu semănatul - cu îngrăşăminte complexe

(amofos, nitroamofosca - 0,5 - 1,0 q/ha).

Lucrarea solului pentru floarea soarelui se va realiza în funcţie de

cultura premergătoare şi condiţiile de umiditate şi vor fi aplicate cele două sisteme

de lucrare a solului.

• SLS de bază cu arătură timpurie şi târzie;

• SLS primăvara până la semănat cu formarea patului germinativ.

Semănatul - prevede realizarea următoarelor măsuri:

• epoca de semănat - când temperatura solului la adâncimea de

încorporare a seminţelor atinge limitele de 8 - 10°C (decada a II - III a lunii aprilie);

• schema de semănat - rânduri rare cu distanţa între rânduri de 60; 70 cm.

• norma de semănat - coordonată în funcţie de calitatea seminţelor şi

zona agropedologică. Norma recomandată - 45 - 50 mii seminţe viabile la hectar.

• adâncimea optimă de încorporare a seminţelor - 4 - 6 cm pentru hibrizi;

5 - 8 cm pentru soi.

Întreţinerea semănăturilor prevede executarea următoarelor procedee

agrotehnice:

erbicidarea - cu administrarea erbicidelor până la semănat;

tăvălugirea - imediat după semănat cu tăvălugele inelate cu pinteni;

graparea - după tăvălugire cu grapele cu colţi reglabili;

afânările între rânduri - cu cultivatorul CRN - 4,2; 5,6 până la

împreunarea rândurilor;

lupta cu bolile şi dăunătorii.

Strângerea recoltei - are loc când 70 – 80 % de calatidii capătă culoare brună,

20 – 30 % - calatidii uscate, cu combina SC – Niva înzestrată cu dispozitivul PSP - 1,5

sau PUN – 1,5.

3.Tutunul: importanţa, suprafeţe, producţii.

Din grupa culturilor narcotice fac parte următoarele specii:

- tutunul;

- mahorcă;

- hameiul.

În cadrul R. Moldova din aceste specii de plante este cultivat tutunul, în ultimii

10 ani suprafeţele ocupate cu tutun au fost micşorate esenţial, de la 110 mii ha în anii

80, până la 10-15 mii ha, cu o productivitate medie la nivelul de 15 – 20 q/ha (25 - 30

q/ha recolta potenţială).

Tutunul este cultivat în vederea obţinerii frunzelor destinate industriei produselor

pentru fumat (ţigarete, ţigări de foi şi pentru pipă).

Din frunzele de tutun se extrage acidul nicotinic (vitamina PP), folosit în

industria farmaceutică. Din seminţele de tutun se extrage uleiul vegetal (35 - 40 %)

folosit în alimentaţie şi industria vopselelor.

Din particularităţile biologice ale tutunului evidenţiem următoarele:

Căldura. t°ab ale tutunului pentru întreaga perioadă variază în limitele

3200 – 3600°C.

Temperatura minimă de germinare a seminţelor – în jurul de 12°C,

temperatura optimă de germinare - 30 - 35°C. Temperaturile optime de creştere a

plantelor sunt de -25-27°C .

Umiditatea. Plantele vegetează bine la umiditatea solului de 60 – 80 % din

capacitatea de câmp. Coeficientul de transpiraţie - 300 - 500.

Lumina. La tutun predomină formele de zi lungă, fiind întâlnite şi

forme indiferente.

Solul - are o influenţă puternică asupra producţiei şi calităţii paralel cu clima.

Cele mai potrivite soluri sunt: cele uşoare, nisipoase sau lutoase, aerate, calde şi cu

pH între 6,4-7,3.

În tehnologia de cultivare a tutunului în câmp, evidenţiem următoarele elemente

tehnologice:

Rotaţia. Se cunoaşte că tutunul trebuie să evite monocultura şi să fie cultivat în

asolamente cu o revenire la locul vechi în asolament peste un interval de timp de 2 - 4 ani.

Fertilizarea - prevede administrarea numai a îngrăşămintelor minerale în doze

N45- 60P60-120K60, ca fertilizare de bază sub lucrarea de bază a solului. Hrănirea suplimentară se

efectuează odată cu plantarea tutunului în apa de udat rândurile, în doză de N15 P30 K20.

Lucrarea solului se va efectua în funcţie de cultura premergătoare cu

aplicarea procedeelor agrotehnice prevăzute în sistemele de lucrare a solului:

- SLS - de bază;

- SLS - primăvara până la plantare.

Plantarea tutunului - începe cu administrarea erbicidelor conform recomandărilor

de ultimă oră. Plantarea începe când temperatura solului la adâncimea de 10 - 12 cm se

stabileşte la nivelul de 10°C (decada a II şi III a lunii aprilie, I decadă a lunii mai). La

plantare sunt aplicate maşinile agricole: SKN- 6 sau SCNB - 4.

Schema de plantare: 70 x 18 cm (79,4 mii plante/ha)

90 x 20 cm (55,6 mii plante/ha).

Peste 3-5 zile se va efectua plantarea de completare.

Lucrările de îngrijire prevăd executarea următoarelor măsuri agrotehnice:

• afânările între rânduri - cu ajutorul cultivatorului

I - peste 8-10 zile după plantare

II - IV - cu un interval de 12 - 15 zile (II şi III - la 10 - 12 cm; a IV - la 5 - 6

cm).

• muşuroitul - când înălţimea plantelor atinge valorile de 15 - 18 cm.

• praşilele manuale în rând.

• cârnitul şi copilitul - prevede înlăturarea inflorescenţelor în scopul sporirii

calităţii

frunzelor şi înlăturarea copililor (ramificări la subţioara frunzelor).

• combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea. Frunzele de tutun sunt recoltate la maturitatea tehnologică (industrială),

când acestea posedă de însuşiri fumative înalte.

Recoltarea se va efectua treptat în câteva etape, de jos în sus.

Frunzele recoltate sunt supuse apoi următoarelor procese:

- înşiratul frunzelor pe sfoară cu andrică de 80-100 cm. Lungimea sforii - 3,5 - 4m;

- dospirea şi uscarea tutunului (naturală sau artificială);

- prelucrarea şi păstrarea tutunului uscat.

Prelegerea 7

Tema: Erburile furajere

Subiectele:

1.Erburile furajere graminee: importanţa, particularităţi

2. Erburile furajere leguminoase: importanţa, particularităţi

3. Particularităţi în tehnologia de cultivare a erburilor furajere

1.Erburile furajere graminee: importanţa, particularităţi

2. Erburile furajere leguminoase: importanţa, particularităţi

Speciile de ierburi furajere sunt divizate în câteva grupe în baza duratei vieţii:

I. - ierburile furajere anuale din familiile gramineelor şi leguminoaselor :

- măzărichea de toamnă şi primăvară

- ghizdeiul mărunt familia leguminoaselor

- seradela

- Iarba de Sudan

- mohorul familia gramineelor

- ciumiza

II. - ierburi furajere multianuale din familiile gramineelor şi leguminoaselor:

- lucerna

- sparceta familia leguminoaselor

- trifoiul

- sulfina

- golomăţul

- raigrasul înalt familia gramineelor

- obsiga nearistată

Importanţa ierburilor furajere este apreciată în baza evaluării următoarelor momente:

aplicate la asigurarea sectorului zootehnic cu furaje sub formă de:

• masă verde;

• fân, fânaj;

• faină vitaminizată.

aplicate pe linie largă în asolamentele antierozionale sau pe terenurile în afara

asolamentelor în scopul protejării acestuia de eroziunea cauzată de apă.

restituie solului cantităţi mari de materie organică contribuind pozitiv la

menţinerea unui bilanţ pozitiv a acesteia în sol, cu sporirea în finală a conţinutului de

humus.

contribuie la evitarea cazului de levigare a elementelor nutritive în profunzime.

cele din familia leguminoaselor îmbogăţesc solul cu azot, în baza lucrului efectuat

de către bacteriile fixatoare de azot, situate în nodozităţile sistemului radicular a acestora.

sunt incluse în asolamentele legumicole în scopul de refacere a compoziţiei

agregative a solului.

Din particularităţile biologice de bază a ierburilor furajere evidenţiem:

• ierburile furajere se caracterizează cu o rezistenţă înaltă la temperaturile joase;

• ierburile furajere prezintă cerinţe sporite faţă de umiditatea solului, fiind tot

odată rezistente la secetă, datorită sistemului radicular foarte dezvoltat;

• ierburile furajere sunt sensibile la gradul de iluminare, ceea ce impune

necesitatea de a fi cultivată fără plantă protectoare;

• ierburile furajere preferă solurile fertile şi curate de buruieni, bine aerate. Nu

sunt convenabile solurile mlăştinoase, lutoase, luto-argiloase, salinizate.

În R. Moldova culturile furajere ocupă o suprafaţă de 64 mii ha din care

ierburile furajere perene 35 mii ha cu o productivitate respectivă de 58,8 şi 131 q/ha.

3. Particularităţile tehnologiei de cultivare a ierburilor furajere (lucerna, sparceta).

În tehnologia de cultivare a lucernei şi sparcetei vom evidenţia următoarele procese

tehnologice:

Locul în asolament . Aceste specii pot fi cultivate şi în afara asolamentului.

Cele mai indicate culturi premergătoare în asolament pentru lucerna şi sparceta sunt:

- cerealierele păioase;

- leguminoasele la boabe;

- bostănoasele;

- cartoful.

În calitate de cultură premergătoare nu este recomandat porumbul.

Fertilizarea - prevede administrarea îngrăşămintelor atât organice cât şi minerale:

- îngrăşămintele organice - 15 - 20 t/ha sub lucrarea de bază a solului;

- îngrăşăminte minerale de bază – P160 K60 sub lucrarea de bază a solului;

- hrănirile suplimentare – la începutul perioadei de vegetaţie cât şi după

fiecare cosiş – P180K90. N - înainte de semănat şi ca hrană suplimentară.

Lucrarea solului se va efectua în funcţie de cultura premergătoare şi

prevede aplicarea celor două sisteme:

- SLS de bază

- SLS primăvara până la semănat cu extinderea obligatorie a tăvălugirii până la şi

după semănat.

Semănatul. Până la semănat se va efectua tratarea seminţelor cu preparate

chimice contra bolilor şi dăunătorilor şi inocularea cu nitragină sau rizotorfină. Cel mai

efectiv este semănatul în stare pură, fără cultură protectoare.

Semănatul se efectuează după schemele:

- rânduri dese (7,5 cm)

- rânduri obişnuite (15 m).

Normele de semănat:

- lucerna - 25 - 30 kg/ha ce va asigura o densitate a plantelor de 300 - 400 la m 2;

- sparceta - 90 - 100 kg/ha.

Termenii de semănat — cât mai timpuriu, odată cu maturizarea solului. Adâncimea

de încorporare: lucerna - 2 - 3 cm, sparceta -3-4 cm.

Întreţinerea semănăturilor prevede executarea următoarelor procedee

agrotehnice:

• tăvălugirea după semănat;

• distrugerea crustei până la apariţia plantulelor cu grape rotative sau

tăvălugi inelaţi;

• graparea semănăturilor în primul an şi în următorii ani toamna cât şi

primăvara orientate şi la combaterea buruienilor;

• grapări după fiecare cosiş;

• pe masivele bătrâne - lucrarea solului cu scormonitorul în scopul

întineririi semănăturilor;

• fertilizarea suplimentară - primăvara cu N30 şi P90 şi cu N15 - după fiecare cosiş.

Strângerea recoltei . Recoltarea se va realiza în faza de butonizare -

înflorire a plantelor. Se interzice recoltarea după ploi şi irigare, masa cosită este

folosită ca masă verde proaspătă sau masă la pregătirea fânajului sau a fânului.

Înălţimea maximă de tăiere a plantelor la recoltare este de 6 – 8 cm de la

suprafaţa solului. Ultimul cosiş (în preajma iernii) se va executa la înălţimea de 8 -

10 cm - în scopul sporirii rezistenţei la iernare.

Pe sectoarele semincere recoltarea începe la o maturizare a 50 – 60 % din păstăi

(de culoare brună) cu executarea secerişului dimineaţa sau seara pentru a evita

pierderile de seminţe. Păstrarea seminţelor are loc la o umiditate a acestora de 14 %.